Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for ianuarie 2015

 Întrebare: Ce este radiestezia?

Răspuns: Radiestezia este o practică vrăjitorească prin care demonii acţionează asupra unor obiecte pentru a răspunde vrăjitorului la anumite întrebări.

Întrebare: Care este provenienţa acestei practici?

Răspuns: Radiestezia provine din şamanism. Tehnica şamanică qilaneq consta în variaţia greutăţii unui obiect când li se puneau diverse întrebări spiritelor.”

radbla52647356fbhwefb374

Întrebare: Cum se practică radiestezia în prezent?

Intrebare: Am văzut reprezentanţi ai unor firme străine de blănuri care folosesc anse pentru promovarea produselor. Aceasta este tot radiestezie?

Răspuns: Da, este tot radiestezie. Firmele au angajat astfel de vrăjitori pentru a „demonstra” că blănurile respective au „proprietăţi energetice”. Aceşti vrăjitori încearcă să ne convingă să nu folosim blănurile româneşti tradiţionale, ci să le folosim doar pe cele comercializate de firmele străine, pentru că ar avea” proprietăţi energetice speciale”.

Întrebare: Ei afirmă că nu este nimic magic, ci doar ceva fizic. Este adevărat?

Răspuns: Nu este adevărat. Radiestezia nu are bază ştiinţifică. În plus, cei care promovează „blănurile magnetice” folosesc anse de cupru, fără proprietăţi magnetice.

Întrebare: Este adevărat că radiesteziştii aplică această metodă şi pentru „diagnosticarea” în timpul sarcinii?

Răspuns: Da. Folosind ansa, ei pun diagnosticul de „sarcină malefică” şi recomandă avortul.

Întrebare: Radiestezia are legătură cu doctrina reîncarnării?

Răspuns: Da. Unii radiestezişti folosesc această metodă pentru a vedea la a câta reîncarnare se află. Este evident faptul că demonii răspund la această întrebare, având interesul să crească încrederea oamenilor în doctrina reîncarnării.

 Întrebare: Radiestezia are caracter magic?

Răspuns: Da. Prin faptul că foloseşte în mod egocentric energiile create (fizice şi demonice), radiestezia are caracter magic. Nu este o lucrare teocentrică, ci o acţiune egocentrică.

Întrebare: Radiesteziştii îşi dau seama că lucrează în mod magic?

Răspuns: Nu s-a făcut un studiu statistic referitor la acest aspect. În general, ei afirmă că nu este nimic magic în practica lor. Mulţi dintre ei nici nu cunosc deosebirea dintre mistic şi magic. Totuşi, din scrierile lor se vede clar caracterul magic al radiesteziei.

Un specialist în radiestezie recunoaşte: „Prin practicarea Radiesteziei, vom constata că ne modificăm în plan spiritual, psihic sau al structurii fizice; se schimbă gândirea, impactul cu viaţa, devenim mai deschişi, ‘realizăm’ că suntem şi că putem mai mult decât părem. Pentru aceasta, apelăm la imagini, care pot sugera infinit mai mult decât cuvântul; prin ele se face un transfer, se activează biocâmpurile care se află în jurul fiecărei fiinţe umane, prin ele putem să descoperim şi să accesăm realităţile necunoscute din însăşi fiinţa noastră interioară. Radiestezia apelează mult la imaginaţia dirijată prin imagini dar şi la unul din simţurile noastre – şi anume la cel tactil. Putem construi astfel FC (Forme-Când) cu finalitate medicală sau pentru diferite situaţii de viaţă, ne putem cunoaşte mai bine pe noi şi îi putem cunoaşte pe cei din jur, le putem cuantifica acţiunile sau intenţiile”.

Din această descriere se poate constata caracterul magic al radiesteziei: se face un transfer, se activează biocâmpurile, se accesează realităţile necunoscute, se construiesc „forme-gând”, se cuantifică acţiunile şi intenţiile oamenilor.

Întrebare: Radiestezia are legătură cu inforenergetica?

Răspuns: Da. Claudian Dumitriu, întemeietorul inforenergeticii scrie despre aceste practici şi despre sine: „Inforenergetica este ştiinţa spirituală şi raţională care include Sfânta Scriptură, ştiinţele moderne şi radiestezia. Termenul de inforenergetică a fost utilizat în premieră de către fondatorul acestei ştiinţe de graniţă – Claudian Dumitriu la Brăila, cu ocazia înfiinţării Asociaţiei Naţionale a Oamenilor de Stiintă – filiala Brăila, în anul 1987. Cursurile de radiestezie şi inforenergetică au început a fi predate de către autor din data de 9 mai 1990.

Rătăcirea este evidentă. Întemeietorul consideră că sistemul său este mai cuprinzător decât Sfânta Scriptură.

Întrebare: Cartea din care s-a citat este editată de Fundaţia de Inforenergetică „Sfântul Apostol Andrei”. Această fundaţie are o activitate compatibilă cu Ortodoxia?

Răspuns: Nu. Deşi foloseşte numele Sfântului Apostol Andrei, asociaţia are o activitate anti-ortodoxă. Blasfemiile lui Claudian Dumitriu se găsesc din abundenţă în scrierile sale. De exemplu:

„Cu 70.000 ani înainte de Hristos, oamenii întrebuinţau vizualizarea: închideau ochii şi «vedeau» figuri, fiinţe şi ce se întâmpla cu «ţinta», intrau în legătură cu aceasta, ştiau ce simte «ţinta», citeau «ţinta» atât în prezent, cât şi în trecut şi viitor. Aceasta este citirea în duh, pe care o puteau face şi Sfinţii Prooroci creştini”.

În acest fragment, în afară de datarea ateist-evoluţionistă (70.000 ani), radiestezistul identifică nălucirile demonice ale păgânilor cu vederea duhovnicească a Sfinţilor.

Întrebare: Ce informaţii primesc radiesteziştii?

Răspuns: Radiesteziştii primesc de la demoni felurite informaţii: despre starea de sănătate, despre „reîncarnări”, despre caracteristicile psihice, despre evenimentele trecute sau viitoare.

Întrebare: De unde provin informaţiile pe care le primesc radiesteziştii în timpul acestei practici?

Răspuns: Claudian Dumitriu afirmă că „În Univers există o Bancă Informaţională de Date – Banca de Date a Domnului Dumnezeu – BDDD”.

Evident, sursa reală o constituie ceata numeroasă a demonilor care cunosc evenimentele trecute şi se străduiesc să intuiască evenimentele viitoare.

Read Full Post »

Întrebare: Ce este bioenergoterapia?

Răspuns: Bioenergoterapia este o metodă paranormală prin care „terapeutul” încearcă să vindece bolnavii folosind energia propriului corp.

 Întrebare: Sfinţii vindecau prin bioenergie?

Răspuns: Nu. Sfinţii nu vindecau prin bioenergie, ci Dumnezeu săvârşea vindecări prin Harul Său dăruit sfinţilor.

 Întrebare: Există deosebiri spirituale între bioenergoterapeuţi şi sfinţii care aveau darul vindecărilor?

Răspuns: Da. Bioenergoterapeuţii nu merg pe calea Ortodoxiei, fiindcă nu folosesc un dar tămăduitor primit de la Dumnezeu, ci folosesc în mod magic energia creată. Aceşti „terapeuţi” caută slava lor, nu slava lui Dumnezeu; prin urmare, nu se află în comuniune cu Dumnezeu.

În Biserica Ortodoxă, sfinţii primesc de la Dumnezeu darul tămăduirilor. De exemplu, Sfântul Eftimie cel Mare, care a trăit în secolul al V-lea, a dobândit de mic învăţătura ortodoxă şi a fost hirotonit preot. La 29 de ani a mers la Ierusalim şi s-a sălăşluit într-o mănăstire numită Fara, unde l-a cunoscut pe Cuviosul Teoctist. După cinci ani, aceşti Cuvioşi s-au sălăşluit într-o peşteră din pustie, către Iordan. Şi au locuit acolo mulţi ani, în viaţă aspră de sihaştri, trudindu-şi trupul şi dorind în linişte a vorbi cu Dumnezeu prin rugăciune, aducând astfel sufletului lor hrana cea duhovnicească în răbdare, în bunătate şi în smerită cugetare. Apoi a primit Cuviosul Eftimie de la Dumnezeu darul tămăduirilor şi al proorociei. De atunci, mulţi bolnavi au început a veni la dânsul pentru tămăduire, însă el, fugind de slava lumii, a luat cu sine pe ucenicul săi, Dometian, şi s-a sălăşluit în munţii dinspre Marea Moartă. Dar şi de acolo a plecat, văzându-se împresurat de mulţime şi s-a întors la chilia lui, la Cuviosul Teoctist. Şi petrecea în pustie toată săptămâna, iar Sâmbăta şi Duminica îi primea pe cei aflaţi în suferinţe.

Spre deosebire de sfinţi, care fugeau de slava lumească, bioenergoterapeuţii îşi deschid cabinete şi îşi fac reclamă pe internet.

Întrebare: Care este invătătura Sfintilor Părinti despre cei care voiesc să fie cunoscuţi de oameni ca tămăduitori?

Răspuns: Despre cei care se străduiesc să facă tămăduiri (fără Har), Sfântul Ignatie Briancianinov ne învaţă astfel: „cel ce doreşte ca prin mâinile lui să se săvârşească minuni şi semne, este ispitit în mintea sa de diavol, care-şi bate joc de el”.

„Cel ce doreşte să poruncească duhurilor necurate sau să dea sănătate celor bolnavi şi să arate mulţimilor vreun semn minunat, oricât ar chema, lăudându-se, numele lui Hristos, acesta este totuşi străin de Hristos, pentru că mintea trufaşă nu urmează pe Învăţătorul smereniei” .

Read Full Post »

Trăim … Uneori o viaţă întreagă se scurge fără să aflăm Lumina … Orbecăim … Vegetăm … Ne naştem, urmează o existenţă de o clipă, apoi moartea.

Trăim … De multe ori fără să ne întrebăm de ce, sau care e taina existenţei noastre pe acest pământ. Ne construim viaţa în jurul unui centru de interes, care este de cele mai multe ori hrana, acumularea în plan material, profesia. Dincolo însă de acestea nu zărim nimic care să ne justifice existenţa pe acest pământ. Într-o zi vine însă Sfârşitul, şi abia atunci, în momentul acela, ne punem întrebarea „De ce am trăit? „, „Ce a mai rămas din noi ?” şi, mai mult decât atât, „Ce vom duce cu noi în Cer, dincolo?”

Omul nu trăieşte, sau nu ar trebui să trăiască, numai la nivel fizic, ci mai ales la cel superior, spiritual. De multe ori pendularea continuă între imanent şi transcendent generează în el sfâşieri lăuntrice. Deşi ancorat într-o realitate crudă, constrângătoare, el încearca să afle un dincolo, situat în afara percepţiei imediate. Un dincolo care să-i justifice existenţa şi să-i dea sens.

Lipsa acestei situări generează absurdul, ca la Camus, un scriitor care a abordat această temă în operele sale. Limitat prin existenţa sa materială, dar prins în acelaşi timp între cei doi poli, între cele două limite, naşterea şi moartea, fără putinţa ieşirii din roata implacabilă a timpului, omul devine un biet Sisif, purtându-şi la nesfârşit povara. Şi aceasta înglobează trăiri, oameni, locuri, tot acest bagaj pe care omul îl strânge o viaţă întreagă. Fără situarea într-un „dincolo” al transcendenţei, fără Dumnezeu deci, omul trăieşte repetitiv şi fără sens. Abia atunci când îşi pune întrebările esenţiale „De ce trăiesc?” „Ce caut pe acest pământ ?”, omul ajunge să devină cu adevărat Om. Din acest moment, el ajunge să înţeleagă că „situarea” sa trebuie să se facă în raport cu Dumnezeu în primul rând, şi apoi cu ceilalţi, cu restul umanităţii.

Care este sensul trecerii noastre pe acest pământ şi cum sa trăim frumos, în armonie cu semenii şi cu Dumnezeu ? Cum să’ ne îmbogăţim existenţa?

Fiecare suntem o rotiţă într-un angrenaj, şi putem „mişca” ceva în lume, încercând să ne autodefinim pe noi înşine prin ceilalţi. Iubirea pentru semeni devine astfel cheia existenţei.

Numai raportarea la ceilalţi, la umanitate, îl poate împlini pe om cu adevărat. Omul este o fiinţă socială, el nu poate trăi într-un univers închis, autosuficient. Numai „faţă de” ceilalţi, omul îşi poate defini umanitatea. Până la urmă totul „se reduce” de fapt la iubire. Virtutea cea mai înaltă, care ne apropie cel mai mult de condiţia dumnezeiască este dragostea. „Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (1 Corinteni 13,13)

„Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin el viaţă să avem. În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.

 

 

Read Full Post »

Întrebare: Ce este acupunctura?

Răspuns: Acupunctura este o practică foarte veche, bazată pe filosofia daoistă. Se încearcă acţionarea asupra energiei corpului prin intermediul unor ace metalice înfipte în anumite puncte situate pe „meridianele energetice” ale pielii.

Întrebare: Există meridiane energetice?

Răspuns: La nivelul pielii există traiecte filiforme cu conductivitate electrică mai mare faţă de zonele învecinate. Ele pot fi puse în evidenţă prin aparate foarte fine care măsoară rezistenţa electrică. Totuşi, ele nu sunt „meridiane energetice” în sensul acupuncturii clasice, deoarece, în concepţia chineză, prin „meridiane” circulă o energie specială (Wei qi), neidentificată ştiinţific.

 Întrebare: Descoperirea meridianelor energetice a fost realizată prin metode paranormale?

Răspuns: Da. „Meridianele de-a lungul cărora circulă energia au fost descoperite de către persoane ce au avut capacitatea de vizualizare în interiorul corpului, deci şi a meridianelor dispuse de-a lungul său. Există însemnări referitoare la ilustrul medic Bian Que (presupusul autor al lucrării NanJing – Probleme medicale). Despre el se spunea că avea capacitatea de „a vedea organele interne prin pielea intactă” .

Întrebare: Având în vedere că meridianele există, se poate spune că acupunctura este o metodă bună, acceptabilă în sens ortodox?

Răspuns: Deşi există un echivalent bioelectric al meridianelor, acupunctura nu este acceptabilă în Ortodoxie. Acupunctura nu este o simplă practică medicală, ci este o componentă a unui sistem filosofic extrem-oriental, incompatibil cu Ortodoxia.

 Întrebare: Există medici crestini ortodocsi care practică acupunctura. Ei afirmă că au separat practica medicală de partea filosofică. Este posibilă această separare?

Răspuns: Există şi medici „creştini ortodocşi” care practică avortul şi recomandă contracepţia. Din faptul că un medic botezat ortodox practică o anumită metodă medicală nu rezultă că acea metodă este compatibilă cu Ortodoxia.

În ceea ce priveşte acupunctura, ea nu poate fi separată de doctrina filosofică daoistă. Există şi specialişti în acupunctură care recunosc cu sinceritate: „Acupunctura este una dintre cele mai vechi şi mai utilizate proceduri medicale din lume. Ea face parte din Medicina Traditională Chineză, care este un sistem coerent de teorii (explicaţii) şi practici (tehnici concrete), vechi de mii de ani” ; „Medicina Tradiţională Chineză (MTC) are o filozofie şi simbolistică proprie” .

În acupunctură, totul este gândit în termeni de Yin şi Yang. Pe doctrina Yin-Yang se bazează toate componentele acupuncturii: anatomia energetică, fiziologia energetică, diagnosticul energetic şi metoda acţionării acelor.

Anatomia energetică descrie „organe Yin” şi „organe Yang”. Fiziologia energetică descrie circulaţia energiei (qi) în „meridianele Yin” şi „meridianele Yang”. Diagnosticul energetic evidenţiază „excesul de Yin”, „deficitul de Yin”, „excesul de Yang” şi „deficitul de Yang”. Acţionarea acelor se realizează în sensul echilibrării Yin-Yang.”

Yang este simbol pentru: masculin, lumină, căldură, mişcare, viaţă. Yin este simbol pentru: feminin, întuneric, frig, repaus, moarte. Se consideră că Yang şi Yin sunt inseparabile şi la fel de puternice. Yin şi Yang se generează reciproc. Simbolul YinYang exprimă grafic această echivalenţă.

Yin (reprezentat prin negru)şi Yang (reprezentat prin alb) se generează reciproc şi sunt nedespărţite. In centrul zonei Yang se află un disc Yin, iar în centrul zonei Yin se află un disc Yang.

Doctrina Yin-Yang este incompatibilă cu Ortodoxia. În daoism, Yin (lumina) si Yang (întunericul) se generează reciproc şi sunt nedespărţite. In centrul zonei Yin se află un disc Yang, iar în centrul zonei Yang se află un disc Yin, ceea ce înseamnă că în centrul întunericului se află lumină, iar în centrul luminii se află întuneric.

Această concepţie intră în contradicţie cu Ortodoxia. Creştinii ortodocşi cunosc faptul că, la facerea lumii, „pământul era nevăzut si netocmit si întuneric era deasupra adâncului; şi Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apei. Şi a zis Dumnezeu: să se facă lumină şi s-a făcut lumină”.« Lumina este creată de Dumnezeu, nu este generată de întuneric. In sens duhovnicesc: „A grăit lor Iisus, zicând : Eu sunt Lumina lumii; cel ce urmează Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vietii”.» Iar Sfântul Apostol Pavel spune: „Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Si ce învoire este între Hristos si Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios?”

 Întrebare: Acupunctura mai cuprinde şi alte elemente din doctrina daoistă?

Răspuns: Da. Acupunctura se bazează pe doctrina celor cinci elemente: foc, pământ, metal, apă, lemn. Ea nu se poate separa de această doctrină, deoarece, în anatomia energetică, organele sunt puse în legătură cu cele cinci elemente, iar fiziologia energetică se bazează pe „ciclul creaţiei” şi „ciclul distrugerii” acestor cinci elemente.
De exemplu, metalul este mama apei, iar apa este mama lemnului; însă metalul domină lemnul; de aceea, plămânul este mama rinichiului, iar rinichiul este mama ficatului, însă plămânul domină ficatul. Partea medicală nu poate fi separată de cea filosofică.

De asemenea, denumirile punctelor de acupunctură sunt legate de doctrinele extrem-orientale. Astfel, există punctele: Depozit Ceresc (Tian Fu, P.3), Marele Abis (Tai Yuan, P.9), Prăpastia Cerească (Tian Xi, SP.18), Calea Spiritului (Ling Dao, 1.4), Poarta Spiritului (Shen Men, 1.7), Valea Yin (Yin Gu, R. 10), Sigiliul Spiritului (Shen Feng, R.23), Unitatea Supremă (Tai Yi, S.23), Adunarea Cerească (Tian Zong, 15.11)/ Fereastra Cerului (Tian Chuang, 15.16)/ Conexiunea Cerească (Tong Tian, V.7), Stâlpul Cerului (Tian Zhu, V.1O), Uniunea Yang (He Yang, V.SS)/ Poarta Metalului (Jin Men, V.63).

 Întrebare: Acupunctura are legătură cu doctrina extrem-orientală a celor şapte învelişuri energetice?

Răspuns: Da. Acupunctura face parte dintr-un sistem filosofic mai extins care conţine şi doctrina celor şapte învelişuri energetice. Asupra acestor „câmpuri energetice” se acţionează prin acupunctură, yoga, bioenergoterapie, reiki.

Întrebare: Ce orientare spirituală au cei care practică acupunctura?

Răspuns: Cei mai mulţi sunt fascinaţi de doctrinele şi practicile din China antică. Unii practică meditaţia după sisteme extrem-orientale. Cei care se consideră ortodocşi nu cunosc în profunzime Dogmatica Ortodoxă; de aceea nu îşi dau seama că principiile acupuncturii sunt în contradicţie cu învăţătura ortodoxă.

Unii dintre ei practică şi alte metode contrare Ortodoxiei: homeopatia, planificarea familială cu contraceptive, etc.

Read Full Post »

Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată legătura dintre bunurile materiale şi valorile morale. „Să ne instruim copiii să preţuiască virtutea mai mult decât orice şi să nu considere avuţia un lucru important deoarece, adeseori, când tânărul nu ştie cum să întrebuinteze banii, ea devine un obstacol în calea virtuţii.

Şi aşa cum copiii riscă de multe ori să se rănească, când pun mâna pe un cuţit sau pe o sabie, din cauză că nu ştiu cum să le folosească, iar mamele lor, pe bună dreptate, nu-i lasă să atingă acele obiecte, tot astfel şi tinerii, când moştenesc avere şi nu vor să o folosească cum se cuvine, riscă să facă o grămadă de păcate şi, ca atare, îi paşte o mare primejdie. Pentru că averea prilejuieşte desfătările şi voluptăţile cele absurde şi relele cele nemăsurate. Şi acest lucru e valabil nu numai pentru bani, ci şi pentru tot ceea ce tinerii moştenesc şi nu ştiu să folosească cum trebuie”.

E uimitor cât de actuală este şi această afirmatie a Sfântului Ioan Gură de Aur.

În zilele noastre, părinţii se dedică unei goane frenetice după bani cu scopul de a le lăsa o moştenire cât mai mare copiilor lor. Acesta fiind obiectivul principal al vieţii lor, muncesc cât e ziua de lungă. Unii au chiar două sau trei slujbe pentru a reuşi să le satisfacă toate pretenţiile copiilor lor. Dar oare nu încearcă, pe această cale, să-şi realizeze propriile lor ambiţii şi să-şi înăbuşe sentimentul de nesiguranţă care îi macină? Şi, într-adevăr, le lasă moştenire copiilor lor case, maşini şi bani, care însă nu pot să le asigure fericirea.

Copiii lor nu vor şti să preţuiască valoarea acelor bunuri, nu vor şti că ele se dobândesc cu efort, şi, prin urmare, le vor risipi repede pentru că „e mai greu să păstrezi bunurile decât să le capeţi”. De asemenea, acei copii nu vor fi în stare să facă un lucru care necesită un pic de efort.

Şi ce lucru nu cere efort? „Virtutea se găseşte printre cele rele, aşa cum trandafirul se află printre spinii cei sălbatici şi ascuţiţi”, după cum observă şi Sfântul Grigorie Teologul.

Şi cel mai rău e să-i auzi pe tinerii din ziua de azi spunând, când dau de cea mai mică greutate în viaţa de familie, „ne despărţim”, „nu ne potrivim”, „suntem incompatibili” etc.

De fapt, părinţii lor sunt de vină pentru că le-au dat pe toate de-a gata şi nu i-au învăţat să se trudească (să se ostenească) şi să aprecieze munca şi strădania. Cum să se consolideze relaţia unui cuplu tânăr, dacă tinerii respectivi nu sunt capabili să-şi unească eforturile în vederea dobândirii unui lucru bun?

Tinerii din epoca noastră sunt învătati să-şi câştige uşor banii, să fie avizi de bani, chiar dacă asta presupune să-i nedreptăţească pe alţii. Şi cum nu li s-au insuflat principii morale, ei nu pot înţelege că banii nu sunt de ajuns pentru a-l face pe om fericit. Sfinţii Trei Ierarhi subliniază că e nevoie de strădanie, de omenie, de înţelegere, de răbdare, de speranţă şi de credinţă în Dumnezeu pentru ca omul să fie fericit.

Dar şi copiii se vor întoarce la un moment dat împotriva părinţilor, spunăndu-le: „Cine ţi-a zis să-mi laşi avere? Eu aş fi vrut să te ocupi de mine, să simt interesul şi iubirea ta şi nu să te aud mândrindu-te că ai dobândit multe de dragul meu. Cine va umple acum golurile mele afective?”.

Read Full Post »

Cu alt prilej, Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază că părinţii trebuie să fie atenţi şi la detaliile vieţii de zi cu zi, să nu trateze cu indiferenţă manifestările copiilor lor. E vorba de o observaţie cu miez psihologic.

„Dumnezeule, cu urechile noastre am auzit, părinţii noştri ne-au spus nouă lucrul pe care l-ai făcut în zilele lor, în zilele cele de demult” (Psalmul 43, 1-2). Luati aminte la aceste cuvinte, voi cei care vă neglijaţi copiii şi nu daţi importanţă faptului că aceştia cântă uneori cântece diavoleşti, luaţi aminte voi cei care ignoraţi povestirile sfinte.

Cântece viclene, deşănţate, existau şi pe’ timpul Sfântului Ioan Hrisostom, dar nu se compară cu cele care ne inundă nouă azi timpanele prin intermediul televizorului, radioului şi discurilor digitale. Ce să spunem, când azi copiii noştri cresc cu cântece de dragoste de două parale, care le înflăcărează şi le corup imaginaţia, hrănindu-le instinctele şi patimile? Genuri de muzică şi cântece satanice, precum rock & roll, heavy metal, rap etc. Şi cel mai trist e faptul că sunt însoţite de videoclipuri jalnice, care le întunecă mintea nu numai copiilor, ci şi adulţilor.

E uşor să-i protejăm pe copii, la o vârstă fragedă, de cântecele şi imaginile dăunătoare sufletului şi, concomitent, să-i întărim duhovniceşte, obişnuindu-i să asculte cântece sănătoase şi evlavioase (precum psalmii şi imnurile bisericeşti), cântece traditionale, vietile sfintilor etc.

Dacă nu procedăm astfel, ulterior va trebui să depunem un efort mai mare şi mai bine coordonat pentru a „stinge focul” pricinuit în sufletul tinerilor de deprinderile rele, spre a-i întoarce pe calea cea bună, dacă nu cumva e deja prea târziu.

Şi acest lucru e foarte uşor pentru părinţii şi pedagogul zilelor noastre cu mijloacele moderne de care dispunem. Cunosc familii ale căror case sunt „temple ale lui Dumnezeu” pentru că acolo se ascultă numai posturile de radio creştine şi casete cu vieţile sfinţilor şi cântece creştine. Copiii dobândesc foarte repede simţuri sănătoase şi devin astfel capabili să-i corecteze chiar şi pe adulţi, când aceştia îşi încalcă principiile.

Read Full Post »

– Comparaţii, analize şi interpretări –

LUCRARE DE SEMINAR

            Coordonator:

                 Pr. prof. univ. dr.

       EMIL IOAN JURCAN

          Susţinător:     CĂTĂLIN-CORNELIUS POPI,    anul III

 ALBA IULIA

2006

  1. SECŢIUNE INTRODUCTIVĂ
  1. 1. Argument

 

Motivaţia elaborării unei lucrări în care să privim comparativ şi analitic conceptele religioase de bază referitoare la Isihasm, Kabbala şi Yoga, o reprezintă ideea formulării unor judecăţi de valoare în ceea ce priveşte raportul dintre trei mari mişcări religioase de sorginte mistică şi modul în care se nasc diferenţele între acestea.

Elementele prezentate urmează îndeaproape ideea prezentării istorice a fiecărei mişcări în parte, pentru ca mai apoi să fie enunţate o serie de interpretări şi concluzii în ceea ce priveşte raportul dintre Isihasm şi Kabbala, respectiv Isihasm şi Yoga.

Finalitatea studiului o reprezintă, pe de-o parte, sondarea unui teren încă neabordat îndeajuns, referitor la relaţia dintre Isihasm şi Kabbala, iar pe de altă parte, ca răspuns la provocările contemporane, o contraofensivă îndreptată spre cei care consideră Isihasmul ca derivând din mişcarea Yoga sau împrumutând formule ori tehnici de concentrare specifice acestei spiritualităţi.

 

  1. 2. Isihasm, Kabbala, Yoga – Parcurs istoric, concepte fundamentale

 

  1. Isihasmul

 

Cuvântul „isihasm” provine din termenul grecesc „hesychia” şi înseamnă „tăcere”, „linişte”, „concentrare interioară”. Isihasmul este o disciplină ascetică de origine monastică, ale cărei origini pot fi observate în jurul secolelor IV-V şi care s-a organizat în secolele XIII-XIV ca o adevărată mişcare de renaştere spirituală şi teologică, prin introducerea „rugăciunii lui Iisus” ca metodă de a produce o stare de concentrare şi de pace lăuntrică, în care sufletul ascultă şi se deschide lui Dumnezeu[1].

Isihia a fost practicată la început de către părinţii deşertului, care au avut ca sursă de inspiraţie „Filocalia” şi care şi-au însuşit, ca disciplină de dezvoltare a vieţii interioare, invocarea continuă a numelui lui Iisus[2].

„Rugăciunea inimii”, numită şi „rugăciunea lui Iisus” sau „rugăciunea pură”, constând din cuvintele „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, este bazată pe textul din Evanghelia după Luca 17, 21: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” şi pe îndemnul Sfântului Apostol Pavel din I Tesaloniceni 5, 17: „Rugaţi-vă neîncetat” şi „stăruiţi în rugăciune”[3].

Întemeietorul propriu-zis al isihasmului este Sfântul Ioan Scărarul († 649), autorul lucrării „Scara raiului”, în care recomandă rugăciunea „monodică”, adică redusă la un singur cuvânt, „Iisuse”.

Pentru părinţii isihaşti, teoria şi practica rugăciunii lui Iisus, meditaţia în tăcere asupra numelui lui Iisus şi starea de liniştire pe care o produce nu reprezintă un scop în sine. Isihia creează mai degrabă o stare în care se practică virtuţile, dintre care cele mai importante sunt curăţia inimii (apatheia), pocăinţa (metanoia), dar mai ales trezvia, sobrietatea sau atenţia inimii (nipsis).

Sfântul Simeon Noul Teolog vorbeşte despre conştiinţa şi simţirea harului, iar Sfântul Grigorie Palama despre contemplarea nemijlocită a slavei lui Dumnezeu sub forma energiilor divine necreate, ca elemente esenţiale ale spiritualităţii isihaste[4].

Ca mişcare ce s-a organizat în Sfântul Munte Athos în secolele XII-XIV, isihasmul nu poate fi separat de teologia „caracterului necreat al luminii taborice” şi de experienţa nemijlocită a slavei lui Dumnezeu[5].

De la Athos, isihasmul s-a răspândit în secolele următoare în mănăstirile din Bulgaria, Serbia, Rusia şi România, influenţând nu numai viaţa monastică, ci şi pe cea liturgică. De altfel, ca metodă a vieţii contemplative, isihasmul nu este separat de spiritualitatea liturgică sau sacramentală. Într-adevăr, textele isihaste au fost scrise pentru monahi şi ele se aplică cel mai bine în condiţiile de retragere şi de singurătate ale mănăstirii. Sfântul Nicodim Aghioritul, cel care a colecţionat scrierile filocalice, va spune însă că „rugăciunea inimii” aparţine tuturor, atât monahilor, cât şi mirenilor, fapt pentru care nu există două modele de spiritualitate ortodoxă. Una din ideile de bază ale isihasmului este aceea că viaţa spirituală, sub formă monastică sau liturgică, nu este arbitrară, ci are nevoie de călăuzirea unui „părinte spiritual”[6].

Dacă pentru isihasmul practicat de Evagrie Ponticul accentul cade pe contemplarea intelectuală şi rugăciunea minţii monologică, sau invocarea numelui lui Iisus, alte curente isihaste, de pildă cel propus de Macarie Egipteanul (sec. V), revin la o antropologie şi psihologie biblică, insistând asupra „păzirii inimii”.

De altfel, în spiritualitatea ortodoxă, inima (kardia) nu este organul fizic, ci centrul spiritual al omului, creat după chipul lui Dumnezeu, eu-ul cel mai adânc şi cel mai adevărat, altarul lăuntric în care se intră în stare de kenoză şi de jertfă şi în care are loc unirea cu Hristos. Inima dă unitatea persoanei umane, fapt pentru care „rugăciunea inimii” creează o stare existenţială de unitate şi de integritate a persoanei[7].

 

  1. Kabbala, Sinteză a misticii iudaice:

 

  1. Primele expresii ale misticii iudaice:

 

Morfologia experienţei mistice evreieşti este extrem de bogată şi de complexă. Prima fază a misticii evreieşti se caracterizează prin importanţa acordată ascensiunii extatice până la tronul divin, Merkaba. Această tradiţie ezoterică, atestată încă din secolul I î. Hr., se prelungeşte până în secolul X d. Hr. Lumea tronului, loc al manifestării slavei divine, corespunde pentru misticul evreu cu „pleroma” (plenitudinea) gnosticilor creştini. Textele, scurte şi adesea obscure, sunt numite „Cărţile despre Hekkaloth” (Cărţile despre Palatele Cereşti) şi descriu sălile şi palatele pe care le traversează vizionarul în călătoria sa, înainte de a ajunge în al şaptelea şi ultimul hekhal, unde se află tronul slavei. Călătoria extatică, numită la început „ascensiunea către Merkaba”, a fost desemnată, spre anul 500 d. Hr., din motive necunoscute, „coborârea în Merkaba[8].

Ascensiunea sufletului la cer şi înfruntarea primejdiilor întâlnite în cale constituiau o temă comună în gnosticismul din secolele al II-lea şi al III-lea. Conform precizării oferite de Gershom Scholem, mistica Merkabei constituie una din ramurile evreieşti ale gnozei[9].

În cursul călătoriei sale extatice, sufletul primeşte revelaţii privind creaţia, ierarhia îngerilor şi practicile teurgice. În cerul cel mai de sus, stând în picioare în faţa Tronului, el contemplă „chipul mistic al divinităţii în simbolul înfăţişării cu chip de om”, care i s-a arătat proorocului Iezechiel[10], stând pe tronul Merkaba. Lui Iezechiel i s-a arătat „măsura trupului”[11], adică o reprezentare antropomorfică a divinităţii, înfăţişându-se ca Primul Om, identic cu imaginea Celui Iubit din cartea Cântarea Cântărilor.

În acest mod, avem de-a face cu o proiectare a Dumnezeului nevăzut iudaic într-o figură mistică în care se revelează „Marea Slavă” din apocaliptica şi apocrifele evreieşti. Această reprezentare în imagine a Creatorului[12] se dezvoltă pornind de la o concepţie perfect monoteistă.

Alături de scrierile referitoare la Merkaba, se răspândeşte în Evul Mediu şi capătă celebritate în toate ţările din diaspora un text de câteva pagini, intitulat Sepher Yetzira sau „Cartea Creaţiei”[13]. Textul conţine o expunere laconică a cosmogoniei şi cosmologiei, autorul străduindu-se să îşi pună în acord ideile sale, influenţate de izvoare greceşti, cu disciplinele talmudice referitoare la doctrina creaţiei şi cu cele privind Merkaba, în cursul expunerii sale fiind observabile pentru prima oară o serie de reinterpretări de tendinţă speculativă ale concepţiilor referitoare la Merkaba.

Prima parte reprezintă cele „32 de căi minunate ale Înţelepciunii” (Hakhma sau Sophia), prin care Dumnezeu a creat lumea: cele 22 de litere ale alfabetului sacru şi cele 10 numere primordiale sau Sephirot. Primul Sephira este pnevma (ruah) sau Duhul lui Dumnezeu Cel viu. Din ruah purcede Aerul Primordial, iar din acesta se nasc Apa şi Focul, adică Sephirot-urile al treilea şi al patrulea. Din Aerul primordial, Dumnezeu a creat cele 22 de litere; din Apă a creat Haosul Cosmic şi din Foc Tronul Slavei şi ierarhiile îngereşti, în timp ce următoarele şase Sephirot reprezintă cele şase direcţii spaţiale[14].

Speculaţia filosofică privind Sephirot-urile, diversificată prin mistica numerelor, are, cel mai probabil, o origine neopitagoreică, însă ideea „literelor prin care s-a făurit Cerul şi Pământul” îşi găseşte explicaţia cea mai clară în iudaism.

Sepher Yetsira a fost folosit şi în scopuri taumaturgice, devenind vademecum al kabbaliştilor, fiind comentat de cei mai mari gânditori evrei ai Evului Mediu.

Pietismul ebraic medieval este opera a trei „bărbaţi pioşi din Germania”[15]: Samuel, Iuda Hasideul, fiul său şi Eleazar din Worms. Mişcarea a apărut în Germania la începutul secolului al XII-lea şi a cunoscut o perioadă de maximă creativitate între anii 1150 şi 1250. Deşi îşi are originea în mistica Merkabei şi a lui Sepher Yetsira, pietismul renan este o creaţie nouă şi originală. Se remarcă întoarcerea la o anumită mitologie populară, însă hasidiţii resping speculaţiile apocaliptice şi calculele privind venirea lui Mesia. În acelaşi fel, nici erudiţia rabinică şi nici teologia sistematică nu reprezintă una din preocupările lor, ci meditează mai ales la misterul unităţii divine şi încearcă să practice o nouă concepţie a pietăţii[16].

Opera principală a mişcării, intitulată Sepher Hassidim, utilizează mai ales anecdote, paradoxuri şi naraţiuni edificatoare. Astfel, viaţa religioasă se concentrează asupra ascezei, rugăciunii şi iubirii lui Dumnezeu, întrucât frica de Dumnezeu se identifică cu iubirea şi devoţiunea faţă de Dumnezeu[17].

Hasidiţii caută să dobândească o deplină seninătate a spiritului, acceptând cu calm injuriile şi ameninţările altor membri ai comunităţii. Penitenţele hasidiţilor trădează anumite influenţe creştine, însă nu şi pe acelea privind sexualitatea. Pe de altă parte, s-a observat o tendinţă panteistă în cazul hasidiţilor, Dumnezeu fiind mai aproape de lume şi de om decât este sufletul de om.

 

  1. Kabbala Medievală:

 

O creaţie de excepţie a misticii ezoterice evreieşti o reprezintă Kabbala, termen care, cu aproximaţie, înseamnă „tradiţie”[18]. Această nouă creaţie religioasă, deşi rămâne fidelă iudaismului, va reactualiza fie o moştenire gnostică, uneori cu nuanţă de erezie, fie structuri ale religiozităţii cosmice, ceea ce a dus la apariţia unei anumite tensiuni între adepţii unei anumite Kabbale şi autorităţile rabinice. În pofida acestei tensiuni, Kabbala a contribuit, direct sau indirect, la întărirea comunităţilor iudaice din diaspora[19].

Cea mai veche expunere a Kabbalei propriu-zise se află în cartea Bahir. Textul, transmis într-o stare fragmentară şi constituit din mai multe straturi, este obscur şi stângaci. Lucrarea Bahir a fost compilată în Provence, în secolul al XII-lea, pornind de la materiale mai vechi, dintre care poate fi amintită Raza Rabba („Marele Mister”), în care unii autori orientali au văzut o importantă scriere ezoterică. Originea gnostică a doctrinelor dezvoltate în Bahir este neîndoielnică, întrucât regăsim aici numeroase speculaţii ale vechilor autori gnostici, atestate în diferite surse evreieşti, precum: eonii masculini şi feminini, pleroma, Arborele Sufletelor, Shekhima, descrisă în termeni similari celor întrebuinţaţi pentru dubla Sophia a gnosticilor (fiică şi soţie).

Kabbaliştii din Provence îşi întemeiază doctrina în special pe Bahir, completând vechea tradiţie de origine gnostică de origine orientală cu elemente ale unui nou orizont spiritual, şi anume neoplatonismul medieval.

În ciuda prestigiului său de tehnică mistică, extazul nu joacă un rol important, iar în enorma literatură kabbalistică se găsesc puţine referiri la experienţe extatice personale şi foarte rar referiri la o anumită unire mistică. Unirea cu Dumnezeu este desemnată prin termenul devekuth, care înseamnă „lipire” sau „a fi unit cu Dumnezeu”, stare de graţie care depăşeşte extazul. Astfel se explică de ce autorul care a pus cel mai mult în valoare extazul a rămas cel mai puţin popular. Este vorba despre Abraham Abulafia, născut la Saragossa, în anul 1240 şi care a călătorit îndelung în Orientul Apropiat, în Grecia şi în Italia[20].

Abulafia dezvoltă o tehnică meditativă în jurul numelor lui Dumnezeu, aplicându-le ştiinţa combinatorie a literelor alfabetului ebraic. Pentru a explica efortul spiritual care conduce la eliberarea sufletului de lanţurile materiei, el foloseşte imaginea nodului, care trebuie dezlegat, nu tăiat. Abulafia face apel, de asemenea, la unele practici de tip yoga, precum: ritmul respiraţiei, posturile speciale sau diferitele forme de incantaţie. Prin asocieri şi permutări de litere, adeptul reuşeşte să dobândească contemplaţia mistică şi viziunea profetică, extazul său nefiind o transă, ci o răscumpărare anticipată, în timpul extazului adeptul fiind umplut de o lumină supranaturală.

Prestigiul şi influenţa postume ale lui Abulafia au fost radical limitate de apariţia în Spania, puţin după anul 1275, a lucrării Sepher Ha-Zohar („Cartea Splendorii”). Această lucrare uriaşă[21] a avut un succes fără egal în istoria Kabbalei, fiind singurul text care a fost considerat carte canonică şi a fost pus timp de mai multe secole alături de scrierile Vechiului Testament şi de Talmud. Scris sub formă pseudoepigrafică, Zohar-ul prezintă conversaţiile teologice şi didactice ale faimosului Rabbi Simeon bar Yochai (secolul al II-lea) cu prietenii şi adepţii săi. Mult timp, cercetătorii au considerat „Cartea Splendorii” drept o compilaţie de origini diverse, însă Gershom Scholem a demonstrat că autorul lucrării este kabbalistul spaniol Moise de Leon[22].

Conform părerii lui Scholem, Zohar-ul reprezintă teosofia ebraică, o doctrină mistică al cărei scop principal este cunoaşterea şi descrierea lucrării misterioase a divinităţii. Dumnezeu Cel ascuns este lipsit de calităţi şi de atribute, fapt pentru care Zohar-ul şi kabbaliştii îl numesc En-Sof sau Infinitul. Însă, întrucât Dumnezeul ascuns este activ oriunde în Univers, El manifestă anumite atribute care, la rândul lor, reprezintă unele aspecte ale naturii divine. Conform kabbaliştilor, există zece niveluri prin care circulă viaţa dumnezeiască. Numele acestor zece Sephirot oglindesc diferitele moduri de manifestare divină. Împreună, Sephirot-urile constituie „universul unificat” al vieţii lui Dumnezeu şi sunt imaginate sub formă de arbore (arborele mistic al lui Dumnezeu) sau de om (Adam Kadmon, omul primordial). Alături de acest simbolism organic, Zohar-ul utilizează simbolismul Cuvântului, al numelor pe care Dumnezeu şi le-a acordat Sieşi[23].

Astfel, creaţia are loc în Dumnezeu: mişcarea lui En-Sof ascuns iese din repaus şi se desfăşoară în cosmogonie şi autorevelare. Acest act transformă En-Sof, plenitudinea inefabilă în „neant mistic” din care emană Sephirot-urile. În Zohar, transformarea Neantului în Fiinţă este exprimată prin simbolul punctului primordial.

Una dintre inovaţiile cele mai semnificative ale kabbaliştilor o reprezintă ideea unirii lui Dumnezeu cu Shekhina, un hieros gamos care împlineşte adevărata unitate în Dumnezeu. Conform Zoharului, la început unirea era permanentă şi neîntreruptă, însă păcatul lui Adam a provocat încetarea acestui hieros gamos şi, în consecinţă, „exilul Shekhin-ei”. Abia după restaurarea armoniei originare în actul răscumpărării, „Dumnezeu va fi unul şi numele Său Unu”[24].

Kabbala reintroduce în iudaism mai multe idei şi mituri în legătură cu religiozitatea de tip cosmic. Astfel, la actul sanctificării vieţii prin muncă şi prin riturile prescrise în Talmud, kabbaliştii adaugă valorizarea mitologică a Naturii şi a Omului, importanţa experienţei mistice şi chiar anumite teme de origine gnostică. Astfel, se poate observa în acest fenomen de „deschidere” şi în acest efort de revalorizare nostalgia unui univers religios în care Vechiul Testament şi Talmudul coexistă cu realitatea cosmică, în care gnosticismul coexistă cu mistica.

 

  1. Yoga:

 

  1. Yoga, concentrarea asupra unui singur obiect:

 

Termenul „yoga” înseamnă, în limba sanscrită, „unire”. Primele referinţe precise la tehnicile Yoga apar în Brāhmana şi, mai ales, în Upanişade. Totuşi, şi în Vede se vorbeşte despre anumiţi asceţi şi extatici, care stăpâneau numeroase tehnici yoghine şi dispuneau de o serie de aşa-numite „puteri miraculoase”. Practicile yoghine pot fi întâlnite aproape peste tot în India, precum şi în mediile brahmanice, buddiste sau jainiste. Paralel cu existenţa acestei Yoga presistematice şi pan-indiene, se constituie treptat o Yogā-darsana sau Yoga „clasică”, aşa cum a fost formulată mai târziu de către Patanjali în lucrarea Yoga-sūtra[25]. Acest autor mărturiseşte că nu face nimic altceva, în fond, decât să culeagă şi să publice tradiţiile doctrinare şi tehnice ale Yogăi[26].

Yoga clasică începe acolo unde se sfârşeşte Sāmkhya, cu atât mai mult cu cât Patanjali nu crede că cunoaşterea metafizică ar putea să-l conducă pe om în mod autonom la eliberare. Cunoaşterea nu face decât să pregătească terenul în vederea cuceririi libertăţii, care se obţine prin intermediul unei tehnici ascetice şi a unei metode de meditaţie. În viziunea lui Patanjali, Yoga reprezintă „suprimarea stărilor de conştiinţă”. Aceste „stări de conştiinţă” (cittavrtti) sunt în număr nelimitat, însă ele intră toate în cele trei categorii, corespunzând celor trei posibilităţi ale experienţei:

– erorile şi iluziile (visuri, halucinaţii, erori de percepţie, confuzii etc.;

– totalitatea experienţelor psihologice normale, tot ceea ce simte, percepe sau gândeşte cel care nu practică Yoga;

– experienţele parapsihologice declanşate de tehnica yoghină şi accesibile numai iniţiaţilor[27];

Scopul urmărit de Yoga lui Patanjali îl reprezintă abolirea primelor două categorii de experienţe, izvorâte din eroarea logică şi din eroarea metafizică şi înlocuirea lor printr-o experienţă suprasenzorială şi extraraţională.

Yoga îşi propune să distrugă în mod treptat diversele serii, specii şi varietăţi ale „stărilor de conştiinţă”, distrugere ce nu poate fi obţinută dacă nu este precedată de cunoaşterea experimentală a structurii, originii şi intensităţii a tot ceea ce este menit distrugerii. Astfel, nu se poate obţine nimic fără acţiune şi practicarea ascezei, aspect ce va deveni caracteristica de bază a întregii literaturi yoghine.

Cărţile II şi III din Yoga-sūtra sunt consacrate mai ales acestei activităţi yoghine de purificare, prin abordarea diferitelor atitudini ale corpului sau prin tehnici respiratorii. Toate aceste cittavrtti[28] nu pot fi controlate şi nici abolite dacă nu sunt mai întâi „experimentate”. Astfel, numai prin experienţe poate fi obţinută libertatea.

Cauza acestor vrtti care formează fluviul psihofenomenal o reprezintă ignoranţa. Pentru Yoga, însă, abolirea ignoranţei metafizice nu este îndeajuns pentru a aneantiza stările de conştiinţă, întrucât imediat ce „vârtejurile” actuale vor fi distruse, altele nu vor întârzia să apară şi să le înlocuiască, ţâşnind din imensele rezerve de „latenţe” (vāsanā), înmormântate în subconştient. Vāsanā este un concept de o importanţă capitală în psihologia Yoga. Piedicile pe care aceste forţe subliminale le ridică în calea eliberării sunt de două feluri: pe de-o parte, vāsanā alimentează fără încetare fluxul psihomental, seria infinită de cittavrtti; pe de altă parte, prin însăşi modalitatea lor specifică, vāsanā sunt greu de controlat şi de stăpânit. Prin urmare, yoghinul, chiar dacă are la activ o practică îndelungată, riscă să se vadă derutat de invazia unui fluviu de vârtejuri psihomentale provocate de vāsanā. Pentru ca distrugerea acestor cittavrtti să poată fi realizată, este indispensabilă întreruperea circuitului subconştient[29].

Punctul de plecare al meditaţiei Yoga îl reprezintă concentrarea asupra unui singur obiect, ekāgratā. Acest obiect poate fi, fără deosebire, un obiect fizic (punctul dintre sprâncene, vârful nasului, un obiect luminos etc.), un gând (un adevăr metafizic) sau Dumnezeu (Iśvara).

Exerciţiul ekāgratā caută să controleze cele două surse generatoare ale fluidităţii mentale, şi anume activitatea senzorială şi aceea a subconştientului. Această concentrare asupra unui singur obiect nu se poate realiza decât prin numeroase exerciţii şi tehnici, în care fiziologia joacă un rol important. Tehnica yoghină comportă mai multe categorii de practici psiho-fiziologice şi de exerciţii spirituale, numite anga („membru”). Aceste componente ale sistemului Yoga pot fi considerate atât ca formând un grup de tehnici, cât şi ca etape ale itinerariului ascetic şi spiritual al cărui termen final este eliberarea[30].

În acest sens, Yoga-sūtra prezintă o listă care a devenit clasică:

– înfrânările (yama);

– disciplinele (ni yama);

– poziţiile corpului (asana),

– controlul respiraţiei (prānāyāma);

– emanciparea activităţii senzoriale de contactul cu obiectele exterioare (prat yāhāra);

– concentrarea (dhāraşa);

– meditaţia yoghină (dh yāna);

– enstaza (sumādhi)[31];

 

  1. Tehnicile Yoga[32]:

 

Primele două grupe de practici, yama şi ni yama, constituie preliminarii indispensabile oricărei asceze. În acest sens, există cinci tipuri de „înfrânări” (yama), şi anume: ahimsā („a nu ucide”), satya („a nu minţi”), asteya („a nu fura”), brahmacaryā („abstinenţa sexuală”) şi aparigraha („a nu fi avar”). Înfrânările nu constituie o stare yoghină, ci numai o stare „purificată”, superioară celei profane. Paralel cu acestea, yoghinul trebuie să practice ni yama, adică o serie de disciplinări corporale şi fizice.

Însă abia când se practică āsana începe tehnica yoghină propriu-zisă. Āsana defineşte postura yoghină, pe care Yoga-sutrā o defineşte ca fiind „stabilă şi plăcută”. Este vorba, prin urmare, de una din practicile caracteristice ascezei indiene, atestată în Upanişade şi chiar în literatura vedică. Lucrul cel mai important este menţinerea corpului în aceeaşi poziţie, fără efort. Numai în acest fel āsana înlesneşte concentrarea, postura fiind perfectă atunci când efortul de a o realiza dispare.

Āsana este primul pas în vederea abolirii modalităţilor specifice fiinţei umane. La nivelul corpului, āsana devine o ekagratā, adică o concentrare într-un singur punct. Aşa cum ekagratā pune capăt fluctuaţiilor şi dispersării stărilor de conştiinţă, la fel āsana pune capăt mobilităţii şi disponibilităţii corpului, reducând multitudinea poziţiilor posibile la o singură postură, imobilă.

Dacă āsana ilustrează refuzul mişcării, prānāyāma, disciplina respiraţiei, reprezintă refuzul de a respira ca majoritatea oamenilor, adică în mod aritmic. Respiraţia omului obişnuit variază fie în funcţie de împrejurări, fie în funcţie de tensiunea psihomentală, neregularitate ce poate produce o fluiditate psihică periculoasă şi, prin urmare, instabilitate şi risipirea atenţiei. Astfel, prin intermediul prānāyāmei se încearcă suprimarea eforului respirator, o respiraţie ritmată trebuind să devină un lucru automat, tocmai pentru ca yoghinul să uite de respiraţie.

Āsana, prānāyāma şi ekagratā produc o suspendare a condiţiei umane fie şi numai pe durata exerciţiului. Imobil, ritmându-şi respiraţia, fixându-şi privirea şi atenţia într-un singur punct, yoghinul este „concentrat”, „unificat”. El poate verifica calitatea concentrării sale prin pratyāhāra, termen care se traduce la modul general prin „retragerea simţurilor” sau, conform explicaţiei oferite de Mircea Eliade, „facultatea de a elibera activitatea senzorială de legătura obiectelor exterioare”. Pratyāhāra poate fi considerată drept ultima etapă a ascensiunii psihofiziologice, de acum înainte yoghinul nemaifiind tulburat de activitatea simţurilor.

Autonomia faţă de stimulii lumii exterioare şi de dinamica subconştientului permite yoghinului să practice „concentrarea” şi „meditaţia”. Dhāranā[33] este, în fond, o „fixare a gândului într-un singur punct”, având ca scop comprehensiunea.

În ceea ce priveşte meditaţia yoghină, numită dhyāna, Patanjali o defineşte drept „un curent de gândire unificată”. Dhyāna îi permite omului să „pătrundă” obiectele, într-o stare de luciditate proprie meditaţiei yoghine, în acest sens „continuum-ul mental” nescăpând niciodată de sub voinţa yoghinului.

 

  1. Yoga şi sensul existenţei lui Dumnezeu:

 

Yoga afirmă existenţa unui dumnezeu, Iśvara[34], care nu este autorul creaţiei, însă care poate grăbi, în cazul anumitor oameni, procesul eliberării. Iśvara poate veni numai în ajutorul unui om care s-a decis pentru Yoga, putând să-l facă pe yoghinul care l-a ales pe el drept obiect al concentrării sale să dobândescă samādhi. Acest ajutor divin nu este urmarea unei anumite „dorinţe” sau a unui „sentiment”, întrucât Iśvara nu poate avea nici dorinţe, nici emoţii, ci aceea a unei „simpatii metafizice” între Iśvara şi puruşa, simpatie care explică armonizarea structurilor lor. În acest sens, Iśvara este un puruşa liber dintotdeauna, neatins vreodată de „suferinţele” şi „necurăţiile” existenţei[35].

Prin urmare, alături de tradiţia unei Yoga „magice”, adică făcând apel numai la voinţa şi la forţele ascetului, există o altă tradiţie „mistică”, în care etapele finale ale practicii Yoga erau cel puţin înlesnite printr-o devoţiune faţă de un Dumnezeu.

 

 

  1. SECŢIUNE EXPLICATIVĂ

– ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI –

 

 

  1. Isihasm şi Kabbala[36]

 

  1. Generalităţi:

O primă justificare pentru compararea Isihasmului cu Kabbala ţine de faptul că ele au fost mai mult sau mai puţin contemporane, nu contemporane în sens exact, însă destul de apropiate ca desfăşurare. În acest sens, Zoharul datează de la sfârşitul secolului al XIII-lea şi este rezultatul unui proces de dezvoltare şi cristalizare care a durat mai mult de o sută de ani

Către sfârşitul secolului al XIII-lea, Isihasmul se afla deja pe calea dezvoltării sale. Acestei perioade îi aparţine Nichifor Isihastul, deşi controversele legate de marile nume ale isihasmului, precum Sfântul Grigorie Sinaitul, Sfântul Grigorie Palama şi Sfântul Nicolae Cabasila, aparţin secolului XIV.

În ambele cazuri, atât Isihasmul, cât şi Kabbala, se bazează pe o tradiţie timpurie: Kabbala pe o tradiţie rabinică şi pe mistica „Merkavah”, iar isihasmul pe tradiţia marilor Părinţi creştini ai secolului IV, în special pe cea a Sfântului Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Ioan Hrisostom şi a teologilor bizantini târzii, precum Dionisie Areopagitul în secolul al VI-lea, Sfântul Maxim Mărturisitorul în secolul al VII-lea şi Sfântul Ioan Damaschin în secolul al VIII-lea, având ca fundament tradiţia ascetică a monahismului bizantin, ale cărui rădăcini pot fi descoperite în deşertul egiptean al celui de-al patrulea secol[37].

Ambele mişcări, în ciuda tradiţiei anterioare care le-a prefigurat, sunt originale, deşi numeroşi isihaşti şi kabbalişti vor nega acest fapt. Isihaştii bizantini au respins această idee cu siguranţă: pentru ei, originalitatea era sinonimă cu erezia. Acelaşi lucru este adevărat şi în cazul lui Rabbi Moise de Leon şi a celorlalţi autori ai operelor Zohar-ului. Nu doar că sunt originale, însă în ambele cazuri originalitatea acestor mişcări are acelaşi scop: se axează pe înţelegerea lui Dumnezeu şi relaţia Sa cu universul creat. În ambele tradiţii, Dumnezeu în sinea Sa este privit ca element absolut incognoscibil, deşi se face cunoscut prin puterile care sunt distincte de esenţa Sa, cunoscute drept sefirot în Kabbala şi energii în isihasm[38].

 

  1. Isihasm şi Kabala – O legătură istorică:

 

Încă dintru început, trebuie făcute o serie de precizări. Mai întâi, trebuie spus faptul că nu există o legătură istorică între Isihasm şi Kabbala, cu toate că au fost aproape contemporane.

Singura legătură poate fi identificată pe direcţia mişcării creştine eretice din secolele XII-XIII din Provence, şi anume erezia catară. Astfel, Kabbala ar putea să îi datoreze acestei erezii anumite aspecte din doctrina sa, erezia catară, la rândul ei, putând să cunoască anumite influenţe din partea bogomilismului. Această precizare prezintă o oarecare semnificaţie dacă luăm în considerare faptul că isihaştii au fost acuzaţi de mesalianism, doctrină eretică ce a avut o influenţă importantă asupra bogomililor. Totuşi, nu poate fi identificat nici un punct de legătură între Isihasm şi Kabbala, iar orice similarităţi descoperite în învăţăturile acestor mişcări trebuie să fie explicate într-un cu totul alt mod decât cel al influenţei uneia asupra celeilalte.

 

  1. Isihasm şi Kabala – Diferenţe:

 

Există o diferenţa enormă de gen literar între scrierile isihaştilor şi Kabbala. Orice fel de similarităţi observăm în contextul literar, acestea se dovedesc în final a fi total diferite.

În continuare, un prim aspect al comparaţiei dintre Isihasm şi Kabbala trebuie să se refere la faptul că ambele mişcări resping posibilitatea raţiunii umane de a cuprinde în mod raţional fiinţa divină.

Totodată, ambele tradiţii consideră cunoaşterea lui Dumnezeu ca fiind un rezultat al unei reconstrucţii personale a omului, al unei regăsiri de sine a individului.

Relaţia puternică de interdependenţă dintre Dumnezeu şi făpturile Sale cunoaşte o abordare specială în cazul Isihasmului. Astfel, în Isihasm, persoana umană se transformă tocmai prin adâncirea în cunoaşterea lui Dumnezeu, literatura isihastă înţelegând îndumnezeirea ca pe un act al improprierii iubirii divine şi al răspândirii ei în lume.

Viaţa ascetică reprezintă însăşi inima isihasmului. Deşi demersul coborârii rugăciunii din minte în inimă nu poate fi înfăptuit fără harul divin, totuşi, în acest act o importanţă majoră o are şi lupta ascetică.

O serie de aspecte similare pot fi observate şi în ceea ce priveşte învăţăturile Kabbalei. Astfel, numeroase lucrări kabbalistice tratează tema sefirot-urilor şi a mitsvot-urilor (poruncile Torrei). Partea practică a Kabbalei, la fel de importantă ca şi cea teoretică sau vizionară, reprezintă îmbinarea dintre mitsvot şi kavvanah. Totodată, mitsvot-ul prezintă şi un aspect cosmic, având rolul de a menţine echilibrul existenţial în lume.

 

 

 

 

  1. Cognoscibil şi Incognoscibil în Dumnezeu:

 

În privinţa acestui aspect, se cer a fi făcute o serie de precizări în ceea ce priveşte conceptele de En Sof şi sefirot în Kabbala şi cele de esenţă şi energii în isihasm. Totuşi, încă dintru început, pot fi observate diferenţe de substanţă între cele două tipuri de concepte prezentate. Într-o primă instanţă, sefirot-ul pare a fi mai degrabă un complex de „niveluri” de constituire a En Sof-ului decât simple atribute, în contrast direct cu energiile lui Dumnezeu, aşa cum sunt înţelese ele în isihasm.

Despre En Sof se vorbeşte în sensul că ar fi ascuns chiar şi de sefirot. Pe de altă parte, sefirot-ul pare a constitui un corp definit de „niveluri” (în număr de zece, în sens propriu). Pornind de la aceste aspecte, se pot face o serie de observaţii. Astfel, trebuie privit raportul dintre En Sof şi sefirot. Sefirot-ul consituie un grup de „niveluri” care mediază legătura dintre En Sof-ul incognoscibil şi lumea inferioară.

În acest sens, există zece sefirot-uri, şi anume: Keter Elyon, Hokhmah, Binah, Hesed, Gevurah, Tiferet, Netsah, Hod, Yesod, and Malkhut, sau coroana divină, înţelepciunea, înţelegerea sau inteligenţa, iubirea, puterea, frumuseţea, eternitatea, maiestatea, susţinerea şi suveranitatea, toate aceste aspecte constituind structura unică a sefirot-ului.

 

  1. Shekinah şi Schimbarea la Faţă a Domnului:

 

Momentul Schimbării la Faţă a Mântuitorului Iisus Hristos are un rol fundamental în gândirea isihastă, prin aceea că în acest moment, în trupul lui Hristos, s-a arătat lumina harului dumnezeiesc, iradierea energiilor divine necreate.

Din această perspectivă, pot fi observate o serie de aspecte paralele între Isihasm şi Kabbala. Astfel, sefirot-ul cel mai de jos, Malkhut, se manifestă în lume şi în special în poporul lui Israel asemenea lui Shekhinah, prezenţa divină a Targumenelui şi a literaturii hagadice. Zoharul prezintă o doctrină complexă despre Shekhinah, acesta stând în legătură continuă cu cel mai înalt sefirot şi cu En Sof-ul, precum şi în relaţie cu lumea inferioară.

Atât în cazul Isihasmului, cât şi în cel al Kabbalei, ne interesează semnificaţia şi modul în care se realizează unirea cu Dumnezeu (numit sod ha-yihud în Kabbala).

Prin urmare, sensul unirii cu Dumnezeu în isihasm, îndumnezeirea, pare a trasa o paralelă în ceea ce priveşte gândirea kabbalistică, care deţine ca aspect fundamental ideea de mister al unirii cu Dumnezeu.

 

  1. Două tradiţii paralele?:

 

Este adevărat faptul că, într-o oarecare măsură, putem observa anumite aspecte paralele ce ţin de relaţia dintre Isihasm şi Kabbala. Totuşi, trebuie să fim conştienţi de faptul că ambele tradiţii au luat naştere în condiţii istorice cu totul diferite şi că au avut un parcurs propriu, fără să fi cunoscut vreo influenţă din partea uneia sau a alteia.

Izvorât din practica vie a Bisericii şi din disciplina duhovnicească creştină, isihasmul nu are termeni de comparaţie atunci când vine vorba de asemări sau deosebiri în raport cu învăţătura Kabbalei, o doctrină mistică ce abordează şi acceptă numeroase concepte gnostice, pe care le adaptează învăţăturii tradiţionale evreieşti.

 

  1. Isihasm şi Yoga

 

  1. Generalităţi:

 

Practicile yoga nu pot fi înţelese dacă nu se ţine cont de doctrina Samkhya-Yoga, care admite instaurarea unui nou univers construit prin propriile eforturi ale yoghinului, după o experienţă ultimă, ca rezultat al meditaţiei ce conduce la eliberarea de durerea existenţei.

Yoga admite posibilitatea a trei experienţe ce se deosebesc structural şi calitativ între ele: experienţa senzorială, considerată falsă şi iluzorie, experienţa cotidiană-umană, şi experienţa ultimă, obţinută prin samādhi.

Suprimarea experienţei umane nu reprezintă o sarcină facilă, chiar şi pentru tehnica yoga, întrucât obstacolul principal nu îl reprezintă trupul, cu funcţiile sale, ci subconştientul sau „setea de viaţă”, care este un receptacul al experienţelor rasei. Yoghinul are de luptat cu partea fluidă, subconştintă a minţii. Însă ascensiunea practică, prin purificări, renunţări şi meditaţii, nu poate începe înaintea unei cunoaşteri teoretice.

Din această perspectivă, trebuie observat faptul că asceza creştină, spre deosebire de tehnicile ascetice yoghine, nu este o tehnică artificială şi unilaterală, care produce prin ea însăşi trăire mistică. Asceza orientală, prin faptul că utilizează procedee fizice, tinde să promoveze un anumit tip de egoism spiritual. Astfel, yoghinul este suficient sieşi, pentru că are în posesia sa toate mijloacele care îl pot conduce la samāndhi şi depinde numai de un anumit antrenament şi o anumită tehnică pentru a le scoate în evidenţă.

Creştinul isihast este conştient de faptul că la vederea nemijlocită a lui Dumnezeu nu se poate ajunge fără harul dumnezeiesc dăruit de El, iar pentru primirea acestui har e nevoie de o perfecţionare morală a întregului om prin ajutorul divin.

Dumnezeu nu are o natură asemănătoare unui obiect, pe care să îl putem cuceri printr-o incursiunea omenească, ci este o Persoană şi fără o iniţiativă din partea Lui, nu poate fi cunoscut. Iar pentru o asemenea descoperire a lui Dumnezeu într-o vedere mistică trebuie să ne facem vrednici.

În concluzie, asceza creştină este o cale luminată de raţiune, de credinţă, de rugăciune şi de ajutorul lui Dumnezeu, o cale de-a lungul căreia firea umană se purifică de păcate şi se fortifică moral.

 

  1. Tapas şi Asceză:

 

Yoga a ajuns să se impună ca tehnică, bazându-se pe două tradiţii: prima, a asceţilor şi extaticilor, atestaţi începând cu Rig-Veda, iar a doua, aceea a simbolismului Brahmanelor, mai ales speculaţiile care justificau „interiorizarea sacrificiului”.

Tapas (căldură, ardoare) desemnează efortul ascetic în general. Ca prima dintre disciplinele ce formează kriya-yoga sau „yoga practică”, tapas-ul reprezintă un efort de autorestrîngere şi autodeterminare în oricare dintre aspectele vieţii, prin tapas practicantul cultivându-şi voinţa şi dezvoltându-şi capacitatea de a depăşi obstacolele.

În sens indian, asceza nu este penitenţă, ci unul din mijloacele cele mai elementare de a dobândi putere, astfel că prin tapas se dobândeşte conştiinţa neesenţialului.

Tapas apare şi ca atitudine mentală, ca atenţie îndreptată spre oprirea şi stăpânirea tendinţelor disperate, a pornirilor şi a scăpărilor de sub control a comportamentului şi a gândurilor. Tapas este un mijloc eficient de a realiza purificarea minţii de obişnuinţe, automatisme şi porniri necontrolate.

Pentru creştini, asceza reprezintă urcuşul care duce spre vârful vieţii religioase mistice. La starea de desăvârşire şi de unire mistică cu Dumnezeu nu se poate ajunge decât prin eforturi ascetice, iar asceza ce nu tinde spre desăvârşire, apare ca un lucru fără scop[39].

Asceza înseamnă omorârea patimilor şi a tendinţelor spre păcat, din cauza slăbiciunii firii. Asceza nu este o tehnică artificială şi unilaterală, care ar produce prin ea însăşi trăirea unirii tainice cu Dumnezeu. O asemenea asceză este falsă şi nu implică o condiţie morală, pentru că în ea se află concepţia că omul are în posesia sa toate mijloacele de ridicare spirituală care îl pot duce la starea supremă.

Asceza isihastă nu caută suferinţa şi întristarea, ci răbdarea prin abstinenţă, rezistenţa faţă de împrăştierea minţii şi îndreptarea inimii asupra a ceea ce este esenţial. Evanghelia afirmă că omul spiritual este, în întregimea sa, trup şi suflet, în acest sens tradiţia isihastă accentuând participarea trupului la exerciţiul sufletului.

 

  1. Āsana, PrĀnayĀma şi Metoda Isihastă:

 

Āsana reprezintă primul pas concret făcut în vederea abolirii modalităţilor existenţei umane şi marchează transcederea condiţiei umane, prin faptul că poziţia corpului imită o altă condiţie decât cea umană. Aflat în poziţia āsana, yoghinul poate fi asimilat unei statui, şi nu unui om, care este mobil, agitat şi aritmic. Astfel, după cum ekāgratā pune capăt fluctuaţiilor minţii, tot astfel āsana pune capăt mobilităţii şi disponibilităţilor corpului, reducând multiplele poziţii posibile la una singură.

Refuzul de a se lăsa purtat de fluviul stărilor de conşţiinţă va fi continuat de alte refuzuri, dintre care cel mai important este prānāyāma, disciplina respiraţiei, adică refuzul de a respira într-o manieră aritmică. Principiul şi motivaţia psihologică a tehnicii prānāyāma se poate rezuma prin faptul că inspiraţia şi expiraţia sunt variabile, după împrejurările externe sau variaţiile mentale. Această neregularitate produce trepidarea subconştientului şi instabilitatea atenţiei. Astfel, funcţiunile vitale trebuie ritmate, pentru a nu incomoda prin discontinuitatea lor. Ritmându-şi respiraţia şi încetinind-o progresiv, yoghinul poate verifica experimental şi în deplină luciditate anumite stări de conştiinţă care sunt inaccesibile în starea de veghe şi, în special, stările de conştiinţă ce caracteizează somnul[40].

Respiraţia trebuie să fie ritmată în aşa fel încât să fie uitată cu totul sau, cel puţin, să nu incomodeze prin discontinuitatea ei. Ritmarea respiraţiei trebuie să devină ceva automat, pentru ca yoghinul să o poată uita.

În schimb, dacă studiem cu atenţie metodele rugăciunii lui Iisus, vom observa că la rugăciunea curată nu se ajunge instantaneu, prin întrebuinţarea de către oricine şi oricând a unor metode fiziologice, ci ea este încoronarea unor eforturi îndelungate de purificare de patimi şi de gânduri. Astfel, numai după ce a fost obţinută o conştiinţă curată faţă de Dumnezeu, faţă de oameni şi faţă de lucrurile lumii, se poate folosi o anumită metodă pentru a dobândi rugăciunea curată[41].

În sens isihast, aceste metode nu sunt considerate de asceţi neapărat necesare, ci doar mijloace auxiliare pentru cei care nu sunt deprinşi să îşi adune „mintea în inimă” şi să rostească continuu cuvintele rugăciunii lui Iisus. Prin urmare, rolul respiraţiei este de a da o ritmicitate atenţiei şi rostirii rugăciunii. În timpul practicării acestei metode, nu este vorba despre rugăciunea minţii unită cu inima, ci doar rugăciunea de început în numele lui Iisus. Ea devine rugăciune curată când nu mai este nevoie de cuvinte şi de metode, ci mintea împreună cu inima sunt preocupate permanent de ea.

 

  1. Mantra, Mandala şi Rugăciunea:

 

Mantra este o silabă scurtă, care se repetă neîncetat, ajutându-l pe yoghin în concentrare şi meditaţie. Mantra este un fenomen acustic care jalonează etapele meditaţiei yoga şi asupra căruia au insistat Upanişadele târzii. Supremaţia meditaţiei asupra mantrei se poate explica prin spiritul său de sinteză şi de sincretism, dar şi prin succesul practic al unei tehnici de meditaţie auditivă care era de mult timp cunoscută în India. Astfel, repetarea continuă a mantrei însemna trecerea în universul izolării şi al necondiţionalului.

Un ritual propriu practicilor tantra-yoga îl reprezintă construirea mandalei. Fiecare tantra are o mandala specifică. Mandala este un desen complex ce prezintă o centură exterioară şi unul sau mai multe cercuri concentrice care închid un pătrat împărţit în patru triunghiuri. În mijlocul fiecărui triunghi, precum şi în centrul de bază, se găsesc figuri de divinităţi sau emblemele lor. În momentul în care mandala este desenată pe un anumit material, ea serveşte ca „suport” pentru meditaţie, iar yoghinul o utilizează ca o apărare împotriva distrugerilor şi a tentaţiilor mentale. În acest mod, mandala îl face pe yoghin invulnerabil la stimulii externi. Pătrunzând mental în mandala, yoghinul se apropie de propriul său „centru”, regăsind mandala în propriul său trup[42].

În timp ce mantra sau mandala, în yoga, reprezintă un monolog impersonal în propria concentrare a yoghinului, în tradiţia isihastă rugăciunea este un dialog persoanal între om şi Dumnezeu, prin ridicarea omului spre Dumnezeu prin Hristos. Acest dialog divino-uman subliniază mai puţin stricăciunea naturii umane prin păcat, decât înnoirea sa în Hristos şi participarea la o viaţă duhovnicească. Astfel, ca exerciţiu de înduhovnicire a omului, rugăciunea este mai mult decât un ajutor, ea este mijlocul prin excelenţă al mîntuirii noastre[43].

 

 CONCLUZII

            În cuprinsul acestei lucrări am încercat să surprindem, în sens comparativ şi analitic, trei mişcări de maximă importanţă pentru istoria religioasă a omenirii, observând aspectele care le separă sau punctele în care par că se întâlnesc, din dorinţa de a preciza, cu mai multă fermitate şi precizie, sensul ascezei şi misticii creştine şi raportul acesteia cu sistemele mistice similare ale altor religii.

Astfel, am observat faptul că asceza creştină este o cale luminată de raţiune şi de cfredinţă, de rugăciune şi de ajutorul lui Dumnezeu, o cale de-a lungul căreia firea umană se curăţă de păcate. În acest sens, îndrumătorii duhovniceşti acordă o mare importanţă pocăinţei, ca premergătoare a ascezei, rugăciunea lui Iisus fiind o rugăciune specifică pocăinţei.

Pocăinţa deţine un rol capital şi permanent în spiritualitatea creştină, ea înseamnă nu numai regretarea trecutului, ci şi transformare totală, înnoirea modului de a ne raporta la Dumnezeu. Prin urmare, pocăinţa nu este un acces de remuşcări şi autocompătimire, ci o convertire, o recentrare a întregii noastre vieţi pe Sfânta Treime

 

  1. BIBLIOGRAFIA LUCRĂRII
  1. Bălăceanu-Stolnici, Constantin, Kabbala, între gnoză şi magie, Bucureşti, Editura Vremea, 2004.
  2. Bersani, Jacques, Enciclopedia religiilor, Bucureşti, Editura Pro, 2006.
  3. Bria, preot profesor dr. Ion, Dicţionar de Teologie Ortodoxă – A – Z, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994.
  4. Cohen, Albert, Talmudul, Bucureşti, Editura Hassefer, 1999.
  5. Costa de Beauregard, Marc Antoine, Rugaţi-vă neîncetat, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999.
  6. Culianu, Ioan Petru, Experienţe ale extazului: extaz, ascensiune şi povestire vizionară din elenism până în Evul Mediu, Iaşi, Editura Polirom, 2004.
  7. Eisenberg, Josy, Iudaismul, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995.
  8. Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. II-III, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1992.
  9. Eliade, Mircea, Tehnici Yoga, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1992.
  10. Hârlăoanu, Alfred, Istoria universală a poporului evreu, Bucureşti, Editura Zarkony, 1992.
  11. Louth, Andrew, Knowing the unknowable: Hesychasm and Kabbala, în rev. „Sobornost”, nr. 1/1995.
  12. Patanjali,Yoga-Sutra, Iaşi, Editura Polirom, 2002.
  13. Pop, Vasile, Yoga şi Isihasmul, Bucureşti, Editura Lidia, 2003.

Scrima, Andre, Despre isihasm, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003.

[1] preot profesor dr. Ion Bria, , Dicţionar de Teologie Ortodoxă – A – Z, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 98.

[2] Marc Antoine Costa de Beauregard, Rugaţi-vă neîncetat, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, p. 17

[3] Coloseni 4, 2.

[4] Andre Scrima, Despre isihasm, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p. 41.

[5] În literatura de spiritualitate din secolul al XIV-lea, slava este lumina harului dumnezeiesc, iradierea energiilor divine necreate, care s-a arătat pe Tabor în trupul lui Hristos. Lumina taborică nu este o vedere a firii dumnezeieşti, ci a slavei firii Lui. Slava nu este natura dumnezeiască, ci raza dumnezeirii. Astfel, „a dat şi firii omeneşti slava dumnezeirii, dar nu firea. Altceva este natura lui Dumnezeu şi altceva este slava Lui, deşi sunt despărţite între ele” (Sfântul Grigorie Palama, Despre sfânta lumină, în „Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii”, ediţia românească, traducere din greceşte, introducere şi note de Dumitru Stăniloae, vol. VII, p. 283). Slava este o realitate eshatologică nepieritoare şi nemuritoare, fiind însuşi mediul Împărăţiei viitoare a lui Dumnezeu.

[6] Marc Antoine Costa de Beauregard, op. cit., p. 21.

[7] Ibidem, p. 21-22.

[8] În mod paradoxal, descrierile „coborârii” utilizează metafore ascensionale, element regăsit şi în isihasm (de ex.: coborârea minţii în inimă).

[9] Gershom Scholem vorbeşte, de asemenea, despre „gnosticismul rabinic”, adică acea formă a gnosticismului evreiesc care s-a străduit să rămână fidelă tradiţiei halakice.

[10] v. Iezechiel 1, 26.

[11] În ebraică: Shi’ur Qoma.

[12] De ex.: Din mantia sa cosmică răsar firmamentele şi astrele.

[13] Nu este cunoscută originea sau data redactării acestui text. Se presupune că apariţia sa poate fi încadrată undeva între secolul al V-lea şi al VI-lea.

[14] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. II, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1992, p. 197.

[15] Sau Hassidei Ashkenaz.

[16] Ibidem, p.

[17] Constantin Bălăceanu-Stolnici, Kabbala, între gnoză şi magie, Bucureşti, Editura Vremea, 2004, p. 29.

[18] Termenul „Kabbala” provine de la rădăcina „Kbl”, care înseamnă „a primi”.

[19] Ibidem, p.

[20] Mircea Eliade, op. cit., p. 214.

[21] Conţine aproape 1000 de pagini în ediţia aramaică din Mantova.

[22] Ibidem, p.

[23] Alfred Hârlăoanu, Istoria universală a poporului evreu, Bucureşti, Editura Zarkony, 1992, p. 149.

[24] Josy Eisenberg, Iudaismul, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, p. 8.

[25] Patanjali Yoga-Sutra, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 7.

[26] Despre Patanjali nu se cunoaşte aproape nimic. Nu este cert nici măcar secolul în care a trăit, cercetătorii încadrându-i activitatea fie în secolele al II-lea sau al III-lea, fie în secolul al V-lea.

[27] Mircea Eliade, Tehnici Yoga, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1992, p. 21.

[28] Literal, vârtejuri de conştiinţă.

[29] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor…, p. 239.

[30] Ibidem, p.

[31] Ibidem, p.

[32] Mircea Eliade, Tehnici Yoga, p. 30.

[33] Termenul provine de la rădăcina dhr şi înseamnă „a ţine strâns”.

[34] Literal, Domn.

[35] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor…, p. 248.

[36] v. şi Andrew Louth, Knowing the unknowable: Hesychasm and Kabbala, în rev. „Sobornost”, nr. 1/1995, p. 1-8.

[37] Jacques Bersani, Enciclopedia religiilor, Bucureşti, Editura Pro, 2006, p. 293.

[38] Ibidem, p.

[39] Vasile Pop, Yoga şi Isihasmul, Bucureşti, Editura Lidia, 2003, p. 159.

[40] Ibidem, p. 163.

[41] Marc Antoine Costa de Beauregard, op. cit., p. 82.

[42] Vasile Pop, op. cit., p. 165.

[43] Ibidem.

Read Full Post »

Toti Părintii Bisericii ne-au atras atentia asupra faptului că exemplul personal al părinţilor şi al dascălului constituie un factor determinant în educarea corectă a copiilor. De altminteri, fiecare Părinte al Bisericii a fost o pildă vie de bun păstor, urmând exemplul Domnului nostru Iisus Hristos, „Mai-marele păstorilor”, care reprezenta o sursă de inspiraţie pentru ei. Niciunul dintre Sfintii Părinti nu a căutat să obtină functii înalte şi demnităti, ci, dimpotrivă, ei au fost siliti de către altii să le primească. Au avut, de asemenea, curajul şi puterea de a renunţa la funcţiile şi dernnităţile respective, atunci când era nevoie. Au apărat cu înflăcărare adevărul, primejduindu-şi de multe ori şi viaţa lor vremelnică.

 

Sfântul Vasile cel Mare ne învaţă:

„Când o casă nu e bine cârmuită şi domnesc acolo nervii, ţipetele, insultele, hohotele de râs, desfătările, desfrânarea şi alte devieri morale, dezonoarea şi ruşinea, atunci toate acestea îl împovărează pe cel care este capul familiei respective”. Alături de valoarea exemplului personal, Sfântul Ierarh Vasile scoate în evidenţă aici responsabilitatea capului familiei şi a părinţilor, în genere, pentru ceea ce se întâmplă în casă şi pentru comportamentul copiilor”.

Sfântul Ioan Gură de Aur împărtăşeşte, la rândul său, părerea Sfântului Vasile, afirmând că într-o bună zi sotul va da socoteală înaintea Domnului atât pentru soţia sa cât şi pentru copiii lor, dacă nu a făcut tot ce îi stătea în putinţă în vederea mântuirii lor. Dacă un om care are copii neascultători nu-i demn să fie înăltat la cinstea de episcop, cu atât mai mult nu va fi demn să intre în împărăţia cerurilor”, explică Sfântul Ioan Hrisostom.

Şi cu alt prilej, Sfântul Vasile, steaua Cezareei, notează că dascălul sau părintele e dator să fie milostiv şi răbdător cu copiii care din neştiinţă (din lipsă de experienţă) omit să-şi împlinească vreuna dintre îndatoriri. Nu se cuvine, însă, să închidă ochii asupra greşelii respective. Trebuie să-i trateze cu îngăduinţă şi blândeţe pe cei neascultători pentru a-i tămădui prin milostivire şi chibzuinţă. Trebuie să găsească modalitatea potrivită de lecuire el fiecărei patimi, nu să-i dojenească cu dispreţ pe copii, ci să-i sfătuiască şi să-i educe cu duhul blândetii”!”. E de remarcat cât de mult insistau Sfinţii Părinţi asupra blândeţii şi moderaţiei în educaţie, lucru ce se potriveşte şi cu descoperirile recente din domeniul psihologiei. Dacă suntem agresivi cu copiii, le vom afecta mai mult ca sigur dezvoltarea psihică şi socială, împingându-i să adopte şi ei un comportament greşit, asemănător cu al nostru, atât faţă de fraţii lor cât şi faţă de restul lumii.

Sfântul Grigorie Teologul observă, la rândul său, că „blândeţea părinţilor faţă de copiii neascultători poate avea un rezultat pozitiv. Se întâmplă ca, de multe ori, tatăl să cedeze în faţa răutăţilor persistente ale copilului lipsit de evlavie. Unul se dedă jocului de zaruri, altul băuturii şi iubirilor pătimaşe ce distrug căsniciile, altul a ridicat mâna asupra tatălui său. Tatăl cel bun şi-a înăbuşit, însă, mânia. Blândeţea tatălui îi ţine întotdeauna în frâu pe copii, pe când trufia lui dă naştere tupeului, impertinenţei”?”. De câte ori părinţii, care se plâng că nu-i ascultă copiii lor sau că sunt obraznici şi au tupeu, sunt practic direct responsabili de comportamentul acestora: fie din cauză că sunt dispreţuitori cu copiii lor, când îi ceartă, fie din cauză că soţul nu se poartă frumos cu soţia sau invers sotia nu se poartă bine cu sotul, iar comportamentul lor se oglindeşte în cel al copiilor, care nu fac altceva decât să-i imite?!

Cugetând asupra însemnătăţii acestor principii pedagogice şi inspirându-se totodată din morala Evangheliei, Sfântul Vasile spune: „cel care are un cuvânt de spus trebuie să fie milostiv cu cei care au nevoie de îndurare într-o mai mare măsură (adică, cu cei care au sufletul vătămat).

Şi, pe bună dreptate, ce valoare mai poate avea sistemul nostru de educaţie contemporan, dacă îi privilegiază numai pe copiii bine înzestraţi de natură, marginalizându-i pe cei cu probleme comportamentale sau cu dizabilităţi? Părinţii, învăţătorul şi preotul trebuie să le .acorde o atenţie specială copiilor care suferă de un handicap sau care sunt dezavantajaţi fie din cauza temperamentului lor, fie din cauza condiţiilor de viaţă în care au crescut.

 

 

Read Full Post »

Să vedem care este principiul de bază în educarea copiilor, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur”, dar şi al altor Părinţi ai Bisericii.

„Vrei să devină copilul tău un om responsabil? De la bun început, să-I creşti „întru învăţătura şi certarea Domnului”. Să nu crezi că e inutil să asculte cu atentie Sfânta Scriptură pentru că acolo va auzi pentru prima dată cuvintele „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” (Ieşirea 20, 12). Acest lucru este spre binele tău. Nu spune:

„Asta e valabil pentru călugări. Oare îmi voi face copilul călugăr?”. Nu-i nevoie să devină călugăr … Laicii au mai multă nevoie să cunoască aceste învăţături, şi îndeosebi copiii pentru că ei sunt mai fluşturatici, mai neserioşi'”.

Şi altundeva Sfântul Hrisostom adaugă: Să nu-mi spuneţi că nu trebuie să se ocupe cu problemele duhovniceşti copiii. .. Se cuvine ca una dintre cele şapte zile ale săptămânii să-i fie consacrată Domnului Dumnezeului nostru. Când îi duceţi pe copii la teatru, nu obiectaţi că ar avea lectii ori altceva mai bun de făcut, dar când e vorba să câştige ceva pe plan spiritual, să aibă foloase duhovniceşti, sustineti că sunt ocupati cu altele. Nu vă dati seama că îl mâniati pe Dumnezeu când pentru orice vă găsiţi timp liber, în schimb consideraţi că e stânjenitor şi anacronic să dedice copiii timp şi lucrurilor bineplăcute Domnului? .. Dacă, de la început, copiii sunt îndepărtaţi de rău şi conduşi pe virtutii, ei vor dobândi obişnuinte bune şi o fire bună. Şi nu vor mai fi atraşi uşor de lucrurile rele pentru că obişnuinţa respectivă îi va reţine în lucrarea faptelor bune.

Sfântul Vasile cel Mare ne aminteşte că am fost creaţi „după chipul lui Dumnezeu”, aceasta fiind starea noastră naturală, iniţială. Ca să ajungem la asemănarea cu Tatăl nostru ceresc trebuie însă să o dorim noi înşine, să ne folosim liberul arbitru (voinţa), şi putem izbândi în acest sens ducând o „viaţă desăvârşită” şi străduindu-ne să îndeplinim voia Domnului.

Câţi părinţi nu pretextează şi azi că şi-ar obosi copilaşii cu educaţia religioasă?! Ar fi trebuit să-l audă pe Sfântul Vasile cel Mare, când spunea: „Să nu fim laşi şi şovăitori cu copiii, de teamă că ar obosi, ci să ne bucurăm că într-o bună zi vor fi proslăviţi. Sfântul Ierarh Vasile nu se referă aici la mărirea deşartă, ci la răsplata cerească pe care trebuie să fim siguri că o vor primi copiii noştri pentru viaţa lor curată, potrivit cuvintelor de netăgăduit ale Domnului Iisus Hristos. Şi, cu altă ocazie, tot Sfântul Vasile îl îndeamnă pe fiecare părinte în parte: “Să nu-ţi abandonezi copiii pe pământ, ci să-i înalţi la cer”!”.

În sfârşit, Sfântul Grigorie zice, adresându-i-se unui tată: „Virtutea copiilor e slava părinţilor … Un lucru i-am insuflat copilului tău în locul celor multe: credinţa în Dumnezeu şi dispreţuirea bunurilor lumeşti. E cel mai important lucru şi nu o voi tăgădui”.

 

Read Full Post »

de Arhimandrit Antonie I. Stylianakis

Prefata

 

Minunate sunt sfaturile pe care Sfintii Trei Ierarhi Ie dau sotilor. Ele constituie o seama de indrumari nepretuite pentru viata de familie. Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Grigorie Teologul si Sfantul loan Gura de Aur împartasesc convingerea ca a fi parinte este o mare cinste. Ei acorda o importanta deosebita educatiei copiilor pentru ca îi considera pe parinti dascali naturali, care prin cuvintele, indemnurile si sfaturile lor pot sa randuiasca bine viata copiilor lor. Dumnezeu a creat copiii pentru ca acestia sa fie iubiti de parintii care i-au adus pe lume. Parintii trebuie sa le fie copiilor lor educatori întru virtute.

 

„Picaturile de intelepciune” din omiliile Sfintilor Trei lerarhi, cuprinse in aceasta carte, au atins initial publicul larg sub forma unei conferinte adresate parintilor. Speram ca lnvataturile acestea il vor sensibiliza pe fiecare parinte in parte astfel încat sa vegheze pentru ca, in familia sa, să domneasca linistea, armonia, iubirea si pacea. Să se ingrijească de modelarea comportamentului copiilor, sa-i creasca întru învatatura si certarea Domnului” (Efeseni 6, 4), avand in vedere mantuirea sufletului lor, intrucat nimic nu valoreaza mai mult decat sufletul.

 

Pentru ca ce-i va folosi omului, daca va castiga lumea intreaga, iar sufletul sau il va pierde?” (Matei 16, 26)

 

Trei Luminatori cu adevarat mari ai lumii

 

Noi nu suntem demni nici macar sa pronuntam numele acestor ierarhi de seama din secolul al IV-lea, Parinti ai Bisericii si dascali ai întregii lumi. E vorba de Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Ioan Gura de Aur si Sfantul Grigorie Teologul.

 

S-au distins atat ca oameni de stiinta importanti, cat si ca luptatori pentru Ortodoxie, personalitati desavarsite, prieteni ai lui Dumnezeu si mari binefacatori ai umanitatii. Sfantul Ioan Hrisostom fusese pregatit pentru a-i succeda lui Libaniu, celebrul retor national care îi recunoscuse meritele. Sfantul Vasile a fost supranumit „cel Mare” înca din timpul vietii sale, iar ulterior a fost socotit de umaniştii din Occident (de către Erasmus) superior chiar şi lui Aristotel. Sfântul Grigorie Teologul a scris numeroase poeme egale ca valoare cu epopeile homerice pentru a menţine vie limba elină, atunci când furia împăratului Iulian Apostatul se dezlănţuise împotriva dascălilor creştini. Împăratul le interzicea să mai interpreteze operele clasicilor greci prin prisma Evangheliei şi încerca să stăvilească accesul creştinilor la educaţie.

 

Sfintii Trei Ierarhi au fost deci pretuiti încă din epoca lor, iar cinstire a acestora de către credincioşi s-a perpetuat până în secolul al XI-lea, când existau chiar şi admiratori pătimaşi ai lor (vasilienii, grigorienii şi ioaniţii), care se certau între ei nereuşind să decidă care dintre cei trei Sfinti Ierarhi era cel mai mare. În acea perioadă, în mod miraculos, Sfinţii Trei Ierarhi i-au apărut într-o viziune Mitropolitului Ioan, cucernicul stareţ al Mănăstirii Evhaitelor, şi i-au revelat că niciunul dintre ei nu aspira la titlul de întâistătător, ci dimpotrivă toţi trei se bucurau că stăteau pe aceeaşi treaptă înaintea lui Dumnezeu, şi, în consecinţă, nu doreau să fie o sursă de disensiune între oameni. Doreau să fie cinstiti şi sărbătoriti toţi trei deopotrivă de către cei care susţineau că îi iubeau. Aşa s-a stabilit, în final, o zi de prăznuire comună a Sfinţilor Trei Ierarhi. în anul 1842, Senatul Universitătii din Atena i-a numit în mod oficial Patroni ai Culturii şi ai Educaţiei greceşti.

 

S-au scris şi s-au spus multe despre. lucrarea acestor sfinţi şi despre aportul lor la educatie. Rolul şi contributia lor în societate au fost analizate din diverse perspective. M-am străduit să restrâng cumva acest subiect, să mă concentrez asupra punctelor lui principale. Oricum, mi-ar fi fost imposibil să alcătuiesc o expunere completă referitoare la învătăturile Sfintilor Trei Ierarhi pentru că nu-i deloc uşor să le citeşti toată opera, care umple o bibliotecă întreagă, şi apoi să extragi chintesenţa din scrierile respective.

 

Unele dintre afirmaţiile lor semnificative le vom cita integral, neschimbate, pentru ca să reflectăm asupra lor şi să pătrundem puţin în gândirea acestor Sfinţi spre a deveni părtaşi ai înţelepciunii şi luminii lor. Voi încerca apoi să arăt cum putem aplica principiile lor în viaţa şi în realitatea noastră cotidiană.

 

Pedagogia Sfinţilor Trei Ierarhi se întemeia pe educaţia elenistică (ce se bucura de un deosebit prestigiu la vremea aceea), dar era totodată inspirată de cuvintele Evangheliei şi de vieţuirea lor sfântă. Retorica, filosofia, medicina şi astronomia sunt doar câteva dintre ştiinţele pe care aceşti sfinţi le-au aprofundat. Au beneficiat de educatia cea mai aleasă şi cea mai completă la vremea aceea, făcând studii strălucite la Atena.

 

Erau nişte savanţi de seamă, dar aveau şi o cultură spirituală, spre deosebire de oamenii de ştiinţă din zilele noastre. În mediul universitar de astăzi asistăm la o specializare excesivă şi la o îngustime dăunătoare tocmai pentru că acest mediu s-a detaşat de cultivarea virtuţilor spirituale, ce trebuie să se afle la baza educaţiei. După cum afirma şi Platon, „orice ştiinţă despărţită de virtute pare a fi mai degrabă viclenie decât înţelepciune”.

 

Sfintii Trei Ierarhi nu izolau sufletul de trup deoarece – aşa cum este şi firesc – îl priveau pe om în unitatea sa psihosomatică” şi, ca atare, ţineau cont în egală măsură şi de nevoile lui trupeşti”, O mărturie grăitoare în acest sens este Vasiliada, care nu reprezenta un simplu aşezământ filantropic. Sfântul Mare Ierarh Vasile se gândise să-i adăpostească acolo pe cei nevoiaşi, să-i hrănească şi să îi ajute să înveţe o meserie care să le permită să-şi câştige singuri existenţa. Sfântul avea deci în vedere nu numai nevoile spirituale ale oamenilor, ci şi pe cele materiale. El însuşi le slujea de multe ori acestor oameni.

 

Am precizat că vom întrebuinţa fragmente din opera Sfinţilor Trei Ierarhi pentru că volumul cărţilor scrise de ei e impresionant, iar conţinutul lor extrem de bogat. Mai bine zis, ne vom prelua materialul îndeosebi din antologiile care cu prind operele lor şi care, din fericire, sunt des publicate în zilele noastre, ca dovadă a iubirii şi a deosebitei consideraţii pe care lumea continuă să le arate acestor sfinti.

 

 

Când vorbim despre unul dintre cei trei Sfinţi Ierarhi, vorbim de fapt despre toţi trei şi când ne referim la părerile unuia dintre ei nu înseamnă că acestea nu sunt împărtăşite şi de ceilalţi doi Părinţi ai Bisericii, luminaţi de Dumnezeu. Practic, e vorba de păreri care exprimă poziţia Bisericii şi valorile veşnice ale Evangheliei.

 

Să vedem ce spune Sfântul Grigorie însuşi despre contemporanul şi prietenul său Sfântul Vasile cel Mare: ” Amândoi ne luptam nu pentru a ne întrece unul pe altul, ci pentru a-i oferi întâietate celuilalt. Consideram succesul celuilalt ca fiind al nostru. Parcă am fi fost un singur suflet ce locuia în două trupuri.

 

Şi dacă nu se cuvine să le dăm crezare celor care spun că totul se află în toate, trebuie totuşi să mă credeţi pe mine când vă spun că trăiam unul în fiinţa celuilalt şi alături de celălalt. Amândoi aspiram la virtute şi încercam să ne ajustăm viaţa în conformitate cu nădejdile viitoare, veşnice, schimbându-ne sălaşul din lumea aceasta înainte de a o părăsi. ..

 

Doar două drumuri ne erau cunoscute: primul era cel mai important, dar nici al doilea nu era lipsit de însemnătate. Primul ducea la Sfintele Biserici şi la dascălii de acolo, iar al doilea la profesorii noştri de ştiinţe profane. Celelalte drumuri le lăsam celor care râvneau după festivităţi, petreceri şi simpozioane … „.

Read Full Post »

Older Posts »