Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Genele si cele 7 pacate capitale’ Category

CAPITOLUL II

Libertatea este lungimea lanţului?

Pierzând punctul de sprijin reciproc în urma căderii în păcat, duhul, sufletul şi trupul, ca părţi ale firii umane, au încetat să se intr-ajutoreze. Armonia din Rai a raţiunii, a sentimentului şi a voinţei s-a disipat, înlăuntrul nostru instaurându-se haosul. Noi ne descompunem aproape în mod real din cauza tensiunii ridicate, pe care o resimţim încontinuu, şi a neînţelegerilor. Păcatul leagă sufletul de sine. Sufletul nu poate fi eliberat decât de adevăr, dar acest lucru e greu de făcut din cauza obiceiurilor rele.

Un rol important în susţinerea conflictelor interioare îl joacă puterea inconştientă a sufletului. În numele tuturor celor ce se pocăiesc, Sfântul Pavel strigă: Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine. Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi facându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. (Romani 7, 19-23).

Deosebit de frumos este caracterizată această luptă interioară în poezia Sclavul păcatului:

„Trăiesc, dar aşa cum nu e bine,
Trăiesc aşa, cum nu vreau eu.
Orice-aş face, sufletul mi-e în pustie,
Atunci când vreau să plâng, eu strig mereu,
De vreau să fiu eu bun, mă fac mai rău,
De vreau să fiu eu treaz, mă-mbăt din nou,
De vreau să postesc, mă îmbuib din nou,
De vreau să cânt, încep să plâng,
De vreau să fiu modest, mă laud iar,
De vreau să dăruiesc, zgârcit mă fac,
De vreau muncă să fac, mă lenevesc.
De vreau să lupt, îmi este frică,
De vreau să ard, mă sting neapărat,
De vreau, de vreau, de vreau …
De ce trăiesc aşa cum nu e voie?
Şi de ce trăiesc aşa cum nu vreau eu?
Libertatea este cruce, iar nu un dar,
Vreau binele şi fac doar răul,
Nu sunt robul lui Dumnezeu, ci al păcatului,
Şi m-am afundat în plăceri, pentru care voi muri,
Sunt rob păcatului, fiindcă îmi fac doar voia mea,
Şi chiar de blestem pe cel rău,
Il slujesc în toată viaţa mea.”

Care este atunci mecanismul acesta al înrobirii omului prin patimi? După învăţătura Sfinţilor Părinţi asceţi, păcatul nu se instaurează în om dintr-odată. La început vine gândul către păcat. „Alipirea” de suflet a gândului de a păcătui este asemenea unei lovituri cu sabia în perete. Aceasta nu înseamnă încă păcatul, căci nu suntem în stare să controlăm moara gândurilor care se rotesc în mintea noastră ca un roi de muşte. „Împăcarea” este alt moment, atunci când ne împăcăm cu un gând şi ne legăm de el, ca şi cum am prinde o minge care ne-a fost aruncată. În această fază dialogăm cu gândul de a păcătui, dar suntem încă în stare să refuzăm continuarea discuţiei, să alungăm gândul din minte.

Dacă gândul este păcătos, iar noi suntem de acord cu el, plăcându-ne ideea, atunci „împăcarea” devine „alcătuire” („însoţire”) cu păcatul. Atunci când în interior am fost de acord cu gândul păcătos, încetând să-i opunem rezistenţă, acesta se transformă în scurt timp din „prietenul nevinovat” de odinioară în „despot crud”. „Înrobirea” este unirea totală şi subjugarea minţii de către gândul păcătos, „distragerea violentă şi nevolnică a inimii”, care distruge pacea sufletească. A te elibera din această robie înseamnă acum să lupţi pentru a rupe „blocada” păcătoasă.

Cu timpul păcatul se înrădăcinează, devine obicei, parte a naturii, ca şi cum ar fi fost tot timpul acolo. Aceasta este faza ultimă a înrobirii de către păcat. Acum patima îşi îmboldeşte tot timpul victima spre noi căderi, jucându-se cu ea, aşa cum face fotbalistul cu mingea.

Şi totul începe de la nişte gânduri nevinovate! De aceea, Sfintii Părinti ne sfătuiesc să urmărim cu atenţie aceste gânduri păcătoase şi să ne păzim, aşa cum o face şoarecele care se teme de pisică. A tăia gândul păcătos înainte de a se înrădăcina este foarte uşor. E la fel ca şi cum ai smulge o mică buruiană, spre deosebire de smulgerea unui copac mare. În consecinţă, libertatea noastră interioară depinde în primul rând de curăţia gândurilor. Libertatea nu poate fi stăpânită. Aceasta poate fi doar primită, ca dar al lui Dumnezeu, cu gândul că este tot timpul asaltată de duşmani şi deci în pericol. Dacă simţul sănătos al pericolului slăbeşte, atunci libertatea este aproape pierdută şi noi suntem bolnavi în interior. Atunci păcatul, ca o caracatiţă, ne prinde, înşfăcându-ne cu tentaculele sale.

Sprijinindu-se pe tradiţia ascetică ortodoxă multiseculară, Sfântul Teofan Zăvorâtul descrie amănunţit începuturile şi mecanismele pierderii „libertăţii inimii”, ale pierderii independenţei noastre interioare. Fiecare dintre noi este chemat să se privească pe sine însuşi şi să vadă acolo „prizonierul legat de mâini şi de picioare, dus împotriva voii sale încolo şi încoace”. Cu toate acestea, prizonierul din noi se amăgeşte, fiind convins că are deplină libertate. În realitate, legăturile acestui prizonier îl ţin alipit de lucrurile şi persoanele care îl înconjoară şi de care îi este foarte greu să se despartă.

Peştele care a muşcat momeala, deşi înoată în continuare, este ţinut de firul pescarului. Pasărea din colivie, deşi se mişcă, face acest lucru doar în interiorul coliviei. Patimile ne lasă libertatea de a acţiona, atât timp cât sufletul nu li se opune. Altfel, ne este foarte greu să ne stăpânim.

„Cu cât avem mai multe patimi, cu atât mai puţină libertate este în jurul nostru. Se poate întâmpla ca un om să fie legat cu totul, fără posibilitatea de a se mişca şi a nu provoca durere celorlalţi. Acesta este asemenea celui care merge prin pădure şi s-a încurcat în crengi şi vegetaţie, dar care, fiind legat de mâini şi de picioare, nu are posibilitatea să se mişte. Astfel se simte cel care este legat de cele lumeşti”, ne spune Sfântul Teofan”.

În acest plan noi toţi suntem ca nişte înotători împotmoliţi în alge. Problema principală este, de fapt, că, deşi nu ştim să înotăm bine, ne aruncăm în apă fără a-i cunoaşte adâncimea. Dacă nu primeşte refuzul imediat, păcatul se alipeşte de noi ca o adevărată lipitoare. Omul se afundă în iluzia permisiunii totale, privită de el în mod fals ca fiind „libertate”, şi nu mai apelează la „frâna” responsabilităţii. Astfel, el estompează mustrările de conştiinţă şi se afundă în „mlaştină”. Omul crede că este stăpân peste dorinţele, necesităţile şi interesele sale. În fapt, el este legat de acestea. Libertatea fără limite este o capcană.

Nu trebuie să mergem departe pentru exemple în acest sens: dependenţa de tutun, de alcool, de droguri, de internet, de jocuri de noroc … Astăzi avem în Rusia un boom de „instituţii” ale jocurilor de noroc. Ruşii s-au dovedit a fi mari adepţi ai acestor jocuri. Despre aceasta avem cunoştinţă şi din literatura clasică, unde ruşii sunt descrişi ca amatori ai jocurilor de noroc.

Jocurile de noroc au devenit ca un fel de a doua natură a oamenilor împătimiţi de ele. De când au apărut aparatele de joc în părţile cele mai îndepărtate ale ţării, locuitorii oraşelor şi ai satelor zăngăne din jetoane aproape încontinuu. S-au născut deja legende despre câştiguri de poveste şi de aceea toţi s-au avântat, în lupta cu sărăcia, spre aparatele de joc.

Există şi alte motive. Într-o emisiune televizată se vorbea despre jurnalistul Felix Medvedev, care lucra în timpul „perestroikăi” la revista „Ogoniok”. Până când s-a deschis cazinoul din Moscova, acest om avea apartament, trei maşini, şofer personal, o colecţie extraordinară de cărţi ş.a. După aceea însă, cum ieşea din redacţie, el arunca de fiecare dată zarurile, pentru a-şi pierde iar şi iar banii şi obiectele. În curând, averea jurnalistului a dispărut, iar datoria a ajuns să fie astronomică: un milion de dolari.

Alteori, când nu mai au bani, oamenii îşi pun în joc chiar şi proprii copii, după logica: „Dacă nu aduc banii, omorâţi-mi familia!” Un paznic al unei săli de jocuri din Moscova nu juca pe seama rudelor, dar acestea l-au părăsit singure. Alt jucător, de 35 de ani, a pus un anunţ pe internet, cu următorul mesaj: „Le sunt dator tuturor. Nu am nimic. Nu pot trece de acest impas.” Acesta îşi amintea următoarele: „Am văzut cum oamenii pierdeau averi întregi. Ei, ca şi mine, credeau că pierd doar bani, dar şi-au pierdut sufletele, starea, respectul de sine. Ei nu cred în altceva decât în imaginile pe care le arată aparatele de joc.”

Iată încă o istorioară de groază. Am citit-o în presa centrală. Cadavrul tatălui a fost descoperit de fiul acestuia, Vitalie, dimineaţa, după ce s-a întors din tura de noapte. Alături de sârma de întins rufe, legată de mânerul uşii de la balcon, tânărul a găsit un bilet: „Iertaţi-mă, nu pot să fac faţă automatelor de joc. Am împrumutat de la cunoştinţe 1150 de ruble pentru a juca … ”

Apropiaţii săi nici nu bănuiau că el face aşa ceva. Ei ştiau doar că tatăl încearcă să reglementeze situaţia financiară a familiei cu ajutorul jocurilor de noroc, dar nu pierdea niciodată sume mari. Şi, deodată, finalul tragic survine în urma unei banalităţi!

Medicii consideră că obsesia pentru jocul de noroc (ludomania) este o boală în adevăratul sens al cuvântului. Ea poate dura luni sau chiar ani de zile şi se agravează, de obicei, în timpul nopţii. Boala este determinată adesea de factori spirituali, sociali şi psihologici. O influenţă deosebită asupra oamenilor în cazul acestei boli o au devierile genetice şi biochirnice (vezi cap. VI). Bolnavii nu cred aceste lucruri, explicându-şi comportamentul astfel: cazinoul înseamnă muzică, cântece, monitoare multicolore, afişe frumoase … şi nicăieri nu scrie:

„Jocurile de noroc dăunează grav sănătăţii … ”

La început, conştientizezi atracţia aparatelor de joc. Oare nu te simţi puternic atunci când într-o oră poţi câştiga sume imense? După aceasta, tendinţa conştientă de a câştiga se pierde şi nu rămâne decât dorinţa de a trage de manetă şi de a privi ecranul colorat. Astfel de oameni stau pe marginea prăpastiei. Ei ţin minte uneori doar că au plecat din sala de jocuri ca să mănânce un sendviş, după care au revenit la joc. Ludomaniacii continuă să joace şi în timpul somnului.

Atunci când problema se agravează, bolnavul pierde definitiv simţul realităţii. Pentru el nu mai există vreun sens în cuvintele familie, reputaţie, muncă. Astfel se distruge personalitatea. Aşa că aceste jocuri de „nenoroc” nu aduc nici un folos.

De ce atunci pierderea libertăţii interioare atrage după sine asemenea urmări catastrofale? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să înţelegem care este relaţia dintre personalitate, conştiinţă, libertate şi moştenire.

Sfântul Ioan Damaschinul arată că libertatea alegerii este strâns legată de conştiinţă – este conştient de sine numai acela care este „stăpânul acţiunilor sale şi nu depinde de acestea”. Animalele nu sunt conştiente şi înseamnă că nu sunt libere. „Omul însă, fiind conştient, conduce mai degrabă natura, nefiind condus de aceasta, iar urmarea acestui fapt…, doar dacă vrea, poate să-şi stăpânească dorinţa sau să i se supună.”

Această explicaţie poate fi comparată cu părerea vestitului medic şi filosof german Karl J aspers. După cuvintele acestuia, conştiinţa vine nu din natură, ci din libertatea umană. Atunci când procedăm inconştient, ne pierdem demnitatea reală”.

Din păcate, oamenii se comportă adesea mai urât decât animalele. De ce să ne mirăm atunci când nemulţumitul este numit porc, leneşul trântor, desfrânatul dulău, neînţeleptul berbec, iar încăpăţânatul măgar?! Cel care s-a coborât din punct de vedere moral, se aseamănă prototipului său din lume animală. Vom aminti aici, de dragul dreptăţii, şi asemănările pozitive cu animalele: cel care vede bine este numit vultur, cel harnic albină, iar cel viteaz leu …

Astfel, personalitate este acel om care este deosebit în faţa lui Dumnezeu, care are chipul Său unic şi irepetabil şi al cărui nume este scris în cartea vieţii Mielului (Apocalipsa 21, 27). Personalitatea este omul cu inima ca o comoară (1 Petru 3, 4).

Potrivit teologului V. Lossky, „personalitatea este chipul lui Dumnezeu în om, libertatea omului în relaţie cu firea sa”. Pentru a-şi confirma afirmaţia el apelează la autoritatea Sfântului Grigorie de Nyssa: „Personalitatea este izbăvirea de legile necesităţii, nesupunerea faţă de autoritatea firii, posibilitatea de a te defini în mod liber”. De obicei ne situăm în graniţele pe care ni le stabilesc genele, necesităţile naturale ale organismului, obiceiurile, caracterul, societatea etc. Dar esenţa omului nu depinde de nici una din acestea, ci de demnitatea, de posibilitatea de a se elibera de firea sa, nu pentru ca ea să fie nimicită, ci pentru transfigurarea ei în Dumnezeul.

O poziţie asemănătoare cu cea a Sfântului Grigorie, pe care o aminteşte V. Lossky, are şi psihologul şi psihoterapeutul austriac Viktor Frankl, care presupune că atracţiile omului faţă de anumite lucruri depind de spiritualitatea sa. În mod ideal, aceasta ne controlează şi ne infrânează necesităţile biologice şi sociale. Omul este atras de lucruri, iar animalele sunt compuse din astfel de atracţii. Diferenţa este evidentă. Omul reprezintă, în esenţă, libertatea sa faţă de propriile atracţii, faţă de ereditate şi de mediul înconjurător. Deşi soarta şi limitările sunt importante, totuşi noi suntem cei care decidem felul în care trăim. Şi aceasta nu ne-o poate lua nimeni. Fiinţa personalităţii înseamnă libertatea de a deveni personalitate.

Deplinătatea personalităţii noastre s-a compromis, ca rezultat al căderii în păcat. Înclinaţia către păcat umbreşte conştiinţa morală, limi tează libertatea, independenţa şi autonomia. Nu putem să nu păcătuim. Dacă reuşim să ne ferim de păcate, atunci, dacă nu vom cere ajutorul lui Dumnezeu în statornicie, ne vom întoarce din nou la ele. Legat de aceasta Apostolul Petru citează un proverb înţelept: Câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei (II Petru 2, 22).

Aşadar suntem liberi doar în măsura în care suntem legaţi de Dumnezeu şi luptăm cu patimile. Fiind ei înşişi robii stricăciunii, fiindcă ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte (II Petru 2, 19). Aceasta este o axiomă: harul dumnezeiesc întăreşte puterea voinţei către bine. Libertatea personalităţii întărite duhovniceşte se defineşte prin atitudinea proprie faţă de evenimentele care se petrec în viaţa sa. Libertatea omului slab din punct de vedere duhovnicesc depinde de „lungimea lanţului său”. Punctăm: acel lanţ pe care şi l-a pus singur (sau a permis să-i fie pus).

Să te înfrânezi sau, cu atât mai mult, să treci peste influenţa păguboasă a demonilor, a lumii înconjurătoare şi a moştenirii genetice defectuoase este imposibil doar cu propriile puteri, însă la Dumnezeu toate sunt cu putinţă (Matei 19, 26). De aceea nu trebuie să deznădăjduim. Domnul are putere să mântuiască şi pe cel mai păcătos dintre oameni. Dumnezeu poate să ridice pe fiii lui Avraam din pietre …, – astfel îi încurajează Sfântul Ioan Botezătorul pe păcătoşii care se pocăiesc şi îi ameninţă pe fariseii lăudăroşi.

Rezumăm prin cuvintele lui V. Frankl: „Moştenirea nu este decât materialul din care se construieşte omul pe sine. Ea nu reprezintă mai mult decât nişte pietre care pot fi utilizate sau pot fi aruncate de constructor. Constructorul însă nu este format din pietre.”

Aici apare o întrebare legitimă: cum este mai bine să-ţi utilizezi potenţialul natural?

Anunțuri

Read Full Post »

Meditând la soarta omului, Sfântul Nicolae din Serbia ne spune următoarele: „Începând cu Adam şi până în zilele noastre un râu roşu de sânge acoperă şuvoiul negru al păcatului. Păcatul se ascunde în sânge şi din sânge se transmite păcatul, prin sânge păcatul se moşteneşte, de la Adam până în zilele noastre.”

Diagnosticul este amar, dar just. Din punct de vedere ortodox, noi toţi suntem copiii lui Adam şi ai Evei şi suntem vinovaţi, chiar dacă nu avem vreo vină. Nimeni din noi nu a păcătuit personal, dar cu toţii suntem părtaşi la păcatul originar. Aceasta înseamnă încălcarea legii dumnezeieşti şi îmbolnăvirea sufletului căzut din harul divin.

Păcatul originar este o alterare moştenită sau, după cuvântul Sfântului Maxim Mărturisitorul, o pătimire, putreziciune şi mortificare”,

Analizând textele Sfântului Maxim, cercetătorii ajung la concluzia că păcatul originar este un mecanism înnăscut sau o tendintă a omului de a nu-L căuta pe Dumnezeu, ci plăcerea fizică.

„Biserica Ortodoxă Răsăriteană a înteles întotdeauna prin păcatul originar «sămânţa putreziciunii», acel defect moştenit şi înclinaţie spre păcat, pe care oamenii le primesc de la Adam. [ … ] conceperea şi naşterea sunt canalul prin care se transmite acest defect protopărintesc.”

Intru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea, spune cu pocăinţă în faţa lui Dumnezeu prorocul David (Psalmi 50,7). Apostolul Pavel leagă direct defectul păcătos al naturii umane de păcatul lui Adam: Printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa că moartea a trecut la toţi oamenii, fiindcă toţi au păcătuit (Romani 5, 12).

„Adam a fost dat morţii şi atunci judecata a trecut la toţi oamenii, aşa cum patima a trecut ca de la rădăcină la crengi … Adam a răspândit asupra întregului neam omenesc o moştenire care trece firesc la toti, în virtutea blestemului său” ne învaţă Sfântul Chiril al Alexandriei.

Autorul cunoscutelor Schiţe ale teologiei dogmatice ortodoxe, protoprezbiterul Nikolai Malinovski, identifică „păcatul moştenit în urmaşii lui Adam” cu „starea păcătoasă a naturii sau cu defectul păcătos moştenit”. Iată de ce părinţii pot transmite copiilor, nepoţilor, strănepoţilor şi tot aşa, ca într-un lanţ al generaţiilor, înclinaţiile spre patimi, neajunsuri trupeşti şi predispoziţii spre boli.

„Urmaşii lui Adam, conchide protoprezbiterul Nikolai, moştenind natura infestată de păcat, înmulţesc păcătoşenia moştenită prin păcatele personale şi de aceea rabdă pedeapsa pentru păcatul condamnat în Adam, ca fiind cel din care se trag cu toţii.”

Defectul moştenit a lovit neamul omenesc cel nefericit şi îl împânzeşte ca o tumoare canceroasă”. În om binele s-a amestecat cu răul şi a încetat să mai fie bine cu adevărat, asemenea modului în care hrana gustoasă şi folositoare devine otravă sub acţiunea elementelor chimice corespunzătoare.

„Toţi se nasc stricaţi pe lumea aceasta, cu prezenţa sau cu sămânţa tuturor patimilor, subliniază Sfântul Teofan Zăvorâtul, Depinde de temperament ca la unul această sămânţă să se dezvolte într-un fel sau în altul, dar şi de educaţie şi, cel mai mult, de imitare, care se alimentează cu exemple, obiceiuri şi relaţiile cu societatea. Asemenea unui copac tânăr, omul se îndoaie după cum bate vântul, iar dacă rămâne astfel, ajunge să deprindă obiceiurile proaste, care devin, după cum se mai spune, a doua lui natură.”

De când Adam a dorit să se aşeze în centrul creaţiei pe sine, iar nu pe Dumnezeu, tendinţa principală a inimii noastre a devenit egoismul. La baza iubirii de sine se află căutarea plăcerilor sau, după cum spunea Sfântul Maxim Mărturisitorul, „lipirea pătimaşă faţă de trup'”.

Nu în zadar Apostolul Pavel ne spune să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă. Culmea nesimţirii şi a învârtoşării inimii este să săvârşeşti cu nesaţ toate faptele necurăţiei (vezi Romani 13, 13-14; Galateni 5,16; Efeseni 4,18-19).

Scrierile autorilor contemporani descoperă noi hotare ale prezicerilor teologice din vechime. Astfel, savantul englez Richard Dawkins, în cartea sa “Gena egoistă” numeşte omul fiinţă defectă din punct de vedere biologic, care se îngrijeşte doar de interesele proprii. ,,«Egoismul genetic» ne conduce doar spre două tipuri de sacrificii (mai degrabă, ceva care împinge spre autosacrificare) comportamentale: apărarea speciei şi căutarea avantajului reciproc. Dragostea dezinteresată, jertfelnică, faţă de copii este un instinct părintesc, un nucleu al maternităţii şi paternităţii.'”

Frâna care opreşte înclinaţia biologică spre egoism constă, conform Providenţei Divine, în porunca creştină Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi (Matei 22, 39) şi în alte recomandări creştine. Chemându-ne să ne supunem interesele personale în faţa normelor şi a cerinţelor societăţii, aceste porunci sprijină creşterea duhovnicească a omului şi supravieţuirea umanităţii, în general. În acest plan, principiile creştine ajută la ţinerea în frâu şi chiar la biruirea egoismului oamenilor.

Sprijinindu-se pe rezultatele obţinute, R. Dawkins se adresează cititorilor cu o chemare caracteristică: „Haideţi să încercăm să învăţăm să fim mărinimoşi şi altruişti, deoarece suntem din natură egoişti. Haideţi să înţelegem spre ce ne împing genele egoiste, deoarece doar astfel vom putea, cel puţin, să le diminuăm activitatea, lucru pe care nu-l poate face altă specie biologică în afara omului”.

Psihanalistul Peter Kutter din Stuttgart consideră că lăcomia, în fapt egoismul, este baza sau izvorul tuturor patimilor. Indiferent la ce am visa noi, fie mâncăruri deosebite sau băuturi înnebunitoare, relaţie intimă, bogăţie, dorinţă de putere, de slavă, cauza unică a acestor dorinte este lăcomia. Conform lui P. Kutter, aceasta este nevoia de a primi imediat ceea ce îţi doreşti, pentru a putea simţi plăcerea. Altfel, omul se simte gol şi părăsit.

Cele spuse de R. Dawkins şi de P. Kutter servesc drept comentariu ştiinţific strălucit al cuvintelor Apostolului Iacov: De unde vin războaiele şi de unde certurile dintre voi? Oare nu de aici: din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre? Poftiţi şi nu aveţi; ucideţi şi pizmuiţi şi nu puteţi dobândi ce doriţi; vă sfătuiţi şi vă războiţi, şi nu aveţi, pentru că nu cereţi. Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca voi să risipiţi în plăceri (Iacov 4,1-3).

Aşadar iubirea de sine este sămânţa păcatului semănată în noi din vechime. La fel ca buruienile, aceasta creşte şi împinge omul spre orice fel de fărădelege.

Sfintii Părinti au stabilit care este legătura între genetică şi ordinea apariţiei patimilor. Întâi de toate, avem de-a face cu trei patimi ereditare: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii (1 Ioan 2, 16). Aceste trei patimi de bază dau naştere la alte opt patimi: lăcomia, desfrânarea, iubirea de arginţi, mânia, mâhnirea, deznădejdea, slava deşartă şi mândria. La fel ca zalele unui lanţ, acestea sunt atrase una după alta. Doar slava deşartă şi mândria sunt patimi autosuficiente din cele enumerate.

Sfântul Ioan Casian presupune că „lăcomia, desfrânarea, iubirea de arginţi, mânia, mâhnirea şi deznădejdea sunt legate între ele printr-o înrudire, astfel că înfăptuirea uneia dintre acestea dă naştere celeilalte … de aceea împotriva acestor patimi trebuie luptat în acelaşi fel, trecând de laultima către cea dinaintea ei … Pentru a birui deznădejdea, mai întâi trebuie luptat împotriva tristeţii; pentru a alunga tristeţea, trebuie înăbuşită mânia; pentru a stinge mânia, trebuie alungată iubirea de arginţi; pentru a scăpa de iubirea arginţilor, trebuie să punem frâu desfrânării; pentru a lupta cu pofta trupească, trebuie strunită lăcomia'”.

Toate patimile se împart, de asemenea, în trupeşti şi sufleteşti. Cele trupeşti sunt lăcomia şi desfrânarea, căci acestea îşi au rădăcina în necesităţile biologice şi în instincte. Uneori este foarte greu să deosebeşti elementele lor fiziologice de cele psihologice. Însă omul hotărăşte singur dacă se lasă ispitit sau nu.

Celelalte şase patimi sunt sufleteşti, acţionând fără ajutorul trupului. „Provenind din înclinaţia sufletească, acestea nu numai că nu aduc nici un fel de plăcere trupului, dar îl şi lovesc cu boli periculoase, hrănind sufletul bolnav cu dezmierdările unei hrane iluzorii.’?

„Unele patimi care s-au născut în suflet trec în trup, iar altele invers? – învaţă Sfântul Ioan Scărarul. Intr-adevăr, unele feluri de mânie, deznădejde lumească şi tristeţe apar din cauze interioare, inclusiv din cauza tulburării sistemului nervos şi a hormonilor (vezi cap. al VII-lea – al IX-lea).

Alte patimi, trecând într-o stare de păcat al spiritului şi învârtoşând inima cu lipsa pocăinţei, sunt privite ca fiind mult mai grave. Acestea strigă la cer pentru răzbunare. Păcate de moarte (1 Ioan 5, 16) sunt hula împotriva Sfântului Duh (Matei 12, 31-32), dezicerea conştientă şi hotărâtă de credinţa creştină, mai ales de credinţa în întruparea Fiului lui Dumnezeu (1 Ioan 4, 3; Evrei 10, 262-31), ura faţă de oameni (1 Ioan 3, 15), lipsirea lucrătorilor de plata meritată (Iacov 5, 1-5), jignirea şi lovirea părinţilor (Matei 15, 4).

Deosebit de grele, unele patimi duc sufletul la moartea veşnică şi de aceea se cheamă de moarte. În conformitate cu traditia Sfintilor Părinti există şapte păcate de moarte:

– mândria până la considerarea sinelui ca fiind Dumnezeu (cultul propriului „eu”);

– iubirea de arginţi ca a lui Iuda;

– invidia fără margini (atunci când eşti extrem de necăjit de binele aproapelui, când duşmăneşti pe cei care au succes şi-i bârfeşti ş.a.)

– lăcomia nesfârşită a pântecelui (şi băutura intră aici);

– desfrânarea de orice fel;

– cruzimea extremă (răzbunarea, răutatea şi ura până la ucidere, mai ales uciderea copiilor şi a părinţilor);

– neglijenţa duhovnicească legată de mântuire, ajungând până la deznădejde şi chiar sinucidere.

Cauzele patimilor sunt diferite. Dar acestea pot fi împărţite în trei grupe mari: dorinţa trupului, ispita mediului şi viclenia demonilor. ,,[ … ] Oamenii care au trup şi trăiesc în lume s-au ispitit de diavolul” – auzim noi în rugăciunea preotului înainte de Taina Spovedaniei.

Vom privi cu atenţie aceşti factori de apariţie a patimilor, social-psihologiei sau biologici.

1. După învăţătura Sfinţilor Părinţi, fiecărei patimi îi corespunde propriul demon”. „Nu-i ştiţi oare pe oamenii care mint întotdeauna? striga marele medic, arhiepiscopul Luca (Voino-Iaseneţki). Oare nu sunt aceştia posedaţi de duhul necurat al minciunii, în virtutea faptului că Domnul a numit pe diavol tatăl minciunii? Iar atunci când vedeti o desfrânată, nu veti spune oare că este posedată de demonul curviei? Tâlharii sau bandiţii care omoară zeci de oameni cu scopul de a fura şi care sunt capabili să ucidă şi un copil, oare nu sunt ei posedaţi de demonii lăcomiei, de demonii violenţei? Toţi aceştia sunt îndrăciţi şi sunt mulţi printre noi. Dar oare noi suntem departe de aceştia? Nu, căci suntem infestaţi de mândrie, de slavă deşartă, de invidie. Şi ce sunt acestea, dacă nu posedări de demonii mândriei, invidiei şi slavei deşarte?’

2. Prieteniile rele strică moravurile bune (1 Corinteni 15, 33). Acest citat din epistola Apostolului Pavel arată că imoralitatea este capabilă să descompună bazele sănătoase ale societăţii. Principiul este următorul: Puţin aluat dospeşte toată frământătura (1 Corinteni 5, 6). Sau, după cum spune un proverb rusesc, „o lingură de păcură strică un butoi cu miere”. Influenţa nefastă a lumii înconjurătoare este atât de mare, că e în stare să distrugă chiar pe cel mai înţelept şi statornic dintre oameni. Propaganda violenţei, a desfrâului şi a lăcomiei ucide milioane de suflete, iar viaţa ne confirmă aceasta în permanenţă.

Un rol negativ îl joacă în această schemă educaţia necorespunzătoare. Copilul este ca un burete şi absoarbe deprinderile păcătoase ale rudelor şi ale celor apropiaţi. Uneori, fără să ne dăm seama, el se obişnuieşte să mănânce mai mult decât are nevoie, să se uite la televizor foarte mult şi să se certe cu sau fără motiv, ţinând-o tot timpul pe-a lui ş.a.

3. Nu arareori miezul păcatului se ascunde în fiziologic, adică în reacţiile biologice normale şi în instincte, în „patimile fireşti şi fără păcat” (foame, sete, somn ş.a.). Atunci când înclinaţia către ceva anume este foarte puternică, aceasta iese din controlul conştientului şi acaparează omul. Apoi, necesitatea, desfigurată de păcat, trăieşte înlăuntrul nostru cu o viaţă independentă, în mod autonom. Se pare că acesta este unul din semnalmentele „felului” deosebit al păcatului, despre care aminteşte Cuviosul Macarie cel Mare şi pe care, după interpretarea sa, Domnul ne îndeamnă să îl urâm (Luca 14, 2 şi Ioan 12, 25)’.

Sfântul Teofan Zăvorâtul scrie că dacă înclinaţia violentează necesitatea, încuind-o într-o formă oarecare şi denaturând-o, cu direcţie greşită, atunci necesitatea şi natura se află în subjugare violentă.

Instigând aparatul genetic, sistemul nervos şi glandele cu secreţie internă, păcatul cere, iar uneori ne obligă să avem un comportament anume, care nu răspunde cerinţelor reale ale organismului. Spre exemplu, în loc de o hrană raţională, el împinge spre îmbuibare. Astfel, tendinţa fiziologică spre hrană devine lăcomie, iar noi devenim „sclavi”, după ce am fost „stăpâni” peste trup, fund oameni fără libertate şi sănătate (vezi Cap. IV).

Este naiv să credem că cele trei cauze indicate, spirituală, social-psihologică şi biologică, acţionează pe rând şi instigă patimile într-o anumită ordine. Toţi aceşti factori acţionează asupra noastră împreună, cu o putere întreită. Atunci când omul ajunge într-o mlaştină, totul îl trage în jos, la fund: şi apa, şi şocul intern, şi greutatea proprie, şi gravitaţia pământului …

După părerea Avei Evagrie, dacă demonul nu reuşeşte să ne distragă atenţia la rugăciune, el „obligă temperamentul trupesc să închipuie o imagine în minte”. Demonii se ating de anumite zone ale creierului şi provoacă oamenii spre fapte rele. Vorbind în limbaj ştiinţific, puterea întunericului acţionează asupra centrilor excitării şi stopării în scoarţa cerebrală.

„Astfel este viclenia demonilor – ne spune Sfântul Paisie Velicikovski -, căci ei sunt ocupaţi tot timpul cu noi; sunt ca nişte paznici, care ne urmăresc înclinaţiile şi dorinţele … Dacă observă vreo înclinaţie la noi, ne îndeamnă spre patima corespunzătoare ei, aruncându-ne plase ca să ne prindă cât mai strâns … Demonii caută în noi un pretext, ca să ne încurcăm cât mai repede în dorinţele şi înclinaţiile noastre.”

După cuvintele părintelui Paisie Aghioritul, omul sensibil şi nervos de la natură va fi făcut şi mai recalcitrant de demon, mai nesupus şi violent, iar „beţivul va fi influenţat să bea din ce în ce mai mult'”.

Din fericire, Domnul nu permite niciodată ispite peste măsură şi dozează timpul de acţiune al acestora. Altfel, nimeni nu ar fi putut rezista în acest război nevăzut. Creatorul compătimeşte neputinţele noastre şi consideră că cugetul inimii omului se pleacă la rău din tinereţile lui (Facerea 8, 21).

Pentru aceea pedepseşti cu măsură pe cei care cad şi, când păcătuiesc, le deschizi ochii şi-i dojeneşti, ca să se lase de răutatea lor şi să creadă întru Tine, Doamne (Isus Sirah 12, 2). Lăsând loc pocăinţei şi milostivindu-Se de cei păcătoşi, Dumnezeu ştie foarte bine că neamul lor este viclean şi răutatea lor este firească şi răsădită înlăuntru şi că gândul lor nu se va schimba în veac (Isus Sirah 12, 10-11).

După cuvintele Sfântului Teofilact al Bulgariei, urmare a căderii în păcat a lui Adam, trupul uman s-a făcut „prieten păcatului”. Dar aceasta nu este vina lui. Înclinaţia sufletului spre rău îi oferă păcatului libertate ca să acţioneze. „Dacă tâlharul a ocupat un castel, nu este vina castelului. Aşa e şi aici: dacă în mădularele mele va locui păcatul, atunci nu trupul este rău, căci el este violentat în acest fel.”

„Faptele mărturisesc despre creşterea păcătoşeniei naturii noastre căzute şi despre legătura dintre păcat şi predispoziţiile genetice – conchide doctorul în teologie, protoprezbiterul Vladislav Sveşnikov. În multe cazuri înclinaţia către o anumită patimă are baze genetice. Astfel, adesea poţi vedea acelaşi fel de mânie la trei generaţii (la bunică, mamă şi fiică) … Căderea în păcat, indiferent de felul păcatului, poate fi legată de o anumită predispoziţie firească … Unii oameni au înclinaţii înnăscute faţă de anumite păcate, iar faţă de altele au o respingere înnăscută.

Mai subliniem că se moştenesc nu patimile, ci doar înclinatia către acestea, înclinatia cea rea. înclinaţia firească spre cădere, sub influenţa patimilor, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, poate fi biruită de minte cu ajutorul lucrului.

Din păcate, egoismul moştenit este ca o buruiană vie, care se înmulţeşte foarte rapid. Migrând dintr-o generaţie în alta, acesta produce în noi pleava patimilor păcătoase care, deşi ne umbreşte libertatea, totuşi nu ne-o paralizează total. Iată de ce suntem responsabili pentru comportamentul nostru şi trebuie să luptăm cu patimile moştenite sau dobândite. Iată de ce în sufletele noastre se ivesc zilnic diferite conflicte interioare: între “vreau” şi „nu e voie”, între „nu vreau” şi „trebuie”.

Read Full Post »

Konstanin V. Zorin

 

Un tânăr neliniştit a venit odată la marele duhovnic al timpurilor noastre, Sfântul Paisie Aghioritul. Nu se putea stăpâni în nici un chip. S-a aflat după aceea că un duhovnic nepriceput, în loc să-i dea un sfat înţelept tânărului, a pus toate problemele şi nenorocirile lui pe seama moştenirii genetice. Din cauza impasului în care s-a trezit, tânărul a căzut în deznădejde.

Sfântului Paisie îi părea rău că oamenii se chinuiesc uneori la gândul că au parte de o moştenire foarte grea. De fapt, demonul le trimite un astfel de gând ca să-i înfricoşeze, să le întunece mintea şi să-i scoată din fire, fără vreun motiv serios. „Chiar dacă în om ar exista vreo moştenire păcătoasă, ea nu poate rezista în faţa harului lui Dumnezeu”, spunea sfântul.

Cu toate acestea, duhovnicul athonit nu nega sau diminua rolul genelor. „Fiecare om a primit daruri de la Dumnezeu pentru a se folosi, chiar dacă aceste daruri sunt folosite de om în scopuri bune sau rele”, mai spunea părintele. „Dacă omul va folosi darurile primite spre folosul său, atunci va atinge treapta desăvârşirii.” Neajunsurile noastre, fie că sunt rodul propriei neatenţii, fie că sunt moştenite de la părinţi, sunt, de asemenea, proprietatea noastră. Fiecare dintre noi trebuie să lupte corespunzător, pentru a se elibera de aceste neajunsuri.

Despre influenţa reciprocă a moştenirii şi a duhovniciei scrie şi duhovnicul Mănăstirii Pecerska din Pskov, arhimandritul Ioan (Krestiankin). Acesta avertizează o femeie care i-a cerut un sfat, în legătură cu complicaţiile spirituale şi medicale pe care le are un avort: „Uciderea copiilor este un păcat de moarte. Urmările acestuia se răsfrâng în primul rând asupra dumneavoastră, iar apoi asupra copiilor pe care i-aţi născut. Aceştia se vor chinui în viaţă şi vă vor pedepsi pentru uciderea frăţiorului lor în aşa fel, încât nu veţi putea rezista. Aşa că alegeţi dumneavoastră ce doriti să faceti în viată.”?

În altă scrisoare, marele duhovnic mângâie inima plină de necaz a unei mame care a născut un copil anormal din punct de vedere psihic. „În puterea mea stă doar să mă rog pentru toţi cei necăjiţi. V-aş mai sfătui să analizaţi şi din punct de vedere duhovnicesc cele ce se petrec cu dumneavoastră. Căci, dacă nu ar fi existat boala copilului, aţi fi continuat să vă «veseliţi» în viaţă, fără să ştiţi că înaintaţi spre beznă. Al doilea moment important în viaţa dumneavoastră este acela al bolii fiului, care reprezintă o epitimie pentru cei care, din voinţa dumneavoastră, nu au văzut lumina zilei. Iar dacă aceasta este o epitimie, atunci va urma şi iertarea. Pecetea nebuniei nu-i va face rău sufletului copilului şi cei care vorbesc despre sufletul său luminat spun adevărul.”

Stareţul a binecuvântat ca fiul nenorocit să fie dus la un spital-internat special şi acolo să fie împărtăşit. „Altă soluţie nu există. Căci dacă el va face, în nebunia sa, rău cuiva, atunci dumneavoastră, şi nu el, vă veţi tângui pentru fapta săvârşită. Fie ca Dumnezeu să vă dea înţelepciune şi tărie!

Bolile urmaşilor nu sunt fundamentate întotdeauna pe răul făcut de strămoşi. Să luăm ca exemplu hemofilia – boala monarhilor încoronaţi. Regii sunt oameni din carne şi sânge. Pentru a înfrunta piedicile ivite în calea dinastiilor şi a păstra dreptul la tron, aceştia îşi alegeau soţul sau soţia din cercul foarte restrâns al rudelor regale. Astfel, în cazul conceperii pruncului, acesta avea defecţiuni genetice, care nu permiteau sângelui să se coaguleze în mod normal.

Chiar şi în cazul unei traume minore, un astfel de bolnav are parte de hemoragii importante, externe sau interne. Adesea această boală curma vieţile reprezentanţilor celor mai importante curţi regale europene. Mutaţia fatală l-a atins şi pe prinţul Leopold, fiul reginei Victoria a Angliei, în aceeaşi măsură şi pe ţareviciul Aleksei, moştenitorul tronului rus.

Deşi cauza hemofiliei este cunoscută foarte bine, boala este până astăzi incurabilă, afectând doar bărbaţii. Femeile sunt doar purtătoare ale acestui defect genetic. Totuşi nu toate bolile genetice reprezintă o pedeapsă pentru greşelile generaţiilor anterioare. Dar cu siguranţă că orice anomalie genetică ne face să ne gândim la rădăcinile noastre, la duhovnicia celor adormiţi din neamul nostru şi a rudelor în viaţă.

După cum se vede, moştenirea genetică şi duhovnicia trebuie privite într-o strânsă legătură. Legătura aceasta este mult mai strânsă şi complicată decât pare la prima vedere. Pentru a fi clarificată, trebuie înţelese natura duhovnicească şi trupească a omului, cauzele bolilor şi vindecarea lor (vezi Addenda I).

Nu suntem doar fiinţe duhovniceşti sau trupeşti. După cum se exprima foarte bine mitropolitul Antonie de Suroj: „Deplinătatea omului nu constă în duhul sau sufletul său, ci în unitatea dintre suflet şi trup. În această privinţă trupul nostru este mult mai important şi capătă posibilităţi foarte mari, în comparaţie cu ceea ce credem de obicei.”!

De aceea, atunci când analizăm natura duhovnicească a omului, trebuie să avem în vedere neapărat partea biologică a acestuia, iar în cadrul analizării funcţiilor organismului, să avem în vedere psihologia şi duhovnicia sa. Şi totuşi, simptomele bolilor trebuie separate de căderea morală. Nu este un secret faptul că suntem ţesuţi din contradicţii. Bucuria şi tristeţea, inspiraţia şi apatia, setea de câştig şi mustrările de conştiinţă, toate acestea sunt legate strâns, într-un nod. Să ne amintim, de exemplu, de ţarul Ivan cel Groaznic, tiranul crud şi, în acelaşi timp, rugătorul smerit, în timpul căruia Rusia a cunoscut mari biruinţe, dar şi cutremure pe măsură. Cine se poate edifica mai bine cum a fost, de fapt, personalitatea acestui om?

Rădăcinile multor întâmplări, boli şi neputinte din viata noastră se află în tainitele sufletului, în „cele mai dinlăuntru ale inimii”, în faptele inconştiente, în tendinţele moştenite şi obişnuinţele căpătate pe parcursul vieţii. Rolul geneticii nu poate fi totuşi supraevaluat personalităţii. În cadrul acesteia au fost adunate o mulţime de fapte, inclusiv unele foarte interesante şi controversate. Ele urmează să fie analizate critic. Astfel, în „Science”, una din revistele cunoscute în toată lumea, se consideră într-o mare măsură că până şi alegerile politice, gusturile muzicale sau alegerea concediului sunt influenţate genetic.

Aceasta nu înseamnă, desigur, că există vreo genă a „predispoziţiei pentru muzica rock” sau a „concediului în Alpi”. Totuşi este puţin probabil ca preadolescentul care este un împătimit al muzicii rock să preţuiască la fel de mult şi cântările bisericeşti. La fel, un profesor de conservator nu va distruge totul în calea sa în urma înfrângerii suferite de echipa de fotbal al cărei suporter este. Este clar că trebuie să se aibă în vedere atât vârsta, cât şi educaţia, reputaţia, mentalitatea, cultura generală şi premisele genetice ale persoanei. Ar fi greşit să excludem total importanţa ultimelor, căci este dovedit faptul că genele acţionează direct sau indirect asupra funcţiilor şi trăsăturilor psihologice. Printre acestea se numără măsura activităţii, a închiderii în sine, a agresivităţii, a sexualităţii. La tânăr aceste caracteristici sunt diferite faţă de cele ale omului în vârstă.

Nu este uşor să răspunzi la întrebarea cum anume influenţează genele structura trupului şi influenţa genelor şi a mediului înconjurător asupra comportamentului oamenilor este studiată de o ramură relativ nouă a ştiinţei: genetica dezvoltarea organismului, caracteristicile psihicului şi ale personalităţii. Genele pot fi legate de patimi şi de păcatele de moarte prin intermediul fiziologiei organismului, prin activitatea celulelor şi a ţesuturilor. Acţiunea moştenirii depinde de voia lui Dumnezeu, de ispitele demonilor, de mediul înconjurător, de cercurile sociale, de educaţie şi, desigur, de eforturile personale ale omului. Nu punem aici la îndoială importanţa factorilor genetici, ci vorbim despre comportamentul şi bunăstarea noastră, de sănătatea şi lumea interioară, care nu sunt definite de genetică în mod exclusiv. Genele sunt fundamentul organismului. În baza acestui fundament, conformându-se Providenţei divine sau ignorând-o, omul îşi poate forma personalitatea. Este foarte periculos şi stupid chiar să construieşti ceva pe un sol instabil …

Să aruncăm o privire, astfel, asupra relaţiilor dintre moştenire şi duhovnicie în lumina învăţăturii ortodoxe şi a ultimelor realizări ale ştiinţei.

(va urma)

 

Read Full Post »