Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Martie 2014

Căsătoria
In vechime, se spunea despre tânărul necăsătorit că este „liber”.

Aceasta înseamnă că din momentul în care acesta vine „la comuniunea nunţii” încetează să fie liber şi este legat de celălalt (v. 1 Corinteni 7, 27). Ei s-au legat la acelaşi jug, ca să are împreună ogorul vieţii lor celei noi.

Şi, dacă unul vrea să meargă în dreapta şi celălalt în stânga, nu se ară ogorul. Amândoi sunt datori să urmeze aceeaşi linie dreaptă. Şi, ca să se întâmple aceasta, ar trebui să aibă un îndrumător, căruia să-i arate încredere oarbă. Şi cine va fi acest îndrumător? Ei înşişi? Dar unul spune într-un fel, celălalt în alt fel! Prin urmare unul va fi îndrumătorul lor: Legea lui Hristos. Bărbatul, din punctul lui de vedere, să pună în practică ceea ce stabileşte Legea dumnezeiască în relaţie cu soţia lui (s-o iubească, să se jertfească pentru aceasta), iar femeia, din punctul ei de vedere, să săvârşească ceea ce porunceşte Legea dumnezeiască în legătură cu bărbatul ei (să-l cinstească şi să i se supună). Atunci se vor împlini cuvintele rostite de Prorocul David, din experienţa proprie: iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui fraţii împreună (Psalmul 132, 1).

Cununiile

În vremurile bizantine, cununiile de nuntă nu erau precum cele de astăzi (fragile etc.), ci erau meşteşugite şi solide, ceva în genul coroanelor. Şi erau legate cu lanţuri preţioase. Şi cu acestea erau încununaţi noii miri. Şi nu le scoteau de pe capetele lor la sfârşitul slujbei, aşa cum se întâmplă astăzi, ci după opt zile. Adică, în acest răstimp, mirii purtau pe cap cununiile care erau legate între ele cu lanţuri, ca să cugete bine, să conştientizeze, să le intre în minte că de acum înainte viaţa

lor s-a schimbat din temelii. Mergeau pe drum, călătoreau cu cununiile pe capetele lor. O lua unul la dreapta, trebuia ca şi celălalt să-I urmeze. Şi să nu fi vrut, îl trăgea cununia pe care o avea pe capul lui. Dacă îşi ridicau cununiile de pe cap, căsătoria se rupea. Şi pentru că era cu neputinţă practic să ţină toată viaţa cununiile pe cap, la opt zile după nuntă mergeau la preot, care le citea rugăciunea de dezlegare a cununiilor şi le scotea de pe capetele lor. Deci primeau o lecţie!

„Nu mai sunt eu!”

Soţii ar trebui să înţeleagă că, din momentul în care au ales viaţa conjugală (jugul în doi), nu mai sunt doi oameni, nici unul singur, ci doi oameni care au devenit unul: şi vor fi cei doi un trup (Facerea 2, 24). Şi aşa trebuie să lucreze. De pildă, soţia nu poate să spună: „eu voi merge acolo şi acolo, pentru că aşa îmi place”, ci „noi vom merge”, pentru că, vă repet, nu mai este liberă, nu este necăsătorită, nici văduvă, ci are bărbat. A ales jugul în doi, şi nu libertatea.

Acelaşi lucru este valabil şi în privinţa banilor, a casei, a averii. În căsătorie nu există: „casa mea, banii mei” etc., ci „casa noastră, banii noştri”. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie:

„Probabil că vreodată soţia îţi va spune: niciodată până acum n-am cheltuit din ale tale, ci le am pe ale mele, pe care mi le-au dat părinţii mei. Şi atunci spune-i: ce zici, nevastă? Ce cuvânt poate fi mai rău decât acesta? Nu mai ai propriul tău trup, şi ai banii tăi? După nuntă nu mai suntem două trupuri, ci unul. Toate sunt ale tale, şi eu sunt al tău, soţia mea! Aceasta mă sfătuieşte Sfântul Apostol Pavel, când spune că bărbatul nu este stăpân pe trupul lui, ci femeia! (v. 1 Corinteni 7, 4) şi dacă eu n-am stăpânire asupra trupului meu, ci tu, cu atât mai mult sunt ai tăi şi banii.” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 20 la Epistola către Efeseni).

Read Full Post »

 

29. Întrebare: Ce este homeopatia?

Răspuns: Homeopatia este o practică bazată pe doctrina inversării efectelor biologice ale substanţelor. Are origine daoistă şi a fost redescoperită de Samuel Hahnemann (1755-1843).

30. Întrebare: Din ce materii prime se prepară medicamentele homeopatice?

Răspuns: Cele mai multe medicamente homeopatice pornesc de la substanţe de natură vegetală, însă există şi remedii care pornesc de la substanţe de natură minerală, animală şi umană.

Medicamente homeopatice de origine minerală: clorură de sodiu, sulf, argint, aur, etc.

Medicamente homeopatice de origine vegetală: muşeţel, coada şoricelului, ceapă, usturoi, pătrunjel, etc.

Medicamente homeopatice de origine animală: furnică roşie, păianjen care trăieşte în casele părăsite, cerneală de sepie, sânge de vultur pleşuv (Haliaeetus leucocephalus), aripă de pescăruş (Larus argentatus), etc.

Medicamente homeopatice de origine umană: secreţii patologice.

Există şi remedii mai ciudate, cum ar fi: Meteorite, Hydrogen, Helium, Positronium.

31. Întrebare: Din faptul că materiile prime sunt naturale rezultă că homeopatia este bună?

Răspuns: Nu rezultă. O piatră este naturală, însă a lovi pe cineva cu piatra în cap nu este o faptă bună. Apa este naturală, însă tortura cu apă (folosită de inchiziţia papală în Evul Mediu) nu poate fi considerată o faptă bună. Margarina se bazează pe o materie primă naturală (ulei vegetal), însă devine periculoasă pentru organism din cauza modului de prelucrare.

Pentru a fi bună, o metodă terapeutică trebuie să fie în conformitate cu voia lui Dumnezeu.

32. Întrebare: Dar homeopatia foloseşte plante medicinale ca şi fitoterapia. De ce fitoterapia este bună, iar homeopatia nu?

Răspuns: Nu este adevărat că homeopatia foloseşte plante medicinale ca şi fitoterapia. Ambele folosesc plante medicinale, însă nu în acelaşi mod terapeutic.

Unii homeopaţi recunosc cu sinceritate faptul că homeopatia nu este un tratament cu plante: „tratamentul homeopatic nu este un „tratament cu plante”, cum greşit se crede uneori”.

33. Întrebare: Este adevărat că în homeopatie se prelucrează plantele, însă şi în fitoterapie se prelucrează. Care este diferenţa?

Răspuns: Fitoterapia prelucrează plantele medicinale pentru a extrage substanţele vindecătoare rânduite de Dumnezeu.

Homeopatia nu foloseşte proprietăţile vindecătoare ale acestor substante, ci inversează aceste proprietăţi şi renunţă la substanţele iniţiale. În homeopatie se diluează extrem de mult tincturile pentru a nu mai rămâne substanţele iniţiale în medicamentul homeopatic. Acesta este motivul pentru care tratamentul homeopatic nu este un „tratament cu plante”.

34. Întrebare: Cum se prepară un medicament homeopatic?

Răspuns: Se porneşte de la o substanţă lichidă, de exemplu o tinctură. Se ia o picătură din aceasta şi se amestecă cu 99 de picături de apă. Se „dinamizează” prin agitare puternică. Aceasta este prima diluţie centezimală sau hahnemanniană (IH). Se ia o picătură din diluţia lH şi se amestecă cu 99 de picături de apă. Se “dinamizează” prin agitare puternică. Aceasta este diluţia 2H. Se ia o picătură din diluţia 2H şi se amestecă cu 99 de picături de apă. Se „dinamizează” prin agitare puternică. Aceasta este diluţia 3H. Procedeul se continuă. Se folosesc şi diluţii înalte: SOH, IOOH, 200H, etc.

Prin acest procedeu se obţin concentraţîi extrem de mici (infinitezimale): 1 %,0,01 %,0,0001 %,0,000001 %, 0,00000001 %, 0,0000000001 %, 0,000000000001 %, 0,00000000000001 % etc.

La diluţii foarte înalte, probabilitatea de a mai exista molecule din substanţa iniţială este foarte mică.

35. Întrebare: Pare o şarlatanie. Ce mai acţionează dacă nu mai există substanţa iniţială?

Răspuns: Homeopatia nu este o şarlatanie. Dacă ar fi o şarlatanie, dacă medicamentele homeopatice nu ar acţiona deloc, nu ar exista nici un pericol. În realitate, cu cât medicamentul homeopatic este mai diluat, cu atât este mai puternic. Diluţiile înalte sunt foarte periculoase. Unul dintre cei mai mari homeopaţi, James Kent (1849-1916) recunoştea faptul că „dacă medicamentele noastre n-ar fi fost destul de puternice ca să omoare un om, atunci n-ar fi fost destul de puternice ca să trateze un bolnav”.”

36. Întrebare: Totuşi, ce acţionează?

Răspuns: Nu se cunoaşte încă mecanismul de acţiune. S-au realizat numeroase experienţe, au fost emise mai multe ipoteze, însă nu s-a ajuns la un rezultat sigur. Se pare că procesul de realizare a medicamentului homeopatic modifică structura moleculară a apei. Se cunoaşte faptul că moleculele de apă se grupează în formaţiuni spaţiale numite clatraţi, iar „apa are în proporţie de 85% configuraţia spaţială a gheţii”.” Prin îndepărtarea moleculelor substanţei active, în medicamentul homeopatic rămân „amprente” ale acestor molecule. Se poate spune că nu acţionează plinul (molecula), ci golul (amprenta).

Diluţiile homeopatice au proprietăţi foarte ciudate; ele scapă de sub controlul ştiinţific actual. De exemplu, conductivitatea electrică specifică a medicamentului homeopatic lichid depinde de volumul său, ceea ce este inexplicabil prin teoriile ştiinţifice actuale.

Şi mai ciudată este variatia conductivitătii electrice a medicamentului homeopatic în funcţie de timp.

37. Întrebare: Se mai poate spune că homeopatia are bază ştiinţifică?

 Răspuns: Nu. Homeopatia nu are încă o bază ştiinţifică. Despre o metodă medicală spunem că are bază ştiinţifică dacă îndeplineşte simultan următoarele condiţii:

– se foloseşte materie sau energie creată bine precizată;

– se cunosc toate proprietăţile fizice, chimice şi biologice ale materiei sau energiei folosite;

– se cunoaşte modul de acţiune (descris riguros ştiinţific);

– se cunoaşte dozajul optim pentru diverse categorii de pacienţi;

– se cunoaşte modul în care se comportă organismul după administrarea dozei;

– se cunosc indicatiile, contraîndicatiile si efectele adverse (prin studii teoretice şi clinice riguroase).

– se cunosc interacţiunile cu alte medicamente sau proceduri medicale.

În homeopatie nu se cunosc încă elementele care acţionează, deoarece substanţele iniţiale nu mai există în medicamentul final. Nu se cunoaşte nici modul de acţiune. Prin urmare, homeopatia nu are bază ştiinţifică.

38. Întrebare: Există totuşi homeopaţi care afirmă că homeopatia are bază ştiinţifică. Cum se explică părerea lor?

Răspuns: Există trei posibilităţi: ori nu cunosc cercetările ştiinţifice, ori nu înţeleg ce înseamnă bază ştiinţifică, ori nu au interes să se afle că homeopatia nu are bază ştiinţifică.

Articolele ştiinţifice riguroase publicate în revistele de specialitate arată clar că homeopatia nu are încă o bază ştiinţifică. Pentru explicarea mecanismelor homeopatiei „au fost avansate câteva teorii fizice, însă nu există deocamdată dovezi concludente”.

Unii homeopaţi prezintă câteva confirmări ale efectelor unor remedii homeopatice şi au impresia că aceste confirmări constituie baza ştiinţifică a homeopatiei. În realitate, o metodă medicală are bază ştiinţifică numai dacă îndeplineşte simultan condiţiile prezentate în răspunsul precedent.

39. Întrebare: Homeopaţii susţin că folosesc „principiul similitudinii”. Ce afirmă acest principiu?

Răspuns: Ipoteza similitudinii, numită şi „principiul similitudinii” afirmă că simptomele unui bolnav pot fi tratate cu doze foarte mici ale acelor substanţe care, în doze mari, produc acele simptome. In lipsa bazei ştiinţifice, homeopaţii se străduiesc să acrediteze acest” principiu” prin analogii superficiale şi sentimentaliste: „cel care seara face abuz de alcool, dimineaţa «se drege» tot cu alcool (dar în doză mult mai mică), dragostea nefericită se vindecă cu o nouă iubire … Cum spune înţelepciunea populară: «cui pe cui se scoate”.

Aceste analogii superficiale sunt greşite din punct de vedere logic, deoarece nu îndeplinesc condiţia de izomorfism. De exemplu, faptul că „dragostea nefericită se vindecă cu o nouă iubire” nu are nici o legătură cu încercarea homeopaţilor de a vindeca boli prin doze foarte mici de substanţe. Noua iubire trebuie să fie adevărată şi puternică, nu diluată în stil homeopatic.

Văzând că nu reuşesc să argumenteze ştiinţific această ipoteză, unii homeopaţi români au recurs la o măsură disperată: au îndrăznit să afirme că Hristos a întemeiat „principiul similitudinii”, „cu moartea pe moarte călcând”, însă este o blasfemie a folosi Jertfa pe Cruce a Domnului nostru Iisus Hristos pentru a justifica homeopatia.

40. Întrebare: Unii medici homeopaţi din ţara noastră afirmă că medicamentele homeopatice nu au efecte secundare, deoarece diluţiile sunt infinitezimale (extrem de mici). Este corect argumentul?

Răspuns: Nu este corect. Chiar homeopaţii susţin că diluţiile infinitezimale au efecte puternice. Atunci când vor să dovedească faptul că medicamentele homeopatice au efect, homeopaţii dau exemplul alergiilor, arătând că acestea se declanşează chiar şi la concentra ţii foarte mici ale substanţelor. Prin urmare, homeopaţii îşi schimbă părerile în funcţie de interes. Atunci când vor să arate că medicamentele lor sunt active, folosesc exemplul alergiei declanşate de doze extrem de mici. Iar atunci când vor să arate că sunt lipsite de efecte adverse, afirmă că dozele extrem de mici nu pot produce efecte adverse.

Faptul că medicamentele homeopatice au şi efecte adverse este recunoscut chiar de Hahnemann: „cu cât medicamentul este mai homeopatic şi potenţa mai înaltă, cu atât mai mult rău face”.” Iar despre diluţiile foarte înalte, Hahnemann spune: „Nu de puţine ori, ele pun în pericol viaţa pacientului sau îi fac boala aproape incurabilă”.

41. Întrebare: Se spune că homeopatia acţionează asupra cauzelor bolii, nu elimină doar simptomele. Este adevărat?

Răspuns: Nu este adevărat. Homeopatia încearcă să elimine doar simptomele. Ea este lipsită de Etiologie (ştiinţa care studiază cauzele). Hahnemann recunoaşte aceasta: „Totalitatea simptomelor trebuie să fie principala preocupare a medicului, singurul obiect al atenţiei sale, singurul lucru care trebuie înlăturat prin intervenţia sa pentru a vindeca, adică pentru a transforma boala în sănătate”.

42. Întrebare: Homeopatia se bazează pe Fiziopatologie?

Răspuns: Nu. Homeopatia ignoră Fiziopatologia, fapt care este deosebit de grav. În absenţa Fiziopatologiei, homeopaţii nu înţeleg mecanismele bolilor. Hahnemann spune foarte clar: „Cum se întâmplă că forţa vitală determină organismul să producă simptome, cu alte cuvinte cum produce ea boala? Asemenea întrebări nu sunt importante pentru medic. Răspunsurile îi vor fi totdeauna ascunse”.” Evident, aceste afirmaţii au caracter anti-ştiinţific.

43. Întrebare: Ce spun homeopaţii despre „forţa vitală”?

Răspuns: Hahnemann afirmă că „în absenţa forţei vitale, organismul material nu este capabil să simtă, să acţioneze sau să se întreţină. Numai datorită acestei existenţe imateriale (principiu vital, forţă vitală) care îl însufleteste în starea de sănătate si de boală, el poate să simtă şi să-şi menţină funcţiile vitale”.” Prin urmare, Hahnemann consideră că „forţa vitală” este o existenţă imaterială. Asupra acestei existenţe imateriale încearcă homeopatia să acţioneze.

44. Întrebare: Unii homeopaţi din România afirmă că homeopatia actuală nu merge pe linia lui Hahnemann. Este adevărat?

Răspuns: Nu este adevărat. Dr. Constantin Săraru, Preşedintele Ligii de Homeopatie Clasică din România afirmă că lucrarea lui Hahnemann, „Organonul Medicinei reprezintă cea mai importantă sursă de cunoaştere În homeopatie şi prima carte citită de orice medic care face primii paşi în practicarea ei”.

Traducătorul cărţii, dr. Marius Radu, scrie: „Organenul Medicinei este, fără îndoială, cartea de temelie pentru oricine doreşte să înţeleagă şi să practice corect homeopatia. Tot ceea ce este important legat de teoria şi practica homeopată este prezentat concis de Hahnemann pe parcursul a 291 paragrafe”.

Iată ce declară un alt homeopat: „Cu toţii ştim că informaţiile fundamentale în acest domeniu au fost, sunt şi vor rămâne cele pe care homeopatia le datorează creatorului ei Samuel Hahnemann. iar ca lucrare de bază, Organon-ul”.

Jost Kunzli, Alain Naude şi Peter Pendleton scriau, în ediţia engleză a Organonului Medicinei: „Lucrarea a rămas până în zilele noastre piatra de temelie în homeopatie, autoritatea supremă în ceea ce priveşte doctrina şi practica homeopată. Tot ceea ce s-a scris ulterior are rădăcinile în această carte”.

45. Întrebare: Homeopaţii români care se declară ortodocşi spun că se bazează pe scrierile medicului homeopat grec Gheorghios Vithoulkas; acesta fiind ortodox, scrierile sale sunt compatibile cu învăţătura Bisericii Ortodoxe. Este adevărat?

Răspuns: Este adevărat că unii homeotizeaza pe scrierile lui Vithoulkas însa învatatura acestuia nu este compatibila cu Ortodoxia.

În cartea intitulată Homeopatia. O viziune integrală despre sănătate, boală şi vindecare (titlu original Homeopathy. Medicine of the New Man), Vithoulkas face elogiul doctrinelor extrem-orientale.

Vithoulkas vorbeşte despre „giganţii spiritual”, Ramana Maharishi şi Ramakrishna, promotori ai doctrinelor extrem-orientale. Concepţia sa despre sănătate este incompatibilă cu Ortodoxia. În spirit extrem-oriental, el afirmă că „starea de sănătate reprezintă independenţa faţă de durere la nivel fizic, realizând starea de bine interior, independenţa de dorinte si obsesii la nivel emotional, realizând starea de bucurie şi calm interior şi independenţa faţă de egoism la nivel mental, realizând uniunea perfectă cu Adevărul şi Dumnezeu”. Definind sănătatea prin aceste trei non-dependenţe, Vithoulkas dovedeşte în mod clar o înclinaţie către budism şi daoism.

În cartea Dao de Jing, Lao Zi (sec. IV î.Hr.) îşi îndemna discipolii: „Fiţi cu totul fără de dorinţe şi menţineţi-vă într-o pace beatifică profundă”;” Iar un principiu budist afirmă că „originea suferinţei e dorinţa”.

46. Întrebare: Homeopatia se bazează pe concepţii extrem-orientale?

Răspuns: Da. Legătura homeopatiei cu aceste concepţii este atât de puternică încât ea nu poate fi ruptă. Renunţarea la aceste concepţii ar însemna renunţarea la homeopatie. Însăşi folosirea diluţiilor infinitezimale pentru îndepărtarea substanţelor active se bazează pe principiul daoist al supremaţiei golului faţă de plin. În cartea Dao de Jing, Lao Zi „proclamă la fiece pas supremaţia neantului asupra fiinţei, a golului asupra plinului”.

Moleculele substanţei active constituie plinul, iar îndepărtarea lor din soluţie realizează golul.

Medicamentul homeopatic se bazează pe o existenţă (apa), însă apa se foloseşte ca medicament homeopatic numai după îndepărtarea materiei active (extractul vegetal), conform principiului daoist: „Fiinţa constituie natura lucrurilor, dar Nefiinta permite folosirea lor”.

Se cunoaşte faptul că homeopatia a apărut în China; primul care a folosit doze infinitezimale a fost medicul chinez Hua Tuo (141-208), specialist în acupunctură, adept al daoismului.

47, Întrebare: Hahnemann a fost mason, iar Hua Tuo a fost daoist. Totuşi, folosim becuri electrice, calculatoare electronice şi alte aparate inventate de heterodocşi. De ce respingem homeopatia?

Răspuns: Homeopatia se bazează pe principii daoiste, iar medicamentele homeopatice scapă de sub controlul ştiinţei actuale, având efecte imprevizibile.

Becurile electrice şi calculatoarele electronice nu funcţionează pe principii daoiste, ci pe baza unor legi ale Fizicii. Ele se află sub controlul ştiinţei actuale. Într-un anumit sens, ele sunt neutre, adică pot fi folosite fie spre bine, fie spre rău. Cu un calculator electronic se poate scrie fie o carte ortodoxă, fie o carte eretică. La lumina unui bec electric se poate citi fie o carte ortodoxă, fie o carte eretică. Ca ortodocşi avem datoria de a folosi aceste aparate numai cu scop bun. Becul electric nu ne schimbă credinţa, însă medicamentul homeopatic ne face părtaşi practicilor daoiste.

48. Întrebare: Decât să luăm medicamente alopate care au multe efecte adverse, nu este mai bine să folosim medicamente homeopatice?

Răspuns: Problema este pusă în mod greşit. Nu avem de ales între alopatie şi homeopatie, ci avem de ales între alopatie şi terapiile naturale normale (fitoterapie, apiterapie, dietoterapie, balneofizioterapie, kinetoterapie) care sunt acceptate în sens ortodox.

 49. Întrebare: Homeopatia are legătură cu cercetarea subconştientului?

Răspuns: Da. În cartea intitulată The source in Homeopathy, Irene Schlingensiepen-Brysch afirmă că cel mai eficient remediu homeopatic se află înscris în subconştientul pacientului, iar medicul homeopat poate să extragă această informaţie: „Cunoştinţa celui mai eficient remediu se află în subconştientul fiecărei fiinţe umane. Adeptul homeopat poate facilita accesul individului la această cunoştinţă ascunsă”.

50. Întrebare: Cine este Irene Schlingensiepen Brysch?

Răspuns: Irene Schlingensiepen-Brysch se numără printre cei mai cunoscuţi homeopaţi contemporani. S-a născut în 1958. A studiat medicina la Bonn şi Găttingen. A studiat homeopatia în Germania şi apoi în India cu Rajan Sankaran. A practicat meditaţia Zen şi tehnici de contemplaţie cu monahul benedictin (papistaş) Willigis Jaeger. A folosit în homeopatie principiile învăţate în India. Pentru un ortodox este evident faptul că toate aceste practici păgâne sunt rătăciri.

Cartea sa, The source in Homeopathy, a fost editată la Narayana Publishers, editură la care au apărut multe cărţi de homeopatie şi ezoterism.

51. Întrebare: Mai există si alte cărti de homeopatie din care se poate vede clar rătătirea?

Răspuns: Da. O astfel de carte este scrisă de celebrul homeopat Massimo Mangialavori şi se intitulează Homeopathy for Anger and Mortification (Homeopatia pentru mânie şi mortificare). Cartea prezintă aspecte psihanalitice ale homeopatiei. Autorul afirmă că „mortificarea poate fi exprimată ca un sentiment de ruşine, onoare rănită sau pierdere a încrederii în sine”.” După ce a studiat Medicina, Massimo Mangialavori a fost iniţiat în practicile şamanice în America de Sud, iar apoi „a dat de homeopatie care, de atunci, l-a învăluit cu vraja ei”.

Rosina Sonnenschmidt a scris mai multe cărţi de homeopatie, pline de rătăciri. S-a născut în 1947 şi a studiat etnologia muzicală. După mai mulţi ani petrecuţi în India, a renunţat la cariera muzicală şi a început să studieze homeopatia, psihoterapia şi practicile de medium. În cartea sa Exkarnation – Der grafle Wandel. Sterben und Tod im Lichte der Medialităt, Homoopathie, Farb- und Baumenergien (Excamaţia Marea trecere). Starea muribundă şi moartea în lumina practicilor de medium, homeopatiei şi energiei culorilor şi arborilor), Rosina Sonnenschmidt studiază plecarea din această lume pe baza Cărţii Tibetane a Morţilor.”

52. Întrebare: Homeopatia are legătură cu spiritismul?

Răspuns: Da. Descrierea tipurilor constitutionale homeopatice conţine referiri la legătura cu slfletele celor decedaţi. De exemplu: ”mulţi copii Thuja sunt în legatura cu spmtele naturale şi cu sufletele membrilor decedaţi ai familiei”.

53. Întrebare: Ce sunt tipurile constitutionale homeopatice?

Răspuns: Tipurile constituţionale homeopatice sunt categorii cu denumiri minerale, vegetale sau animale In care homeopaţii rânduiesc toate persoaneleumane .

Un.homeopat recunoaşte cu sinceritate: „Specialiştii dispun de aproximativ 3000 de tipuri de medicamante. Conform teoriilor homeopate, aceştia au ajuns la concluzia că ar exista peste 3000 de subtipuri umane.”

Această clasificare este incompatibilă cu Ortodoxia, fiind o înjosire a persoanei umane, o coborâre a ei la nivelul stihiilor lumii.

Asemănarea omului cu universul este un principiu daoist.

54. Întrebare: Diagnosticul homeopatic foloseşte şi visele?

Răspuns: Da. Visele ghidează diagnosticul homeopatic. Pentru vise cu călătorii: Apis, Calcarea phosphorica, Lachesis. Pentru vise cu câini: Argentum nitricum, Arnica. Silicea. Pentru vise cu pisici: Pulsatilla. Pentru vise erotice: Antimonium crudum sau Aurum. Pentru vise cu foc: Bclladona, Hepar sulphuris, Phosphorus. Pentru vise cu apă: Argentum nitricum, Ammonium muriaticum, Allium cepa. Pentru vise cu hoţi: Natrum muriaticum, Alumina, Arnica. Pentru vise cu morţi: Chelidonium, Lachesis. Pentru vise terifiante: Arnica, Digitalis, Kreosotum. Lachesis. Pentru vise cu urmăriri: Nux moschata.

55. Întrebare: Cum au intrat visele în diagnosticul homeopatic?

Răspuns: Mulţi dintre homeopaţii de renume (James Kent, Albert Farrington, Boenninghausen, etc)” erau adepţi ai doctrinei lui Emanuel Swedenborg (1688-1772). Acest înşelat,avea mare influenţă asupra intelectualilor din epocă. In 1743, el îşi nota: „Domnul mi s-a arătat şi mi-a dat puterea de a comunica cu spiritele şi cu îngerii”. Primind de la satana această putere, Swedenborg a început să aibă diverse năluciri şi să fie chinuit de vise ciudate. La Londra, un necunoscut care l-a urmărit pe stradă a intrat la el în casă şi i-a zis că este Iisus; apoi i-a încredintat lui Swedenborg „misiunea de a restaura Biserica”.

In cartea sa de vise, Swedenborg descrie multe din visele pe care le-a avut şi încearcă să le interpreteze .. De exemplu: „Acolo era cineva care culegea o cantitate de gângănii invizibile si le omora – zicând că sunt păduchi pe care altcineva îi lasase si-I aruncare aici si care se manifestau pe ei acolo. Eu nu vedeam aceste gângănii, vedeam numai o altă gânganie mică pe care o lăsam să cadă pe un cearşaf alb în apropierea unei femei; era necurăţenia care trebuia extirpată din mine”; ,,Ceream un medicament pentru boala mea, mi se dădu o cantitate de zdrente ca să plătesc … Zdrenţele erau gândurile corpului meu, cu ele, care nu erau bune de nimic, voiam eu să mă vindec”; „călăream în văzduh pe un cal, intram în toate camerele, în bucătărie şi aiurea, în căutarea cuiva dar nu-l găseam”, „calul deveni un animal doborât, roşu ca sângele, şi rămase culcat. Asta înseamnă că am avut tot ce trebuia pentru instruirea mea”; „am auzit un zgomot sub capul meu; mă gândeam că e Ispititorul care pleacă; imediat am început să tremur puternic, din cap şi din tot corpul, cu o anumită trosnitură, şi asta de mai multe ori; descopeream că era în mine ceva sfânt”; „mi se părea că am un câine pe genunchi, de care mă minunam că putea să vorbească; întreba despre fostul său stăpân, Swaben, era negricios şi în plus, mă săruta”; „ieşeam afară şi mă găseam reţinut de mai multe ori de o fantomă, care îmi ţînea tot spatele; în sfârşit, dispăru; ieşeam din nou afară, sosea o fantomă urâtă care făcea acelaşi lucru”; „un curent puternic de apă ieşea prin acoperiş, atât de puternic încât pătrundea tot ce întâlnea în cale”; „auzeam un urs care urla, nu-l vedeam, nu îndrăzneam să rămân la etajul superior, căci era acolo un cadavru”; „Vise îngrozitoare: cum călăul frigea capetele pe care le tăiase şi le lăsa să se frigă mult timp unul după altul, într-un cuptor gol, care nu se umplea niciodată; se spunea că aceasta este hrana lui”; „apoi se făcea că Necuratul mă ducea în diferite adâncuri şi mă lega”.”

56. Întrebare: Ce ne învaţă Sfinţii Părinţi despre vise?

Răspuns: Sfântul Ignatie Briancianinov ne învaţă astfel: „Pentru tulburarea şi vătămarea sufletelor omeneşti, demonii folosesc visele. Demonii, având acces la sufletele noastre în timpul stării noastre de veghe, au acces şi în timpul somnului. Şi în timpul somnului ne ispitesc cu păcatul, amestecând în nălucirile noastre şi nălucirea lor. De asemenea, văzând că noi dăm atenţie viselor, se străduiesc să le dea acestora un oarecare farmec, ca să trezească în noi o mai mare atenţie faţă de aceste aiureli şi să ne facă încetul cu încetul să le dăm crezare. Noi trebuie să ştim bine că în starea noastră, neînnoită încă prin har, nu suntem în stare să avem altfel de vise decât din acelea alcătuite din aiurarea sufletului şi momeala demonilor”.” Tot aşa ne învaţă şi Sfântul Ioan Scărarul: „Când începem să credem în vis dracilor, ei îşi bat joc de noi şi când suntem treji. Cel ce crede viselor e cu totul necercat. Iar cel ce nu crede nici unora e filosof”.

57. Întrebare: Unii medici homeopaţi din România afirmă că au tratat homeopatic mulţi Părinţi ortodocşi şi că aceasta ar dovedi faptul că homeopatia este compatibilă cu Ortodoxia. Este adevărat?

Răspuns: Este adevărat că au tratat Părinţi ortodocşi, însă, din aceasta nu rezultă compatibilitatea cu Ortodoxia. Dacă citim cărţile acestor homeopaţi, vedem că ei prezintă homeopatia ca pe un tratament cu plante, lipsit de reacţii adverse. Ce motiv ar avea un Părinte ortodox să se opună unui astfel de tratament?

Dacă ar fi fost sinceri, aceşti homeopaţi ar fi mărturisit faptul că homeopatia inversează proprietăţile terapeutice ale plantelor medicinale şi elimină din medicamentele homeopatice tocmai substanţele active rânduite de Dumnezeu. Ar fi mărturisit faptul că folosesc visele în diagnostic, precum şi faptul că homeopatia se bazează pe principii daoiste.

58. Întrebare: Care sunt elementele prin care homeopatia intră în contradicţie cu Ortodoxia?

Răspuns: Principalele elemente prin care homeopatia intră în contradicţie cu Ortodoxia sunt următoarele:

– homeopatia ignoră darul lui Dumnezeu, inversând efectele terapeutice ale plantelor medicinale şi eliminând din medicament tocmai substanţele active rânduite de Dumnezeu;

– homeopatia administrează experimental doze excesiv de mari ale produselor fitoterapeutice pentru a produce îmbolnăvire (experienţă menţionată apoi în Materia medical; aceasta este o folosire neadecvată a plantelor medicinale;

– homeopatia clasifică persoanele umane în clase puse în legătură cu elementele naturii (vegetalem, animale, minerale); aceasta este o înjosire a persoanei umane;

– homeopatia foloseşte visele în diagnostic, dând astfel diavolilor posibilitatea să influenţeze diagnosticul şi tratamentul homeopatic;

– homeopaţii pretind că tratează prin medicamentele lor gelozia, ura, lipsa de comunicare, egoismul, invidia şi infidelitatea; ştim, însă, că aceste patimi se pot tămădui numai prin Harul lui Dumnezeu în Biserica Ortodoxă;

– homeopaţii care se consideră ortodocşi îndrăznesc să afirme că principiul homeopatic al similitudinii se găseşte în Sfânta Scriptură; afirmaţia lor este o blasfemie;

– printre materiile prime ale medicamentelor homeopatice se numără şi unele care nu pot fi acceptate în Ortodoxie: Psorinum (obţinut din secreţia veziculei de scabie de la un bolnav netratat), Medorrhinum (preparat din secreţie uretrală gonococică), Syphilinum (preparat din şancru sifilitic netratat) etc.

Read Full Post »

3. Vitalismul

De-a lungul unui secol şi mai bine, liberalismul şi realismul i-au condus pe oameni pe o cale falsă al cărei capăt, în cazul în care această cale nu ar fi fost deviată, s-ar fi asemănat cu acele „utopii răsturnate” despre care am auzit atât de multe, – „a brave new world” mult mai teribilă, poate, un sistem tehnologic inuman în care toate problemele lumii vor fi rezolvate cu preţul înrobirii sufletelor umane. Împotriva acestei utopii a planificării raţionaliste s-au ridicat numeroase proteste în numele nevoilor concrete şi personale, neplanificate şi nesistematice ale naturii umane care sunt esenţiale, la urma urmelor – ca şi necesităţile materiale cele mai evidente, chiar şi pentru o „fericire” exclusiv lumească; un protest, dincolo de orice, în numele „vieţii”, care, orice sens s-ar acorda acestui cuvânt, este în mod evident înăbuşită în paradisul realist.

Elanul cu precădere intelectual al mişcării vitaliste a reprezentat o reacţie împotriva eclipsării realităţilor superioare în cadrul „simplificatei” lumi realiste. Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem că această reacţie a condus în cele din urmă la eşecul absolut al vitalismului la acest nivel. Lipsindu-le temeiul Adevărului creştin sau cel puţin conştiinţa acestui adevăr, cei care s-au consacrat corectării defectelor radicale ale realismului au inventat remedii care nu numai că erau lipsite de eficacitate, ci erau în mod evident nocive, remedii care în realitate reprezintă un stadiu mai avansat al bolii pe care intenţionau să o vindece.

Pentru că aşa cum realismul, reacţionând împotriva incertitudinii liberalismului, s-a condamnat pe sine la sterilitate acceptând obscurizarea liberală a adevărurilor superioare, la fel vitalismul şi-a subminat propriile speranţe acceptând drept ipoteză esenţială critica adevărului absolut întreprinsă de realismul pe care intenţiona să-l combată. Oricât de mult ar tânji vitalistul după dimensiunea „spirituală” şi „mistică”, nu o va căuta niciodată în Adevărul creştin, pentru că, pentru el, acesta s-a demodat, ca şi pentru cel mai obtuz realist. Atitudinea vitalistă, tipică în această privinţă, apare în autobiografia lui W.B. Yeats în care acesta se lamentează: „Am fost văduvit de Huxley şi Tyndall, pe care îi detest, de religia primitivă a copilăriei mele … ” Orice justificare psihologică ar avea o asemenea atitudine nu are nimic de-a face cu adevărul lucrurilor; şi consecinţele nu sunt decât nocive. Nu există vreo formă de vitalism care să nu fie naturalistă, nici una al cărei întreg program să nu-şi aibă începutul şi sfârşitul în această lume, nici una în care perspectiva unei alte lumi să nu fie mai mult decât o parodie. Evoluţia nihilismului, observăm din nou, a fost „progresivă”; erorile etapei anterioare sunt repetate şi multiplicate în etapa următoare.

În vitalism nu se pune problema întoarcerii la adevăruri – creştine sau de altă natură. Inevitabil, printre vitalişti, există totuşi o oarecare pretenţie că ar face acest lucru. Numeroşi critici au remarcat chiar „caracterul pseudo-religios” al marxismului, chiar dacă epitetul poate fi aplicat doar fervorii greşit direcţionate a celor mai entuziaşti adepţi ai săi şi nu doctrinei inseşi, care în mod mult prea evident are un caracter anti-religios. În vitalism, problema „pseudo-religiei” devine mult mai serioasă. Aici, lamentarea absolut justificată pentru pierderea valorilor spirituale devine sursa fanteziilor subiective, pe de o parte, şi (uneori) a satanismului actual, pe care omul fără discernământ le ia drept revelaţii ale lumii „spirituale” şi, pe de altă parte, a unui eclectism dezrădăcinat, care îşi extrage ideile din fiecare civilizatie şi din fiecare epocă şi realizează conexiuni cu totul arbitrare între fragmente greşit înţelese şi propriile concepţii care s-au golit de conţinut. Pseudospiritualitatea şi pseudo-tradiţionalismul, luate separat sau împreună, fac parte integrantă din numeroase sisteme vitaliste. Prin urmare, trebuie să fim precauţi, atunci când examinăm pretenţiile celor care îşi propun să resta ureze dimensiunea „spirituală” a vieţii şi mai ales ale celor care se cred aliaţii sau aderenţii »creştinisrnului”, Erorile „spiritualiste” sunt mult mai periculoase decât orice formă de materialism primitiv; şi vom vedea în partea a treia a acestei lucrări că mare parte din ceea ce trece astăzi drept „spiritualitate” este de fapt o „nouă spiritualitate”, un cancer născut din nihilism care pătrunde în organismele sănătoase pentru a le distruge din interior. Această tactică este tocmai opusul curajosului atac realist împotriva adevărului şi a vieţii spirituale; dar nu este mai puţin o tactică nihilistă, şi încă una mai avansată.

Din punct de vedere intelectual, vitalismul se defineşte prin refuzul adevărului creştin şi printr-o oarecare pretenţie pseudo-spirituală. Nu este însă suficient să înţelegem acest lucru; la acest nivel suntem încă nepregătiţi să înţelegem mişcarea vitalistă dacă nu devenim conştienţi de starea spirituală a oamenilor care aderă la acestea. în liberalism şi în realism, boala nihilistă este încă relativ superficială; este încă în principal o chestiune de filosofie şi se limitează la o elită intelectuală. în vitalism – ca de altfel şi în marxism, care este manifestarea extremă a mentalitătii realiste – boala nu numai că se dezvoltă calitativ, dar se extinde şi cantitativ; pentru prima oară, omul obişnuit începe să prezinte şi el semnele nihilismului, care initial se limitau la câtiva oameni.

Acest lucru este, desigur, în acord perfect cu logica interioară a nihilismului care aspiră la universalitate, asemenea creştinismului – pe care însă vitalismul are misiunea de a-l distruge. Pe la mijlocul secolului XIX, gânditorii capabili să discearnă evoluţia fenomenelor îşi exprimau neliniştea în faţa perspectivei „trezirii” maselor, cele care trebuia exploatate de „teribilii simplificatori”; iar în timpul lui Nietzsche – „profetul” nihilist cu impactul cel mai puternic – această nelinişte s-a adâncit şi a devenit o certitudine. Nietzsche a putut vedea că „moartea lui Dumnezeu” a început „să-şi arunce primele umbre asupra Europei”; şi, cu toate că „evenimentul în sine este mult prea mare, prea îndepărtat şi cu mult peste puterea de înţelegere a oamenilor, astfel încât să se poată bănui că fie şi numai zvonul cu privire la el le-ar fi ajuns la urechi”, totuşi apariţia lui este certă şi tocmai oameni ca Nietzsche au fost „primii născuţi, copiii prematuri ai secolului ce se va naşte” – secol, să ne amintim, al „triumfului nihilismului” .

Adevărul creştin, pe care liberalismul l-a subminat iar realismul l-a atacat făţiş, nu este un simplu adevăr filosofic, ci este adevărul vieţii şi mântuirii; şi acolo unde convingerea că acest adevăr nu mai este credibil începe să câştige teren – în rândul maselor care se hrăniseră până atunci din acest adevăr – rezultatul nu va fi un simplu scepticism rafinat precum acela cu care se consolează unii liberali, ci o catastrofă spirituală de dimensiuni enorme, al cărei efect se va face simţit în fiecare sferă a vieţii şi gândirii umane. Gânditori ca Nietzsche au simţit prezenţa primelor semne ale acestei catastrofe şi au fost astfel capabili să descrie în detaliu şi să deducă unele din consecinţele sale; dar până când aceste umbre nu au început să cucerească inimile mulţimilor, aceste consecinţe nu s-au putut manifesta la scară largă. Către sfârşitul secolului XIX, un număr tot mai mare de oameni obişnuiţi au pornit în această căutare neobosită – pe care îi întâlnim la tot pasul în lumea contemporană – în găsirea unui substitut al Dumnezeului Care a murit în inimile lor. Această nelinişte a furnizat vitalismului avântul psihologic de căpetenie; această nelinişte este materia brută, gata să fie modelată de către artizanii inspiraţi de ultimul curent al „spiritului veacului”. Avem, probabil, tendinţa să concepem această nelinişte în special în termenii exploatării ei de către demagogii nihilişti, dar a reprezentat de asemenea şi un important stimulent în arta şi religia vitaliste. Iar prezenţa acestei componente în majoritatea fenomenelor vitaliste este motivul pentru care aceste fenomene – opunându-se presupusei „sănătăţi sufleteşti” a liberalismului şi realismului – prezintă simptome nu numai de deviaţie intelectuală, ci şi de dezorientare spirituală şi psihologică.

Înainte de a trece la analiza manifestărilor formale ale vitalismului în filosofie şi artă, ar fi necesar să privim mai îndeaproape câteva din manifestările comune ale acestei nelinişti incoerente care stă la baza tuturor. Este aceasta în mod sigur, aşa cum am presupus deja, o trăsătură nihilistă? Mulţi vor obiecta că importanţa acestei stări de nelinişte a fost adesea exagerată, că este pur şi simplu o nouă formă a ceva care a existat dintotdeauna şi că este o pretenţie ridicolă să învredniceşti un lucru aşa de obişnuit cu exaltatul nume al nihilismului. Există, fireşte, o anumită justificare pentru un asemenea raţionament; cu toate acestea, cu greu s-ar putea nega faptul că fenomenul modem diferă, în câteva aspecte importante, de oricare dintre cele care l-au precedat. Acest fenomen există astăzi, pentru prima dată în istorie, la o scară atât de vastă, încât a devenit aproape universal; remediile „normale”, remediile bunului simţ, par să nu aibă nici un efect asupra lui, ci chiar îl încurajează; evoluţia nihilism ului a fost concomitentă răspândirii necredinţei în timpurile moderne, aşa că, dacă un fenomen nu reprezintă neapărat cauza celuilalt, cele două sunt cel puţin manifestări paralele ale unuia şi aceluiaşi proces. Aceste trei puncte sunt atât de strâns legate unul de altul, încât nu le vom putea separa în discuţia următoare, ci le vom analiza împreună.

Regimurile fascist şi naţional-socialist au fost cele mai abile în exploatarea acestei stări de nelinişte şi incertitudine a maselor şi în utilizarea ei în vederea anumitor interese politice. Dar este un fapt „straniu” – „straniu” pentru oricine nu înţelege caracterul epocii – că această nelinişte nu a fost potolită prin anihilarea acelor dictatori care au făcut din ea un instrument politic ci dimpotrivă, de atunci a crescut în intensitate – ceea ce este cel mai „straniu” – mai ales în ţările cele mai evoluate în ideologiile democratice şi liberale şi cele mai binecuvântate cu prosperitate lumească, spre deosebire de ţările „subdezvoltate” în care acest fenomen este direct proporţional cu progresul către aceste scopuri. Nici războiul, nici idealismul liberal, nici prosperitatea nu pot aduce pacea în această nelinişte confuză – şi nici idealismul marxist, pentru că prosperitatea sovietică a produs acelaşi fenomen; aceste remedii nu sunt eficiente pentru că nu pot atinge profunzimile bolii.

Probabil că manifestarea cea mai frapantă a acestei nelinişti a maselor se observă în crimă şi mai ales în crima juvenilă. În epocile anterioare, crima era un fenomen explicat prin cauze evidente şi lesne de înţeles prin patimile umane: avariţie, poftă trupească, invidie, gelozie şi altele asemenea; niciodată crima nu a fost atât de caracteristică unei epoci şi atât de generalizată; crimă pentru care singurul nume potrivit este cel pe care avangarda de astăzi îl foloseşte cu precădere într-un alt context nihilist: „absurdul”.

Un părinte este ucis de copilul său, un copil este ucis de părintele său; un om absolut necunoscut este bătut sau ucis fără să fie jefuit – de un individ sau de o „bandă”; asemenea bande terorizează cartiere întregi prin jafurile lor sau prin răfuielile fără sens dintre ele: şi în ce scop? Este un timp al „păcii” şi al „prosperităţii”, criminalii se pare că provin atât dintre elementele „cele mai bune”, dar şi dintre „cel mai de jos” ale societăţii, nu există nici un motiv practic pentru purtarea lor şi adesea manifestă un dispreţ total faţă de orice precauţie sau consecinţă. Atunci când sunt întrebaţi, cei care au fost arestaţi pentru asemenea crime explică comportamentul lor în acelaşi fel: a fost un “impuls” sau un „apel” care i-a condus} sau a fost o plăcere sadică în comiterea crimei sau vreun pretext absolut irelevant, precum plictiseala, confuzia sau resentimentul. Într-un cuvânt, nu pot explica sub nici o formă comportamentul, nu există nici un motiv logic pentru acesta şi, în consecinţă – şi aceasta este poate caracteristica cea mai consistentă şi mai frapantă a acestor crime – nu există remuşcare.

Există, desigur, şi alte forme ale acestei nelinişti a maselor: patima vitezei şi a mişcării, exprimată în special într-un adevărat cult al automobilului (am amintit deja de această pasiune a lui Hitler); atracţia universală exercitată de televiziune şi cinema, a căror funcţie predominantă este de a prilejui câteva ore de evadare din realitate, atât prin temele lor eclectice şi „excitante”, cât şi prin efectul hipnotic al mass-mediei în general; caracterul tot mai primitiv şi sălbatic al muzicii curente şi a jazz-ului, care este poate expresia cea mai autentică a sufletului contemporan; cultul bravurii fizice în sport şi venerarea morbidă a „tinereţii”, legat de acesta; predominanţa şi toleranţa generală faţă de promiscuitatea sexuală, scuzate cu îngăduinţă de mulţi dintre cei mai vârstnici, care se presupune că ar avea responsabilitate, ca manifestări ale „francheţii” tineretului contemporan sau ale altor forme de atitudine „deschisă”, „experimentală”, atât de mult încurajată de arte şi ştiinţe; lipsa de respect faţă de autoritate, susţinută de o atitudine a maselor care nu vede valori decât în ceea ce este „imediat” şi „dinamic” şi îi conduce pe cei mai „idealişti” dintre tineri la demonstratii împotriva legilor şi instituţiilor „represive”.

In cadrul unor asemenea fenomene, „activitatea” este în mod clar o evadare – o evadare din plictiseală, din lipsa de sens şi din cea mai profundă formă de non-sens care ia în stăpânire inima care L-a părăsit pe Dumnezeu, Adevărul revelat, şi moralitatea şi constiinta legate de acest Adevăr. In manifestările cele mai complexe ale impulsului vitalist, de care ne vom ocupa acum, funcţionează aceeaşi psihologie. Nu vom face altceva decât să sugerăm abundenţa acestor manifestări, deoarece pe unele dintre ele le vom examina mai amănuntit mai târziu în rolul pe care îl îndeplinesc ca forme ale „noii spiritualităti”.

În politică, formele de vitalism care au avut cel mai mare succes au fost cultul activismului şi al violentei la Mussolini şi cultul întunecos al „sângelui şi al pământului natal”; natura acestor fenomene este mult prea familiară generaţiei prezente pentru a fi necesar un comentariu mai detaliat în acest context. Nu este probabil atât de evident astăzi, când barometrul politic înclină atât de clar spre „stânga”, cât de profund a fost apelul acestor mişcări atunci, când au apărut, adică cu aproape 40 de ani în urmă. In afară de masele dezrădăcinate şi dezorientate, care au reprezentat obiectul principal al exploatării lor politice, un segment deloc neglijabil al avangărzii intelectuale şi culturale s-a integrat simpatizatorilor entuziaşti ai demagogilor nihilişti, cel puţin pentru o vreme. Dacă unii dintre intelectualii mai sofisticati au considerat nazismul sau fascismul ca pe o „nouă religie”, alţii au întâmpinat una sau alta din aceste forme ca pe un antidot salutar împotriva „democraţiei”, „ştiinţei” şi „progresului” (adică, împotriva liberalismului şi realismului), ceea ce părea să prevestească un viitor pe care nici un om conştient nu şi-l putea închipui fără teamă; „dinamismul”, „vitalitatea” şi pseudotradiţionalismul acestor fenomene politice păreau în mod înşelător „reconfortante” pentru cei care respirau sufocanta atmosferă intelectuală a epocii.

Arta modernă a exercitat o atracţie similară, şi reacţia ei similară împotriva „realismului” academic lipsit de viată au condus spre zone stranii. Surse şi influente noi şi exotice au fost găsite în arta Africii, Orientului: şi a Mărilor Sudului, a omului preistoric, a copiilor şi a nebunilor, în spiritism şi în ocultism. „Experimentarea” continuă a fost regula, o căutare constantă de „noi” forme şi tehnici; inspiraţia a fost găsită înainte de toate în ceea ce este „sălbatic”, „primitiv” şi „spontan”. Ca şi futuriştii, în acel manifesta al lor (deşi futurismul însuşi cu greu poate fi luat în consideraţie ca artă), cei mai reprezentativi artişti moderni au exaltat în operele lor „orice fel de originalitate, cutezanţă, violenţă extremă” şi au crezut şi ei că „mâinile noastre sunt libere şi curate să ia totul de la capăt” .

Artistul, potrivit mitului vitalist, este un „creator”, un „geniu”, el este „inspirat”. În arta sa, realul este transformat de „viziune”; este un semn şi o profeţie a „trezirii spirituale”. Pe scurt, artistul este un „magician” în domeniul său, exact la fel cum a fost Hitler în politică; şi în amândouă, nu adevărul este cel care domină, ci sentimentele subiective.

În religie – sau, pentru a vorbi mai exact, în pseudoreligie – caracterul de experiment continuu al vitalismului se manifestă în forme mai variate decât în şcolile artei moderne. Există, spre exemplu, secte a căror divinitate este o “fortă” confuză, imanentă; acestea sunt varietăti de „gândire nouă” şi de „gândire pozitivă”, al căror interes este acela de a exploata şi utiliza această forţă, ca şi cum

ar fi un soi de electricitate. Strâns legate de aceste alternative religioase sunt ocultismul şi spiritismul, ca şi anumite forme contrafăcute de „înţelepciune orientală”, care abandonează orice pretenţie a preocupării cu „Dumnezeu”, invocând explicit „puteri” şi „prezenţe” mai imediate.

Vitalismul religios apare de asemenea şi în cultul larg răspândit al „conştiinţei” şi „realizării”. Într-o formă destul de restrânsă, această religiozitate se manifestă şi la adepţii artei moderne şi ai „actului creativ” şi ai „viziunii” care inspiră această artă. Căutarea la întâmplare a „iluminării”, aşa cum se întâmplă în cazul celor aflaţi sub influenţa budism ului zen, este una dintre formele extreme ale acestui cult; iar aşa-zisa „experienţă religioasă”, stimulată de diferite droguri, este, probabil, o reductia ad absurdum a acesteia.

Este încercarea de a fabrica un cult pseudo-păgân al „naturii” şi, în special, al elementelor ei celor mai „primare” şi „elementare”: pământul, trupul, sexul. „Zarathustra” lui Nietzsche este un „profet” puternic al acestui cult şi reprezintă tema centrală a lui D.I-I. Lawrence şi a altor romancieri şi poeţi din acest secol.

Este şi o încercare, prezentă în cele mai multe forme de „existenţialism” şi „personalism”, de a transforma religia într-o „întâlnire” personală cu ceilalţi oameni şi – uneori – cu un „Dumnezeu” conceput într-un mod vag; sau, în “existenţlalismul” patologic, ateist, de a crea o religie a „răzvrătirii” şi a adorării demente a propriului ego.

Toate aceste manifestări vitaliste ale „impulsului religios” împărtăşesc o ostilitate comună fată de orice doctrină sau instituţie stabilă şi imuabilă, precum şi un interes şi o căutare extremă a valorilor imediate: „viata”, „vitalitatea”, „experienţa”, „trezirea” sau „extazul”.

Am conturat trăsăturile cele mai frapante ale vitalismului şi am dat o sugestie despre extinderea acestuia; dar acum trebuie să definim termenul însuşi şi să prezentăm caracterul nihilist al acestuia. Liberalismul, aşa cum am văzut, a relativizat adevărul prin indiferenţă faţă de el, păstrând totuşi prestigiul acestei etichete; realismul a atacat adevărul în numele unui adevăr inferior, parţial. Vitalismul, în opoziţie atât cu liberalismul, cât şi cu realismul, nu are nici o legătură cu adevărul, ci se dedică pur şi simplu unei căutări de cu totul altă natură.

“Falsitatea unei opinii”, spunea Nietzsche, „nu ni se explică prin orice obiecţie adusă ei … Întrebarea este în ce măsură o opinie este stimulent al vieţii şi purtătoare de viaţă … „. Atunci când începe să manifeste un asemenea pragmatism, nihilismul trece la stadiul vitalist, care poate fi definit prin eliminarea adevărului în calitate de criteriu al acţiunii umane şi prin introducerea unui nou standard de viată: ceea ce este „dătător de viaţă”, „vital”; şi acesta este divorţul final dintre viaţă şi adevăr.

Vitalismul este o formă mai avansată de realism; împărtăşind concepţia despre realitate a ultimului şi interesul acestuia de a reduce tot ceea ce este superior la termenii cei mai elementari cu putinţă, vitalismul duce intenţia realistă un pas mai departe. Acolo unde realismul încearcă să restabilească un adevăr absolut de jos în sus, vitalismul exprimă eşecul acestui proiect în faţa conştiinţei mai „realiste” că nu există absolut pe acest pământ, că singurul principiu imuabil în această lume este schimbarea înseşi. Realismul reduce supranaturalul la natural, ceea ce este revelat la raţional, adevărul la obiectivitate; vitalismul merge mai departe şi reduce totul la experienţa şi senzaţia subiectivă. Lumea care părea atât de solidă, adevărul care părea atât de sigur pentru omul realismului, se dizolvă în viziunea vitalistă a lucrurilor; mintea nu-şi mai află loc de odihnă, totul este devorat de mişcare şi acţiune.

Logica necredinţei conduce implacabil către abis; cel care nu se va întoarce către adevăr va trebui să urmeze eroarea până la capăt. Aşa se întâmplă cu umanismul, care, după ca a contactat infecţia realistă, este ucis acum de microbul vitalist. În legătură cu acest fapt, nu există vreun indiciu mai bun decât standardele „dinamice” care au ajuns să ocupe un loc tot mai semnificativ în critica formală a artei şi literaturii, şi chiar în discuţiile despre religie, filosofie şi ştiinţă. Nu există calităţi mai preţuite astăzi în oricare din aceste domenii decât acelea de a fi „original”, „experimental” sau „captivant”; problema adevărului, dacă ajunge să fie pusă, este din ce în ce mai marginalizată şi înlocuită de criterii subiective: „integritate”, „a utenticitate”, „individualitate”.

O asemenea interpretare este o invitaţie directă la obscurantism, ca să nu mai pomenim de şarlatanie; şi dacă şarlatania poate fi alungată ca o tentaţie care nu a devenit regulă, nu este în nici un caz posibil să ignorăm obscurantismul tot mai ostentativ pe care temperamentul vitalist îl tolerează şi chiar îl încurajează. În climatul intelectual contemporan, devine tot mai dificil să te angajezi într-o discuţie raţionala cu apologeţii raţionalişti. Spre exemplu, dacă cineva se interesează de semnificaţia unei lucrări de artă contemporană, i se va spune că nu are nici o „semnificaţie”, că este „artă pură” şi că nu poate fi decât „simţită”, iar dacă criticul nu o „simte” în mod corespunzător, nu are nici un drept să o comenteze. Încercarea de a introduce vreun standard critic, fie şi pe cel mai elementar şi mai tehnic, se loveşte de pretenţia că standardele vechi nu pot fi aplicate noii arte, că acestea sunt „statice”, „dogmatice” sau pur şi simplu „depăşite” şi că astăzi arta nu poate fi judecată decât în funcţie de realizarea propriilor intenţii unice. Dacă criticul vede o intenţie morbidă sau inumană în spatele lucrării de artă, apologeţii noii arte vor răspunde că aceasta este reflectarea fidelă a „spiritului epocii”, subînţelegându-se că omul respectiv este un naiv dacă crede că arta poate mai mult decât atât. Ultimul argument este, desigur, favoritul oricărei avangărzi de astăzi, fie ea literară, filosofică sau „religioasă”. Pentru oamenii plictisiţi de adevăr este suficient că un lucru „există” şi că este „nou” şi „captivant”.

Acestea sunt, probabil, reacţii de la sine înţelese pentru interpretarea mult prea literală şi utilitară a liberalismului şi realismului în domenii precum arta şi religia care folosesc un limbaj cu totul diferit de limbajul prozaic al ştiinţei şi afacerilor; pentru a critica liberalismul şi realismul în mod eficient, trebuie, bineînţeles, să înţelegem limbajul acestora şi să ştim ce încearcă să spună. Dar este de asemenea clar că încearcă să spună ceva: tot ceea ce face omul are o semnificaţie şi orice artist şi gânditor serios încearcă să comunice ceva prin opera sa. Dacă se proclamă că nu există nici o semnificaţie sau că este vorba doar de dorinţa de a exprima „spiritul epocii” sau că nu există nici o dorinţă de a comunica – ei bine, toate acestea reprezintă şi ele semnificaţii, şi încă dintre cele mai rău prevestitoare, pe care criticul competent le va observa cu siguranţă. Din nefericire, dar în mod foarte semnificativ, sarcina criticii a fost identificată astăzi cu aceea a apologeticii; rolul criticului este considerat în general mai degrabă de a explica mulţimilor neinstruite „inspiraţia” ultimă a „geniului creator”. Această „receptivitate” pasivă ia locul inteligenţei active, iar „succesul” – succesul „geniului” în exprimarea intenţiei sale, indiferent de natura acestei intenţii – ia locul virtuozităţii artistice. Pentru aceste standarde, Hitler a fost şi el un om „de succes”, până când „spiritul veacului” a demonstrat că „nu avea dreptate”; iar avangarda şi „simpatizanţii” ei nu au astăzi nici un argument împotriva bolşevismului, cu excepţia aceluia că, spre deosebire de naţional-socialism, care a fost „expresionist” şi „captivant”, acesta este absolut prozaic şi realist.

Dar poate ceea ce evidenţiază mai profund contaminarea umanismului de către vitalism este strania axiomă, romantică şi sceptică în acelaşi timp, că „iubirea de adevăr” este fără sfârşit, pentru că nu poate fi niciodată împlinită, că toată viaţa este o continuă căutare a ceva pentru care nu există speranţa că poate fi găsit, o mişcare continuă care niciodată nu poate – şi nu trebuie să cunoască oprire. Sofisticatul erudit umanist poate fi foarte elocvent în descrierea acestui principiu novator al erudiţiei şi cercetării ştiinţifice, ca o recunoaştere a naturii provizorii a întregii cunoaşteri, ca o reflectare a minţii omeneşti care nu poate fi niciodată satisfăcută şi care manifestă o curiozitate permanentă, sau ca o parte a unui misterios proces de „evoluţie” sau „progres”; dar semnificaţia acestei atitudini este clară. Este ultima încercare a omului care nu mai crede în Adevărul revelat de a ascunde faptul că a abandonat adevărul în spatele unei nobile retorici şi, încă mai categoric, este în acelaşi timp exaltarea unei curiozităţi meschine în locul pe care altădată îl ocupa iubirea genuină de adevăr. Din acest punct de vedere, este cât se poate de adevărat să afirmăm că această curiozitate, întocmai precum corespondentul ei, concupiscenţa, nu se sfârşeşte niciodată şi nu este niciodată satisfăcută; dar omul a fost creat pentru ceva mai înalt decât asta. A fost creat pentru a se ridica, dincolo de curiozitate şi plăcere, la iubire şi pentru ca prin iubire să atingă adevărul. Acesta este un adevăr elementar al naturii umane şi necesită, probabil, o anumită simplitate pentru a-l sesiza. Superficialitatea intelectuală a umanismului contemporan este la fel de departe de simplitate pe cât e de departe de adevăr.

Atracţia exercitată de vitalism este, aşa cum am sugerat deja, cât se poate de. explicabilă din punct de vedere psihologic. Credinţa moartă a liberalismului şi realismului nu-i poate satisface decât pe oamenii cei mai obtuzi şi mai puţin receptivi. Mai întâi elementele extreme – artiştii, revolutionarii, multimile dezrădăcinate – şi apoi, unul câte unul, gardienii umanişti ai „civilizaţiei” şi, în cele din urmă, elementele cel mai respectabile şi conservatoare ale societăţii, încep să manifeste o nelinişte interioară care îi conduce în căutarea a ceva „nou” şi „captivant”, dar nimeni nu ştie exact a ce anume. Profeţii nihilişti, care la început au fost receptaţi cu un dispreţ general, ajung la modă pe măsură ce oamenii le împărtăşesc neliniştea şi prevestirile sumbre; sunt integraţi treptat în panteonul umanist şi sunt căutaţi pentru intuiţiile şi revelaţiile care îi vor scoate pe oameni din deşertul sterp în care i-a condus realismul. Dincolo de senzaţionalismul şi eclectismul trivial care caracterizează tendinţa contemporană către „misticism” şi „valori spirituale”, există o foame profundă după ceva mai substanţial decât au oferit sau pot oferi liberalismul şi realismul, o foame pe care varietăţile de vitalism nu o pot decât excita, dar niciodată satisface. Oamenii L-au respins pe Fiul lui Dumnezeu Care, permanent, doreşte să Se săIăşluiască în oameni şi să le aducă mântuirea; cum însă acest vid lăsat în inimile lor de refuzul lui Dumnezeu este de nesuportat, aceştia aleargă la nebuni şi la magicieni, la falşi profeţi şi la sofişti religioşi, pentru un cuvânt al vieţii. Dar acest cuvânt, dat în grabă, devine praf şi pulbere în gurile lor când încearcă să-I repete.

Realismul, în această pasiune pentru adevăr, distruge adevărul; la fel, vitalismul, în această căutare disperată a vieţii, miroase a moarte. Vitalismul ultimului secol a reprezentat un simptom inconfundabil al plictisului faţă de lume, iar profeţii acestuia au constituit o manifestare mult mai clară a sfârşitului Europei creştine decât oricare dintre filosofii liberalismului şi realismului defuncte pe care le-au atacat. Vitalismul nu este produsul „prospeţimii”, al „vieţii” şi al „imediatului” pe care adepţii acestuia le-au căutat cu disperare (tocmai pentru că le lipseau), ci al corupţiei şi al necredinţei care reprezintă ultima fază a acestei civilizaţii muribunde pe care vitaliştii o urăsc. Nu este nevoie să fii partizanul liberalismului sau realismului faţă de care a reacţionat vitalismul pentru a vedea că acest curent a „suprareactionat”, că antidotul lui la o boală incontestabilă nu a reprezentat decât o injectare mai puternică a aceluiaşi microb nihilist care a provocat această boală. După vitalism nu mai poate urma decât un stadiu ultim, definitiv, un stadiu în care nihilismul însuşi va dispărea: nihilismul distrugerii.

Read Full Post »