Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Trepte catre cer’ Category

Trăim … Uneori o viaţă întreagă se scurge fără să aflăm Lumina … Orbecăim … Vegetăm … Ne naştem, urmează o existenţă de o clipă, apoi moartea.

Trăim … De multe ori fără să ne întrebăm de ce, sau care e taina existenţei noastre pe acest pământ. Ne construim viaţa în jurul unui centru de interes, care este de cele mai multe ori hrana, acumularea în plan material, profesia. Dincolo însă de acestea nu zărim nimic care să ne justifice existenţa pe acest pământ. Într-o zi vine însă Sfârşitul, şi abia atunci, în momentul acela, ne punem întrebarea „De ce am trăit? „, „Ce a mai rămas din noi ?” şi, mai mult decât atât, „Ce vom duce cu noi în Cer, dincolo?”

Omul nu trăieşte, sau nu ar trebui să trăiască, numai la nivel fizic, ci mai ales la cel superior, spiritual. De multe ori pendularea continuă între imanent şi transcendent generează în el sfâşieri lăuntrice. Deşi ancorat într-o realitate crudă, constrângătoare, el încearca să afle un dincolo, situat în afara percepţiei imediate. Un dincolo care să-i justifice existenţa şi să-i dea sens.

Lipsa acestei situări generează absurdul, ca la Camus, un scriitor care a abordat această temă în operele sale. Limitat prin existenţa sa materială, dar prins în acelaşi timp între cei doi poli, între cele două limite, naşterea şi moartea, fără putinţa ieşirii din roata implacabilă a timpului, omul devine un biet Sisif, purtându-şi la nesfârşit povara. Şi aceasta înglobează trăiri, oameni, locuri, tot acest bagaj pe care omul îl strânge o viaţă întreagă. Fără situarea într-un „dincolo” al transcendenţei, fără Dumnezeu deci, omul trăieşte repetitiv şi fără sens. Abia atunci când îşi pune întrebările esenţiale „De ce trăiesc?” „Ce caut pe acest pământ ?”, omul ajunge să devină cu adevărat Om. Din acest moment, el ajunge să înţeleagă că „situarea” sa trebuie să se facă în raport cu Dumnezeu în primul rând, şi apoi cu ceilalţi, cu restul umanităţii.

Care este sensul trecerii noastre pe acest pământ şi cum sa trăim frumos, în armonie cu semenii şi cu Dumnezeu ? Cum să’ ne îmbogăţim existenţa?

Fiecare suntem o rotiţă într-un angrenaj, şi putem „mişca” ceva în lume, încercând să ne autodefinim pe noi înşine prin ceilalţi. Iubirea pentru semeni devine astfel cheia existenţei.

Numai raportarea la ceilalţi, la umanitate, îl poate împlini pe om cu adevărat. Omul este o fiinţă socială, el nu poate trăi într-un univers închis, autosuficient. Numai „faţă de” ceilalţi, omul îşi poate defini umanitatea. Până la urmă totul „se reduce” de fapt la iubire. Virtutea cea mai înaltă, care ne apropie cel mai mult de condiţia dumnezeiască este dragostea. „Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (1 Corinteni 13,13)

„Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin el viaţă să avem. În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.

 

 

Read Full Post »

A urca este atât de greu uneori. Materia ne trage către în jos, spiritul către în sus, fiindcă fiecare din cele două laturi ale fiinţei noastre tinde către altceva. Vom pendula astfel o viaţă întreagă între cei doi poli:

Cer şi Pământ, şi vom rămâne mereu marcaţi de imposibilitatea de a ne depăşi condiţia muritoare, pământul din noi.

Prin moarte, corpul fizic, grosier, merge înapoi, în pământul din care a venit, iar duhul se înalţă către Cer. Cele două componente, materia şi spiritul, îşi reiau astfel, fiecare, locul său de origine. De ce Dumnezeu. ne-a lăsat oare astfel, alcătuiţi din două „vieţi” diferite? De ce lumea văzută şi cea nevăzută? De ce Dumnezeu, spirit fiind, a creat şi lumea materială, de ce Totul trebuie să fie conţinut în Unul? De ce noi înşine, oamenii, suntem dominaţi fie de una din aceste laturi ale fiinţei noastre, fie de cealaltă, de ce trăim „fie în trup fie în duh” ?

Suntem înconjuraţi de taine. Totul e taină: existenţa însăşi, întruparea noastră ca oameni, destinul fiecaruia, oameni, locuri, viaţă, moarte. Îmi vin în minte versurile lui Blaga „Eu nu ucid cu mintea tainele! Ce le-ntâlnesc în calea mea! in ochi, în flori, pe buze ori morminte” (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii).

Şi totuşi, Dumnezeu ne-a creat întru „asemănarea cu Sine” deci drumul nostru, al existenţei fiecăruia, trebuie să fie ascendent. El nea dăruit viaţă nu ca să ne îndreptăm către moarte, noi suntem cei care am ales-o pe aceasta din urmă, prin greşeala primului om, şi de atunci o repetăm mereu şi mereu, până la sfârşitul veacurilor. Tot El, Creatorul, din iubirea Sa nemăsurată pentru noi, L-a trimis pe Hristos pentru a repara greşeala primilor oameni, pentru a transgresa moartea fizică prin Înviere. Existenţa noastră aparent se sfârşeşte cu moartea, aceasta nu este decât materială, fiindcă fiinţa noastra adevărată, cea ivită din dumnezeire, se va înălţa dincolo de materialitate, se va desprinde de pământ, pentru a se întoarce în Veşnici a lui Dumnezeu.

Dar oare toţi mergem dincolo aproape de Dumnezeu ? „în cămara Tatălui Meu, multe lăcaşuri sunt”, (Ioan 14, 2), spune Mântuitorul.

Răspunzând la această întrebare, vom afla răspunsul şi la o alta. De ce am primit totuşi trup material, dacă până la urmă nu mai rămâne nimic din el, devine putreziciune, pământ? Cu cât acumulăm mai multă carne, cu atât le vom da mai multă hrană viermilor, spunea un părinte.

Trupul majoritatii oamenilor, da. Dar trupurile sfinţilor capătă alte însuşiri, care scapă legilor materiei. Se „în-duhovnicesc” devin din ce în ce mai puţin trup, şi ajung mai mult duh, suflet, spirit, devin nestricăcioase, prin puterea Duhului Sfânt.

Sfinţii sunt cei care îşi văd existenţa ca pe un urcuş continuu. Încă de aici, de pe pământ ei se înalţă către Cer, prin eforturi ce par supra-omeneşti de cele mai multe ori. Ei scapă de „legile gravitaţiei”, nu mai caută cele ale trupului, ci pe cele ale duhului.

Sfinţenia presupune această depăşire continuă a forţelor, a fizicului, această dorinţă constantă de a urca, această aspiraţie către Cer. Sfinţii sunt cei care se străduiesc continuu să urce, deşi uneori au parte şi ei de căderi. Ei ajung cu adevărat acolo, chiar din existenţa aceasta, şi trupurile lor, care nu se mai supun legilor fizicii, o mărturisesc.

Corpul fizic ne-a fost dat deci, tocmai ca prin el să accedem la dumnezeire. Dacă ne-am fi născut numai spirit, drumul vieţii n-ar mai fi trebuit să fie ascendent, am fi avut totul fără niciun efort. Trupul ni s-a dat ca prin el, paradoxal, deci prin materie, să ajungem la spirit. „Lumea este impusă fiecaruia ca o piatră pe care să-şi ascută facultăţile spirituale.” (Părintele Stăniloaie, Ascetică şi mistică ortodoxă, pg. 228). Dacă vedem lucrurile astfel, multe dintre întrebările iniţiale capătă răspuns.

Drumul către Dumnezeu este un urcuş continuu, un efort constant de autodepăşire, o luptă cu sinele egoist, cu comoditatea, cu auto-suficienta. „Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie În Duhul Sfânt” (Romani 14, 17). Imparatia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Şi nici nu vor zice: iat-o aici şi acolo. Căci iată î mpărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru „(Luca 17, 20-21). ” Viaţa este mai mult decât hrană, şi trupul decât îmbrăcăminte” (Luca 12,23). Dacă uneori credem că putem înainta către Cer, satisfăcându-ne în acelaşi timp plăcerile simţurilor este o greşeală. Împărăţia lui Dumnezeu se ia prin străduinţă, şi cei care se străduiesc pun mâna pe ea” (Matei 11,12), pentru a ajunge la ea deci, nu parcurgem un drum uşor, accesibil tuturora, ci unul dificil, care presupune un exerciţiu continuu de voinţă. transcendent, cu cea orizontală, reprezentând trecutul ( strămoşii) şi viitorul (descendenţii), iar punctul de întâlnire este legătura cu cei de acum. A-ţi asuma crucea, braţele fiind astfel trecutul şi viitorul reunite la centru, înseamnă a accepta această multitudine de relaţii, de legături tainice din fiinţa noastră, şi a încerca să le îndrepţi pe toate către Înviere şi către Veşnicie.

Read Full Post »

Cuvânt înainte

Trepte către sfinţenie

Ţelul fiecărui om este atingerea, sau mai bine spus, trăirea unei vieţi cât mai fericite, căci nu ne putem imagina pe cineva care să nu-şi dorească acest lucru.

Experienţa cotidiană ne arată însă faptul că fiecare vede într-un mod propriu fericirea, şi cu toate că imaginea ei este diferită, totuşi foarte mulţi dintre noi avem idei asemănătoare cu privire la atingerea ei. Aşa se face că unii cred că ea constă în a avea o situatie materială buna, alţii au iluzia că o găsesc în satisfacerea simţurilor, alţii în droguri …

Foarte puţini sunt aceia care şi-au dat seama că adevărata fericire nu constă în mulţimea de averi strânse, bucuriile senzuale sau altele care merg pe aceaşi concepţie de „aici şi acum”.

Părinţii Bisericii Ortodoxe mărturisesc faptul că omul nu poate fi pe deplin împăcat cu sine însuşi şi fericit, atâta timp cât îşi doreşte să găsească împlinirea sufletească în cele trecătoare, mărginite şi exterioare fiinţei sale. Fericirea şi împlinirea omului – spun ei se găsesc în Dumnezeu, care este netrecător, nemărginit şi mai aproape de om decât însăşi inima lui. În acest sens Fericitul Augustin spune: „Neliniştit este sufletul meu până ce nu-şi va găsi odihna întru Tine, Dumnezeule”, iar împăratul David afirma: „În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule „.

Adevărata bucurie şi împlinire vin de la Dumnezeu. A căuta în altă direcţie pacea, liniştea şi fericirea şi a crede că le poţi avea independent de El, este un nonsens. Fiinţa omului este însetată de a-L avea pe Dumnezeu în interiorul ei, atât cât îi este cu putinţă, fără El omul este angoasat, neliniştit, neîmplinit, cu El însă, totul capătă sens.

Atunci când omul îl găseşte pe Dumnezeu, simte şi conştientizează că se află la început de drum, la poalele muntelui,şi pentru a ajunge pe piscul versantului, este nevoie de mult efort. Acest drum sau cale spre vârful muntelui, nu este altceva decât drumul sfinţeniei, drumul adevăratei noastre realizări şi motivul pentru care fiecare dintre noi ne-am născut pe acest pământ.

Pentru ca cei ce doresc să înainteze pe calea sfinţeniei să ajungă sus, au nevoie de un Îndrumător, de un Ghid, aşa cum cei trei apostoli (Petru, Ioan şi Iacob) au urcat Muntele Taborului împreună cu Hristos, şi atunci când au ajuns pe pisc, Mântuitorul S-a schimbat la Faţă, sau am putea spune că Apostolilor li s-au deschis ochii şi L-au vazut pe Hristos în Slava Sa Dumnezeiască. Aşa cum Hristos I-a însoţit pe cei trei Apostoli pe Muntele Taborului (Muntele Virtuţilor), la fel va proceda cu fiecare dintre cei ce doresc desăvârşirea vieţii.

Părinţii Bisericii Ortodoxe vorbesc de mai multe etape ale sfinţeniei, astfel Sfântul Siluan Athonitul spune că omul se sfinţeşte în funcţie de dragostea pe care o are faţă de aproapele şi faţă de Dumnezeu. Sfântul Siluan ne înfăţişează patru astfel de trepte.

Întâia, este temerea de Dumnezeu.

A doua, mintea curăţită de gânduri rele.

A treia, primirea în chip simţit a Harului lui Dumnezeu în suflet.

Ultima treaptă, cea a atingerii desăvârşitei iubiri pentru Dumnezeu este primirea Harului Duhului Sfânt şi În suflet şi În trup. Trupul acestuia se sfinţeşte, şi după moarte se va preface în sfinte moaşte.

Dacă aprofundăm spusele Sfântului Siluan cu privire la sfinţenie, vom vedea că cele patru etape sunt legate unele de altele, astfel încât nimeni nu poate sa aibă harul Duhului Sfânt în suflet şi în trup, dacă mai întâi nu s-a temut de Dumnezeu ca să nu-L întristeze cu ceva, iar apoi nu s-a ferit de gândurile rele, păstrându-şi mintea curată. Deci vedem că între aceste trepte, există o continuitate şi o creştere în sfinţenie, mergând „din putere în putere”, cum zice împăratul David. Această creştere spre desăvârşire este rodul colaborării personale cu harul dumnezeiesc.

Astfel, în Sfânta Scriptură se spune că: „frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii”. Majoritatea comentatorilor acestui verset scripturistic ne spun că este vorba de acea frică de a nu păcătui, pentru că în acest caz pedeapsa lui Dumnezeu nu va întârzia să vină asupra păcătosului. Sfântul Siluan ne vorbeşte despre o altfel de frică, şi anume despre frica de a nu-L întrista pe Dumnezeu cu faptele noastre rele.

El nu-l vede pe Dumnezeu ca pe un Stăpân neîndurător când supuşii Săi greşesc, Ci Îl vede ca pe un Tată plin de dragoste faţă de copiii Săi. De aceea noi nu trebuie să ne temem de Dumnezeu pentru a nu fi pedepsiţi, ci trebuie să ne temem de El pentru a nu-L întrista.

După ce a renunţat la faptele rele, nu de frica pedepsei divine, ci din frica de a nu-L supăra pe Tatăl Ceresc, omul mai are de dus o luptă destul de anevoiasă, aceea împotriva gândurilor rele. În spatele acestora se găsesc nişte duhuri rele, care doresc să se aşeze în inima noastră, şi să ne ducă în împărăţia lor. Lupta împotriva acestora se realizează prin spovedanie, Sfânta Împărtăşanie, săvârşirea faptelor bune, şi prin multă rugăciune. Domnul nostru Iisus Hristos ne spune: .Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi În ispită”, adică puneţi-vă mintea de strajă ca nu cumva să intre vreun gând potrivnic în cetatea inimii voastre şi să o ducă în robie. Concomitent cu privegherea trebuie să ne şi rugăm, pentru că prin invocarea numelui lui Iisus Hristos, El vine şi se atinge de sufletele noastre.

Printr-un efort personal, şi ajutat de Dumnezeu, omul ajunge la simtirea Harului în sufletul său. Această săIăşluire a Harului în sufletul omenesc produce bucurii de nedescris. În această etapă, sufletul şi trupul se curăţă de păcatele săvârşite în trecut şi omul ajunge să devină „biserică vie”.

În urcuşul său spre sfinţenie, omul ajunge la o simţire a harului dumnezeiesc atât cu sufletul cât şi cu trupul. Putem spune că el devine din ce în ce mai încăpător, pe măsură ce renunţă la tot ceea ce este de prisos, şi ar dori să-L primească într-un mod cât mai desăvîrşit pe Dumnezeu în sufletul şi în inima lui. La această stare au ajuns marii sfinţi ai ortodoxiei, devenind alăute duhovniceşti prin care a cântat Duhul Sfânt, un cântec ce ar fi de dorit să răsune în fiecare dintre noi. ” Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cânta-voi Dumnezeului meu până ce voi fi.” (Psalmul 103, al lui David)

Diacon Constantin Lazăr Biserica Sfântul Silvestru . Bucureşti

Read Full Post »