Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Ortodoxia si eroarea evolutionista’ Category

Un documentar foarte lamuritor despre originile darvinismului si impactul lui social, moral, politic si istoric:

link:      Dezastrele darvinismului (cu subtitrare in limba romana)

Anunțuri

Read Full Post »

În care biofizicianul Firmilian Gherasim face o prezentare accesibilă a geneticii şi arată că evoluţionismul este o colecţie de falsuri şi ipoteze nedemonstrate.

Cuvânt înainte al autorului

În anul 1859, cercetătorul britanic Charles Darwin lansa o teorie care încerca să explice originea speciilor de plante şi animale altfel decât prin creaţie. Conform acestei teorii speciile ar evolua în mod natural unele din altele, de la forme mai simple la forme mai complexe, şi astfel ar fi luat naştere toate vieţuitoarele existente astăzi, inclusiv omul, despre care se afirmă că ar proveni dintr-o specie de maimuţă.

 

Această teorie nu a fost demonstrată niciodată, dar unele partide politice, fiind interesate mai ales de aspectul moral al problemei (dacă omul se trage din maimuţă atunci suntem liberi să ne comportăm ca animalele), au preluat ideea şi au reuşit să o impună ca teorie oficială. Astfel s-a ajuns ca în toate şcolile din ţările guvernate de asemenea partide, să se înveţe că omul se trage din maimuţă.

 

Multă vreme am crezut şi eu că aşa stau lucrurile, deoarece aşa învăţasem la şcoală, dar, atunci când am început să studiez mai serios problema, am descoperit numeroase probe care demonstrau netemeinicia teoriei evoluţioniste. În cele din urmă a trebuit să accept faptul ca omul nu se poate trage din maimuţă, că există un Dumnezeu care a creat lumea şi deci că teoriile materialiste în care crezusem până atunci erau false.

 

Un timp nu am publicat nimic pe această temă şi poate că nu aş fi făcut-o nici acum dar, văzând că în şcolile din România continuă să se predea minciuna evoluţionistă chiar şi după mai bine de un deceniu de la căderea regimului comunist, am considerat că nu mai trebuie să tac. De aceea m-atn decis să scriu această carte, în care voi încerca să prezint câteva din argumentele ştiinţifice care m-au convins să trec de la ateism la credinţă.

 

Dat fiind că genetica oferă multe argumente de acest fel, mă voi referi în primul rând la ele, iar pentru ca această carte să poată fi înţeleasă şi de nespecialişti, voi încerca să expun faptele la un nivel cât mai accesibil, fără a altera totuşi corectitudinea informaţiei ştiinţifice.

Partea 1

CUNOŞTINŢE ELEMENT ARE DE GENETICĂ

1. NOTIUNI INTRODUCTIVE

Organismele vii posedă o capacitate deosebită şi anume aceea de a da naştere la urmaşi. Acest lucru nu are loc la întâmplare, ci descendenţii sunt întotdeauna asemănători părinţilor lor, după cum a remarcat şi înţelepciunea populară: „Din stejar, stejar răsare”, „Ce naşte din pisică, şoareci mănâncă” etc.

Vedem, deci, că organismele vii posedă anumite caractere specifice care se moştenesc din generaţie în generaţie. Acest fenomen se numeşte ereditate.

Pe de altă parte, fiecare organism prezintă unele caractere care-l diferenţiază de toate celelalte organisme, astfel încât fiecare individ este, practic, un unicat. Acest fenomen se numeşte variabilitate.

Ştiinţa care studiază ereditatea şi variabilitatea organismelor vii se numeşte genetică.

Primele observaţii cu privire la ereditate datează încă din antichitate dar disciplina ştiinţifică a geneticii a apărut mai târziu. Astăzi se consideră că părintele geneticii moderne este călugărul catolic ceh Gregor Mendel care, în urma unor experienţe efectuate între anul 1857-1865 pe diferite soiuri de mazăre, a formulat primele legi ale eredităţii. Epoca de maximă înflorire a geneticii a început în secolul XX, când a fost formulată teoria cromozomială a eredităţii şi, mai ales în ultimele decenii, când s-a dezvoltat genetica moleculară.

2. INFORMAŢIA GENETICĂ. MOLECULA DE ADN

Aşa cum am văzut, organismele vii posedă anumite caractere pe care le pot transmite la urmaşi, Rezultă, deci, că în fiecare organism se află înregistrată o anumită cantitate de informaţie care codifică aceste caractere ereditare. Aceasta este informaţia genetică. Să vedem acum unde este stocată această informaţie.

Corpul oricărui organism viu este alcătuit din celule. Organismele cele mai simple au corpul alcătuit dintr-o singură celulă. Organismele mai complexe au corpul compus dintr-un număr mare de celule, diferenţiate şi aranjate astfel încât să alcătuiască diversele organe ale acestuia. Fiecare celulă este formată în principal din membrană, citoplasmă şi nucleu. În nucleul fiecărei celule se găseşte o structură macromoleculară complexă numită ADN (acid dezoxiribonucleic). Aceasta are rolul de a stoca informaţia genetică. S-au descoperit unele molecule de ADN mai mici şi în afara nucleului celular. Acestea se numesc ADN extranuclear. Rolul principal în stocarea informaţiei genetice îl are totuşi ADN-ul nuclear.

Diferitele caractere individuale sunt rezultatul interacţiunii informaţiei genetice din moleculele de ADN nuclear şi extranuclear cu condiţiile de mediu.

În acest context putem defini două noţiuni noi: genotipul şi fenotipul.

Genotipul cuprinde totalitatea informaţiei genetice dintr-un organism.

Fenotipul este ansamblul însuşiri lor morfologice, fiziologice, biochimice ale unui individ, rezultate din interacţiunea genotipului cu mediul.

Cercetările recente au scos în evidenţă faptul că aceste interacţiuni nu sunt suficiente pentru a explica toate caracterele individuale, deci mai trebuie să existe undeva un stoc de informaţie. Unii cercetători încearcă să identifice noi structuri informaţionale biomoleculare, în timp ce alţii sunt de părere că această informaţie ar putea avea un suport de o altă natură (de natură spirituală). Deocamdată nici una din aceste versiuni nu a fost demonstrată, dar cercetările continuă.

3. STRUCTuRA ACIZILOR NUCLEICI

Acizii nucleici sunt substanţe chimice macromoleculare obţinute prin polimerizarea unor unităţi mai simple, numite nucleotide. O nucleotidă este constituită dintr-un radical fosforic, un zahar şi o bază azotată.

Zaharurile care intră în alcătuirea acizilor nucleici sunt riboza la ARN(acid ribonucleic) şi dezoxiriboza la ADN.

Bazele azotate din macromolecula de ADN sunt: adenina (A), guanina (G), citoziua (C) şi timina (T). La ARN, în locul timinei se află uracilul (U).

a) Acidul dezoxiribonucleic (ADN). Macromolecula de ADN este bicatenară, fiind formată din două lanţuri polinucleotidice, înfăşurate elicoidal în jurul unui ax comun, forrnând astfel un dublu helix. Cele două catene sunt complementare, în sensul că, dacă pe prima catenă se găseşte adenină, pe cea de-a doua catenă, în dreptul ei, se găseşte întotdeauna timină, iar dacă pe prima catenă se găseşte guanină, pe a doua avem citozină şi reciproc: în dreptul timinei se găseşte adenină, iar în dreptul citozinei se află guanina. Între bazele azotate complementare (A-T şi C-G) se formează legături de hidrogen care asigură menţinerea împreună a celor două catene polinucleotidice.

Sinteza ADN se realizează după modelul semiconservativ şi se numeşte replicaţie. Prin ruperea legăturilor de hidrogen, cele două catene complementare se separă, iar pe ele sunt ataşate nucleotide libere din citoplasmă, pe bază de complementaritate. În urma acestui proces, în care sunt implicate numeroase enzime (molecule proteice cu rol de catalizatori ai unor reacţii biochimice), rezultă două molecule de ADN bicatenar identice cu molecula iniţială, fiecare având o catenă veche (care a avut rol de model) şi o catenă nou sintetizată.

b) Acidul ribonucleic (ARN)

ARN are în general o structură monocatenară, fiind alcătuit dintr-un singur lanţ polinucleotidic. În celulă ARN este sintetizat pe baza informaţiei conţinute în molecula de ADN prin complementaritatea A-U, T-A, C-G, G-c.

Există mai multe tipuri de ARN (ARN viral, ARN mesager, ARN de transfer, ARN ribozomal, ARN nuclear mic), ale căror roluri le vom explica la momentul potrivit.

4. ORGANIZAREA GENOMULUI

In funcţie de modul cum este organizat genomul, organismele se împart în două mari categorii: procariote şi eucariote.

Procariotele sunt microorganisrne (bacterii, alge albastre-verzi, arhebacterii) care nu au nucleul separat de citoplasmă printr-o membrană nucleară şi se reproduc prin diviziune simplă. La aceste microorganisme, genornul nuclear este reprezentat de o singură macrornoleculă circulară de ADN bicatenar (un singur cromozom).

Eucariotele sunt organisme unicelulare sau multicelulare care au nucleul separat de citoplasmă printr-o membrană nucleară. Aceste organisme au o cantitate mult mai mare de material genetic nuclear, repartizat în mai mulţi cromozomi. Numărul acestor cromozomi este o caracteristică de specie, fiind acelaşi pentru toţi indivizii unei specii şi pentru toate celulele somatice ale unui organism. Structura cromozomului eucariot este mult mai complexă decât cea a cromozomului unic de la procariote. La eucariote întâlnim două tipuri de diviziune celulară: mitoza (diviziune celulară cu păstrarea constantă a numărului de cromozomi, prin care iau naştere celulele somatice) şi meioza (diviziune prin care iau naştere celulele de reproducere, care posedă jumătate din setul de cromozomi).

5. GENELE.

SINTEZA PROTEINELOR. CODUL GENETIC

După cum am văzut, macromolecula de ADN conţine un număr extrem de mare de nucleotide. Pe această macromoleculă există un număr mare de segmente (între câteva mii şi câteva sute de mii) care codifică sinteza unor proteine sau a altor biomolecule. Aceste segmente se numesc gene structurale. În afară de genele structurale mai există şi alte tipuri de gene (gene operatoare, gene reglatoare, promotor), care sunt tot secvenţe polinucleotidice cu rol de reglare a activităţii genelor structurale. Despre acestea vom vorbi mai pe larg în capitolul referitor la reglajul genetic.

Proteinele sunt componente esenţiale ale organismelor vii, care îndeplinesc diferite roluri: proteine structurale, enzime, hormoni etc. Din punct de vedere chimic, proteinele sunt nişte macromolecule, constând din unul sau mai multe lanţuri polipeptidice, obţinute prin polimerizarea unor molecule mai mici, numite aminoacizi. Secvenţa aminoacizi lor determină structura şi funcţia proteinei. Proteinele sunt sintetizate de organismele vii pe baza informaţiei conţinute în genele structurale. Procesul de sinteză a proteinelor decurge în felul următor. Mai întâi informaţia conţinută în genele structurale este preluată de o moleculă de ARN mesager (ARNm) sintetizată pe baza complemenunităţii bazelor azotate. Acest proces se numeşte transcripţie. Tot prin transcripţie are loc şi sinteza rnoleculelor de ARN ribozomal (ARNr) şi ARN de transfer (ARNt). Apoi această moleculă este „citită” de către nişte organite celulare numite ribozomi (alcătuite din ARNI’ şi alte biomolecule) şi, pe baza informaţiei conţinute este sintetizată o catenă polipeptidică. Acest proces se numeşte translaţie.

În procesele de transcripţie şi translaţie intervin numeroase enzime precum şi ARNt, care are rolul de a transporta aminoacizii la ribozomi şi de a decodifica informaţia conţinută în ARNm. Sinteza proteinelor are loc cu consum de energie.

Aşadar, în cadrul procesului de translaţie, informaţia genetică, constând dintr-o secvenţă de baze azotate este tradusă într-o secvenţă de aminoacizi, pe baza unui cod, numit cod genetic. Acest cod face ca fiecărei secvenţe de 3 baze azotate (numită codon) să-i corespundă un aminoacid. Codul conţine deci 64 de codoni dintre care 61 de codoni codifică unul sau altul dintre cei 20 de aminoacizi, iar 3 codoni sunt codoni stop (deci codul este degenerat, în sensul că există aminoacizi care sunt codificati de mai multi codoni diferiţi). ”

Codul genetic este universal, adică la toate organismele vii, indiferent dacă sunt procariote sau eucariote, aceleaşi triplete de baze azotate codifică aceiaşi aminoacizi.

Cercetările recente au dus totuşi la descoperirea câtorva excepţii de la universalitatea codului genetic. De exemplu, codul genetic al ADN din mitocondrii (organite celulare din celulele eucariote} prezintă câteva diferenţe minore faţă de cel nuclear (universal).

La eucariote, procesul de sinteză a proteinelor prezintă o particularitate suplimentară: multe din genele eucariotelor conţin, pe lângă segmentele care codifică aminoacizi (numite exoni), şi unele segmente de ADN non-informaţional, numite introni, Genele eucariotelor au, deci, o structură de mozaic, fiind compuse din secvenţe de exoni şi introni. Pentru sinteza proteinelor sunt utili numai exonii şi, de aceea, între transcripţie şi translaţie există o etapă intermediară de eliminare a acestor introni. Procesul de sinteză a proteinelor decurge, deci, astfel: prin transcripţie se sintetizează ARNm precursor, apoi sunt eliminaţi intronii şi se obţine ARNm matur iar acesta, după ce traversează membrana nucleară şi ajunge în citoplasmă, este decodificat prin procesul de translaţie şi pe baza lui se sintetizează o catenă polipeptidică. Din punct de vedere biochimie, intronii nu se deosebesc cu nimic de exoni iar mecanismul prin care celula reuşeşte totuşi să facă distincţie între ei încă nu a fost elucidat.

6. REGLAJUL GENETIC

Aşa cum am văzut, principalul rol al genelor este acela de a codifica sinteza proteinelor. Numai că, proteinele nu sunt necesare într-o celulă toate odată şi nici în aceeaşi cantitate. Din acest motiv este necesară existenţa unui sistem de reglaj al activităţii genelor. De acest sistem ne vom ocupa în continuare.

a) Reglajul genetic la procariote.

În genomul celular există trei tipuri de gene: structurale, operatoare şi reglatoare.

Genele structurale conţin informaţia genetică pentru sinteza unor catene polipeptidice sau a altor biomolecule (ARNr, ARNt).

Genele operatoare sunt plasate alăturat faţă de genele structurale (împreună cu care alcătuiesc o unitate structurală numită operon) şi au rolul de comutatori chimiei, care declanşează sau nu activitatea genelor structurale. Din structura operonului mai face parte şi promotorul, care este un segment de ADN format din câteva zeci de nucleotide şi care serveşte ca loc de recunoaştere pentru enzima ARN-polimeraza determinând astfel iniţierea transcripţiei.

Genele reglatoare au rolul de a codifica sinteza unor molecule proteice, numite represori care atunci când se fixează pe gena operatoare, blochează transcripţia.

Există două tipuri de sisteme de reglaj genetic: inductibil şi represibil. In sistemele represibile, represorul se fixeaza pe operator numai dacă în celulă există o anumită substanţă cu rol de semnal chimic numită corepresor. În sistemele inductibile, represorul este în mod normal fixat pe operator, iar în prezenţa unei anumite substanţe numite inductor (care are aici tot rol de semnal chimic) acesta devine inactiv eliberând operatorul şi permiţând astfel începerea transcripţiei. In acest mod, prezenta sau absenta unor anumiţi compuşi chimiei poate regla activitatea genelor.

b) Reglajul genetic la eucariote.

Reglajul genetic la eucariote, datorită complexităţii mult mal ridicate a genomului la aceste organisme, are un caracter mult mai complex decât la procariote şi prezinta mai multe niveluri.

În celulele eucariote, ADN-ul nuclear este asociat cu proteine histonice, formând fibra de cromatină.

Aceasta se poate afla sub două forme: o formă mai condensată numită heterocromatină şi o formă mai puţin condensată numită eucromatină. În heterocromatină nu se realizează transcripţia, deci genele sunt inactive, pe când în eucromatină se poate realiza transcripţia. Acesta este primul nivel al reglajului genetic la eucariote, care acţionează la nivelul unor segmente cromozomi ale care conţin un număr mare de gene. La eucariotele cu organizare complexă, într-un anumit tip de ţesut se eucromatinizează numai segmentele care conţin gene necesare funcţionării ţesutului respectiv, celelalte fiind heterocromatinizate.

Următorul nivel al reglajului genetic este cel al transcripţiei. Reglajul transcripţional poate fi pozitiv sau negativ, după modul cum acţionează proteinele inductoare sau represoare. Predominant este reglajul pozitiv.

Urmează nivelul de reglaj la nivelul maturării ARNm prin eliminarea intronilor.

La nivelul reglajului transportului ARNm se selectează moleculele de ARNm matur care vor trece din nucleu în citoplasmă.

Reglajul translaţional selectează moleculele de ARNm care vor fi translatate În proteine.

Ultimul nivel cunoscut al reglajului genetic la cucariote este cel al degradării ARNm după translaţie.

Între toate aceste niveluri ale reglajului genetic la eucariote există o coordonare perfectă care asigură buna funcţionare a celulei.

Reglajul genetic, mai ales la eucariote, este departe de a-şi fi dezvăluit toate tainele.

7. TRANSMITEREA INFORMAŢIEI GENETICE

Aşa cum am mai precizat, organismele vii posedă capacitatea de a da naştere la urmaşi, aceştia fiind asemănători părinţilor Acest fapt implică transmiterea informţiei genetice de la o generaţie la alta. In cele ce urmează, vom încerca să vedem cum se realizeză acest lucru.

a) transmiterea informatiei genetice la procariote.

Procariotele se reproduc prin diviziune simplă în cursul ciclului de diviziune are loc replicarea moleculei unice de ADN nuclear, după care cele două copii rezultate se separă În doi nuclei distincţi, iar celula se divide în două celule fiice, fiecare având un nucleu cu una din moleculele de ADN rezultate. Astfel obţinem două microorganisme noi, identice din punct de vedere genetic cu cel iniţial.

b) transmiterea informaţiei genetice la eucariote.

Reproducerea eucariotelor este mai complexă. După cum am mai amintit, la eucariote există două tipuri de diviziune celulară: meioza şi mitoza.

În celulele somatice ale organismelor eucariote se gasesc în mod normal un număr par de cromozomi (2n), grupaţi în perechi. Aceste celule se numesc diploide. În urma meiozei, din celulele diploide iau naştere gameţii (celule de reproducere) care au numai jumătate din numărul de cromozomi (n), fiind deci haploide. Gameţii pot fi masculini sau feminini, după sexul vieţuitorului care le-a dat naştere.

Prin contopirea unui gamet feminin cu unul masculin, proveniţi de la aceeaşi specie, ia naştere o celulă-ou cu 2n cromozomi, jumătate din ei fiind moşteniţi de la mamă, iar cealaltă jumătate de la tată. Din această celulă se formează ulterior un nou organism prin diviziuni mitotice repetate. În timpul ciclului mitotic are loc replicaţia ADN-ului nuclear, obţinându-se 4n cromozomi, care se separă dând naştere la două celule cu 2n cromozomi. Ciclul mitotic este mult mai complex decât diviziunea simplă a procariotelor, astfel că, dincolo de aparentele ascrnănări, ele sunt totuşi mult diferite.

Până acum am descris reproducerea sexuată dar, la unele eucariote, este posibilă şi o altă formă de reproducere numită reproducere vegetativă. În acest caz, un fragment din organismul părinte (uneori chiar şi o singură celulă) se separă şi dă naştere la un nou organism, identic din punct de vedere genetic cu cel iniţial. În acest proces singura formă de diviziune celulară care are loc este mitoza.

Însă cel mai uimitor aspect prezent la eucariotele multicelulare îl reprezintă diferenţierea celulară. Creşterea noului organism nu este o simplă adăugare de celule noi, ci este însoţită de diferenţiere celulară, pentru a da naştere la diferitele ţesuturi şi organe care intră în componenţa acestuia. În consecinţă, deşi celulele somatice ale unui organism au toate aceeaşi informaţie genetică, această informaţie se exprimă în mod diferit, în funcţie de ţesutul în care se află celula.

Întrebarea care se pune este: de unde „ştie” o celulă din ce organ şi din ce ţesut trebuie să facă parte şi care sunt genele specifice organului şi ţesutului respective pe care trebuie să le exprime? O parte din aceste informatii sunt cuprinse chiar în genomul celular, o altă parte sunt rezultatul interacţiunii dintre gene şi mediu dar cercetările recente arată că acestea nu sunt suficiente deci mai trebuie să existe undeva un stoc de informatie.

8.TRANSMITEREA CARACTERELOR EREDITARE

Am văzut mai sus care este mecanismul de transmitere a informaţiei genetice de la o generaţie la alta. În continuare vom încerca să vedem cum se transmit caracterele genetice individuale pe parcursul generaţiilor succesive în cazul vieţuitoarelor cu reproducere sexuată.

Atunci când un anumit caracter este prezent în limbii gameţi care dau naştere la noul organism lucrurile sunt simple: acel caracter va fi prezent şi la noul individ. Să vedem, însă, ce se întâmplă atunci când cei doi părinţi au caractere diferite.

Primele experienţe ştiinţifice în acest domeniu au rost făcute de un călugăr catolic cu preocupări în domeniul biologiei, pe nume Gregor Mendel.

Să presupunem că în privinţa unui anumit caracter genetic (de exemplu culoarea blănii) avem două tipuri de animale cu gene diferite (gene alele). Să notăm aceste gene cu A şi a. Animalele având 2n cromozomi, rezultă că fiecare are două gene care codifică acest caracter. Deci, iniţial avem un animal de tip AA şi unul de tip aa. Dacă încrucişăm cele două tipuri de animale, indivizii rezultaţi vor moşteni n cromozomi de la tată şi n de la mamă, deci vor avea un genotip hibrid, de tip Aa, Dacă încrucişăm între ele aceste animale hibride, obţinem un rezultat aparent surprinzător: indivizii rezultaţi nu sunt toţi de tip Aa, ci sunt 50% de tip Aa, 25% de tip AA şi 25% de tip aa. Să vedem cum se explică acest fapt.

Prin diviziunea meiotică, dintr-o celulă cu 2n cromozomi se obţin două celule cu n cromozomi, care sunt gameţii. Aceştia, având numai n cromozomi, nu sunt de tip hibrid Aa ci sunt fie A, fie a. Un animal de lip AA va produce numai gameţi de tip A, un animal de tip aa va produce numai gameţi de tip a, iar un animal de tip Aa va produce 50% gameţi da tip A şi 50% de tip a. Probabilitatea ca doi gameţi (unul masculin şi unul feminin) să se contopească pentru a da naştere la un nou organism nu depinde de faptul că cei doi gameţi sunt de acelaşi tip (A sau a) sau de tip diferit. Prin contopirea a doi gameţi de tip A se obţine un individ AA, din doi gameţi de tip a se obţine un individ aa, iar din contopirea unui gamet A cu unul a se obţine un individ Aa.

Să urmărim ce se întâmplă în cazul în care încrucişăm două animale de tip Aa (fiecare din ele produce 50% gameţi A şi 50% a, iar probabilităţi le de întâlnire sunt egale):

Vedem că prin contopirea strict probabilistică a acestor gameţi obţinem într-adevăr 50% indivizi Aa, 25% indivizi AA şi 25% indivizi aa.

În multe cazuri, prin încrucişarea unui organism de tip AA cu unul de tip aa, se obţin indivizi care din punct de vedere genotipic sunt de tip Aa, dar fenotipic sunt identici cu cei de tip AA. În acest caz spunem că gena A este dominantă, iar gena a este rece si vă (se exprimă numai în organismele de tip aa). Deci, din indivizi care par să aparţină tipului A (dar în realitate sunt hibrizi Aa), putem obţine descendenţi de tip a.

Există şi cazuri în care gena de tip a este letală în stare homozigotă aa. dar nu şi în stare hibridă Aa. În acest caz nu obţinem niciodată indivizi aa, ci numai AA şi Aa.

Dacă împerechem doi indivizi care diferă prin două caractere distincte (A şi B), dacă genele care codifică aceste caractere se găsesc pe cromozomi diferiţi, aceste caractere se transmit independent. Astfel, dacă în prima generaţie obţinem hibrizi AaBb, aceştia produc patru tipuri de gameţi: ab, aB, Ab şi AB, din combinarea acestora rezultând indivizi cu genotipuri distincte.

În schimb, atunci când genele care codifică aceste caractere sunt situate pe acelaşi cromozom, caracterele se transmit împreună, deci cromozomul se transmite ca un tot. Acest fenomen se numeşte linkage. În acest caz hibrizii AaBb produc numai două tipuri de gameţi: AB şi ab.

Totuşi, în unele cazuri, deşi genele care codifică cele două caractere sunt situate pe acelaşi cromozom, se obţin, pe lângă gameţii AB şi ab, şi un mic procent de gameţi Ab şi aB. Acest fapt este datorat unui fenomen numit crossing over, prin care între cromozomii pereche are loc un schimb reciproc de gene.

Până acum am analizat numai cazuri în care gena care codifica un anumit caracter prezenta două variante. Există însă situaţii când o genă care codifică un anumit caracter poate avea mai multe variante. În acest caz este posibil ca mai multe din aceste gene să fie dominante (codominanţă).

Vom exemplifica acest fapt descriind determinismul genetic al grupelor sanguine umane. Aceste grupe sunt determinate de trei tipuri de gene: La, Lb şi I. Genele La şi Lb sunt codominante în timp ce gena I este recesivă. In funcţie de combinaţia de gene prezente în genomul unui individ putem obţine următoarele grupe sanguine:

Există şi cazuri în care un anumit caracter fenotipic este rezultatul interacţiunii mai multor gene, acest fenomen, numit poligenie, intervenind în transmiterea caracterelor cantitative (înălţime, greutate, productivitate, nuanţele de culoare ale pielii sau ale florilor etc.).

După cum am văzut, prin astfel de recombinări genetice, pornind de la un număr relativ mic de gene diferite se pot obţine un număr mare de genotipuri distincte (la om, numărul variantelor posibile este atât de mare, încât dacă l-am scrie desfăşurat, cifrele lui ar ocupa cam o carte de dimensiunile celei de faţă), ceea ce face ca fiecare individ să fie, practic, un unicat.

9. EREDITATEA EXTRANUCLEARĂ

In celulele vii, rolul cel mai important din punct de vedere genetic îl are genomul nuclear, despre care am vorbit mai sus. Dar, în afară de acesta, mai există şi material genetic extranuclear, redus cantitativ dar nu totul lipsit de importanţă.

La procariote, materialul genetic extranuclear este reprezentat de plasmide. Acestea sunt nişte molecule circulare de ADN care conţin câteva gene (de exemplu, genele care dau rezistenţă la antibiotice). Dată fiind dimensiunea redusă a acestor plasmide, ele sunt multiplicate mai repede decât genomul nuclear, deci numărul lor în celulă creşte, Prin procesul numit conjugare o bacterie care posedă un anumit tip de plasmide poate transfera o parte din ele la o bacterie caree nu posedă plasmidele respective, În acest fel anumite caractere se pot transmite mai repede decât prin diviziune şi se pot obţine populaţii relativ numeroase care posedă un anumit caracter într-un timp scurt.

La eucariote, materialul genetic extranuclear este reprezentat de genomul unor organite celulare, cum ar fi mitocondriile şi cloroplastele. Aceste organite celulare posedă un genom propriu, format dintr-o moleculă circulară de ADN care conţine un număr de gene (Ia mitocondrii gene pentru sinteza enzimelor care intervin în respiraţia celulară, iar la cloroplaste gene care intervin în fotosinteză), Numărul acestor gene este mai mare (100-150) în cazul cloroplastelor decât în cazul mitocondriilor. Mitocondriile şi cloroplastele se transmit exclusiv pe cale maternă, deci şi genele acestora se transmit pe aceeaşi cale.

10. VIRUSURILE

Virusurile sunt constituite dintr-o cantitate mică de material genetic (ADN sau ARN) cuprinsă într-o capsidă proteică. Virusurile nu au metabolism propriu şi nu se pot auto reproduce, deci nu se poate spune că sunt organisme vii.

În schimb, dacă un virus pătrunde într-o celulă, enzimele celulei respective multiplică genomul viral şi pe baza genelor cuprinse în el sintetizează proteinele care alcătuiesc capsida, ceea ce duce la formarea de noi virusun.

În timp, procesul de multiplicare a virusuri lor duce la moartea celulei gazdă. Prin distrugerea acestei celule noile virusuri sunt dispersate în mediu, putând pătrunde apoi în alte celule.

Read Full Post »

EDITURA SCARA

Asociaţia Română pentru Cultură şi Ortodoxie C.P. 1 – 46, Bucureşti

Cuvânt înainte

Omul de ştiinţă evoluţionist este în vogă (la modă) în zilele noastre. Adevărată divinitate a celor care doresc să-şi desţelenească mintea în încercarea de a dezvălui enigmele, necunoscutele lumii ce ne înconjoară, evoluţionismul a reuşit un lucru deloc singular, exemplar însă pentru naivii săi adoratori: a reuşit, printr-o logică inversată, eronată cu totul, să interpreteze rezultatele sincere a numeroase institute de cercetare în sensul argumentării – neştiinţifice! – a unui tip de „cunoaştere” despre al cărui suport nu are rost să ne oprim aici.

SCARA şi-a propus de la început să răspundă unei stări de locală temere: dacă teologia nu va reuşi să răspundă (printr-un răspuns multivalent) Noii Ştiinţe: evoluţionismul?

Volumul pe care îl ţineţi în mână, prin două semnături prestigioase, ale biofizicianului Firmilian Gherasim (astăzi monah) şi ale matematicianului Ion Vlăducă, vă va arăta un lucru simplu: evoluţionismul, în înţelegerea lui strict ştiinţifică, este înţesat de erori de logică şi de neadevăruri ştiinţifice.

Pentru a fi înţeleşi mai bine: lista cu cele mai frecvente 13 erori de logică în raţionamentele evoluţioniste (cu atât mai grave cu cât acestea sunt produse dar şi „mărturisite” de cele mai cunoscute personalităţi ale lumii ştiinţi fice internaţionale) ne îndreptăţesc să spunem că omului i s-a întâmplat ceva grav, fundamental, care tinde să devină ireversibil: bolile sufleteşti ale umanităţii îi atacă deja „suportul fizic” – creierul, raţiunea.

Iată lista acestor erori:

1. Confuzia între trecerea de la anorganic la organic şi trecerea de la neviu la viu.

2. Falsa implicaţie diversitate => evoluţie

3. Falsa implicaţie unitate chimică => evoluţie

4. Falsa implicaţie asemănare morfologică => descendenţă

5. Falsa implicaţie asemănare genetică =>descendenţă

6. Falsa implicaţie asemănare embrionară => descendenţă

7. Confuzia între selecţie şi evoluţie

8. Confuzia între adaptare şi evoluţie

9. Confuzia între mutaţie genetică şi evoluţie

10. Confuzia între dispariţie şi evoluţie

11. Confuzia între variabilitate şi evoluţie

12. Absurditatea conform căreia funcţia creează organul

13. Cercul vicios: teoria evoluţiei permite trasarea unui arbore filogenetic, iar arborele filogenetic este adus ca dovadă pentru teoria evoluţiei.

Pentru omul de cultură, marcă a modernităţii din România (dar şi de pretutindenea) evoluţionismul a devenit o certitudine. Nimeni nu îşi pune problema originii omului decât din această unică perspectivă: cea a lui Darwin. (Şi nici măcar, fiindcă la o analiză atentă a „Originii speciilor” ajungem la o nedumerire: anume că Darwin nu dă nicăieri în lucrarea sa capitală afirmaţia care l-a stigmatizat în cultura şi ştiinţa universală: omul se trage dintr-o maimuţă). Problema care îl frământă pe „omul ştiinţific” este alta: cum a apărut maimuţa? De aici feluritele tipuri de evoluţionism, necesar, credem să le definim.

Evoluţionismul ateist este ipoteza care afirmă că speciile de animale s-au transformat unele în altele, de la primele vietăţi unicelulare până la maimuţă şi om, În miliarde de ani; mai afirmă că speciile de plante au evoluat de la forme unicelulare până la plantele cu flori şi că acest proces evolutiv s-a desfăşurat pe cale naturală, prin factori întâmplători. Cititorul neavizat ar putea fi şocat să afle că nu există nici o dovadă a evoluţiei speciilor; mai mult că raţionamentele evoluţioniste conţin erori de logică şi că ştiinţa actuală respinge ipoteza evoluţiei.

Evoluţionismul teist este erezia care afirmă că evoluţia specii lor este un fapt real, că ea a parcurs etapele prezentate de evoluţionismul ateist dar că este rezultatul lucrării directe a lui Dumnezeu. Aici sunt de făcut două observaţii.

Mai întâi: cât timp rămâne în domeniul ştiinţei, ipoteza evoluţiei nu este o erezie, ci o simplă ipoteză greşită. Însă din momentul în care este inclusă în învăţătura de credinţă, ipoteza evoluţiei devine erezie pentru ca în acest fel contrazice învăţătura dată de Sfântul Duh prin Sfinţii Părinţi.

Principalele afirmaţii (greşite) din erezia evoluţionistă sunt:

1. Evoluţia speciilor este un fost un fapt real, aşa cum arată teoria evoluţionistă, dar ea nu s-a realizat spontan, ci prin lucrarea lui Dumnezeu;

2. Dumnezeu a creat doar vietăţi unicelulare pe care le-a ajutat să evalueze până la maimuţă şi om, în miliarde de ani;

3. „Zilele” creaţiei sunt erele geologice;

4. Dumnezeu a creat pe om dintr-o maimuţă suficient de evoluată;

5. Lumea vie (inclusiv firea lui Adam) era stricăcioasă şi muritoare înainte de păcat.

6. Teoria evoluţiei obligă teologia să ia în considerare rezultatele ştiinţei (evoluţioniste) şi să le folosească în Biserică.

Creaţionismul fixist este doctrina conform careia speciile nu suferă nici o schimbare, ci rămân exact aşa cum au fost create. Realitatea arată însă (totuşi) că în cadrul speciilor pot apărea rase sau soiuri, fără depăşirea graniţelor speciei. De exemplu, au apărut mai multe rase de câini, dar toţi rămân câini. Ştiinţa nu susţine creaţionismul fixist, deoarece s-a observat o anumită variabilitate în cadrul speciei. Dar felul vieţuitoarelor se păstrează. Nu există o evoluţie.

Creaţionismul ştiinţific este teoria ştiinţifică (bazată pe genetică, pe teoria probabilităţilor şi pe teoria informaţiei) ce demonstrează că este imposibil ca speciile să apară spontan (din întâmplare) şi să evolueze, transformându-se una în alta. Concluzia este că din această imposibilitate rezultă că speciile au fost create de un Creator. Trebuie menţionat că ştiinţa actuală acceptă creaţionismul ştiinţific deoarece este corect logico-matematic şi nu contravine faptelor observate precum şi că acesta nu se pronunţă despre modul În care vietăţile au fost create. Adversarii creaţionismului ştiinţific îi acuză neîntemeiat pe adepţii acestuia de îndoctrinare religioasă. Creaţionismul ştiinţific este o teorie ştiinţifică riguroasă, care nu provine dintr-o anume religie. Pe de altă parte, ereticii evoluţionişti – adică adepţii evoluţionismului teist – au În general o anumită pregătire teologică universitară, dar nu au o suficientă pregătire ştiinţifică. Ei nu cunosc creaţionismul ştiinţific din interiorul acestuia, ci doar au citit despre creaţionism. Mai mult, ei acuză creaţionismul ştiinţific de afirmaţii care nu îi aparţin, De exemplu, spun că teoria creaţionistă ar fi o „tehnologie a creaţiei”. În realitate, teoria creaţionistă nu se pronunţă despre modul în care lumea a fost creată.

Lucrarea pe care v-o propunem este un reper şi pentru (sau mai ales) pentru teologi. Tendinţa – de o gravitate, extremă – ca teologia să ia în seamă teoria evoluţiei şi să o folosească în Biserică, cu scopul de a fi cât mai „apropiată” de mentalitatea credinciosului, ar însemna ca teologia să fie subordonată evoluţionismului, iar Biserica să devină un laborator de experienţe evoluţioniste. Ar însemna de fapt sfârşitul teologiei. Acceptarea unui model evoluţionist ne obligă fără echivoc să renunţăm la învăţătura Sfinţilor Părinţi, la modul cum aceştia au tâlcuit Cartea Facerii. Teologia nu este o ştiinţă despre Dumnezeu asemenea altor ştiinţe. „Teologia este Cuvântul lui Dumnezeu ce se percepe de sufletele simple, smerite şi renăscute duhovniceşte, iar nu cuvinte frumoase ale mintii ce se alcătuiesc plin tehnica filologică şi se exprimă prin duh juridic sau lumesc” ne spune Cuviosul Paisie Aghioritul.

Referitor la erezia conform căreia omul provine din maimuţă, Cuviosul Paisie Aghioritul spune: „dacă te gândeşti că Hristos s-a născut din om, din Maica Domnului! Adică strămoşul lui Hristos a fost maimută? Ce blasfemie! Şi nu îşi dau seama că spun blasfemii”.

Intr-o structură socială complexă, caracterizată de minciună, de ascundere şi denaturare a adevărurilor umane fundamentale, informaţiile înşelătoare (în ceea ce ne priveşte, aici este vorba despre problematica originilor … ) îşi găsesc uşor adăpost în minţi şi suflete prea puţin formate (sau de-formate); lipsa duhovnicului – adică a legăturii fireşti cu viţa lui Hristos dar şi aplecarea (din mândrie până la urmă) către cele ale cugetării lumeşti” (adică luciferice) fiind unele din cauze. Istoria Bisericii ne arată că începătorii erezii lor au avut – cum altfel? – multă ştiinţă de carte, multă mândrie, multă îndărătnicie şi multă viclenie. Înşelarea îi prinde uşor pe cei naivi, pe cei care nu au un povăţui tor duhovnicesc binecredincios. Îi prinde uşor şi pe cei care au povăţuitor bun dar nu fac ascultare.

„Toate acestea se întâmplă deoarece, dintru început început, aceştia nu au avut discernământ şi s-au supus voinţei proprii, fără să facă ascultare. Tu, iubitul meu fiu întru Domnul, deoarece faci ascultare şi te spovedeşti de toate cu umilinţă, nu te teme”(Sfântul Iosif Isihastul, Mărturii din viaţa monahală, II).

 

„Citeşte istoria Bisericească să vezi câţi mari învăţaţi, ca Origen şi mulţi alţii, au fost la început mari luminători ai Bisericii, cu multă ştiinţă de carte, dar s-au slobozit în oceanul cunoaşterii înainte de a primi în isihie curăţirea simţurilor, pacea şi liniştea Duhului, s-au afundat în oceanul Sfintei Scripturi crezând că este suficientă ştiinţa de carte … De aceea, nenumăraţi dintre ei s-au pierdut şi au fost anatemizaţi de sinoade, sinoade din care mai înainte făceau şi ei parte … ” (Sfăntul Iosif Isihastul) „

In concluzie: aceste suflete, care nu sunt ale lui Hristos, cu naivitate sau cu viclenie (ce mai contează de acum) devin propovăduitoare ale unei ştiinţe greşite. Profesorul Nicolae Paulescu spunea simplu: doctrina lui Darwin nu este altceva decât o ţesătură de erori de logică. Este ceea ce vă va demonstra, în detaliu, şi cartea pe care SCARA vă invită să o citiţi.

Read Full Post »