Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Arsenie Boca – Talantii împaratiei’ Category

O privire în rai

Dacă strămutăm pilda cu locurile la nuntă în spiritul pildei cu nunta Fiului de Împărat, găsim printre sfinţi întâmplări ca acestea: voiau să ştie câte unii la ce măsuri au ajuns. Atunci Dumnezeu îi îndrepta la sfinţi neştiuţi de oameni, dar mai ales neştiuţi în ochii lor, care împlineau simplu poruncile lui Dumnezeu. Aceştia erau cu adevărat smeriţi şi aceasta îi aducea înaintea lui Dumnezeu la un loc de frunte, la nuntă. Ba, unii dintre aceştia erau trecuţi ca neîntregi la minte, iar ei aveau o socoteală ascunsă, de-a aduna ocări care-i umileau cu adevărat.

Însemnez aici cugetul plin de tâlc al unei femei simple: „De m-ar lăsa Dumnezeu numai să mă uit puţin în Rai şi-mi ajunge”.

N-avem siguranţa mântuirii în noi, în puterea noastră. Omului îi este cu neputinţă aceasta: să-şi asigure eternitatea sa, veşnicia sa. Dar este cu putinţă şi totul este cu putinţă numai la Dumnezeu.

Însă chiar de am fi siguri că Dumnezeu ne mântuieşte şi încă n-am scăpat de primejdie, fiindcă această siguranţă nu s-a dat nimănui. „Cui i se pare că stă, să ia aminte să nu cadă” (1 Corinteni 10, 12). De aceea stăm improvizat, în nesiguranţă, în atârnarea milostivirii lui Dumnezeu. Firea noastră încă nu este întărită ca ea să poată „sta”, „A sta” este înălţarea care se corectează cu căderea. O cădere în umilinţă, – convins de binefacerea ei – pe mulţi i-a folosit şi la mai mari măsuri i-a adus decât pe mulţi dintre nevoitorii conştienţi de calea sfinţeniei.

Foloseşte-te a te smeri pe tine însuţi. Dar când te smereşte altul foloseşte-te şi mai mult. Când vom binecuvânta pe cei ce ne blestemă şi ne vom ruga pentru cei ce ne fac nouă rău?

Parcă femeia, în simplitatea sa, a spus mai mult în puţine cuvinte, decât spun toate cuvintele.

Read Full Post »

Întrebarea întrebărilor

„Cine poate să se mântuiască?

Întrebarea aceasta „i-a îngrozit”, „i-a înspăimântat” şi „i-a înfricoşat” pe Apostoli. Ei şi-au pus-o prima dată.

Omul singur nu poate să se mântuiască, nu-şi poate asigura veşnicia sa. Nu-şi poate asigura mântuirea sa. De aceea Iisus a răspuns: „Cele ce nu sunt cu putinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18, 27); „La oameni lucrul este cu neputinţă, … , dar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă” (Marcu 10,27).

Totuşi, de ce nu scăpăm de întrebare? Pentru că întrebarea este provocată de veşnicul din noi. Dumnezeu dezlănţuie în noi întrebări la care numai El ne poate răspunde. Iar răspunsul nu-l dă nimănui în cursul vieţii. Poate că ar sparge limitele de acum ale omului.

Calea mântuirii este arătată de viaţa lui Iisus.

Cine trăieşte şi moare ca Iisus se va mântui. Iată un răspuns. Prin Iisus, Dumnezeu a dat un răspuns omului la întrebarea: „Cine poate să se mântuiască?”.

Omul trebuie să ajungă el însuşi un răspuns la întrebarea sa. De aceea este o întrebare îngrozitoare. Răspunsul îl costă uneori şi viaţa. Lepădarea de sine, de avere, de toată rudenia lumii, de viaţă, pentru Iisus şi pentru Evanghelia Sa, toate sunt de fapt răspunsuri la înfricoşata întrebare.

Toate aceste riscuri ale lepădărilor asigură „însutit” posesiunea lor „încă din viaţa aceasta, în mijlocul prigonirilor. Toată lumea este a ta când ai renunţat la ea. Atunci eşti mai tare ca ea şi te ascultă. Această renunţare totală asigură, „pentru veacul viitor, viaţa veşnică”.

Fiecare om are ţesut în destinul său răspunsul la întrebarea mântuirii. Omul trebuie să-şi actualizeze sensul său în lume, aşa îşi construieşte răspunsul. De aceea întrebarea este perfect legitimă. Mai greu este răspunsul răspunzătorilor pentru oameni.”. „Dar tu, jiul omului, să nu te temi de ei, şi să nu te înspăimântezi de faţa lor; pentru că sălbatici se vor face, şi se vor aduna asupra ta împrejur, şi ai să trăieşti între ei ca între scorpii; să nu te temi de cuvintele lor şi de faţa lor să nu te sperii, deşi sunt un neam îndărătnic.

Ori te-or asculta, ori nu te-or asculta, tu să le spui cuvintele Mele” (lezechiel 2, 5-7, Biblia din 1914).

Trădarea misiunii sau chiar şi numai împlinirea ei cu „nepăsare” (Ieremia 8, 11) îţi pune asupra ta (în pumn) sângele oamenilor care mor, pedepsiţi cu dreptate pentru păcatele lor, dar cu ei te pierzi şi tu.

„Iar dacă tu ai vestit pe păcătos să se abată de la calea lui şi el nu s-a abătut, atunci el va muri pentru păcatele lui, iar tu îţi vei mântui sufletul tău” (lezechie13, 19; 33, 9).

Pentru atâta, răspunsul e atâmător şi de om, întrucât ajută sau nu mântuirea oamenilor. E un răspuns de corelaţie, în care ne găsim între Dumnezeu şi oameni.

Un răspuns de răspunsuri!

Read Full Post »

Împărăţia aruncată

Heidegger spune că omul este aruncat în lume, aruncat în grijile existenţei, fără nici-o consolidare sau siguranţă. De ce adică o existenţă „de aruncat” în lume? Aceasta din cauza prăpastiei de netrecut între Dumnezeu şi om – consecinţa metafizică a lui „solafide” De altfel numai într-un climat protestant a putut lua naştere „filozofia neliniştirii” şi teama de neant.

Martin Heidegger (1889-1976) – Filozof german, reprezentant al existenţialismului şi nihilismului modern. Filozofia sa tratează despre depersonalizarea şi inautenticitatea omului căzut pradă banalităţii cotidiene („das Man”), propunând ca remedii angajarea într-o existenţă „autentică” prin trăirea (asumarea) .Angoasei” în faţa neantului şi a morţii. (Dicţionar Enciclopedic, 2001; nota ed.)

Sola fide = numai prin credinţă; doctrină confesională protestantă după care mântuirea şi justificarea se fac numai prin credinţă, credinciosul fiind iertat de Hristos prin jertfa Sa de răscumpărare, nu prin faptele sale, fapte care sunt un rod şi o dovadă a îndreptării; după protestanţi nici Tradiţia Bisericii, nici autoritatea papei, nici Biserica nu pot fi socotite intermediari între Hristos şi Biblie; Biblia şi Dumnezeu vorbesc direct numai celor ce au credinţă, care este un dar. ( … ) (preot prof. dr. Ion Bria – Dicţionar de teologie ortodoxă, Ed. J.B.M.B.O.R., 1994)

Iisus a spus altfel.

Împărăţia cerurilor, comprimată într-o sămânţă mică, a luat-o un Om şi-a aruncat-o în grădina Sa, lumea, şi s-a făcut copac mare şi păsările cerului s-au sălăşluit în ramurile lui.

Împărăţia cerurilor nu este pentru păsări, ci pentru oamenii care trăiesc „ca păsările” – mai desprinse de pământ şi firea pământească, trăind mai după firea lor cerească, trăind mai „în grija lui Dumnezeu” decât în grija vieţii. Păsările acestea sunt „vulturii” care se vor aduna ca să judece lumea (1 Corinteni 6, 2), când pământul va fi stârv.

Împărăţia lui Dumnezeu este un aluat pe care l-a luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină (în firea omenească de acum întreită): sufletul, trupul şi Duhul, până a dospit toată.

Mergând Iisus spre Ierusalim, cineva L-a întrebat: „Doamne, oare puţini sunt cei ce se mântuiesc?” Şi a răspuns Iisus tuturora: „nevoiţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă (şi cu chinuri, cum zice o cântare de la slujba înmormântării), că mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea”.

Cu alt prilej a predicat cine-i poarta: „Eu sunt uşa, prin Mine de va intra cineva se va mântui”. Deci, dacă Iisus este Împărăţia Cerurilor, sămânţa aruncată pe pământ, dacă Iisus este Cel ce dospeşte natura omului, în sensul Împărăţiei lui Dumnezeu, iar pe de altă parte tot Iisus este uşa acestei Împărăţii, aceasta înseamnă că Iisus este Dumnezeirea transcendentă, dată naturii noastre, pe care trebuie să o dobândim, liniştea împotriva neantului.

Atragem stăruitor aminte oamenilor şi cu toată gravitatea posibilă: nu treceţi cu uşurinţă peste Iisus! Mai bine declaraţi-vă împotriva Lui, că mulţi vă veţi lămuri. Căci dacă ne vom ţine mereu „că nu-L ştim cine este EL”, pentru noi aceştia, cele prescrise în cartea veşniciei vor merge înainte şi se vor împlini toate şi ne vom afla că ne-am încuiat uşa, în loc să ne-a deschidem, şi vom căpăta răspunsul cu care ne-am amăgit şi noi pe pământ: „nu vă ştiu nici Eu pe voi de unde sunteţi, duceţi-vă de la Mine” (Luca 13,25).

Marea nefericire a rămaşi lor pe dinafară este că atunci văd ei fericirea drepţilor. Propriu-zis îşi văd marea lor defecţiune, care le-a pecetluit eternitatea. Până atunci, adică acum pe pământ, aceştia se ţin de ochi ca să nu-L vadă pe Iisus. Atunci, cu natura transfigurată în vederea veşniciei, nu se vor mai putea ţine (de ochi) să nu vadă destinul firii omeneşti, pe care ei nu l-au admis.

Iadul nu se poate deschide mai bine. Nici Împărăţia lui Dumnezeu.

Piatra unghiulară

Avem câteva cuvântări ţinute de Iisus în ultimele zile în Templul din Ierusalim. Dintre acestea este şi pilda lucrătorilor ucigaşi, care arată acoperit istoria viitoare a lui Israel.

Firea omenească avea ca să crească şi în dimensiunea ei spirituală a cunoaşterii şi iubirii de Dumnezeu. Acesta era şi este destinul ei spiritual pe pământ.

Dar via lui Israel se sălbăticea încât Însuşi Dumnezeu se mira: Doar viţă de bun soi am sădit, cum dar s-a sălbăticit şi strugurii ei sunt acri’l (Ieremia 2, 21).

Pentru ca destinele superioare ale neamurilor pământului să nu sufere vreo zădărnicire, pentru ca roadele duhovniceşti ale lui Israel să fie totuşi în sensul Providenţei, Dumnezeu a trimis neamului acestuia rând pe rând Legea şi Proorocii. Din Lege au făcut o caricatură, iar pe prooroci i-au scos din vie şi i-au omorât trimiţându-i înapoi fără roada pe care trebuiau să o aducă.

Mai rămânea ca să vină Fiul Stăpânului lumii. A venit şi El, şi vorbea cu ei. „Iar lucrătorii, văzându-L, au vorbit între ei, zicând: Acesta este moştenitorul; hai să-L omorâm pe El şi moştenirea Lui va fi a noastră! Şi, scoţându-L afară din vie, L-au omorât.” (Luca 20,14-15).

Şi au făcut-o şi pe asta.

De atunci aleargă în toată lumea să cuprindă moştenirea Fiului lui Dumnezeu, silindu-se pe toate căile închipuite să descreştineze lumea, să scoată definitiv din natura omenească preocuparea duhovnicească de Dumnezeu.

Numai că această zdroabă de Sisif de a nivela la orizontală orice preocupare a naturii omeneşti de cer se loveşte permanent de piatra unghiulară, aruncată pe pământ, care cu cât este izbită mai tare, cu atât aruncă în unghi drept spre cer orice încercare de a o clinti din rostul ei divin.

Totuşi iluzia biruinţei o vor avea. Numai că atunci strugurii viei pământului vor fi tare sălbatici şi cu totul acri. Revelaţia spune că providenţa divină va trimite pe rând: secera, pentru secerişul pământului şi vierul pentru via lui (cosorul din Apocalipsă). Strugurii îi va grămădi într-un teasc „afară din cetate” – cum au scos şi pe Iisus afară din cetate – dar în loc de must va ieşi sânge din teasc, până la zăbalele cailor, în depărtări de 1600 de stadii (Apocalipsa 14, 17-20).

Până aici lucrătorii s-au lovit şi s-au împiedicat de piatra de hotar, Hristos, atunci însă va cădea piatra peste ei – a doua venire a lui Hristos în slavă şi în putere, şi va spulbera definitiv pe lucrătorii nelegiuirii.

Iată o cuvântare profetică în Templul din Ierusalim, o cuvântare unghiulară.

Cele ascunse în ceaţa viitorului fiind greu de desluşit, ba şi cu multe riscuri, ne limităm la tâlcuirea strict duhovnicească a acestei Pietre Unghiulare.

Aceasta este o piatră duhovnicească, cu efecte spirituale.

Unul din psalmi spune: „Fiica Babilonului, ticăloasa! Fericit este cel ce-ţi va răsplăti ţie fapta ta, pe care ai făcut-o nouă. Fericit este cel care va apuca şi va lovi pruncii tăi de Piatră” (Psalmul 136, 11-12). Babilon se tâlcuieşte de Sfânta Scriptură: confuzia patimilor, confuzia minţii.

Textul se poate citi: „satană, satană dornică de pustiire”. Dar pruncii Babilonului sunt gândurile, păcatele, momelile. Ferice de cel ce luptă duhovniceşte cu gânduri le, lovindu-le de Piatra unghiulară a fiinţei omeneşti, care este Iisus.

Armă mai puternică în cer şi pe pământ, împotriva diavolului, ca numele lui Iisus nu este, ne asigură Sfântul Ioan Scărarul. Acesta este temeiul rugăciunii neîncetate. Numai pe această Piatră unghiulară a fiinţei se poate găsi şi clădi pacea lăuntrică a omului, pacea pe care a dat-o Iisus.

Unica greutate este că: pentru a câştiga pe Iisus, pe toate celelalte trebuie să le socoteşti „gunoaie” (Filipeni 3, 8).

Ispititorii cu dajdia

Căpeteniile Templului au înţeles că despre ei vorbea pilda lucrătorilor ucigaşi. Deşi gândul uciderii era o realitate în inima lor, totuşi ei nu puteau suferi să le fie dat gândul pe faţă. Căci diavolul se ţine ascuns, în umbră, şi nu slujeşte decât pe cine îi ascunde gândurile.

În realitate umblau ca să-L omoare pe Iisus, dar căutau „mâinile altuia”. Drept aceea au trimis nişte iscoade, care prefăcându-se că sunt drepţi – cel mai uşor lucru în Israel – umblau să-L prindă în vreun cuvânt ca apoi să-L denunţe stăpânirii romane.

Evreii urau de moarte stăpânirea romană, dar ca să termine cu Iisus erau dispuşi ca să apeleze şi la oricine. Astfel, au fost în stare de data aceasta să se facă apărătorii cei mai ascuţiţi în slujba celor mai mari duşmani ai lor, romanii, numai şi numai ca aceştia să-i scape de cel mai îngrozitor coşmar al istoriei lor: Iisus. Şi au făcut-o şi pe aceasta.

Coşmarul acesta al lor s-a mărit cu veacurile, a ajuns de proporţiile lumii, încât pretutindeni dau de Iisus. Nici porţile iadului nu le-au putut ajuta să scape de EL. Nu le-a mai rămas decât aruncarea lumii în Apocalipsă,

Şi o vor face şi pe aceasta.

Aceştia sunt cei ce L-au ispitit pe Iisus, zicând: Învăţătorule, ştim că adevărul grăieşti şi Înveţi şi nu cauţi la faţa omului, ci Într-adevăr calea lui Dumnezeu înveţi. Se cade să dăm dajdie cezarului sau nu?” (Matei 22, 16-17).

Întrebarea era vicleană de la început până la sfârşit.

Mai întâi, iscoadele erau nişte mincinoşi şi fătarici fiindcă nu adevărul îi interesa pe ei, nici calea lui Dumnezeu.

Răspunsul lui Iisus este neaşteptat. Pe banul dajdiei, nici măcar n-a pus mâna. Dar îi face pe ispititori să-şi dea răspunsul, constrânşi de chipul şi de inscripţia de pe ban. Deci: „Daţi Înapoi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu, cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21).

Dumnezeu şi lumea, Dumnezeu şi statul sunt două ordine distincte. Omul aparţine la amândouă deodată, din pricina firii sale văzute şi nevăzute fiindcă este alcătuit din trup şi suflet.

Ispititorii nădăjduiau să stârnească conflict între aceste două ordine: a naturii şi a supranaturii.

Originea forţatului conflict între Dumnezeu şi Cezar (stat) – obârşia ateismului – este în Templul din Ierusalim.

Era creştină

Întruparea lui Iisus însemnează împărţirea istoriei în două: cea dinainte de Hristos şi cea după Hristos.

Şi mai este o despărţire: cea împotriva lui Hristos. Aceştia sunt anii de sminteală, despre care zice Iisus că trebuie să vie.

Legea şi Proorocii se termină cu Ioan Botezătorul, capătul proorocilor. De la Ioan începe era creştină, era propovăduirii Împărăţiei lui Dumnezeu, când intră în împărăţie toţi cei ce se silesc şi o răpesc pe ea.

Despre această divină pecete a timpului, Iisus avea siguranţă absolută. „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece, până nu se vor împlini toate” (Matei 24, 35).

Siguranţa aceasta străvede pe Dumnezeu în Iisus.

El a prevăzut că vor veni şi anii de sminteală, pe care acum îi vedem cu ochii.

De Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel

În ziua pogorârii Duhului Sfânt, Petru, care mai înainte tremura din toate fibrele neputinţei omeneşti, acum propovăduia pe Iisus în Ierusalim, în public, cu un curaj extraordinar-i. După cuvântul răscolitor de conştiinţe al lui Petru, se botează 3.000 de inşi. Aceasta este socotită ziua întemeierii Bisericii, prima societate creştină. Aceasta este şi prima predică creştină şi este interesantă fiindcă cuprinde numai elementele fundamentale ale unui simbol de credinţă:

Învierea Mântuitorului, Înălţarea la cer, Trimiterea Sfântului Duh, precum şi concluzia practică – cu caracter de Taină – a Botezului.

Iată o predică apostolică, în elemente şi rezultate. Suflarea Duhului Sfânt a topit graniţele de limbă dintre neamuri şi diferenţa dintre clase. Proprietatea particulară se schimbă în proprietate colectivă benevolă, primul comunism este creştin, întemeiat pe iubirea de oameni şi pe faptul că toţi oamenii sunt fii ai aceluiaşi Tată, Dumnezeu.

Iată primele rezultate ale propovăduirii Apostolului Petru. O activitate practică, organizatorică, transformatoare a bazelor de până aici ale societăţii.

Declaraţia publică a lui Petru, în Templul din Ierusalim, că Iisus este Sfânt şi Drept şi că El este Autorul vieţii, determină pe mai marii templului să-I tragă la răspundere pe el şi pe Ioan.

În faţa autorităţii iudaice – negativiste, Petru face apel la raţiunea situaţiei: „Judecaţi şi voi de este drept Înaintea lui Dumnezeu, să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu? Noi nu putem să nu spunem ce am văzut şi am auzit” (Fapte 4, 19-20).

Iată principiul apostolic al ierarhiei ascultătorilor.

Nici o agresiune, nici o tensiune, nici o intimidare.

Apostolii erau ferm convinşi de asistenţa Duhului Sfânt, fapt ce le dă curajul propovăduirii pe faţă a lui Iisus, o propovăduire pozitivă a creştinismului. La împotrivirile de tot felul ei erau pe deplin liniştiţi că biruinţa ultimă este a lui Dumnezeu, pe Care Îl propovăduiesc ei, de aceea nu se prindeau în dialectică cu împotrivitorii.

Mai târziu, Sfântul Apostol Pavel va da asigurarea că în ce priveşte ierarhia ascultărilor chiar şi potrivnicii se supun lui Dumnezeu, deşi fără să creadă, deci obiectul predicii este propovăduirea simplă a lui Iisus Hristos, Care singur transformă societatea din interiorul ei, încât nu este nevoie de luptă exterioară, ceea ce ar angaja creştinismul într-o mulţime de conflicte inutile şi păgubitoare.

Sinedriul îndată ia măsuri, arestează Apostolii.

Apostolii reafirmă aceeaşi raţiune simplă a lucrurilor, că ei ascultă mai mult de Dumnezeu, decât de oameni.

Gamaliel, un rabin ponderat din Sinedriu, opreşte Tribunalul Templului de a-i judeca pripit şi condamna cu moartea. Apostolii au luat deci bătaie de joarde şi au fost puşi în libertate, cu interzicerea de a mai propovădui pe Iisus. Sfatul acesta anticreştin, fireşte, Apostolii nu l-au putut asculta.

Deci, din primele întâlniri ale Apostolilor cu societatea s-a văzut că creştinii repetă, în mare, viata lui Iisus.

Suferinţa pentru Iisus – Sfântul Pavel va zice: „necazurile pentru Evanghelie” – încep să fie înţelese ca o binecuvântare. Iată cum, din primele zile ale creştinismului, Duhul Sfânt odrăsleşte în propovăduitorii săi, Apostolii, duhul jertfei de sine. Moartea, cu care-i ameninţau potrivnicii, nu mai este o temere, din simplul motiv că moartea a fost biruită de învierea lui Iisus.

Aşa a plecat creştinismul la câştigarea lumii: silit şi călit de încercări, printre potrivnici printre amenintări dar niciodată acestea nu l-au covârşit. Dunmezeu putea ca să le oprească, dar nu le-a oprit, pentru că acestea ar fi oprit creştinismul. Focul iubirii divine, de dragul Adevărului, între potrivnici se aprinde şi se menţine.

Acesta-i paradoxul: creştinismul reînvie în raport direct proporţional cu încercările de a-l stinge.

Tot din primele zile ale Bisericii s-a impus şi caracterul creştinismului ca religie universală – ecumenică _ şi nu mai mult naţională. El se exprimă în elementele (şi în limba) fiecărui neam aparte, deşi natura sa este mai presus de toate neamurile. Această lărgire a creştinismului,peste graniţele neamurilor i se descoperea lui Petru. In felul acesta, creştinismul apare în istorie ca o nouă energie a păcii între popoare. Pacea este o idee specific creştină şi se condiţionează de obârşia ei divină.

Cu această lărgire a Revelaţiei între toate neamurile – potrivit misiunii apostolice de la Înălţare – va avea să ostenească al doilea Apostol al creştinismului, Apostolul Pavel.

Providenţa, – alt element fundamental al creştinismului: conducerea nevăzută a celor văzute – s-a făcut strălucitor înţeleasă, prin convertirea unui mare vrăjmaş al lui Iisus cu numele de Saul din Tars.

Cine se putea prinde mai bine (în luptă) cu păgânii şi cu toată cultura elenă, decât unul ce fusese vrăjmaş militant împotriva noii religii. Saul cunoştea creştinismul, însă ca un potrivnic, ca un încredinţat cu autoritatea de a-l nimici. Dar socotelile lui Dumnezeu sunt mai presus decât socotelile omului. Vrăjmăşia neamurilor trebuia biruită de un vrăjmaş de moarte al creştinilor, convertit în „Apostolul neamurilor”. Iar ca o ironie a situaţiei – ca să nu zic a Providenţei această convertire a lumii greco-latine s-a făcut sub protecţia cezarului, pe care Pavel a invocat-o ca cetăţean roman (Fapte 22, 25) împotriva conaţionalilor săi iudei, care s-au întărit cu jurământ şi cu greva foamei (Fapte 23, 12) ca să-l omoare pe Pavel (unii chiar sunt de părere că Pavel a sfârşit asasinat de iudeii aceştia, în Roma).

În faţa Areopagului Atenei, Providenţa n-a trimis un ins întâmplător, ci un om pregătit. Saul era cel mai bun elev al lui Gamaliel – cel mai învăţat rabin al iudaismului, şi totodată bine instruit în cultura elenă a timpului.

Convertirea lui Saul n-a fost o convertire din nimic ci convertirea unui instruit de la o ideologie veche la o concepţie nouă.

Iar la Roma, Providenţa a trimis în Apostolul Pavel un cetăţean roman, care va avea să precizeze poziţia creştinilor faţă de împrejurările ostile create de conaţionalii săi iudei.

Creştinismul, la obârşia sa, a fost protejat de stăpânirea romană împotriva prigoanei iudaice. Acest fapt a determinat stăpânirea să facă deosebirea între iudaism şi creştinism. Mai pe urmă iudeii, care erau răspândiţi în tot imperiul roman, au asmuţit stăpânirea romană împotriva creştini lor, scornindu-le vina că aceştia uneltesc împotriva statului, împotriva Cezarului, reeditând pretutindeni ameninţările din curtea lui Pilat. Cu aceste sforării ale vicleşugului şi urii, iudeii căutau să antreneze autoritatea romană în planurile lor anticreştine. Mincinoasa lor prietenie cu Cezarul însă le-a atras expulzarea lor din Roma, la anul 50-52.

În această atmosferă deopotrivă ostilă atât iudeilor cât şi creştinilor, fiindcă se închinau Împăratului altei împărăţii şi nu împăratului roman, Pavel, iudeu şi creştin, cere să fie judecat tocmai de cezarul, potrivit dreptului roman şi cetăţeniei sale romane. Astfel, în primăvara anului 61, după multe peripeţii pe mare, sub escortă, ajunge la Roma. Aici este menţinut sub stare de arest, în lanţuri, deşi „Adevărul nu ştie de lanţuri”, tot ca o Providenţă. Căci, de n-ar fi fost păzit de autoritatea romană, cei 40 de iudei, care-i juraseră moartea, l-ar fi omorât, zădărnicindu-i misiunea. Arestul său de doi ani a fost uşor, mai mult un domiciliu forţat, căci avea voie să primească pe creşgul de imperativ.munca, şi naşterea copiilor o ridică la condiţia de mântuire a femeii căsătorite. De asemenea a pus capăt pentru totdeauna la alarmismul parusiei Domnului şi la orice fantezie aprinsă spre apocaliptic, descalificându-le din cinstea unei minţi sănătoase.

Între concepţia romană despre lume şi om şi concepţia creştină erau deosebiri ireductibile. Totuşi predica Sfântului Pavel nu este agresivă. Acesta este un normativ şi imperativ apostolic: neagresivitatea. Un compromis, de asemenea, este imposibil: deosebirile rămân deosebiri – cu toate consecinţele lor. Totuşi Apostolul nu insistă asupra lor, ci asupra a cu totul altă înlănţuire, centrală în toată misiunea sa apostolică: omul cel nou şi făptura cea nouă.

Apostolul Pavel, mai mult ca oricare dintre apostoli, cunoştea bine poziţia omului vechi, o trăise din plin, de vreme ce a fost el însuşi prigonitor al lui Iisus, organizator de persecuţie a Bisericii şi părtaş la uciderea lui Ştefan.

Teorii moderniste încearcă ca să interpreteze convertirea lui ca un simplu fapt natural, datorită insolaţiei sau a unui atac de epilepsie sau cel al unei remuşcări de conştiinţă. Dar un simplu fapt natural l-ar fi oprit, cel mult, de a mai prigoni pe Hristos şi Biserica, şi nicidecum nu l-ar fi putut transforma şi dinamiza în Apostol al lui Hristos.

Această convertire a prigonitorului Saul în Apostolul Pavel rămâne un fapt istoric, dar şi supraistoric. Este tocmai transformarea unui om vechi într-un om nou, în făptura cea nouă – leit-motivul doctrinei pauline. Căci cine este omul cel nou, făptura cea nouă?

Este Iisus, omul desăvârşit, Care S-a pogorât din cer, Noul Adam, Care, spre deosebire de Adam cel vechi, a ascultat de Dumnezeu până la răstignire şi moarte pe cruce.

Pentru ascultarea Sa, Tatăl I-a dat darul ca să Se îmbrace în toată firea omenească şi, prin botez şi oamenii să se îmbrace în Hristos. În fiecare botezat S-a sădit Hristos: făptura nouă, om nou. Deci Iisus nu este pentru noi, oameniii, numai o persoana istorică sau numai o fiinţă metafizică di este o persoană real spirituală, contemporană şi implicată în viaţa fiecăruia dintre noi. Această făptură cerească, această mlădiţă divină aşteaptă în fiecare Adam aparte vârsta cunoaşterii, vârsta deplinătăţii minţii, când noi avem a ne decide liber despre modul cum avem să trăim: pentru Hristos sau împotriva lui Hristos.

În cazul când libertatea noastră alege stilul de viaţă al lui Iisus şi comportarea noastră în lume după modelul Lui, harul Duhului Sfânt desăvârşeşte viaţa noastră şi Hristos trăieşte în noi până la totală asemănare.

În cazul când libertatea noastră ajunge roaba păcatelor, făptura cea nouă tânjeşte, nu se arată, şi omul acela se desăvârşeşte în rele, rămânând exclusiv un om pierdut al veacului acestuia pieritor si fără mântuire.

Mântuirea este prin Hristos, Care trebuie cunoscut istoric, dogmatic şi mistic. Mântuirea este un har al locuirii lui Dumnezeu în om, dar şi rezultatul unui efort al libertăţii şi cunoaşterii omului. E o atenţie de o viaţă la făptura cea nouă pe care o am dobândit-o şi pe care trebuie să o deservim în afară, ca o a doua naturii sau mai bine zis natura noastră originară refăcută.

Bună e Legea, dar când darul prin Hristos a venit, Legea încetează. În Iisus sunt ascunse toate comorile cunoştinţei şi ale înţelepciunii: în Iisus e ascunsă desăvârşirea, – aceasta nu e posibilă fără Iisus, cu atât mai vârtos împotriva lui Iisus

Viaţa noastră în Iisus, viaţa lui Iisus în viaţa noastră, garantează veşnici a noastră ascunsă prin Iisus în Dumnezeu. Biserica, văzută ca obiectivare socială a creştinismului, tipicul ei are valoarea numai în măsura în care conduce prin Sfintele Taine şi prin Taina Crucii ei – la corpul mistic al lui Hristos, la obştea de peste veacuri a tuturor fiilor lui Dumnezeu, al căror cap şi temelie este Hristos. Obştea conştiinţelor unificate dogmatic în Hristos e în afara peripeţiilor neesenţiale, prin care trece uneori Biserica, văzută în latura ei socială – tocmai ca să nu se ia neesenţialul drept esenţial.

Creştinismul nu are temelie omenească – vreun apostol – ci divinitatea Întemeietorului confirmată definitiv de Sfânta Sa Înviere. Pe învierea lui Iisus, pe faptul că Iisus are o realitate vie, unică, şi în categoriile lumii acesteia cât şi în afara ei, se motivează toată zdroaba apostolică a lui Pavel şi cei 40.000 km pe care i-a făcut în condiţiile de atunci pentru Hristos, sensul şi destinul vieţii sale.

Numai realitatea mai presus de evidenţă a lui Iisus în viaţa sa, a putut să-i dea curajul să înfrunte fără vreo opoziţie măcar, bătaia câtă a mâncat-o, ostenelile, grija bisericilor, primejdiile pe uscat, pe mare şi între fraţii mincinoşi, şi tot aceeaşi viaţă a lui Iisus într-a sa l-a făcut să-şi poarte cu demnitate lanţurile şi să nu vadă în ele o piedică a Adevărului.

Pentru toată această desăvârşire, Ia care a ajuns personal şi spre care a câştigat neamurile, n-a destăinuit decât calea ce mai scurtă şi mai presus de toate: sublimul dragostei, care nu cade niciodată. Se pare că prin Pavel, Iisus Şi-a completat porunca ce rezumă Scriptura, arătând, mai presus de inspiraţie omenească: desăvârşirea iubirii veşnice.

Toate încetează, afară de iubire. Iar cu numele iubirii Ioan definise pe Dumnezeu; Pavel L-a descris.

De pe atare culmi de realitate, concepţie şi trăire e limpede că toate celelalte date, ale via ţii de toate zilele, rămân de o importanţă secundară.

Iisus n-a propovăduit vreun sistem monetar, n-a adus vreo anumită formă de guvernământ a lumii, n-a condiţionat mântuirea de modurile posibile de proprietate, n-a arătat pe necredincioşi ca piedică de mântuire, pentru cine vrea să-L urmeze, drept aceea Iisus nu poate fi implicat apărător sau potrivnic nici unora din acestea.

Creştinismul înţeles în adâncimile sale, aşa cum I-a adus Iisus şi cum L-au înţeles apostolii Săi, e o concepţie revoluţionară de adânc al fiinţei omeneşti şi nicidecum o doctrină reacţionară de exterior.

Făptura cea nouă, sădită în noi, veşnicul din noi, nu face motive de vrajbă cu nici o stăpânire de pe lume pe nici una dintre problemele posibile ale lumii acesteia.

Soboarele Ecumenice nu s-au ocupat decât de problema conştiinţei exacte a mântuirii.

Nici o putere de pe lume nu te împiedică de-a trăi pe Iisus în viaţa ta de pământean – dacă eşti destoinic să-L urmezi şi ai dragostea care covârşeşte toată mintea, ci dimpotrivă toate te ajută.

Aceasta-i lucrarea creştinismului în lume, adâncirea (aducerea) fiinţei omeneşti de la periferia mereu cutremurată a vremelniciilor la obârşia şi destinaţia ei divină.

Aceasta e manevra Satanei, care vrea să biruie pe Dumnezeu. El ştie că libertatea omului are însuşirea de a se împotrivi până şi lui Dumnezeu. Deci dacă Satana va câştiga pe oameni să se închine la idoli, la orice altceva în afară de Dumnezeu, el e mulţumit cu această biruinţă asupra lui Dumnezeu.

Biruinţa din pustia Carantaniei

Precum în ordinea naturală a lucrurilor, aşa şi în ordinea spirituală a destine lor nu lipsesc verificările. Trebuie să-ţi cunoşti puterile şi să-ţi ştii împotrivirile.

Deşi Iisus îşi avea un destin, lămurit încă de la 12 ani în Templul din Ierusalim şi confirmat în pustia Iordanului pe la 30 de ani, totuşi nu a fost scutit de verificarea lui în pustia Carantaniei.

Între aceste două pustii cresc marile destine. Într-una se nasc, iar în cea de a doua se verifică. Abia oamenii marilor singurătăţi pot să învingă singurătatea lor între oameni, ca pe un lucru cunoscut.

Oamenii mărunţi, bursierii vieţii, se acomodează lumii, n-o combat ieşind din ea în pustie. Oamenii împovăraţi de un destin încă mai caută să acomodeze lumea la ei, de aceea ei ies din lume şi îşi meditează destinul în liniştea marilor singurătăţi. Ei trebuie să iasă în pustie. ,,Duhul L-a scos pe Iisus în pustie” (Marcu 1, 12).

Dacă în pustia Iordanului era Ioan şi mulţimile, în pustia Carantaniei erau fiarele şi fiara cea mai mare: diavolul. Mântuirea noastră a atârnat de sorţii luptei dintre Iisus şi satana. Dacă omul străvechi a pierdut lupta aşa de uşor, nici nu s-a luptat chiar, Omul cel nou avea să recâştige victoria pierdută şi victoriile pierdute se recâştigă mai greu.

Să urmărim textele:

„Atunci dus a fost Iisus în pustie «mânat de Duhul lui Dumnezeu» ca să fie ispitit de diavolul.”

Deci Iisus a mers în pustie din ascultare, „mânat de Duhul Sfânt”. Nu El de la El a mers să postească şi înca pană la istovire. Nu El a chemat ispita; ea trebuia sa vină, ca la tot omul.

Simţi o misiune? Împotrivirile te aşteaptă. De aceea ai nevoie de post şi rugăciune către cel Atotputernic, Care ţi-a dat misiunea, ca să o sprijine. Acestea întăresc, oţelesc sufletul în faţa adversitătilor în ,faţa jertfei.

Cunoaştem pustia Iordanului unde Ioan învăţa pe oameni lupta cu ei înşişi – lupta pocăinţei.

In pustia Carantaniei însă, coama unui munte uscat, locuiau doar fiarele, vulpile şi şacalii. Şi aici a venit Iisus, iar la sfârşitul celor 40 de zile, cu al căror număr s-a numit însăşi pustia, a venit şi fiara cea mai mare: diavolul.

Fioroasa întâlnire: Iisus şi diavolul, antipozii singurei dialectici ireductibile. Singurii între care este exclusă din principiu orice înţelegere şi orice compromis.

Atunci, de ce s-au întâlnit?

Ca această neînţelegere absolută între Dumnezeu şi satana să devină neînţelegere absolută şi între oameni şi satana.

Ei s-au mai întâlnit odată, înainte de zidirea omului pe pământ. Atunci a plănuit Lucifer uzurparea lui Dumnezeu, dar cu „aceasta ca fulgerul a căzut din cer” (Luca 10, 18).

Pe pământ diavolul a găsit omul, prima pereche de oameni pe care i-a înşelat şi i-a scos din ascultarea de Dumnezeu în ascultarea sa, i-a scos din fericirea contemplaţiei lui Dumnezeu în nefericirea de a nu-L mai vedea pe El ci pe ei înşişi goi. I-a aruncat în tragedia cunoaşterii contrazicerii, a cunoaşterii răului şi a nefiinţei.

Diavolul ţinuse minte metoda cu care i-a câştigat la început: îi strecurase omului îndoiala în Dumnezeu. Cu aceeaşi perfidie se furişează şi acum înaintea lui Iisus, a acestui Om nou, care nu venise în lume pe calea poftelor firii şi care, deşi la 30 de ani, nu făcuse nici un păcat.

Diavolul veni ca (aşa zis) „înger al luminii” să-I propună primul păcat: îndoiala. De sorţii acestei întâlniri a lui Iisus cu satana, în câmpul de luptă al acestei lumi, avea să atârne soarta mântuirii noastre. Satana, duşmanul lui Dumnezeu, era şi duşman al omului, căruia îi falsificase orientarea în lume, îl robise şi pe el destinului decăzut al său.

De aceea a venit Iisus în lume ca să strice lucrurile diavolului (1 Ioan 3, 8). „In hoc apparut Filius Deiut dissacuat opera diavoli”. Acesta este unul dintre înţelesurile mântuirii: izbăvirea de sub stăpânirea diavolului.

El, diavolul, nu putea să nu vină să-şi apere „stăpânirea”. El „trebuia” să-L facă şi pe Iisus să „cadă” în îndoiala de Dumnezeu şi de stăpânirea Sa (a lui Dumnezeu) şi să-L ia în „stăpânirea” lui. «Şi apropiindu-se, ispititorul a zis către El: – De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini» (Matei 4, 3-4). Adică, dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu arată- Ţi puterea Ta şi ieşi din cleştele acesta grozav al foamei, poruncind pietrelor să se facă pâini.

Propunerea diavolului cuprindea toată perfidia răului: voia să-L antreneze pe Iisus în îndoiala de Dumnezeirea Sa. Diavolul întindea lui Iisus o dilemă: dacă Tu crezi despre Tine că eşti Fiul lui Dumnezeu, fă pâini din pietre. Dacă nu faci, este semn că Te îndoieşti, dacă nu poţi face este semn că Te-a părăsit Dumnezeu, Te-a minţit. Dacă vei face, Tu părăseşti pe Dumnezeu şi-Ţi îngrijeşti Tu singur de viaţa Ta.

De fapt aceasta şi urmărea diavolul: nu urmărea să se convingă că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, ci voia să-L compromită pe Iisus împingându-L prin foamea firii să facă o minune pentru Sine. Aceasta n-ar fi fost o minune pentru iubirea de oameni ci una pentru iubirea de Sine.

Dar aceasta nu se afla la Iisus. Îndoiala în Dumnezeu nu I-a putut-o strecura în inimă. Iisus nu i-a făcut minunea cerută, deşi putea să facă din pietre nu numai pâini, ci şi „fiii lui Avraam” şi putea şi pe el, pe diavol, să-l încremenească într-o piatră a pustiei. Dar Iisus nu a venit în pustie în slava lui Dumnezeu ci în firea smerită a omului, ca în aceasta să-l bată pe diavol. Iisus nu avea acum ca scop să-l lichideze pe diavol, ci avea ca scop să dezrobească libertatea omului de sub tirania vrăjmaşului, chiar sub focul ispitelor sale, chiar în condiţia aceasta, de oameni cu firea slăbită de păcat.

Un răspuns, totuşi, i-a dat Iisus: „Scris este: nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot Cuvântul ce vine de la Dumnezeu” (Matei 4, 4).

Cel ce ţine în suferinţă neamul omenesc, Îi propune lui Iisus o minune cu ieşire din suferinţă. O propunere în aparenţă raţională.

Acestei raţiuni perfide, Iisus îi răspunde: „Scris este”, îi răspunde cu Revelaţia. Vicleanul ştie şi el Scriptura. Deci, dacă n-a isprăvit nimic cu acul îndoielii, încearcă o săgeată mai ascuţită: ispitirea de Dumnezeu – verificarea concretă a Scripturilor tot cu indoiala!

„Şi L-a dus în Ierusalim şi L-a pus pe aripa templului şi I-a zis: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă- Te de aici jos; că scris este: «Că Îngerilor Săi va porunci pentru Tine ca să Te păzească», şi pe mâini Te vor ridica ca nu cumva să-Ţi loveşti de piatră piciorul Tău” (Luca 4, 9-11).

Dar capătă răspunsul categoric: „Şi iarăşi scris este: să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău” (Luca 4, 12). (Ispitirea de Dumnezeu este interzisă!). Deci până aici cu îndoiala, această aşa zisă „virtute” a raţiunii.

Nu-i mai rămâne diavolului decât legitimarea nebuniei sale: cumpărarea lui Iisus.

Apoi L-a dus pe Dânsul diavolul pe un munte foarte înalt. De pe vârful acestui munte I-a arătat într-o clipă toată strălucirea împărăţiilor lumii şi slava lor deşartă, toată minciuna lor îmbrăcată în trufie; şi I-a zis Lui:,,Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei închina mie” (Matei 4, 8-9). Diavolul credea (şi credea nebuneşte), că de la căderea lui pe pământ şi mai ales de la căderea omului, lumea aceasta e a lui. Acum făcea marea concesiune: „Închină-Te mie şi Ţi-o dau Ţie”. Trufia dă gratuit lumea (deşi era o danie mincinoasă şi perfidă), numai să rămână el cu trufia lui deasupra. Iisus îi răspunde diavolului ripostându-i că cere o închinare interzisă: „mergi înapoia Mea, satano, că scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui Unuia să-I slujeşti!” (Matei 4, 10). Şi a plecat satana, „până la o vreme”, până când oamenii robiţi de el şi de slugile sale L-au dus pe Iisus în a doua pustie fioroasă: dealul Golgotei, şi I-au spus cam aceleaşi cuvinte: „Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, pogoară-Te de pe cruce şi vom crede în Tine” (Matei 27, 48).

Diavolul a fost luat de unii drept delegat al raţiunii care cere lui Dumnezeu evidenţa. Iisus i-a refuzat diavolului orice dovadă a Dumnezeirii Sale.

A concede diavolului delegaţia raţiunii, a celui mai înalt for omenesc, înseamnă a nu fi departe de raţionamentul demonic .

 A concede – A ceda un drept, un privilegiu, a îngădui, a încuviinţa.

Orice răspuns ar fi dat Iisus, altul decât a dat, nu dovedea diavolului nimic. De aceea nu i-a răspuns. Aceasta e raţiunea divină.

„Raţiunea” demonică cere lui Dumnezeu „dovezi”. Raţiunea divină rămâne în certitudine, în arătarea şi închinarea de Dumnezeu.

De atunci aceste două raţiuni se luptă în pustia fiecărei vieţi omeneşti, aşa cum s-a luptat Iacov într-o noapte.

Dar vai de tine dacă „vei învinge” tu pe Dumnezeu; vei cunoaşte însă că tu eşti învinsul iar învingătorul a fost diavolul.

Cearta lui Iisus cu Petru

(Sau gâlceava omului cu Revelaţia)

L-a certat Iisus pe Petru, zicând: „Mergi înapoia Mea, satano!, că sminteală Îmi eşti, că nu gândeşti cele ce sunt ale lui Dumnezeu. ci cele ce sunt ale oamenilor” (Matei 16, 23).

Cuvinte grele ca acestea n-a mai zis Iisus decât chiar satanei, când L-a ispitit în pustia Carantaniei.

Acum tot satana era camuflat în bunăvoinţa – de cea mai bună credinţă, a lui Petru. Petru nu ştia că din organ al Revelaţiei, mărturisitor al divinităţii Mântuitorului, cum a fost – fără să ştie – cu vreun sfert de ceas mai înainte, tot aşa acum, fără să-şi dea seama, a ajuns o unealtă a satanei. Situaţia dintâi l-a fericit, a doua l-a smerit.

Întâmplarea ne face să ne gândim şi la unii dintre sfinţii care, după ce erau cercetaţi de Dumnezeu, în diferite chipuri, îndată venea şi satana, ca măcar să-i laude, dacă alt necaz nu le putea face.

Nu Petru era satana. Petru era Petru. Totuşi Iisus dă identitatea omului după duhul care grăieşte într-insul. Semn că aşa va face şi la sfârşitul lumii.

Cearta o primeşte Petru, pentru că nu ştia ce punct de vedere grăia printr-însul, Necertat, nu te smereşti. Şi nesmerit nu apare în tine înrudirea ta cu Crucea, ca să o iubeşti ca pe ceva în care eşti smerit:

Smerenia, iubirea şi Crucea sunt din aceeaşi familie a desăvârşirii.

Şi Crucea – cu învierea care-i urmează – era punctul de vedere al lui Dumnezeu. Omul voia să-L scape pe Dumnezeu de cruce. Dumnezeu se ceartă cu omul. .. în numele dragostei.

Satana Îi era milostiv lui Iisus Dumnezeu prin Petru şi ucigaş prin Iuda. Satana, prin frica de suferinţă a trupului şi prin ignoranţa raţiunilor mântuirii, ţine omul în îngustime, în nedezvoltare, în nonsens, într-un cuvânt: în sminteală cu Dumnezeu.

Dacă n-ar fi Înviere, Petru ar avea dreptate. Ori lui Petru tocmai cuvântul Învierii nu i se fixase în minte. Învierea era pentru om ceva nou, până la imposibil.

Misiunea lui Iisus aceasta era: să antreneze omul în toate „riscurile” mântuirii, fiindcă este Înviere.

Drept aceea, după ce a ieşit Petru la liman, Iisus a chemat la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii şi le-a zis: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie. Că cine va voi să-şi mântuiască sufletul îl va pierde, iar cine-şi va pierde sufletul său, pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui” (Matei 16, 24).

Deci categoric: Cine-şi iubeşte viaţa sa, sufletul său în lumea aceasta, fără a considera şi cealaltă lume sau chiar împotriva ei – acela-şi va pierde sufletul, pentru că acela este un iubitor de sine, un iubitor de trup, care nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate (Romani 8, 7), acela este un fricos (Apocalipsa 21,8).

În aceştia nu este Duhul lui Hristos, aceştia nu sunt ai Lui, ei trăiesc împotriva lui Iisus.

Cine, însă, vrea să scape de paralizia lumii acesteia – că de la a vrea aceasta începe firul existenţei să capete sensul transcendenţei şi se aprinde în el Duhul lui Iisus, Duhul lui Dumnezeu – , aceştia toţi îşi riscă sufletul şi viaţa pentru Iisus şi Evanghelia Sa.

Cine a menţinut vie Evanghelia în conştiinţa veacurilor? A fost întreg calendarul sfinţilor, care în tot chipul au murit curajos pentru Iisus şi Evanghelia Împărăţiei Sale. Toţi câţi sunt înnoiţi şi mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, ei fiii lui Dumnezeu sunt şi n-au primit duh de robie, ca să le fie iarăşi frică, ci Duhul înfierii prin care zicem lui Dumnezeu „Tată”.

,,Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8, 14-16).

Deci câştigăm mântuirea sufletului când punem preţ pe ea. Preţul pe care l-a pus Iisus şi toţi sfinţii. Pentru veşnicia noastră în Împărăţia lui Iisus nici preţul vieţii şi nici un preţ nu este prea mare.

Necazurile de acum nu sunt vrednice de a fi puse în cumpănă cu slava viitoare. Iisus ne aduce Învierea – firul transcendenţei noastre, pe care ni-l leagă de inimă, fiindcă inima – credinta – are ratiuni mai adânci ca raţiunea, şi Învierea n-o înţelegea Petru, pentru că este o dragoste mai mare ca viaţa.

Şi nu este fir: este noul stâlp de foc, care conduce de două mii de ani neamul creştinesc prin pustia acestei lumi. Din lumina lui este făcut destinul care ne atrage Acasă. De aceea suntem străini şi călători pe pământ.

Doamne Iisuse, când vom ajunge?

Ajută-ne să trecem prin toate vămile văzduhului!

Nemărginita iubire

Îndată după ispitirea din pustia Carantaniei, Iisus a venit în Nazaret într-o sinagogă, unde şi-a citit legitimaţia din cartea lui Isaia Proorocul:

„Duhul Domnului peste Mine, care M-a uns ca să binevestesc săracilor, să tămăduiesc pe cei zdrobiţi la inimă, să propovăduiesc celor robiţi dezrobirea, orbilor vederea, să dau drumul celor apăsaţi, să propovăduiesc anul Domnului primit! Şi închizând cartea, a dat-o slugii şi a şezut; şi ochii tuturor din sinagogă erau îndreptaţi spre El. Şi a început a zice către dânşii, că: «astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre». (Isaia 61, 1-2, Luca 4, 18-19).

Cuvântarea a sfârşit prost fiindcă ascultătorii nu voiau să o creadă. L-au scos pe Iisus din oraş ca să-L arunce într-o râpă. Fireşte că Iisus a trecut prin mijlocul lor, lăsându-i în râpa lor sufletească.

Legitimaţia cuprindea nu numai anul de milostivire al lui Dumnezeu, vârsta nevăzută şi aşteptată de toţi a Împărăţiei lui Iisus, ea mai cuprinde şi: ,,O zi a răsplătirii (mâniei) lui Dumnezeu”. (Isaia 61, 2).

Tot anul de milostivire este şi era creştină, deşi Iisus este mereu legitimat şi găsit fără legitimaţie în lume. Lucrurile nu merg aşa la nesfârşit. „Ziua mâniei lui Dumnezeu” este ziua în care Dumnezeu se legitimează lumii. Printre altele, Iisus o descrie că vine pe neaşteptate, ca un trăsnet peste tot pământul. Legitimaţia lui Dumnezeu este Judecata. Câtă vreme Dumnezeu este contestat, e milostivire. Când vine cu atributul dreptăţii, al atotputerniciei, (când se va legitima), atunci este ziua mâniei, ziua cea înfricoşată a judecăţii.

Un text al Scripturii spune: Nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu şi să rămână viu (Deuteronom 4, 33). Vederea lui Dumnezeu este judecată şi transformarea omului. Convertirea lui Saul pe drumul Damascului este o icoană singuratică a acestei transformări cosmice. Deci, ziua mâniei se aseamănă foarte mult cu ziua în care a intrat Noe în corabie şi a început potopul şi de asemenea cu pieirea Sodomei, din care a scăpat Lot, totuşi milostivirea n-a încetat cu totul.

Ultima atitudine faţă de proprietatea lumii şi atitudinea faţă de propria ta viaţă în timp, încă te mai poate mântui. Cine le va regreta că se duc, va păţi ceea ce a păţit femeia lui Lot, privind catastrofa pe care viaţa nu rezistă să o privească în faţă.

Iată până unde merge iubirea de oameni a lui Iisus: că şi în ziua mâniei divine, le deschide o portiţă a milostivirii. Iată Împăratul cerurilor, Care aleargă după ultimul supus al Împărăţiei Sale. Cred că aceasta este iubirea fără margini. „Stârvul” cred că este pământul mort la a cărui judecată se adună sfinţii (vulturii) „nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” (I Corinteni 6, 2).

Amărăciune divină

De multe ori ne plângem împotriva limitelor noastre, împotriva condiţiei noastre umane. Tânjirea după o desăvârşire a omului ne dă dreptate. Dar întrebarea este dacă, în condiţia de acum, o putem suporta? De pildă, ce am face noi dacă am şti dinainte, cum ştia Iisus, numai acest fapt, cât vom avea de suferit?

Iată, Iisus le spune ucenicilor că le stă înainte divina tragedie a căderii Fiului lui Dumnezeu în mâinile răutăţii omeneşti. O ispită fără seamăn avea de întins Dumnezeu răutăţii văzute şi nevăzute.

Răutatea nu-L primea pe Iisus ca Dumnezeu, ci numai ca om, de aceea i s-a dat de sus să-I facă toate relele de care sunt în stare. Deşi Iisus le-a spus aceasta deschis, totuşi ucenicii au fost ţinuţi să nu înţeleagă. Poate că era şi Iuda printre ei, care dacă ar fi înţeles, poate că n-ar mai fi fost Iuda.

Desăvârşirea lui Iisus este, printre altele, strălucită şi de liniştea Sa supraomenească, supranaturală, în faţa suferinţei, în capacitatea Sa de suferinţă, nu ca un resemnat sau condamnat ci ca Unul ce împlineşte activ marele sens al Providenţei – care îi va mântui pe oameni. (Taina bucuriei Sale, pe care o ascunse de oameni, „pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea … ” Evrei 12, 2). Ucenicii n-au îndrăznit să ceară explicaţii, dar, ca dovadă că n-au înţeles nimic, au cerut un lucru foarte strident cu atmosfera măririi lui Iisus: „Cine-i mai mare între ei?”.

Desăvârşirea vorbea cu ei, iar ei măguleau în minte nimicuri omeneşti, mici invidii de mărire deşartă. Iisus se va fi amărât profund văzându-i că nu înţeleg deloc cele ale „bărbatului desăvârşit”. Întâmplându-se şi un copil la îndemână (tradiţia spune că ar fi fost Sfântul Policarp) le-a dat ca model acest copil.

Vreţi să ştiţi cine este mai mare? Răspunsul este paradoxal: cine-i mai mic în ochii săi, acela-i mai mare în ochii lui Dumnezeu. Mare este acela care numai de mărimea lui nu se ocupă. Este cel ce creşte fără să ştie, ca bobul de grâu în strălucirea soarelui.

Dacă este o creştere naturală, este şi o creştere supranaturală, căci adevărata dimensiune a desăvârşirii – smerenia este.

Drept aceea, dacă nu puteţi înţelege împărăţia lui Dumnezeu, cel puţin primiţi-o ca un copil, în care nu are loc nici-o răvăşire dialectică.

Rugăciuni nepotrivite

Este neînchipuit de mare nepotrivirea între ceea ce-I cer oamenii lui Dumnezeu şi între ceea ce cere Dumnezeu oamenilor.

Evanghelia de astăzi este modelul de nepotrivire între Dumnezeu şi oameni.

În vreme ce Iisus le prevestea ucenicilor apropierea patimilor Sale în Ierusalim, cu amănunte, pentru ca atunci când le vor vedea să nu deznădăjduiască, doi dintre ei îi cer lui Iisus ranguri de primi-miniştri (primii de-a dreapta şi de-a stânga Împăratului).

De atunci au trecut aproape 2.000 de ani, dar aceleaşi cereri nepotrivite se aud şi astăzi: cutare se roagă lui Dumnezeu să câştige un serviciu, altul să i se descopere hoţii, unul – ca să risipească pe duşmani, altul – ca să câştige la loterie, una – ca să despartă pe cutare de cutare, altcineva – să nu i se împungă vitele, iar şcolarul – ca să reuşească la examene. Aceştia, este drept, cer lui Dumnezeu lucruri mai smerite, dar toate pământeşti, trecătoare, nimicuri.

Sunt unii care-I cer lui Dumnezeu socoteală de cum conduce lumea şi lucrurile. Aceştia cer ca să asculte Dumnezeu de ei. Altă nesocotinţă.

Alţii nu-I cer nimic, ba chiar Îi cer să tacă, să nu existe în faţa lor; iarăşi altă nesocotinţă.

Oamenii, fiecare în felul lui, cer lui Dumnezeu lucruri potrivite cu icoana (concepţia) ce şi-o fac despre Dumnezeu. Apostolii, fiindcă Îl doreau împărat, Îi cer posturi înalte în împărăţie. Săracii Îl văd pe Dumnezeu ca pe un bogat şi Îi cer unele ca acestea, etc. Dumnezeu este văzut de oameni prin patimile lor ca prin nişte ochelari coloraţi. Dar El este altul.

Cred că cea mai deformată fiinţă în capul oamenilor este Dumnezeu.

Şi ce ne cere Dumnezeu nouă? Să fim ca Iisus în Care S-a îmbrăcat El şi ni S-a dat model de urmat. Dumnezeu pune accentul (apăsul) pe a fi, iar noi, pe a avea. De aceea să-L cerem pe Iisus – Omul, Care ne învaţă să fim, deocamdată, oameni.

Paharul şi Botezul

Cei doi ucenici doreau ranguri în Împărăţia lui Dumnezeu. Ei nu ştiau prin câtă umilire are să treacă însuşi Împăratul până să intre în slava Sa.

După aceea Iisus îi întreabă:

„Putea-veţi, oare, să beţi paharul pe care îl voi bea Eu şi vă veţi putea boteza cu botezul cu care Eu Mă botez?”

Şi au răspuns ucenicii, naiv, nedându-şi seama:

„Putem!”.

Răspunsul totuşi a fost confirmat practic, căci de fapt soarta viitoare a ucenicilor lui Iisus în lume aşa a şi fost; numai „pahar şi botez”.

Tâlcuind cuvintele acestea ale lui Iisus, prin cele îtamplate nu după multe zile, înţelegem că paharul pe care avea Iisus să-I bea era mai amar decât cupa cu cucută, pe care atenienii o dădură lui Socrate.

In paharul lui Iisus erau adunate toate fărădelegile oamenilor, faradelegile care odinioară dezlănţuiseră potopul, toata scarnavia păcatului şi toată văpaia de ură împotriva vieţii Sale, împotriva lui Dumnezeu. Tot sangele spurcat – puterea dracilor care curgea prin oameni, I s-a turnat în potir ca să-l bea Iisus, singurul Om fără de prihană. Şi când se umple paharul fărădelegilor trebuie să se găsească cineva să-L bea, căci altfel se varsă şi vine potopul pe pământ, sau se aprinde şi vine sfârşitul (pământului).

Fierea şi oţetul puse într-un burete sunt nimic faţă de paharul fărădelegilor omeneşti pe care Iisus a trebuit să-l bea cu Sfânt Sufletul şi Trupul Său şi să Se facă pentru noi păcat (II Corinteni 5, 2 1).

Sfântul Său trup era un Potir văzut, dar în care acum erau toate fărădelegile omului, băute nu din înclinarea voinţei spre fărădelegi, ci din iubirea de oameni. Aceasta este cea mai înfricoşătoare încercare a iubirii…

A urmat pedeapsa ei: întâi de la oameni toată mucenicia crucii, pe care ura a răstignit iubirea. Iubirea de oameni nu s-a frânt pe cruce. Acesta era botezul, Botezul sângelui.

A venit apoi şi cea mai mare încercare cu putintă cea mai grea părăsire: părăsirea lui Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu nu s-a stins nici pe crucea părăsirii. S-a întunecat şi soarele şi s-a zguduit şi pământul la această înfricoşată osândă. Acesta era Botezul spiritului, întrucât era şi suflet omenesc adevărat.

Acum din Sfântul Său potir, jertfa de pe cruce ne-a izvorât nouă Sângele cel de viaţă dătător al Sfintei Împărtăşanii, Acesta-i darul ce ne-a dat Iisus în schimbul paharului ce I l-au dat oamenii, schimb care să ne hotărască să ne schimbăm şi noi. Darul acesta al Sfintei Împărtăşanii să ne hotărască odată pentru totdeauna să nu mai băgăm noi fărădelegi în Potirul lui Iisus.

„Nu ştiţi că nu sunteţi ai voştri? Că aţi fost răscumpăraţi?”

Paharul şi Botezul Domnului pe care El ni le-a întors în binecuvântarea Sfintei Împărtăşanii ar fi bine să ne întipărească în minte întrebarea care să ne însoţească, înainte de toate, toate faptele noastre:

Oare ce ar face Iisus, acum, în locul meu?

De ne va urmări pretutindeni întrebarea asta:

„Ce-ar face Iisus în locul meu?”, cred că nu I-am mai băga atâtea fărădelegi în pahar .

Tâlcuirea Sfântului Maxim Mărturisitorul:

«Prin „Botezul Domnului” se înţeleg toate ostenelile noastre de bună voie pentru virtute. Acestea şterg petele de pe conştiinţă şi omoară înclinările noastre spre lumea simţurilor.

Prin „Paharul Domnului” se înţeleg toate încercările fără de voie care ne vin asupra noastră în răstimpurile de strâmtorare, pentru că stăm în slujba adevărului.

Răbdând acestea, punem dorul după Dumnezeu mai presus de viaţă.

Deosebirea dintre Pahar şi Botez este aceasta că Botezul omoară aplecarea voinţei spre plăcerile vietii de dragul virtuţii, ia~ Paharul convinge pe credincioşi sa puna adevarul mal presus de viaţă.

Paharul este înainte de botez, pentru că virtutea este pentru adevăr iar nu adevărul pentru virtute.

De aceea, cel ce cultivă virtutea având în vedere adevărul scapă de săgeţile slavei deşarte; pe când cel ce urmăreşte virtutea ca scop al vieţii, chiar câştigând-o, o face culcuş părerii de sine şi este rănit de slava deşartă»

O viaţă cu totul dezinteresată, trăită pentru Dumnezeu, căci El este Adevărul, cu cât ne aduce mai grele ameraciuni si stridenţe cu viaţa decăzută a lumii cu atât apără mai bine câştigul ce ni-l va da Dumnezeu în slava adevărată … „la zidirea din nou a lumii” …

Nebiruitele arme: postul însoţit de pocăinţă şi rugăciune

Pocăinţa ninivitenilor este o pocăinţă de răsunet.

Mai aveau 40 de zile şi îi aştepta soarta Sodomei. Iona, Proorocul, a fost forţat să meargă şi să le spună să se pocăiască, că dacă nu, peste 40 de zile cu toţii vor pieri.

Cetatea era păgână, iar Iona era iudeu. Pântecele chitului şi fundul adâncului l-au făcut să treacă peste îndoielile sale şi astfel să dea lumii, pentru toate veacurile, acest model de rugăciune şi de post, care în ultimele zile dinaintea dezastrului au schimbat osânda morţii înfricoşate în model de ascultare de Dumnezeu.

Fărădelegile puternicei cetăţi ajunseseră până la cer. Iona le vesteşte pieirea. Atunci ninivitenii, ne spune Scriptura, au crezut în Dumnezeu şi au ţinut post şi s-au îmbrăcat în sac, de la cei mai mari până la cei mai mici. A ajuns vestea până la împăratul Ninivei. Acesta s-a sculat de pe tronul său şi şi-a lepădat veşmântul împărătesc, s-a acoperit cu sac şi s-a culcat în cenuşă. A trimis crainic să meargă în cetate şi să dea ordin împărătesc: „oamenii şi copiii, dobitoacele, vitele mari şi mici, să nu mănânce nimic, să nu pască şi nici apă să nu bea, iar oamenii să se îmbrace cu sac şi să strige către Dumnezeu cu toată puterea, şi fiecare cu pocăinţă să se întoarcă de la calea lui cea rea şi mâinile lui să nu mai săvârşească silnicie. Cine ştie, că poate Dumnezeu Se va îndura iarăşi şi va opri în loc iuţimea mâniei Lui, ca să nu pierim” (Iona 3, 7-9).

Tâlcuirea cea mai bună a acestei pocăinţe o va da Sfântul Ioan Gură de Aur zicând: „Era ciudat să vezi cum sacul se bucură de mai mare trecere ca purpura. Căci ceea ce n-a putut face porfira, a izbutit sacul, ce n-a putut duce coroana la bun sfârşit, a izbutit cenuşa”. Căci beţia şi lăcomia au zguduit oraşul care se clătina când sta în picioare şi era gata să cadă, iar postul l-a pus pe picioare. În faţa marelui Babilon al lumii moderne sunt două zile: este o zi de milostenie – „astăzi”, şi este ziua mâniei lui Dumnezeu, ziua judecăţii de pe urmă, care poate fi mâine.

Credinţa orbilor

Condamnat la întuneric pe viaţă, asta este viaţa orbilor.

Când a înţeles orbul din Ierihon că trecea Iisus pe acolo îşi striga nădejdea: ,,Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă” (Luca 1 8, 38). Oamenii, care mergeau înaintea lui Iisus, îl certau să tacă.

Este greu de priceput cum se poate, mergând cu Iisus, să cerţi totuşi un orb: dar multe nepricepute face omul priceput. Orbul, însă, mai tare striga pe Iisus. A poruncit deci Iisus, să-l aducă la Sine şi l-a întrebat: „Ce voieşti să-ţi fac?”, iar orbul a răspuns simplu. „Doamne, să văd!” Întrebarea lui Iisus nu este fără rost. Deşi era de la sine înţeles ce doreşte un orb, dar Iisus îi ducea pe toţi oamenii care Îl rugau ceva să-şi precizeze dorinţa, să-şi concentreze sufletul asupra lucrului pe care-l cer de la Iisus.

Această precizare este această concentrare a sufletului, este tocmai factorul credinţei pe care-l trezea Iisus în cei ce-I cereau ajutorul. Dovada că este aşa, sunt cuvintele simple din răspunsul lui Iisus:

„Vezi! Credinţa ta te-a mântuit”, şi a văzut orbul îndată şi a urmat pe Iisus slăvind pe Dumnezeu, şi aşa a făcut tot poporul.

*

Oare, de ce suntem noi credincioşi lui Dumnezeu numai când păţim câte ceva? De ce numai atunci ne rugăm mai din adâncul inimii? Grea este orbirea ochilor, dar nu sunt uşoare nici celelalte orbiri, care ne ţin legaţi pe fundul mării necunoaşterii; „marii” învăţaţi şi savanţii lumii (slugi ale raţiunii oarbe) ca să-şi împace prestigiul rănit îi ziceau marea misterului, marele mister al existenţei, ignoramus et ignorabi tus.

Dar oare, care din ochii aceştia (orbi) ai raţiunii are curajul s-o rupă cu colegii lui, oamenii, şi să cheme „misterul” pe numele lui adevărat: Dumnezeu, şi de la El să ceară lumina raţiunii.

Nu vedem până nu cerem lui Dumnezeu să vedem. Am pierdut simplitatea copiilor, deşi mulţi înţelepţi mărturisesc că au înţeles mai adânc lucrurile, când s-au constituit copii. Dar când vedem, ne luăm după Iisus. Când ni s-au deschis în sfârşit ochii, ne facem ucenicii Luminii.

Iisus a aprins luminile stinse ale cunoaşterii.

Read Full Post »

Botezul lui Iisus

Viaţa publică a lui Iisus este cuprinsă între cele două botezuri: Botezul în Iordan şi Botezul Sfintelor Sale patimi.

Alarma pe care o dăduse Ioan din pustia Iordanului străbătuse toată Palestina şi oamenii simpli o aduseseră şi în atelierul de tâmplărie al lui Iosif din Nazaret.

Iisus recunoscu chemarea. Timpul Său venise. Deşi era văr cu Ioan, totuşi nu se văzuseră niciodată, nu s-au cunoscut. Lui Ioan i se descoperise doar atât: că şi Mesia va cere botezul său. Deci, în zilele acelea, a venit Iisus din Nazaretul Galileii la Iordan, amestecându-Se cu mulţimea care se boteza. Iisus nu avea nici o vinovăţie de spus, dar S-a făcut una cu păcătoşii, mergând pe calea pe care ne-a dat-o de urmat. Ioan, care până atunci auzise tot pomelnicul fărădelegilor, s-a mirat că înaintea lui vine un Om fără de prihană, a Cărui sfinţenie o simţea şi sufletul şi privirea aspră a Proorocului. Deci Ioan Îl oprea pe Iisus, simţindu-se el păcătos şi cerându-I botezul. Trebuia însă împlinită dreptatea. Toată predica lui Ioan, botezul pe care-l făcea şi mulţimea adunată nu aveau alt rost – după însăşi cuvintele lui Ioan – „pentru aceasta am venit eu ca să vă botez cu apă, ca El, (Iisus), să fie arătat lui Israel” (Ioan I, 31). Ioan s-a supus rânduielii dreptăţii (smereniei).

Mâna de ţărână a zidirii a botezat creştetul Ziditorului făpturii.

Iisus, neavând nimic de mărturisit, Se ruga. În faţa Sa se deschidea o eră nouă, era creştină. Cerurile se deschid. Lumina dumnezeiască se revarsă peste făptură şi Fiu, iar deasupra capului lui Iisus, Duhul Sfânt, luând chip de porumbel şi învăluindu-I fruntea, simbolizează Domnului păcii, o coroană. Iar glasul Părintelui ÎI mărturiseşte „Fiul Meu preaiubit”, în Care a pus toată iubirea Sa pentru oameni.

Aceasta este arătarea Prea Sfintei Treimi creştine. Ioan a văzut acestea şi a mărturisit că: ,,Acesta este Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii” (Ioan, 1, 29-34). Cu această mărturisire făcută cu autoritatea de Prooroc, misiunea lui Ioan se încheie:

„De acum El trebuie să crească, iar eu să scad”.

Dacă la botezul lui Ioan, Iisus nu a avut nici un păcat (de mărturisit), misiunea Lui avea să-L încarce – pe nedrept – de toate fărădelegile lumii. El, sfinţenia întruchipată, avea să Se facă pentru noi păcătoşii „păcat”, ce avea să-L ţintuiască pe cruce. Căci deşi era Domn al Păcii, venirea Lui era străfulgerarea de sabie a unei alte împărăţii decât aceea aşteptată de iudei. Deşi EI era temelia întregului ritual ebraic, deşi spre EI conduceau toate umbrele, simbolurile şi jertfele Templului, Iisus va fi găsit vrăjmaşul şi distrugătorul lor. Deşi EI a dat Legea lui Moise, în Sinai, Iisus va fi arătat la tot pasul ca un călcător de lege. Deşi venise ca să strice lucrările diavolului, va fi arătat că lucrează cu mai marele dracilor că are pe Belzebul.

Belzebut (Baal Zebub) – În mitologia creştină, căpetenie a demonilor.

Nimeni nu L-a înţeles, de aceea toţi s-au simţit datori să-I stea împotrivă.

Dar El S-a făcut om, asemenea cu noi, (pentru că) trebuia să ia povara păcatelor şi blestemelor omeneşti.

Cel fără de păcat trebuia să sufere ocara păcatului. lubitorul de pace trebuia să rabde la un loc cu vrăjmăşia. Chipul Adevărului trebuia să sufere palmele minciunilor. Floarea neprihănirii alături de gunoiul spurcăciunilor. Pentru Iisus tot păcatul era tortură. Pe umerii lui Iisus, Care Îşi lăsase slava Sa de Dumnezeu ca să îmbrace slăbiciunea omenească, apăsa ca pe o temelie, răscumpărarea lumii. De braţul Lui atârna mântuirea omului, iar cealaltă mână o întindea să prindă atotputernica iubire a lui Dumnezeu.

El a luat asupra Sa durerile noastre şi cu suferinlele noastre S-a împovărat, (Isaia 53, 4). Acestea se topeau în rugăciunea lui Iisus pentru oameni.

Confirmarea glasului lui Dumnezeu L-a întărit pe Iisus pentru destinul Său în lume, care avea să fie întărit, apoi, cu cel de al doilea botez, pe cruce. Cu ncesta, Iisus a fost încărcat de Dumnezeu cu toate fărădelegile noastre, ale tuturora (Isaia 53, 6).

Iisus mărturisea acum toate păcatele omului:

„Eli, Eli, lama sabahtani?”.

Şi iarăşi S-a rugat Iisus de iertare pentru om ucigaşul lui Dumnezeu.



Taina lui Ilie şi Ioan Botezăeorul

Unii din ucenici, totuşi, au reţinut cuvântul lui Iisus despre Înviere, care i-a scăpat lui Petru, şi se întrebau între ei: ce poate să însemneze a învia din morţi? Şi nu găseau cu ce să se dumirească, decât cu ce auziseră de la cărturari, deci L-au întrebat pe Iisus: „Pentru ce spun cărturarii că trebuie să vie mai întâi Ilie?” (Matei 17, 10).

Se vede că Iisus provocase în sufletul cărturarilor întrebările îndoielilor ultime, care i-au determinat să ispitească adâncul Scripturilor. Ei îl aşteptau pe Ilie, potrivit proorociei lui Maleahi (3, 23), care să le confirme pe Mesia.

Şi a răspuns Iisus: Adevărat, Ilie venind întâi va rândui toate … Dar vă spun că Ilie a şi venit şi i-au făcut lui câte au vrut, după cum este scris pentru dânsul” (Marcu 9, 13).

Îngerul Gavriil, vestindu-i lui Zaharia naşterea unui prunc pe care-l cerea în rugăciune – preciza: „El (Ioan) va merge înaintea Domnului, cu duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor spre fii şi pe cei neascultători întru înţelepciunea drepţilor” (Luca 1, 17).

Ştim că fiul lui Zaharia a fost Ioan Botezătorul. (Cine ştie, dacă ar fi ştiut că pentru copilul acesta va avea să moară ucis între Templu şi altar, l-ar mai fi cerut de la Dumnezeu, în rugăciune? Este o rânduială a lui Dumnezeu că noi nu ne ştim viitorul … ).

Dar Ioan era întruparea lui Ilie? „Cu duhul şi puterea lui Ilie”, n-ar putea merge şi altcineva, de pildă Ioan? A fost un singur suflet – o dată în Ilie, a doua oară în Ioan? Ar fi, deci, vieţi succesive? Reîncamarea ar avea baze în Revelaţie? Astea-s întrebările. Şi misterul.

Când a trimis Ioan din temniţă o întrebare lui Iisus, cu prilejul acesta, Mântuitorul a mai precizat despre Ioan: „Ce-aţi ieşit să vedeţi? Un Prooroc? Da, zic vouă, şi mai mult decât un Prooroc” (Luca 7, 25-26). Căci el este acela despre care s-a scris: „Iată, Eu trimit înaintea feţei Tale, pe îngerul Meu, care va pregăti calea Ta înaintea Ta” (Marcu 1, 2; Maleahi 3, 1; Isaia 40, 3).

Deci loan era Ilie, sau era înger. Sau Ilie era înger? Dacă după înviere toţi vom fi ca îngerii, atunci răpirea lui Ilie la cer să fi fost cauza transformării (strămutării – deşi nici cuvântul acesta nu este bun) unui om în înger?

Dogmatic, îngerii şi oamenii sunt ordine distincte. Dar dacă Dumnezeu poate şi din pietre să facă fiii lui Avraam sau pe măgăriţa lui Valaam să vorbească omeneşte, cine-I poate pune hotare?

Că nu putea să fie înger, mai înainte de toate ne stau mărturie cuvintele Apostolului Iacov: „Ilie era om asemenea nouă, pătimaş, dar cu rugăciune s-a rugat să nu plouă … ” (Iacov 5, 17).

Dar ce mai înţelegem atunci prin înger?

Întâi înţelegem făpturile cereşti, ale îngerilor.

Al doilea înţeles este de – „trimis al lui Dumnezeu” – cu o misiune. Pentru acest al doilea înteles găsim la Maleahi că preoţii sunt numiţi îngeri, când zice: „Buzele preotului vor păzi ştiinţa şi din gura lui căutăm să iasă Învăţătura, căci el Îngerul Domnului Savaot este” (Maleahi 2, 7).

Dar în ce priveşte pe Ioan Botezătorul, echivalenţa înger-trimis începe să nu mai fie mulţumitoare. Cuvintele: „lată Eu trimit pe Îngerul Meu Înaintea feţei Tale”, ar fi ştirbi te de înţeles.

Apoi la Schimbarea la Faţă a Domnului, vin de faţă şi vorbesc cu Iisus, Moise şi Ilie.

Moise din iad.

Ilie – din Rai sau din Iad?

Dacă îl considerăm pe Ilie independent de Ioan, atunci a venit din Rai.

Dacă Ioan era Ilie, atunci ştiu din Predanie că „Ioan a fost înainte mergător al Domnului şi în iad”. În cazul acesta şi Ilie a venit din Iad.

Că Ioan a fost înger sau era Ilie transformat de Rai în înger, rămâne iarăşi o întrebare: De ce Ioan este reprezentat de iconografia veche, îndată după tăierea capului, şi cu el pe tavă – printr-un Ioan cu aripi – semnele firii îngereşti?

Deci îngerii pot reveni pe pământ în trupuri pământeşti, ori de câte ori sunt trimişi?

Reîncarnarea lor – deşi numai unul pune probleme – aşa, ca să nu generalizăm – nu mai este propriu zis doctrina indiană a reîncarnării.

Reîncarnarea (indiană) se referă la oameni – şi deosebirea între om şi înger este o deosebire de natură, nu numai de desăvârşire. Deci oamenii, forţaţi de karma, trebuie să se renască în vieţi succesive, să-şi ispăşească fără să ştie vinovăţiile din vieţile trecute, până când încercând să se dezlipească de dorinţa vieţii nu mai contractează legături care să-i reclame la ispăşire. Purificarea aceasta se face automat şi necesită perioade de zeci de mii de ani.

Dacă doctrina aceasta ar exprima adevărul, toată iconomia mântuirii omului, descoperită nouă prin Iisus Hristos, ar fi inutilă. Mântuirea ar fi automată, iar venirea lui Iisus n-ar mai fi avut rost.

Dar fiindcă a venit Iisus şi a pus cu adevărat problema mântuirii omului, reîncarnarea, deci mântuirea automată, nu are nici o bază în Revelaţie. O mai spune şi Sfântul Pavel: „este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea săjiejudecaţi” (Evrei 9, 27). Deci nu este rânduit să fie vieţi şi morţi succesive.

Ilie este prevăzut ca Ilie Înaintemergător, dar al zilei celei înfricoşate a Domnului, pe la coptul neghinei pământului. „Iată, Eu vă trimit pe Ilie Proorocul, înainte de a veni ziua Domnului, cea mare şi înfricoşată” (Maleahi 3, 23-24).

Lăsat-am întrebările să se ciocnească de toate stavilele îngăduitului şi să-şi dovedească zădărnicia, izbindu-se de limite.

Dincolo este împărăţia tainei. Dumnezeu ţine ascunse în taină rânduieli neştiute de îngeri şi de oameni. Poate că gândindu-se la aceste taine ale lui Dumnezeu şi vorbindu-le în parte cu câţiva ucenici, Iisus S-a transfigurat şi transpus în taină până la aşa măsură, că venind apoi la ceilalţi ucenici şi la mulţime, pe care i-a găsit aproape certându-se, „toţi s-au înfiorat şi au alergat să I se închine”.

Despre aşa ceva nu mai avem ştire să se fi făcut.

Poate că ei au dezlegat cel mai bun răspuns, vrednic de „Împărăţia Tainei”.

Ilie – Proorocul de foc

I. Iată o personalitate a Vechiului Testament, care s-a impus lumii creştine şi la tot poporul ca nimeni altul.

Ilie e cel mai mânios Prooroc. Pomenirea lui e legată de trăsnete. De altfel, într-o vreme când numai el singur mai rămăsese Prooroc al Dumnezeului adevărat, parcă nu mai rămânea altă cale decât urgia lui Dumnezeu, împlinită prin gura pogorâtoare de trăsnete şi prin cuţitul (cuvântul) ucigaş de mincinoşi al lui Ilie.

Cu toate acestea Dumnezeu l-a smerit şi pe el, că s-a temut de urgia unei femei, regina Isabela a vremii, ba şi moartea şi-a rugat-o (III Regi 19, 2-4).

II. Poate că Providenţa îl ţine mereu treaz în conştiinţa creştinătăţii şi pentru că mai are a-I trimite pe pământ în vremea celei mai de pe urmă necredinţe.

Râvna lui mânioasă pentru Dumnezeu va avea, în vremea celor 1.290 zile de la Daniil, să vestească cele 7 cupe ale mâniei lui Dumnezeu asupra pământului.

Cum va fi acea strâmtorare, cum n-a mai fost alta de la începutul lumii şi nici nu va mai fi, am cam putea oarecum să ne dăm seama.

În vremea aceea, mulţi vor fi curăţiţi şi albiţi, alţii lămuriţi, iar cei nelegiuiţi se vor purta ca cei nelegiuiţi. Toţi cei fără de lege nu vor pricepe, ci numai cei înţelepţi vor înţelege că e vremea apropierii celei de-a doua veniri (Daniel 12, 10).

Deci când se va coace neghina, Proorocul de foc îi va vesti văpaia ce o aşteaptă.

Şi-I vor omorî, crezând că aşa au terminat cu Dumnezeu.

Dar Dumnezeu îl învie pe Ilie.

Potrivnicii îşi dau seama de zădărnicia potrivniciei lor şi „rămăşiţa din Israel” primeşte credinţa în Hristos cum ne asigură Sfântul Apostol Pavel.

Poate că pentru aceste destine viitoare, pomenirea şi mânia fulgerelor lui lovesc câteodată, chiar şi în zilele noastre, de aşa fel încât te pune pe gânduri.

Read Full Post »

Prefata

Un străvechi proverb românesc spune că „ziua bună se cunoaşte de dimineaţă”. Aşa şi omul, lucrând cu credinţă, cu darurile pe care i le-a hărăzit Ziditorul a toate, primeşte un spor de putere de la Cel „de la care vine toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit” .

Şi într-adevăr, puiul de moţ, Boca Zian, oţelit de copil în ţancurile de piatră ale Zarandului, cu tradiţia de luptă pentru „neam şi lege”, se îndreaptă, la timpul potrivit, spre falnicul liceu „Avram Iancu” din Brad, unul din cele cinci licee greco-orientale (ortodoxe), ctitorite de Mitropolitul Andrei Şaguna.

În anul 1929, absolvă acest liceu ca şef de promoţie, fiind marcat de colegi cu epitetul de „Sfântul”, pentru fermitatea şi sârguinţa vieţii sale, care culminează în respectul tuturor colegilor, manifestat cu ocazia zilei de zece mai, când, după o serbare în piaţa oraşului, promoţia de absolvenţi din acel an, în frunte cu dirigintele, profesorul Candid Ciocan, se reîntorc în curtea liceului pentru a planta un stejar, ca simbol al trăiniciei. Când unul dintre colegi se pregătea să ia puietul, dirigintele îl opreşte şi spune: „Nu, ci Boca Zian plantează pomul!” Şi atunci, eroul nostru prinde şi scutură puietul să se taseze pământul, iar colegul respectiv, îl presa şi ceilalţi colegi stropeau fiecare cu stropitoarea la rădăcină. Şi, în final, cu toţii au hotărât ca stejarul plantat să poarte numele de „Gorunul lui Zian”, şeful promoţiei de absolvenţi ai liceului.

Cu aceste cote de apreciere, cu conştiinţa de sine de a se pregăti pentru viaţă după cum cerea vocaţia sa, se înscrie la fosta Academie de teologie „Andreiană” din Sibiu, unde întâlneşte o tânără pleiadă de preoţiprofesori, întorşi de la studii din străinătate, ca foşti bursieri ai Mitropoliei, prin grija Mitropolitului Nicolaie Bălan, între care excelau profundul dascăI Dumitru Stăniloae, şi viitorul episcop al Oradei, Nicolae Popovici, de la care a primit stimul pentru o trăire conformă cu cuvântul lui Dumnezeu.

Şi, într-adevăr, prin trăirea sa se manifestă ca un student extrem de sârguincios şi studios încât apare între colegi ca un „sfânt”!

Era devotat nu numai studiului propriu zis al teologiei, ci iubea şi artele: – muzica, ştia să cânte la flaut, şi – pictura, pe care era preocupat să o studieze în particular într-o cămăruţă rezervată în calitate de infirmier al Academiei. Aici îl descoperă distinsul profesor Nicolaie Popovici, cu acelaşi temperament dinamic, şi, după terminarea teologiei, la intervenţia acestui profesor este trimis ca bursier al Mitropoliei la Institutul de Belle-Arte din Bucureşti.

Acolo urmează şi cursuri de medicină şi nu lipseşte nici de la pasionantele cursuri de mistică ale lui Nichifor Crainic, de care se va apropia tot mai intens. Ca un tânăr polivalent frecventează şi alte cursuri în domeniul Culturii şi Artei, însuşindu-şi o erudiţie dublată de o autentică trăire duhovnicească. Mitropolitul Nicolaie Bălan era preocupat pe atunci, să facă din Mănăstirea de la Sâmbăta un centru monahal cu călugări culţi şi oameni de excepţie.

 La propunerea Mitropolitului Nicolaie Bălan, este călugărit la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, în 1939, devenind Ierornonahul Arsenie.

Părintele Stăniloae, avându-l foarte apropiat, a mijlocit ca tânărul ieromonah Arsenie Boca, împreună cu tânărul ieromonah Dumitru Popescu, viitorul Arhimandrit Serafim de la Sâmbăta, un om de o rară blândeţe, să se poată duce împreună la Sfântul Munte Athos, pentru desăvârşirea cunoştinţelor monahale şi trăire a ca atare.

Au cercetat tot Athosul, au studiat şi au deprins rugăciunea şi viaţa isihastă iar după 40 de zile de post aspru, s-au întors iarăşi la Centrul Mitropolitan din Sibiu, unde au zăbovit mai bine de un an de zile, locuind în curtea Academiei, în camera de lângă scările care coborau la Cantina studenţească, şi cu ei împreună era şi tânărul profesor de teologie, călugărul şi viitorul Mitropolit Nicolaie Mladin, un om entuziast şi de o rară bunătate. Toţi trei, seara, după cina studenţilor, ieşeau în holul dintre cele două camere unde cântau împreună imnul „Apărătoare Doamnă” şi alte imne liturgice într-o atmosferă de sacralitate, la care a participat şi subsemnatul ca vecin de oameră.

În curtea Academiei locuia pe atunci şi rectorul ei, providenţialul Dumitru Stăniloae, cu care, în mod special, Părintele Arsenie se consulta pe linia Isihasmului Athonit. Aducând mai multe manuscrise filocalice de la Athos, pe care Părintele Stăniloae le-a studiat, le-a tradus şi le-a comentat, s-a realizat astfel, cu ajutorul părintelui Arsenie, posibilitatea, în criza de atunci, de a se fi tipărit primele volume din Filocalia, (a cărei copertă o desenează Părintele Arsenie) Prin apelul către enoriaşii care veneau să-I caute la Mănăstirea Sâmbăta, Părintele Arsenie i-a câştigat ca un fel de sponsori ai tipăririi cărţii respective şi primii cititori ai ei.

Aşezându-se în vatra mănăstirii brâncoveneşti „martiră”, a ctitorit viaţa monahală de la Sâmbăta de aşa fel că, prin viaţa vulcanică şi duhul profetic de a trata cu oamenii, a reuşit să le câştige inima, încât într-un pelerinaj continuu, ca într-o „bulboană spirituală uriaşă” curgeau/ oamenii din mai toate regiunile României – ţara Zarandului, ţara Făgăraşului, regiunea Sibiului, ţara Bârsei – Braşov şi până departe pe Târnave, Bucureştiul cu o multitudine de dornici de a-I vedea şi auzi, inclusiv studentimea universitara, toţi erau captivaţi de „călugărul de la Sâmbăta” mai corect zis îl căutau pe Părintele Arsenie despre care Părintele Dumitru Stăniloae avea să spună că „a fost un fenomen unic în istoria monahismului românesc”.

Nichifor Crainic, (1889-1972), pecetluieşte în cuvinte nemuritoare acea perioadă „A fost o vreme când te-am ştiut pictor de suflete după modelul Domnului nostru Iisus Hristos. Ce vreme  înălţătoare când toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir, Constantin-Vodă Brâncoveanu!”.

Şi, într-adevăr, pregătirea sa polivalentă, puterea duhovnicească de a pătrunde până în străfunduri le fiinţei umane, atenţionările de o precizie unică, cunoscând omul de la distanţă, şi spunându-i nu numai unuia, ci în majoritatea cazurilor cum este şi de ce să se lase şi ce trebuie să urmeze, sunt argumente puternice în sprijinul acestei afirmaţii!

Duhul profetic şi rostirea-i neprefăcută, curajul cu care demasca trăirea păcătoasă a multora cât şi zguduirea morală a celor care erau de faţă, au contribuit la restaurarea religioasă, lăsând ucenici şi în popor şi în preoţime.

Nu s-a dat la o parte nici de la munca grea de a rufrurnuseţa peisajul din jurul mănăstirii, scoţând cu propriile sale mâini pietroaie din lac dându-le o utilizare arhitecturală, pentru un altar în curtea mănăstirii, sau scobind cu barosul în stânca de piatră a muntelui, la o adâncime de peste un metru, pentru realizarea unei peşteri de vieţuire în retragere şi meditaţie, pe ‘are n-a ajuns să o termine fiind trimis la Mănăstirea “Prislop”, judeţul Hunedoara, unde a început de la capăt munca de înfrumuseţare şi a sufletelor şi a mănăstirii şi a terenului din jur.

Pictând adevărurile de credinţă şi în sufletele pelerinilor şi în troiţele realizate cu har şi sfinţenie, Părintele Arsenie a fost un dar al lui Dumnezeu pentru vremea de atunci, care însă, în transformările ei sociale şi ideologice, nu l-a cruţat nici pe acest «om» al lui Dumnezeu, fiind urmărit continuu de organele de securitate pentru legăturile sale sufleteşti cu mulţimea credincioşilor. Dar aceştia nu l-au părăsit nici după ce s-a retras: la biserica din satul Drăgănescu – Argeş, unde a pictat în Duh şi Adevăr biserica respectivă încheindu-şi viaţa cu conştiinţa datoriei împlinite şi pentru Dumnezeu şi pentru oameni.

În anul 1959, Părintele Arsenie Boca a fost mutat cu domiciliul forţat lângă Bucureşti, ca să picteze biserica din satul Drăgănescu, La Drăgănescu, părintele Arsenie a stat 10 ani, ca şi la Sâmbăta, ca şi la Prislop. „Coborau femeile din munte ca să-i aducă de mâncare, bărbaţii îşi lăsau treburile acasă şi veneau să-l ajute la renovarea bisericii. .. Părintele era supravegheat tot timpul de securişti, numa’ ce apuca să ne facă un semn din ochi şi noi ştiam că în seara aceea ne puteam întâlni în secret, la un om dintr-un apartament de bloc din Bucureşti, şi acolo el ne învăţa cum să ne rugăm, ne poruncea să nu lăsăm postul, să nu uităm biserica şi ne spunea la fiecare ce trebuie să facem” povesteşte cu emoţie un creştin care a trăit acele timpuri şi l-a cunoscut şi iubit pe Părintele.

A trecut la cele veşnice în ziua de 28 Noiembrie 1989, dar a pătruns în sufletul şi în memoria credincioşilor care-I pomenesc zilnic la toate Sfintele Liturghii.

Părintele Arsenie, acest «om» al lui Dumnezeu, a fost şi va rămâne ca un luceafăr pe cerul vieţii creştine româneşti. Cu o majestuoasă statură duhovnicească, cu un curaj demn de Adevărul etern, cu o elocinţă patetică şi cu o pătrundere uimitoare în tainiţele sufletului şi ale conştiinţei, a captivat mulţimile de credincioşi şi nu numai, de toate vârstele şi categoriile sociale, inclusiv studenţi mea, dispusă să savureze apelul la păstrarea demnităţii umane şi la lupta împotriva a tot ceea ce descalifică pe adevăratul creştin, trăi tor al Adevărului.

Nu avea intenţia să monopolizeze lupta pentru adevărata viaţă creştină, ci dimpotrivă, era bucuros să audă că unul sau altul dintre slujitorii Bisericii s-au ridicat, în păstorirea sufletelor, deasupra plafonării şi trăiesc cu mult zel preoţia creştină.

Drept aceea nu o dată, la Mănăstirea „Sâmbăta” şi apoi la „Prislop”, văzând mulţimile de pelerini îi întreba cu glas mare: „De unde sunteţi, măi?” Şi aflând răspunsul îi dăscălea zicând: „De ce aţi mai venit până aici? Duceţi-vă, măi, la părintele N. sau la parintele M. că-s ca şi mine sau chiar mai buni decât mine!”

Câtă modestie, câtă smerenie!

+ + + + + + +

Mi-aduc aminte, ca preot tânăr, că renunţând la confortul oraşului Sibiu am plecat cu soţia într-un necunoscut, la peste 40 de km, depărtare de Sibiu ca „sa cunoaştem necazurile oamenilor”. Şi le-am cuno;ut pe ale noastre, în mizerie, fără locuinţă, fără salariu, fără venituri, cu sufletul oamenilor „înţelenit” şi si străin de viaţa duhovnicească, având tot ceea ce le trebuia din punct de vedere material, dar neştiind ce-i mila şi iubirea de semeni, neştiind de postul de miercuri şi vineri, nespovediţi de 10, 20, 30 sau chiar 40 de ani!!!

Şi, acolo, am fost cercetat de Părintele Arsenie!

Venise de la mănăstirea Sâmbăta, ca să ne ducem împreună într-un sat vecin în care avea mulţi creştini devotaţi care plecau cu căruţele sau pe jos până la „Sâmbăta”, pentru a-l căuta cu o râvnă nepotolită, şi acolo, le-am ţinut împreună cuvânt de învăţătură, de mângâiere şi de îmbărbătare.

Şi nu o dată Părintele Arsenie a făcut astfel de misionarism prin sate, ca o recunoştinţă a adevăratului păstor sufletesc, gata de orice osteneală!

Sibiu, 8 mai 2002, Ziua Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan şi a cuviosului Arsenie cel Mare.

Preot NICHIFOR TODOR



Un grăunte de credinţă

Religia se întemeiază pe grăuntele de credinţă, iar credinţa este factorul sau darul pe care avem clădită sau nu mântuirea,

Cu credinţa cât un grăunte de muştar sunt posibile fapte mai presus de obişnuit. Dar de vreme ce faptele acestea nu se văd, se poate deduce slaba noastră religie, întrucât religia însemnează legătura omului cu Dumnezeu.

Noi aşteptăm să avem o religie raţională, aşteptăm să cunoaştem cu măsurile noastre, ca apoi să-I acordăm lui Dumnezeu creditul sau credinţa. Raţiunea, după cum s-a văzut, nu poate oferi omului certitudinea aceasta, deşi la obârşiile încercărilor ei tot o credinţă o determină. De aceea scade credinţa.

Iisus răspunde odată ucenicilor Săi care-I „cereau mai multă credinţă” cam aşa: să înceapă prin a crede că au credinţă şi vor sfârşi prin a avea de fapt. Şi lemnele „vor asculta” .

Este drept că nu e în natura omului – aşa cum a răspuns – ca să mute munţii numai cu cuvântul, îi mută uneori cu munca – dar extraordinarul este când îi mută cu puterea lui Dumnezeu. „Că oricine nu se va îndoi în inima sa, ci va crede ce va zice, se va face şi va fi orice lucru va zice. De aceea vă zic vouă: orice cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi şi luat şi le veţi avea” (Marcu 11, 23-24). Aceasta este credinţa cât un grăunte de muştar.

Aceasta ne-ar da să bănuim că, la temperaturile la care se alege aurul fiinţei noastre de zgura ei, în firea noastră apare modul divin de a fi, de a voi şi de a gândi.

Se ştie că gândirea lui Dumnezeu şi voinţa Lui este creatoare a realităţii; credinciosul în Dumnezeu depăşeşte limitele omului (obişnuit) – care este creator numai în ordinea conceptelor şi nu intervine, ca Dumnezeu, în ordinea realului.

Grăuntele de credinţă este, de fapt, grăuntele de comuniune în care suntem cu Dumnezeu. Este aceIaşi grăunte numit pe alocuri de Iisus: comoara îngropată în ţarină, mărgăritarul de mult preţ, sămânţa cea căzută în pământ bun, aluatul care dospeşte toată frământătura, împărăţia cerurilor ascunsă înlăuntrul nostru, etc. Cu un cuvânt, este locuirea mai presus de cuvânt a lui Dumnezeu în firea omenească.

Această locuire în om a Sfintei Treimi, într-o nevăzută kenoză, este vădită de semnele inevitabile ale botezului şi ale credinţei: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cine va crede şi se va boteza, se va mântui, cine nu va crede, se va osândi. Iar celor ce vor crede le vor urma aceste semne: întru numele Meu draci vor scoate în limbă nouă vor grăi, şerpii vor lua în mână, chiar ceva de moarte de vor bea nu-i va vătăma pe ei, pe cei bolnavi mâinile îşi vor pune şi bine le va fi” (Marcu 16, 15-18).

Kenoză – În greacă kenosis înseamnă deşertare, condiţie de smerire, de umilire; starea de «deşertare» sau de «golire» prin care Fiul lui Dumnezeu care este iubire devine părtaş la condiţia omului: de păcătos şi de muritor (Evrei 2, 9), pentru a-i da acestuia posibilitatea de a trece spre Dumnezeu. (Preot praf. dr. Ion Bria _ Dicţionar de teologie ortodoxă, ed. I.B.M. al B.O.R., 1994).

Este, deci, o credinţă în numele Evangheliei, propovăduită în numele botezului primit, credinţa din credinţă, credinţa din Duhul Sfânt, credinţa în Iisus, credinţa în Dumnezeu. Credinţa la măsura de fapt nu creşte decât în fapte la măsura credinţei. Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El.

Dacă lucrurile stau aşa, de ce aşa puţină credinţă pe pământ?

Mai întâi nu ştiu dacă este chiar puţină. O explica[ic este că prea puţine vieţi se predau lui Dumnezeu, puţini oameni Îi acordă stăpânirea absolută asupra vieţii lor, şi nu de frica înşelăciunilor ci opriţi de amăgirea iubirii de sine, care creşte ca o pălămidă în aria vieţii.

Credinţa este un risc împotriva raţiunii, împotriva vieţii, împotriva limitelor omeneşti, câteodată şi împotriva normalului. De aceea Sfinţii se şi fereau de a face minuni, deşi în multe cazuri (facerea de minuni) era doar dovada iubirii de oameni şi alinare a suferinlei omeneşti. Dar ca unii ce trăiau în credinţă, nu mai vorbeau de credinţă.

Sfinţii ne-au dezvelit taina grăuntelui de muştar: cât asculţi tu de Dumnezeu, atât ascultă şi Dum.nezeu de tine. Cine ascultă de Dumnezeu, de acela ascultă şi munţii şi fiarele şi toată natura.

Credinţa este un factor de purificare. Se bagă credinţei o vină că este numai o chestiune de sentiment, de inimă. Cei ce o au, însă, mărturisesc că omul, acum, înţelege pe un alt plan de existenţă şi viaţă, decât înţelegea înainte de a crede. Schimbi multe lucruri pe pământ şi cu inima, dar pe tine însuţi te schimbi cu toate însuşirile tale de om.

,,- Numai slabii şi neputincioşii cred, spun unii necredincioşi.

– Dar de ce nu fac „înţelepţii” şi „puternicii” (acestei lumi) faptele credinţei?”

O minune furată

Iisus era chemat de durerea unui tată, ca să întoarcă la viaţă o copilă de 12 ani.

Mântuitorul iubea copiii, de aceea mergea la ei cu durerea iubirii. Totuşi o femeie bolnavă L-a mai zăbovit, ba chiar L-a furat pe drum.

Stăruim puţin asupra acestui furt, unic în viaţa lui Iisus.

Oare de unde ştia femeia aceasta, că atingându-se, chiar pe furiş, de marginea hainei lui Iisus se va tămădui? O ştia din credinţă şi femeia nu s-a înşelat. Deşi puterea de tămăduire era de natură duhovnicească, totuşi bolnava a furat-o printr-o atingere materială.

Sluga sutaşului este un caz de tămăduire de la distanţă, prin credinţă, adusă de (cele) două delegaţii (trimise de sutaş) şi e pur duhovnicească (spirituală).

Iisus „a simţit puterea care a ieşit din El”.

Aceasta înseamnă că boala a încetat, îndată ce organismul s-a refăcut la plinătatea lui spirituală.

Sfinţenia e o energie, păcătoşenia e o degradare.

Una reface organismul, alta îl dărâmă, Dărâmarea se opreşte îndată ce organismul împrumută, sau chiar fură, pe firul credinţei acea energie rară a sfinţeniei.

Iisus, însă, a vrut să dea pe faţă credinţa femeii şi sigur că a privit cu dragoste acest furt original.

Sfântul Ioan Botezătorul, capătul proorocilor

Ioan era ultima sabie pe care a trimis-o Dumnezeu lui Israel. El avea o misiune, ca să-L anunţe pe Mesia, Iisus, şi să-I netezească înainte calea spre inima lui Israel.

Cum Ioan a mers înaintea Domnului „în duhul şi puterea lui Ilie” – cel mai mânios Prooroc, se înţelege dintr-o dată şi asprimea lui sălbatică împotriva păcatelor.

«Dumnezeu nu trimite soli pentru a-i linguşi pe păcătoşi, soli de pace ca să-i legene pe oamenii răi într-o siguranţă de pace cu Dumnezeu. El pune poveri grele pe conştiinţa făcătorului de rele, şi-i străpunge sufletul cu săgeţile remuşcărilor. Trimişii lui Dumnezeu aduc la cunoştinţa păcătosului judecăţile Lui îngrozitoare, ca să adâncească simţul stării lor nevoiaşe, ca să le scoată din adâncul inimii strigătul:

„Ce să facem să ne mântuim?”. Atunci mâna care ti-a umilit fruntea până în ţărână, ridică pe cel pocăit şi glasul care a mustrat păcatul şi a făcut de ruşine îngâmfarea şi ambiţia întreabă cu cea mai duioasă iubire: „Ce doreşti să fac pentru tine?”.

Ura împotriva Romei era la culmea mocnirii. În pustia Iordanului Ioan striga răspicat şi plin de nădejde: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2).

„S-a apropiat”!!! Până atunci, Proorocii o prevesteau ca pe un fapt al viitorului îndepărtat, iar acum Impărăţia Mesianică era înaintea porţilor.

Ioan denunţa corupţia naţională de la talpă la coroană. Înştiinţările solemne de la Dumnezeu i-au alarmat pe toţi. Mulţimile veneau ca să-şi mărturisească păcatele şi să se boteze de la Ioan. Printre mulţumi se strecurau mulţi cărturari şi farisei care nu voiau să piardă prilejul de a se arăta mulţimilor ca oamenii cei mai sfinţi. Tainele lor vinovate nu rămâneau însă ascunse în faţa ochiului lui Ioan. Duhul lui Dumnezeu îi descoperea Proorocului, că aceştia sunt oportuniştii. Făceau pe prietenii, ca să-şi asigure demnităţi când va veni Mesia, să-şi asigure puterea asupra poporului.

– „Pui de vipere”, cine v-a învăţat ca să fugiţi de urgia viitoare? Nu aveţi scăpare decât făcând roade vrednice de pocăinţă. Avraam nu vă va putea scăpa, fiindcă faptele voastre nu sunt faptele lui Avraam. Acum securea stă la rădăcina pomilor şi focul alăturea pentru toţi pomii care nu aduc roadă bună. Valoarea unui pom o hotărăsc roadele ce le face, nicidecum numele pe care îl are.

Mărturisirea de credinţă fără îndreptarea vieţii nu fire nici o valoare. Pentru păcat, Dumnezeu este foc mistuitor. Deci, sau te desfaci de păcat sau vei fi ars cu păcat cu tot, Şi cum era multă viţă sălbatică, mulţi pomi pădureţi şi foarte multă pleavă în Israel, mulţi începeau să simtă focul lui Dumnezeu arzându-i.

Într-unii se aprindea focul pocăinţei, iar într-alţii focul mâniei şi al fărădelegii. Irod, ars fiind şi el de mustrarea Proorocului, făcea parte dintre cei din urmă.

Descoperire în vis

Evanghelistul Matei, scriind Evanghelia sa pentru evrei, are scopul de a dovedi că Iisus este Mesia cel aşteptat şi făgăduit de Prooroci. Drept aceea aduce dovada istorică, înşirând de 3 ori 14 neamuri de la Avraam până la Iisus, între care de 2 ori 14 de la David. Deci Iisus este Fiullui Avraam, e Fiul lui David.

Tot acum se împlineau cele 70 de săptămâni de ani de la Daniil, tot acum se împlineau toate proorociile. „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândească înfierea” (Galateni 4, 4-5).

Acum s-a împlinit şi proorocia făcută de Ieremia:

„Până când te vei întoarce fată fără de cinste? Că au

făcut Domnul mântuire spre sădire nouă, Întru mântuire vor umbla Împrejur oamenii” (Ieremia 31, 221°).

Iisus, Fiul lui Dumnezeu, S-a născut înainte de veci, fără mamă, din Tatăl, iar acum se naşte în veac, fără Tată, din mamă. Erau însă oarecare dispoziţii aspre ale Legii. Legea nu prevedea această unică naştere, decât că tot primul născut era închinat Domnului, întrucât unul din primii născuţi putea să fie Mesia.

Legea nu-I prevedea naşterea mai presus de fire.

Deci, ca să nu se întâmple neorânduieli, neorânduielile erau pedepsite cu moartea. Orice fată necăsătorită care năştea un prunc era ucisă cu pietre înaintea casei tatălui său. Dacă Sfânta Fecioară nu ar fi fost logodită cu bătrânul Iosif, la fel ar fi păţit.

Dar Iosif, logodnicul Mariei, nu ştia de Buna Vestire. Deci, după ce a stat Maria la Elisabeta „ca la trei luni”, când s-a întors acasă sarcina se observa. Bătrânul Iosif ştiindu-se neprihănit, era într-o mare cumpănă: să o mai ia de nevastă sau să o părăsească, să fie ucisă cu pietre? Deci, se gândea să desfacă logodna şi pe ascuns, să o lase în voia sorţii.

Chiar dacă Fecioara Maria l-ar fi lămurit, poate că tot ne lămurit ar fi rămas, de aceea a intervenit Providenţa. Îngerul Domnului i s-a arătat lui Iosif în vis, zicându-i: „Nu te teme a lua pe Maria” sub scutul tău, şi a o face să fie socotită de lume „nevasta ta”, pentru că sarcina sa nu este de la vreun bărbat ci „de la Duhul Sfânt”, sarcina aceasta nu îţi este spre ruşine, ci spre cinste. Tu ai menirea să o aperi de asprimea Legii scăpând-o de la moarte. Tu ai menirea să scapi Pruncul, ce se va naşte, şi de asprimea tiranului care v-a umbla să-L omoare! Tu ai menirea să fii ocrotitorul Aceluia, Căruia îi vei pune numele Iisus, care se tâlcuieşte Mântuitor, fiindcă El va mântui pe popor de păcatele sale!

Naşterea Pruncului din Fecioară este împlinirea proorociei făcute de Isaia: „Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu, şi-I vei pune numele Emanuil”, care se tâlcuieşte şi care corespunde misiunii Lui în lume, adică: „Dumnezeu cu noi”. Adică Dumnezeu ia chip de om adevărat ca să poată vorbi şi suferi la rând cu oamenii, să petreacă între oameni, ca om, deşi El este şi Dumnezeu adevărat.

+ + + + +

Iată un vis revelatoriu, care l-a liniştit pe Iosif şi i-a dat curajul tuturor ostenelilor viitoare, pe care avea să le facă şi pentru care Biserica l-a cinstit printre Sfinţi. Iată una dintre cele mai fericite treziri din somnul îndoielilor.

Read Full Post »