Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Septembrie 2011

Întrucît spiritismul ne înfăţişează o metodă de a comunica cu duhurile, această practică este deopotrivă de osandită de Biserică, prin chiar textele Sfintei Scripturi şi Sfinte Canoane, deoarece se întemeiază pe aceeaşi acţiune demonică care a generat totdeauna fenomenele de necromanţie.

Iată însă că această nouă rătăcire porneşte din America, adică din Apus, de unde au venit şi toate celelate erezii moderne.

Spiritismul iese la iveală la Hydesville (prov, Arcadia) în America de Nord, din casa familiei Fox, aparţinand sectei metodiştilor,

Deci această lucrare cu aparenţe suprafireşti ia naştere din mijlocul unor eretici, căzuţi din harul lui Dumnezeu. Este vrednic de luat în seamă istoricul acestui gen de manifestări oculte.

Intr-una din zilele lunii decembrie ale anului 1847, în casa Fox au început să se petreacă diferite fenomene ciudate. In cartea „History of Modern American Spiritualisrn” de Emma Hardinge, se povesteşte:

„Se auzeau lovituri în pereţi, în pardoseli şi zgomote curioase; deşi uşile şi ferestrele erau bine închise şi nimeni nu se afla prin acele încăperi decît locatarii casei, el constatau că mobilele erau zvîrlite pe jos şi dezordonat aruncate. Dealtfel, chiar în văzul lor, mobilele erau agitate de o mişcare oscilatorie ca şi cum ar fi fost legănate de valuri, ca şi cum ar fi fost însufleţite de o stranie viaţă”.

„Se auzeau paşi pe parchet; cele două fete ale soţilor Fox erau atinse de unele mîini reci invizibile”.

„In februarie acelaşi an, viaţa deveni de nesuportat. Nopţile se scurgeau fără somn şi nici zilele nu erau lipsite de tulburări. Aceste fenomene erau atribuite diavolului”.

„Cea mai mică dintre fete – Kate Fax – observînd că toate zgomotele care se produceau nu îi cauzau nici un rău, Începuse să se familiarizeze cu ele, iar într-o seară ajunse chiar să glumească cu autorul lor invizibil. Pocnind de mai multe ori din degete ea spuse: «Domnule măscărici, fă ca şi mine”. Acelaşi zgomot a fost repetat de îndată şi într-un acelaşi număr de pocnete, cateva alte încercări succesive confirmară această experienţă”.

„Strangandu-se laolaltă restul familiei şi vecinii, s-a continuat această primă «şedinţă de spiritism» cu diferite întrebări la care personajul nevăzut răspundea foarte corect: prin diferite lovituri”.

„La întrebarea dacă era un om, nu s-a primit nici un răspuns; în schimb s-au auzit mai multe lovituri repezi cînd s-a pus întrebarea dacă era un spirit”.

Iată deci originea spiritismului.

Intr-un răstimp de cîteva zile de la această întimplare s-a descoperit mediumnitatea de care se bucura mai cu deosebire fetiţa Kate Fox, precum şi mijlocul de comunicare intre lumea materială şi cea „spirituală” prin folosirea alfabetului obţinut prin „rappings”, indicîndu-se fiecare literă cu un anumit număr de lovituri. De abia mai în urmă, alte mijloace de comunicare mai iscusite au putut să apară, sub forma celebrelor „planşete”.

Cercuri spiritualiste s-au constituit repede sub recomandarea spiritelor din casa Fox şi numeroşi mediumi apărură de pretutindeni.

Aceste „meetings” cu aparenţe nevinovate erau invadate de membrii diferitelor secte. Unii dintre aceştia susţineau că mişcarea spiritistă indică începutul mileniului sau chiar sfirşitul lumii.

Pentru convingerea mulţimii, care în mare parte se arăta potrivnică acestor manifestări „supraomeneşti”, familia Fox a dat diferite probe publice mai cu seamă la Rochester, sub controlul anumitor comisii anchetatoare, care au constatat existenţa fenomenelor. (De observat că pînă şi metoda de convingere a lumii, prin asemenea demonstraţii publice, este o metodă în realitate demonică).

In scurtă vreme, Nordul Americii se cufundă în plin spiritism. De indată au apărut şi marii lui susţinători:

Edmonds cu lucrarea ,,The American Spiritualism” şi dr. Robert Hore, profesor la Universitatea din Pennsylvania cu lucrarea lui, de mare răsunet „Experimental Investigation of the Spirit Manifestations”.

 

Adepţii spiritismulul s-au înmulţit în mare număr în toată lumea. Ei au asociaţii de studii şi cercetări, societăţi de ajutor şi de binefacere, şi au luat din zi în zi o dezvoltare mai mare, cîştigînd teren în toate cercurile sociale, La 1896 în cartea sa ,,Le spiritisme” (Fakirisme occidental), Dr. Paul Gibier scria: „In Franţa numărul spiritiştilor este mai mic decît în Anglia şi America, dar credem a nu exagera afirmînd că la Paris sînt aproximativ o sută de mii” (p. 35, Ed. Oct. Doin Paris). Ziare spiritists, reviste şi alte foi periodice se tipăresc în toate ţările din lume cu o sporire din ce în ce mai mare. Din cîte se ştie, 13 reviste şi ziare de acest fel sînt Publicate în limba franceză, 27 în englezeşte, 36 în spaniolă şi aşa mai departe. România are şi ea două periodice spiritiste cunoscute sub numele de „Astralis” la Craiova şi „Revista Spirit.ist a” a cercului Haşdeu la Bucureşti.

 

Dintre aceste publicaţii, unde îmbracă o haină ştiinţifică cum sînt „Proceedings” ale  „Societăţii de cercetări psihice” din Londra.

 

Iar între membrii acestei societăţi se întalnesc adeseori numele cele mai ilustre ale ştiinţei engleze sau mondiale, conlucrînd unii cu alţii pe acest teren al fenomenelor psihice, mesmerice şi „spiritualiste”. Societatea are o organizaţie de mari proporţii, cu membri asociaţi şi membri corespondenţi, cu foarte numeroşi auditori, cu proprietăţi şi fonduri mari, cu filiale si multe ramificatii.

 

Un grup de savanţi redactează de asemenea şi în Germania o revistă „Sphynx” de acelaşi gen.

 

In vremea de faţă numărul spiritişrilor din toaţă lumea poate atinge cifra impresionantă de cel puţin 20 de milioane.

 

Cant despre locuitorii Americii de Nord s-a constatat încă de la începutul spiritismului că autohtonii, adică Pieile Roşii, erau cei mai neîntrecuţi rnediumi. Faptul excepţionalei lor mediumnităţi nu poate mira deloc dacă ţinem seama că aceşti indieni au rămas pînă azi subjugati formelor vrăjitoreşti pe care le deţin prin tradiţie de la strămoşii lor.

Pretinsele comunicări ale celor vii cu morţii, precum şi diferite practici folosite în acest scop erau bine cunoscute şi vechilor evrei, care le deţineau de la egipteni. Acest fel de necromanţie alcătuia într-o largă măsură baza unor practici magice care au rămas în uz, în anumite cercuri rabinice, pînă în zilele de azi.

Dar practicile acestor lucrări de magie îşi găseau îndepărtate fire de legătură şi în India. Iată de ce această ţară, devenită mai tîrziu colonia de căpetenie a Marii Britanii a putut alimenta magia în ţările anglosaxone, protestante şi eretice şi mai ales în metropolă.

De altfel, „Societatea Teosofică”, cu un număr considerabil de aderenţi, alcătuită în multe loje răspîndite în Indii, Europa, America şi Australia, îşi are sediul principal la Adyar în India.

Aceşti teosofi pretind că primesc îndrumări secrete de la o anumită „frăţie” tibetană de thaumaturgi. De cele mai multe ori teosofii sînt şi spiritişti.

Adepţii teosofiei nu îşi propovăduiesc învăţătura lor multimilor, cît mai ales celor mai distinşi oameni ai societăţii din toaye naţiunile. Ei fac abstracţie de religie şi îşi suprapun „doctrina” peste toate adevărurile revelate ale Sfintelor Scripturi.

Deformînd anumite doctrine hinduse (de inspiraţie nu mai puţin demonică), spiritiştii susţin nu numai nemurirea ci şi reîncarnarea sufletelor. Prin această susţinere, ei admit trecerea succesivă a sufletului prin mai multe vieţi terestre pentru a realiza deplina lui purificare şi desăvîrşire. Dar printr-o astfel de pierzătoare şi blestemată credinţă, diavolul falsifică sensul şi mijloacele adevărate ale mântuirii şi, totodată, stabileşte un întreg sistem de teocosmogonie contrar temeiurilor revelate ale Sfintei Scripturi.

În afară de vorbirea comună cu „morţii”, faţă de care demonii mistifică, în spiritism, pînă şi scrisul, individualitatea, glasul şi toate aparenţele proprii unei persoane decedate, se mai pot obţine, prin rnediumi, vorbirea în limbi străine, se pot face preziceri şi felurite dezvăluiri ale unor lucruri necunoscute şi se pot provoca apariţii de corpuri „fluidice” înfăţişând arătările unor presupuse persoane răposate, cu care „cercul” este în comunicare, sau presupuse arătări de sfinţi, de îngeri şi de alte puteri cereşti.

În cartea „Nouvelle experience sur la force psychique” (Librairie de sciences psychologiques, 5 rue des Petits-Champs) cunoscutul om de ştiinţă şi cercetător psihic William Crookes împarte diferitele fenomene spiritiste în următoarele clase:

1. Mişcări de corpuri grele prin şontact direct dar fără nici o sforţare mecanică (de ex. piliarul sau „uija” planşetelor spiritiste se mişcă singure).

2. Fenomene de „percusiune” – adică producere de loviri sau de simple atingeri pe corpul nostru sau în genere orice fel de loviri, pe cale nevăzută – precum şi producere de sunete de aceeaşi natură.

3. Alterarea greutăţii corpurilor, (prin anumite procese psihice diferite corpuri pot deveni mai uşoare sau mai grele; în anumite împrejurări greutatea lor devine atît de mare, încît nu mai pot fi urnite din loc. Asemenea cazuri se pot întîmpla şi cu anumiţi oameni cu înclinări mediumnice).

4. Mişcări de obiecte grele aşezate la o oarecare distanţă de medium şi deci produse fără nici un contact asupra lor.

5. Ridicări de corpuri grele deasupra pămîntului prin puteri nevăzute.

6. Ridicarea de la pămînt a unor corpuri omeneşti şi plutirea lor în văzduh. (W. Crookes menţionează ca constatat personal trei asemenea cazuri de înălţari în aer).

7. Mişcări independente de mici obiecte fără conlucrul nimănui.

8. Apariţii luminoase.

9. Apariţii de maini luminoase printr-o proprie luminozitate sau vizibilitate la lumina obişnuită.

10. Scriere directă (În unele şedinţe şi fără intervenţia nimănui, comunicările ce se transmit de „spirite” sînt scrise direct, fără ca nimeni să atingă condeiul).

11. Forme şi figuri de vedenii.

12. Cazuri particulare de fenomene din care se deduce acţiunea unei inteligenţe exterioare.

13. Mamfestări diferite într-un caracter mai complex de semne.

Cercetători şi referenţi ai unor fenomene ca cele meţionate de Wiliam Crookes în clasificarea sa sunt şi alţi oamenj de ştiinţă: Wallace, Cox, Luys, Dumont-Pelhier, Bernheim, Liebault, Richet şi alţii.

Dar în afara de catalogarea unor asemenea variate fenomene spiritiste, este necesar a preciza că sunt mai multe feluri de mediumi, prin mijlocirea cărora se pot produce astfel de manifestări. Sînt mediumi inspiraţi, mediumi somnambuli, vindecători de boli, mediumi pieton, muzicanti, literaţi, precum şi încă alte feluri.

Dupa natura acţiunii lor, mediumii se pot împărţi în doua categorii: mediumi cu efecte fizice şi mediumi cu ,efecte intelectuale şi „mistice”.

Intre înşelătorii din „odaiţele ascunse” de care pomeneşte Evanghelia (Matei 24, 26) sînt unii care se rup cu totul de orice religie: aceştia reprezintă laturaa spiritistilor teosofi; în schimb, sînt alţii care rămîn afiliati Biserici respective, fie ea ortodoxă, fie catolică, fie anglicana, fie reformată.

Asemenea cercuri spiritiste cu caracter religios au luat la noi în ţara numele de spiritualiste în sensul că adepţii lor condamnă spiritismul obisnuit, ca o lucrare demonica, în timp ce sunt convinsi ca ei se învrednicesc de revelatii dumnezeieşti. Spiritualiştii sunt în genere fervenţi practicanţi ai Bisericii, ei nu „cheamă morţii”, dar în schimb, se adună deopotrivă în şedinţe ascunse, pentru a avea, prin mediumi comunicări „la planşetă”, din partea unor presupuşi sfinţi ortodocşi (sau neonodocşi) cărora le urmeaza toate îndemnurile.

Ei cred în reîncarnare şi se întemeiază pe multe credinţe deşarte, îşi fac o falsă închipuire a Sfmtel Treimi, pe care o concep nu într-o înţelegere ipostatică şi unitară, ci într-o succesiune de valori descrescânde de la Tatal pînă la Duhul Sfant; ei subestimeaza valoarea dogmelor pentru credinţă; micşoreaza cu rstălmăciri arbitrare sfintele canoane ecurnenice, suntt neascultători Bisericii Ortodoxe, avînd împartăşire duhovnicească cu toţi ereticii; ei cred cu uşurinţa în dogme străine şi osândite de Biserica noastră; au cultul unor „sfinţi” şi „moaşte” straine de dreapta crcdinţă; au mare înclinare de a crede în orice semne şi minuni înşelătoare ale unor falşi profeţi; el se cred aleşi şi în toată aparenţa de smerenie sânt trufaşi, ca şi învăţătorul lor Satana, crezîndu-se chemaţi spre „misiuni” şi „revelaţii” înalte pe care Domnul le-a pregatit pentru ei. Prin comunicarile primite, aceşti „spiritualişti” sunt îndemnaţi sa fie milostivi, sa intreprindă lucrări de binefacere, sa traiasca in cumpataree. Drept urmare, pe mulţi momeala aceasta frumoasă îi atrage şi îi cîştigă, încredinţandu-i ca „roadele sînt bune” şi că deci şi „pomul e bun”.

Ei nu vor însă să înţeleagă că prin rătăcirea lor s-au sinucis duhovniceşte şi că semănătura lor nu e grîu ci neghină, deoarece ei aduc stricare dreptei credinţe şi învăţături mincinoase. Pe cîtă vreme Sfînta Scriptură spune:

„Dacă vă propovăduieşte cineva o Evanghelie, alta decît aceea pe aţi primit-o să fie anatema !” (Galateni 1, 9).

Deci, dacă n-ar fi decît învăţătura drăcească a reîncarnării, care se propovăduieşte de către aceşti trufaşi rătăciţi, şi încă este o pîngărire a Evangheliei!

Prin aceeaşi întunecată lucrare, anumite cercuri „spiritualiste” pretind ca au comunicări de la Mântuitorul sau chiar că EI Însuşi li se arată în chip luminat, acolo, în acele „odăiţe ascunse”, unde Domnul Hristos ne-a îndemnat să nu ne ducem şi să nu credem, căci sânt lupi în blană de oaie care vor să ne piardă. Iar în această înşelăciune, mediumii lor, sub călăuzirea puterii satanice, scriu comunicări cu conţinut religios, vestesc lucruri viitoare, împart sfaturi moralizatoare şi pictează icoane.

Cât despre aceste „icoane”, ele se „sfinţesc” acolo, la aceeaşi planşetă diabolică, de presupusa mînă a Mântuitorului. Asemenea pângăriri sânt ţinute apoi în mare cinste cu candela aprinsă şi cu încredinţarea că Domnul Şi-a zugrăvit chipul Său după asemănarea Lui.

Unul dintre precursorii „doctrinei” spiritismului, Emanuel Swedenborg, ca răspuns la întrebarea 139 din catehismul său spune: „Eu cred că noi sântem acum ajunşi la timpul venirii lui Hristos, la începutul Bisericii noi, care se cheamă «Noul Ierusalim». Această venire nu e personală, ci spirituală, şi este constituită de revelaţia Sfîntului Duh, a cuvîntului Său dumnezeiesc”.

„Eu, Iisus – le spune o comunicare – am apărut în 1861 şi declar că noua iconomie care se cheamă venirea Domnului este începută”. „Ea fu inaugurată în 1874 şi atunci se adeveriră cuvintele profetului: «Domnul va veni pe nourii cerului cu mii de îngeri»; «prin mediumi, noi vindecăm bolnavii şi alungăm duhurile rele”. (Din Conradi 77. Cesu Christo-ritornerâ? Quando ? Come ? Perche? Ed. S. Firenze 1927).

Şi Conradi adaugă: „Asemenea manifestări spiritiste, minunate şi ciudate au fost constatate de fiziologi, chimişti, fizicieni, matematicieni, naturalişti etc. Asemenea lucrare întunecoasă, asemenea putere diabolică este acum răspîndită în toată lumea şi a îmbolnăvit cu arta sa blestemată 20 de milioane de oameni” (aceeaşi lucrare, p. 78).

Despre aceştia, ca şi despre toţi sectantii se poate spune: vor „cădea” în cursa Satanei „cei sortiţi pieirii” deoarece „n-au primit iubirea adevărului ca să se izbăvească”. Pentru aceea le trimite Dumnezeu lucrarea înşelăciunii. Această apostasie este a acelora care nu sânt tari în credinţa adevărată şi se lasă uşor ispitiţi de cel rău.

In îcheierea acestui capitol se cuvine să se pomeneasca ceva si despre magnetismul animal si despre sugesie, de care s-au ocupat cu precadere medicii de seama din diferite ţari, dar care au pornit în cercetarile lor de la aceleaşi puncte vicioase ca şi în celelalte fenomene psihice, în care Adevarul revelat prin Biserica este ocolit, sau chiar pângarit.

Aceasta noua forma de manifestare a puterilor necunoscute ale omului a starnit în ultimele decenii un deosebit interes pentru toti cercetatorii de fenomene metapsihice.

Felurite experiente medicale, cu rezultate foarte neîntelese pentru cei neduhovnicesti si pentru cei straini de toate firele demonologiei, au putut tulbura multe minţi. Intre aceste experiente se pot cita unele exemple devenite clasice. Asa este cazul provocarilor unor arsuri sângerande, fara nici o substanta vesicanta asupra unei persoane hipnotizate si supusa unei simple sugestii.

Deopotriva s-au stabilit rezultate contrarii cand, în aceeaşi stare hipnotica, şi tot ptin sugestie , s-au putut împiedica orice efecte pe care trebuia sa le produca în mod natural aplicarea unei substante vezicante pe bratul unei persoane. Pentru ca experienţa sa fie mai concludenta, s-a aplicat concomitent pe celalalt braţ al persoanei în cauza aceeaşi substanta vesicanta, fără însă ca sugestia să se exercite şi faţă de acea parte a corpului; drept rezultat, „revulsivul” a starnit o adevarata inflamaţie cu serozitaţi şi cu o mare iritare a epidermei, în timp ce nimic nu se producea pe primul braţ.

Martorii acestei experienţe au fost profesorii Beaunis şi Bernheim de la Facultatea de medicină din Nancy, împreună cu doctorii Brulard şi Liebeault („Causerie Scientifique” de Victor Meunier – Rappel, Paris).

În alte cazuri şi cu aceleaşi procedee s-au putut provoca asupra unor persoane supuse sugestiei hipnotice, stări de beţie, de veselie nemăsurată sau de mare îndurerare etc.

Sant cunoscute şi experienţele făcute cu schimbarea personalităţii cuiva, mergînd pînă acolo încît ,,O tînără femeie s-a putut crede general, iar un bărbat în toată firea s-a putut crede doică”.

„De pe urma unor asemenea experienţe se văd oameni umbland în patru labe şi lătrând ca nişte câini, iar alţii mieunând ca nişte pisici, deoarece li s-a sugerat gîndul că ei sînt într-adevăr cîini sau pisici. Multora li se poate sugera ideea că au comis o crimă pe care sînt în stare să o declare şi să-şi ia pedeapsa” (Din aceeaşi „Causerie Scientifique”, Paris).

Dacă asemenea experienţe sânt menite să înjosească personalitatea omului şi să o falsifice pînă la cele mai dezgustătoare forme demonice, ispita unor asemenea „cercetări ştiinţifice” i-a călăuzit pe unii psihiatri la aplicarea magnetisniului în formă de sugestie în felurite cazuri de vindecări de boli, fie de natură nervoasă, fie organică.

Deci folosindu-se anumite puteri psihice ascunse în om, pentru scopuri care par bune, dar stingîndu-se pănâ la o totală atrofiere personalitatea omului, care se supune unor asemenea practici, de fapt se aduce in joc intervenţia aceloraşi agenţi demonici ca şi in celelalte îndeletniciri psihice, iar rezultatele obţinute oricît ar fi de minunate, nu sânt totuşi minuni, ci satanisme.

Cît despre lămurirea unor asemeenea „minuni” ale psihismului, desigur că nu de la ştiinţele fizice, biologice sau medicale se va putea aştepta vreo dezlegare, ci numai de la demonologie, care la lumina învăţaturilor Bisericii Ortodoxe, ne poate dezvălui sorgintea reală din care provin astfel de fenomene.

Iar Biserica Ortodoxă este singura biserică adevărată şi mîntuitoare, din toate cultele creştine, care poate filtra şi clasa în chip desăvîrşit toate aceste fenomene, deoarece este singura alcătuire sobornicească şi apostolică care păstrează nealterate toate Sfintele Taine şi toată Sfânta Predanie, prin dogmele, rînduielile şi canoane1e Sfintelor Sinoade ecumenice.

Biserica fixează însă şi aspre canonisiri împotriva tuturor înşelătorilor sau săvîrşitorilor acestor urâciuni. .Spirirismul – scrie ierom. Nicodim Sachelarie în «Pravila bisericeascâ» – este o născocire diavolească care înşeală minţile cele necredincioase şi nesupuse poruncilor lui Dumnezeu. Oare sufletele oamenilor (după moarte) le-a lăsat Dumnezeu să umble fără nici un rost ? Numai diavolului i-a îngăduit Dumnezeu să umble ca un leu căutînd pe cine să înghită” (I Petru 5, 8; Iov 2, 1-10).

„Pentru aceasta Dumnezeu a poruncit: «Numai Eu sânt Domnul! Să nu vă duceţi la cei ce cheamă sufletele morţilor, nici la vrăjitori, ca să-i întrebaţi şi să fiţi părtaşi cu ei, fiindcă numai Eu sînt Domnul Dumnezeul vostru»” (Lev.19, 31). 

 

„Şi dacă vi se va spune, zice Isaia: «Intrebaţi pe cei ce cheamă morţii şi pe cei ce spun viitorul şi bolborosesc» răspundeţi: nu va întreba oare un popor pe Dumnezeul său? Va întreba el pe cei morţi pentru cei vii ?” (Is. 8, 19).

 

„El este o amăgire diavolească. «Şi nu este de mirare căci chiar Satana se preface în înger de lumină … iar slujitorii lui se prefac în slugi ale vieţii cuvioase. Sfîrşiul lor va fi pierzarea” (II Cor. Il, 14; Ef. 6, 12).

 

„Cel ce nu se leapădă de această înşelăciune nu poate fi primit la Sfintele Taine şi se canoniseşte ca şi vrăjitoria … ” (Afurisania pe 20 de ani).

Tot astfel şi cu privire la hipnotism, despre care se spune:

Hipnotismul este o fază a vrăjitoriei, iar nu a ştiinţelor psihologice cum ar pretinde unii. Cine îl practică se canoniseşte ca şi vrăjitoria” (Din aceeaşi ediţie, p. 155).

Read Full Post »

– Sectarul: Ce este Sfanta Tradiţie pe care voi ortodocşii o socotiţi al doilea izvor al descoperirii dumnezeieşti şi o puneţi în egalitate cu dumnezeiasca Scriptură?

– Preotul: Sfanta Traditie sau Sfanta Predanie este învătătura dată de Dumnezeu prin viu grai Bisericii, din care o parte s-a fixat în scris, mai târziu. Ca şi Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie cuprinde descoperirea dumnezeiască trebuitoare mântuirii noastre. Ea este viaţa Bisericii în Duhul Sfânt şi curentul viu al vieţii Bisericii, fiind al doilea izvor al descoperirii dumnezeieşti şi ca atare, având aceiaşi autoritate ca şi Sfanta Scriptură.

– De la Adam şi până la sfârşitul lui Avraam au trecut – potrivit vechilor hronografi (Kedrona, ş. a.) 3678 de ani (Hronograful de la Neamţ, ed. 1837, p. 44-45), la care adăugăm 430 de ani, cât au stat israieliţii robi în Egipt (Geneza 15, 13; Ieşirea 12, 40), face 4 l08 ani. În aceşti ani, nici Sfanta Scriptură nu a fost şi nici sâmbăta nu s-a ţinut ca sărbătoare de vreun popor. Timp de atâtea mii de ani, oamenii cei credincioşi şi aleşi de Dumnezeu s-au povăţuit pe calea mântuirii numai prin Sfânta Tradiţie adică după învăţătura despre Dumnezeu însuşită prin viu grai, şi vreme numai de 1400 de ani, cât a fost de la Moise până la venirea Domnului, s-au călăuzit şi de Sfanta Scriptură a Vechiului Testament.

– După cum, mai înainte de a se scrie cărtile Vechiului Testament, lumea s-a povăţuit spre cunoaşterea lui Dumnezeu şi la calea mântuirii numai prin Sfanta Tradiţie (Predania prin viu grai), tot astfel, mai înainte de a se scrie cărţile Noului Testament, Sfânta Tradiţie a fost îndreptarul după care primii creştini s-au povăţuit pe calea mântuirii. Primul care a semănat învăţăturile Noului Tesument prin viu grai în urechile oamenilor a fost însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care, trei ani şi jumătate cât a vestit Evanghelia Sa, nu a scris nimic ci neîncetat în această vreme a învăţat poporul. Iar după ce Şi-a împlinit ascultarea Sa către Părintele Sau, pe Apostolii Săi nu i-a trimis să scrie, ci să propovăduiască Evanghelia la toată lumea, spunându-le: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşilui veacului. Amin!” (Matei 28, 19, 20). Din ziua întemeierii ei (anul 33) şi până în anul 44 după Hristos, când Sfântul Matei a scris prima Evanghelie, Biserica s-a condus fără scriptura Noului Testarnent, s-a condus prin Sfânta Tradiţie, din care o parte va fi mai târziu consemnată în scris. De asemenea au fost multe scrieri care s-au pretins că sunt inspirate şi scrise de Apostoli, dar Biserica a fost aceea care le-a admis, le-a recunoscut sau nu, ca fiind inspirate, deoarece ea trăia adevărul Evangheliei, mai înainte ca el sa fi fost scris; îl trăia prin tradiţie.

– Aşadar, iată ce este Sfânta Tradiţie: izvorul şi rădăcina celor două Testamente, al celui Vechi şi al celui Nou şi de aceea noi o numim al doilea izvor al descoperirii dumnezeieşti şi o socotim că are aceiaşi însemnătate ca şi Sfânta Scriptură.

– Sectarul: Sfânta Scriptură este cuvânt dumnezeiesc şi nu este iertat a se înlocui sau a se schimba cu Tradiţia, care e cuvânt omenesc, pentru că scrie în Evanghelie: „Dar voi, de ce călcaţi porunca dumnezeiască pentru datina voastră? Aţi desfiinţat legea lui Dumnezeu pentru rânduiala voastră. Făţarnicilor, bine a proorocit despre voi Isaia când a zis: Poporul acesta … zadarnic mă cinsteşte, învăţând învăţături care sunt porunci omeneşti” (Isaia 29, 13; Matei 15, 3, 6-9; Marcu 7, 13). De aceea nu e voie să înlocuim şi să schimbăm sau să adăugăm şi noi la legea lui Dumnezeu cuprinsă în Sfânta Scriptură, prin cuvântul omenesc al Traditiei.

– Preotul: Nu este deloc adevărat ceea ce spui dumneata căci legea lui Dumnezeu nu e cuprinsă numai în Sfânta Scriptură. Auzi ce spune dumnezeiescul Evanghelist Ioan, că sunt încă şi alte multe câte a fâcut Iisus, care de s-ar fi scris una câte una cred că nici în lumea aceasta n~ar încăpea cărţile ce s-ar fi scris (21, 25). Iarăşi, acelaşi Evanghelist Ioan mărturiseşte într-una din epistolele sale: „Multe având a vă scrie, n-am voit pe hârtie şi cu cerneală ci nădăjduiesc să vin la voi şi să vă vorbesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină” (II Ioan 1, 12). Aşadar, vezi că dumnezeiescul Evanghelist mai mult se bucura cu ucenicii săi când avea posibilitatea să le vorbească prin viu grai (predanie) decât a le trimitee ceva prin scris, .iar voi ţineţi morţiş numai la cele scrise şi nu bagaţi în seama ca atat Mântuitorul cât şi mulţi dintre Apostoli, n-au lasat nimic scris, ci au propovăduit prin viu grai.

– Sectarul: Creştinii nu trebuie să se lase ademeniti de alte învăţături omenesti înşelătoare, deosebite de cele dumnezeieşti ale Sfintei Scrpturi, caci aşa ne îndeamnă apostolul: Luati aminte să nu vă furere minţile cineva cu filozofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după stihiile lumii şi nu după Hristos” (Colosem 2, 8). Aşadar, datoria noastră este să ne ferim de înşelăciunea predaniei (tradiţiei) omeneşti.

– Preotul: Dumneata nu înţelegi deosebirea care este între învăţăturile cele cu predanie omenească şi cele cu predanie apostoleasca şi evanghelică. Ai adus aici un citat al Sfintei Scripturi, care se refera la predania învăţăturilor omeneşti şi la filozofia cea deşartă a veacului acestuia şi care nu are nici-o legătură cu Sfânta Tradiţie, cea evanghelică şi cea apostolească a Bisericii lui Iisus Hristos. Sfânta Tradiţie nu e o predanie omenească nici filozofie nici înşelăciune, ci este cuvântul lui Dumnezeu, care ni s-a preda noua prin viu grai. Marele Apostol Pavel ne învaţă şi ne îndeamnă sa ţinem cu tărie predaniile, zicând: „Aşadar, fraţilor staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II Tesaloniceni 2, 15), iar voi îi îndemnaţi pe creştinii neîntăriţi să hulească şi să lase Predaniile apostoleşti şi bisericeşti şi nu înţelegeţi că însăşi Sfânta Scriptură este un rod al Sfântului Duh, care a crescut din rădăcina şi pomul Sfintei Tradiţii.

Sectarul: Sfânta Scriptură ne este de ajuns pentru credinţă şi pentru mântuirea noastră şi deci nu avem nevoie de tradiţie. Aşa rezultă şi din cuvintele Apostolului Pavel către Timotei: „De mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi este de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea care duce la dreptate” (II Timotei 1, 15-16). Cuvintele sunt limpezi. Oricare adaos la Sfânta Scriptură este de prisos.

Preotul: Aici este vorba numai de Scriptura Vechiului Testament, căci cea a Noului Testament nu era încă scrisă. Pavel îi scrie lui Timotei că Vechiul Testament îi poate servi ca cel mai bun învăţător pentru întărirea credinţei sale în Hristos şi pentru aducerea în creştinism. După tâlcuirea voastră ar urma ca nici cărţile Noului Testament – care aveau să fie scrise în perioada care a urmat acestei scrisori adresate de Apostolul Pavel către Timotei să nu fie primite, ci să fie ţinute numai cele ale Vechiului Testament, despre care aminteşte aici Pavel lui Timotei.

 Sectarul: Nu putem admite tradiţia, pentru că în ea au intrat prea multe elemente false şi astfel, mai ales astăzi, nu mai putem deosebi Tradiţia cea adevărată şi apostolică, de cea falsă.

Preotul: Biserica lui Hristos a statornicit adevărurile de credinţă – dezvoltate de-a lungul Tradiţiei – prin învăţăturile şi canoanele Sfintelor Soboare ecumenice, ale celor locale, ale cărţilor simbolice prin mărturisirile de credinţă (ca de pildă Mărturisirea Ortodoxă de la Iaşi, 1642) şi prin multe alte sinoade de sfinţi arhierei făcători de minuni, care s-au adunat la sinoadele cele din vechime, unde s-a statornicit îndreptarul sfintei credinţe ortodoxe, care era atacat de multe cete eretice existente în acele vremuri.

Cât priveşte schimbarea şi nealterarea Sfintei Traditii, aceasta se poate controla în baza următoarelor conditii”

1 – Să nu cuprindă în sine contraziceri; să nu se contrazică cu tradiţia apostoli că sigură; să nu se contrazică cu Sfanta Scriptură.

Numai fără astfel de contraziceri este posibil ca o învăţătură oarecare din Tradiţie să provină de la Mântuitorul sau de la Sfintii Apostoli, care au fost sub înrâurirea directă a Sfântului Duh.

2 – Să fi fost ţinută de Bisericile Apostolice şi să aibă continuitate neîntreruptă şi controlată până astăzi.

3 – Să fi fost recunoscută şi urmată întotdeauna de întreaga Biserică ecumenică;

4 – Să fie în perfect acord cu toţi sau dacă nu, cel puţin cu cea mai mare parte a părinţilor şi învăţătorilor bisericeşti;

Când o tradiţie nu îndeplineşte aceste condiţii, ea nu poate fi adevărată şi sfântă, deci nu poate fi admisă şi urmată.

Sectarul: Cu toate aceste verificări pe care ziceţi că le-a făcut şi le face Biserica Ortodoxă referitor la adeverirea Traditiei noi mai siguri suntem pe învăţăturile cuprinse în Sfânta Scriptură.

 

Căci primii creştini primeau numai cele cuprinse (scrise) în Stanta Scriptură, după cum este scris: „Aceştia (iudeo-creştinii din Beria) erau mai mărinimoşi decât cei din Tesalonic; ei primiră cuvântul cu toată osârdia şi zilnic cercetau Scripturile ca să vadă dacă lucrurile sunt aşa” (Faptele 17, Il). De aici urmează că noi trebuie să ţinem învăţăturile pe care le găsim scrise în Sfanta Scriptură.

– Preotul: Dar marele Apostol Pavel laudă pe creştinii din Corint nu pentru că ţineau învăţăturile cele scrise, ci pentru că îşi aduceau anunte de el şi ţineau cu tărie la învăţăturile cele nescrise, pe care le primiseră prin Predanie (Tradiţie) de la el, scriindu-le: „Frafilor, vă laud pe voi că în toate vă aduceţi aminte de mine şi ţineţi predaniile aşa cum vi le-am dat” (1 Corinteni II, 2). Oare cum este bine, să facem ca voi şi să tinem numai la învătăturiie cele scrise, sau să urmăm pe marele Apostol Pavel care laudă pe cei ce ţin predaniile cele nescrise? Ba mai mult, noi vă dovedim Sfintii Apostoli şi Evangheliştii au crezut şi au predicat multe din Sfanta Tradiţie pe care o moştenisera din vechime şi care nu se gasesc scrise în Sfânta Scriptură. Voi vă lăudaţi ca ţineţi numai cele scrise, dar chiar Apostolii propovăduiesc cele nescrise in ” Sânta Scriptură”.

Sectarul: Unde se vede că Apostolii ar fi predicat învăţături afară de cele ce sunt scrise în Sfânta Scriptură? ”

– Preotul: Iată câteva dovezi: Sfântul Apostol Iuda, în epistola a II-a cea sobornicească, printre altele zice: [Dar Mihai Arhanghelul: cand se împotrivea diavolului, certându-se cu el pentru trupul lui Moise n-a îndrăznit să aducă judecată de hula, ci a zis: „Certe-te pe tine Domnul”] (Iuda 1,9). Caută dumneata în toată Scriptura si vezi dacă vei afla scrise aceste cuvinte; dar şi mal jos, in aceeaşi sfântă epistolă, apostolul aminteşte de proorocia lui Enoh, zicand. [Dar şi Enoh, al şaptelea de la Adam, a prorocit despre aceştia: ” Iată va veni Domnul în zecile de mii de sfinţi al lui ca sa facă judecată împotriva tuturor şi să mustre pe toţi nelegiuiţii de faptele păgânătăţii lor întru care au făcut făradelege şi de toate cuvintele de ocară pe care ei păcătoşii, netemători de Dumnezeu, le-au rostit împotriva Lui”] (Iuda 1, 14-15). Dar nu numai Iuda Apostolul vorbeşte de Tradiţie, ci şi marele Pavel in trimiterea a doua către Timotei, iată ce zice: „După cum Ianeş şi Iambres s-auî mpotrivit lui Moise aşa şi aceştia stau împotriva adevărului, oameni stricaţi la minte şi netrebnici pentru credinţă”. (II Timotei 3, 8).

Şi iarăşi, marele Apostol Pavel adresându-se preoţilor din Efes le zice: „Ţineţi minte cuvintele Domnului Iisus, caci El a zis „Mai fericit este a da, decat a lua” (Faptele 20, 35).

Acum, te întreb pe dumneata, care crezi numai cele scrise, de unde au luat aceşti doi apostoli – Iuda şi Pavel- cuvintele de mai sus, căci nicăieri în Sfânta Scriptură nu le vei afla scrise? Vezi cum Apostolii au vorbit şi au folosit Sfanta Tradiţie şi cum greşiţi voi hulind învătătura cea nescrisă a Sfintei Tradiţii?

 – Sectarul: Totuşi nu este cu putinţă ca Sfânta Tradiţie să se fi putut păstra până astăzi în întregime şi în toată curăţia pe care a avut-o de la început şi de aceea, noi avem garanţia mai mult în învăţăturile scrise din Sfânta Scriptură.

– Preotul: Ai văzut în cele de mai sus că marele Pavel lauda pe creştinii din Corint pentru că au ţinut cu tărie predaniile cele nescrise, aşa cum le primiseră din gura lui. Ai auzit că însuşi Apostolii au folosit în propovăduirea lor cuvinte direct din Sfânta Tradiţie, ca acelea referitoare la proorocia lui Enoh şi celelalte. Ţi-am arătat încă şi prin ce mijloace s-a păstrat de-a lungul veacurilor Sfânta Tradiţie şi totuşi, dumneata la toate ai rămas neînţelegător, spunându-mi că nu ai garanţia decât la cele scrise. Acelaşi Apostol Pavel îndeamnă şi sfătuieşte pe creştinii din Tesalonic să fie foarte atenţi şi vigilenţi la păstrarea Sfintei Tradiţii: „Fraţilor, staţi ne clintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fi prin epistola noastră” (II Tesaloniceni 2, 15). Iar în alt loc: „Chir dacă noi înşine sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema!” (Galateni 1, 8). Deci, Evanghelia pe care v-am vestit-o şi prin viu grai nu numai prm scrisoare.

– Sectarul: Cum a putut să se păstreze vreme de mii de ani această normă a Sfintei Tradiţii în Biserică, de vreme ce preoţii şi scriitorii voştri bisericeşti schimbă de la o zi la alta adevărurile Sfintei Scripturi şi predaniile apostoleşti, care de la început au fost curate şi nealterate? După cum, dacă iei în mână o Biblie chiar de acum 50 de ani şi o pui alături de cele de azi, nu mai seamănă nicidecum, tot aşa au făcut arhiereii şi preoţii voştri şi cu alte cărţi sfinte şi cu Sfânta Tradiţie, cu care voi ortodocşii vă lăudaţi că o ţineţi aşa cum aţi moştenit-o de la apostoli.

– Preotul: Nu este deloc adevărat ceea ce susţii dumneata. Biserica lui Hristos este ocrotită de Duhul Sfânt şi nu poate greşi (Matei ro, 17-20; Ioan 4, 16-26; 15, 26; 16, 12-14; II Timotei 3, 16 ş. a.) fiind condusă în chip nevăzut de însuşi întemeietorul Iisus Hristos, până la sfârşitul veacurilor (Matei 28, 20 ş. a.). Dacă unii scriitori bisericeşti, arhierei, preoţi sau laici, au tradus Biblia din alte limbi sau au îndreptat vreun cuvânt învechit, care nu mai corespunde exprimării în limba de azi a poporului nostru, apoi ceasta a fost o îndreptare şi o corectare de exprimare şi nu o schimbare de fond, de conţinut a textului biblic. Dacă ar învia azi un  român de pe vremea lui Mircea cel Bătrân sau a marelui Ştefan şi ai voi să vorbeşti cu el, ţi-ar părea că este aproape de alta naţie, căci limba de astăzi a poporului nostru nu mai este întocmai cu cea care se vorbea pe atunci. Tot astfel şi cu cărţile de pe atunci; odată cu trecerea vremii, s-au corectat de către scriitor cuvintele şi expresiile potrivit vorbirii de azi, dar nu s-a schimbat înţelesul lor scripturistic şi tainic. Ţi-am spus mai înainte ca temeiurile pe care se reazămă Sfanta Tradiţie şi prin care se asigura pastrarea curaţeniei originale şi transmiterea ei peste veacuri au fost: simbolurie vechi de credintă, canoanele apostolice, definiţiile dogmatice ale celor şapte sinoade ecumenice etc. La acestea se adaugă ca garanţii pentru păstrarea neschimbată a Sfintei Tradiţii şi alte marturii de mare importanţă precum sunt: practica veche a Bisericii, marturiile bărbaţilor apostolici, printre care Sfântul Ignatie Teoforul, ucenicul apostolilor († 104 după Hristos), care îndemna credincioşii de pe vremea sa, să se ferească de învăţăturile ereticilor şi sa pazească curată numai tradiţia apostolică (Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, cartea a II-a, c. XXXVI, nr. 2). De asemenea Sfântul Policarp, episcop de Smirna, tot un părinte apostolic († 106 după Hristos), Sfântul Irineu († 202 după Hristos): Sfântul Vasile cel Mare (397), dau în scrierile lor mărturii asemanatoare, rar ultimul Sfânt Părinte citat, se exprimă astfel: „Dintre dogmele şi propovăduirile păstrate în Biserică, unele le avem din doctrina cea scrisă, iar altele le-am primit din Tradiţia Apostolilor prin succesiunea în taină, nescrisă – şi acelea au aceiaşi putere ca şi cele scrise” (Despre Sfântul Duh, c. 28). Hegesip – ne mărtunseşte acelaşi istoric Eusebiu de Cezareea – (Cartea a 4-a c. 8, nr. 1) s-a sârguit să adune la un loc toate tradiţiile apostolice şi a adunat mai multe din ele în cinci cărţi – din care Eusebiu citează – dar cu timpul s-au pierdut. Origen († 250 după Hristos) zicea: „Să fie păstrata. tradiţia  apostolica în Biserică”. Sfântul Epifanie († 403) scrie: „Trebuie pastrata tradiţia, pentru că nu este cu putintă a afla toate în Sfânta Scriptură; Sfinţii Apostoli au depus unele în secrisori, altele în Tradiţie … „. Sfântul Ioan Gură de Aur († 407) menţionează: „De aici (din II Tesaloniceni 2, 15) se vede că apostolii n-au predat toate prin scrisoare, ci multe fără scrisori, dar şi acestea nescrise sunt demne de crezare. Dacă este Tradiţia, atunci nu cauta nimic mai mult” (Omil. IV, nr. 2 la Tesaloniceni). Sfântul Grigorie de Nissa († 394) scrie: „Avem Tradiţie ajunsă la noi de la Parinti ca o moştenire prin succesiune de la Apostoli, transmisa prin sfinţii ce au urmat” (Contra lui Eunomie, cartea a IV-a). Clement Alexandrinul († 215 după Hristos) arată: „Aceia care explică Scriptura contra Tradiţiei bisericeşti au stricat norma adevărului” (Stromata lib. Cap. VII); tot aşa de hotărât în această privinţă scrie şi Sfântul Ciprian (258): „Dacă ne vom îndrepta noi la izvorul Traditiei dumnezaiesti, se va curma rătăcirea omenească” (E. 74). Iata deci, marturii grăitoare oglindind în ele credinta din vremea Apostolilor şi din perioada imediat unnătoare, până în secolul IV. Practica veche a Bisericii este de asemenea o importantă mărturie despre valoarea Sfintei Tradiţii şi despre preţuirea pe care a avut-o de la început şi până azi.

– Aşadar, trebuie ţinută cu mare sfinţenie Sfânta Traditie deoarece în Sfânta Scriptură nu este cu putintă a afla toate cele spre mântuire. Sflinta Scriptură ne învată multe să facem, dar nu ne arata cum. De exemplu ne cere să ne botezăm, dar nu arată cum, sa ne împartasim, să ne cununăm, dar nu ne arată şi modul concret de realizare; să ne rugăm, dar nu arată cum, unde şi când; să facem semnul Sfintei Cruci pe faţa noastră, după cea scrisă: „Însemnatus-a peste noi lumina feţei Tale Doamne” (Ps. 4, 6) dar nu ne arată şi cum. Dar cine ne-a învăţat pe noi prin scriere, ca să ne închinăm spre răsărit? Care Scriptură ne arată graiurile chemării Sfântului Duh de la sfinţirea Preacuratelor Daruri sau la sfinţirea pâinii şi a paharului euharistic? Care învăţătură din Sfânta Scriptură ne arată sa facem binecuvântarea apei botezului şi sfinţirea Crismei (Sfântul şi Marele Mir)? Care Scriptură ne învaţă despre întreita afundare a celui ce se botează şi lepădările de satana de la Botez? Rugăciunea de doxologie, către Sfânta Treime (slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh), din care Scriptură ne-a rămas? Punând aceste îutrebări defăimătorilor Tradiţiei, Marele Vasile arată că: „Dacă ne-am apuca noi a lăsa cele nescrise, din obiceiuri, ca pe unele ce nu ar avea putere mare, am greşi la însăşi cele mai de frunte, păgubind Evanghelia. Aşadar, obiceiul ce îl ţine Biserica, nescris, ca unul ce este de origine apostoli că şi folosit de Sfinţii Părinţi ca Predanie rămasă de la ei în Biserica lui Hristos, are putere de lege” (Sfântul Vasile cel Mare, canon 87 şi 91, Pidalionul de Neamţ, 1844, pg. 431-435).

Prin urmare, trebuie reţinut că importanţa şi folosul Sfintei Tradiţii provine din raportul strâns ce există între ea şi Sfânta Scriptură, căci într-adevăr ele stau într-un raport de unire şi întregire reciprocă, bazat pe faptul că amândouă cuprind în ele Sfânta Descoperire Dumnezeiască şi sunt pentru noi izvoarele acesteia. Deci, este cu neputinţă să se contrazică între ele sau să nu existe între ele raportul de reciprocitate.

Sfânta Scriptură numai în Sfânta Tradiţie are mărturia cea mai sigură pentru canonul cărţilor ei şi pentru caracterul ei dogmatic (inspiraţia ei divină), iar Sfânta Tradiţie numai prin Sfânta Scriptură îşi poate dovedi puritatea adevărului ei.

Read Full Post »