Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Ghid practic ortodox al tanarului contemporan’ Category

4. Chiar dacă citim cărţi duhovniceşti, când ne uităm la noi şi în jurul nostru, vedem că nimeni nu a ajuns să se roage cu adevărat şi chiar cădem într-un formalism fariseic.

Cum să ne ferim de împietrirea inimii?

De unde ştii că nimeni nu a ajuns să se roage cu adevărat sau că totul este mort duhovniceşte? Nu cumva îi judeci cam mult pe cei din jur? Tocmai de la asemenea gânduri de judecata apare adesea împietrirea inimii şi formalismul duhovnicesc.

Părintele Sofian Boghiu, la care se spovedeau mii de oameni, spunea că judecata aproapelui este o boală foarte” răspândită la români şi că ea ne trage foarte mult în jos.

Creştinul care se străduieşte să. se uite numai la păcatele lui (fără a cădea în deznădejde, care este cealaltă latură a ispitei) şi se luptă să se elibereze de acestea, dobândeşte libertatea harică. El nădăjduieşte în harul dumnezeiesc, se .frământă ce să facă pentru a fi mai aproape de Dumnezeu şi nu mai are nici timp şi nici chef să se uite la păcaiele celorlalţi. În ceea ce priveşte împietrirea inimii, pentru a ieşi din această stare, ne sunt de mare folos spovedania deasă, citirea cărţilor duhovniceşti şi practicarea, într-un duh de umilinţă, a rugăciunii lui Iisus. . (T’P}

5. Cum ne putem linişti în lume? Cum dobândim pace?

În primul rând trebuie spus că aşa cum e lumea din noi, aşa o vom vedea şi pe cea de afară. Dacă în noi e haos, e mănunchi de patimi, lumea din jur ni se va părea un iad sau un loc plin de persoane care vor să ne tragă spre iad şi atunci vom încerca să îi băgăm noi pe ei în iad, ca să scăpăm noi de el. Aşa gândesc mulţi, pornind de la cuvintele: iadul sunt ceilalţi.

Pace nu are decât cel care trăieşte în sfânta ascultare faţă de duhovnicul său, cu condiţia ca acel duhovnic să fie un om plin de discernământ, un izvor de pace sau, mai bine-zis, un canal viu prin care se scurge în fiii lui duhovniceşti harul Păcii care este Hristos.

Mi-a plăcut mult un lucru citit de curând: era un sfat dat călugărilor care nu mai vor să stea în mănăstire cu ceilalţi, ci cer binecuvântare să se retragă în pustnicie. Un sfânt spunea aşa: să nu crezi, pustnice, că dacă eşti în singurătate, eşti mai bun sau mai sfânt decât cei din mănăstire. Ci să cugeţi aşa: pentru că sunt nevrednic să stau cu ceilalţi călugări, pentru că sunt plin de patimi, nici mănăstirea nu m-a putut răbda şi trebuie să trăiesc singur. Numai aşa se va feri de mândrie un asemenea pustnic. Noi ce învăţăm de aici? Că trebuie să facem ordine în interiorul nostru, să scoatem afară gunoaiele din casa sufletului nostru, să lăsăm Pacea să intre în noi. Iar condiţia ca să cunoşti pacea este să fii în pace cu toţi ceilalţi. Omul care este supărat pe cineva nu va avea niciodată pace. Prin iertare intră pacea în noi, iar prin mândrie iese. Nu lumea e de vină, ci noi, dacă nu avem pace. Trebuie să trecem un singur examen cu brio: examenul propriei conştiinţe. (C.S.)

În primul rând, să nu judecăm, să nu osândim pe nimeni. Aceasta e sursa multor nelinişti din lume în ziua de azi. .Dacă vrem să ne umplem de tulburare urrnărimce fac alţii de pildă, chiar la televizor – şi-i criticăm cu … „nevinovăţie”. Cârtirea, bârfa, vorbirea de rău, privirea la lucruri necuviincioase alungă pacea.

Pacea se dobândeşte de la cei care au dobândit-o, se „fură”. Dacă ne spovedim unui părinte duhovnicesc, dacă mergem la biserică, dacă ne rugăm şi dacă încercăm să ne facem datoria, după putere, vine în noi pacea lui Hristos. (1.1.)

6. Dacă mă iert pe mine însumi, nu este de ajuns?

Asta e ca şi cum te-ai duce la, farmacie şi, cu ochii închişi, ai spune: sunt foarte bolnav, vă rog să îmi daţi a treia cutie de medicaente de pe raftul de sus, din stânga, şi a patra din sertarul din spatele dvs. Nu contează ce medicamente sunt acolo, tu le iei şi te faci bine. Şansa să nimereşti leacul bun estete foarte mică. Deci, dacă te ierţi singur, asta înseamnă că nu vei mai greşi? Că te-ai învăţat minte? De ce nu te-ai pus la punct înainte să cazi, înainte să greşeşti? Adică amânarea e bună? Şi crezi că nu o să amâni să te schimbi în bine dacă tot tu te ierţi singur?

E ca şi cum un criminal odios se iartă singur şi atunci toată lumea ar trebui să stea foarte liniştită, pericolul ca acel criminal să lovească din nou a trecut cu desăvârşire. Poveşti, poveşti … Viaţa este alta în realitate. E nevoie ca altcineva să îţi arate cum ai greşit, ce te-a condus la cădere, cum puteai să te fereşti de ea. Căci nu oricine mănâncă peşte ştie să pescuiască …

(C.S.)

 

7. Nu dau destul seama în faţa legilor lumeşti?

Mai trebuie să îmi pese şi de alte legi? Există aşa ceva?

Am să încep prin a-ţi spune că legile lumeşti nu sunt toate bune. Sunt multe şi încurcate şi, nu de puţine ori, nedrepte. Simţi,şi tu asta, nu-i aşa? Atunci de ce să dăm seama în faţa lor? Răspunsul este simplu şi cam trist: nu avem de ales, de vreme ce trăim într-o societate care a ales să se dirijeze după astfel de legi. Ştii şi tu că mulţi se pricep să le ocolească “legal” şi nu sunt pedepsiţi. Dar acei oameni, mai devreme sau mai târziu, îşi primesc dreapta răsplată, cu siguranţă. După ce lege se întâmplă aceasta? După Legea lui Dumnezeu. De aceasta trebuie să ne pese cel mai mult. Ştii de ce? Pentru că este singura lege care ne vrea binele, atât aici în lume, cât şi în veşnicie. Aici e frumuseţea: Legea lui Dumnezeu o respectăm, ca să ne fie nouă bine!

Deşi ni s-a transmis (în mod greşit) ideea că este foarte complicat şi dureros să respectăm poruncile lui Dumnezeu, de fapt totul este foarte simplu. Aceste „legi” sunt uşor de înţeles, de pus în practică şi nu trebuie să facem nicio facultate ca să le pricepem.

Dacă ne trăim viaţa după această Lege simplă şi de dragul nostru lăsată de Dumnezeu, atunci legile punitive omeneşti nu ne mai afectează. Vom fi feriţi de ele prin chiar modul nostru de viaţă. (C.Ţ.)

Anunțuri

Read Full Post »

2. De ce ar trebui să fiu eu moral dacă cei din jurul meu nu sunt?

Un filosof oriental îndemna cândva: „Nu încerca să te adaptezi, realitatea are o problemă!” Nu cred că ne e de folos să ne aliniem neapărat după mode sau trenduri. Unde am ajunge, dacă am adopta mereu, fără discernământ, comportamentul celor din jur? Am fura, ne-am droga, am vorbi urât şi am justifica toate spunând că … aşa fac şi alţii.

Fiecare îşi alege să trăiască cum doreşte, dar totodată e şi responsabil pentru ce alege. încercăm să fim morali raportândune la Dumnezeu, nu la cei din jur. (L.D.)

3. Îi pasă cuiva de tinereţea noastră?

Sigur că îi pasă. Şi nu unuia, ci multora. Problema este să afli în ce fel le pasă. Unora le pasă să câştige cât mai mult de pe urma ta, exploatându-ţi inocenta, lipsa de experienţă, buna intenţie. Pe aceştia îi cunoşti după cele pe care ţi le întind. Iar cea mai mare ispită este ideea că trebuie să fii la modă. Am mai scris despre asta, găseşti mai sus.

Altora le pasă cu adevărat de tine şi de comoara ta cea mai mare: sufletul tău. Şi de aceştia îţi poţi da seama, tot după cele ce ţi le oferă: un zâmbet sincer, o vorbă bună, o carte frumoasă, un sfat de folos, timpul lor pentru a te asculta şi a te ajuta în nevoile tale şi multe altele de acest fel.

Încearcă şi fă-ţi o listă cu cei din jurul tău şi vezi cam ce îţi oferă fiecare şi în ce fel o face. Nu va fi greu să îţi dai seama cui îi pasă cu adevărat de tine şi cui nu. Iar dacă, prin absurd, nu ai găsi în jurul tău decât oameni care se folosesc de tine întrun fel sau altul, să ştii că mai presus de toţi Îi pasă lui Hristos. Ştii de unde îţi poţi da seama foarte uşor? Şi-a dat viaţa pentru tine. Mai poţi găsi pe cineva despre care să poţi spune aceasta?

Dacă te simţi singur(ă) şi nebăgat(ă) în seamă, roagă-L pe Hristos să îţi scoată în cale oameni care Îl iubesc pe El. Ei cu siguranţă te vor iubi şi pe tine. (C.Ţ.)

Read Full Post »

Capitolul 1

 Viaţa şi sensul ei

1. Care este sensul vieţii? Că eu nu mai văd nici unul …

Aş începe prin a-ţi spune că mă bucur că nu mai vezi niciun sens al vieţii, deşi sunt conştientă că pare cel puţin ciudat. Eu aş zice că acum te afli pe drumul cel bun. Până acum, probabil, ai găsit tot felul de „sensuri” pentru viaţa ta. De exemplu, să fii mereu în pas cu moda (fie că este vorba de îmbrăcăminte, de muzică, de telefoane mobile, de destinaţii de vacanţă etc).

Dar ai constatat, ca şi mine, că toate acestea se schimbă prea des şi, într-un final, ne-am dat seama că suntem manipulaţi şi că alţii fac bani mulţi din strădania noastră de a fi la modă. Pentru noi este destul de costisitor şi devine frustrant dacă nu reuşim sa ţinem pasul cu schimbările modei, ba chiar devine şi obositor. Atunci? Care-i sensul, vorba ta? Am fi caraghioşi să trăim numai ca să fim în pas cu moda. Ba aş zice că am fi cu adevărat curajoşi dacă nu ne-ar mai păsa de modă.

Dar hai să mergem mai departe cu căutarea sensului. Poate cineva ne-ar spune că tot ce trebuie să facem este să învăţăm, să terminăm multe şcoli şi să avem multe diplome. Eu ţi-aş spune că este posibil să ne ajute şi că este bine să învăţăm ceea ce ne este de folos. Dar ca să se rezume tot sensul vieţii numai la învăţat ar fi prea de tot. Care ar fi finalitatea? Dacă avem o mulţime de diplome şi viaţa ni se pare tot grea şi plictisitoare, degeaba toată strădania.

Am putea să ne mai gândim că ne-am născut să ajun-‘ gem cineva în viaţă, un mare om de ştiinţă, un nume pe care să îl ştie tot omul. Nu vreau să îţi amintesc acum de nume precum Nero, Hitler, Stalin cunoscute de mai toată omenirea, că nu ne foloseşte. Contează mai mult pentru ce motive cineva ne-ar ţine minte numele. De aici ar trebui să reţinem doar faptul că trebuie să ne gândim la ce lăsăm în urma noastră.

Poate altcineva ţi-ar spune că trăim ca să fim fericiţi sau măcar să ne simţim bine. Cred că am observat de multe ori cum oamenii care îşi fac un scop din a fi fericiţi cu orice preţ sfârşesc prin a fi printre cei mai nefericiţi de pe planetă (altfel cum s-ar explica de ce atâta vedete se sinucid ) deşi, aparent, au de toate: faimă, bani, libertate să facă orice.

Eu am văzut în întrebarea ta o idee foarte importantă: nu se poate să fi venit pe lume numai ca să trăim un număr de ani şi apoi să se termine totul! Ar fi chiar fără sens, nu?

Şi totuşi ne-am născut ca să fim fericiţi şi să ne fie bine.

Dar cu adevărat, nu din false motive. Eu vreau să te încredinţez că există cu adevărat tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, dar acestea sunt numai lângă Hristos. El e sensul vieţii noastre. Să Îl căutăm, să Îl aflăm şi să vrem să fim alături de El. Mai întâi aceasta şi apoi pe toate celelalte ni le va da El. (C.Ţ.)

Read Full Post »

Episcopia Ortodoxă a Covasnei si Harghitei

Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”

Ghid practic ortodox al tanarului contemporan

Aparut cu binecuvantarea Înaltpreasfintitului Ioan Selejan, Arhiepiscopul Covasnei si Harghitei

Autorii Ghidului:

Biofizician dr. Virgiliu Gheorghe

Conf. dr. Claudia-Elena Ţuclea

Dr. loana Braru

Publicist Laurentiu Dumitru

Pr. lect. dr. Stefan Negreanu

Jurist Anamaria Jitea

Dr. Violeta-Olivera Radosav

Ierom, dr. Teofan Popescu

Psiholog Dumitra Amihăesie

Pro drd. Ioan Irimia

Ing. Cristian Filip

Pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

Cuvant înainte

Suntem obisnuiti ca, atunci cand primim un dar, sa , lepadam sa-l vedem, sa-l ţinem in mainile noastre, sa-l punem loc de cinste in casele noastre si sa se bucure de el toata familia. Recunoastem cu totii că am primit fiecare darul vieţii, însa unde este el asezat în noi? Acest dar este personal, chiar daca vorbim ṣi de o viata comunitara.

Omul, in cautarea adevarului si in cercetarea lumii înconjurătoare, a descoperit mai intai astrele cerului si apoi a inceput a se descoperi pe sine. Si astazi, omului ii este mai usor sa descopere alte corpuri ceresti in galaxia noastra, decat sa se descopere pe sine, omul fiind o mare biblioteca cosmica.

Pentru omul care crede in Dumnezeu, cercetarea sa trebuie sa fie condusa dupa doi vectori principali: vectorul cercetarii rationale – pentru ea lumea a fost creata dupa raţiunile divine – si apoi dupa un al doilea vector: al cercetarii spirituale.

Omului i-a fost mai usor sa descopere lumea decat sa se descopere pe sine. Cred ca primul organ intern pe care si 1a descoperit omul a fost inima si mult mai tarziu creierul. Inima bate in pieptul omului, iar creierul „bate” intr-o lume a cunoasterii.

In limba ebraica conceptul „viata” este exprimat prin cuvantul „hayyim”, iar în limba greaca – „zoi”. Notiunea de „viata” nu implica doar o stare fizica statica, ci mai cu seama capacitatea de a actiona, de a se misca, fapt ce il deosebeste fundamental pe om de orice alte creaturi sau elemente din univers

Viata este conceputa ca un dar al lui Dumnezeu, al lui Dumnezeu Cel Viu, Care insufla viata in om.

Durata vietii omului pe pamant e marginita. In Cartea Psalmilor scrie: „Anii nostri s-au socotit ca panza unui păianjen; zilele anilor nostri suni saptezeci de ani, iar de vor fi In putere, optzeci de ani ṣi ce este mai mult decât acestia osteneala ṣi durere.” (Ps. 89,10-11).

Daca viata omului s-ar sfarsi dupa petrecerea lui pe pamant, am putea spune ca viata omului nu este altceva decat o capodopera tragica, lata insa ce ne spune Profetul Daniil in cartea sa: ,, ṣi multi dintre cei care dorm în tarana pamantului se vor scula, unii la viata veṣnică, iar aţii spre ocară ṣi rusine veṣnic.” (Daniil12, 2).

Oare darul lui Dumnezeu este stricacios, este pieritor?!

Viata – ca dar al lui Dumnezeu e vesnica si de aceea nimanui nu-i este ingaduit a se atinge de darul vietii niciunui om.

Omul nu e rodul unei fictiuni care sfarseste in cenusa, caci lacrima iubirii lui Dumnezeu nu poate fi arsa: omul iṣi continuă existenţa în vesnicia iubirii Creatorului său. Cenuṣa poate fi sfarsitul unei fictiuni, dar omul in niciun caz, caci el e rodul iubirii si al ratiunii divine, iar iubirea nu poate fi arsa, Ecuatia iubire egal cenusa nu este compatibila in univers cu iubirea lui Dumnezeu.

Doamne, eu sunt lutul, pune-mă pe roata vieţii ṣi fă din mine vasul în care sa versi lacrimile iubirii Tale!

Care este oare totusi esenţa acestui dar al vietii?

Esenta acestui dar este iubirea lui Dumnezeu, pentru ca tot ce daruieste Dumnezeu este din iubirea Sa desavarsita si nemarginita. Iata, deci, care este suportul vietii: iubirea lui Dumnezeu. Timpul si viata omului curg înapoi spre Creator.

Dumnezeul nostru este Dumnezeul celor vii, adica Domnul Cel plin de iubire. Omul, prin viata lui morala, este “împreuna-lucrator eu Dumnezeu” ṣi contribuie la extinderea lubirii lui Dumnezeu în univers; omul devine astfel un saditor al iubirii nemarginite a lui Dumnezeu, caci întru aceasta a fost creat omul- partener de dialog al iubirii lui Dumnezeu.

Zilele omului pe pamant trec, dar viata lui nu trece, căci, odata primind omul darul vietii, el deja paṣeṣte în veṣnicie alaturi de Creatorul sau. Zilele omului nu se topese, ci intra in vesnicie.

 

Pentru ce traieṣte omul?

Aceasta este una din marile întrebari la care suntem chemaţi să răspundem, Traim pentru o viata limitată ca timp, aici, pe pământ, sau trecem ṣi păstrăm acest dar al vieţii în vesnicie?

Prin viaţa noastră, Dumnezeu umple universul de iubire. Dumnezeu nu doreste ca minunata Sa creatie sa fie un deṣert, ci un univers al vieţii în care să rodească iubirea Sa.

Dumnezeu nu doreste sa ne exileze dincolo de univers, ci doreste sa ne exileze în iubirea Sa.

In lumea antica, omul era socotit ca o mare minune.

Mare este taina vieţii omului. Ea ne-a fost descoperita în parte dupa Intruparea si Invierea lui Hristos.

Care era sensul vieţii pana la Invierea lui Hristos?!

Totul se sfarṣea printr-o tragedie. Acum, dupa Inviere, viata noastra, aici, pe pamant se sfarseste printr-o mare bucurie – a întoarcerii pe braţul cel iertator si pironit al lui Hristos, pe bratul iubirii si al mangaierii.

Unii ar dori sa traiască intr-o viaţă fară viaţă. Darul vieţii trebuie pazit de fiecare dintre noi; el este personal, dar si semenul nostru poarta în el acelasi dar al vietii, al iubirii lui Dumnezeu. Cu toate că oamenii se deosebesc du[pa limb ape care o vorbesc ṣi dupa alte însuṣiri, ei sunt totusi fraţi prin originea lor; toţi sunt zidiţi dupa chipul ṣi asemănarea lui Dumnezeu.

Istoria civilizaţiei umane este plină de razboaie, de ucideri ṣi sunt prea puţine consemnări despre o viata plina de iubire ṣi întrajutorare.

Folosim in limbajul nostru cotidian expresia „a început razboiul între doua state, între doua popoare” ṣi îi ṣi gasim cauză acestuia, însa nu spunem că de fapt a început un razboi împotriva vieţii. Daca am conṣtientiza aceste lucruri, poate că n-ar mai fi atatea razboaie pe pamant.

Impotriva neîntelegerilor dintre oameni ṣi popoare nu se lupta eu sabia, ci cu lacrima ṣi cu iubirea. Datorita atâtor răutaţi de pe pamant, azi Durnnezeu ṣi omul plâng, unul în Cer, celalalt pe pământ, Nu in arenele romane au fost sfaṣiate cele mai multe vieţi, ci în laboratoarele pseudo-constiintei urnane. Prin pilda vieţii Sale, Hristos a aratat că sensul cel mai adânc al vieţii este împletirea jertfei eu iubirea. Jertfindu-se ṣi iubind, omul nu cade niciodata: “Dragostea nu caută ale sale (. . .) dragostea nu cade niciodata,” (I Cor. 13, 5-8). Sfantul Pavel le pune în faţă crestinilor aceasta triadă: iubire-slujire-jertfă.

Va binecuvantez pe toti autorii ṣi cititorii acestei carţi scrisa eu mult suflet, urându-vă să aveti mereu în faţa inimilor voastre aceasta triada mantuitoare, în ṣi prin Hristos.

Read Full Post »