Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Iunie 2010

Cuvinte purtătoare de nădejde

„Fiule, când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită!” (Sirah 2, 1),

„Uitaţi-vă la neamurile cele din început şi vedeţi cine a nădăjduit spre Domnul şi s-a ruşinat? Sau cine a petrecut în frica Lui şi a fost părăsit? Sau cine L-a chemat pe El şi a fost trecut cu vederea?” (Sirah 2, 10).

„În lume necazuri veţi ,avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (In. 16, 33).

„Dar credincios este Dumnezeu, Care nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda” (I Cor. 10, 13).

ISPITE, ÎNTRISTĂRI, DURERI ŞI RĂBDARE

Cu smerenia împuţinăm întristarea adusă de ispite

Să ne aducem aminte de făcătorii de rele, care se dau pe ei înşişi in mâinile judecătorilor ca să fie pedepsiţi pentru faptele lor. Aceştia, atunci când încep să fie chinuiţi, dacă se smeresc şi îşi mărturisesc fără întârziere nedreptatea lor, sunt pedepsiţi mai puţin şi suferind acele dureri, se izbăvesc. Dacă însă rămân neînduplecaţi şi nu vor să-şi mărturisească fărădelegea, chinurile lor se înmulţesc. Iar la sfărşit, după multe suferinţe şi după ce trupul lor ajunge plin de răni, sunt nevoiţi să mărturisească, chiar şi fără să vrea, dar acum nu le mai foloseşte la nimic, deoarece au îndurat deja toate acele chinuri; Căci şi noi pentru păcatele noastre cele nesăbuite suntem predaţi, ca să fim miluiţi, în măinile Dreptului Judecător al tuturor oamenilor şi primim loviturile întristărilor, pănă cănd le vom mărturisi. Atunci pedeapsa se micşorează. Aşadar, dacă atunci cănd va veni peste noi toiagul Judecătorului ne vom smeri şi ne vom aduce aminte de nedreptăţile noastre, mărturtsindu-le în faţa Dreptului Judecător, cu puţine ispite şi întristări ne vom izbăvi. Dar se poate ca în timpul certării să ne cuprindă încăpăţânarea şi să nu mărturisim că noi am greşit, fiind vrednici să pătimirn şi mai multe, ci să aruncăm vina pentru păcatele noastre asupra oamenilor. Ba încă şi asupra diavolilor, iar uneori chiar şi asupra dreptăţii dumnezeieşti şi astfel ne scoatem pe noi înşine nevinovaţi.

Ne încăpăţânăm şi nu ne pocăim, deşi ştim că Dumnezeu cunoaşte mai bine ceea ce ne este de folos şi că dreptatea Lui se întinde peste întreaga lume şi că fără să poruncească El, nimeni nu este pedepsit. Deci dacă vom înfrunta întristările noastre cu o astfel de încăpăţănare, orice necaz va veni peste noi, ne va aduce o mâhnire neîncetată, iar necazurile noastre vor deveni şi mai cumplite şi vor veni unele după altele. Iar aceasta până când vom dobândi o adevărată cunoaştere de sine, ne vom smeri şi vom conştientiza că am păcătuit. Dar dacă ne vom învârtoşa şi, siliţi fiind de necazuri, vom mărturisi păcatele noastre la sfărştt, această mărturisire nu ne va folosi, de vreme ce am îndurat toate întristările şi ispitele şi ne-am lipsit de mângăierea pe care o aduce pocăinţa.

Necazurile îndurate fără de voie sunt iconomisite de iubirea de oameni a lui Dumnezeu

Cu cât cineva se va lipsi de bunăvoie de bunătăţile acestei lumi, cu atât mila lui Dumnezeu îl va urma, iar iubirea Lui îl va ocroti. Însă toţi cei care au o voinţă slabă şi pentru aceasta nu se pot nevoi pentru dobândirea vieţii veşnice, Dumnezeu povăţuieşte sufletele lor spre virtute prin necazurile cele fără de voie. Căci şi acel sârac Lazăr nu era lipsit de bunătăţile acestei lumi de bunăvoie. Acesta avea şi trupul plin de răni şi astfel era cuprins de două suferinţe amare, una fiind mai rea decât cealaltă. Însă la sfârşit s-a învrednicit de sânul lui Avraam. Dumnezeu este foarte aproape de inima omului întristat, care cu durere strigă către El. Se poate ca Dumnezeu să-l lipsească pe om de bunătăţile cele materiale sau să-i trimită un alt necaz, dar toate acestea le îngăduie până când ne vom deprinde cu răbdarea. El lucrează întocmai ca un medic care operează pe cineva pentru a-l scăpa de o boală gravă. Cu toate acestea, Dumnezeu îi arată iubirea Sa de oameni potrivit cu măsura în care acela îndură necazurile.

În vremea necazurilor să ne încredinţăm înţelepciunii şi purtării de grijă a lui Dumnezeu

Nici demonii, nici fiarele nu-l pot vătăma pe om, nici oamenii răi nu-şi pot împlini voia lor cea rea de a-i distruge pe ceilalţi, dacă Dumnezeu, Care cărmuieşte toată lumea, nu va îngădui aceasta. Iar dacă îngăduie, El va hotărî cât de mare va fi vătămarea. Căci Dumnezeu nu îngăduie ca ei să acţioneze în deplină libertate, pentru că altfel nu ar fi supravieţuit nici o făptură. El nu lasă ca puterea demonilor şi a oamenilor răi să se apropie de făpturile Sale şi să le vatăme potrivit voinţei lor. De aceea să-ţi spui întotdeauna: „Îl am pe Dumnezeu Care mă păzeşte şi nici o făptură nu poate să mă vatăme. dacă nu are îngăduinţă de la Dumnezeu. Cred încă şi aceasta că nici măcar înaintea ochilor mei nu vor îndrăzni să se arate şi nici să-i aud ameninţările. Căci dacă ar fi avut îngăduinţă de la Dumnezeu să facă rău cât de mult vor, nu ar fi fost nevoie de cuvintele lor ca să mă înfricoşeze. ci ar fi făcut cu mine ce ar fi vrut”.

Şi iarăşi să-ţi spui: „Dacă este voia Domnului meu ca făpturile Sale să fie stăpânite de demoni şi de oamenii vicleni, primesc aceasta cu bucurie ca să nu zădămicesc voia Domnului meu” şi astfel. În vremea ispitelor te vei umple de bucurie. fiind încredinţat că mâna Domnului te povăţuieşte prin ispite. Întăreşte. aşadar. inima ta. având încredere În Domnul şi nu te teme nici de frica de noapte. nici de săgeata ce zboară ziua. Căci credinţa dreptului în Dumnezeu. ne spune Sfânta Scriptură. îmblânzeşte fiarele sălbatice şi le face ca nişte mieluşei.

Să-I fim recunoscători lui Dumnezeu pentru necazurile ce ni le trimite şi să le răbdăm cu bucurie. căci El ne iubeşte

De multe ori Dumnezeu îngăduie ca asceţii virtuoşi să fie încercaţi cu lipsirea de bunurile materiale şi să se ridice ispite asupra lor, să sufere boli trupeşti, precum Iov. să fie aruncaţi în sărăcie şi în primejdia de a fi ucişi de oamenii cei răi. Numai sufletele lor nu sunt vătămate, Căci nu este cu putinţă ca atunci când păşim pe calea lui Dumnezeu să nu întâlnim lucruri şi situaţii neplăcute, iar trupul să nu fie chinuit cu boli şi osteneli, desigur. atunci când iubim viaţa trăită în virtute. Omul care îşi petrece viaţa sa potrivit voii sale păcătoase, care este biruit de invidie sau de altă patimă de suflet-ucigătoare, va fi osândit de Dumnezeu. Dacă însă va păşi pe drumul virtuţii şi va trăi potrivit voii lui Dumnezeu împreună cu mulţi alţii care fac aceeaşi nevointă, dar va întâlni ceva neplăcut, nu este bine să părăsească calea virtuţii, ci dimpotrivă, trebuie să primească încercarea cu bucurie, iar nu să se plângă, şi să mulţumească lui Dumezeu pentru acest mare dar. Să-i mulţumească încă şi pentru că a căzut în această încercare pentru dragostea Lui şi că s-a făcut părtaş pătimirilor Prorocilor, Apostolilor şi tuturor Sfinţilor, care au îndurat necazurile fără să părăsească calea lui Dumnezeu, fie că au venit ispite de la oameni, fie de la trup, fie de la demoni. Căci fără îngăduinţa lui Dumnezeu nu este cu putinţă să ne găsească ispita, care se face pentru noi pricină de a trăi potrivit voii dumnezeieşti. Nu este cu putinţă ca Dumnezeu să lucreze într-un alt chip, atunci când vrea să-l ajute pe cel ce doreşte să se afle lângă El, decât să îngăduie ca acesta să fie încercat pentru ca astfel să se dăruiască cu totul adevărului Evangheliei. Şi aceasta pentru că omul singur nu se poate învrednici de măreţia virtuţii, căci. pentru a primi binefacerile lui Dumnezeu. nu poate singur să se dea pe sine necazurilor şi, mai mult. să se bucure pentru ele, fără să fi primit de la Hristos harisma răbdării. Aceasta o mărturiseşte şi Sfântul Apostol Pavel. Căci atât de mare este acest dar, încât numeşte aceasta hartsmă, zicând: Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci şi să pătimiţi pentru El (Fil. 1. 29). Şi aşa cum Apostolul Petru scria în epistola sa: Dar de veţi şi pătimi pentru dreptate. fericiţi veţi fi … întrucât sunteţi părtaşi patimilor lui Hristos (I Petru 3. 14: 4. 13). Aşadar, nu este bine să te bucuri când toate îţi merg bine, iar în necazuri să te posomorăşti şi să cugeţi că ele (necazurile) sunt străine de calea lui Dumnezeu. Căci de la începutul lumii şi din generaţie în generaţie oamenii păşesc pe calea lui Dumnezeu prin cruce şi prin răstignirea şi omorârea patimilor. De unde însă ţi-a venit aceasta. adică să nu doreşti necazurile? Află, deci că. dacă cugeţi astfel, nu te afli pe calea lui Dumnezeu. Nu vrei să păşeşti pe urmele sfinţilor, ci voieşti să mergi pe o altă cale. a ta, şi să păşeşti pe ea fără să pătimeşti nimic.

Calea lui Dumnezeu este crucea de fiecare zi. Nimeni nu a urcat la Cer prin odihnă. Ştim unde sfârşeşte calea odihnei şi a traiului bun. Dumnezeu însă niciodată nu vrea ca cel ce 1 s-a afierosit cu toată inima sa să rămână fara grijă. Dimpotrivă, El vrea ca acesta să se îngrijească neîncetat de dobândire a virtuţilor. Dar şi din aceasta înţelegem că Dumnezeu îi poartă de grijă, din faptul că îi trimite neîncetat necazuri.

Pe cei care îşi petrec viaţa îndurând ispite, niciodată dunmezeiasca Pronie nu-l lasă să cadă în măinile dracilor. Desigur, dacă se pleacă şi sărută cu smerenie picioarele fraţilor, le acoperă greşelile ca şi cum ar fi ale lor. Cel care vrea să trăiască fără să se îngrijescă de virtute şi face aceasta în mod conştient, dar în acelaşi timp vrea să păşească pe calea virtuţii, unul ca acesta nu are nici cea mai mică idee despre această cale. Drepţii nu numai că s-au nevoit de bunăvoie, ci chiar şi fără de voie, prin îndurarea ispitelor cumplite, trimise lor pentru a li se încerca răbdarea. Căci atunci când sufletul are frică de Dunmezeu, nu se teme de nimic din cele care vatămă trupul, deoarece nădejdea lui se află în Dunmezeu, atât în această viaţă, cât şi în cea viitoare, care nu are sfărşit. Amin.

Să nu începi lucrarea virtuţii dacă nu eşti pregătit să te lupţi cu vrăjmaşul

Atunci când vrei să începi o lucrare plăcută lui Dumnezeu, mai întâi să te pregăteşti împotriva ispitelor care te vor afla şi să nu şovăi deloc. Căci vrăjmaşul are obicei, atunci când vede pe cineva, că începe cu credinţă fierbinte o lucrare bună şi măntuitoare, să-l împiedice cu diferite ispite înfricoşătoare, ca, din pricina lor, să se răcească râvna lui şi să nu mai aibă vreo dorinţă de a se îndeletnici cu vreo lucrare plăcută lui Dumnezeu. Iar aceasta nu pentru că vrăjmaşul ar avea o asemenea putere – căci dacă ar fi avut, nimeni nu ar fi putut face vreodată vreo faptă bună – ci Dumnezeu îngăduie astfel, aşa cum am aflat din pilda lui Iov. Aşadar. pregăteşte-te pe sineţi, astfel încât să înfrunţi cu vitejie ispitele ce se împotrivesc lucrării virtuţilor şi numai atunci această lucrare a ta e bineplăcută lui Dumnezeu. Dar dacă nu te vei pregăti pentru înfruntarea ispitelor, să nu pomeşti spre săvărşirea virtuţilor.

Înţelepciunea lui Dumnezeu se arată în ispite şi în necazuri

Aşa cum se apropie genele una de alta, tot astfel se apropie şi ispitele de oameni. Iar aceasta Dunmezeu a iconomisit-o cu înţelepciune ca noi să dobândim folos.

Adică să baţi cu stăruinţă la uşa milei lui Dumnezeu atunci când eşti împresurat de ispite şi prin frica întristărilor să intre în mintea ta sămânţa pomenirii lui Dunmezeu, ca rugăndu-te fierbinte să te apropii de El. Şi astfel să se sfinţească inima ta cu neîncetata pomenire a lui Dumnezeu. Dacă vei face aceasta, atunci când Îl vei ruga, El te va asculta.

Prin necazuri cunoaştem dragostea lui Dumnezeu

Ca să nu-ţi pierzi încrederea şi dăruirea faţă de El, Dunmezeu a iconomisit să fii încercat de necazuri. Aceasta şi ca să părăseşti calea Lui, atrăgând astfel mânia Sa, iar atunci te va pedepsi, dacă nu te vei pocăi, te va lepăda de la faţa Lui. Gândeşte-te şi la aceasta: câtă lipsă de evlavie şi câte fapte necuviincioase aduc în viaţa noastră traiul cel bun şi lipsa fricti de Dunmezeu. De aceea, prin pătimirile noastre şi prin necazurile ce vin asupra noastră creşte pomenirea Lui în inima ta. Şi astfel, prin frica de cele neplăcute, Dunmezeu te deşteaptă ca să baţi la uşa milostivirii Sale; izbăvindu-te în acest chip de necazuri şi semănând înlăuntrul inimii tale dragostea Sa cea dumnezeiască. Prin aceasta El te aduce lângă Sine şi te cinsteşte cu darul înflerii, dăruindu-ţi din belşug harul său. Căci altfel cum ai fi cunoscut că îţi poartă de grijă şi te iubeşte, dacă nu te-ar fi împresurat necazurile? Pentru că mai ales prin durere şi întristare este cu putinţă să se înmulţească dragostea lui Dumnezeu în sufletul tău şi să-l umple. Ele te fac să-ţi cunoşti harismele tale şi-ţi aduc aminte de deosebita purtare de grijă ce o are Dumnezeu pentru tine. Toate aceste daruri duhovniceşti se primesc în urma celor întristătoare. Şi aceasta ca să te înveţi să mulţumeşti pentru toate lui Dumnezeu. Aminteşte-ţi de Dumnezeu. ca şi El să-şi amintească de tine. Iar atunci când îşi va aduce aminte de tine şi te va mântui de necazuri. vei primi de la El tot felul de binecuvântări şi vei fi fericit. Aşadar. nu-L uita. risipindu-ţi mintea în deşertăciuni, ca să nu te uite nici El pe tine atunci când vei războit de cel viclean. Când toate îţi vor merge bine, să te supui lui Dumnezeu şi să păzeşti poruncile Lui, ca să ai îndrăzneală înaintea Lui întru necazurile tale, prin rugăciunea făcută din inimă şi cu stăruinţă.

Toţi cei care mor pentru lume se pregătesc să îndure cu bucurie cele neplăcute

Dacă ispititorul va lovi pe cel nedrept, acesta nu va avea curaj să ceară ajutorul lui Dumnezeu şi nici să aştepte de la El măntuire, pentru că în vremea in care nu avea necazuri şi se afla întru odihnă, nu a împlinit voia Sa. Înainte de a incepe războiul, caută cu stăruinţă să faci alianţă şi mai înainte de a te îmbolnăvi, caută să afli cine este medic bun. Astfel, înainte de a veni asupra ta necazuri, să te rogi, ca în vremea necazului să-L afli pe Dumnezeu ajutător, iar El te va asculta cu atenţie. Mai înainte de a aluneca şi de a cădea in deznădejde, să te rogi lui Dumnezeu, dar mai înainte de a te ruga, să-ţi împlineşti făgăduinţele tale monahale, care sunt proviziile tale pe calea lui Dumnezeu. Corabia lui Noe în timp de pace a fost construită, iar copacii folosiţi la construirea ei fuseseră plantaţi cu o sută de ani mai înainte. Astfel, atunci cănd a venit mănia lui Dumnezeu pentru lipsa de pocăinţă a oamenilor, cei nedrepţi şi cei nepăsători s-au pierdut, în timp ce pentru dreptul Noe corabia s-a făcut acoperămănt mantuitor.

Toţi cei care au murit pentru lume îndură cu bucurie ispitele şi cele neplăcute, în timp ce aceia care trăiesc lumeşte nu au puterea să îndure nedreptatea. Aceştia din urmă fie sunt biruiţi de slava deşartă, fie se mănie şi se tulbură, purtăndu-se ca unii fără de minte, fie sunt biruiţi de întristare şi deznădejde.

Pentru care pricini sunt îngăduite ispitele

De aceea Domnul îngăduie să vină ispite asupra sfinţilor care Îl iubesc, ca prin zdrobirea inimii, care se dobândeşte cu rugăciune stăruitoare, să se apropie de El cu smerenie. De multe ori le pricinuieşte frică prin pătimirile trupeşti şi prin alunecarea în amintirile necurate, prin ocări şi batjocoriri, prin boli şi neputinţe trupeşti, prin sărăcie şi lipsa celor necesare pentru întreţinerea trupului. Iar alteori El îngăduie să vină peste ei o frică cumplită şi să simtă o părăsire de har şi un război înverşunat din partea diavolului. De multe ori Domnul îi smereşte pe aleşii Săi şi în diferite alte chipuri. Iar toate acestea ca să nu dormiteze sau să cadă în nepăsare; sau se pot petrece ca nevoitorul să-şi capete sănătatea sufletească, pe care a pierdut-o din pricina păcatelor sale sau ca acesta, temăndu-se de chinurile viitoare, să se păzească de păcat. Aşadar, ispitele aduc folos. Nu spun însă că omul trebuie să primească de bunăvoia sa gandurile cele ruşinoase şi să şi le amintească ca să afle pricină de smerenie, nici să caute să intre în alte ispite, ci vreau să spun că omul, atunci cănd săvărşeşte binele, trebuie să fie atent şi să-şi păzească sufletul de păcat, cugetănd că este zidit şi, prin urmare, uşor poate cădea. Orice om zidit are nevoie de puterea lui Dumnezeu care să-I ajute. Iar cel care are nevoie de ajutorul altuia, are o neputinţă firească. Unul ca acesta, atunci când îşi conştientizează neputinţa, trebuie să se smerească şi să ceară ceea ce îi trebuie de la cel care poate să-i dea. Aşadar, dacă omul şi-ar vedea de la început neputinţa, nu s-ar lăsa cuprins de nepăsare, iar dacă nu ar fi nepăsător, nu ar dormi fără grijă şi nu s-ar preda în mâinile celor care îl rănesc cu întristările ca să-l scoată, în cele din urmă, din nepăsarea sa.

Cel care păşeşte pe calea lui Dumnezeu, trebuie să-I mulţumească pentru toate necazurile care îl împresoară şi să se osândească pe sine însuşi pentru nepăsare. El trebuie să ştie că Domnul, Care îl iubeşte şi îi poartă de grijă, nu ar fi îngăduit să vină asupra lui necazuri. ca să-i deştepte mintea, dacă nu s-ar fi arătat nepăsător. Se poate ca Dumnezeu să fi îngăduit un necaz deoarece omul s-a mândrit cândva. De aceea el trebuie să înţeleagă. să nu se tulbure şi să părăsească nevoinţa, ci să se socoată pe sine ca fiind pricina ispitei, ca răul să nu se facă îndoit, adică să sufere şi să nu vrea să se vindece. La Dumnezeu, Care este izvorul dreptăţii, nu există nedreptate. Aceasta nici măcar să o cugetăm. Slăvit să fie numele Lui în veci! Amin.

Crucea ispitelor ne izbăveşte de cugetarea cea semeaţă şi ne povăţuieşte către virtute

Atunci când harul dumnezeiesc vede că omul începe să aibă o idee înaltă despre sine şi să cugete semeţ, îndată slobozeşte asupra lui ispite şi mai puternice, care să-l biruiască, până când acesta va învăţa că este neputincios. Iar aceasta o face ca omul să scape la Dumnezeu şi să rămână lângă El întru smerenie. Astfel, el ajunge la măsura desăvărşitei credinţe şi a desăvărşitei nădejdi în Fiul lui Dumnezeu înaintând întru acest chip către virtutea dragostei. Căci omul cunoaşte cât de minunată este dragostea lui Dumnezeu către el, atunci când se află împresurat de greutăţi, care îl despart de orice nădejde omenească. Abia atunci Dumnezeu îi arată puterea Sa cea mântuitoare. Omul niciodată nu va putea cunoaşte puterea dumnezeiască trăind în odihnă şi desfătare. Şi niciodată Dumnezeu nu Şi-a arătat într-un chip simţit puterea Sa cea mântuitoare, fără numai în locuri liniştite şi pustii, în locuri unde nu întâlneşti multă vorbărie şi gălăgie pricinuite de oameni.

Să nu te miri atunci când, la începutul nevoinţei tale monahale, te vor potopi necazuri şi întristări cumplite. Căci nici măcar nu poate fi numită virtute, cea care nu este urmată de încercări grele. Ea ci fost numită virtute din pricina greutăţilor pe care le înfruntă. Sfântul Ioan spune că este un lucru obişnuit ca virtutea să fie supusă încercărilor. Iar fericitul Marcu Ascetul spune că lucrarea care se săvârşeşte întru odihnă este vrednică de defăimare. Fiecare virtute. atunci când este săvârşită potrivit poruncii Sfântului Duh, se numeşte cruce. De aceea. toţi cei care vor să trăiască întru frica Domnului şi să primească puterea sfinţitoare a lui Iisus Hristos, vor fi prigoniţi (II Tim 3, 12). Căci Domnul a spus:

Oricine voieşte să vină după Mine. să se lepede de sine. să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie (Mar. 8, 34). Cel care nu voieşte să trăiască în odihnă. va pierde traiul cel bun pentru Numele Meu, dar îşi va mântui sufletul său (vezi Mar. 8. 35). De aceea pune înaintea ta priveliştea Crucii, hotărât fiind să mori, şi atunci vei putea să-L urmezi.

În Împărăţia lui Dumnezeu vom intra cu multă durere şi osteneală

De câte ori omul, atunci când vrea să înceapă o lucrare pentru dragostea Domnului, nu se întreabă spunând: „Oare există odihnă în această lucrare? Oare cum voi putea păşi pe această cale a virtuţii fără să mă ostenesc? Oare există ceva care să nu pricinuiască osteneală trupului meu?” Ia priveşte cum căutăm să le facem pe toate fără osteneală! Dar ce spui, omule? Vrei să urci la Cer şi să intri în Împărăţia lui Dumnezeu, să te împărtăşeşti de slava Lui şi să te bucuri de odihna lumii aceleia şi de petrecerea împreună cu îngerii, să dobăndeşti viaţa cea fără de moarte şi întrebi dacă acest drum care duce la Dumnezeu are greutăţi?

Uitaţi-vă la marinari, care aleargă după lucrurile acestei lumi mincinoase şi deşarte, cum plutesc împotriva valurilor înfricoşătoare ale mării. Priviţi şi la cei de pe uscat cum se încumetă să străbată, cu preţul vieţii lor, drumuri anevoioase şi cărări stâncoase şi nu spun niciodată că drumul lor are greutăţi şi osteneli. Dar noi facem dimpotrivă, oriunde ne-am afla căutăm odihna. Dacă însă vom cugeta în fiecare situaţie la Patimile Domnului, atunci vom înţelege că nici o osteneală sau greutate nu este mai mare decât acestea.

Nu cumva este cineva care nu este deplin încredinţat de aceasta? Adică este cineva care a biruit în război sau a primit pe capul său cununa stricăcioasă a biruinţei sau a reuşit ceea ce voia, chiar dacă nu era ceva vrednic de laudă sau a devenit slujitor sau a izbutit să dobăndească o virtute vrednică de mirare, dacă mai înainte nu a dispreţuit osteneala şi necazul şi dacă nu a îndepărtat din sufletul său cugetarea aţâţătoare a odihnei, care naşte nepăsarea, trăndăvia, frica? Oare toate acestea nu îl moleşesc pe om, făcăndu-l neputincios pentru orice lucrare duhovnicească?

Reaua pătimire suferită cu smerenie este urmată de bucurie

Durerile şi ostenelile pe care le suferim în această lume pentru dragostea lui Dumnezeu nu se pot compara cu desfătarea duhovnicească pe care El a pregătit-o celor ce rău-pătimesc şi se lipsesc de bunătăţile acestei lumi. Aşa cum snopii de bucurie se adună în urma celor ce seceră cu osteneală şi sudoare, tot astfel bucuria urmează relei-pătimiri, pe care am suferit-o pentru dragostea lui Dumnezeu. Păinea care se câştigă cu sudoare, este dulce pentru ţăran, tot astfel şi ostenelile care sunt răbdate pentru virtute, se fac şi ele dulci în inima care a cunoscut pe Hristos.

Să rabzi cu mulţumire înjosirea şi umilirea ca să ai îndrăzneală la Dumnezeu. Omul care rabdă de bună voie cuvinte grele şi înjositoare, fără ca mai înainte să-l fi vătămat pe cel care îl ocărăşte, aşează cunună de spini pe capul său. Unul ca acesta este fericit, deoarece la Judecata viitoare va fi răsplătit cu cununa nestricăciunii.

Să nu-l lauzi pe cel ce pătimeşte trupeşte, dar care are simţurile slăbănogite. Aici înţeleg auzul, limba neînfrânată şi ochii iubitori de păcat.

Să nu laşi înlăuntrul tău sămânţa gândului viclean ca să nu cazi în ispite

Dacă Domnul te va cerceta şi Se va îngriji de cele trebuincioase trupului tău, fără ca tu să te osteneşti, în timp ce tu te nevoieşti pentru sporirea sufletului tău, atunci se poate ca diavolul, ucigaşul de oameni, să meşteşugească şi să-ţi strecoare următorul gând: că adică tu însuţi eşti pricina acestei purtări de grijă a lui Dumnezeu. Dacă vei primi acest gănd, îndată se va lua de la tine această purtare de grijă a lui Dumnezeu şi atunci se vor ridica asupra ta foarte multe ispite. Iar aceasta se va petrece din îngăduinţa proniatoare a lui Dumnezeu. Oricum Dumnezeu nu Îşi ridică de la tine purtarea Sa de grijă numai pentru această mişcare a gândului tău, ci pentru primirea şi păstrarea lui în mintea ta. Căci Dumnezeu nu pedepseşte, nici nu îl judecă pe om pentru un gand venit în minte fără de voie şi nici pentru o învoire de scurtă durată cu el. Aşadar, dacă atunci când gândul (cel păcătos n.tr.) ne va ispiti, noi vom irita patima din noi, dar îndată după aceasta ne va ajunge căinţa şi umilinţa, Domnul nu va cere de la noi socoteală pentru această nepăsare a noastră. Dar vom fi răspunzători atunci când mintea noastră va primi acel gând ca fiind bun şi, fără să ne dăm seama de paguba (sufletească n.tr.), va aştepta să câştige ceva de pe urma lui, considerându-l cuviincios şi folositor şi neinţelegand că acesta îl va duce într-o înfricoşătoare primejdie.

„Rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită”

Să nu fugi de necazuri, deoarece ajutat fiind de ele, cunoşti adevăratul sens al vieţii şi dragostea lui Dumnezeu. Să nu te înfricoşezi de ispite, căci în ele vei afla comoară. Să te rogi ca să nu intri în ispitele sufleteşti. Cât despre cele trupeşti, să te pregăteşti să le înfrunţi cu toată puterea ta, căci fără ele nu te poţi apropia de Dumnezeu. Înlăuntrul lor se află odihna dumnezeiască. Cel care fuge de ispitele trupeşti, fuge de virtute.

Domnul ne îndeamnă să nu fugim de suferinţă, căci prin multe suferinie trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeul şi în lume necazuri veţi avea şi întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre. Aşadar cum ne spune: Rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită?

Aici Domnul ne porunceşte să ne rugăm ca să nu intrăm în ispita necredinţei. Roagă-te, spune, ca să nu intri în ispita cugetării semeţe, care conduce la hula diavolească împotriva Duhului Sfânt şi la trufie. Roagă-te ca nu cumva să îngăduie Dumnezeu, din pricina amintirilor rele, să intri în război vădit cu diavolul. Roagă-te ca nu cumva să plece de la tine îngerul curăţiei şi astfel să fii cuprins de flacăra războiului trupesc, iar apoi neputând răbda să fii părăsit de harul lui Dumnezeu. Roagă-te ca nu cumva să intri în ispită şi să te aprinzi de mânie împotriva cuiva sau să te cuprindă îndoiala şi să şovăi în a face voia lui Dumnezeu. Căci atunci în suflet va începe o mare luptă. Aceasta înseamnă cuvântul: Rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită. Cât despre ispitele trupului, să te pregăteşti să le primeşti cu bărbăţie, Să înoţi în marea acestor ispite cu toate puterile tale, umplând ochii tăi de lacrimile durerii şi ale dragostei, ca să nu plece de la tine harul lui Dumnezeu care te păzeşte. Fără ispite, purtarea de grijă a lui Dumnezeu nu se face vădită şi este cu neputinţă să dobândeşti fără ele îndrăzneală la Dumnezeu şi să capeţi înţelepciunea Sfântului Duh. Fără ele nu se va putea înrădăcina înlăuntrul tău dorul cel după Dumnezeu. Mai înainte de a veni ispitele, omul se roagă ca un străin, însă atunci când îndură ispitele pentru dragostea Domnului şi rămâne neschimbat, atunci Îl obligă pe Dumnezeu ca să-I ajute. Atunci Acesta îl socoteşte prieten adevărat al Său, deoarece s-a luptat şi a biruit pe vrăjmaşul Său, împlinind voia Sa cea sfăntă. Şi iarăşi, roagă-te ca să nu intri în ispita cumplită a diavolului, aceea a trufiei şi a dispreţuirii. Să primeşti necazurile trupului, dacă iubeşti pe Dumnezeu şi vrei ca să te sprijinească puterea Sa şi să biruiască în sufletul tău pe vrăjmaşii Săi. Roagă-te ca să nu intri în ispitele duhului şi să se întărească în tine găndurile şi obişnuinţele cele rele. Să aştepţi necazurile trupeşti ca să fie încercată astfel dragostea ta pentru Dumnezeu şi să se slăvească puterea Lui întru răbdarea ta. A lui Dumnezeu fie slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.

Vom birui ispitele trupeşti cu ajutorul harului lui Dumnezeu

Şi iarăşi, Domnul nostru, din nemăsurata Sa milostivire mult se îngrijeşte de noi şi de aceea, dacă vei lua aminte la pildele pe care ţi le voi da, ne-a îndemnat să ne rugăm şi pentru ispitele trupului, nu ca să le evităm, ci ca să nu cădem deodată în necazuri trupeşti mai presus de puterea noastră şi astfel să ne pierdem răbdarea.

Iar aceasta a iconomisit-o, deoarece a văzut că firea noastră omenească este neputincioasă din pricina trupului nostru pământese şi stricăcios şi nu se poate împotrivi ispitelor ce ne împresoară căzând astfel din virtute, biruită fiind de necazuri şi dureri.

Să ne adunăm, aşadar, toate puterile şi, cu harul lui Dumnezeu, să dispreţuim necazurile trupului şi să afierosim sufletul nostru lui Dumnezeu. Astfel vom putea trece cu ajutorul Lui noianul acestor ispite, întăriţi fiind de puterea Sa care ne va mântui din valurile ce ne înconjoară. Această putere l-a mântuit şi pe Iosif din cursa egiptencei, arătându-i chip al înfrânării. Ea l-a păzit nevătămat şi pe Daniil în groapa cu lei şi pe cei trei tineri în cuptorul cu foc, pe Ieremia l-a izbăvit din groapa cu noroi şi l-a miluit şi în tabăra haldeilor. Aceeaşi putere a lui Dumnezeu l-a scos pe Petru din temniţă, pe când uşile erau zăvorâte, iar pe Pavel l-a mântuit din mâinile sinagogii iudaice. Într-un cuvânt, Dumnezeu este întotdeauna şi pretutindeni lângă robii Săi, dându-le putere şi biruinţă, păzindu-i prin multe intervenţii minunate şi arătăndu-le energiile sale mântuitoare ascunse în toate necazurile lor.

Să avem, aşadar, în sufletele noastre râvnă împotriva diavolului şi a slujitorilor lui, aşa cum au avut Macabeii, Sfinţii Prooroci, Apostolii, Mucenicii, Cuvioşii şi toţi Drepţii. Căci aceştia au păzit legile dumnezeieşti şi poruncile Sfântului Duh în locuri înfricoşătoare, îndurând ispite grele, dispreţuind desfătările lumeşti şi durerile trupeşti şi făcând răbdare. Aceştia erau înaintea lui Dumnezeu drepţi şi credincioşi robi ai Săi, deoarece nu s-au lăsat biruiţi de primejdiile care împresurau sufletele şi trupurile lor. Ei sunt cei care au biruit prin bărbăţia lor şi cu ajutorul harului lui Dumnezeu.

Marile ispite sunt urmate de mari harisme.Ispitele care înţelepţesc

Atunci când vei întâlni pe drumul nevoinţei tale o pace neschimbată, atunci să te temi, deoarece te afli departe de calea bătătorită de picioarele mult-pătimitoare ale Sfinţilor. Deoarece cu cât înaintezi pe calea ce duce la Împărăţia lui Dunmezeu, aceasta pe care ţi-o voi spune să-ţi fie semn de încredinţare, şi anume că ispitele devin tot mai puternice. Cu cât sporeşti mai mult, cu atât se înmulţesc ispitele. Aşadar, atunci când, mergând pe calea nevoinţei, vei vedea înlăuntrul tău că eşti împresurat de diferite ispite ce devin tot mai puternice, să ştii că, într-adevăr, sufletul tău a sporit în chip tainic şi mai mult, primind un alt har la cel de dinainte.

Căci potrivit cu măsura harului este şi mâhnirea pricinuită de ispite, pe care Dumnezeu o aduce în suflet. Iar aici nu vorbesc de mâhnirea adusă de ispitele lumeşti, ce vin peste unii oameni, pentru a înfrâna răutatea lor, şi nici de tulburările trupeşti, ci de întristările care sunt îngăduite numai monahilor isihaşti. Iar dacă sufletul este neputincios şi nu poate răbda ispitele cele mari, atunci nu va putea primi nici harismele cele mari. Pentru că Dumnezeu nu dă o harismă mare fără să vină mai înainte o mare ispită, căci potrivit cu asprimea ispitelor sunt împărţite şi harismele de către înţelepciunea lui Dumnezeu, pe care oamenii de obicei nu o pot cuprinde. Aşadar, după mulţimea marilor întristări pe care le trimite purtarea de grijă a lui Dumnezeu, poţi înţelege de câtă cinste te-a învrednicit. Căci potrivit cu întristarea prin care treci, este şi mângâiere a ce o primeşti.

Harisma lui Durrmezeu nu se manifestă niciodată in chip vădit la om, mai înainte ca acesta să guste amărăciunea ispitelor şi a întristărilor. Desigur, ea există de mai înainte în mintea noastră, însă întărzie să se facă cunoscută ca energie. De aceea trebuie ca noi să avem în timpul ispitelor în sufletul nostru bucurie şi frică. Bucurie, pentru că ne-am învrednicit să păşim pe calea pe care au păşit Sfmţii şi mai ales Iisus Hristos, Care dă viaţă la toată lumea. Însă suntem datori să avem şi frică, ca nu cumva mândria noastră să fie pricina ispitelor. Dar toţi cei care sunt smeriţi-cugetători sunt luminaţi de harul lui Durrmezeu şi pot să discearnă care ispite sunt trimise pentru sporirea duhovnicească şi pentru îmbogăţirea vieţii în Hristos, şi care sunt îngăduite de Dumnezeu pentru a ne înţelepţi atunci când se trufeşte inima noastră.

Ispitele îngăduite celor mândri. care sunt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu

Aici voi vorbi de ispitele care sunt trimise de toiagul duhovnicesc al lui Dumnezeu, pentru ca sufletul să sporească în virtute, ispite prin care el se exersează, se nevoieşte, este încercat. Ele sunt: lenevia, îngreuierea trupului, moleşeala mădularelor, acedia, tulburarea minţii, ideea stăruitoare că avem vreo boală trupească, stările de deznădejde, întunecarea cugetării, lipsa de orice ajutor omenesc şi de cele trebuincioase trupului, precum şi altele asemenea. Prin aceste ispite omul simte în sufletul său părăsire şi neîncredere în el însuşi, iar inima i se face înfrăntă şi smerită. În acest fel omul este încercat, ca el să dorească şi să caute harul Făcătorului său. Iar aceste ispite sunt iconomisite de dumnezeiasca .pronie potrivit cu puterea răbdării şi cu nevoia fiecăruia. În aceste ispite. vei găsi împletite măngăierea lui Dumnezeu şi nefericirea, lumina şi întunericul, războiul şi ajutorul, mâhnirea şi desfătarea. Acesta este aşadar semnul că omul este ajutat de Dumnezeu şi sporeşte.

Ispitele îngăduite vrăjmaşilor lui Dumnezeu care sunt cei mândri

Aici veţi găsi ispitele pe care le îngăduie Dumnezeu celor fără de ruşine şi celor care cugetă semeţ. săvărşind astfel nedreptate înaintea Bunului Dumnezeu. Aşadar ispitele vădit demonice, ce depăşesc puterea lor de a răbda, sunt: lipsirea de înţelepciunea pe care o aveau, atacul furios al patimii desfranării, care se slobozeşte asupra lor pentru a smeri trufia lor, aprinderea rnâniei, dorinţa de a-şi impune voia lor, de a se împotrivi în cuvânt, de a-i mustra şi a-i pedepsi pe ceilalţi, dispreţuirea dortrilor celor după Dumnezeu ale inimilor lor, înşelarea desăvărşită a minţii lor, hulele impotriva lui Dumnezeu, cugetări pline de nebunie, vrednice de râs – aş spune mai degrabă de plăns – dispreţuirea de către oameni. distrugerea reputaţiei lor, batjocorirea şi chinuirea în multe feluri de către demoni, pe ascuns şi la arătare, dorinţa de a petrece împreună cu mirenii, de a flecări întotdeauna ca unii fără de minte, de a născoci lucruri nefolositoare şi de, a spune profeţii mincinoase, de a făgădui lucruri ce depăşesc puterile lor. Acestea sunt ispitele sufleteşti.

Iar ispitele cele trupeşti ale omului mândru sunt: întâmplările dureroase ce stăruie pururea în împletire cu el şi sunt anevoie de destramat, întălniri cu oameni răi şi necredincioşi, care îi pricinuiesc necazuri; uneori inima i se tulbură dintr-odată din pricina fricii lui Dumnezeu; de multe ori cade de pe stânci şi alte locuri înalte; şi alte pătimiri rele ale trupului li se întâmplă unora ca aceştia; lipsirea nădejdii şi a credinţei în Dumnezeu, lipsa oamenilor care, ar putea mângâia inima lor deznădăjduită, lucru ce este iconomisit astfel de puterea lui Dumnezeu. Şi, pe scurt, unii ca aceştia pătimesc toate cele care sunt mai presus de puterea lor de a răbda, la acestea adăugându-se şi războiul adus de patimile lor.

Iar aceste ispite încep atunci când omul începe să se considere înţelept. Şi astfel cade când într-o ispită, când într-alta, potrivit cu măsura în care primeşte aceste gânduri de mândrie. Aşadar din felurile ispitelor ce te atacă, înţelege cărările înguste pe care se abat gândurile tale. Şi dacă vei vedea împletite unele dintre aceste ispite cu cele vădit demonice, ce le-am arătat mai sus, să ştii că, potrivit cu ispitele pe care le primeşti, s-a cuibărit în tine mândria şi te roade.

Ispita împuţinării de suflet

Atunci când Dumnezeu vrea să aducă peste om o mâhnire şi mai mare, ca astfel să se pocăiască şi să caute mila Sa, îngăduie să cadă în împuţinarea de suflet. Iar aceasta naşte puterea cea tare a trândăviei, ce înăbuşă sufletul şi-l face să preguste iadul. Apoi vine duhul ieşirii din minţi, din care izvorăsc nenumărate ispite precum tulburarea minţii, mania, hula, cărtirea, gândurile necurate, mutarea dintr-un loc intr-altul, căci nicăieri nu-şi află odihna, şi cele asemenea. Iar dacă mă vei intreba care este cauza tuturor acestora, îţi voi răspunde că nepăsarea. Însă leacul tuturor acestora este unul singur, cu ajutorul căruia omul va găsi îndată in sufletul său mângăierea după care tânjea. Aşadar care este acest leac? Este smerita-cugetare a inimii. Fără ea nu poate să strice cineva ingrăditura ispitelor, ci dimpotrivă le face mai puternice şi atunci ele îl copleşesc.

Să nu te mânii pe mine că îţi spun adevărul. Niciodată nu ai căutat smerenia cu toată puterea sufletului tău. Dacă vrei, vino în ţinutul ei şi vei vedea cum te va izbăvi de răutatea ispitelor. Căci. după măsura smeritei tale cugetări. îţi va da Dumnezeu şi puterea să rabzi necazurile. Şi potrivit răbdării tale, se uşurează şi greutatea necazurilor tale şi astfel primeşti mângâiere. Şi cu cât primeşti mângâiere, cu atât dragostea ta pentru Dumnezeu creşte. Şi cu cât iubeşti mai mult pe Dumnezeu. cu atât se măreşte bucuria pe care ţi-o dăruieşte Duhul Sfânt. Prea milostivul nostru Părinte. vrând să întoarcă în bine ispitele fiilor săi adevăraţi, nu le ridică. ci le dă putere ca să le rabde. Toate aceste bunătăţi măngâterea. dragostea şi bucuria – nevoitorii le primesc ca roade ale răbdării, ca să ajungă la desăvărşire. Fie ca Hristos. Dumnezeul nostru. să ne învrednicească cu harul său să suferim amărăciunea ispitelor pentru dragostea Lui, întru mulţumirea inimii. Amin.

Din experienţa dobândită în necazuri se naşte înţelepciunea

Sfinţii îşi arată în faptă dragostea lor pentru Dumnezeu prin toate cele pe care le rabdă pentru Numele Său. Dumnezeu le trimite necazuri, dar nu Se depărtează de ei, pentru că îi iubeşte. Din această dragoste pătimitoare, inima lor primeşte îndrăznire ca să privească la El în chip neacoperit, încredinţaţi fiind că cererile lor vor fi ascultate şi împlinite. Mare este puterea rugăciunii ce se face cu indrăzntre. Tocmai pentru aceasta Dumnezeu lasă ca sfmţii Săi să guste toată întristarea, ca să dobandească experienţă şi astfel să se încredinţeze de ajutorul Său şi să înţeleagă cât de mult se îngrijeşte de ei. Astfel ei dobândesc din ispite înţelepciune. Şi aceasta ca să nu rămănă necercaţi, lipsiţi fiind de experienţa duhovnicească atât a binelui, cât şi a răului, ci să dobăndească din încercarea lor cunoştinţa tuturor lucrurilor. Căci altfel vor fi târâţi de neştiinţă şi vor ajunge de batjocura dracilor. Deoarece dacă ar fi încercaţi numai în cele bune şi nu ar avea experienţa luptei cu răul, ar merge la război cu desăvărşire neexperimentaţi.

Iar dacă susţinem că ei pot fi cercaţi şi fără să aibă experienţa luptei cu ispitele cele rele, este ca şi cum i-am asemăna cu boii şi cu asinii, care nu au libertate în nimic. Omul nu poate gusta şi preţui binele, dacă mai înainte nu a încercat amărăciunea ispitelor. Astfel, atunci cănd va întalni în viaţă bunătăţile lui Dumnezeu, el le va folosi întru libertate cunoscand valoarea lor, ca şi cum le-ar dobăndi prin sudoarea sa.

Oamenii vin la cunoştinţa cea adevărată atunci cănd Dumnezeu Îşi retrage puterea Sa, făcăndu-i astfel să-şi simtă propria lor slăbiciune, greutatea încercărilor şi viclenia vrăjmaşului. Atunci ei înţeleg cu cine au a se lupta, cât de slabă este firea lor omenească şi cum îi păzeşte puterea dumnezeiască. Îşi vor da seama cât de mult au sporit în virtute şi că fără puterea lui Dumnezeu sunt neputincioşi în faţa oricărei patimi. Iar aceasta o face Dumnezeu ca ei să dobândească din toate aceste experienţe neplăcute adevărata smerenie şi să se apropie de El, aşteptând ajutorul Lui întru rugăciune stăruitoare. Iar toate acestea de unde le vor învăţa daca nu din expertenţa dobândită în urma multor necazuri, prin care Dumnezeu îngăduie să treacă? Sfântul Apostol Pavel spune: Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al Satanei. Dar şi credinţă statornică dobândeşte cineva din aceste ispite prin cercarea ajutorului dumnezeiesc, pe care de multe ori îl primeşte în lupta sa, Astfel se face neînfricat, dobândind curaj în vremea ispitei.

Ispita aduce folos tuturor oamenilor. Dacă încercarea l-a folosit pe Pavel, nimeni nu poate spune că ea este nefolositoare, ci toţi aceia care nu vor să primească folos din ispite şi încercări, pentru mântuirea lor, vor da seamă înaintea lui Dumnezeu.

Ispitele sunt un leac amar. Să-l primim aşadar cu smerenie şi răbdare

Aşadar nevoitorii sunt ispitiţi pentru a-şi mări bogăţia duhovnicească, cei nepăsători pentru a fi păziţi de ceea ce îi vatămă, cei adormiţi pentru a se trezi, cei îndepărtaţi de Dumnezeu, pentru a se apropia de El, iar prietenii lui Dumnezeu ca să intre cu îndrăzneală în casa Sa. Un fiu care nu a fost scos în lume, nu poate mânui bogăţia tatălui său, astfel încât să se folosească de ea. De aceea Dumnezeu trimite la început greutăţi şi încercări dureroase fiilor Săi, iar apoi le arată ce daruri le pregăteşte. Slavă lui Dumnezeu, Care prin leacuri amare ne învredniceşte să ne desfătăm de sănătatea duhovnicească.

Este cineva, oare, care nu simte măhnire şi osteneală în timpul încercării? Este, oare, cineva care să nu simtă amărăciune atunci când bea leacul ispitelor şi al necazurilor? Aşadar, nimeni nu poate dobândi o sanatate trainică fără să treacă prin acest stadiu al încercărilor. Însă nici răbdarea în ispite nu este a nostră. Căci cum ar putea omul, care este un vas de lut, să ţină într-îrisul apa, dacă nu-l căleşte focul dumnezeiesc? Dacă vom pleca capul, atunci orice lucru bun şi folositor Îi vom cere lui Dumnezeu în rugăciunea noastră cu smerenie, cu dorire neîncetată şi cu răbdare, ni-l va da.

Aşa cum leacurile pe care le luăm, alungă din trupul nostru microbii, tot asffel şi mâhnirile puternice curăţă inima noastră de faptele şi amintirile cele rele.

Rugăciunile neîncetate făcute în vremea ispitelor

Aşa cum copiii mici se înfricoşează de priveliştile înspăimântătoare şi aleargă la părinţii lor prinzându-se de hainele lor şi cerăndu-le ajutorul, tot astfel şi sufletul: cu cât se teme mai mult de ispite, cu atât aleargă mai repede la Dumnezeu şi se lipeşte de El, făcând rugăciuni neîncetate. Cu cât ispitele vin asupra lui, una după alta, cu atât se roagă mai mult. Însă atunci când ispitele încetează. iar sufletul îşi află odihna, de obicei el pierde contactul cu realitatea (n. tr. duhovnicească) şi se îndepărteaza de Dumnezeu.

Dumnezeu şi Îngerii se bucură în necazurile noastre, în timp ce diavolul se bucură în trândăvia şi traiul nostru bun

Cu cât cresc ostenelile noastre zilnice, trupeşti şi duhovniceşti, cu atât se micşorează războiul trupesc. Căci mâhnirtle şi primejdiile omoară iubirea de plăceri, în timp ce traiul bun şi nepăsarea o hrănesc. De aceea şi Dumnezeu cu Îngerii Săi se bucură în mâhnirile şi necazurile noastre, în timp ce satana şi toţi dracii lui se bucură atunci cănd trăndăvim şi petrecem în desfătare.

Osândeşte-te pe tine însuţi în vremea necazului şi nu deznădăjdui

Să fii pregătit să primeşti tot felul de dispreţuiri şi jigniri, osândiri şi ocări, din partea tuturor, chiar şi de la cei de la care nu te aştepţi. Să te consideri pe tine însuţi vrednic de ele şi să le primeşti pe toate cu mulţumire şi cu bucurie. Să rabzi orice osteneală şi măhnire şi primejdie, ce vine din partea demonilor, ca unul ce ai împlinit voile lor. Şi să rabzi cu bărbăţie lipsirea celor de trebuinţă, întămplările neplăcute şi amărăciunile vieţii. Să rabzi având încredere în Dumnezeu, chiar şi lipsa hranei tale zilnice, care în câteva ceasuri devine gunoi. far toate acestea să le rabzi de bunăvoie, punându-ţi nădejdea în Dumnezeu şi neaşteptând de la altcineva izbăvirea sau măngăierea, Căci orice ajutor venit din partea oamenilor se dă în urma luminării şi povătuirtt celei de la Dumnezeu. Lasă, aşadar, toată grija ta la Dumnezeu şi în toate greutăţile tale, osândeşte-te pe tine însuţi, spunându-ţi că tu eşti pricina tuturor relelor, ca unul ce ai mâncat din rodul oprit al pomului şi ai căpătat astfel felurite patimi. Primeşte, aşadar, acum cu mulţumire amărăciunile, care te vor scoate din moleşeala ta şi care te vor face să te îndulceşti de harul lui Dumnezeu.

”Beţia” lui Dumnezeu îl face pe om nesimţitor faţă de întristări

Atunci când se va deştepta în suflet dorinţa ftrească de a trăi lângă Dumnezeu, iar acest pahar al doririi va adăpa viaţa nevoitorului şi-l va îmbăta, el nu va mai simţi lumea, nici osteneala, ci se va face nesimţitor faţă de întristări şi faţă de diferitele lucrări ostenitoare. Atunci unul ca acesta simte că păşeşte în aer, iar nu pe pământ, ca ceilalţi oameni. Şi aceasta pentru că nu mai vede asprimea drumului şi nu mai are înaintea sa munţi şi văi de străbătut. Căci aşa cum spune Isaia: Drumurile colţuroase vor deveni pentru ei căi netede (vezi ls. 40, 4). Ei nu mai simt lumea, pentru că au ochii sufletului îndreptaţi către Părintele lor Ceresc. Iar nădejdea lor în Dumnezeu devine atât de simţită, încât aceasta le arată, aşa cum arătăm noi cu degetul, în fiecare clipă cele care se află la distanţe mari şi sunt nevăzute. Acestea le văd înlăuntrul lor cu ochiul cel ascuns al credinţei şi într-un chip pe care nu putem să-l înţelegem dintru început. Şi învăpăiat fiind sufletul lor de flacăra Duhului Sfânt, ei le văd pe cele viitoare ca şi cum ar fi prezente.

Trupul se face nesimţitor la necazuri

Când sufletul se va îmbăta cu bucuria nădejdii şi a desfătării lui Dumnezeu, trupul se face nesimţitor la necazuri, chiar dacă este bolnăvicios. Căci, deşi ridică greutate îndoită, boala şi necazul, nu slăbeşte, ci se desfătează de bucuria lui Dumnezeu împreună cu sufletul şi îl ajută să se bucure, deşi este bolnăvicios. Acestea se petrec atunci cănd în suflet vine bucuria Duhului.

Prin răbdarea în necazuri ne facem părtaşi ai Patimilor lui Hristos

Să-i cercetăm şi pe filozofii atei, aşa cum se numesc … Unii dintre ei biruiau cu desăvârşire pofta trupească. Alţii răbdau mai uşor ocările şi osândirile. Alţii sufereau boli cumplite fâră să se întristeze. Alţii iarăşi arătau răbdare în necazuri şi în mari nenorociri. Şi dacă aceştia răbdau toate acestea din slavă deşartă sau din nădejde deşartă, cu atât mai mult noi, monahii, – şi desigur toţi creştinii – suntem datori să răbdăm, noi care am fost chemaţi de Dumnezeu să ne facem părtaşi Patimilor şi slavei Lui.

Răbdare în necazuri

Toate întâmplările dureroase şi necazurile, atunci când nu avem răbdare, ne chinuiesc îndoit. Pentru că omul prin răbdarea sa alungă amărăciunea nenorocirilor, în timp ce împuţinarea de suflet naşte deznădejdea iadului. Răbdarea este maica măngăierii, este o putere sufletească ce se naşte dintr-o inimă largă. Dar această putere cu greu o află omul în necazurile sale, dacă nu are dumnezeiescul har, pe care îl dobăndeşte prin rugăciune stăruitoare şi lacrimi.

Să suferim nedreptatea cu smerenie şi cu bucurie

Cel care poate răbda nedreptatea cu bucurie, deşi poate să o îndepărteze şi să o evite, a primit înlăuntrul său măngăterea lui Dunmezeu împreună cu încrederea în El. Iar cel care rabdă cu smerită-cugetare clevetirile pornite împotriva sa, unul ca acesta a ajuns la desăvărşire şi se minunează de el Sfinţii Îngeri. Căci nici o altă virtute nu este mai mare şi mai greu de dobăndit.

Răbdarea este harisma lui Dumnezeu

Atunci când răbdarea va creşte în sufletele noastre, este semn că am primit în chip tainic harul măngăierti. Puterea răbdării este mai mare decât simţirea bucuriei în inima noastră. Ca să trăim în Dumnezeu, trebuie să smerim simţurile noastre. Atunci când trăieşte inima, simţurile se smeresc, iar când acestea se răzvrătesc, inima moare pentru Dumnezeu.

Răbdarea cea de mulţi ani care a adus îmbelşugat harul lui Dumnezeu

Unul dintre Sfinţii Părinţi a spus: Odată, când eram foarte întristat din pricina încercărilor, am mers la un pustnic bătrân. Acesta era bolnav şi ţintuit la pat. După ce am luat binecuvântarea lui, m-am aşezat lângă el şi l-am spus:

– Părinte, fă o rugăciune pentru mine, căci mult mă mâhnesc din pricina ispitelor diavoleşti.

Atunci stareţul deschizându-şi ochii mi-a spus:

– Fiul meu, tu eşti tânăr şi de aceea nu îngăduie Dumnezeu să fii copleşit de ispite mai presus de puterea ta.

– Deşi sunt tânăr, am ispite pe care numai oamenii virtuoşi le au.

– Dumnezeu vrea să te facă înţelept.

– Cum mă va face înţelept? Eu în fiecare zi gust moartea sufletului.

– Încetează, fiul meu! Am spus că Dumnezeu te iubeşte şi îţi va da harul Său. Să ştii, fiul meu, că treizeci de ani m-am luptat cu demonii şi timp de douăzeci de ani nu am simţit ajutorul lui Dumnezeu. Însă după ce a trecut cel de-al douăzeci şi cincilea an, am început să simt o oarecare odihnă, care a început apoi să crească tot mai mult. În cel de-al douăzeci şi optulea an odihna a devenit foarte simţită. Iar, când se apropia sfărşitul celui de-al treizecilea an, atât de mult s-a întărit întru mine această odihnă, încât nu pot să o exprim în cuvinte. Când vreau să mă ridic la rugăciune, doar trei psalmi apuc să rostesc cu gura mea şi îndată sunt răpit în extaz, lângă Dumnezeu. În această stare, trei zile dacă stau în picioare, nu simt deloc oboseală. Vezi câtă odihnă mi-a pricinuit lucrarea cea de mulţi ani a răbdării?

SFATURI DUHOVNICEŞTI

* Să-i iubeşti şi să pătimeşti împreună cu cei săraci, ca şi tu să fii miluit de Dumnezeu.

* Să nu-i mustri pe cei care au întristare în inimă, ca să nu fii pedepsit cu acelaşi toiag şi căutănd pe cineva care să te măngăie, să nu afli pe nimeni!

* Aminteşte-ţi că şi tu ai trup de ţărănă şi fă binele tuturor, fără deosebire.

* Mai presus decât toate virtuţile este dreapta socoteală.

* Să nu mustri pe nimeni pentru greşeala lui, ci să te consideri răspunzător pentru toate, chiar şi pentru greşeala aproapelui.

* Mai bine să flt dispreţuit, decât să dispreţuieşti pe altul. Mai bine să fiti nedreptăţit, decât să nedreptăţeşti .

* Să nu locuieşti împreună cu omul mândru, ca să nu piardă sufletul tău harul Sfântului Duh, şi astfel să devină sălaş al patimilor viclene .

* Cel care fuge de slava cea deşartă a lumii, unul ca acesta simte în sufletul său slava veacului ce va să fie .

* Urăşte odihna şi traiul bun, ca să-ţi păzeşti gândurile tale netulburate.

* Fereşte-te de întâlnirile cele multe şi îngrijeşte-te de sufletul tău, ca să-ţi păstrezi liniştea sufletească .

* Păzeşte-te de păcatele cele mici, ca să nu cazi în cele mari .

* Îţi este mai de folos să înviezi sufletul tău din patimi, cugetând la cele dumnezeieşti, decât să înviezi morţi.

* Mulţi oameni au făcut lucruri minunate, au înviat morţi, s-au ostenit să-i aducă pe cei înşelaţi la calea rnântuirii şi alte minuni mari. Mulţi oameni au fost povăţuiţi cu ajutorul lor la cunoaşterea de Dunmezeu. Mai târziu, însă, aceştia care au înviat morţi, au căzut în patimi de ocară, ungănd astfel sufletul lor. Prin aceasta, prin faptele lor păcătoase ce s-au făcut arătate, ei au smintit pe mulţi. În realitate ei erau cei bolnavi şi în loc să se îngrijească de sănătatea lor sufletească, au ieşit în marea lumii acesteia ca să tămăduiască şi să mântuiască sufletele altora, pierzând astfel nădejdea ce o aveau în Dunmezeu şi sufletele lor.

* Cel care se scârbeşte de înşelarea şi răspândirea minţii în cele lumeşti, vede înlăuntrul inimii sale pe Stăpânul şi Donmul său.

* Pentru ca Dunmezeu să ia în considerare virtuţile noastre, trebuie ca ele să fie însoţite de înfrânare trupească şi de conştiinţă curată.

* Mai bine să locuieşti împreună cu vulturii decât cu cel lacom şi nesăţios.

* Mai bine să trăieşti împreună cu cel infirm şi cu cel neînsemnat, decât cu cel mândru.

* Mai bine să fiii prigonit, decât să prigoneşti; să fii răstignit, decât să răstigneşti; să fii nedreptăţit, decât să nedreptăţeşti; să fii clevetit, decât să cleveteşti.

* Îndreptăţirea de sine nu are loc în viaţa creştinilor şi nu este cuprinsă nicăieri în învăţătura lui Hristos.

* Dacă iubeşti blândeţea, vei avea pace în sufletul tău. Iar dacă te vei învrednici să dobândeşti pacea. te vei bucura în orice încercare.

* Dumnezeu rabdă toate neputinţele noastre. însă nu-l suferă pe cel care tot timpul cărteşte, ci îl pedepseşte ca să-I îndrepte.

* Gura şi inima, care în flecare încercare Îi mulţumesc lui Dumnezeu, primesc binecuvântarea Lui şi harul dumnezeiesc.

* Harului dumnezeiesc îi premerge smerita-cugetare, iar pedepsei, cugetarea semeaţă.

* Atunci când viaţa ta este după Dumnezeu, să nu te întristezi pentru necazurile şi relele tale pătimiri, căci Dumnezeu ţi le va ridica într-o bună zi. Să nu te temi nici de moarte, pentru că Dumnezeu a pregătit bunătăţile cele viitoare ca să te facă mai presus de moarte.

Read Full Post »

1. EXISTENTA ÎNGERILOR

Aghiografii Noului Testament mărturisesc cu toată claritatea existenţa şi rolul ingerilor. Potrivit mărturiilor Noului Testament, îngerii-fiinţe nemuritoare şi fără de trupuri-mijlocesc intre Dumnezeu şi făptura văzută (Matei 1, 20; Luca 1, 11, 26; 2, 9; Fapte 8, 26). Expresia de „îngerul al lui Dumnezeu” (Luca 12, 8; 15, 10; Ioan 1,51) şi „înger alDomnului”(Matei 1, 20, 24; 2, 13; Luca 1, 11; Fapte 5, 19; 8, 26), „înger din Cer” (Luca 2, 9; 22, 43; Gal. 1,8; Matei 24, 36) şi „îngerii din cer” (Marcu 13,32) sau simpla denumire „îngeri” (Matei 4, 11; 13, 39) arată cu certitudine existenţa îngerilor.

Există o mulţime de texte biblice în care se spune că îngerii nu cunosc adâncurile Fiinţei dumnezeieşti (l Cor. 2,11), nici tainele lui Dumnezeu (Efes. 3,9-10; 1 Petru 1, 12), nici gândul Lui (Rom. 11,34), că vor însoţi pe Mântuitorul Iisus Hristos la a doua venire (Matei 25,31; Luca 9,26), că ei-deosebiţi fiind de profeţi-doresc să privească ceea ce au vestit profeţii (l Petru 1, 12) că nu cunosc data Parusiei, pe care o cunoaşte numai Dumnezeu Tatăl, (Marcu 13,32) că sunt mai prejos decât Fiul lui Dumnezeu (Evrei 1,45), că pot fi invocaţi spre mărturie (l Tim. 5,21) că petrec o viaţă deosebită de cea a oamenilor (Matei 22, 29-30) că numărul lor este neînchipuit de mare (Evrei 12, 22; Apoc. 5, 11; Luca 2,13; Matei 26, 53), cu o anumită ierarhie cerească (Efes. 1, 20; Col. 1, 16; Rom. 8, 38; 1 Petru 3, 22; 1 Tes. 4, 15-16; Iuda 1, 9); toate aceste texte dovedesc cu certitudine adevărul dumnezeiesc privitor la existenţa reală a îngerilor.

l a. CE SUNT ÎNGERII?

Întreaga învăţătură cu privire la îngeri se întemeiază pe mărturia Sfintei Scripturi a Vechiului şi Noului Testament, cât şi pe mărturia Sfintei Tradiţii. Revelaţia Noului Testament însă, expune mai clar adevărul despre existenţa îngerilor şi rolul lor de fiinţe personale şi spirituale în iconomia mântutrii oamenilor.

Mântuitorul Hsus Hristos şi Sfinţii Apostoli vorbesc despre îngeri în aşa fel încât nu lasă nici o îndoială în privinţa existenţei lor. În „parabola neghinei”, din învăţătura Domnului nostrulisus Hristos vedem că îngerii sunt fiinţe reale precum Fiul Omului, lumea, fiii împărăţiei etc. (Matei 13, 37-39). În acest sens, îngerii sunt fiinţe tot atât de reale, pe cât sunt celelalte lucruri elin textul parabolei.

În general, lumea îngerească ocupă un loc important în predica Mântuitorului Iisus Hristos. Pe îngeri, Domnul Iisus îi descrie ca fiinţe reale şi active, care pururi văd faţa Tatălui în ceruri, veghind asupra oamenilor (Matei 18, 10). Mântuitorul Însuşi ne încredinţează că îngerii petrec necontenit în comuniune cu Dumnezeu, împărtăşindu-se de o strânsă legătură cu harul divin şi că viaţa lor nu este supusă slăbiciunii trupului precum cea a făpturilor văzute (Matei 22,30).

Îngerii nu sunt personificări ale însuşiriilor divine sau ale acţiunilor proniatoare ale lui Dumnezeu, ci fiinţe reale şi personale care lucrează în lume la porunca lui Dumnezeu.

Fiind în mod deosebit în preajma lui Dumnezeu, „sfintii ingeri” (Marcu 8, 38; Luca 9,26; Fapte 10, 22; Apoc. 14, 10) sau” ingerii aleşi” (l Tim. 5, 21), împreună cu „sfinţii” (Efes. 1, 18; Col. 1, 12) au drept loc natural sfinţenia lui Dumnezeu.

Starea de sfinţenie şi curăţie a ingerilor nu se datorează naturii lor, ci harului divin, care lucrează prin ei.

„Înger” înseamnă ” vestitor” şi este o numire generală dată pentru toate cetele îngereşti, iar în mod special pentru ultima ceată îngerească:

Îngerii sunt fiinţe de natură spirltuală care alcătuiesc lumea spirituală nevăzută, creată înaintea lumii văzute şi materiale (Colos. 1, 16).

Îngerii sunt „duhuri slujitoare” (Psalm 103, 5), au trupuri materiale şi nemuritoare. Sfântul Apostol Pavel spune că au „trupuri cereşti”, adică trupuri îngereşti, care sunt deosebite de trupurile pământeşti ale oamenilor, care sunt muritoare.

Îngerii sunt fiinţe spirituale, înzestrate cu raţiune, simţire şi voinţă, superioare omului prin putere, cunoştinţă şi virtute. Ei sunt nemuritori, nu au nevoie de cele necesare vieţii omeneşti (hrană, căldură), nu sunt supuşi ispitelor, nu au gen, trupurile lor sunt spiritualizate şi se deplasează cu viteza gândului.

Îngerii, însă, nu sunt atotprezenţi şi sunt mărginiţi (limitari). Numărul îngerilor este foarte mare, ei sunt organizaţi pe cete, după misiunea pe care o au de îndeplinit în ceruri şi pe pământ, între oameni (Matei 26, 53). Sfânta Scriptură vorheşte de „legiuni” şi „zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii „de îngeri.

Dar „această mulţime mult felurită şi fără de număr a îngerilor a fost creată pentru om” ne spune Sfântul Grigorie Palama şi de aceea, superioritatea îngerilor (după natură şi număr) nu este contrazisă de funcţia lor de slujitori ai mântuirii omului.

Fiind înzestraţi cu libertate de voinţă, îngerii puteau să progreseze, să tindă spre desăvârşire sau să cadă din starea lor de sfinţenie. Progresul duhovnicesc atinge apogeul în momentul în care urcuşul spiritual al virtuţii îi face ca să nu mai poată păcătui.

Conform cu cele spuse de Sfântul Apostol Pavel, îngerii sunt „duhuri slujitoare, trimise ca să slujească pentru cei ce vor fi moştenitori mântuirii” (Evrei 1, 14).

Aşadar ei sunt mijlocitori între Dumnezeu şi oameni, dar în acelaşi timp împreună rugători cu noi la mila lui Dumnezeu. De aceea, încă din perioada apostolică, Biserica a stabilit un cult de venerare a îngerilor. Asemenea sfinţilor, le închinăm rugăciuni, acatiste, şi le acordăm o zi de cinstire din săptămână (lunea).

1b CÂND AU FOST CREATI ÎNGERII?

Din Sfânta Scriptură cunoaştem faptul că îngerii sunt primele creaturi aduse la existenţă de către Dumnezeu, din nimic. Îngerii au fost creaţi de Dumnezeu înaintea lumii materiale, din care face parte omul. Părintele Acad. Dumitru Stăniloae arată că:

„Întrucât îngerii au misiunea de a-i ajuta pe oameni să înţeleagă realitatea eternă a lui Dumnezeu de la începutul existenţei lor, ei trebuia să existe atunci când a apărut omul şi deci lumea materială de care este legat omul”.

Toţi ingerii au fost creaţi de Dumnezeu deodată in număr foarte mare (Fac. 32, 1-2; Daniil 7, 10; Matei 26, 53; Luca 2,13;; Col. 1, 16; Evrei 12, 22; Apoc. 5, 11). De aceea, Sfântul Dionisie Areopagitul scria: „tradiţia despre Îngeri, din Sfânta Scriptură, spune că sunt mii de mii (milioane), sau zeci de mii de zeci de mii (miliarde)”. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte de „popoare infinite de puteri netrupeşti, ale căror mii nu le poate număra nimeni”.

Astfel, Sfinţii Părinţi au dezvoltat în operele lor adevărul că lumea ingerească a fost creată pentru prearnărirea lut Dumnezeu, pentru a se bucura de dragostea dumnezeiască, pentru a fi vestitoare a voii divine în lume şi a-l ajuta pe cei credincioşi la mântuire. Îngerii, fiinţe reale şi personale, văd pururi, în ceruri, faţa lui Dumnezeu (Matei 18, 10), îl preamăresc (Isaia 6, Z; Apoc. 4, 8), împlinesc voia Lui (Matei 6,10; Ps. lOZ, ZO) şi slujesc în iconomia mântuirli (Evrei 1, 14). Însăşi numirea de înger (mesager, vestitor) arată menirea sau chemarea lor, aceea de a fi slujitorii lui Dumnezeu şi organe ale providenţei dumnezeieşti, în lumea creată de Dumnezeu.

Deci lumea îngerească a fost creată spre a-L face cunoscut pe Dumnezeu, vestindu-le oamenilor voia Sa şi în special pentru a sluji planului de mântuire a omului, plan care a fost gândit de Dumnezeu din veci.

„Dumnezeu, după ce a creat lumea sensibilă, a creat pe om ca toată lumea sensibilă să-i fie de folos, iar fiinţele inteligente, adică îngerii, să-şi arate grija lor faţă de ei”, după cum spune Episcopul Teodoret al Ciprului.



2. ÎNGERII ÎN RAPORT CU MÂNTUITORUL IISUS HRISTOS

Îngerii au fost mai întâi iniţiaţi în taina divină a Întrupării Mântuitorului Iisus Hristos, ca apoi această cunoştinţă să ajungă la noi oamenii prin ei, ne spune Sfântul Dionisie Areopagitul. Întrucât actul de început al Noului Testament este întruparea Fiului lui Dumnezeu, mesajul şi slujirea îngerilor în lume vor fi subordonate Întrupării de la Betleem-Sfintei Naşteri după Trup a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Mărturiile Noului Testament cu privire la ingeri trebuie să se înţeleagă, în mod evident, în contextul venirii Domnului Iisus Hristos, al Întrupării, morţii şi Învierii Sale, al Înălţării şi  revenirii Sale întru slavă.

În timp ce în Vechiul Testament, îngerii aveau drept rol să-L preamărească şi să slujească lui Dumnezeu si oamenilor (Daniil7, 10, Isaia 6, 2-3), În Noul Testament, ei mărturisesc pe Iisus Hristos ca Dumnezeu Întrupat şi îi slujesc în opera Sa de mântuire a neamului omenesc.

Mântuitorul Iisus Hristos este cap peste orice alte fiinţe spirituale, oricare ar fi ele; deci şi peste toate cetele îngereşti.

Hristos este capul începutului (Ioan 1, 1) şi ca atare spre El tinde orice plinătate. El, Fiul lui Dumnezeu, este atât începutul, cât şi scopul final al universului. În Iisus Hristos se rezumă toată existenţa (Efes. 1, 10), nu numai în sensul că prin El s-au creat toate, dar şi pentru că de El atârnă toate şi le ţine legate de Persoana Lui, până la sfârşitul veacurilor.

Sfântul Apostol Pavel, scotând în evidentă superioritatea Mântuitorului Iisus Hristos fată de îngeri şi faţă de orice altă creatură (Col. 1,’ 16),  menţionează că în numele Lui se pleacă tot genunchiul, al celor cereşti şi al celor pământeşti (Filip. 2,9-10). Deasupra întregii naturi îngereşti, cunoscute sau necunoscute, firea omenească a fost înălţată prin Persoana lui Iisus Hristos, spre uimirea puterilor cereşti. Înălţarea Domnului Iisus Hristos deasupra lumii îngereşti îşi are drept raţiune faptul că Mântuitorul „este cap a toată domnia şi stăpânirea” (Col. 2, 10), pentru că El este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, „mai întai născut decât toată făptura”, (Col. 1, 15); şi pentru că toate câte există în cer şi pe pământ, văzute şi nevăzute, fie tronuri, fie căpetenii, fie stăpâniri au fost făcute prin El (Col. 1, 16). Astfel descrie Sfântul Apostol Pavel intr-un chip măreţ şi convingător poziţia superioară a Mântuitorulul Iisus Hristos în raport cu toată creatura şi îndeosebi cu îngerii.

Raportul dintre îngeri şi Fiul lui Dumnezeu este un raport de subordonare; îngerii sunt inferiori Domnului Iisus Hristos, se supun Lui şi intervin cu slujirea lor atunci când sunt trimişi de Dumnezeu. În momentul Răstignirii Mântuitorului Iisus Hristos, de pildă, ca şi după moartea Sa, Dumnezeu nu mai trimite îngeri să slujească pe Dumnezeu-Omul, deoarece Acesta singur Şi-a luat asupra Sa misiunea să şteargă pentru totdeauna păcatul, să biruie moartea şi să supună pe satană. Din clipa Învierii Mântuitorului din morţi, însă, îngerii îşi reiau acelaşi rol de mesageri, fiind primii care anunţă biruinţa lui Hristos asupra morţii.

În ziua Învierii, îngerii Domnului se arată femeilor mironosiţe (Matei 28,1-7; Marcu 16, 1-7; Luca 24, 1-7; Ioan 20, 11-13), ca să arate că Hristos a Înviat din morţi şi să le înştiinţeze ca, la rândul lor, să transmită acest mesaj Sfinţilor Apostoli.

Aceasta confirmă faptul că rolul îngerilor, acela de slujitori, este să pregătească intâlnirea ucenicilor cu Cel înviat, spre a-i încredinţa de adevărul dumnezeirii şi Învierii Domnului.

Anuntul făcut prin îngeri vine să confirme faptul că cele prezise de Domnul Iisus Hristos cu privire la Învierea Sa din morţi s-au împlinit în tocmai.

Prin Întrupare, Mântuitorul Iisus Hristos stă in centrul mântuirii lumii, iar îngerii coboară cu El, ca să fie slujitori şi martori ai operei Sale. Oştiri de îngeri coboară din cer asupra peşterii din Betleem (Luca 2, 13), ca să înconjoare Pruncul Sfânt nou-născut, să I se închine, să-I slujească ca unui Dumnezeu adevărat, să-I, laude şi să-I înalţe imn de slavă (Luca 2,14). Dumnezeu îngăduie deci Fiului Său să fie însoţit de îngeri, cu scopul ca aceştia să-I slujească în desăvârşirea operei Sale.

Acelaşi lucru se poate spune şi cu privire la rolul de mesageri pe care-l au îngerii în momentul Înălţării la cer a Domnului Iisus Hristos. Prezenţa celor doi bărbaţi îmbracati în haine albe, care nu pot fi decât doi îngeri, este descrisă de Sfântul Evaghelist Luca în Faptele Apostolilor(l, 10-12). Dacă la Naşterea Domnului şi la Învierea Sa din morţi, îngerii au avut un rol de mărturisitori, vestitori şi slujitori, la cel de-al treilea eveniment şi ultimul din viaţa pământească a Mântuttorului, acela al Înălţării la cer, ei au avut rolul de vestitori ai slăvitei Sale Parusii.

Sfântul Apostol Pavel ne încredinţează că îngerii slujesc lui Hristos şi după Înălţarea Sa întru cele cereşti (Efes. 1, 20-21). Acelaşi adevăr este mărturisit, de altfel, şi de Sfântul Apostol Petru, după care toate oştile îngereşti slujesc Domnului Iisus Hristos chiar şi după ce S-a înălţat de-a dreapta Tatălui (l Petru 3, 22).

3. IERARHIA CEREASCĂ

După gradul de sfinţenie a îngerilor, se poate vorbi de o ierarhie cerească. Sfânta Scriptură ne spune că sunt nouă cete îngereşti şi trei ceruri (I Cor. 12,2), conform cu descoperirea avută de Sfântul Apostol Pavel. Iar Sfântul Dionisie Areopagitul, ucenicul Sfântului Apostol Pavel, spune că îngerii se împart în nouă cete.fiecare având numele şi misiunea sa.

Cele noua cete îngereşti se împart în trei ierarhii sau grupe.

Ierarhia cea mai aproape de Prea Sfânta Treime este formată din Serafimi, Heruvimi şi Tronuri.

Marele Prooroc Isaia spune că „serafimii stau înaintea lui Dumnezeu, fiecare având câte şase aripi” (Isaia 6,2). Ei sunt in chipul focului, precum spune Sfântul Prooroc Daniil: „şi s-a aşezat cel vechi de zile; îmbracamintea lui era albă ca zăpada; iar parul capului; Sau curat ca lâna; tronul Său, flacări de foc; roţile Lui, foc arzător: Un râu de foc se revărsa şi ieşea din el” (Daniil 7,9).

Iar Sfântul Prooroc David zice: „Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc” (Psalm 103, 5). Serafimii îi aprind pe oameni cu focul dragostei dumnezeieşti, precum şi numele lor îi arată, pentru că în limba ebraică, „Serafim” se traduce „cel ce aprinde” sau „cel ce încălzeşte”.

După Serafimi, stau înaintea lui Dumnezeu înţelepţii Heruvimi, cei cu ochi mulţi, care mai mult decât alte cete de mai jos, strălucesc neîncetat cu lumina intelegerii si a cunostintei de Dumnezeu. Heruvimii, fiind luminati în tainele lui Dumnezeu, ale cunoştinţei adâncului şi înţelepciunii lui divine, luminează cu lumina lor şi pe ceilalţi îngeri şi pe oamenii credincioşi. Pentru că însuşi numele de „Heruvim”, în limba ebraică se tâlcuieşte „multă înţelegere” sau „revărsare de înţelepciune”.

Prin Heruvimi se revarsă înţelepciunea dumnezeiască şi se dă ochilor sufleteşti ai oamenilor, luminare spre cunoştinţa lui Dumnezeu (Iezech. 1,28).

Ceata a treia îngerească, numită a Tronurilor, stă înaintea celui ce şade pe scaun prea înalt (Isaia 6, 1). Se numesc aşa, căci pe dânşii, ca pe nişte scaune înţelegătoare, se odihneşte Dumnezeu, precum scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul; adică nu cu Fiinţa, ci cu slujirea şi cu darul.

Cea de-a doua ierahie îngerească este formată din ceata Domniilor; a Puterilor cereşti şi ceata Stăpâniilor.

Ceata Domniilor poartă acest nume pentru că îngerii din această ceată domnesc peste ceilalţi îngeri care se află mat jos de ei. Ceata îngerească a Domniilor revarsă peste oamenii care sunt puşi de Dumnezeu ca stăpânitori, puterea stăpânirii cu bună înţelegere şi a iconorniei cele înţelepte, ca să domnească bine şi cu dreptate peste ţările încredinţate lor.

Aceşti îngeri îi ajută pe oameni să-şi stăpânească simţurile şi să-şi smerească patimile cele fără de rânduială, supunând pe trup duhului.

Ceata Puterilor Cereşti împlineşte fără odihnă voia cea tare şi puternică a lui Dumnezeu, stăpânind şi ocârmuind planetele şi stelele universului. Această ceată îngerească dă oamenilor darul proorociei şi darul facerii de minuni şi îi ajută pe creştini să rabde cu tărie necazurile vieţii şi să împlinească poruncile lui Hristos.

Ceata Stăpâniilor se numeşte aşa, pentru că aceşti îngeri au mare stăpânire peste diavoli. Ei risipesc puterea diavolilor şi-i izbăvesc pc oameni, ca să nu cadă în ispitele cele cumplite care îi duc la moarte şi la osânda cea veşnică a iadului.

A treia ierahie îngerească, cea mai apropiată de oameni, este formată din ceata Începătoriilor, ceata Arhanghelilor şi ceata Îngerilor.

Ceata îngereasca a Începatoriilor poartă acest nume pentru că îngerii care fac parte din ea au stăpânire peste îngerii ce se află sub ascultarea lor, făcându-le cunoscută voia lui Dumnezeu. Ceata Începătoriilor are misiunea de a îndrepta toată lumea; aceşti îngeri păzesc hotarele ţărilor, tronurile împăraţilor; păzesc hotarele neamurilor, oraşele, cetăţile, satele, bisericile, preoţii şi ierarhii. Ei ajută popoarele şi bisericile să facă voia lui Dumnezeu.

Ceata Sfintilor Arhangheli are misiunea de a vesti oamenilor tainele cele mari ale lui Dumnezeu, de a descoperi proorocirile cele înalte îngerilor şi prin ei, oamenilor.

Ultima ceată ingerească şi cea mai aproape de oameni este ceata Îngerilor: Aceştia vestesc oamenilor tainele lui Dumnezeu şi voinţele Lui,  povăţuindu-i să trăiască în dragoste, în fapte bune creştine şi în dreptate, împlinind întru toate voia Domnului. Căci de la dumnezeiescul Botez, fiecare creştin are un înger păzitor. Pe creştinii cei buni, îngerii îi ajută să nu cadă, iar pe cei căzuţi îi ridică, prin pocăinţă şi spovedanie şi niciodată nu ne lasă pe noi, deşi de multe ori greşim.

4. CEATA SFINTILOR ARHANGHELI

Sfântul Grigorie Dialogul zice despre Arhangheli: „Aceştia sunt cei care înmulţesc sfânta credinţă ortodoxă între oameni, luminând mintea lor cu lumina Sfintei Evanghelii si descoperindu-le tainele credinţei”.

Sfinţii Arhangheli sunt in număr de şapte şi stau înaintea tronului slavei lui Dumnezeu, după cum spune însuşi Sfântul Apostol Ioan: „Ioan, celor şapte Biserici, care sunt in Asia ( … )şi de la cele şapte duhuri, care sunt inaintea scaunului Lui” (Apoc. 1,4). Aceştia sunt: Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Salatiil, Egudiiil şi Varahil.

Fiecare Arhanghel are o misiune de îndeplinit.

Sfântul Arhanghel Mihail se tâlcuieşte: „puterea lui Dumnezeu”şi este voievodul oştilor cereşti şi cel dintâi din ceata Sfinţilor Arhangheli. El este zugrăvit în haine ostăşeşti, având sabia într-o mână şi cumpăna în cealaltă mână.

El poartă sabia de foc a Duhului Sfânt şi are misiunea de a păzi legea lui Dumnezeu şi de a birui puterea vrăjmaşilor.

Când Lucifer a greşit în cer (Isaia 14, 12) şi au început a cădea mulţime de îngeri, atunci toate puterile cereşti s-au tulburat. Iar Arhanghelul Mihail a venit în mijlocul lor şi a strigat: „Să luăm aminte!”. Din clipa aceea a încetat căderea îngerilor, căci toţi, luând aminte la glasul Arhanghelului şi la greşeala îngerilor care au căzut, s-au închinat înaintea lui Dumnezeu , preamărind numele Lui. Tot Arhanghelul Mihail s-a certat cu diavolul în pustiul Arabiei pentru trupul lui Moise, zicând: „Să te certe pe tine Domnul!” (Iuda 1, 9) De asemenea, el a însotit poporul ales, din Egipt în pământul făgăduintei.

El a adus cele zece pedepse peste poporul lui Faraon (Ieşirea Cap. 7-14). El s-a arătat păzitor oştilor lui Iisus Navi; căruia i-a zis: „Eu sunt căpetenta oştirii Domnului şi am venit acum!” (Iosua 5, 14). EI a stins cuptorul cel de foc în care au fost aruncaţi cei trei tineri din Babilon. EI l-a păzit pe Daniil cu viaţă, în groapa cu lei. EI a adus foc şi pedeapsă peste cetăţile cele desfrânate, Sodoma şi Gomora (Facerea Cap. 19). El i-a dat biruinţă lui Ghedeon, în luptă. El l-a scos pe Lot din Sodoma (Facerea 19, !5-17). El a făcut multe minuni, precum cea din Colose, minunea din Mânăstirea Dochiaru etc.

Iar la sfârşitul veacurilor, tot Arhanghelul Mihail, împreună cu ceata Arhanghelilor, va suna din trâmbiţă, va scula pe cei morţi şi va aduna toate popoarele pământului la judecată:

„Pentru că Însuşi Domnul, întru poruncă la glasul arhangheiului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer” (l Tes 4, 16).

Sfântul Arhanghel Mihail este protectorul direct al călugărilor, al armatelor crestine al împăraţilor, care purtau cu ei pe câmpul de luptă icoana Marelui Arhanghel Mihail. El este ocrotitorul celor ce se ostenesc în conducerea vietii sociale şi apărătorul celor nedreptăţiţi şi chinuiţi.

Gavriil se tâlcuieşte „bărbat-Dumnezeu”. El este arhanghelul bunelor vestiri, cele de bucurie, şi are misiunea de a vesti oamenilor tainele cele mari ale lui Dumnezeu. El este zugrăvit cu un crin în mână.

El nu mai poartă sabia de foc, ci crin de neîntinată bucurie.

El este dulce la vedere şi plin de dumnezeiască blândeţe. Pentru aceasta, a şi fost ales şi trimis de Dumnezeu la Fecioara Maria, din Nazaret, să-i vestească taina cea mare a Întrupării Domnului (Luca 1, 30-31).

Tot el a adus vestea zămislirii Maicii Domnului, dumnezeieştilor părinţi, Ioachim şi Ana.

El a vestit în templu, Sfântului Zaharia, că Elisabeta, soţia lui, va naşte la bătrâneţe pe Sfântul Ioan Botezătorul.

Sfântul Arhanghel Gavriil ducea la cer rugăciunea Fecioarei Maria, când petrecea în templu. El i se arăta adesea, îi descoperea taine negrăite şi îi aducea hrana ingerească în Sfânta Sfintelor. El a auzit cel dintâi taina Întrupării lui Hristos.

Arhanghelul Gavriil a rostit cel dintâi numele Prea Dulcelui Iisus (Luca 1, 31). El a pus numele Sfântului Ioan Botezătorul (Luca 1, 13). El a vestit păstorilor, în Betleem, că s-a născut Mesia (Luca 2, II). El a cântat cel dintâi: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 13-14). EIl i-a învăţat pe păstori să cânte. EI a descoperit magilor taina Întrupării. El l-a liniştit pe Iosif când voia s-o lase pe Fecioara Maria. E; i-a poruncit să fugă În Egipt cu Pruncul şi iarăşi să se întoarcă în Nazaret.

Sfântul Arhanghel Gavriil ocroteşte fecioarele, păzeşte mamele şi pruncii, duce rugăciunile creştinilor la Dumnezeu şi aduce înapoi împlinirea cererilor. El slujeşte tainelor celor mari şi ajută la înmulţîrea şi mântuirea neamului omenesc. Biserica Ortodoxă îl cinsteşte ca pe un sol bun, ce vine cu un crin în mână, ca simbol al purităţii, al nevinovăţiei şi al păcii.

Rafail, al treilea Arhanghel, este tămăduitor al neputinţei omeneşti, vindecătorul bolnavilor şi mângâietorul suferinzilor. El este zugrăvit ţinând de mână un copil.

Arhanghelul Uriil este ocrotitorul dascălilor şi a ucenicilor şi luminător al celor întunecaţi. El este zugrăvit cu o flacără în mână.

Arhanghelul Salatiil este rugător fierbinte pentru neamul omenesc şi povăţuitor spre rugăciune al tuturor credincioşilor. El este zugrăvit în haine de monah.

Arhanghelul Egudiil este slăvitor al lui Dumnezeu şi întăritor al celor ce se nevoiesc la faptele bune creştine fiind ocrotitorul celor ce se ostenesc în slujba carităţii sau a binefacerilor. El este zugrăvit încins cu un şorţ, gata spre slujire.

Varahil, ultimul Arhanghel, este aducător de binecuvântare şi împărţitor de daruri dumnezeieşti pe pământ. Este zugrăvit cu braţele pline de flori.

În ziua de 8 noiembrie a anului bisericesc, care este consacrată sărbătorii Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, bunii creştini rostesc rugăciuni şi imne de cinstire pentru .nevăzutele puteri cereşti” sau pentru acele făpturi spirituale care formează lumea nevăzută, cunoscută după funcţia pe care o îndeplineşte şi nu după natura sa.

Să rugăm deci pe sfinţii îngeri şi Arhangheli să ne fie ajutători în viaţă şi izbăvitori de duhurile cele rele, iar înaintea Lui Dumnezeu Tatăl, rugători fierbinţi pentru mântuirea sufletelor noastre.

5. ROLUL ÎNGERILOR

Ca slujitori ai lui Dumnezeu, îngerii au şi chemarea de a fi împlinitori şi vestitori ai poruncilor lui Dumnezeu în lumea credincioşilor, pentru întemeierea şi desăvârşirea Împărăţiei cereşti.

Astfel, îngerii îşi desfăşoară rolul lor de mesageri şi slujitori faţă de Biserică; de comunitatea tuturor oamenilor; şi faţă de fiecare credincios în parte, ca protectori şi îndrumători.

5a. ROLUL ÎNGERILOR ÎN BISERICĂ

Întrucât, după mărturia Noului Testament, IIristos Domnul, Înălţat de-a dreapta Tatălui, continuă opera de mântuire şi sfinţire prin intermediul Sfântului Duh, care lucrează în chip nevăzut în Biserică (Ioan 16, 5-15; Fapte 2, 1-4), slujirea îngerilor se subordonează operei de mântuire pe care Biserica o actualizează prin lucrarea ei de propovăduire şi sfinţire.

Îngerii, ca soli ai Tatălui ceresc, au slujit atât Persoana lui Iisus Hristos, cât şi Biserica însăşi, care, prin poruncă directă de la Mântuitorul, asigură propovăduirea Sfintei Evanghelii şi mântuirea oamenilor (Matei 28,19). În acest sens, ei au cunoştinţă că între Hristos şi Biserica intemeiată de El există o unitate indisolubilă. Prin urmare, îngerii slujesc la fel şi pe Hristos Cel ce este de-a dreapta Tatălui în ceruri, prin Trupul Său tainic, care este Biserica (Col. 1, 18). Ca membri ai Bisericii triumfătoare, ei se alătură, prin slujirea lor, acţiunii pe care Sfântul Duh o desfăşoară în Biserica lui Hristos pe pământ, in Biserica luptătoare. Îngerii slujesc astfel marea taină a mântuirii, prin care în Biserică se realizează progresul către desăvârşlrea cerească.

Din Noul Testament aflăm că Dumnezeu S-a slujit întotdeauna de îngeri pentru manifestarea voii Sale, pentru ocrotirea credincioşilor în Biserică, pentru revărsarea peste ei a darurilor Sale deosebite şi pentru împărtăşirea binefacerilor Sale, spre propăşirea şi mântuirea lor, după cum Mântuitorul se slujeşte de Sfinţii Săi Apostoli, trimitandu-i către neamuri ca să le îndrume şi să le ocrotească.

Tot din Noul Testament aflăm că ingerii primesc drept sarcină să-i asiste pe Sfinţii Apostoli şi ucenicii lui Hristos peste tot unde Cuvântul lui Dumnezeu este primit prin credinţă, ca in cazul botezului dregătorului etiopian (Faptele 8, 26) sau cel al sutaşului Corneliu (Faptele 10, 37,22; 9,13).

În general, în Noul Testament nu se insită asupra descrierii exterioare a îngerilor, ci se pune în evidenţă misiunea pe care o au în a anunţa oamenilor poruncile divine şi în a sluji Evanghelia lui Hristos. În acest sens, potrivit misiunii încredinţate, Arhanghelul Gavriil îl înştiinţează pe preotul Zaharia (Luca 1, 5-20) că cel ce se va naşte din Elisabeta, prin harul divin, împotriva aşteptărilor sale, va fi preot al lucrării umane şi divine a lui Iisus Hristos, spre binele şi mântuirea lumii; iar pe Sfânta Fecioară Maria, că prin ea se va săvârşi acea taină a ‘negrăitei Întrupări (Luca 1, 26-38). Din Sfânta Evanghelie inţelegem că în această privinţă îngerul are doar rolul de mesager, de vestitor.

Când actiunea personală a lui Dumnezeu nu este încă vizibilă pentru om, Dumnezeu se foloseşte de îngeri, cărora le încredintează misiunea de vestitori ai actelor divine. .

Mesajul îngerului, adus la cunoştinta Sfintei Fecioare Maria, constituie un fapt real, care aparţine istoriei mântuirii. Relatând vestirea făcută de Sfântul Arhanghel Gavriil, Evanghelistul ne dezvăluie faptul că Întruparea Fiului lui Dumnezeu a avut loc în virtutea unui plan divin. În acest sens, slujirea îngerilor este un act de laudă adusă lui Dumnezeu pentru măretia si pogoramantul pe care-I arată faţă de oameni prin Intruparea Fiului Său. Activitatea îngerilor se integrează subordonat operei prin care s-a realizat mântuirea omului.

Prin îngeri, poporul evreu a primit de la Dumnezeu cele mai frumoase prescripţii şi cele mai sfinte legi ale lui. Prin îngeri, Dumnezeu a descoperit lui Moise Legea cea veche, stabilind cu poporul lui Israel legământul de pe Muntele Sinai (Fapte 7, 38, 53; Evrei 2,2)

Mesageri ai revelaţiei divine, îngerii au de îndeplinit atât rolul de mijlocitori în vestirea hotărârilor lui Dumnezeu-Tatăl, cât şi rolul de slujitori pe lângă Iisus Hristos. Astfel, prin mijlocirea lor, s-a făcut cunoscută lui Iosif porunca lui Dumnezeu Tatăl, de a se refugia cu Pruncul lisus în Egipt şi tot prin intermediul îngerilor i sa comunicat porunca de a se întoarce în pământul lui Israel (Matei 2, 13-15, 19-21).

Slujirea permanentă a îngerilor se încadrează, astfel, în întreaga activitate pământească a Fiului lui Dumnezeu. În toată această slujire a lor, însă, îngerii sunt şi martorii care confirmă epifania (arătarea) Logosului în Trup.

Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Evanghelişti relatează despre multe arătări ale îngertlorfanghelofanii) ca despre fapte reale şi istorice. Astfel, Arhanghelul Gavriil anunţă preotului Zaharia naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului Iisus Hristos (Luca 1, 11  13), iar Preasfintei Fecioarei Maria, Naşterea  Mântuitorului (Luca 1, 26-28). Un înger înştiinţează pe Iosif că se vor împlini cu adevărat cele ce s-au făgăduit in chip minunat strămoşului său David (Matei 1, 20; 2, 13, 19) şi tot un înger aduce vestea cea bună păstorilor de lângă Betleem; iar odată cu împlinirea acestei vestiri o întreagă oaste cerească cântă în cor acel preaslăvit imn de laudă la Naşterea Mânuntorului (Luca 2,9-14).

5b. ROLUL ÎNGERILOR FAŢĂ DE COMUNITATEA TUTUROR OAMENILOR

În aceiaşi timp, ca slujitori ai lui Hristos în opera mântuirii, îngerii au misiunea de a fi protectori ai credincioşilor (Matei 18, 18; Fapte 12, 5); de aceea, se bucură de întoarcerea păcătoşilor (Luca 15, 10), îi întăresc pe Apostoli şi pe ucenici în credinţă, îi eliberează pe Apostoli din temniţă (Fapte 5, 19; 12, 7-11). În general, ei doresc să privească taina Evangheliei, adică modul cum se realizează mântuirea oamenilor (l Petru 1, 12). Cuvintele Sfântului Apostol Petru „spre care doresc să privească şi ingerii „( adică să fie de faţă, să înţeleagă şi să slujească), vor să spună că nu este vorba de „o curiozitate” a îngerilor, ci de interesul şi dorinţa de cunoaştere faţă de întreaga operă de mântuire, la care iau parte ca slujitori activi, precum şi faţă de binefacerile acestei opere de care se împărtăşesc şi se bucură şi ei.

Acelaşi lucru îl afirmă şi Sfântul Apostol Pavel: „Dumnezeu s-a arătat în trup, s-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri … ” (l Tim. 3, 16)

Îngerii se pleacă, deci, atenţi şi dornici să contemple taina mântuirii. Ei sunt trimişi spre slujire tuturor celor ce cred în Iisus Hristos. Ei ocrotesc, de asemenea, cornunităţile creştine (Apoc. 1, 20) şi anunţă pedepsele pentru cei nelegiuiţi (Fapte] 2, 23; Iuda 1, 9; Apoc. 12,7). Fiind trimişi de Dumnezeu, ei dau poruncă celor aleşi de pe pământ să proorocească la neamuri, limbi şi popoare (Apoc. 10, 11), arătând cele ce trebuie să se petreacă în viitor (Apoc. 22, 8). Afară de slujirea pe care o desfăşoară în jurul tronului lui Dumnezeu (Apoc. 7, II; 8,2,6,8,10, 12-13), îngerii au şi misiunea de a proteja întreg pământul (Apoc. 7, 1; 2-3).

Prin urmare, îngerii se minunează de actualizarea deplină a mântuirii omului şi se bucură când văd pe aleşii din această lume aşa de aproape” de cetatea Dumnezeului Celui viu” (Evrei 12, 22).

Îngerii văd pururi faţa Tatălui ceresc şi mijlocesc pentru oameni (Matei 18, 18), iar cel care va mărturisi pe Iisus Hristos înaintea oamenilor, pe acela îl va mărturisi şi Iisus Hristos înaintea îngerilor lui Dumnezeu (Luca 12, 8-9).

Îngerii slujesc Mântuitorulul Iisus Hristos, după întreita ispitire din pustie (Matei 4, I J) şi un înger Îl întăreşte în rugăciunea din Grădina Getsimnani (Luca 22, 43). Un înger vesteşte femeilor mironosiţe Învierea lui Iisus Hristos din morţi (Matei 28, 2-8; Marcu 16, 5-6; Luca 24, 4-8) şi tot un înger se arată Sfinţilor Apostoli la înăltarea Domnului, anunţându-le a doua venire întru mărire a Fiului Omului (Fapte 1, 10-11). Un înger îi scoate din temniţă pe Apostoli (Fapte 5, 19-20; 12,7-11), un înger îl învaţă pe sutaşul Corneliu în legătură cu primirea Botezului (Fapte 10, 3-6) şi tot un înger îl întăreşte pe Sfântul Apostol Pavel pentru călătoria sa la Roma (Fapte 27, 23).

5e. ROLUL ÎNGERILOR FAŢĂ DE FIECARE CREDINCIOS ÎN PARTE, CA PROTECTORI ŞI ÎNDRUMĂTORI

Din Sfânta Scriptură aflăm că fiecare creştin vieţuieşte sub ocrotirea unui înger păzitor (Matei 18,10; Fapte 12, 5). În aceste texte se vorbeşte despre îng\rii copiilor şi despre îngerul Sf. Apostol Petru. Deci, îngerii nu numai că slujesc tainei Întrupării şi protejează Biserica lui Hristos, ci au şi misiunea de a proteja şi îndruma pe fiecare credincios în parte. Acest fapt consti tuie una dinrre multiplele realizări ale harului dumnezeiesc.

Slujirea îngerilor în favoarea fiecărui credincios se face evidentă mai întâi prin mijlocirea acestora înaintea lui Dumnezeu pentru cei care le-au fost încredinţaţi spre îndrumare şi protejare(Matei 18, 10; Apoc. 8, 3). Ea se face apoi vadita prin protecţia imediată pe care o conferă prietenia lor. Urmare a acestui fapt, îngerii păzitori întaresc credinţa şi pietatea celui credincios, îl îndrumă pe calea mântuirii (Matei 1, 20, 24; 28,2,5; Luca I, II, 13,18-19,30; 2. 9-22, 43, 24, 23; Fapte7, 30; 8, 26; 10,3-4″ 27, 23), îl ocrotesc de răul care s-ar putea abate asupra lui (Matei 2, 1.3, 19) şi-i descoperă lucruri ce se vor întâmpla în viitor (Apoc. 1, 1; 22, 6).

Înzestrat cu raţiune, îngerul păzitor este alături de cel credincios şi-l asistă nu numai ca martor ( I Cor. 4,9), ci îl orientează spre observarea ordinii stabilite de Dumnezeu-Creatorul şi-l scapa de frământările sufleteşti care-i pot tulbura roadele ostenelilor celor mântuitoare. Aşadar, Dumnezeu îi păzeşte pe creştini în toată fiinta lor, direct şi permanent, prin atotputernicia, harul şi purtarea Sa de grijă ( I Petru 5, 7, 10) şi indirect, prin îngerii păzitori.

Tot îngerii păzitori au drept misiune să însoţească şi sufletele celor adormiţi în Domnul la judecata particulară, fapt confirmat de Sfânta Evanghelie: „Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam ” (Luca 16, 22).

Tot Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că îngerii participă intens la bucuria lui Dumnezeu când păcătoşii se convertesc (Luca 15, 10) şi că, deşi nu cunosc data judecăţii din urmă care constituie o taină a lui Dumnezeu Tatăl (Matei 24, 36), vor participa la împlinirea ei (Matei 13, 30).

6. SFÂNTUL ÎNGER PĂZITOR

Învăţătura Bisericii noastre ortodoxe spune că la dumnezeiescul Botez primim un înger care ne ajută pe calea mântuirii în toată viaţa noastră pământească, iar un diavol ne va ispiti (Iov 1, 12; 2,6).

Sfântul Prooroc David spune: „Că îngerilor Săi va porunci pentru tine ca să te păzească În toate căile tale” (Ps. 90, 11).

Acest lucru se înţelege din rugăciunea a cincea de la facerea catehumenulut unde, printre altele, se zice: „Însoţeşte-i viaţa lui cu înger de lumină, ca să-I izbăvească pe el de toată bântuiala potrivnicului, de întâmpinarea celui viclean, de demonul cel de amiază şi de nălucirile rele”.

De asemenea, din „Canonul de rugăciune către îngerul păzitor” (Matei 18, 10), rânduit de Biserica Ortodoxă pentru a fi citit de creştin în toată ziua, aflăm că fiecare om a primit de la Sfântul Botez un înger bun care-I ocroteşte în tot timpul vieţii sale pământeşti. Există, prin urmare, o slujire specială a îngerilor buni în lucrarea de mântuire personală a creştinului ortodox.

Pe lângă îngerul păzitor, Dumnezeu îi trimite creştinului şi alţi îngeri, spre a-l ajuta şi a-l mângâia în ispitele şi luptele duhovniceşti prin care trece omul în acest veac. Despre acest lucru vorbeşte dumnezeiescul Apostol Pavel, zicând: „îngerii oare nu sunt toţi duhuri slujitoare, trimise ca să slujească pentru cei ce vor fi moştenitori mântuirii?” (Evr. 1, 14). Prin aceste cuvinte, Sf. Apostol Pavel îi intăreşte şi-i mângâie mult pe creştini, arătând că Dumnezeu are mul tă purtare de grijă de dânşii, de vreme ce pe îngeri, care covârşesc cu sfinţenia lor pe oameni, i-a rânduit ca să slujească pentru mântuirea lor.

Necredincioşii păgâni şi eretici nu primesc de la Dumnezeu îngeri păzitori, întrucât nu sunt botezati întru numele Domnului Iisus Hristos. Ei nu cred în îngeri, iar cei ce spun că cred, dar sunt eretici, întristează şi îndepărtează de la ei pe îngerii Domnului, care iubesc adevărul dreptei credinţe, cel aşezat de Mântuitorul Iisus Hristos şi de Biserica Sa (Teofilact al Bulgariei, „Tâlcuirea Epistolei către Evrei”).

Cât priveşte popoarele păgâne, acestea deabia au câte un înger păzitor, rânduit pentru hotarele fiecărei ţări, după mărturia Sfintei Scripturi, care zice: „Atunci a statornicit hotarele neamurilor după numărul îngerilor lui Dumnezeu” (Deut. 32, 8). Aceşti îngeri fac parte din ceata Domniilor, ca cei ce domnesc peste neamuri.

După Sfânta Tradiţie, sunt îngeri păzitori peste cetăţi, oraşe, sate, mânăstiri şi oriunde se preamăreşte numele lui Dumnezeu.

Mântuitorul Iisus Hristos ne arată că îngerii au prezenţă ocrotitoare asupra noastră, o misiune binefăcătoare de călăuzire pe calea binelui.

În Vechiul Testament se aminteşte de Arhangheli, care stau cu sabia de foc la poarta Raiului (Fac. 3, 24), de îngerul care opreşte braţul lui Avraam, când voia să-l jertfească pe fiul său, Isaac (Fac. 22,12), de îngerul care îi conduce pe israeliteni spre pământul făgăduinţei (Ieşirea 13, 22), de îngerul din cuptorul de foc (Dan. 3, 25), care îi apără pe cei trei tineri casănu fie arşi şi de alte misiuni ale îngerilor, până la episodul cu scăldătoarea Vitezda, unde un inger tulbura apa din vreme în vreme şi cel ce intra întâi – după tulburarea apei – se făcea sănătos, ori de ce boală era cuprins (Ioan 5, 4).

Dar vedem că, atât în Vechiul Testament, cât si în Noul Testament, îngerii au fost trimişi de Dumnezeu să ajute şi să slujească oamenilor celor aleşi, precum Lot, Avraam, Iacob, Moise, Valaam, Isus Navi, Ghedeon, Manase, proorocul David, Ilie Tezviteanul, Sedrah, Daniil, Iosif, Preasfintei Fecioare Maria, Maria Magdalena, Corneliu Sutaşul, Apostolilor Petru si Pavel si altor sfinţi şi drepţi. ”

Din aceste mărturii vedem că Dumnezeu ne rânduieşte îngeri păzitori nu numai la Botez ci si în toata viaţa, ajutând pe cei drepţi, care îl iubesc si cred în El, pe calea mântuirii.

Sfântul Isaac Sirul zice că îngerii fac vindecări prin nevoitorii care s-au înstrăinat de lume şi prin pustnicii care „au prefăcut pustia în cetate şi au făcut-o locuinţă îngerilor”.

In Noul Testament se arată şi mai mult misiuneaîngerilor. Arhanghelul Gavriil vesteşte lui Zaharia naşterea lui Ioan Botezătorul (Le. 1, 13), apoi Fecioarei Maria, Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos (Le. 1, 28), când corul îngerilor va canta: „Stavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pamant pace, între oameni bunăvoire” (Lc 2,14). .

Un înger vesteşte lui Iosif să fugă în Egipt cu pruncul şi tot un înger îl îndeamnă să se întoarcă în Nazaret, după moartea lui Irod. (Mt. 2, 19- 20)

În grădina Ghetsimani, Mântuitorul Iisus Hristos este întărit de un înger (Lc. 22,43) Tot îngerii sunt cei dintâi care vestesc Învierea (Lc. 24,4)

Sfântul Apostol Petru era închis şi păzit cu străşnicie, pentru a fi judecat şi osândit de Irod Agripa, în timp ce creştinii se rugau pentru el. În noaptea dinaintea judecăţii, un înger l-a trezit, ia desfăcut lanţurile şi l-a scos din inchisoare, ale cărei porţi s-au deschis singure, apoi îngerul a dispărut (Fapt. 12,7-10).

Sfinţii martiri au fost intăriti în suferinţele lor de ingerul păzitor şi de alţi îngeri.

Credinţa în îngerul păzitor se întăreşte prin harul lui Dumnezeu şi prin rugăciunile pe care le facem zilnic către îngerul nostru păzitor. (vezi „Canonul de rugăciune către îngerul păzitor”, din Ceaslov).

Prea Milostivul Dumnezeu, la rugaciunea făcuta de preot, binecuvintează cu harul Sau si trimite creştinilor, care îşi sfinţesc casa şi masina, îngeri buni si milostivi, care îi vor păzi de necazuri si primejdii si vor alunga duhurile diavoleşti (Molitfelnic pag. 363 şi 441).

6a. MENIREA ÎNGERULUI PĂZITOR

Potrivit iubirii de oameni a lui Dumnezeu şi pentru ca neamul omenesc să nu fie nimicit cu totul, Dumnezeu a rânduit ingeri care să-i păzească pe oameni şi să-i ajute pe calea mânturii. Îngerii sunt, astfel, intermediarii nevăzuţi între Dumnezeu şi om, mijlocitori în lucrarea de comuniune dintre om şi Dumnezeu, aşa cum aflăm încă şi din Vechiul Testament.

Cunoscând acest rol al îngerilor, Sfântul Prooroc Moise a poruncit să fie reprezentate în cortul mărturiei chipurile Heruvimilor şi ale Serafimilor, care stau permanent în apropierea slavei lui Dumnezeu. Astfel, sfinţii îngeri contribuie la o directă comunicare a omului cu Dumnezeu.

” Omul nu este singur nici atunci când pare că este singur complet”-reflecta un creştin evlavios.

Intradevăr, Dumnezeu il asistă pe om şi il ajuta prin harul Sfântului Duh, iar ca o persoană spirituală benefică se adaugă şi cea a îngerului pazitor. De aceea, Evagrie Ponticul spune despre lucrarea îngerilor:

„Cunoaşte că sfinţii îngeri ne îndeamnă la rugăciune şi stau de faţă impreună cu noi, bucurându-se şi rugându-se pentru noi. Iar dacă te rogi cu adevărat, vei afla multă întărire si încredinţare şi îngerii vor veni la tine ca şi la Daniil Proorocul şi-ţi vor lumina inţelesurile celor ce ti se întâmplă”. Aşadar, sfinţii ingeri ne asistă spirituala, sunt alături de noi şi ne călăuzesc spre o vieţuire curată, paşnică, ferită de necazuri, în măsura în care voinţa noastră este îndreptată permanet spre fapta bună. Altfel, ne aflăm in situatia de a nu le da ascultare şi a accepta ispita duhului celui rău. Rostul ascultării noastre de îngerii cei buni presupune eliberarea de sub robia păcatului şi alungarea puterilor întunericului, care îi dezbină şi-i separă pe oameni.

Sfântul Apostol Pavel explică în chip deplin lucrarea îngerilor în legătura dintre credincioşi şi Dumnezeu: „Îngerii oare nu sunt toţi duhuri slujitoare, trimise ca să slujească pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii?” (Evr. 1, 14).

Ca nişte călători care cău tăm patria cerească, suntem călăuziţi şi povăţuiţi de îngeri, ca de nişte fraţi care trăiesc în deplinătatea bunătăţilor celor veşnice. Ca să nu pierdem mântuirea dobândită prin Jertfa Domnului nostru Iisus Hristos, îngerii lui Dumnezeu ne apără şi ne călăuzesc prin harul lui Dumnezeu, asemenea unor mâini nevăzute cereşti.

Credinţa în îngerul păzitor o mărturisim şi la Sfânta Liturghie, când îl preamărim pe Dumnezeu, cântând împreună cu îngerii: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot! Plin este cerul şi pământul de mărirea Ta”.

Menirea îngerului păzitor este de a-l păzi pe credincios, în chip nevăzut, de ispitele diavolilor, de căderile în tot felul de păcate, de a-l călăuzi pe calea Bisericii, a pocăinţei şi a rugăciunii; de a-l mângâia în necazurile vieţii şi de a-l îndemna prin gânduri la toată fapta bună.

Îngerul păzitor este dat de Dumnezeu creştinului spre păzirea trupului şi a sufletului său. El niciodată nu doarme, după cuvântul psalmistului: „nici să dormiteze, cel ce te păzeşte„.

Îngerul păzitor apără sufletul cel incredinţat de Dumnezeu lui, în vreme de ispită, dacă are credinţă şi frică de Dumnezeu, după spusele aceluiaşi împărat şi prooroc: „Străjui-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de El şi-i va izbăvi pe ei” (Ps. 33, 7). Îngerul păzitor slujeşte la mântuirea omului (Evrei. 1, 14); Îngerul păzitor scapă omul În caz de primejdii (Fapt. 5, 19; 12,7-8); îngerul păzitor este duh slujitor al lui Dumnezeu, spre păzirea oamenilor (Ps. 102, 21; 103, 5; Luca 16, 22; Evrei 1, 7).

Mântuitorul Iisus Hristos ne porunceşte să nu dispreţuim copiii: „ca îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu” (Mt.18, 10).

Când vom încheia călătoria noastră aici pe pământ, îngerul nostru păzitor va duce sufletul înaintea lui Dumnezeu (Luca 16, 22).

Iar la judecata universală vor asista şi îngerii, care vor alege pe cei huni de cei răi-după cum se aleg neghinele de grâu-aruncând pe cei păcătoşi în .cuptorul de foc”, unde va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor (Matei 13, 49-50).

La Sfânta Liturghie ne rugăm lui Dumnezeu pentru „Înger de pace, credincios, indreptător, păzitor sufletelor şi trupurilor noastre”. Prin aceasta conştientizăm că sfinţii îngeri participă la continua noastră spiritualizare şi ne ajută la promovarea valorilor creştineştt şi morale, fără de care nll putem înainta spre unirea mistică cu Dumnezeu, Cel în Treime închinat şi slăvit.

De aceea, cu încredere să ne îndreptăm gândurile noastre spre ajutorul sfinţilor îngeri, cerandu-le în rugăciune să ne ocrotească şi să ne întâmpine în nevoinţe ori de câte ori simţim trebuinţa prezenţei lor spirituale.

6b. COLABORAREA CREŞTINULUI CU ÎNGERUL SĂU PĂZITOR

Creştinul trebuie să-i imite pe îngeri, ca să fie împreună cu ei în Împărăţia cerurilor. Creştinul trebuie neîncetat să-L slăvească pe Dumnezeu, să-L laude şi să-I mulţumească totdeauna pentru toate cele primite, să-L, asculte, să păzească poruncile Lui, să-L iubească pe El, să-i iubească pe oameni, să ducă întru toate o viaţă creştinească. După cum îngerul- slujitor lui Dumnezeu – îl păzeşte pe om în toate căile sale (Ps. 90,11) şi se supune voii lui Dumnezeu (Ps. 102, 20-21), la fel trebuie să facă şi omul credincios, să se supună lui Dumnezeu şi să facă voia Lui.

Precum îngerul se bucură de întoarcerea păcătosului la pocăinţă (Le. 15,7- 10), aşa se cuvine să facă şi omul credincios, să se bucure de intoarcerea celor răi la pocăinţă. Îngerii se îngrijesc de mântuirea oamenilor şi îi ajută (Fac. 24,7; Ps. 90, 11-12; Ps. 33, 7); aşa să facă şi creştinii – mai ales preoţii – să se îngrijească permanent de mântuirea şi întoarcerea la pocăinţă a sufletelor omeneşti.’

Îngerii slăvesc neîncetat pe Dumnezeu (Ps. 102,20-21; Is. 6, 3; Lc. 2, 13-14; Apoc. 5, II); la fel şi credincioşii sunt datori să-L, slăvească pe Dumnezeu, după cuvântul psalmistului: „Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea; purureatauda cu în gura mea” (Ps. 33, I).

Rugăciunile creştinului ajung la Dumnezeu prin îngeri, sfinţi şi Maica Domnului. Iar împlinirea cererilor şi darurile dumnezeieşti vin de la Dumnezeu prin Maica Domnului, sfinţi şi sfântul înger păzitor.

Să duceţi copiii să participe la fiecare Sfântă Liturghie în duminici şi sărbători şi să-i învătati să se roage, pentru că atunci când un copii se roagă, trei îngeri duc rugăciunea sa la Prea Milostivul Dumnezeu.

Îngerul păzitor numără paşii celor care merg la biserică sau în pelerinaje la sfintele mânăstiri.

Îngerul păzitor este pururea veghetor spre tot lucrul bun, iar omul credincios este dator neîncetat să vegheze cu mintea sa şi să ia aminte că: „potrivicul vostru – diavolul- umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine sa înghită” (1 Petru 5, 8).

De voim să ştim care este lucrarea îngerului păzitor, să ne aducem aminte de călătoria lui Tobie, care a fost însoţit de îngerul Rafail. Acest înger, trimis de Dumnezeu, i-a dat lui Tobie sfaturi bune, l-a călăuzit pe drum, l-a ferit de primejdii când a trecut apa, l-a ajutat să ducă la bun sfârşit misiunea dată de tatăl său, i-a arătat mijlocul prin care l-a tămăduit pe tatăl său, care era orb şi l-a întors sănătos la casa părintească. (Tobit 5, 4-6; 7,10-11; 17, 21-22) Ajutoarele pe care le-a dat îngerul Rafail lui Tobie sunt aceleaşi pe care ni le poate da îngerul nostru păzitor, dacă îl chemăm în ajutor,

Ajutorul îngerului păzitor rămâne pentru noi o taină, noi nu ne putem da seama în fiecare moment de prezenţa sa, Când vom ajunge in casa Tatălui ceresc, îngerul nostru păzitor ne va descoperi ceea ce a făcut pentru noi, de câte rele şi nenorociri ne-a scăpat, câte idei bune ne-a inspirat şi din câte ispite diavoleşti ne-a ajutat să scăpăm, Atunci ne vom încredinţa de cuvintele psalmistului, care zice: „că îngerilor Să; va porunci pentru tine, ca să te păzească în toate căile tale” (Ps, 90,11),

Un sfânt părinte zicea că, dacă am putea vedea cu ochiul sufletului, lupta care se dă între înger şi diavol pentru a câştiga sufletele noastre, ne-am păzi, ca să nu facem nici un păcat.

Dornici să slujească în opera rnântuirii, îngerii se pleacă atenţi spre cele care se petrec pe pământ şi se minunează de variatele forme prin care Biserica lucrează, cum sunt: iertarea păcatelor, păstrarea şi propovăduirea învăţăturii de credinţă, săvârşirea Sfintei jertfe (Euharistii), promovarea adevărului, a dreptăţii şi a dragostei între oameni. Credincioşii fiind chemaţi să-I consacre lui Dumnezeu toată viaţa lor (Rom. 12, 1), ca să devină „sfinţi în toată petrecerea vieţii „(1 Petru 1, 15).

Împreună cu sfinţii şi cu drepţii, îngerii vor alcătui Biserica triumfătoare sau biruitoare.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, referindu-se la legătura dintre credincioşi şi îngeri, ne spune: „sub raportul existenţei veşnice, Dumnezeu va cuprinde în chip deosebit pe îngeri şi pe sfinţi”.

Înainte chiar de judecata universală, îngerii şi sfinţii alcătuiesc „Biserica cerească” (Evrei 12,22-23; Apoc. 5, 14) sau biruitoare şi liturghisesc în cer cu Hristos-Arhiereul. Pentru apărararea Bisericii, îngerii, sub cârmuirea Arhanghelului Mihail, căpetenia lor, se împotrivesc lui satan, printr-o luptă care durează de la începutul existenţei lor (Apoc.12, 1-11).

O legătură intimă uneşte astfel lumea pământească cu lumea cerească- sus în cer îngerii celebrează o perpetuă liturghie (Apoc, 4, 8, 11), căreia i se alătură jos, pe pământ, liturghia Bisericii. Tainele lui Hristos sunt deci celebrate de puterile cereşti în acelaşi timp când sunt celebrate şi de Biserica luptătoare-pământească.

6c.PĂCATUL ÎNDEPĂRTEAZĂ PE ÎNGERUL PĂZITOR DE LA NOI

Păcatul este urâciune înaintea lui Dumnezeu (Deut, 25, 16; Prov. 5, 5) şi dacă, după mărturia Sfintei Scripturi, „cine săvârşeşte pacatul este de la diavolul” (1 In. 3, 8-10; In. 8, 44), apoi cum va sta îngerul Domnului lângă cel care face voia diavolului, adică lângă cel beţiv, desfrânat, necredincios, mincinos, zgârcit, urâtor de oameni şi eretic? Şi dacă păcatul alungă de la om binecuvântarealui Dumnezeu (Num. 14,34; Is-Navi 5, 6; Ps. 80, 13-14), apoi cum va sta îngerul Domnului lângă cel ce lucrează păcatul? Şi dacă Duhul Sfânt se întristează de păcat (Gal. 4, 30; 1 Tes. 5, 19), cum nu se va întrista îngerul Domnului şi nu se va depărta de la cel ce face păcatul şi nu voieşte să se întoarcă la pocăinţă? Şi dacă Duhul Sfânt este mâniat şi supărat pe cei neascultători şi răi (Is. 6, 10·13), cum nu se va supăra şi îngerul Domnului pe cel ce face păcate şi nu voieşte să se întoarcă la pocăinţă?

Îngerul păzitor, rânduit de Dumnezeu fiecărui creştin, urăşte păcatul (căci păcatul ucide sufletul), şi se depărtează de la cel ce lucrează fărădelegile. Dar iarăşi se întoarce şi-l ajută pe omul păcătos, când acesta vine la pocăinţă, cu lacrimi şi cu părere de rău pentru cele lucrate. (2 Cor. 7, 9) Căci bucurie se face în cer pentru un păcătos care vine la pocăinţă (Le. 15, 7-10), deoarece Dumnezeu spune: „Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu” (Iezechil 18, 23·32; 33,11; 2 Petru 3, 9). Deci, când omul face păcate, întristează şi îndepărtează de la sine pe Duhul Sfânt şi pe îngerul său păzitor şi se apropie de el diavolul.

Când creştinu! se întoarce din toată inima lui la pocăinţă, veseleşte pe Dumnezeu şi pe toţi îngerii din cer şi atunci se apropie de el îngerul său păzitor, care îl alungă pe diavol. Această luptă se dă în inima şi în mintea omului în orice clipă, până la sfârşitul vieţii lui.

6d AJUTORUL ÎNGERULUI PĂZITOR DUPĂ MOARTEA TRUPEASCĂ A CREŞTINULUI

Nimeni nu poate să scape de moarte şi nici să plătească lui Dumnezeu preţ de răscumpărare. Pentru că „răscumpărarea sufletului este prea scumpă şi niciodată nu se va putea face”, ne spune Duhul Sfânt prin gura proorocului David (Psalm 48, 7-8).

Iar trupul omului, „ca pulberea să se întoarcă în pământ cum afost, iar sufletui sâ se intoarca la Dumnezeu, Care l-a dat” (Eccles. 12, 7; Psalm 145,4).

Despărţirea sufletului de trup este taină înfricoşătoare, pentru că sufletul se duce la Dumnezeu tânguindu-se, iar trupul se acoperă, fiind dat pământului.

Câtă nevoie cuprinde sufletul când se desparte de trup!

Cât lăcrimează atunci şi nu este cine să-l miluiască pe dânsul!

Către îngeri ridicându-şi ochii, în zadar se roagă, către oameni mâinile intinzându-şi, nu are cine să-l ajute! Sfântul Prooroc David arată că în clipa morţii trupeşti:

„Inima mea s-a tulburat întru mine şi frica morţii a căzut peste mine. Teamă şi cutremur au venit asupra mea şi m-a acoperit întunericul” (Ps, 54, 8-9).

Îngerul păzitor se roagă lui Dumnezeu pentru sufletul încredinţat lui, ca să aibă sfârşit creştinesc şi ca să i se ierte toate păcatele. Apoi îi spune, prin gând, să se împace cu toţi, să se spovedească de toate păcatele săvârşite din copilărie până în clipa morţii şi să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului şi să- şi pună toate în rânduială.

În clipa morţii, dacă sufletul a făcut fapte bune, vin de faţă mulţi ingeri buni. Acest lucru îl spune şi Sfântul Efrem Sirul: „Au nu stiti fratii mei, ce fel de frică şi nevoie avem să pătimim in ceasul ieşirii noastre din viaţa aceasta, când se va despărţi sufletul de trup? Mare frică şi mare taină se săvârşeşte acolo. Că vin la dânsul ingeri buni şi mulţime de oaste cerească şi toate puterile cele potrivnice şi stăpânitorii intunericului, amândouă părţile voind să ia sufletul şi să-I aşeze şi să-i intocmeacă locurile lui”.

Deci, dacă sufletul şi-a câştigat aici fapte bune, în clipa morţii omului, acestea îi fac pe îngerii buni să-l inconjoare şi să nu lase pe niciuna dintre puterile potrivnice să se atingă de el. Ei îi iau sufletul cu bucurie şi veselie şi, împreună cu alţi ingeri, cântă cântări de biruintă lui Dumnezeu. Îl duc apoi la Stăpânul Hristos – Împăratul slavei – şi îl închină Lui, împreună cu toată puterea cerească. De aici, il duc la locul de odihnă, „în loc luminat, în loc cu verdeaţă, ( … ) de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea”. (Sfânta Liturghie, la pomenirea celor adormiţi).

La cel păcătos, care are păcate de moarte nespovedite, vin diavolii şi însoţesc sufletul până este aruncat în focul gheenei, acuzându-l pe el de toate faptele rele pe care le-a făcut şi nu le-a mărturisit.

În prima zi după moartea trupului, când sufletul este răpit cu putere din trup de îngeri înfricoşători, el uită de toate rudele şi cunoscuţii şi poartă grijă de judecăţile ce vor fi asupra faptelor sale din timpul acestei vieţi pământeşti. În această zi se împlinesc cuvintele Sfintei Scripturi:

„Scoate din temniţă sufletul meu, ca să laude numele Tău, Doamne” (Ps. 141, 7). În această primă zi, sufletul stă lângă trup şi-l priveşte, mirându-se cum de a putut să locuiască într-o astfel de temniţă, el, care este atât de frumos şi plin de strălucire dumnezeiască.

A doua zi după moartea trupului, sufletul este luat de îngerul păzitor şi se deplasează cu viteza gândului, în toate locurile în care a fost cât a trăit pe pământ, arătându-i faptele bune sau rele pe care le-a făcut. Sfântul Prooroc David ne spune:

„Pentru ce să mă tem în ziua cea rea când ma, va înconjura fărădelegea vrăjmaşilor mei „(Ps, 48, 5).

Sfântul înger arată sufletului faptele pe care le-a făcut zicându-i: „Aici ai fost la biserică, ai postit, te-ai spovedit, te-ai împărtăşit, ai făcut milostenie şi celelalte fapte bune creştine”. .

Apoi îi spune şi îi arată păcatele pe care le-a făcut în această viaţă:

„Aici ai desfrânat, aici ai băut, aici ai înjurat, aici ai furat, aici ai făcut avort şi celelate păcate”.

Creştinul ortodox primeşte la dumnezeiescul Botez un înger, care îl ajută prin har să facă faptele cele mântuitoare, iar un diavol îl ispiteşte ca să păcătuiască. În ziua judecăţii, îngerul va depune mărturie pentru faptele bune creştineşti pe care le-a făcut omul cât a trăit în această viaţă, iar diavolul pentru păcatele săvârşite.

A treia zi după moartea trupului, se întâmplă un lucru şi mai înfricoşător: sufletul mai primeşte încă şase îngeri pentru a trece prin înfricoşatele vămi ale văzduhului şi pentru a fi adus în faţa Prea Sfintei Treimi. Duhul Sfânt, prin gura Sfântului Prooroc David, ne spune: „am auzit ocara multora din cei ce locuiesc împrejur, când se adunau ei impreuna împotriva mea; ca să ia sufletul meu s-au sfătuit” (Psalm 30, 13). În această zi, sufletul trebuie să treacă prin vămile vorbirii deşarte, minciunii, grăirii de rău, lăcomiei, trufiei, mâniei, zavistlei, vicleniei, mândriei, vorbirii necuviincioase, nesupunerii, cămătăriei, iubirii de arginţi, beţiei, pomenirii răului, vrăjitoriei, avortului, furtului, zgârceniei, desfrâului şi preadesfrânării. Aici, diavolii de la fiecare vamă (Ps. 58,3) îi arată sufletului toate păcatele făcute cu gândul, cu cuvântul şi cu fapta.

Toate păcatele mărturisite şi dezlegate de duhovnic sunt iertate (Matei 18, 18). Dacă sufletul nu a făcut canonul dat de duhovnic pentru păcatele săvârşite, îl va face în iad. Iar dacă are păcate de moarte: mânie, mândrie, desfrânare, minciună, lăcomie, iubire de arginti ucideri avorturi, lene, nespovedite şi nedezlegate de preot, el va fi trimis, după judecata lui Dumnezeu, în iad.

După trecerea vămilor, sufletul ajunge în faţa Prea Sfintei Treimi, iar cei şase îngeri merg la ceata lor, rămânând sufletul numai cu îngerul păzitor, care va purta grijă de el.

Dacă sufletul este trimis în iad tot acest inger îi va aduce harul dumnezeiesc pentru uşurarea pedepsei, în timpul rugăciunilor făcute de Sfânta Biserică. îngerul păzitor poartă grijă de suflet până la sfârşitul veacurilor, adică până la judecata de apoi.

,,Şi precum este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecată” (Evrei 9, 27), sufletul este întrebat de Dreptul Judecător de toate păcatele pe care le-a făcut, de păcatele pe care le-au făcut alţii din cauza lui, de  faptele bune pe care nu le-a făcut şi de faptele bune pe care nu le-au făcut alţii din cauza lui.

A treia zi după moartea trupului, se fac rugăciuni şi parastase de către Biserica Ortodoxă, pentru a uşura trecerea sufletului prin vămile văzduhului.

După ce i se face această judecată particulară, Dumnezeu trimite sufletul împreună cu îngerul păzitor ca să treacă şase zile prin rai.

Aici vede sufletul Ierusalimul cel ceresc (Apoc, 21, 2), Lumina dumnezeiască (Apoc, 22, 5), locaşurile drepţilor cântările îngerilor (Apoc, 4, 8), strălucirile sfinţilor (Matei 13, 43), frumuseţile veşnice, mângâierea duhovnicească, bucuria, dreptatea şi pacea Duhului Sfânt

Sfântul Apostol Pavel ne spune:

„Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (l Cor. 2, 9).

În a noua zi după moartea trupului, sufletul ajunge din nou în faţa Prea Sfintei Treimi şi pentru ca să aibă milă şi iertare de la Dumnezeu, Biserica Ortodoxă face pomenirea mortilor la 9 zile. După aceasta, sufletul este trimis împreună cu îngerul păzitor să treacă 30 de zile prin iad, pentru ca să cunoască cele nouă chinuri ale iadului,

Prima muncă a iadului pe care o cunoaşte sufletul este focul cel veşnic. Sfântul Prooroc Isaia ne spune:

„Care din noi poate să îndurefocul cel mistuitor; care din noi poate să stea ţiejarul cel de veci” (Is. 33, 14) Acest foc este imaterial, arde cumplit şi niciodată nu scade. Iar Mântuitorul nostru Iisus Hristos va spune celor păcătoşi:

„Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor; în focul cel veşnic care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41; 13, 25-30). Duhul Sfânt, care va lumina şi va umple de bucurie duhovnicească inimile smerite ale celor mântuiţi, va arde inimile împietrite şi pline de mândrie ale celor păcătoşi.

A doua muncă a iadului este Tartarul ,scrâşnirea dinţilor de care vorbeşte Sfânta Evanghelie. (Matei 8, 12)

A treia pedeapsă a iadului, pe care o cunoaşte sufletul, este dată de mirosul urât al păcatelor (ls 3,24)

A patra muncă a iadului este cea a vederii prin care sufletul păcătos se pedepseşte prin vederea feţelor urâte şi întunecate ale diavolilor.

A cincea pedeapsă a iadului este a foamei şi a setei sufleteşti (Ps. 58, 17).

A şasea pedeapsă a iadului este viermele cel neadormit al conştiinţei, prin care sufletul păcătos vede toate păcatele pe care le-a făcut în viaţă şi care îi vor chinui conştiinţa. „Viermele lor nu moare şi focul nu se stinge”.

A şaptea pedeapsă a iadului este „întunericul cel mai dinafară” (Matei 25, 30).

A opta pedeapsă a iad ului este deznădejdea sufletească pe care o are păcătosul, care ştie că aceste chinuri pe care le suferă sunt veşnice.

A noua pedeapsă a sufletului osândit în iad este lipsirea de fericirea cea veşnică (Matei 25,21), de părtăşirea harică a bunătăţilor dumnezeieşti. Iar dacă întreabă cineva de ce pentru un păcat de moarte să fie osândit la muncile cele veşnice în iad, trebuie să ştie că dacă Dumnezeu l-ar fi lăsat să trăiască veşnic, veşnic ar fi păcătuit. Legile omeneşti pedepsesc aspru pe cei care fac anumite păcate. Ce pedeapsă merită însă cei care Îl răstignesc prin păcate pe Fiul lui Dumnezeu?

În a 40-a zi, sufletul este adus din nou în fata Prea Sfintei Treimi, unde i se face judecata particulară. Pentru că: „noi toţi trebuie să ne infăţisărn înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (2 Cor. 5, 10). Acum se hotărăşte unde va sta sufletul până la judecata universală.

Sfânta şi dumnezeiasca Biserică Ortodoxă face rugăciuni la 40 de zile, pentru a obţine mila lui Dumnezeu la această judecată particulară a sufletului. Dacă sufletul este păcătos, va auzi glasul de tunet al lui Dumnezeu:

„Duceţi-vă de la Mine, blcstemaţiior, in focul cel veşnic gătit diaoolilor şi ingerilor lui” (Matei 25, 41). Dacă ar auzi oamenii cum se vaită şi plânge acel suflet, n-ar mai face nici un fel de păcat.

Dacă sufletul este trimis în iad şi nu are păcate de moarte, prin rugăciuni, parastase şi  jertfa Sfintei Liturghii, poate fi scos de acolo. Iar dacă omul a trăit creştineşte, va auzi glasul lui Dumnezeu, Care îi va spune:

„Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi impârâţia cea gătitâ voua de la întemeierea lumii!” (Matei 25, 24).

Aici, sufletul va petrece cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu sfinţii îngeri, cu Sfinţii şi Părinţii mutaţi la fericirea cea veşnică în Lumina şi Slava Lui Hristos (Matei 8, 11; Luca 13, 28-29; Ioan 14, 3). Cei care se unesc mistic încă din această viaţă pământească cu Hristos, vor fi îndumnezeiţi după har, adică vor cunoaşte strălucirea dumnezeiască şi toată lucrarea şi viaţa pe care o are Dumnezeu în Sine, după Fiinţă şi se vor împărtăşi de razele Soarelui dumnezeiesc. Omul mântuit va spori în fericire şi Lumină dumnezeiască, lucrându-se în el veşnic îndurnnezeirea după har.

În ziua înfricoşatei judecăţi, îngerul păzitor ajută sufletul pe care l-a păzit în această lume şi merge cu el înaintea lnfrtcoşatnluiludecător. Despre acestea aflăm şi în Canonul către îngerul păzitor: „când se va pune scaunul şi cărţile se vor deschide şi Cel vechi de zile va şedea şi oamenii se vor judeca, îngerii vor sta înainte şi pământul se va clătina şi toate se vor înfricoşa şi se vor cutremura, atunci arată spre mine iubirea ta de oameni şi mă izbăveşte de gheenă, pe Hristos îmblânzindu-l” (Cântarea a VIIl-a).

Îngerul păzitor va duce sufletul la învierea cea din morţi, spre a-şi recunoaşte trupul din pământ, după cum ne spune şi Sfântul Vasile cel Mare.

Dacă judecata particulară o fac Dumnezeu şi conştiinţa omului, la judecata generală omul va fi pus în faţa urmărilor păcatelor sale, astfel încât să vadă cum s-au răsfrânt acestea asupra întregii omeniri (I Tim. 5, 24).

La judecata generală se va da toată răsplata şi toată pedeapsa, atât asupra sufletelor, cât şi asupra trupurilor cu care oamenii au săvârşit păcatele.

7. ÎNGERUL CEL RĂU (DIAVOLUL)

În afară de îngerii buni, Sfânta Scriptură a Noului Testament vorbeşte în multe locuri şi despre îngerii răi. Aceştia sunt prezentaţi Întotdeauna ca fiinţe reale şi nu imaginare, fiind numiţi „duhuri rele” (Luca 7, 21; 8, 2; Fapte 19, 13), „duhuri necurate” (Matei 10, 1), „duhuri ale răutăţii” (Efes. 6, 12), „diavoli”, „draci”, „demoni” (Luca 8, 30-33; 1 Petru 5, 8), „îngerii diavolului” (Matei 25, 41), „ispititorut’ (Matei 4, 3), „satana” (Apoc. 12,9; 22, 2, 7), „înger al satanett; Cor. 12,7), „Belzebul” (Matei 12, 24), „Veliar” (2 Cor. 6, 15), „stăpânitorul puterii văzduhului”, (Efes. 2, 2) „domnul demonilor” (Matei 9, 34).

Numărul acestor îngeri răi este foarte mare (Luca 8, 30). Ei formează o adevărată împărăţie a răului. Răutatea lor are diferite grade (Luca 9, 20); ei au o căpetenie (Matei 12, 24) şi se găsesc orânduiti pe trepte diferite (Efes. 6, 12; Col. 2, 15)

În comparaţie cu îngerii buni, activitatea îngerilor răi este direct opusă voinţei dumnezeieşti, iar împărăţia lor este a morţii spirituale (Evrei 2, 14) şi a întunericului, în opoziţie cu împărăţia dragostei şi a păcii a Domnului nostru Iisus Hristos (Col. 1, 13).

Acţiunea îngerilor răi este îndreptată cu deosebire impotriva operei de mântuire a oamenilor. Amăgitori ai sufletului nostru, îngerii cei răi caută in mod expres să împingă pe cei buni la fapte rele, prin tot felul de uneltiri, ispite şi nenorociri pe care le aduc asupra lor (Apoc. 2, la), iar pe cei răi să-i încurajeze pe calea pierzării şi să-i instrăineze tot mai mult de Dumnezeu. Îngerii cei răi, în contrast cu îngerii buni, au un rol negativ, nu slujesc operei de mântuire a oamenilor.

La vămile văzduhului sunt domnii puterilor întunericului, îngerii căzuţi din ceata domniilor.

Diavolii, chiar dacă, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, ne amăgesc şi ne ispitesc, au un rol important în mântuireanoastră, pentru că ne arată cât de virtuoşi sau de păcătoşi suntem.

Fiecare creştin primeşte la Sfântul Botez un înger bun, care stă de-a dreapta lui şi îl povăţuieşte spre tot lucrul plăcut lui Dumnezeu. El scrie cu amănuntul, una câte una, toate faptele bune pe care le face omul în viaţă şi pe care i le va prezenta în ceasul înfricoşatei judecăţi (Apoc. 20, 12). De asemenea, creştinului îi urmează din pruncie şi un înger rău, diavolul, care scrie şi el, amănunţit, tot păcatul pe care îl săvârşeşte omul în viaţă, până în clipa morţii (Iov 1, 8).

Scopul îngerului rău este de a-l ispiti permanent pe creştin şi de a-l îndemna la păcat, cu gândul, cu imaginaţia, cu simţurile, cu cuvântul, cu fapta, cu trupul şi cu sufletul. Dacă omul îl ascultă, se invoieşte la păcat şi chiar îl săvârşeşte, diavolul scrie orice gând, orice cuvânt şi toată fapta rea făcută în viaţă. Dacă, în viaţă, omul nu a fost dezlegat de păcate prin căinţă şi spovedanie, la judecata particulară va da răspuns pentru toate păcatele nespovedite şi nedezlegate de preot.

7a. CUM PUTEM SCĂPA DE ISPITELE DIAVOLULUI?

Sfântul Apostol Petru spune: „Fiţi treji, privegheaţi: Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită, căruia staţi împotrivă, tari în credinţă … „(l Petru 5, 8- 9).

Viaţa noastră pământească este o luptă permanentă cu diavolul, care ne ispiteşte mereu, fie prin propriul nostru trup, fie prin cei din jurul nostru, fie direct prin slugile Întunericului.

Ispitele ne sunt necesare, pentru că ne întăresc în lupta cu păcatul.

Creştinul poate scăpa nebiruit de ispitele diavolului, prin lucrarea tuturor faptelor bune creştineşti: rugăciune, post, smerenie, dragoste creştină, spovedanie regulată, pocăinţă, consultarea unor duhovnici iscusiţi, Sfânta Împărtăşanie, participarea regulată la Sfânta Liturghie, milostenie şi multă răbdare.

Toate faptele bune, izvorâte din dragoste faţă de Dumnezeu şi de semenii noştri, sunt înfăţişate înaintea lui Dumnezeu de îngerul nostru păzitor, după cum a spus îngerul Rafail: „Când te rugai tu şi nora ta Sara, eu duceam pomenirea rugăciunii voastre înaintea Celui Sfânt şi când îngropa! tu pe cei morţi, încă eram cu tine” (Tobie 12,12)

Când vom încheia călătoria noastră aici pe pământ, îngerul nostru păzitor va duce sufletul înaintea lui Dumnezeu (Lc. 16,22).

Iată, deci, cât de necesară şi binefăcătoare este lucrarea îngerului păzitor, care este pururea cu noi. De aceea, Biserica ne învaţă să cerem lui Dumnezeu: inger de pace, credincios, îndreptător, păzitor sufletelor şi trupurilor noastre.

Se cuvine să fim conştienţi de ajutorul îngerului nostru păzitor, care este pururea cu noi. Să împlinim voia lui Dumnezeu după sfatul bun al îngerului păzitor. Gândurile noastre, sentimentele, hotărârile şi faptele noastre, să fie mereu călăuzite de îngerul bun şi să înlesnim prin faptele noastre ocrotirea îngerului asupra vieţii noastre. Să avem credinţă în îngerul nostru păzitor, să-l chemăm în ajutor şi să nu-l întristăm cu faptele noastre rele.

8. ROLUL ÎNGERILOR ÎN PARUSIE

Misiunea îngerilor în istoria mântuirii, începută în Vechiul Testament şi continuată în Noul Testament, va lua sfârşit odată cu venirea întru slavă a Domnului Iisus Hristos, când va judeca lumea şi când va realiza definitiv Împărăţia lui Dumnezeu. În această privinţă, din Noul Testament aflăm clar că, la venirea Sa întru slavă, Domnul nostru Iisus Hristos va fi însoţit de îngeri (Matei 16,27; 25, 31; Marcu 8, 38; Luca 9,26; 1 Tes 4,16; 2 Tes. 1,7; 1 Tim. 5, 21) Îngerii „vor culege din impărătia Lui toate smintelile şi pe cei ce facfaradelegea şi-i vor arunca pe ei în vâpaia focului, … vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni” (Matei H, 41-42, 49-50) şi-l vor aduna pe cei aleşi ai Lui din cele patru puncte ale orizontului (Matei 24, 31; Apoc. 7, 1). Înaintea lui Dumnezeu Tatăl şi a îngerilor, Dumnezeu Fiul va mărturisi pe cei care L-au mărturisit pe El (Luca 12, 8-9; Apoc. 3, 5).

Rolul îngerilor de vestitori şi slujitori se va face vădit pentru ultima dată în ziua Parusiei. Mesageri ai Domnului, ei anunţă prin cuvinte sau prin semne că pământul şi toate puterile lui trebuie să se supună judecăţii lui Dumnezeu (Apoc. 10,1; 18, 1,21). În ziua judecăţii sau a secerişului de la sfârşitul veacurilor, îngerii sunt secerătorii (Matei 13, 39; Apoc. 14, 15) şi de aceea au misiunea „să binevestească Evanghelia veşnică celor ce locuiesc pe pământ, la tot neamul, seminţia, limba şi poporul” (Apoc. 14,6).

Înainte de aceasta, însă, rolul eshatologic al îngerilor este-prin voia lui Dumnezeu-să anunţe, în general, pedepsele ce vor veni asupra celor păcătoşi, pentru ca ei să se îndrepte (Apoc. cap. 8 şi 9.) Executori ai voii lui Dumnezeu, îngerii vestesc cu sunet de trâmbiţă suferinţele şi pedepsele ce vor veni asupra oamenilor păcătoşi (Apoc. 8, 9; 10, 7; 11, 13; 15,6-8; 16).

După judecata universală, la care îngerii îşi desfăşoară, pentru ultima dată, rolul de apărători ai sufletelor celor credincioşi de pe pământ, Ierusalimul cel ceresc îi adună pentru totdeauna, atât pe aceştia, cât şi pe cei vrednici de mântuire, înaintea lui Dumnezeu şi a lui Iisus Hristos (Evrei 12, 22-24). În această cetate cerească, slava lui Dumnezeu va umple viaţa îngerilor şi a drepţilor desăvârşiţi şi ea va fi veşnică, pentru că slava lui Dumnezeu, de altfel, constituie însuşi scopul întregii istorii a mântuirii pe pământ.

9. MINUNI ALE ÎNGERULUI PĂZITOR

ÎNGERUL PĂZITOR SALVEAZĂ DE LA MOARTE UN COPIL

CARE S-A ARUNCAT PE FEREASTRĂ ÎN GOL, DE LA ETAJUL 10 AL UNUI BLOC

În vara anului 1998, la Televiziunea Romană, ia Telejurnal, s-a relatat următorul caz:

Un elev de 10 ani, care a luat note rele la şcoală, pentru a nu fi certat de părinţi, s-a aruncat în gol pe fereastră de la etajul 10 al blocului unde locuia.

Când a ajuns jos, s-a sculat singur şi a urcat pe picioarele lui, în apartamentul în care locuia.

Reporterului de televiziune care a relatat această ştire i-a spus că, înainte de a sări pe fereastră, a spus rugăciunea „Îngeraşul”:

În timpul căderii în gol a simţit că cineva îl ţine ca să cadă uşor şi să nu se zdrobească de pământ.

ÎNGERUL PĂZITOR SALVEAZĂ DE LA MOARTE UN ELEV CARE A CĂZUT DIN TREN

În vacanţa de vară, un elev a plecat la gară ca să meargă cu trenul spre casă. Dar, întârziind la casa de bilete, a ajuns pe peron când trenul se afla în mişcare. Încercând să urce din mers, a căzut de pe scară sub tren. Într-o fracţiune de secundă a văzut roata trenului care îl taie longitudinal. Oamenii aflaţi pe peron au strigat, văzându-l tăiat de tren. În acele fracţiuni de secundă, elevul a auzit un glas interior care i-a spus: ”

„Rostogoleşte-te spre dreapta!” Şi în acel moment a primit o putere dumnezeiască, ce l-a scos de su b roţile trenului.

Când s-a ridicat în picioare, tot trupul ardea şi a văzut că avea doar o mică plagă la cotul stâng, care se cicatrizase instantaneu. În timpul accidentului, pantoful stâng i-a sărit din picior şi era tăiat de tren.

Un lucrător care se afla pe peron a spus:

„Am văzut şase oameni căzând astfel din tren. Toţi au fost tăiaţi de tren. Astăzi a fost o minune dumnezeiască!”

Read Full Post »