Cu privire la diferite cazuri de „vindecări minunate” petrecute pe la locurile unor pretinse revelaţii, este interesantă afirmaţia răposatului profesor dr. G. Marinescu, din articolul său apărut în ziarul „Universul”~ (52.275.6) sub titlul „Miracolul de la Maglavit”.
„In calitatea mea de elev al creatorului neurologiei moderne, J. M. Charcot, mi-a fost dat să văd – spune răposatul om de ştiinţă – asemenea cazuri la Salpetriere şi am putut eu însumi vindeca diferite manifestări de orbire, surditate, paralizii… şi chiar prin izolare am vindecat o epidemie de corea ritmică isterică. Deci orice neurolog şi psihiatru care cunoaşte influenţa autosugestiei şi a tratamentului moral a asistat la asemenea minuni sau le-a făcut el însuşi”.
Mărturia de mai sus are, din punctul nostru de vedere, o singură valoare: se constată putinţa unor pretinse „ vindecări imediate” a diferite manifestări de orbire, surditate, paralizii şi chiar a unor boli epidemice pe cale de autosugestie şi hipnotism, deci nu prin tratamente şi intervenţii normale ale medicinei, ci pe căi psihice, vicioase şi neîngăduite de Biserică. Asemenea cazuri de vindecări excepţionale, în care anumiţi psihiatri pot porunci orbului să vadă şi paraliticului să umble, iar poruncile lor sînt împlinite, sînt socotite de medicină drept „minuni ale ştiinţei”, în timp ce prin înfăţişarea lor ar putea apărea ca minuni dumnezeieşti.
Cu toate acestea, despre ce lucrare suprafirească poate fi vorba aici ? Ne aflăm de la început în faţa unui simulacru de minuni, căci nu într-o stare de amorţire sau de subjugare a conştiinţei s-au focut minunile dumnezeieşti, ci dimpotrivă, într-o stare de mare trezire şi de lumină a sufletului.
Dar marii psihiatri şi neurologi ai centrelor de experienţe psihice, absorbiţi prea mult de exclusivitatea unei ştiinţe profane, din care lipseşte Hristos şi Legea lui Dumnezeu, nu-şi dau seama că puterea autosugestiei, a „paselor magnetice” şi a tuturor metodelor ocultiste prin care se pot obţine vindecări neobişnuite, îşi găseşte originea în domeniul satanismului.
Prin tratamente hipnotice şi „fluidice”, care nu au nimic de-a face cu temeiul adevăratei credinţe creştine, este de la sine înţeles că nu Duhul Sfint lucrează asupra acestor bolnavi, ci puteri străine şi potrivnice, care ne expun să cădem pradă Satanei.
Căci nu prin ispitirea lui Dumnezeu se poate provoca producerea minunilor. Iar putinţa eventuală de vindecare pe cale spirituală nu o putem avea decît numai prin Biserică, şi numai cu ajutorul lucrării Duhului Sfînt. Drept urmare, nu toate vindecările cu înfăţişări suprafireşti sînt minuni, iar asemenea cazuri sînt dubioase şi trebuie luate sub toată rezerva.
Vindecări neobişnuite, cu aparenţe suprafireşti, se pot produce şi într-un chip mult mai ispititor decît în cazul fenomenelor de ocultism. Este vorba anume de categoria oamenilor credincioşi şi de intervenţia puterii rugăciunii. Diferiţi bolnavi incurabili dobîndesc astfel tămăduirea deplină în cel mai scurt timp, cu ajutorul rugăciunii. Asemenea vindecări excepţionale par întru totul minuni, ceea ce se şi întîmplă în realitate de multe ori cu atîţia oameni evlavioşi. Dar, din păcate, şi în asemenea cazuri ne putem afla, adeseori, pe un acelaşi teren vicios şi într-un domeniu de acţiune satanică. Căci, după cum este ştiut, nu este destul a avea credinţă pentru a fi mîntuit, şi nu e destul a ţine posturi şi a face rugăciuni pentru a întreţine legătura harică cu Dumnezeu. Ispitele Satanei pot veni în orice chip asupra noastră, iar pentru cei credincioşi aceste ispite apar tocmai pe planul credinţei, cu dogme noi înşelătoare şi cu semne, revelaţii şi minuni mincinoase.
În felul acesta, multe semne şi fapte neobişnuite ne pot părea minuni, dar în realitate ele nu sînt decît nişte înşelăciuni satanice.
Dacă nu ne aflăm sub aripa ocrotitoare a Sfintei şi dreptmăritoarei Biserici Ortodoxe, singura adevărată, şi dacă nu trăim o viaţă euharistică şi împlinitoare a voii Domnului, şi dacă nu sîntern întru totul ascultători faţă de cuvîntul Bisericii, suntem cetăţi neapărate faţă de vrăjmaşul diavol, care ne poate birui şi prinde în orice cursă a lui.
In lucrarea sa, ,,L’homme, cet inconnu” (Paris, Plan), dr. Alexis Carrel scrie printre altele:
,,Concepţia noastră actuală despre influenţa rugăciunii asupra stărilor patologice se întemeiază pe observarea bolnavilor vindecaţi aproape instantaneu de boli de tot felul, ca de exemplu de tuberculoză osoasă şi peritoneală, de abcese reci, de răni supurante, de lupus, de cancer etc. Procesul vindecării variază puţin de la un bolnav la altul. Adesea se simte o mare durere căreia îi urmează deodată sentimentul vindecării complete. În cîteva secunde, în cîteva minute, cel mult în cîteva ceasuri, rănile se cicatrizează, simptomele generale dispar, pofta de mîncare revine. Singura condiţie indispensabilă a acestui fenomen este rugăciunea, dar nu e nevoie ca bolnavul însuşi să se roage sau să aibă credinţă religioasă, ci este de ajuns să se roage altcineva în jurul lui”.
Rugăciunile de care pomeneşte dr. Carrel se referă însă la o credinţă foarte liberă, care poate atinge toată gama ereziilor, şi care nu are nimic de-a face cu temeiul duhovnicesc al Bisericii noastre Ortodoxe.
Căci dacă necredincios este oricine are părtăşie cu diavolul prin fapte urîte, de asemenea, ,,necredincios este acela care nu crede potrivit predaniei Bisericii Soborniceşti” … (,,Dogmatica” Sfîntului Ioan Damaschin, p. 253, Editura Librăria Teologică Bucureşti).
Dar dr. Alexis Carrel, a cărui lucrare a avut un mare răsunet în lume, îşi lămureşte într-un alt capitol, cu şi mai multă precizie, gîndurile sale despre credinţă.
„Căutarea lui Dumnezeu – spune dânsul – este o întreprindere personală. Datorită unei activităţi a propriei conştiinţe, omul tinde către o realitate nevăzută care se află în lumea materială şi se extinde dincolo de ea. El se îndreaptă către cea mai îndrăzneaţă aventură pe care poate să şi-o îngăduie.
Putem să-l considerăm ca pe un erou sau ca pe un nebun. Dar nu trebuie să ne întrebăm dacă experienţa mistică este adevărată sau falsă, dacă este o autosugestie, o halucinaţie, sau dacă reprezintă o evadare a sufletului în afara dimensiunilor lumii noastre şi o legătură cu o lume superioară. Să ne mărginim să avem o concepţie operatorie. Ea este eficace prin ea însăşi. Ea dă ce i se cere de către cel ce o practică. Ea îi dă renunţarea, pacea, bogăţia lăuntrică, puterea, dragostea, pe Dumnezeu. Ea este tot atît de reală ca şi inspiraţia estetică. Pentru mistic, ca şi pentru artist, frumuseţea pe care o contemplă este singurul adevar” (Op. cit., p. 160).
lată deci în ce perspectivă de „spiritualitate” ne aflăm …
Se pot spune cam aceleaşi lucruri şi despre adepţii rătăcirii curentului denumit „Christian Science” din Statele Unite, a cărei întemeietoare este protestanta Mary Backer Eddy şi care obţin în mod obişnuit vindecări nemaipomenite de tuberculoză, cancer sau alte boli organice, prin stăruinţa în rugăciuni. In realitate scientiştii sînt nişte eretici, foarte grav abătuţi de la calea Adevărului. Ca adepţi ai unor învăţături neîngăduite de adevărata Biserică, nu cu puterea Duhului Sfint se săvîrşesc asemenea „minuni „, ci cu puterea mascată a Satanei. Şi totuşi, asemenea pretinse „minuni” se produc în văzul lumii, iar vindecările acelor bolnavi sînt certificate de medici şi sînt înregistrate de analizele laboratoarelor şi de plăcile radiografice (exemple şi documente de acest fel se pot afla în mare număr în colecţiile revistei „Christian Science” sau prin publicaţiile periodice psihiste, ,,spiritualiste” sau teosofice).
Aşadar, dacă asemenea cazuri se pot întîmpla, ele nu se înscriu însă nicidecum în cuprinsul unor lucrări harice şi nu pot constitui un drum aparte de mîntuire, separat de acela al Bisericii adevărate.
Iar dacă rugăciunea este de cel mai mare folos pentru viaţa fiecărui creştin şi pentru mîntuirea lui şi a lumii, totuşi nu orice rugăciune poate avea o însemnătate duhovnicească numai pentru faptul că este o „rugăciune”.
Căci, ,,dacă cineva îşi întoarce urechea ca să nu asculte Legea, chiar şi rugăciunea lui este o scîrbă” (Pilde 28, 9).
„Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4, 24).
Iar Psalmul 67, v. 7, spune: ,,El scoate pe cei din cătuşe la fericire, iar pe cei neascultători îi lasă în pustiul arzător”.
Din clipa în care ieşim din făgaşul cuvîntului lui Dumnezeu şi mergem pe căi dubioase, care nu mai sunt acelea ale dreptei credinţe, înseamnă că nu mai ascultăm de Lege. Aşa se întîmplă cu toţi ereticii şi cu toţi cei robiţi păcatelor, care rămîn şi se complac în fărădelege.
Bineînţeles că în cazurile de boală care s-ar ivi între noi, bine este a ne ruga şi a posti pentru tămăduirea noastră sau a aproapelui, dar totodată bine este ca cel bolnav, după îndemnul Sfintei Scripturi „să cheme preoţii Bisericii să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului” (Iacov 5, 13-15).
Căci Biserica noastră Ortodoxă, în instituirea celor şapte Sfinte Taine, prevede pentru cauze de boală ajutorul Sfîntului Maslu, precum şi pomenirile de la sfintele slujbe.
Din cele mai sus expuse se poate trage încheierea că simpla constatare a unor vindecări neobişnuite, produse în anumite împrejurări ciudate, nu este o dovadă definitivă că s-a petrecut o adevărată minune.
De altfel, diavolul, pentru a înşela lumea şi a o îndepărta de la adevărata cale a mîntuirii, poate face şi alte semne excepţionale. Puterea Necuratului – prin îngăduinţa lui Dumnezeu şi în scopul de a se încerca credinţa creştinilor – săvîrşeşte înşelăciuni mari şi în legătură cu Sfînta Aghiasmă, înfăţişîndu-ne în anumite cazuri „ape nestricătoare” şi „tămăduitoare de boli” ca şi cum ar fi fost „sfinţite” pe alte căi decît acelea ale ierurgiilor împlinite prin preoţi.
Dar semnele, ca şi vindecările suprafireşti, se pot produce numai în numele lui Iisus Hristos şi într-un anumit cuprins de condiţii duhovniceşti, precum şi sub o verificată chezăşie harică a Bisericii.
Aşadar, nu este de ajuns de a se pomeni numele Domnului în săvîrşirea unor pretinse minuni sau lucrări dumnezeieşti, pentru a avea încredinţarea de autentică sfinţenie a acelor acte.
În „Faptele Apostolilor” (19, 13-20) ni se confirmă lucrul acesta prin următoarele:
,,Nişte exorcişti iudei, care umblau din loc în loc, au încercat să cheme numele Domnului Iisus peste cei ce aveau duhuri rele, zicînd: «Vă jur pe Iisus, pe care-L propovăduieşte Pavel„ să ieşiţi afară !» Cei ce făceau lucrul acesta erau şapte feciori ai lui Sceva, un preot iudeu din cei mai de seamă. Duhul cel rău le-a răspuns: «Pe Iisus Il cunosc, şi pe Pavel îl ştiu; dar voi cine sînteţi ?» Şi omul în care era duhul cel rău a sărit asupra lor, i-a biruit pe amîndoi şi i-a schingiuit în aşa fel că au fugit goi şi răniţi din casa aceea”.
Totodată, e bine să se ţină seamă şi de faptul că, avînd diavolul putinţa să se înfăţişeze oamenilor în chipuri de sfinţi, de îngeri sau de arhangheli de lumină, el pomeneşte uneori de numele Domnului Iisus Hristos pentru a cîştiga mai uşor în cursele lui de rătăcire a încrederii unor credincioşi creştini puţin incercaţi.
Dar în asemenea cazuri interesează în primul rînd să se ştie care este temeiul duhovnicesc al acelor lucrări, pentru ca să se poată cunoaşte esenţa lor.
Tămăduirile, ca rezultat al unor minuni, urmăresc scopuri spirituale, situate pe planul mîntuirii, iar nu numai un rost mărginit, pămîntesc şi privind exclusiv starea trupească.
Numeroase cazuri de vindecări cu caracter „suprafiresc” s-au putut înregistra în ultimii ani, prin diferite locuri, devenite foarte cunoscute prin pretinsele lor descoperiri dumnezeieşti.
Şi pe acestea s-a pus tot temeiul de credinţă şi s-a fixat centrul de greutate al „revelaţiilor” acelor locuri.
Din păcate însă, aceste vindecări, certificate chiar de medici, nu prezintă elementele hotărîtoare pentru a confirma autenticitatea acelor cazuri ca minuni, ci mai degrabă stîrnesc suspiciunea prin condiţiile în care s-au produs. Pentru lămurirea şi dovedirea acestei afirmaţii este destul a observa că nu în numele lui Iisus Hristos s-au făcut toate acele vindecări, ci într-un chip cu totul străin de Biserică. În mod general, aceste vindecări s-au produs prin simpla „punere a mîinilor” pe capul bolnavilor, fără nici o pomenire de Hristos, amintind fără voie de „pasele magnetice” şi „fluid” ale ocultiştilor; ba chiar s-au produs vindecări şi prin folosirea picăturilor scurse din anumiţe crengi uscate ale unor plute sau sălcii.
In schimb, toţi sfinţii făcători de minuni, cînd au săvîrşit vreo tămăduire, în numele lui Hristos au împlinit-o.
Sfîntul Apostol Petru îl vindecă pe ologul din faţa Templului cu cuvintele: ,,In numele lui Iisus Hristos din Nazaret, scoală-te şi umblă!” (Faptele Apostolilor 3, 6).
Asemenea se întîmplă şi cu ologul din Enea, cînd Petru rosteşte cuvintele: ,,Iisus Hristos te vindecă. Scoală-te şi fă-ţi patul!” (Faptele Apostolilor 9, 34).
Sfîntul Apostol Pavel scoate un duh de ghicitorie din roaba din Filipi, zicînd duhului: ,,In numele lui Iisus Hristos, Îţi poruncesc să ieşi din ea !” (Faptele Apostolilor 16, 18).
Pe de altă parte, toate vindecările întîmplate pe la diferite locuri cu arătări, au avut un caracter mărginit şi strict pămîntesc. Tămăduirile de bolnavi pe care la făcea Mîntuitorul, nu au urmărit un scop material, cu gîndul unei exclusive vindecări trupeşti, ci au ţintit către un scop mult mai adînc.
Din fiecare vindecare fAcută, Mîntuitorul a voit să scoată o parabolă, o învăţătură de mîntuire. Deci accentul nu cădea niciodată pe cele materiale, ci pe cele duhovniceşti şi nici pe cele temporale, ci pe cele veşnice.
De altfel, vătămarea noastră trupească, în afară de unele foarte rare cazuri de semne dumnezeieşti, cum e de pildă cazul lui Iov, îşi are ca obîrşie păcatul, după cuvîntul care spune: ,,Pentru păcatele noastre se îmbolnăveşte trupul şi slăbeşte sufletul” (Paraclisul Maicii Domnului).
Sau: ,,Din pricina miniei tale, nu este sănătate în trupul meu; nu e pace în oasele mele din pricina păcatelor mele” (Psalmul 37).
Prin urmare, ne izbăvim de rău, chiar şi de răul material, curăţindu-ne întîi de păcate. Şi patru sînt Sfintele Taine care ne pot curăţi de păcate: Botezul, Spovedania, Impărtăşania şi Maslul.
Aşadar, nu putem dobîndi în mod obişnuit sănătate sau vindecare de boală, prin nici o „minune”, atît timp cît nu sîntem împăcaţi cu Dumnezeu; iar împăcarea cu Dumnezeu nu o putem face decît la preot, singurul care are puterea sfinţitoare de a săvîrşi şi administra dumnezeieştile Taine. Curăţindu-ne de păcate, putem nădăjdui şi în vindecarea noastră trupească. Căci se cuvine „să căutăm mai întâi Impărăţia Cerurilor, iar toate celelalte ni se vor da nouă” (Luca 7, 31). Biserica cunoaşte, desigur, şi căi neobişnuite de lucrare a harului lui Dumnezeu, spre tămăduirea şi spre ajutorarea oamenilor, dar bineînţeles că tot în măsura în care ei se împacă cu Dumnezeu. In această categorie intră moaştele sfinţilor, icoanele făcătoare de minuni, veritabilele locuri de pelerinaje şi altele. Dar toate aceste centre de lucrare harică se găsesc în orbita duhovnicească a Bisericii, care le deţine, garantîndu-le natura dumnezeiască.
Cînd Mîntuitorul a tămăduit pe bolnavul de la scăldătoarea Betesda i-a spus: ,,Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti ca să nu ţi se Întîmple ceva mai rău” (Ioan 5, 14). Dar în acest caz bolnavul se pocăise şi căpătase îndurarea Domnului, deşi a fost prevenit să nu mai păcătuiască. In schimb, care este starea duhovnicească a atîtor bolnavi care, tămăduindu-se pe căi profane sau aparent „miraculoase” de suferinţele lor, nu-L caută totuşi pe Domnul şi nu se pocăiesc de păcatele lor ? Oare nu se vor primejdui aceştia prin alte necazuri şi nenorociri mai mari, între care cea mai mare este osînda veşnică şi izgonirea de la faţa lui Dumnezeu ?
Din toate vindecările şi minunile Domnului precumpăneşte preocuparea de a scoate în lumină sensul mîntuirii. Pentru adeverirea acestei susţineri, este doveditor cazul slăbănogului din Evanghelie, care voind să audă cuvîntul lui Dumnezeu, a fost coborît în mijlocul adunării, prin acoperişul casei de către însoţitorii lui.
Dar, cînd le-a văzut credinţa, Iisus a zis: ,, Omule, păcatele îţi sînt iertate”.
Aşadar, Mîntuitorul nu s-a gîndit să-i dea sănătatea trupească, ci mîntuirea sufletului.
Cît despre vindecarea trupească a slăbănogului petrecută de abia după aceea, această tămăduire nu a fost un scop, ci numai un mijloc. A fost prilejul prin care Hristos a făcut dovada tuturor celor de faţă, care cîrteau, că nu este mai greu de a spune: ,,Păcatele îţi sînt iertate” decît a zice: ,,Scoală-te şi umblă” (Luca 5, 17-26).
Iată deci că elementul spiritual şi nu cel material a precumpănit în această lucrare dumnezeiască ca de altfel În toate pildele pe care ni le-a dat Mîntuitorul.
De asemenea, toate minunile săvîrşite prin Sfinţi au urmărit acelaşi ţel.
Cît despre împrejurarea că şi prin ţările Apusului sînt anumite locuri de pelerinaj unde lumea se duce cu nădejdea tămăduirilor de boli, nu este cazul aici de a ne ocupa şi de a preciza în ce măsură acele minuni sînt într-adevăr semne de la Dumnezeu sau dacă nu sînt, în realitate, înşelăciuni satanice. Să ne ocupăm întîi de noi.
De altfel, anumite locuri de pelerinaj din Apus, devenite vestite pentru darul vindecărilor, sînt legate şi de unele învăţături noi, eretice, apărute în catolicism şi întărite tocmai pe asemenea căi „suprafireşti”. Aşa s-a întărit dogma neprihănitei zămisliri a Sfintei Fecioare Maria cu totul respinsă de Biserica dreptmăritoare Ortodoxă pentru multe şi binecuvîntate motive, dogmă rătăcită care a fost combătută dintru început chiar şi de unii dintre cei mai mari teologi apuseni cum au fost scolasticii Toma d’ Aquino şi Bernard precum şi fericitul Augustin.