Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘înselare’

Cu privire la diferite cazuri de „vindecări minunate” petrecute pe la locurile unor pretinse revelaţii, este interesantă afirmaţia răposatului profesor dr. G. Marinescu, din articolul său apărut în ziarul „Universul”~ (52.275.6) sub titlul „Miracolul de la Maglavit”.

„In calitatea mea de elev al creatorului neurologiei moderne, J. M. Charcot, mi-a fost dat să văd – spune răposatul om de ştiinţă – asemenea cazuri la Salpetriere şi am putut eu însumi vindeca diferite manifestări de orbire, surditate, paralizii… şi chiar prin izolare am vindecat o epidemie de corea ritmică isterică. Deci orice neurolog şi psihiatru care cunoaşte influenţa autosugestiei şi a tratamentului moral a asistat la asemenea minuni sau le-a făcut el însuşi”.

Mărturia de mai sus are, din punctul nostru de vedere, o singură valoare: se constată putinţa unor pretinse „ vindecări imediate” a diferite manifestări de orbire, surditate, paralizii şi chiar a unor boli epidemice pe cale de autosugestie şi hipnotism, deci nu prin tratamente şi intervenţii normale ale medicinei, ci pe căi psihice, vicioase şi neîngăduite de Biserică. Asemenea cazuri de vindecări excepţionale, în care anumiţi psihiatri pot porunci orbului să vadă şi paraliticului să umble, iar poruncile lor sînt împlinite, sînt socotite de medicină drept „minuni ale ştiinţei”, în timp ce prin înfăţişarea lor ar putea apărea ca minuni dumnezeieşti.

Cu toate acestea, despre ce lucrare suprafirească poate fi vorba aici ? Ne aflăm de la început în faţa unui simulacru de minuni, căci nu într-o stare de amorţire sau de subjugare a conştiinţei s-au focut minunile dumnezeieşti, ci dimpotrivă, într-o stare de mare trezire şi de lumină a sufletului.

Dar marii psihiatri şi neurologi ai centrelor de experienţe psihice, absorbiţi prea mult de exclusivitatea unei ştiinţe profane, din care lipseşte Hristos şi Legea lui Dumnezeu, nu-şi dau seama că puterea autosugestiei, a „paselor magnetice” şi a tuturor metodelor ocultiste prin care se pot obţine vindecări neobişnuite, îşi găseşte originea în domeniul satanismului.

Prin tratamente hipnotice şi „fluidice”, care nu au nimic de-a face cu temeiul adevăratei credinţe creştine, este de la sine înţeles că nu Duhul Sfint lucrează asupra acestor bolnavi, ci puteri străine şi potrivnice, care ne expun să cădem pradă Satanei.

Căci nu prin ispitirea lui Dumnezeu se poate provoca producerea minunilor. Iar putinţa eventuală de vindecare pe cale spirituală nu o putem avea decît numai prin Biserică, şi numai cu ajutorul lucrării Duhului Sfînt. Drept urmare, nu toate vindecările cu înfăţişări suprafireşti  sînt minuni, iar asemenea cazuri sînt dubioase şi trebuie luate sub toată rezerva.

Vindecări neobişnuite, cu aparenţe suprafireşti, se pot produce şi într-un chip mult mai ispititor decît în cazul fenomenelor de ocultism. Este vorba anume de categoria oamenilor credincioşi şi de intervenţia puterii rugăciunii. Diferiţi bolnavi incurabili dobîndesc astfel tămăduirea deplină  în cel mai scurt timp, cu ajutorul rugăciunii. Asemenea vindecări excepţionale par întru totul minuni, ceea ce se şi întîmplă în realitate de multe ori cu atîţia oameni evlavioşi. Dar, din păcate, şi în asemenea cazuri ne putem afla, adeseori, pe un acelaşi teren vicios şi într-un domeniu de acţiune satanică. Căci, după cum este ştiut, nu este destul a avea credinţă pentru a fi mîntuit, şi nu e destul a ţine posturi şi a face rugăciuni pentru a întreţine legătura harică cu Dumnezeu. Ispitele Satanei pot veni  în orice chip asupra noastră, iar pentru cei credincioşi aceste ispite apar tocmai pe planul credinţei, cu dogme noi înşelătoare şi cu semne, revelaţii şi minuni mincinoase.

În felul acesta, multe semne şi fapte neobişnuite ne pot părea minuni, dar în realitate ele nu sînt decît nişte înşelăciuni satanice.

Dacă nu ne aflăm sub aripa ocrotitoare a Sfintei şi dreptmăritoarei Biserici Ortodoxe, singura adevărată, şi dacă nu trăim o viaţă euharistică şi împlinitoare a voii Domnului, şi dacă nu sîntern întru totul ascultători faţă de cuvîntul Bisericii, suntem cetăţi neapărate faţă de vrăjmaşul diavol, care ne poate birui şi prinde în orice cursă a lui.

In lucrarea sa, ,,L’homme, cet inconnu” (Paris, Plan), dr. Alexis Carrel scrie printre altele:

,,Concepţia noastră actuală despre influenţa rugăciunii asupra stărilor patologice se întemeiază pe observarea bolnavilor vindecaţi aproape instantaneu de boli de tot felul, ca de exemplu de tuberculoză osoasă şi peritoneală, de abcese reci, de răni supurante, de lupus, de cancer etc.  Procesul vindecării variază puţin de la un bolnav la altul. Adesea se simte o mare durere căreia îi urmează deodată sentimentul vindecării complete. În cîteva secunde, în cîteva minute, cel mult în cîteva ceasuri, rănile se cicatrizează, simptomele generale dispar, pofta de mîncare revine. Singura condiţie indispensabilă a acestui fenomen este rugăciunea, dar nu e nevoie ca bolnavul însuşi să se roage sau să aibă credinţă religioasă, ci este de ajuns să se roage altcineva în jurul lui”.

Rugăciunile de care pomeneşte dr. Carrel se referă însă la o credinţă foarte liberă, care poate atinge toată gama ereziilor, şi care nu are nimic de-a face cu temeiul duhovnicesc al Bisericii noastre Ortodoxe.

Căci dacă necredincios este oricine are părtăşie cu diavolul prin fapte urîte, de asemenea, ,,necredincios este acela care nu crede potrivit predaniei  Bisericii Soborniceşti” … (,,Dogmatica” Sfîntului Ioan Damaschin, p. 253, Editura Librăria Teologică Bucureşti).

Dar dr. Alexis Carrel, a cărui lucrare a avut un mare răsunet  în lume, îşi lămureşte într-un alt capitol, cu şi mai multă precizie, gîndurile sale despre credinţă.

„Căutarea lui Dumnezeu – spune dânsul – este o întreprindere personală. Datorită unei activităţi a propriei  conştiinţe, omul tinde către o realitate nevăzută care se află în lumea materială şi se extinde dincolo de ea. El se îndreaptă către cea mai îndrăzneaţă aventură pe care poate să şi-o îngăduie.

Putem să-l considerăm ca pe un erou sau ca pe un nebun. Dar nu trebuie să ne întrebăm dacă experienţa mistică este adevărată sau falsă, dacă este o autosugestie, o halucinaţie, sau dacă reprezintă o evadare a sufletului  în afara dimensiunilor lumii noastre şi o legătură cu o lume superioară. Să ne mărginim să avem o concepţie operatorie. Ea este eficace prin ea însăşi. Ea dă ce i se cere de către cel ce o practică. Ea îi dă renunţarea, pacea, bogăţia lăuntrică, puterea, dragostea, pe Dumnezeu. Ea este tot atît de reală ca şi inspiraţia estetică. Pentru mistic, ca şi pentru artist, frumuseţea pe care o contemplă este singurul adevar” (Op. cit., p. 160).

lată deci în ce perspectivă de „spiritualitate” ne aflăm …

Se pot spune cam aceleaşi lucruri şi despre adepţii rătăcirii curentului denumit „Christian Science” din Statele Unite, a cărei întemeietoare este protestanta Mary Backer Eddy şi care obţin în mod obişnuit vindecări nemaipomenite de tuberculoză, cancer sau alte boli organice, prin stăruinţa în rugăciuni. In realitate scientiştii sînt nişte eretici, foarte grav abătuţi de la calea Adevărului. Ca adepţi ai unor învăţături neîngăduite de adevărata Biserică, nu cu puterea Duhului Sfint se săvîrşesc asemenea „minuni „, ci cu puterea mascată a Satanei. Şi totuşi, asemenea pretinse „minuni” se produc  în văzul lumii, iar vindecările acelor bolnavi sînt certificate de medici şi sînt înregistrate de analizele laboratoarelor şi de plăcile radiografice (exemple şi documente de acest fel se pot afla în mare număr  în colecţiile revistei „Christian Science” sau prin publicaţiile periodice psihiste, ,,spiritualiste” sau teosofice).

Aşadar, dacă asemenea cazuri se pot întîmpla, ele nu se înscriu însă nicidecum în cuprinsul unor lucrări harice şi nu pot constitui un drum aparte de mîntuire, separat de acela al Bisericii adevărate.

Iar dacă rugăciunea este de cel mai mare folos pentru viaţa fiecărui creştin şi pentru mîntuirea lui şi a lumii, totuşi nu orice rugăciune poate avea o însemnătate duhovnicească numai pentru faptul că este o „rugăciune”.

Căci, ,,dacă cineva îşi întoarce urechea ca să nu asculte Legea, chiar şi rugăciunea lui este o scîrbă” (Pilde 28, 9).

„Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4, 24).

Iar Psalmul 67, v. 7, spune: ,,El scoate pe cei din cătuşe la fericire, iar pe cei neascultători îi lasă în pustiul arzător”.

 

Din clipa în care ieşim din făgaşul cuvîntului lui Dumnezeu şi mergem pe căi dubioase, care nu mai sunt acelea ale dreptei  credinţe, înseamnă că nu mai ascultăm de Lege. Aşa se întîmplă cu toţi ereticii şi cu toţi cei robiţi păcatelor, care rămîn şi se complac în fărădelege.

 

Bineînţeles că în cazurile de boală care s-ar ivi între noi, bine este a ne ruga şi a posti pentru tămăduirea noastră sau a aproapelui, dar totodată bine este ca cel bolnav, după îndemnul Sfintei Scripturi „să cheme preoţii Bisericii să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului” (Iacov 5, 13-15).

Căci Biserica noastră Ortodoxă, în instituirea celor şapte Sfinte Taine, prevede pentru cauze de boală ajutorul Sfîntului Maslu, precum şi pomenirile de la sfintele slujbe.

Din cele mai sus expuse se poate trage încheierea că simpla constatare a unor vindecări neobişnuite, produse în anumite împrejurări ciudate, nu este o dovadă definitivă că s-a petrecut o adevărată minune.

De altfel, diavolul, pentru a înşela lumea şi a o îndepărta de la adevărata cale a mîntuirii, poate face şi alte semne excepţionale. Puterea Necuratului – prin îngăduinţa lui Dumnezeu şi  în scopul de a se încerca credinţa creştinilor – săvîrşeşte înşelăciuni mari şi în legătură cu Sfînta Aghiasmă, înfăţişîndu-ne în anumite cazuri „ape nestricătoare” şi „tămăduitoare de boli” ca şi cum ar fi fost „sfinţite” pe alte căi decît acelea ale ierurgiilor împlinite prin preoţi.

Dar semnele, ca şi vindecările suprafireşti, se pot produce numai în numele lui Iisus Hristos şi într-un anumit cuprins de condiţii duhovniceşti, precum şi sub o verificată chezăşie harică a Bisericii.

Aşadar, nu este de ajuns de a se pomeni numele Domnului  în săvîrşirea unor pretinse minuni sau lucrări dumnezeieşti, pentru a avea încredinţarea de autentică sfinţenie a acelor acte.

În „Faptele Apostolilor” (19, 13-20) ni se confirmă lucrul acesta prin următoarele:

,,Nişte exorcişti iudei, care umblau din loc în loc, au încercat să cheme numele Domnului Iisus peste cei ce aveau duhuri rele, zicînd: «Vă jur pe Iisus, pe care-L propovăduieşte Pavel„ să ieşiţi afară !» Cei ce făceau lucrul acesta erau şapte feciori ai lui Sceva, un preot iudeu din cei mai de seamă. Duhul cel rău le-a răspuns: «Pe Iisus Il cunosc, şi pe Pavel  îl ştiu; dar voi cine sînteţi ?» Şi omul în care era duhul cel rău a sărit asupra lor, i-a biruit pe amîndoi şi i-a schingiuit în aşa fel că au fugit goi şi răniţi din casa aceea”.

Totodată, e bine să se ţină seamă şi de faptul că, avînd diavolul putinţa să se înfăţişeze oamenilor în chipuri de sfinţi, de îngeri sau de arhangheli de lumină, el pomeneşte uneori de numele Domnului Iisus Hristos pentru a cîştiga mai uşor în cursele lui de rătăcire a încrederii unor credincioşi creştini puţin incercaţi.

Dar în asemenea cazuri interesează  în primul rînd să se ştie care este temeiul duhovnicesc al acelor lucrări, pentru ca să se poată cunoaşte esenţa lor.

Tămăduirile, ca rezultat al unor minuni, urmăresc scopuri spirituale, situate pe planul mîntuirii, iar nu numai un rost mărginit, pămîntesc şi privind exclusiv starea trupească.

Numeroase cazuri de vindecări cu caracter „suprafiresc” s-au putut înregistra în ultimii ani, prin diferite locuri, devenite foarte cunoscute prin pretinsele lor descoperiri dumnezeieşti.

Şi pe acestea s-a pus tot temeiul de credinţă şi s-a fixat centrul de greutate al „revelaţiilor” acelor locuri.

Din păcate însă, aceste vindecări, certificate chiar de medici, nu prezintă elementele hotărîtoare pentru a confirma autenticitatea acelor cazuri ca minuni, ci mai degrabă stîrnesc suspiciunea prin condiţiile în care s-au produs. Pentru lămurirea şi dovedirea acestei afirmaţii este destul a observa că nu în numele lui Iisus Hristos s-au făcut toate acele vindecări, ci într-un chip cu totul străin de Biserică. În mod general, aceste vindecări s-au produs prin simpla „punere a mîinilor” pe capul bolnavilor, fără nici o pomenire de Hristos, amintind fără voie de „pasele magnetice” şi „fluid” ale ocultiştilor; ba chiar s-au produs vindecări şi prin folosirea picăturilor scurse din anumiţe crengi uscate ale unor plute sau sălcii.

In schimb, toţi sfinţii făcători de minuni, cînd au săvîrşit vreo tămăduire, în numele lui Hristos au împlinit-o.

Sfîntul Apostol Petru  îl vindecă pe ologul din faţa Templului cu cuvintele: ,,In numele lui Iisus Hristos din Nazaret, scoală-te şi umblă!” (Faptele Apostolilor 3, 6).

Asemenea se întîmplă şi cu ologul din Enea, cînd Petru rosteşte cuvintele: ,,Iisus Hristos te vindecă. Scoală-te şi fă-ţi patul!” (Faptele Apostolilor 9, 34).

Sfîntul Apostol Pavel scoate un duh de ghicitorie din roaba din Filipi, zicînd duhului: ,,In numele lui Iisus Hristos, Îţi poruncesc să ieşi din ea !” (Faptele Apostolilor 16, 18).

Pe de altă parte, toate vindecările întîmplate pe la diferite locuri cu arătări, au avut un caracter mărginit şi strict pămîntesc. Tămăduirile de bolnavi pe care la făcea Mîntuitorul, nu au urmărit un scop material, cu gîndul unei exclusive vindecări trupeşti, ci au ţintit către un scop mult mai adînc.

Din fiecare vindecare fAcută, Mîntuitorul a voit să scoată o parabolă, o învăţătură de mîntuire. Deci accentul nu cădea niciodată pe cele materiale, ci pe cele duhovniceşti şi nici pe cele temporale, ci pe cele veşnice.

De altfel, vătămarea noastră trupească, în afară de unele foarte rare cazuri de semne dumnezeieşti, cum e de pildă cazul lui Iov, îşi are ca obîrşie păcatul, după cuvîntul care spune: ,,Pentru păcatele noastre se îmbolnăveşte trupul şi slăbeşte sufletul” (Paraclisul Maicii Domnului).

Sau: ,,Din pricina miniei tale, nu este sănătate în trupul meu; nu e pace în oasele mele din pricina păcatelor mele” (Psalmul 37).

Prin urmare, ne izbăvim de rău, chiar şi de răul material, curăţindu-ne întîi de păcate. Şi patru sînt Sfintele Taine care ne pot curăţi de păcate: Botezul, Spovedania, Impărtăşania şi Maslul.

Aşadar, nu putem dobîndi  în mod obişnuit sănătate sau vindecare de boală, prin nici o „minune”, atît timp cît nu sîntem împăcaţi cu Dumnezeu;  iar împăcarea cu Dumnezeu nu o putem face decît la preot, singurul care are puterea sfinţitoare de a săvîrşi şi administra dumnezeieştile Taine. Curăţindu-ne de păcate, putem nădăjdui şi  în vindecarea noastră trupească. Căci se cuvine „să căutăm mai întâi Impărăţia Cerurilor, iar toate celelalte ni se vor da nouă” (Luca 7, 31). Biserica cunoaşte, desigur, şi căi neobişnuite de lucrare a harului lui Dumnezeu, spre tămăduirea şi spre ajutorarea oamenilor, dar bineînţeles că  tot în măsura în care ei se împacă cu Dumnezeu. In această categorie intră moaştele sfinţilor,  icoanele făcătoare de minuni, veritabilele locuri de pelerinaje şi altele. Dar toate aceste centre de lucrare harică se găsesc  în orbita duhovnicească a Bisericii, care le deţine, garantîndu-le natura dumnezeiască.

Cînd Mîntuitorul a tămăduit pe bolnavul de la scăldătoarea Betesda i-a spus: ,,Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti ca să nu ţi se Întîmple ceva mai rău” (Ioan 5, 14). Dar în acest caz bolnavul se pocăise şi căpătase îndurarea Domnului, deşi a fost prevenit să nu mai păcătuiască. In schimb, care este starea duhovnicească a atîtor bolnavi care, tămăduindu-se pe căi  profane sau aparent „miraculoase” de suferinţele lor, nu-L  caută totuşi pe Domnul şi nu se pocăiesc de păcatele lor ? Oare nu se vor primejdui aceştia prin alte necazuri şi nenorociri mai mari, între care cea mai mare este osînda veşnică şi izgonirea de la faţa lui Dumnezeu ?

Din toate vindecările şi minunile Domnului precumpăneşte preocuparea de a scoate în lumină sensul mîntuirii. Pentru adeverirea acestei susţineri, este doveditor cazul slăbănogului din Evanghelie, care voind să audă cuvîntul lui Dumnezeu, a fost coborît în mijlocul adunării, prin acoperişul casei de către însoţitorii lui.

Dar, cînd le-a văzut credinţa, Iisus a zis: ,, Omule, păcatele îţi sînt iertate”.

Aşadar, Mîntuitorul nu s-a gîndit să-i dea sănătatea trupească, ci mîntuirea sufletului.

Cît despre vindecarea trupească a slăbănogului petrecută de abia după aceea, această tămăduire nu a fost un scop, ci numai un mijloc. A fost prilejul prin care Hristos a făcut dovada tuturor celor de faţă, care cîrteau, că nu este mai greu de a spune: ,,Păcatele îţi sînt iertate” decît a zice: ,,Scoală-te şi umblă” (Luca 5, 17-26).

Iată deci că elementul spiritual şi nu cel material a precumpănit  în această lucrare dumnezeiască ca de altfel În toate pildele pe care ni le-a dat Mîntuitorul.

De asemenea, toate minunile săvîrşite prin Sfinţi au urmărit acelaşi ţel.

Cît despre împrejurarea că şi prin ţările Apusului sînt anumite locuri de pelerinaj unde lumea se duce cu nădejdea tămăduirilor de boli, nu este cazul aici de a ne ocupa şi de a preciza în ce măsură acele minuni sînt într-adevăr semne de la Dumnezeu sau dacă nu sînt, în realitate, înşelăciuni satanice. Să ne ocupăm întîi de noi.

De altfel, anumite locuri de pelerinaj din Apus, devenite vestite pentru darul vindecărilor, sînt legate şi de unele învăţături noi, eretice, apărute în catolicism şi întărite tocmai pe asemenea căi „suprafireşti”. Aşa s-a întărit dogma neprihănitei zămisliri a Sfintei Fecioare Maria cu totul respinsă de Biserica dreptmăritoare Ortodoxă pentru multe şi binecuvîntate motive, dogmă rătăcită care a fost combătută dintru început chiar şi de unii dintre cei mai mari teologi apuseni cum au fost scolasticii Toma d’ Aquino şi Bernard precum şi fericitul Augustin.

 

 

 

 

Anunțuri

Read Full Post »

Partea II   –    DESPRE DIFERITE SEMNE Şl VINDECĂRI PRESUPUSE SUPRAFIREŞTI

DAR DE ORIGINE DEMONICĂ

 

Aşadar, tocmai asemenea oameni lepădaţi de Dumnezeu devin sculele Ispititorului. Şi tocmai – cu ei se pot întreprinde cele mai mari farmece şi vrăjitorii. Adeseori, fără ştiinţa acestora, puteri nevăzute îi pot călăuzi spre ţinte nebănuite, urmînd unor anumite porunci demonice. Într-un acelaşi chip tainic, asemenea unelte demonice se pot îmbolnăvi sau se pot „vindeca” din senin, în cîte şi mai cîte feluri. Asupra lor, prin lucrarea Satanei, falşii prooroci pot exercita cu mare putere semne nemaipomenite. Sînt cazuri în care, fără greş, li se poate prezice acestora despre ziua şi chipul morţii lor. Şi, ca prin minune, lucrul se adevereşte … Cu cît apar însă mai impresionante asemenea întîmplări „suprafireşti”, cînd astfel de sentinţe de moarte se rostesc ca un mijloc de pedepsire de către slujitorii Necuratului, împotriva acelora care ar fi batjocorit pretinsele lor minuni, iar boala sau moartea îi atinge pe acei nenorociţi, fără nici o pregetare, ca un trăznet !

Atari fenomene se petrec prin mijlocirea a feluriţi vrăjitori şi falşi profeţi, despre care demonologia vorbeşte cu destulă evidenţă.


Printre unele asemanatoare semne fantastice este interesant cazul relatat în nr. din 24 august 1939 al ziarului Universul, cu privire la exploratoarea Elin Osborne. Iată articolul: ,,O femeie încearcă să descopere originile magiei negre”, Londra, august 1939.

Exploratoarea şi în acelaşi timp bioloaga Mrs. Elin Osbome, după ce a trăit timp de 5 ani în cele mai întunecate regiuni ale Africii, povesteşte în rapoartele sale cum a încercat să pătrundă în tainele magiei negre, precum şi întîmplările la care a fost de faţă.

Intr-un contact pe cît de strîns cu lumea magiei, reuşi sa culeagă materialul de care acum lumea ştiinţifică se ocupă cu cea mai mare atenţie.

Mrs. Osborne a fost de faţă la «evocarea spiritelor morţilor»; ea a văzut oameni şi animale lovite de blesteme care le-au pricinuit moartea instantanee.

Cînd după 4 ani, Mrs. Osborne fu apucată de dorul casei, un vrăjitor o anunţă că dorinţa ei s-ar putea satisface fără ca să fie nevoită să facă o astfel de călătorie. Cu alte cuvinte, el o asigură că prin ajutorul magiei ar putea să facă să-şi revadă patria. După puţin, ea nu-şi mai putu da seama de ceea ce se întîmpla în jurul ei, dar se văzu la Londra pe stradă, văzu animaţia mare din capitala Angliei, oamenii pe care îi cunoştea şi în fine … după 2 ore se întoarce iarăşi în lumea africană. Mai văzuse – „în această plimbare închipuită la Londra „ multe lucruri noi, de care era complet străină, neavînd nici o cunoştinţă despre existenta lor şi despre care, acum cînd se află la Londra, s-a convins că într-adevăr n-au fost vedenii şi există în realitate. Mrs. Osborne a fost personal martoră la această întîmplare, care pînă în clipa de faţă n-a putut fi explicată în nici un fel”.


În domeniul manifestărilor oculte, puse în mişcare prin acţiunea demonică, intervin în chip conştient sau inconştient şi anumite puteri psihice ale omului.

Fiinţa umană şi-a păstrat, şi după cădere, diferite facultăţi ascunse, extra-normale, care pot fi călăuzite şi folosite fie de către entităţi angelice, atunci cînd este vorba de oameni aflaţi în legătură harică cu Dumnezeu, fie de către entităţi demonice, atunci cînd este vorba de oameni ieşiţi de sub harul lui Dumnezeu .Nesfîrşit este numărul unor asemenea cazuri întamplate în lume, în toate vremurile şi în toate locurile. O lucrare de demonism de mare răsunet, pomenită atît în Faptele Apostolilor, cît şi în Cazanie, este de pildă aceea petrecută cu Simon Magul. Impotriva acestui posedat au avut mult de luptat Sfîntul Apostol Petru şi Sfîntul Clement, pentru a convinge lumea despre falsele lui minuni.

Sînt şi unii falşi profeţi creştini, care împlinesc semne fantastice, în închipuirea că prin puterea lui Dumnezeu pot săvîrşi acele lucrări. Un asemenea caz a fost în zilele noastre şi acela al călugărului Rasputin de la Curtea Ţarului Nicolae al II-lea, care a stîrnit rnînia de sus asupra acelora care au crezut în semnele lui.

Dar falşi profeţi sînt uneori şi oameni de bună credinţă, convinşi că sînt trimişii lui Dumnezeu şi că slujesc Bisericii, fără a înţelege că sînt uneltele oarbe ale Necuratului şi că rătăcesc lumea de la Adevăr.

Despre mijloacele de identificare ale unor asemenea cazuri se va putea afla în cursul capitolelor următoare.

Cu privire la posibilităţile de vindecări de boli pe care le poate simula Satana, se ştie că suferinţe fizice reale sînt îndepărtate prin descîntece, deci pe o cale absolut demonică. Dar, totodată, se pot obţine false tămăduiri şi pe calea magnetismului animal, a hipnotismului sau a altor metode psihice, cum ar fi şi autosugestia preconizată de Coue sau „ştiinţa creştină” a protestantei Mary Backer Eddy.

E vorba deci de metode din domeniul „ocultismului”, care nu au nimic de-a face cu adevăratele minuni împlinite prin puterea Duhului Sfînt, singurele admise şi recunoscute de Biserică în ordine duhovnicească.

Şi totuşi, asemenea cazuri impresionante de „vindecări” se Împlinesc pe căi lăturalnice şi neîngăduite, spre buimăcirea multora, tocmai prin faptul că poartă roate aparenţele unor adevărate minuni.

In linie generală, se poate afirma că diferitele boli sau tulburări mintale cum ar fi: nebunia, isteria, halucinaţia, somnambulismul, neurastenia, obsesiile şi maniile, sînt în mare parte produsul unor influenţe directe demonice, care se exercită asupra celor bolnavi. Tămăduirea firească a acestora atîrnâ, în primul rînd, de exorcisme, de sfintele slujbe şi de Sfintele Taine ale Bisericii. Orice alte încercări nu pot aduce o reală izbăvire acelor suferinzi decît numai În mod aparent, cauza adîncă a răului rămînînd nevindecată. Pe de altă parte, pe terenul zdruncinat al acestor tulburări psihice, acţiunea demonică se poate şi mai mult exercita.

Pr. Serghei Bulgakov, cunoscutul teolog rus, spune:

,,Ceea ce se numeşte halucinaţie poate să se considere – cel puţin cîteodată – ca o viziune a lumii spirituale, nu în partea ei luminoasă, ci în partea ei întunecoasă. In afară de această viziune directă, pe care o caută atît de mult ocultiştii, influenţa puterilor Întunericului se exercită Într-un chip imperceptibil, spiritual. Taina botezului este precedată de rugăcinile catehumenilor, care comportă patru rugări în care puterile demonice sînt exorcizate şi somate să iasă din noul botezat” (Ortodoxia – S. Bulgakoff – Tip. Arhidiecezană Sibiu, p. 161).

Dacă prin citirea moliftelor şi cu ajutorul lui Dumnezeu, se îndepărtează demonii de la oameni, între care şi de la aceia cu desăvîrşită înfăţişare de sănătate trupească, dar nesfinţiţi, În schimb, prin căderea şi recăderea multora în păcate, puterile demonice se cuibăresc iar în creştinii descreştinaţi şi exercită asupra acestora, în felurite şi viclene chipuri, o influenţă nefastă, care devine cu atît mai primejdioasă cu cît nu întîlnesc ♫n calea lor nici o rezistenţă duhovnicească.

În diferite cazuri de îmbolnăviri şi „vindecări neobişnuite” cu înfăţişări miraculoase, se pot manifesta influenţele unor lucrări demonice într-un chip foarte ascuns şi primejdios. Aşa sînt toate pretinsele minuni petrecute cu proorocii mincinoşi care aparent caută să aducă lumea la credinţă, dar care, de fapt, aduc o credinţă greşită în mijlocul dreptcredincioşilor şi pierd lumea de la mantuire. In această privinţă, desigur că drumul mîntuirii rămane deschis pentru toată lumea, iar bunul Dumnezeu ar dori ca toţi să se pocăiască pînă la urmă. În gîndul acesta, noi nu trebuie să pierdem nădejdea pentru mîntuirea nimănui. Totuşi, în starea de negaţie în care s-ar afla cineva, faţă de adevărata Lumină, subjugat unor păcate grele sau prins în necredinţă sau într-o credinţă eretică, desigur că diavolul are o mare priza asupra aceluia, stăpînindu-l cu deosebită putere.

Dar cum popoarele creştine căzute în protestantism s-au sărăcit duhovniceşte de harul lui Dumnezeu, este firesc ca înşelăciunile mari de credinţă, de felul pretinselor minuni, să se producă mai cu seamă în ţările pravoslavnice, unde lumea dispune de darurile mîntuitoare ale Sfintelor Taine, şi unde diavolul vrea să-i piardă pe cei binecredincioşi prin alte mijloace. Aşadar cetatea pe care vrăjmaşul o asediază cu mai multă putere, este tocmai aceea a dreptei credinţe în Iisus Hristos. In scopul unor sminteli şi al unor erezii cît mai mari, Satana poate urzi o lucrare de pierzare fie de aici, fie de acolo, ridicînd pe cîte un prooroc mincinos, care, asemenea lupului răpitor în blană de oaie, cheamă lumea la pocăinţă, dar totodată strecoară în cuvîntul lui – fără să-şi dea seama – prin lucrarea unei puteri care îl depăşeşte, o învăţătură otrăvitoare, care îi poate prinde pe mulţi în undiţa Iadului, chiar şi pe unii dintre cei aleşi.

Pentru a întări asemenea „descoperiri” şi vedenii, în gîndul că ar fi de la Dumnezeu, Ispititorul caută să ne cîştige încrederea printr-un şir cît mai mare de false minuni. Asistăm, astfel, la multe „vindecări” petrecute cu numeroşi bolnavi, prin mijlocirea unui fals prooroc. Din punct de vedere medical, aceste vindecări sînt reale, se pot deci certifica, şi tocmai de aceea pot însemna pentru noi o chezăşie de adevăr. Aceasta este însă şi primejdia de pierzare pentru multă lume. Este deci necesar de a pătrunde în miezul acestor cazuri şi de a le cerceta în esenţa lor.

Aflăm astfel despre un mut care a căpătat graiul, despre un surd care a căpătat auzul, despre un paralitic care a putut să umble, despre un nebun care şi-a recîştigat minţile, şi altele asemănătoare, mergînd pînă la vindecări de anumite boli organice.

De un deosebit interes în toate aceste cazuri, ar fi însă fişa duhovnicească a fiecăruia dintre aceşti bolnavi vindecaţi, pentru a se putea cunoaşte îndeaproape care era trăirea lor cu Dumnezeu, atît înainte, precum şi după vindecarea lor minunată. Interesează a şti: 1. Mediul de viaţă spirituală din care provine fiecare; 2. Curăţenia de credinţă de care este luminat acel suflet faţă de Biserică; 3. Trăirea lui creştină; 4. Frecvenţa Împărtăşirii lui cu Sfintele Taine, în chip vrednic, sau dimpotrivă, absenţa lui de la viaţa euharistică, precum şi alte asemenea date.

Să ne închipuim cazul că cineva se naşte din desfrînare sau dintr-un incest, sau din oameni răi şi necredincioşi. Acest copil al păcatului creşte departe de Dumnezeu, iar cu vremea, prin propriile lui păcate, devine un vas necurat. Prin îngăduinţa lui Dumnezeu, diavolul îl ia în stăpînire, în parte sau cu totul; şi astfel, această fiinţă omenească poate căpăta un duh de orbire, un duh de muţenie, un duh de surzenie. De asemenea, un astfel de om poate deveni paralitic, epileptic, nebun. Deci duhuri rele îl pot stăpîni şi munci. El devine un posedat; este de la sine înţeles însă că nu toţi orbii, surzii şi muţii sînt posedaţi. Iar stăpînirea diavolului nu se întinde întotdeauna asupra sufletului cuiva, ci se poate mărgini numai asupra trupului lui.

Prin urmare, sînt cazuri de boli care se explică prin lucrarea duhurilor răului asupra oamenilor păcatului. „Din pricina păcatelor mele mi se îmbolnăveşte trupul, slăbeşte şi sufletul meu” (Paraclisul Maicii Domnului. Pesna 9. Catavasie).

Sau: ,,Din pricina maniei Tale, nu este sănătate în trupul meu, nu e pace în oasele mele din pricina păcatelor mele” (Psalmul 37, 3).

Aşadar, un demon poate ţine pe cineva într-o anumită infirmitate, provenită dintr-o stare de păcat.

Deci tocmai cu asemenea oameni Satana poate face lucrări de rătăcire în lume, sub înfăţişarea unor semne dumnezeieşti.

Cu unii ca aceştia se pot produce uneori „vindecări minunate”, dar înşelătoare, sub chipul falşilor profeţi.

Fiind ştiut că lumea este în genere ispitită de a crede în diferite semne neobişnuite – indiferent de provenienţa lor – mulţi oameni bolnavi sînt înclinaţi de a atribui puteri tămăduitoare unor manifestări sau practici cu totul dubioase. Aşa se întîmplâ şi cu peregrinarea pe la toate locurile unor pretinse arătări, prea puţin sau deloc verificate, de care se leagă atîtea suflete uşuratice, în dorinţa unor vindecări suprafireşti. Dar mulţi dintre aceştia uită cu desăvîrşire că, pentru vindecarea de boală, Sfînta Scriptură ne statorniceşte să chemăm preoţii Bisericii să ne ungă cu untdelemn sfinţit în numele lui Hristos şi să ne izbăvească de cel rău, prin lucrarea Duhului Sfint, care se săvîrşeşte în Taina Maslului, ca şi prin atîtea ierurgii ale Bisericii, dinadins lăsate în acest scop (Iacov 5, 14). ·

În cazul unor asemenea false minuni, duhul răului care a chinuit cu vreo infirmitate pe unii dintre aceşti bolnavi, îşi schimbă de bună voie chipul de manifestare sub care se prezenta pînă atunci, încît, într-adevăr, lucru „suprafiresc”, omul îşi capătă auzul, graiul, vederea … dar în schimb, mai tîrziu se va robi poate unor mari păcate sau erezii pierzătoare de suflet, în care vicleanul va fi putut să-l prindă cu mai mare putere.

Asemenea vindecări neobişnuite nu le face, prin urmare, diavolul în scopul binelui, ca să uşureze suferinţele oamenilor, ci în scopul unor digresiuni, ca să se creadă o minune ceea ce nu este minune, şi o lucrare dumnezeiască ceea ce este o înşelăciune satanică.

Dar o dată ce încrederea omului sau a mulţimii a fost cîştigată într-un asemenea chip, uşor îi va fi Ispititorului să infiltreze, într-un fel oarecare, şi o învăţătură sau o practică sau o credinţă greşită, care ne poate pierde de la mîntuire. In acest scop, prin anumite pretinse minuni, Satana încearcă uneori să smintească lumea şi cu anumite „învieri din morţi”. In asemenea cazuri nu este însă vorba de o reală înviere din morţi, ci numai de o stare de catalepsie în care s-ar fi aflat un posedat timp de mai multe ore sau zile. Sînt astfel bine cunoscute cazurile atîtor fakiri, care, după ce cad într-o stare cataleptică şi par de-a binelea morţi, încît şi pulsul şi respiraţia nu le mai sînt percepute, se trezesc totuşi după un anumit răstimp, exact în vremea mai dinainte hotărîtă.

Pentru o mai mare încredinţare asupra celor de mai sus, găsim mult temei în cuvîntul unor sfinţi ai Bisericii cu privire la lucrările de rătăcire ale Antihristului. După cum se ştie, către sfîrşitul vremurilor, se va ridica omul fărădelegii, vasul cel prea spurcat, de care pomeneşte Sfînta Scriptură, şi în care se va sălăşlui Satana şi va lucra cu toată puterea lui, pentru a prigoni Biserica şi pe aleşii Domnului. Va fi lupta ultimelor zvîrcoliri ale balaurului împotriva lucrării de mîntuire a Mîntuitorului. Antihristul va fi deci un om şi nu o nălucire. Tradiţia spune că va domni trei ani şi jumătate (timpul celor 42 de luni sau al celor 1240 de zile de care pomeneşte Daniil şi Apocalipsa) în care cerul se va închide şi nu va mai ploua şi se va usca tot pămîntul şi „va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost de la începutul lumii”.

Dar pînă cînd omul fărădelegii se va ridica făţiş împotriva Bisericii, va face multe semne şi minuni aparente ca să „înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi”.

 

Read Full Post »

DESPRE DIFERITE SEMNE Şl VINDECĂRI PRESUPUSE SUPRAFIREŞTI

DAR DE ORIGINE DEMONICĂ – Partea I

 

În legătură cu ivirea unor revelaţii se pot produce cazuri de vindecări de boli, semne cereşti sau vedenii, petrecute fie cu vizionarul căruia i s-a făcut descoperirea, fie cu alţi credincioşi. Dar asemenea fenomene nu pot însemna prin ele însele, şi de la prima vedere, un argument hotărîtor că „revelaţia” este cu adevărat de la Dumnezeu.

De fapt, Satana poate săvîrşi semne şi minuni mincinoase, nu numai cu un individ în parte, dar chiar şi cu un grup sau cu o mare mulţime. Aşa sînt cazurile petrecute cu Simon Magul, sau cu Apollonius din Tiana. Acesta este însă şi rostul pentru care am fost îndemnaţi prin Scripturi si cunoaştem bine duhurile de la cine sînt.

Manifestarea unor semne neobişnuite, cu aparenţe suprafireşti, nu constituie o dovadă suficientă că ar fi  vorba de minuni.

Astfel, yoghinii indieni (,,L’Inde mysterieuse” Paul Brunton, Edition Payot) pot ghici faptele oamenilor, pot face descoperiri de la distanţă; pot muta obiectele din locul lor prin mijlocirea unor puteri nevăzute; pot provoca fenomene de „materializări” de apariţii luminoase şi de „dedublări”; pot merge prin foc fără să se ardă; se pot înălţa În văzduh; pot stîrni creşterea unui pom în cîteva ore; pot provoca înverzirea unui pom uscat, care propriu-zis nu sînt adevărate minuni, ci lucrări de vrajă satanicească, despre care Hristos ne-a prevenit cu destulă grijă, ca să ne ferim.

Despre felurite semne şi false minuni pe care le poate întreprinde puterea Satanei, găsim diferite exemple şi în Sfînta Scriptură. Iată un caz:

Cînd Dumnezeu a voit să scoată pe poporul Israel din robia Egiptului, a dat putere mare, făcătoare de minuni, lui Moise şi lui Aaron. Deci ducîndu-se aceşti prooroci la Faraon pentru a-i întoarce inima neînduplecată, îi fac acestuia diferite semne de groază, care totuşi nu-l clintesc din împietrirea lui. Astfel, Aaron şi-a aruncat toiagul înaintea lui Faraon şi înaintea slujitorilor lui; şi toiagul s-a prefăcut într-un şarpe. Dar Faraon a chemat pe nişte înţelepţi şi pe nişte vrăjitori, şi vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor.

„Toţi şi-au aruncat toiegele şi s-au prefăcut în şerpi” . Acelaşi lucru s-a întîrnplat şi cu apele rîului, pe care Aaron le-a prefăcut cu toiagul în sînge. “Dar vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor” (Exodul 7, 11-12).

Deosebit de preţioasă ne este în această privinţă şi povestirea Sfîntului Ciprian, filosoful din Antiohia Siriei, care, înainte de a se fi convertit la creştinism, a fost unul dintre cei mai mari vrăjitori de pe timpul împărăţiei lui Decie.

 

Ca mare preot al zeităţilor Olimpului şi mare fermecător şi pierzător de suflete, ajunsese „prieten credincios al stăpînitorului Iadului, cu care singur, faţă în faţă a vorbit şi de cinste mare la dînsul s-a învrednicit”. De care lucru sfîntul a mărturisit zicînd: ,,Să mă credeţi pe mine ca pe acela ce singur pe diavol l-am văzut, pentru că prin jertfă l-am rugat pe el şi l-am sărutat şi am grăit cu dînsul şi cu acei care sînt la dînsul mai mari şi m-au iubit şi mi-au lăudat înţelegerea mea. Un pîlc de draci mi-a dat spre slujba mea. Chipul lui era ca o floare de iarbă, şi capul îi era încununat, iar cand se întorcea încoace si încolo, se cutremura tot locul acela şi mulţi lîngă scaunul lui stau cu feluri de rînduieli”.

 

Meşteşugurile diavoleşti ale lui Ciprian erau într-adevăr mai presus de orice închipuire.  Aflăm astfel, din „Vieţile Sfinţilor”, că Sfîntul şi marele mucenic  Ciprian, în timpul slujirii lui idolatre, ,,se deprinsese a schimba văzduhul, a porni vînturi, a slobozi tunete şi ploi, a tulbura valurile mării, a duce vătămări şi răni asupra oamenilor”. Spre învăţătura drăcească se îndeletnicea cîte 40 de zile în post, şi după apusul soarelui mînca, dar nu pîine, nici altă hrană, ci numai ghindă de stejar. S-a deprins să facă fel de fel de vrăji şi de năluciri, ,,pînă şi morţii din morrnînturi făcîndu-i să grăiască”.

„Pe mulţi i-a învăţat la rele cu vrăjile sale: pe unii a zbura prin văzduh, pe alţii a înota în luntre pe nori, pe alţii i-a făcut a umbla pe ape şi mulţi la dînsul alergau întru nevoile lor, fiindcă le ajuta cu drăceasca putere de care era plin”.

„Prin farmecele lui, diavolul s-a prefăcut în chipul fecioarei Justina şi aşa a mers la Aglaid, cel care în zadar o iubea pe Justina, ca să i se pară lui că adevărat Justina este. Iar cînd a intrat diavolul la Aglaid, în chipul Justinei, Aglaid a sărit de negrăită bucurie şi alergînd la ea, a cuprins-o şi o săruta zicîndu-i: «Bine ai venit la mine, preafrumoasă Justino»”.

,,Iar Ciprian a pus pe acela chip de pasăre şi făcîndu-l ca să zboare prin văzduh, l-a trimis la casa Justinei, ca să poată zbura prin fereastră în camera ei”.

„Şi chiar Ciprian s-a putut preface în femeie şi în pasăre. Mai apoi, el a adus ispite asupra casei Justinei şi asupra caselor tuturor rudeniilor, ale vecinilor şi ale cunoscuţilor ei, precum oarecînd diavolul asupra dreptului lov; le omora dobitoacele lor, pe slugile lor le lovea cu vătămări şi pe dînşii în necaz nemăsurat îi arunca. Apoi a lovit şi pe Justina cu o boală încît zăcea pe pat şi plîngea maica sa pentru dînsa”.

,,Şi erau răni în dobitoace şi multe boli între oameni; şi a străbătut prin lucrarea drăcească auzul prin toată cetatea, pentru Justina care i se împotriveşte lui” (din „Viaţa Sfinţilor Mucenici Ciprian şi Justina”, Editura Fîntîna Darurilor, Bucureşti după Minee).

Iată deci în ce cuprins nebănuit de manifestări se pot produce lucrările demonice spre a sminti lumea. Iar asemenea nemaipomenite semne pot fi făcute nu numai de vrăjitori şi magi, care din voia lor se pun în legătură cu Satana, ci şi de unii oameni demoniaci, care nu-şi dau seama că sînt stăpîniti de o putere necurată şi îşi Închipuie a-I sluji lui Dumnezeu prin anumite acţiuni ale lor. Şi tocmai pentru faptul că diavolul poate săvîrşi atîtea semne, cu aparenţe suprafireşti, sau poate tulbura pe oameni în atîtea chipuri, Biserica noastră, potrivit cu Sfînta Predanie şi cu puterea moliftelor Sfîntului Vasile cel Mare, se foloseşte de cunoscutele exorcisme de certare şi de îndepărtare ale diavolului de la anumiţi oameni, sau de la anumite locuri bîntuite de duhuri rele.

,,Teme-te, (porunceşte preotul diavolului) fugi, fugi, depărtează-te diavole necurate şi spurcate, cel din cele de dedesubt, înrăutăţitule, înşelătorule, fără de chip, cel văzut pentru obrăznicie, nevăzut pentru făţărnicie, oriunde eşti, sau unde mergi, sau însuţi eşti Beelzcbul, sau cel ce cutremuri, sau în chipul şarpelui, sau în faţă de fiară, sau ca aburul, sau ca fumul văzut, sau ca bărbatul, sau ca femeia, sau ca jigania, sau ca pasărea, sau vorbitor noaptea, sau surd, sau mut, sau cel ce înfricoşezi în călătorie, sau cel ce rumpi, sau cel ce bîntuieşti, sau în somn greu, sau întru boală, sau în neputinţa, sau care porneşti spreras, sau care faci lucrări iubitoare de dezmierdări, sau făcător de desfătare, sau otrăvitor, sau iubitor de neastîrnpărare, sau vrăjitor cu stelele, sau vrăjitor de casă, sau fără de ruşine, sau iubitor de pricini, sau nestătător, sau care te schimbi cu luna, sau care te întorci în oarecare vremi, sau cel de dimineaţă, sau cel de miază-zi sau cel de miază-noapte, sau al vreunei fără de vremi oarecare, sau al revărsatului zorilor, sau după întîmplare te-ai întîlnit, sau de cineva eşti trimis, sau ai năvălit fără de veste, sau de eşti din mare, sau din riu, sau din pămînt, sau din fintînă, sau din surpătură, sau din groapă, sau din baltă, sau din trestie, sau din noroaie, sau de pe pămînt, sau din spurcăciune, sau din luncă, sau din pădure, sau din copaci, sau din păsări, sau din tunet, sau din acoperămîntul băii, sau din scâldăroarea apelor, sau din morrnînt idolesc, sau de unde nu ştim, sau cunoscut sau necunoscut, şi din locul cel necercetat, depărtează-te şi te mută, ruşinează-te de chipul cel zidit şi înfrumuseţat cu mîna lui Dumnezu … ” (Evhologiu).

In sfîrşit este de reţinut şi un alt fapt însemnat. Pe măsură ce ne apropiem de sfîrşitul vremurilor, Satana este şi mai mult dezlegat din lanţurile în care a fost ţinut pînă acum, pentru ca astfel, să se poată săvîrşi În lume, cu o putere mai mare, ,,taina fărădelegii” despre care vorbeşte Sfînta Scriptură. Deci diavolul lucrează acum În lume cu o putere mai mare decît în trecut din pricina stării de păcat a lumii.

Dar, în afară de toţi apostaţii de toate felurile, sînt mulţi creştini care nu mai trăiesc, în orbita Bisericii şi deci nu au o viaţă euharistică, sau care din cauza trufiei sau a altor păcate de moarte şi-au pierdut legătura harică cu Dumnezeu, sau care se împărtăşesc cu nevrednicie. Sînt oameni de la care s-a îndepărtat cu totul îngerul lor păzitor, aşa după cum au avut arătare şi unii Sfinţi, şi după cum lămurit ne spune Sfînta Scriptură: ,

„Duhul Domnului s-a îndepărtat de la Saul; şi a fost muncit de un duh rău, care era trimis de la Domnul. Slujitorii lui Saul i-au zis: lată că un duh rău de la Dumnezeu te munceşte” (I Samuel 16, 14-15). Asemenea este şi înţelesul rugăciunii din Psalmul al 50-lea: ,,Doamne nu mă lepăda pe mine de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfînt nu-L lua de la mine”. Astfel de oameni părăsiţi de Dumnezeu sînt luaţi în stăpînire de vrăjmaşul diavol.

Duhovniceşte sînt morţi toţi acei care se rup de Biserică, care nu trăiesc prin Sfintele Taine şi nu fac voia Domnului. Pe de altă parte, ,,oricine va vorbi împotriva Duhului Sfînt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor” (Matei 12, 32).

Read Full Post »

– Comparaţii, analize şi interpretări –

LUCRARE DE SEMINAR

            Coordonator:

                 Pr. prof. univ. dr.

       EMIL IOAN JURCAN

          Susţinător:     CĂTĂLIN-CORNELIUS POPI,    anul III

 ALBA IULIA

2006

  1. SECŢIUNE INTRODUCTIVĂ
  1. 1. Argument

 

Motivaţia elaborării unei lucrări în care să privim comparativ şi analitic conceptele religioase de bază referitoare la Isihasm, Kabbala şi Yoga, o reprezintă ideea formulării unor judecăţi de valoare în ceea ce priveşte raportul dintre trei mari mişcări religioase de sorginte mistică şi modul în care se nasc diferenţele între acestea.

Elementele prezentate urmează îndeaproape ideea prezentării istorice a fiecărei mişcări în parte, pentru ca mai apoi să fie enunţate o serie de interpretări şi concluzii în ceea ce priveşte raportul dintre Isihasm şi Kabbala, respectiv Isihasm şi Yoga.

Finalitatea studiului o reprezintă, pe de-o parte, sondarea unui teren încă neabordat îndeajuns, referitor la relaţia dintre Isihasm şi Kabbala, iar pe de altă parte, ca răspuns la provocările contemporane, o contraofensivă îndreptată spre cei care consideră Isihasmul ca derivând din mişcarea Yoga sau împrumutând formule ori tehnici de concentrare specifice acestei spiritualităţi.

 

  1. 2. Isihasm, Kabbala, Yoga – Parcurs istoric, concepte fundamentale

 

  1. Isihasmul

 

Cuvântul „isihasm” provine din termenul grecesc „hesychia” şi înseamnă „tăcere”, „linişte”, „concentrare interioară”. Isihasmul este o disciplină ascetică de origine monastică, ale cărei origini pot fi observate în jurul secolelor IV-V şi care s-a organizat în secolele XIII-XIV ca o adevărată mişcare de renaştere spirituală şi teologică, prin introducerea „rugăciunii lui Iisus” ca metodă de a produce o stare de concentrare şi de pace lăuntrică, în care sufletul ascultă şi se deschide lui Dumnezeu[1].

Isihia a fost practicată la început de către părinţii deşertului, care au avut ca sursă de inspiraţie „Filocalia” şi care şi-au însuşit, ca disciplină de dezvoltare a vieţii interioare, invocarea continuă a numelui lui Iisus[2].

„Rugăciunea inimii”, numită şi „rugăciunea lui Iisus” sau „rugăciunea pură”, constând din cuvintele „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, este bazată pe textul din Evanghelia după Luca 17, 21: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” şi pe îndemnul Sfântului Apostol Pavel din I Tesaloniceni 5, 17: „Rugaţi-vă neîncetat” şi „stăruiţi în rugăciune”[3].

Întemeietorul propriu-zis al isihasmului este Sfântul Ioan Scărarul († 649), autorul lucrării „Scara raiului”, în care recomandă rugăciunea „monodică”, adică redusă la un singur cuvânt, „Iisuse”.

Pentru părinţii isihaşti, teoria şi practica rugăciunii lui Iisus, meditaţia în tăcere asupra numelui lui Iisus şi starea de liniştire pe care o produce nu reprezintă un scop în sine. Isihia creează mai degrabă o stare în care se practică virtuţile, dintre care cele mai importante sunt curăţia inimii (apatheia), pocăinţa (metanoia), dar mai ales trezvia, sobrietatea sau atenţia inimii (nipsis).

Sfântul Simeon Noul Teolog vorbeşte despre conştiinţa şi simţirea harului, iar Sfântul Grigorie Palama despre contemplarea nemijlocită a slavei lui Dumnezeu sub forma energiilor divine necreate, ca elemente esenţiale ale spiritualităţii isihaste[4].

Ca mişcare ce s-a organizat în Sfântul Munte Athos în secolele XII-XIV, isihasmul nu poate fi separat de teologia „caracterului necreat al luminii taborice” şi de experienţa nemijlocită a slavei lui Dumnezeu[5].

De la Athos, isihasmul s-a răspândit în secolele următoare în mănăstirile din Bulgaria, Serbia, Rusia şi România, influenţând nu numai viaţa monastică, ci şi pe cea liturgică. De altfel, ca metodă a vieţii contemplative, isihasmul nu este separat de spiritualitatea liturgică sau sacramentală. Într-adevăr, textele isihaste au fost scrise pentru monahi şi ele se aplică cel mai bine în condiţiile de retragere şi de singurătate ale mănăstirii. Sfântul Nicodim Aghioritul, cel care a colecţionat scrierile filocalice, va spune însă că „rugăciunea inimii” aparţine tuturor, atât monahilor, cât şi mirenilor, fapt pentru care nu există două modele de spiritualitate ortodoxă. Una din ideile de bază ale isihasmului este aceea că viaţa spirituală, sub formă monastică sau liturgică, nu este arbitrară, ci are nevoie de călăuzirea unui „părinte spiritual”[6].

Dacă pentru isihasmul practicat de Evagrie Ponticul accentul cade pe contemplarea intelectuală şi rugăciunea minţii monologică, sau invocarea numelui lui Iisus, alte curente isihaste, de pildă cel propus de Macarie Egipteanul (sec. V), revin la o antropologie şi psihologie biblică, insistând asupra „păzirii inimii”.

De altfel, în spiritualitatea ortodoxă, inima (kardia) nu este organul fizic, ci centrul spiritual al omului, creat după chipul lui Dumnezeu, eu-ul cel mai adânc şi cel mai adevărat, altarul lăuntric în care se intră în stare de kenoză şi de jertfă şi în care are loc unirea cu Hristos. Inima dă unitatea persoanei umane, fapt pentru care „rugăciunea inimii” creează o stare existenţială de unitate şi de integritate a persoanei[7].

 

  1. Kabbala, Sinteză a misticii iudaice:

 

  1. Primele expresii ale misticii iudaice:

 

Morfologia experienţei mistice evreieşti este extrem de bogată şi de complexă. Prima fază a misticii evreieşti se caracterizează prin importanţa acordată ascensiunii extatice până la tronul divin, Merkaba. Această tradiţie ezoterică, atestată încă din secolul I î. Hr., se prelungeşte până în secolul X d. Hr. Lumea tronului, loc al manifestării slavei divine, corespunde pentru misticul evreu cu „pleroma” (plenitudinea) gnosticilor creştini. Textele, scurte şi adesea obscure, sunt numite „Cărţile despre Hekkaloth” (Cărţile despre Palatele Cereşti) şi descriu sălile şi palatele pe care le traversează vizionarul în călătoria sa, înainte de a ajunge în al şaptelea şi ultimul hekhal, unde se află tronul slavei. Călătoria extatică, numită la început „ascensiunea către Merkaba”, a fost desemnată, spre anul 500 d. Hr., din motive necunoscute, „coborârea în Merkaba[8].

Ascensiunea sufletului la cer şi înfruntarea primejdiilor întâlnite în cale constituiau o temă comună în gnosticismul din secolele al II-lea şi al III-lea. Conform precizării oferite de Gershom Scholem, mistica Merkabei constituie una din ramurile evreieşti ale gnozei[9].

În cursul călătoriei sale extatice, sufletul primeşte revelaţii privind creaţia, ierarhia îngerilor şi practicile teurgice. În cerul cel mai de sus, stând în picioare în faţa Tronului, el contemplă „chipul mistic al divinităţii în simbolul înfăţişării cu chip de om”, care i s-a arătat proorocului Iezechiel[10], stând pe tronul Merkaba. Lui Iezechiel i s-a arătat „măsura trupului”[11], adică o reprezentare antropomorfică a divinităţii, înfăţişându-se ca Primul Om, identic cu imaginea Celui Iubit din cartea Cântarea Cântărilor.

În acest mod, avem de-a face cu o proiectare a Dumnezeului nevăzut iudaic într-o figură mistică în care se revelează „Marea Slavă” din apocaliptica şi apocrifele evreieşti. Această reprezentare în imagine a Creatorului[12] se dezvoltă pornind de la o concepţie perfect monoteistă.

Alături de scrierile referitoare la Merkaba, se răspândeşte în Evul Mediu şi capătă celebritate în toate ţările din diaspora un text de câteva pagini, intitulat Sepher Yetzira sau „Cartea Creaţiei”[13]. Textul conţine o expunere laconică a cosmogoniei şi cosmologiei, autorul străduindu-se să îşi pună în acord ideile sale, influenţate de izvoare greceşti, cu disciplinele talmudice referitoare la doctrina creaţiei şi cu cele privind Merkaba, în cursul expunerii sale fiind observabile pentru prima oară o serie de reinterpretări de tendinţă speculativă ale concepţiilor referitoare la Merkaba.

Prima parte reprezintă cele „32 de căi minunate ale Înţelepciunii” (Hakhma sau Sophia), prin care Dumnezeu a creat lumea: cele 22 de litere ale alfabetului sacru şi cele 10 numere primordiale sau Sephirot. Primul Sephira este pnevma (ruah) sau Duhul lui Dumnezeu Cel viu. Din ruah purcede Aerul Primordial, iar din acesta se nasc Apa şi Focul, adică Sephirot-urile al treilea şi al patrulea. Din Aerul primordial, Dumnezeu a creat cele 22 de litere; din Apă a creat Haosul Cosmic şi din Foc Tronul Slavei şi ierarhiile îngereşti, în timp ce următoarele şase Sephirot reprezintă cele şase direcţii spaţiale[14].

Speculaţia filosofică privind Sephirot-urile, diversificată prin mistica numerelor, are, cel mai probabil, o origine neopitagoreică, însă ideea „literelor prin care s-a făurit Cerul şi Pământul” îşi găseşte explicaţia cea mai clară în iudaism.

Sepher Yetsira a fost folosit şi în scopuri taumaturgice, devenind vademecum al kabbaliştilor, fiind comentat de cei mai mari gânditori evrei ai Evului Mediu.

Pietismul ebraic medieval este opera a trei „bărbaţi pioşi din Germania”[15]: Samuel, Iuda Hasideul, fiul său şi Eleazar din Worms. Mişcarea a apărut în Germania la începutul secolului al XII-lea şi a cunoscut o perioadă de maximă creativitate între anii 1150 şi 1250. Deşi îşi are originea în mistica Merkabei şi a lui Sepher Yetsira, pietismul renan este o creaţie nouă şi originală. Se remarcă întoarcerea la o anumită mitologie populară, însă hasidiţii resping speculaţiile apocaliptice şi calculele privind venirea lui Mesia. În acelaşi fel, nici erudiţia rabinică şi nici teologia sistematică nu reprezintă una din preocupările lor, ci meditează mai ales la misterul unităţii divine şi încearcă să practice o nouă concepţie a pietăţii[16].

Opera principală a mişcării, intitulată Sepher Hassidim, utilizează mai ales anecdote, paradoxuri şi naraţiuni edificatoare. Astfel, viaţa religioasă se concentrează asupra ascezei, rugăciunii şi iubirii lui Dumnezeu, întrucât frica de Dumnezeu se identifică cu iubirea şi devoţiunea faţă de Dumnezeu[17].

Hasidiţii caută să dobândească o deplină seninătate a spiritului, acceptând cu calm injuriile şi ameninţările altor membri ai comunităţii. Penitenţele hasidiţilor trădează anumite influenţe creştine, însă nu şi pe acelea privind sexualitatea. Pe de altă parte, s-a observat o tendinţă panteistă în cazul hasidiţilor, Dumnezeu fiind mai aproape de lume şi de om decât este sufletul de om.

 

  1. Kabbala Medievală:

 

O creaţie de excepţie a misticii ezoterice evreieşti o reprezintă Kabbala, termen care, cu aproximaţie, înseamnă „tradiţie”[18]. Această nouă creaţie religioasă, deşi rămâne fidelă iudaismului, va reactualiza fie o moştenire gnostică, uneori cu nuanţă de erezie, fie structuri ale religiozităţii cosmice, ceea ce a dus la apariţia unei anumite tensiuni între adepţii unei anumite Kabbale şi autorităţile rabinice. În pofida acestei tensiuni, Kabbala a contribuit, direct sau indirect, la întărirea comunităţilor iudaice din diaspora[19].

Cea mai veche expunere a Kabbalei propriu-zise se află în cartea Bahir. Textul, transmis într-o stare fragmentară şi constituit din mai multe straturi, este obscur şi stângaci. Lucrarea Bahir a fost compilată în Provence, în secolul al XII-lea, pornind de la materiale mai vechi, dintre care poate fi amintită Raza Rabba („Marele Mister”), în care unii autori orientali au văzut o importantă scriere ezoterică. Originea gnostică a doctrinelor dezvoltate în Bahir este neîndoielnică, întrucât regăsim aici numeroase speculaţii ale vechilor autori gnostici, atestate în diferite surse evreieşti, precum: eonii masculini şi feminini, pleroma, Arborele Sufletelor, Shekhima, descrisă în termeni similari celor întrebuinţaţi pentru dubla Sophia a gnosticilor (fiică şi soţie).

Kabbaliştii din Provence îşi întemeiază doctrina în special pe Bahir, completând vechea tradiţie de origine gnostică de origine orientală cu elemente ale unui nou orizont spiritual, şi anume neoplatonismul medieval.

În ciuda prestigiului său de tehnică mistică, extazul nu joacă un rol important, iar în enorma literatură kabbalistică se găsesc puţine referiri la experienţe extatice personale şi foarte rar referiri la o anumită unire mistică. Unirea cu Dumnezeu este desemnată prin termenul devekuth, care înseamnă „lipire” sau „a fi unit cu Dumnezeu”, stare de graţie care depăşeşte extazul. Astfel se explică de ce autorul care a pus cel mai mult în valoare extazul a rămas cel mai puţin popular. Este vorba despre Abraham Abulafia, născut la Saragossa, în anul 1240 şi care a călătorit îndelung în Orientul Apropiat, în Grecia şi în Italia[20].

Abulafia dezvoltă o tehnică meditativă în jurul numelor lui Dumnezeu, aplicându-le ştiinţa combinatorie a literelor alfabetului ebraic. Pentru a explica efortul spiritual care conduce la eliberarea sufletului de lanţurile materiei, el foloseşte imaginea nodului, care trebuie dezlegat, nu tăiat. Abulafia face apel, de asemenea, la unele practici de tip yoga, precum: ritmul respiraţiei, posturile speciale sau diferitele forme de incantaţie. Prin asocieri şi permutări de litere, adeptul reuşeşte să dobândească contemplaţia mistică şi viziunea profetică, extazul său nefiind o transă, ci o răscumpărare anticipată, în timpul extazului adeptul fiind umplut de o lumină supranaturală.

Prestigiul şi influenţa postume ale lui Abulafia au fost radical limitate de apariţia în Spania, puţin după anul 1275, a lucrării Sepher Ha-Zohar („Cartea Splendorii”). Această lucrare uriaşă[21] a avut un succes fără egal în istoria Kabbalei, fiind singurul text care a fost considerat carte canonică şi a fost pus timp de mai multe secole alături de scrierile Vechiului Testament şi de Talmud. Scris sub formă pseudoepigrafică, Zohar-ul prezintă conversaţiile teologice şi didactice ale faimosului Rabbi Simeon bar Yochai (secolul al II-lea) cu prietenii şi adepţii săi. Mult timp, cercetătorii au considerat „Cartea Splendorii” drept o compilaţie de origini diverse, însă Gershom Scholem a demonstrat că autorul lucrării este kabbalistul spaniol Moise de Leon[22].

Conform părerii lui Scholem, Zohar-ul reprezintă teosofia ebraică, o doctrină mistică al cărei scop principal este cunoaşterea şi descrierea lucrării misterioase a divinităţii. Dumnezeu Cel ascuns este lipsit de calităţi şi de atribute, fapt pentru care Zohar-ul şi kabbaliştii îl numesc En-Sof sau Infinitul. Însă, întrucât Dumnezeul ascuns este activ oriunde în Univers, El manifestă anumite atribute care, la rândul lor, reprezintă unele aspecte ale naturii divine. Conform kabbaliştilor, există zece niveluri prin care circulă viaţa dumnezeiască. Numele acestor zece Sephirot oglindesc diferitele moduri de manifestare divină. Împreună, Sephirot-urile constituie „universul unificat” al vieţii lui Dumnezeu şi sunt imaginate sub formă de arbore (arborele mistic al lui Dumnezeu) sau de om (Adam Kadmon, omul primordial). Alături de acest simbolism organic, Zohar-ul utilizează simbolismul Cuvântului, al numelor pe care Dumnezeu şi le-a acordat Sieşi[23].

Astfel, creaţia are loc în Dumnezeu: mişcarea lui En-Sof ascuns iese din repaus şi se desfăşoară în cosmogonie şi autorevelare. Acest act transformă En-Sof, plenitudinea inefabilă în „neant mistic” din care emană Sephirot-urile. În Zohar, transformarea Neantului în Fiinţă este exprimată prin simbolul punctului primordial.

Una dintre inovaţiile cele mai semnificative ale kabbaliştilor o reprezintă ideea unirii lui Dumnezeu cu Shekhina, un hieros gamos care împlineşte adevărata unitate în Dumnezeu. Conform Zoharului, la început unirea era permanentă şi neîntreruptă, însă păcatul lui Adam a provocat încetarea acestui hieros gamos şi, în consecinţă, „exilul Shekhin-ei”. Abia după restaurarea armoniei originare în actul răscumpărării, „Dumnezeu va fi unul şi numele Său Unu”[24].

Kabbala reintroduce în iudaism mai multe idei şi mituri în legătură cu religiozitatea de tip cosmic. Astfel, la actul sanctificării vieţii prin muncă şi prin riturile prescrise în Talmud, kabbaliştii adaugă valorizarea mitologică a Naturii şi a Omului, importanţa experienţei mistice şi chiar anumite teme de origine gnostică. Astfel, se poate observa în acest fenomen de „deschidere” şi în acest efort de revalorizare nostalgia unui univers religios în care Vechiul Testament şi Talmudul coexistă cu realitatea cosmică, în care gnosticismul coexistă cu mistica.

 

  1. Yoga:

 

  1. Yoga, concentrarea asupra unui singur obiect:

 

Termenul „yoga” înseamnă, în limba sanscrită, „unire”. Primele referinţe precise la tehnicile Yoga apar în Brāhmana şi, mai ales, în Upanişade. Totuşi, şi în Vede se vorbeşte despre anumiţi asceţi şi extatici, care stăpâneau numeroase tehnici yoghine şi dispuneau de o serie de aşa-numite „puteri miraculoase”. Practicile yoghine pot fi întâlnite aproape peste tot în India, precum şi în mediile brahmanice, buddiste sau jainiste. Paralel cu existenţa acestei Yoga presistematice şi pan-indiene, se constituie treptat o Yogā-darsana sau Yoga „clasică”, aşa cum a fost formulată mai târziu de către Patanjali în lucrarea Yoga-sūtra[25]. Acest autor mărturiseşte că nu face nimic altceva, în fond, decât să culeagă şi să publice tradiţiile doctrinare şi tehnice ale Yogăi[26].

Yoga clasică începe acolo unde se sfârşeşte Sāmkhya, cu atât mai mult cu cât Patanjali nu crede că cunoaşterea metafizică ar putea să-l conducă pe om în mod autonom la eliberare. Cunoaşterea nu face decât să pregătească terenul în vederea cuceririi libertăţii, care se obţine prin intermediul unei tehnici ascetice şi a unei metode de meditaţie. În viziunea lui Patanjali, Yoga reprezintă „suprimarea stărilor de conştiinţă”. Aceste „stări de conştiinţă” (cittavrtti) sunt în număr nelimitat, însă ele intră toate în cele trei categorii, corespunzând celor trei posibilităţi ale experienţei:

– erorile şi iluziile (visuri, halucinaţii, erori de percepţie, confuzii etc.;

– totalitatea experienţelor psihologice normale, tot ceea ce simte, percepe sau gândeşte cel care nu practică Yoga;

– experienţele parapsihologice declanşate de tehnica yoghină şi accesibile numai iniţiaţilor[27];

Scopul urmărit de Yoga lui Patanjali îl reprezintă abolirea primelor două categorii de experienţe, izvorâte din eroarea logică şi din eroarea metafizică şi înlocuirea lor printr-o experienţă suprasenzorială şi extraraţională.

Yoga îşi propune să distrugă în mod treptat diversele serii, specii şi varietăţi ale „stărilor de conştiinţă”, distrugere ce nu poate fi obţinută dacă nu este precedată de cunoaşterea experimentală a structurii, originii şi intensităţii a tot ceea ce este menit distrugerii. Astfel, nu se poate obţine nimic fără acţiune şi practicarea ascezei, aspect ce va deveni caracteristica de bază a întregii literaturi yoghine.

Cărţile II şi III din Yoga-sūtra sunt consacrate mai ales acestei activităţi yoghine de purificare, prin abordarea diferitelor atitudini ale corpului sau prin tehnici respiratorii. Toate aceste cittavrtti[28] nu pot fi controlate şi nici abolite dacă nu sunt mai întâi „experimentate”. Astfel, numai prin experienţe poate fi obţinută libertatea.

Cauza acestor vrtti care formează fluviul psihofenomenal o reprezintă ignoranţa. Pentru Yoga, însă, abolirea ignoranţei metafizice nu este îndeajuns pentru a aneantiza stările de conştiinţă, întrucât imediat ce „vârtejurile” actuale vor fi distruse, altele nu vor întârzia să apară şi să le înlocuiască, ţâşnind din imensele rezerve de „latenţe” (vāsanā), înmormântate în subconştient. Vāsanā este un concept de o importanţă capitală în psihologia Yoga. Piedicile pe care aceste forţe subliminale le ridică în calea eliberării sunt de două feluri: pe de-o parte, vāsanā alimentează fără încetare fluxul psihomental, seria infinită de cittavrtti; pe de altă parte, prin însăşi modalitatea lor specifică, vāsanā sunt greu de controlat şi de stăpânit. Prin urmare, yoghinul, chiar dacă are la activ o practică îndelungată, riscă să se vadă derutat de invazia unui fluviu de vârtejuri psihomentale provocate de vāsanā. Pentru ca distrugerea acestor cittavrtti să poată fi realizată, este indispensabilă întreruperea circuitului subconştient[29].

Punctul de plecare al meditaţiei Yoga îl reprezintă concentrarea asupra unui singur obiect, ekāgratā. Acest obiect poate fi, fără deosebire, un obiect fizic (punctul dintre sprâncene, vârful nasului, un obiect luminos etc.), un gând (un adevăr metafizic) sau Dumnezeu (Iśvara).

Exerciţiul ekāgratā caută să controleze cele două surse generatoare ale fluidităţii mentale, şi anume activitatea senzorială şi aceea a subconştientului. Această concentrare asupra unui singur obiect nu se poate realiza decât prin numeroase exerciţii şi tehnici, în care fiziologia joacă un rol important. Tehnica yoghină comportă mai multe categorii de practici psiho-fiziologice şi de exerciţii spirituale, numite anga („membru”). Aceste componente ale sistemului Yoga pot fi considerate atât ca formând un grup de tehnici, cât şi ca etape ale itinerariului ascetic şi spiritual al cărui termen final este eliberarea[30].

În acest sens, Yoga-sūtra prezintă o listă care a devenit clasică:

– înfrânările (yama);

– disciplinele (ni yama);

– poziţiile corpului (asana),

– controlul respiraţiei (prānāyāma);

– emanciparea activităţii senzoriale de contactul cu obiectele exterioare (prat yāhāra);

– concentrarea (dhāraşa);

– meditaţia yoghină (dh yāna);

– enstaza (sumādhi)[31];

 

  1. Tehnicile Yoga[32]:

 

Primele două grupe de practici, yama şi ni yama, constituie preliminarii indispensabile oricărei asceze. În acest sens, există cinci tipuri de „înfrânări” (yama), şi anume: ahimsā („a nu ucide”), satya („a nu minţi”), asteya („a nu fura”), brahmacaryā („abstinenţa sexuală”) şi aparigraha („a nu fi avar”). Înfrânările nu constituie o stare yoghină, ci numai o stare „purificată”, superioară celei profane. Paralel cu acestea, yoghinul trebuie să practice ni yama, adică o serie de disciplinări corporale şi fizice.

Însă abia când se practică āsana începe tehnica yoghină propriu-zisă. Āsana defineşte postura yoghină, pe care Yoga-sutrā o defineşte ca fiind „stabilă şi plăcută”. Este vorba, prin urmare, de una din practicile caracteristice ascezei indiene, atestată în Upanişade şi chiar în literatura vedică. Lucrul cel mai important este menţinerea corpului în aceeaşi poziţie, fără efort. Numai în acest fel āsana înlesneşte concentrarea, postura fiind perfectă atunci când efortul de a o realiza dispare.

Āsana este primul pas în vederea abolirii modalităţilor specifice fiinţei umane. La nivelul corpului, āsana devine o ekagratā, adică o concentrare într-un singur punct. Aşa cum ekagratā pune capăt fluctuaţiilor şi dispersării stărilor de conştiinţă, la fel āsana pune capăt mobilităţii şi disponibilităţii corpului, reducând multitudinea poziţiilor posibile la o singură postură, imobilă.

Dacă āsana ilustrează refuzul mişcării, prānāyāma, disciplina respiraţiei, reprezintă refuzul de a respira ca majoritatea oamenilor, adică în mod aritmic. Respiraţia omului obişnuit variază fie în funcţie de împrejurări, fie în funcţie de tensiunea psihomentală, neregularitate ce poate produce o fluiditate psihică periculoasă şi, prin urmare, instabilitate şi risipirea atenţiei. Astfel, prin intermediul prānāyāmei se încearcă suprimarea eforului respirator, o respiraţie ritmată trebuind să devină un lucru automat, tocmai pentru ca yoghinul să uite de respiraţie.

Āsana, prānāyāma şi ekagratā produc o suspendare a condiţiei umane fie şi numai pe durata exerciţiului. Imobil, ritmându-şi respiraţia, fixându-şi privirea şi atenţia într-un singur punct, yoghinul este „concentrat”, „unificat”. El poate verifica calitatea concentrării sale prin pratyāhāra, termen care se traduce la modul general prin „retragerea simţurilor” sau, conform explicaţiei oferite de Mircea Eliade, „facultatea de a elibera activitatea senzorială de legătura obiectelor exterioare”. Pratyāhāra poate fi considerată drept ultima etapă a ascensiunii psihofiziologice, de acum înainte yoghinul nemaifiind tulburat de activitatea simţurilor.

Autonomia faţă de stimulii lumii exterioare şi de dinamica subconştientului permite yoghinului să practice „concentrarea” şi „meditaţia”. Dhāranā[33] este, în fond, o „fixare a gândului într-un singur punct”, având ca scop comprehensiunea.

În ceea ce priveşte meditaţia yoghină, numită dhyāna, Patanjali o defineşte drept „un curent de gândire unificată”. Dhyāna îi permite omului să „pătrundă” obiectele, într-o stare de luciditate proprie meditaţiei yoghine, în acest sens „continuum-ul mental” nescăpând niciodată de sub voinţa yoghinului.

 

  1. Yoga şi sensul existenţei lui Dumnezeu:

 

Yoga afirmă existenţa unui dumnezeu, Iśvara[34], care nu este autorul creaţiei, însă care poate grăbi, în cazul anumitor oameni, procesul eliberării. Iśvara poate veni numai în ajutorul unui om care s-a decis pentru Yoga, putând să-l facă pe yoghinul care l-a ales pe el drept obiect al concentrării sale să dobândescă samādhi. Acest ajutor divin nu este urmarea unei anumite „dorinţe” sau a unui „sentiment”, întrucât Iśvara nu poate avea nici dorinţe, nici emoţii, ci aceea a unei „simpatii metafizice” între Iśvara şi puruşa, simpatie care explică armonizarea structurilor lor. În acest sens, Iśvara este un puruşa liber dintotdeauna, neatins vreodată de „suferinţele” şi „necurăţiile” existenţei[35].

Prin urmare, alături de tradiţia unei Yoga „magice”, adică făcând apel numai la voinţa şi la forţele ascetului, există o altă tradiţie „mistică”, în care etapele finale ale practicii Yoga erau cel puţin înlesnite printr-o devoţiune faţă de un Dumnezeu.

 

 

  1. SECŢIUNE EXPLICATIVĂ

– ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI –

 

 

  1. Isihasm şi Kabbala[36]

 

  1. Generalităţi:

O primă justificare pentru compararea Isihasmului cu Kabbala ţine de faptul că ele au fost mai mult sau mai puţin contemporane, nu contemporane în sens exact, însă destul de apropiate ca desfăşurare. În acest sens, Zoharul datează de la sfârşitul secolului al XIII-lea şi este rezultatul unui proces de dezvoltare şi cristalizare care a durat mai mult de o sută de ani

Către sfârşitul secolului al XIII-lea, Isihasmul se afla deja pe calea dezvoltării sale. Acestei perioade îi aparţine Nichifor Isihastul, deşi controversele legate de marile nume ale isihasmului, precum Sfântul Grigorie Sinaitul, Sfântul Grigorie Palama şi Sfântul Nicolae Cabasila, aparţin secolului XIV.

În ambele cazuri, atât Isihasmul, cât şi Kabbala, se bazează pe o tradiţie timpurie: Kabbala pe o tradiţie rabinică şi pe mistica „Merkavah”, iar isihasmul pe tradiţia marilor Părinţi creştini ai secolului IV, în special pe cea a Sfântului Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Ioan Hrisostom şi a teologilor bizantini târzii, precum Dionisie Areopagitul în secolul al VI-lea, Sfântul Maxim Mărturisitorul în secolul al VII-lea şi Sfântul Ioan Damaschin în secolul al VIII-lea, având ca fundament tradiţia ascetică a monahismului bizantin, ale cărui rădăcini pot fi descoperite în deşertul egiptean al celui de-al patrulea secol[37].

Ambele mişcări, în ciuda tradiţiei anterioare care le-a prefigurat, sunt originale, deşi numeroşi isihaşti şi kabbalişti vor nega acest fapt. Isihaştii bizantini au respins această idee cu siguranţă: pentru ei, originalitatea era sinonimă cu erezia. Acelaşi lucru este adevărat şi în cazul lui Rabbi Moise de Leon şi a celorlalţi autori ai operelor Zohar-ului. Nu doar că sunt originale, însă în ambele cazuri originalitatea acestor mişcări are acelaşi scop: se axează pe înţelegerea lui Dumnezeu şi relaţia Sa cu universul creat. În ambele tradiţii, Dumnezeu în sinea Sa este privit ca element absolut incognoscibil, deşi se face cunoscut prin puterile care sunt distincte de esenţa Sa, cunoscute drept sefirot în Kabbala şi energii în isihasm[38].

 

  1. Isihasm şi Kabala – O legătură istorică:

 

Încă dintru început, trebuie făcute o serie de precizări. Mai întâi, trebuie spus faptul că nu există o legătură istorică între Isihasm şi Kabbala, cu toate că au fost aproape contemporane.

Singura legătură poate fi identificată pe direcţia mişcării creştine eretice din secolele XII-XIII din Provence, şi anume erezia catară. Astfel, Kabbala ar putea să îi datoreze acestei erezii anumite aspecte din doctrina sa, erezia catară, la rândul ei, putând să cunoască anumite influenţe din partea bogomilismului. Această precizare prezintă o oarecare semnificaţie dacă luăm în considerare faptul că isihaştii au fost acuzaţi de mesalianism, doctrină eretică ce a avut o influenţă importantă asupra bogomililor. Totuşi, nu poate fi identificat nici un punct de legătură între Isihasm şi Kabbala, iar orice similarităţi descoperite în învăţăturile acestor mişcări trebuie să fie explicate într-un cu totul alt mod decât cel al influenţei uneia asupra celeilalte.

 

  1. Isihasm şi Kabala – Diferenţe:

 

Există o diferenţa enormă de gen literar între scrierile isihaştilor şi Kabbala. Orice fel de similarităţi observăm în contextul literar, acestea se dovedesc în final a fi total diferite.

În continuare, un prim aspect al comparaţiei dintre Isihasm şi Kabbala trebuie să se refere la faptul că ambele mişcări resping posibilitatea raţiunii umane de a cuprinde în mod raţional fiinţa divină.

Totodată, ambele tradiţii consideră cunoaşterea lui Dumnezeu ca fiind un rezultat al unei reconstrucţii personale a omului, al unei regăsiri de sine a individului.

Relaţia puternică de interdependenţă dintre Dumnezeu şi făpturile Sale cunoaşte o abordare specială în cazul Isihasmului. Astfel, în Isihasm, persoana umană se transformă tocmai prin adâncirea în cunoaşterea lui Dumnezeu, literatura isihastă înţelegând îndumnezeirea ca pe un act al improprierii iubirii divine şi al răspândirii ei în lume.

Viaţa ascetică reprezintă însăşi inima isihasmului. Deşi demersul coborârii rugăciunii din minte în inimă nu poate fi înfăptuit fără harul divin, totuşi, în acest act o importanţă majoră o are şi lupta ascetică.

O serie de aspecte similare pot fi observate şi în ceea ce priveşte învăţăturile Kabbalei. Astfel, numeroase lucrări kabbalistice tratează tema sefirot-urilor şi a mitsvot-urilor (poruncile Torrei). Partea practică a Kabbalei, la fel de importantă ca şi cea teoretică sau vizionară, reprezintă îmbinarea dintre mitsvot şi kavvanah. Totodată, mitsvot-ul prezintă şi un aspect cosmic, având rolul de a menţine echilibrul existenţial în lume.

 

 

 

 

  1. Cognoscibil şi Incognoscibil în Dumnezeu:

 

În privinţa acestui aspect, se cer a fi făcute o serie de precizări în ceea ce priveşte conceptele de En Sof şi sefirot în Kabbala şi cele de esenţă şi energii în isihasm. Totuşi, încă dintru început, pot fi observate diferenţe de substanţă între cele două tipuri de concepte prezentate. Într-o primă instanţă, sefirot-ul pare a fi mai degrabă un complex de „niveluri” de constituire a En Sof-ului decât simple atribute, în contrast direct cu energiile lui Dumnezeu, aşa cum sunt înţelese ele în isihasm.

Despre En Sof se vorbeşte în sensul că ar fi ascuns chiar şi de sefirot. Pe de altă parte, sefirot-ul pare a constitui un corp definit de „niveluri” (în număr de zece, în sens propriu). Pornind de la aceste aspecte, se pot face o serie de observaţii. Astfel, trebuie privit raportul dintre En Sof şi sefirot. Sefirot-ul consituie un grup de „niveluri” care mediază legătura dintre En Sof-ul incognoscibil şi lumea inferioară.

În acest sens, există zece sefirot-uri, şi anume: Keter Elyon, Hokhmah, Binah, Hesed, Gevurah, Tiferet, Netsah, Hod, Yesod, and Malkhut, sau coroana divină, înţelepciunea, înţelegerea sau inteligenţa, iubirea, puterea, frumuseţea, eternitatea, maiestatea, susţinerea şi suveranitatea, toate aceste aspecte constituind structura unică a sefirot-ului.

 

  1. Shekinah şi Schimbarea la Faţă a Domnului:

 

Momentul Schimbării la Faţă a Mântuitorului Iisus Hristos are un rol fundamental în gândirea isihastă, prin aceea că în acest moment, în trupul lui Hristos, s-a arătat lumina harului dumnezeiesc, iradierea energiilor divine necreate.

Din această perspectivă, pot fi observate o serie de aspecte paralele între Isihasm şi Kabbala. Astfel, sefirot-ul cel mai de jos, Malkhut, se manifestă în lume şi în special în poporul lui Israel asemenea lui Shekhinah, prezenţa divină a Targumenelui şi a literaturii hagadice. Zoharul prezintă o doctrină complexă despre Shekhinah, acesta stând în legătură continuă cu cel mai înalt sefirot şi cu En Sof-ul, precum şi în relaţie cu lumea inferioară.

Atât în cazul Isihasmului, cât şi în cel al Kabbalei, ne interesează semnificaţia şi modul în care se realizează unirea cu Dumnezeu (numit sod ha-yihud în Kabbala).

Prin urmare, sensul unirii cu Dumnezeu în isihasm, îndumnezeirea, pare a trasa o paralelă în ceea ce priveşte gândirea kabbalistică, care deţine ca aspect fundamental ideea de mister al unirii cu Dumnezeu.

 

  1. Două tradiţii paralele?:

 

Este adevărat faptul că, într-o oarecare măsură, putem observa anumite aspecte paralele ce ţin de relaţia dintre Isihasm şi Kabbala. Totuşi, trebuie să fim conştienţi de faptul că ambele tradiţii au luat naştere în condiţii istorice cu totul diferite şi că au avut un parcurs propriu, fără să fi cunoscut vreo influenţă din partea uneia sau a alteia.

Izvorât din practica vie a Bisericii şi din disciplina duhovnicească creştină, isihasmul nu are termeni de comparaţie atunci când vine vorba de asemări sau deosebiri în raport cu învăţătura Kabbalei, o doctrină mistică ce abordează şi acceptă numeroase concepte gnostice, pe care le adaptează învăţăturii tradiţionale evreieşti.

 

  1. Isihasm şi Yoga

 

  1. Generalităţi:

 

Practicile yoga nu pot fi înţelese dacă nu se ţine cont de doctrina Samkhya-Yoga, care admite instaurarea unui nou univers construit prin propriile eforturi ale yoghinului, după o experienţă ultimă, ca rezultat al meditaţiei ce conduce la eliberarea de durerea existenţei.

Yoga admite posibilitatea a trei experienţe ce se deosebesc structural şi calitativ între ele: experienţa senzorială, considerată falsă şi iluzorie, experienţa cotidiană-umană, şi experienţa ultimă, obţinută prin samādhi.

Suprimarea experienţei umane nu reprezintă o sarcină facilă, chiar şi pentru tehnica yoga, întrucât obstacolul principal nu îl reprezintă trupul, cu funcţiile sale, ci subconştientul sau „setea de viaţă”, care este un receptacul al experienţelor rasei. Yoghinul are de luptat cu partea fluidă, subconştintă a minţii. Însă ascensiunea practică, prin purificări, renunţări şi meditaţii, nu poate începe înaintea unei cunoaşteri teoretice.

Din această perspectivă, trebuie observat faptul că asceza creştină, spre deosebire de tehnicile ascetice yoghine, nu este o tehnică artificială şi unilaterală, care produce prin ea însăşi trăire mistică. Asceza orientală, prin faptul că utilizează procedee fizice, tinde să promoveze un anumit tip de egoism spiritual. Astfel, yoghinul este suficient sieşi, pentru că are în posesia sa toate mijloacele care îl pot conduce la samāndhi şi depinde numai de un anumit antrenament şi o anumită tehnică pentru a le scoate în evidenţă.

Creştinul isihast este conştient de faptul că la vederea nemijlocită a lui Dumnezeu nu se poate ajunge fără harul dumnezeiesc dăruit de El, iar pentru primirea acestui har e nevoie de o perfecţionare morală a întregului om prin ajutorul divin.

Dumnezeu nu are o natură asemănătoare unui obiect, pe care să îl putem cuceri printr-o incursiunea omenească, ci este o Persoană şi fără o iniţiativă din partea Lui, nu poate fi cunoscut. Iar pentru o asemenea descoperire a lui Dumnezeu într-o vedere mistică trebuie să ne facem vrednici.

În concluzie, asceza creştină este o cale luminată de raţiune, de credinţă, de rugăciune şi de ajutorul lui Dumnezeu, o cale de-a lungul căreia firea umană se purifică de păcate şi se fortifică moral.

 

  1. Tapas şi Asceză:

 

Yoga a ajuns să se impună ca tehnică, bazându-se pe două tradiţii: prima, a asceţilor şi extaticilor, atestaţi începând cu Rig-Veda, iar a doua, aceea a simbolismului Brahmanelor, mai ales speculaţiile care justificau „interiorizarea sacrificiului”.

Tapas (căldură, ardoare) desemnează efortul ascetic în general. Ca prima dintre disciplinele ce formează kriya-yoga sau „yoga practică”, tapas-ul reprezintă un efort de autorestrîngere şi autodeterminare în oricare dintre aspectele vieţii, prin tapas practicantul cultivându-şi voinţa şi dezvoltându-şi capacitatea de a depăşi obstacolele.

În sens indian, asceza nu este penitenţă, ci unul din mijloacele cele mai elementare de a dobândi putere, astfel că prin tapas se dobândeşte conştiinţa neesenţialului.

Tapas apare şi ca atitudine mentală, ca atenţie îndreptată spre oprirea şi stăpânirea tendinţelor disperate, a pornirilor şi a scăpărilor de sub control a comportamentului şi a gândurilor. Tapas este un mijloc eficient de a realiza purificarea minţii de obişnuinţe, automatisme şi porniri necontrolate.

Pentru creştini, asceza reprezintă urcuşul care duce spre vârful vieţii religioase mistice. La starea de desăvârşire şi de unire mistică cu Dumnezeu nu se poate ajunge decât prin eforturi ascetice, iar asceza ce nu tinde spre desăvârşire, apare ca un lucru fără scop[39].

Asceza înseamnă omorârea patimilor şi a tendinţelor spre păcat, din cauza slăbiciunii firii. Asceza nu este o tehnică artificială şi unilaterală, care ar produce prin ea însăşi trăirea unirii tainice cu Dumnezeu. O asemenea asceză este falsă şi nu implică o condiţie morală, pentru că în ea se află concepţia că omul are în posesia sa toate mijloacele de ridicare spirituală care îl pot duce la starea supremă.

Asceza isihastă nu caută suferinţa şi întristarea, ci răbdarea prin abstinenţă, rezistenţa faţă de împrăştierea minţii şi îndreptarea inimii asupra a ceea ce este esenţial. Evanghelia afirmă că omul spiritual este, în întregimea sa, trup şi suflet, în acest sens tradiţia isihastă accentuând participarea trupului la exerciţiul sufletului.

 

  1. Āsana, PrĀnayĀma şi Metoda Isihastă:

 

Āsana reprezintă primul pas concret făcut în vederea abolirii modalităţilor existenţei umane şi marchează transcederea condiţiei umane, prin faptul că poziţia corpului imită o altă condiţie decât cea umană. Aflat în poziţia āsana, yoghinul poate fi asimilat unei statui, şi nu unui om, care este mobil, agitat şi aritmic. Astfel, după cum ekāgratā pune capăt fluctuaţiilor minţii, tot astfel āsana pune capăt mobilităţii şi disponibilităţilor corpului, reducând multiplele poziţii posibile la una singură.

Refuzul de a se lăsa purtat de fluviul stărilor de conşţiinţă va fi continuat de alte refuzuri, dintre care cel mai important este prānāyāma, disciplina respiraţiei, adică refuzul de a respira într-o manieră aritmică. Principiul şi motivaţia psihologică a tehnicii prānāyāma se poate rezuma prin faptul că inspiraţia şi expiraţia sunt variabile, după împrejurările externe sau variaţiile mentale. Această neregularitate produce trepidarea subconştientului şi instabilitatea atenţiei. Astfel, funcţiunile vitale trebuie ritmate, pentru a nu incomoda prin discontinuitatea lor. Ritmându-şi respiraţia şi încetinind-o progresiv, yoghinul poate verifica experimental şi în deplină luciditate anumite stări de conştiinţă care sunt inaccesibile în starea de veghe şi, în special, stările de conştiinţă ce caracteizează somnul[40].

Respiraţia trebuie să fie ritmată în aşa fel încât să fie uitată cu totul sau, cel puţin, să nu incomodeze prin discontinuitatea ei. Ritmarea respiraţiei trebuie să devină ceva automat, pentru ca yoghinul să o poată uita.

În schimb, dacă studiem cu atenţie metodele rugăciunii lui Iisus, vom observa că la rugăciunea curată nu se ajunge instantaneu, prin întrebuinţarea de către oricine şi oricând a unor metode fiziologice, ci ea este încoronarea unor eforturi îndelungate de purificare de patimi şi de gânduri. Astfel, numai după ce a fost obţinută o conştiinţă curată faţă de Dumnezeu, faţă de oameni şi faţă de lucrurile lumii, se poate folosi o anumită metodă pentru a dobândi rugăciunea curată[41].

În sens isihast, aceste metode nu sunt considerate de asceţi neapărat necesare, ci doar mijloace auxiliare pentru cei care nu sunt deprinşi să îşi adune „mintea în inimă” şi să rostească continuu cuvintele rugăciunii lui Iisus. Prin urmare, rolul respiraţiei este de a da o ritmicitate atenţiei şi rostirii rugăciunii. În timpul practicării acestei metode, nu este vorba despre rugăciunea minţii unită cu inima, ci doar rugăciunea de început în numele lui Iisus. Ea devine rugăciune curată când nu mai este nevoie de cuvinte şi de metode, ci mintea împreună cu inima sunt preocupate permanent de ea.

 

  1. Mantra, Mandala şi Rugăciunea:

 

Mantra este o silabă scurtă, care se repetă neîncetat, ajutându-l pe yoghin în concentrare şi meditaţie. Mantra este un fenomen acustic care jalonează etapele meditaţiei yoga şi asupra căruia au insistat Upanişadele târzii. Supremaţia meditaţiei asupra mantrei se poate explica prin spiritul său de sinteză şi de sincretism, dar şi prin succesul practic al unei tehnici de meditaţie auditivă care era de mult timp cunoscută în India. Astfel, repetarea continuă a mantrei însemna trecerea în universul izolării şi al necondiţionalului.

Un ritual propriu practicilor tantra-yoga îl reprezintă construirea mandalei. Fiecare tantra are o mandala specifică. Mandala este un desen complex ce prezintă o centură exterioară şi unul sau mai multe cercuri concentrice care închid un pătrat împărţit în patru triunghiuri. În mijlocul fiecărui triunghi, precum şi în centrul de bază, se găsesc figuri de divinităţi sau emblemele lor. În momentul în care mandala este desenată pe un anumit material, ea serveşte ca „suport” pentru meditaţie, iar yoghinul o utilizează ca o apărare împotriva distrugerilor şi a tentaţiilor mentale. În acest mod, mandala îl face pe yoghin invulnerabil la stimulii externi. Pătrunzând mental în mandala, yoghinul se apropie de propriul său „centru”, regăsind mandala în propriul său trup[42].

În timp ce mantra sau mandala, în yoga, reprezintă un monolog impersonal în propria concentrare a yoghinului, în tradiţia isihastă rugăciunea este un dialog persoanal între om şi Dumnezeu, prin ridicarea omului spre Dumnezeu prin Hristos. Acest dialog divino-uman subliniază mai puţin stricăciunea naturii umane prin păcat, decât înnoirea sa în Hristos şi participarea la o viaţă duhovnicească. Astfel, ca exerciţiu de înduhovnicire a omului, rugăciunea este mai mult decât un ajutor, ea este mijlocul prin excelenţă al mîntuirii noastre[43].

 

 CONCLUZII

            În cuprinsul acestei lucrări am încercat să surprindem, în sens comparativ şi analitic, trei mişcări de maximă importanţă pentru istoria religioasă a omenirii, observând aspectele care le separă sau punctele în care par că se întâlnesc, din dorinţa de a preciza, cu mai multă fermitate şi precizie, sensul ascezei şi misticii creştine şi raportul acesteia cu sistemele mistice similare ale altor religii.

Astfel, am observat faptul că asceza creştină este o cale luminată de raţiune şi de cfredinţă, de rugăciune şi de ajutorul lui Dumnezeu, o cale de-a lungul căreia firea umană se curăţă de păcate. În acest sens, îndrumătorii duhovniceşti acordă o mare importanţă pocăinţei, ca premergătoare a ascezei, rugăciunea lui Iisus fiind o rugăciune specifică pocăinţei.

Pocăinţa deţine un rol capital şi permanent în spiritualitatea creştină, ea înseamnă nu numai regretarea trecutului, ci şi transformare totală, înnoirea modului de a ne raporta la Dumnezeu. Prin urmare, pocăinţa nu este un acces de remuşcări şi autocompătimire, ci o convertire, o recentrare a întregii noastre vieţi pe Sfânta Treime

 

  1. BIBLIOGRAFIA LUCRĂRII
  1. Bălăceanu-Stolnici, Constantin, Kabbala, între gnoză şi magie, Bucureşti, Editura Vremea, 2004.
  2. Bersani, Jacques, Enciclopedia religiilor, Bucureşti, Editura Pro, 2006.
  3. Bria, preot profesor dr. Ion, Dicţionar de Teologie Ortodoxă – A – Z, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994.
  4. Cohen, Albert, Talmudul, Bucureşti, Editura Hassefer, 1999.
  5. Costa de Beauregard, Marc Antoine, Rugaţi-vă neîncetat, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999.
  6. Culianu, Ioan Petru, Experienţe ale extazului: extaz, ascensiune şi povestire vizionară din elenism până în Evul Mediu, Iaşi, Editura Polirom, 2004.
  7. Eisenberg, Josy, Iudaismul, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995.
  8. Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. II-III, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1992.
  9. Eliade, Mircea, Tehnici Yoga, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1992.
  10. Hârlăoanu, Alfred, Istoria universală a poporului evreu, Bucureşti, Editura Zarkony, 1992.
  11. Louth, Andrew, Knowing the unknowable: Hesychasm and Kabbala, în rev. „Sobornost”, nr. 1/1995.
  12. Patanjali,Yoga-Sutra, Iaşi, Editura Polirom, 2002.
  13. Pop, Vasile, Yoga şi Isihasmul, Bucureşti, Editura Lidia, 2003.

Scrima, Andre, Despre isihasm, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003.

[1] preot profesor dr. Ion Bria, , Dicţionar de Teologie Ortodoxă – A – Z, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 98.

[2] Marc Antoine Costa de Beauregard, Rugaţi-vă neîncetat, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, p. 17

[3] Coloseni 4, 2.

[4] Andre Scrima, Despre isihasm, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p. 41.

[5] În literatura de spiritualitate din secolul al XIV-lea, slava este lumina harului dumnezeiesc, iradierea energiilor divine necreate, care s-a arătat pe Tabor în trupul lui Hristos. Lumina taborică nu este o vedere a firii dumnezeieşti, ci a slavei firii Lui. Slava nu este natura dumnezeiască, ci raza dumnezeirii. Astfel, „a dat şi firii omeneşti slava dumnezeirii, dar nu firea. Altceva este natura lui Dumnezeu şi altceva este slava Lui, deşi sunt despărţite între ele” (Sfântul Grigorie Palama, Despre sfânta lumină, în „Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii”, ediţia românească, traducere din greceşte, introducere şi note de Dumitru Stăniloae, vol. VII, p. 283). Slava este o realitate eshatologică nepieritoare şi nemuritoare, fiind însuşi mediul Împărăţiei viitoare a lui Dumnezeu.

[6] Marc Antoine Costa de Beauregard, op. cit., p. 21.

[7] Ibidem, p. 21-22.

[8] În mod paradoxal, descrierile „coborârii” utilizează metafore ascensionale, element regăsit şi în isihasm (de ex.: coborârea minţii în inimă).

[9] Gershom Scholem vorbeşte, de asemenea, despre „gnosticismul rabinic”, adică acea formă a gnosticismului evreiesc care s-a străduit să rămână fidelă tradiţiei halakice.

[10] v. Iezechiel 1, 26.

[11] În ebraică: Shi’ur Qoma.

[12] De ex.: Din mantia sa cosmică răsar firmamentele şi astrele.

[13] Nu este cunoscută originea sau data redactării acestui text. Se presupune că apariţia sa poate fi încadrată undeva între secolul al V-lea şi al VI-lea.

[14] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. II, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1992, p. 197.

[15] Sau Hassidei Ashkenaz.

[16] Ibidem, p.

[17] Constantin Bălăceanu-Stolnici, Kabbala, între gnoză şi magie, Bucureşti, Editura Vremea, 2004, p. 29.

[18] Termenul „Kabbala” provine de la rădăcina „Kbl”, care înseamnă „a primi”.

[19] Ibidem, p.

[20] Mircea Eliade, op. cit., p. 214.

[21] Conţine aproape 1000 de pagini în ediţia aramaică din Mantova.

[22] Ibidem, p.

[23] Alfred Hârlăoanu, Istoria universală a poporului evreu, Bucureşti, Editura Zarkony, 1992, p. 149.

[24] Josy Eisenberg, Iudaismul, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, p. 8.

[25] Patanjali Yoga-Sutra, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 7.

[26] Despre Patanjali nu se cunoaşte aproape nimic. Nu este cert nici măcar secolul în care a trăit, cercetătorii încadrându-i activitatea fie în secolele al II-lea sau al III-lea, fie în secolul al V-lea.

[27] Mircea Eliade, Tehnici Yoga, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1992, p. 21.

[28] Literal, vârtejuri de conştiinţă.

[29] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor…, p. 239.

[30] Ibidem, p.

[31] Ibidem, p.

[32] Mircea Eliade, Tehnici Yoga, p. 30.

[33] Termenul provine de la rădăcina dhr şi înseamnă „a ţine strâns”.

[34] Literal, Domn.

[35] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor…, p. 248.

[36] v. şi Andrew Louth, Knowing the unknowable: Hesychasm and Kabbala, în rev. „Sobornost”, nr. 1/1995, p. 1-8.

[37] Jacques Bersani, Enciclopedia religiilor, Bucureşti, Editura Pro, 2006, p. 293.

[38] Ibidem, p.

[39] Vasile Pop, Yoga şi Isihasmul, Bucureşti, Editura Lidia, 2003, p. 159.

[40] Ibidem, p. 163.

[41] Marc Antoine Costa de Beauregard, op. cit., p. 82.

[42] Vasile Pop, op. cit., p. 165.

[43] Ibidem.

Read Full Post »

Cunoşti semnele Antihristului, nu le reţine numai pentru tine, fii bun şi înştiinţează-i pe toţi.

Trec deci cele ce se văd şi vin cele aşteptate, cele ce sunt mai bune decât cele ce se văd; totuşi nimeni să nu caute să afle timpul când se vor petrece acestea: „Nu este în puterea voastră să ştiţi, spune Domnul, anii şi timpurile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa” (Fapte 1, 7). Să nu îndrăzneşti să hotărăşti timpul când se vor petrece acestea; dar, iarăşi, nici să dormi cu nepăsare: „Privegheaţi, spune Domnul, că în ceasul în care nu vă aşteptaţi va veni Fiul Omului” (Matei 24, 44).

Dar fiindcă trebuia ca noi să cunoaştem semnele sfârşitului lumii şi fiindcă aşteptăm pe Hristos, pentru ca să nu murim înşelaţi şi să fim rătăciţi de falsul Antihrist, apostolii, mânaţi prin voinţa dumnezeiască, potrivit iconomiei dumnezeieşti, se apropie de adevăratul învăţător şi spun:

„Spune-ne când vor fi acestea şi care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului?” (Matei 24, 3). Aşteptăm să vii din nou, dar Satana se preface în înger de lumină (II Corinteni 11, 14), întăreşte-ne, ca să nu ne închinăm altuia în locul Tău.

Iar Domnul, deschizându-Şi dumnezeiasca şi fericita Lui gură spune:

” Vedeţi să nu vă amăgească cineva! „(Matei 24, 4).

Şi voi, ascultătorilor, care vă uitaţi acum la Domnul cu ochii minţii, ascultaţi că vă spune şi vouă aceleaşi cuvinte:  „Vedeţi să nu vă amăgească cineva! „. Aceste cuvinte vă îndeamnă pe toţi să luaţi aminte la cele ce vor fi spuse. Ele nu înfăţişează istoria trecutului, ci sunt o profeţie a celor viitoare, care negreşit vor veni. Nu suntem noi cei care facem profeţiile acestea, căci suntem nevrednici; noi vă înfăţişăm. cele scrise şi arătăm numai semnele. Tu ia aminte la cele care s-au întâmplat până acum şi vezi care mai lipsesc încă şi întăreşte-te pe tine însuţi.

” Vedeţi să nu vă amăgească cineva, căci vor veni mulţi în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi vor amăgi pe mulţi” (Matei 24, 4-5).

Cuvintele acestea în parte s-au împlinit. Aşa au spus până acum Simon Magul, Menandru şi alţi eretici atei. Aşa vor spune şi alţii şi în vremea de acum, şi mai târziu.

Al doilea semn: ” Vei auzi de războaie şi de veşti de războaie” (Matei 24, 6). Este sau nu este acum război între romani şi perşi pentru Mesopotamia? Se scoală sau nu se scoală neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie? „Şi va fi foamete şi ciumă şi cutremure pe alocurea” (Matei 24, 7). Acestea s-au întâmplat. Şi iarăşi: „Vor fi semne înfricoşătoare din cer şi furtuni mari” (Luca 21, 11). Prin urmare, „privegheaţi, zice Domnul, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru” (Matei 24, 42).

Totuşi noi căutăm un semn al venirii Domnului, propriu nouă. Noi, care facem parte din Biserică, căutăm un semn bisericesc. Mântuitorul spune: „Atunci mulţi se vor sminti se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii” (Matei 24, 10). Să nu te tulburi dacă vei auzi că merg până la vărsarea sângelui episcopi împotriva episcopi lor, clerici împotriva elericilor şi popoare împotriva popoarelor. Lucrul acesta a fost scris mai dinainte. Nu te uita la cele ce se petrec acum, ci la cele scrise! Nu trebuie să pieri şi tu dacă pier eu, dascălul tău! Se poate ca ucenicul să fie mai bun decât dascălul şi să fie întâiul cel ce vine cel din urmă (Matei 20, 16), pentru că Domnul îi primeşte şi pe cei care au venit în ceasul al unsprezecelea (Matei 20, 6-9). Dacă între apostoli a fost vânzare, te mai miri dacă între episcopi este ură de fraţi? Semnul acesta nu priveşte numai pe conducători, ci şi popoarele, într-adevăr. Domnul zice: „Din pricina înmulţirii fărădelegii dragostea multora se va răci” (Matei 24, 12). Se va lăuda oare cineva din cei de faţă că are prietenie nefăţarnică faţă de aproapele? Oare nu adeseori buzele sărută, faţa surâde, ochii sunt aparent voioşi, iar inima meşteşugeşte vicleşug şi făureşte rele în timp ce vorbeşte cu pace (Psalmul 27, 4)?

Mai ai şi acest semn: „Şi se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea, spre mărturie la toate neamurile, şi atunci va veni sfârşitul” (Matei 24, 14). Şi după cum vedem, aproape toată lumea s-a umplut de învăţătura lui Hristos.

Şi ce se va întâmpla după aceasta? Domnul zice mai departe: „Deci când veţi vedea urâciunea pustiirii, ce s-a spus de profetul Daniel, stând în locul cel sfânt; cel ce citeşte să înţeleagă” (Matei 24, 15). Şi iarăşi: „Atunci, dacă vă va zice cineva: Iată Hristos este aici, sau: Iată este acolo, să nu credeţi” (Matei 24, 23). Prin urmare, ura de fraţi face loc lui Antihrist. Diavolul pregăteşte mai dinainte dezbinări le dintre popoare, ca să fie bine primit cel care vine. Să dea Dumnezeu ca nici unul dintre cei de aici şi nici vreun alt rob al lui Hristos din altă parte să nu alerge la duşman. Apostolul Pavel scriind despre Antihrist, a dat un semn lămurit prin cuvintele:

„Că va veni întâi lepădarea de credinţă şi se va arăta omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau sfânt, aşa încât să şadă în templul lui Dumnezeu, arătându-se pe sine că este dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte că vă spuneam acestea încă pe când eram la voi? Şi acum ştiţi ce-l opreşte de a se arăta la vremea sa. Căci taina fărădelegii lucrează de pe acum; trebuie numai ca acela care o opreşte acum să fie luat din mijloc. Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul îl va nimici cu duhul gurii Lui şi-l va pierde cu arătarea venirii Sale. Venirea lui este prin lucrarea Satanei, însoţită de tot felul de puteri, de semne şi de minuni mincinoase şi de toată mţzăgirea nedreptăţii pentru cei ce pier” (II Tesaloniceni 2, l:l-10).” Acestea le spune Pavel. Lepădarea de credinţă se petrece în timpul nostru; oamenii au lepădat dreapta credinţă: unii mărturisesc filiopaternitatea, alţii îndrăznesc să spună că Hristos a fost adus de la neexistentă la existentă. Mai înainte ereticii îşi mărturiseau rătăcirea lor pe faţă; acum însă este plină Biserica de eretici ascunşi. Oamenii s-au lepădat de adevăr, şi neadevărul le încântă urechile. Se grăieşte ceva care desfată urechile? Toţi oamenii ascultă cu plăcere. Se grăieşte ceva folositor sufletului? Toţi se îndepărtează. Cei mai mulţi oameni s-au lepădat de învăţăturile cele drepte; este ales răul mai mult decât binele. Aceasta este deci „lepădarea de credinţă”. Trebuie aşteptat duşmanul, în parte a şi început de pe acum să trimită pe înaintemergătorii lui, ca să vină pregătit la vânătoare. Ai grijă de tine, omule, şi întăreşte-ţi sufletul! Biserica „îţi arată acum, înaintea Dumnezeului celui viu (l Timotei 6, 13), şi te învaţă mai dinainte cele cu privire la Antihrist, înainte de venirea lui. Nu ştim dacă vine în timpul vieţii tale şi nici nu ştim dacă vine după trecerea ta din această viată. Este bine însă ca tu să cunoşti semnele venirii lui şi să te întăreşti mai dinainte.

Hristos cel adevărat, Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, nu vine de pe pământ. Dacă va veni cineva din pustie, înşelând prin false minuni, să nu ieşi (Matei 24, 26). Dacă vor spune: „iată, aici este Hristos, iată, acolo, să nu crezi” (Marcu 13, 21). Nu te uita deciîn jos şi pe pământ, căci Stăpânul Se pogoară din ceruri (Fapte 1, 11). Nu Se va mai pogorî ca la întâia venire, singur, ci înconjurat de zeci de mii de îngeri. Nu va veni în ascuns, ca „ploaia pe lână” (Psalmul 71, 6), ci Se va arăta strălucitor ca fulgerul. El însuşi a spus: „Căci după cum soarele iese de la răsărit şi se arată până la apus, tot aşa va fi şi venirea Fiului Omului” (Matei 24, 27). Şi iarăşi: „Şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu multă putere şi slavă, şi va trimite pe îngerii Lui cu sunet de trâmbiţă” (Matei 24, 30-31), şi celelalte.

––––––

Dar după cum la prima Lui venire, când avea să Se întrupeze şi se aştepta ca Dumnezeu să Se nască din Fecioară, diavolul a căutat să batjocorească acest fapt prin aceea că a născocit mai dinainte cu viclenie în idolatrie zei falşi care se nasc şi care au fost născuţi din femei; cu intenţia, după cum socotea el, de a nu se mai da crezare adevărului, o dată ce a pus minciuna înainte, tot astfel, când are să vină adevăratul Hristos la a doua Sa venire, potrivnicul, luând ca pricină aşteptarea celor fără de răutate, şi mai cu seamă a celor din tăierea împrejur, va aduce un vrăjitor foarte iscusit în înşelătoarea şi reaua artă a fermecătoriei şi vrăjitoriei; acesta va răpi stăpânirea împărăţiei romanilor şi se va numi în chip mincinos pe sine însuşi Hristos; iar prin această numire de Hristos va înşela pe iudeii care aşteaptă pe Mesia, iar pe neamuri le va amăgi prin nălucirile sale vrăjitoreşti.

Acest Antihrist prezis va veni când se vor plini vremurile împărăţiei romanilor şi se va apropia deci sfârşitul lumii. Se vor scula deodată zece împăraţi ai romanilor, poate în diferite locuri, şi vor domni în acelaşi timp. Al unsprezecelea împărat după aceştia este Antihrist, care va răpi stăpânirea romană prin vrăjitoriile sale (Daniel 7, 24). Pe trei dintre împăraţii care vor domni înaintea lui „îi va umili” (Daniel 7, 24), iar pe ceilalţi şapte îi va avea sub stăpânirea sa. La începutul domniei lui va lua masca blândeţii, a castităţii şi a iubirii de oameni, arătându-se om învăţat şi înţelept. Dându-se drept Hristos cel aşteptat, va înşela pe iudei prin semne, prin minuni şi prin minciunile săvârşite cu ajutorul înşelăciunii vrăjitoreşti, în urmă însă, va înscrie pentru domnia lui tot felul de răutăţi ale neomeniei, încât va întrece pe toţi nedrepţii şi nelegiuiţii care au fost înaintea lui (Daniel 7, 24). Va fi faţă de toţi ucigaş, foarte crud, nemilos, dar se va îndrepta mai ales împotriva noastră, a creştinilor. Numai trei ani şi şase luni va îndrăzni să facă aceste nelegiuiri, căci va fi nimicit prin a doua venire slăvită din cer a Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu, a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a lui Hristos cel adevărat. El va nimici pe Antihrist cu duhul gurii Lui (II Tesaloniceni 2, 8) şi-l va da în focul gheenei.

N-am născocit noi aceste învăţături pe care vi le spunem; ele sunt aflate din dumnezeieştile Scripturi pe care le primeşte Biserica şi mai cu seamă din profeţia lui Daniel, de curând citită. Şi arhanghelul Gavriil a tălmăcit-o, şi spune aşa: „Fiara a patra va fi a patra împărăţie pe pământ; ea va întrece toate împărăţiile” (Daniel 7, 23). Părinţii bisericeşti ne-au predat că aceasta este împărăţia romanilor. Cea dintâi împărăţie mare a fost împărăţia asirienilor; a doua, a mezilor şi a perşilor la un loc; iar după acestea, a treia, a macedonenilor; a patra împărăţie este cea de acum, a romanilor. Mai departe Gavriil tâlcuieşte şi zice: „Cele zece coarne ale ei înseamnă că zece împăraţi se vor scula; după ei se va scula un alt împărat, care va întrece în răutăţi pe toţi cei dinaintea lui” (Daniel 7, 24). Gavriil nu spune că va întrece în răutăţi numai pe cei zece, ci pe toţi cei dinaintea lui. „Şi pe trei împăraţi va umili” (Daniel 7, 24); adică pe trei dintre cei zece dinaintea lui. Iar dacă va umili pe trei dintre cei zece, urmează că el va împăraţi ca al optulea împărat. „Şi cuvinte va grăi, spune Gavriil, împotriva Celui Preaînalt” (Daniel 7, 25). Bărbatul acesta va fi hulitor şi nelegiuit; nu va moşteni împărăţia de la părinţii săi, ci va răpi domnia prin vrăjitorie.

Cine-i acesta sau cu a cui putere lucrează? Tălmăceşte-ne-o, Pavele! ” Venirea lui este prin lucrarea Satanei, ne-o spune Pavel, cu puteri, cu semne şi minuni mincinoase” (II Tesaloniceni 2, 9). Aceste cuvinte lasă să înţelegem că Satana se foloseşte de el ca de o unealtă şi că el însuşi lucrează prin acesta. Satana ştie că la judecata viitoare nu va mai găsi nici un pic de milă; pentru aceasta nu duce războiul ca de obicei, prin slugile sale, ci-l poartă el însuşi pe faţă: „cu toate semnele şi minunile mincinoase „, în adevăr tatăl minciunii (Ioan 8, 44) meşteşugeşte fapte ale minciunii ca să creadă mulţimile că văd înviat din morţi pe cel neînviat; că şchiopii merg şi orbii văd, cu toate că nu s-a făcut nici o vindecare.

Pavel urmează: „Potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau sfânt” (II Tesaloniceni 2, 4). „De tot ce se numeşte Dumnezeu”: Antihrist se va arăta în chip făţarnic urâtor al idolatriei, ” încât să şadă în templul lui Dumnezeu” (II Tesaloniceni 2,4). Dar care templu? Templul cel dărâmat al iudeilor. Să nu dea Dumnezeu să fie acesta, în care suntem noi acum! Pentru ce spunem aceasta? O spunem ca să nu se creadă că ne facem nouă înşine favoare! Căci dacă Antihrist vine la iudei ca Hristos cel aşteptat de ei şi dacă voieşte să fie adorat de ei, atunci, spre a-i înşela mai mult, se îngrijeşte foarte mult de templu, ca să-i facă să creadă că el este cel din seminţia lui David, care are să zidească din nou templul construit de Solomon. Antihrist atunci va veni, când, după hotărârea Mântuitorului, nu va rămâne din templul iudeilor piatră pe piatră (Matei 24, 2). Când se vor nimici toate pietrele lui – şi prin pietrele lui nu înţeleg zidul împrejmuitor din afară, ci zidul interior al templului, acolo unde erau heruvimii -, fie că se vor surpa din pricina vechimii, fie că se vor dărâma spre a se face noi construcţii, fie că se vor risipi din alte pricini, atunci va veni acela „cu toate semnele şi minunile mincinoase”; se va înălţa mai presus de toţi idolii; la început va lua masca iubirii de oameni, dar în urmă se va arăta neîndurător, mai cu seamă faţă de sfinţii lui Dumnezeu. Scriptura, în adevăr, spune: „Văzut-am, şi cornul acela făcea război sfinţilor” (Daniel 7, 21). Iar în altă parte zice: „Şi va fi vreme de necaz, cum n-a mai fost de când a fost neam de om pe pământ şi până în vremea de acum” (Daniel 12, 1). Cumplită este fiara, balaur mare, nebiruit de oameni, gata să-i înghită!

Cu toate că putem să vorbim mai multe despre Antihrist pe temeiul dumnezeieşti lor Scripturi, totuşi ne mulţumim cu acestea, ca să aibă măsură cuvântarea noastră.

Pentru că Domnul a cunoscut cruzimea potrivnicului, a dat credincioşilor Săi unele îngăduinţe, şi spune: „Atunci cei din Iudeea să fugă în munţi” (Matei 24, 16). Dar dacă cineva se ştie pe sine că este foarte puternic să lupte cu Satana, să rămână – eu nu-mi pierd nădejdea în tăria Bisericii – şi să spună: „Cine ne va despărţi de dragostea lui Hristos?” (Romani 8, 35), şi celelalte. Dacă ne temem, să ne punem în siguranţă pe noi înşine; dacă suntem curajoşi, să rămânem. Căci „va fi atunci necaz cum n-a mai fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va fi” (Matei 24, 21). Dar să aducem multumire lui Dumnezeu Care a mărginit mărimea necazului la puţine zile. Domnul spune: „Dar din pricina celor aleşi se vor scurta zilele acelea” (Matei 24, 2). Antihrist va domni numai trei ani şi jumătate. Aceasta o spunem nu pe temeiul scripturilor apocrife, ci pe temeiul lui Daniel, care zice:

„Şi se va da în mâna lui până la vreme şi vremuri şi jumătate de vreme” (Daniel 7, 25). ” Vreme” este primul an, în care va creşte deocamdată domnia lui Antihrist; „vremi” sunt ceilalţi doi ani ai fărădelegii, aşa că avem la un loc trei ani; „jumătate de vreme”, sunt şase luni. Iar în altă parte, Daniel spune acelaşi lucru: „Şi s-a jurat pe Cel ce în veac este viu, că în vreme şi în vremuri şi în jumătate de vreme … ” (Daniel 12, 7). Unii au interpretat în acelaşi sens şi cuvintele: ,,O mie două sute nouăzeci de zile” (Daniel 12, 11); şi: „Fericit cel care rabdă şi ajunge la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile” (Daniel 12, 12). Pentru aceasta trebuie să ne ascundem şi să fugim. Poate că nu vom sfârşi cetăţile lui Israel până ce va veni Fiul Omului (Matei 10, 23)!

Cine oare va fi fericitul care va primi atunci cu credinţă mucenicia pentru Hristos? Afirm că mucenicii de atunci sunt mai presus de toţi mucenicii. Mucenicii dinainte de venirea lui Antihrist au avut de luptat numai cu oameni, pe când mucenicii din timpul lui Antihrist vor lupta chiar cu Satana faţă către faţă. Împăraţii prigonitori de dinainte ucideau numai, nu se făceau că învie morţi, nici nu arătau năluciri de semne şi minuni. Acum însă Antihrist este pornit să îngrozească şi să înşele, „Încât să amăgească de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi” (II Tesaloniceni 2, II). Să nu se suie în inima vreunuia de atunci gândul: „Ce minune mai mare a făcut Hristos? Cu ce putere săvârşeşte el aceste minuni? Dacă n-ar voi-o Dumnezeu, n-ar îngădui-o!”. Apostolul te întăreşte şi spune mai dinainte: „Pentru aceasta Dumnezeu le va trimite lucrarea înşelăciunii; – cuvântul „trimite” este pus în locul cuvântului „îngăduie” -, nu pentru ca să aibă cuvânt de apărare, ci „ca să fie judecaţi” (II Tesaloniceni 2, 12). Pentru ce? „Pentru că n-au crezut adevărului, adică adevăratului Hristos, ci le-a plăcut nedreptatea” (II Tesaloniceni 2, 13), adică Antihrist. Dumnezeu îngăduie acestea şi în prigonirile petrecute în cursul istoriei, cât şi la sfârşitul lumii; nu înseamnă că este neputincios în a le împiedica, ci încununează ca de obicei prin răbdare pe propriii Săi luptători, făcându-i asemenea profeţilor şi apostolilor Lui. Pentru scurtul timp de suferinţă vor moşteni împărăţia veşnică a cerurilor, după cum spune Daniel: „Şi în vremea aceea se va mântui tot poporul Tău, care a fost scris în carte”- evident, în cartea vieţii. „Şi mulţi din cei care dormeau în ţărâna pământului se vor scula; uniispre viaţa veşnică, şi alţii spre ocară şi ruşine veşnică. Iar cei care au fost înţelegători vor străluci cum străluceşte cerul; iar dintre drepţi cei mulţi vor străluci ca stelele în veac, şi încă mai mult” (Daniel 12, 1-3).

Întăreşte-te pe tine însuţi, omule! Ţi-am dat semnele lui Antihrist. Întipăreşte-ţi-le nu numai în memorie, ci răspândeşte-le tuturor fără invidie. Dacă ai copil după trup, învaţă-l de pe acum; iar dacă ai născut un fiu prin cateheză, întăreşte-l şi pe acesta mai dinainte, ca să nu ia ca adevărat Hristos pe cel fals. Căci „taina fărădelegii lucrează de pe acum” (II Tes. 2,7). Mă înspăimântă războaiele dintre popoare, mă înspăimântă schismele din Biserici, mă înspăimântă ura dintre fraţi. Să fie spuse acestea! Să dea Dumnezeu să nu se întâmple venirea lui Antihrist în vremea noastră. Cu toate acestea, noi să ne întărim!

Acestea am avut de spus despre Antihrist.

Râu de foc curge (Daniel 7, 10), care lămureşte faptele oamenilor. Dacă cineva are fapte de aur, va ajunge mai strălucitor, dacă cineva are fapte de trestie şi fără valoare, este ars de foc (1 Corinteni 3, 12-15).

Read Full Post »

Întrucît spiritismul ne înfăţişează o metodă de a comunica cu duhurile, această practică este deopotrivă de osandită de Biserică, prin chiar textele Sfintei Scripturi şi Sfinte Canoane, deoarece se întemeiază pe aceeaşi acţiune demonică care a generat totdeauna fenomenele de necromanţie.

Iată însă că această nouă rătăcire porneşte din America, adică din Apus, de unde au venit şi toate celelate erezii moderne.

Spiritismul iese la iveală la Hydesville (prov, Arcadia) în America de Nord, din casa familiei Fox, aparţinand sectei metodiştilor,

Deci această lucrare cu aparenţe suprafireşti ia naştere din mijlocul unor eretici, căzuţi din harul lui Dumnezeu. Este vrednic de luat în seamă istoricul acestui gen de manifestări oculte.

Intr-una din zilele lunii decembrie ale anului 1847, în casa Fox au început să se petreacă diferite fenomene ciudate. In cartea „History of Modern American Spiritualisrn” de Emma Hardinge, se povesteşte:

„Se auzeau lovituri în pereţi, în pardoseli şi zgomote curioase; deşi uşile şi ferestrele erau bine închise şi nimeni nu se afla prin acele încăperi decît locatarii casei, el constatau că mobilele erau zvîrlite pe jos şi dezordonat aruncate. Dealtfel, chiar în văzul lor, mobilele erau agitate de o mişcare oscilatorie ca şi cum ar fi fost legănate de valuri, ca şi cum ar fi fost însufleţite de o stranie viaţă”.

„Se auzeau paşi pe parchet; cele două fete ale soţilor Fox erau atinse de unele mîini reci invizibile”.

„In februarie acelaşi an, viaţa deveni de nesuportat. Nopţile se scurgeau fără somn şi nici zilele nu erau lipsite de tulburări. Aceste fenomene erau atribuite diavolului”.

„Cea mai mică dintre fete – Kate Fax – observînd că toate zgomotele care se produceau nu îi cauzau nici un rău, Începuse să se familiarizeze cu ele, iar într-o seară ajunse chiar să glumească cu autorul lor invizibil. Pocnind de mai multe ori din degete ea spuse: «Domnule măscărici, fă ca şi mine”. Acelaşi zgomot a fost repetat de îndată şi într-un acelaşi număr de pocnete, cateva alte încercări succesive confirmară această experienţă”.

„Strangandu-se laolaltă restul familiei şi vecinii, s-a continuat această primă «şedinţă de spiritism» cu diferite întrebări la care personajul nevăzut răspundea foarte corect: prin diferite lovituri”.

„La întrebarea dacă era un om, nu s-a primit nici un răspuns; în schimb s-au auzit mai multe lovituri repezi cînd s-a pus întrebarea dacă era un spirit”.

Iată deci originea spiritismului.

Intr-un răstimp de cîteva zile de la această întimplare s-a descoperit mediumnitatea de care se bucura mai cu deosebire fetiţa Kate Fox, precum şi mijlocul de comunicare intre lumea materială şi cea „spirituală” prin folosirea alfabetului obţinut prin „rappings”, indicîndu-se fiecare literă cu un anumit număr de lovituri. De abia mai în urmă, alte mijloace de comunicare mai iscusite au putut să apară, sub forma celebrelor „planşete”.

Cercuri spiritualiste s-au constituit repede sub recomandarea spiritelor din casa Fox şi numeroşi mediumi apărură de pretutindeni.

Aceste „meetings” cu aparenţe nevinovate erau invadate de membrii diferitelor secte. Unii dintre aceştia susţineau că mişcarea spiritistă indică începutul mileniului sau chiar sfirşitul lumii.

Pentru convingerea mulţimii, care în mare parte se arăta potrivnică acestor manifestări „supraomeneşti”, familia Fox a dat diferite probe publice mai cu seamă la Rochester, sub controlul anumitor comisii anchetatoare, care au constatat existenţa fenomenelor. (De observat că pînă şi metoda de convingere a lumii, prin asemenea demonstraţii publice, este o metodă în realitate demonică).

In scurtă vreme, Nordul Americii se cufundă în plin spiritism. De indată au apărut şi marii lui susţinători:

Edmonds cu lucrarea ,,The American Spiritualism” şi dr. Robert Hore, profesor la Universitatea din Pennsylvania cu lucrarea lui, de mare răsunet „Experimental Investigation of the Spirit Manifestations”.

 

Adepţii spiritismulul s-au înmulţit în mare număr în toată lumea. Ei au asociaţii de studii şi cercetări, societăţi de ajutor şi de binefacere, şi au luat din zi în zi o dezvoltare mai mare, cîştigînd teren în toate cercurile sociale, La 1896 în cartea sa ,,Le spiritisme” (Fakirisme occidental), Dr. Paul Gibier scria: „In Franţa numărul spiritiştilor este mai mic decît în Anglia şi America, dar credem a nu exagera afirmînd că la Paris sînt aproximativ o sută de mii” (p. 35, Ed. Oct. Doin Paris). Ziare spiritists, reviste şi alte foi periodice se tipăresc în toate ţările din lume cu o sporire din ce în ce mai mare. Din cîte se ştie, 13 reviste şi ziare de acest fel sînt Publicate în limba franceză, 27 în englezeşte, 36 în spaniolă şi aşa mai departe. România are şi ea două periodice spiritiste cunoscute sub numele de „Astralis” la Craiova şi „Revista Spirit.ist a” a cercului Haşdeu la Bucureşti.

 

Dintre aceste publicaţii, unde îmbracă o haină ştiinţifică cum sînt „Proceedings” ale  „Societăţii de cercetări psihice” din Londra.

 

Iar între membrii acestei societăţi se întalnesc adeseori numele cele mai ilustre ale ştiinţei engleze sau mondiale, conlucrînd unii cu alţii pe acest teren al fenomenelor psihice, mesmerice şi „spiritualiste”. Societatea are o organizaţie de mari proporţii, cu membri asociaţi şi membri corespondenţi, cu foarte numeroşi auditori, cu proprietăţi şi fonduri mari, cu filiale si multe ramificatii.

 

Un grup de savanţi redactează de asemenea şi în Germania o revistă „Sphynx” de acelaşi gen.

 

In vremea de faţă numărul spiritişrilor din toaţă lumea poate atinge cifra impresionantă de cel puţin 20 de milioane.

 

Cant despre locuitorii Americii de Nord s-a constatat încă de la începutul spiritismului că autohtonii, adică Pieile Roşii, erau cei mai neîntrecuţi rnediumi. Faptul excepţionalei lor mediumnităţi nu poate mira deloc dacă ţinem seama că aceşti indieni au rămas pînă azi subjugati formelor vrăjitoreşti pe care le deţin prin tradiţie de la strămoşii lor.

Pretinsele comunicări ale celor vii cu morţii, precum şi diferite practici folosite în acest scop erau bine cunoscute şi vechilor evrei, care le deţineau de la egipteni. Acest fel de necromanţie alcătuia într-o largă măsură baza unor practici magice care au rămas în uz, în anumite cercuri rabinice, pînă în zilele de azi.

Dar practicile acestor lucrări de magie îşi găseau îndepărtate fire de legătură şi în India. Iată de ce această ţară, devenită mai tîrziu colonia de căpetenie a Marii Britanii a putut alimenta magia în ţările anglosaxone, protestante şi eretice şi mai ales în metropolă.

De altfel, „Societatea Teosofică”, cu un număr considerabil de aderenţi, alcătuită în multe loje răspîndite în Indii, Europa, America şi Australia, îşi are sediul principal la Adyar în India.

Aceşti teosofi pretind că primesc îndrumări secrete de la o anumită „frăţie” tibetană de thaumaturgi. De cele mai multe ori teosofii sînt şi spiritişti.

Adepţii teosofiei nu îşi propovăduiesc învăţătura lor multimilor, cît mai ales celor mai distinşi oameni ai societăţii din toaye naţiunile. Ei fac abstracţie de religie şi îşi suprapun „doctrina” peste toate adevărurile revelate ale Sfintelor Scripturi.

Deformînd anumite doctrine hinduse (de inspiraţie nu mai puţin demonică), spiritiştii susţin nu numai nemurirea ci şi reîncarnarea sufletelor. Prin această susţinere, ei admit trecerea succesivă a sufletului prin mai multe vieţi terestre pentru a realiza deplina lui purificare şi desăvîrşire. Dar printr-o astfel de pierzătoare şi blestemată credinţă, diavolul falsifică sensul şi mijloacele adevărate ale mântuirii şi, totodată, stabileşte un întreg sistem de teocosmogonie contrar temeiurilor revelate ale Sfintei Scripturi.

În afară de vorbirea comună cu „morţii”, faţă de care demonii mistifică, în spiritism, pînă şi scrisul, individualitatea, glasul şi toate aparenţele proprii unei persoane decedate, se mai pot obţine, prin rnediumi, vorbirea în limbi străine, se pot face preziceri şi felurite dezvăluiri ale unor lucruri necunoscute şi se pot provoca apariţii de corpuri „fluidice” înfăţişând arătările unor presupuse persoane răposate, cu care „cercul” este în comunicare, sau presupuse arătări de sfinţi, de îngeri şi de alte puteri cereşti.

În cartea „Nouvelle experience sur la force psychique” (Librairie de sciences psychologiques, 5 rue des Petits-Champs) cunoscutul om de ştiinţă şi cercetător psihic William Crookes împarte diferitele fenomene spiritiste în următoarele clase:

1. Mişcări de corpuri grele prin şontact direct dar fără nici o sforţare mecanică (de ex. piliarul sau „uija” planşetelor spiritiste se mişcă singure).

2. Fenomene de „percusiune” – adică producere de loviri sau de simple atingeri pe corpul nostru sau în genere orice fel de loviri, pe cale nevăzută – precum şi producere de sunete de aceeaşi natură.

3. Alterarea greutăţii corpurilor, (prin anumite procese psihice diferite corpuri pot deveni mai uşoare sau mai grele; în anumite împrejurări greutatea lor devine atît de mare, încît nu mai pot fi urnite din loc. Asemenea cazuri se pot întîmpla şi cu anumiţi oameni cu înclinări mediumnice).

4. Mişcări de obiecte grele aşezate la o oarecare distanţă de medium şi deci produse fără nici un contact asupra lor.

5. Ridicări de corpuri grele deasupra pămîntului prin puteri nevăzute.

6. Ridicarea de la pămînt a unor corpuri omeneşti şi plutirea lor în văzduh. (W. Crookes menţionează ca constatat personal trei asemenea cazuri de înălţari în aer).

7. Mişcări independente de mici obiecte fără conlucrul nimănui.

8. Apariţii luminoase.

9. Apariţii de maini luminoase printr-o proprie luminozitate sau vizibilitate la lumina obişnuită.

10. Scriere directă (În unele şedinţe şi fără intervenţia nimănui, comunicările ce se transmit de „spirite” sînt scrise direct, fără ca nimeni să atingă condeiul).

11. Forme şi figuri de vedenii.

12. Cazuri particulare de fenomene din care se deduce acţiunea unei inteligenţe exterioare.

13. Mamfestări diferite într-un caracter mai complex de semne.

Cercetători şi referenţi ai unor fenomene ca cele meţionate de Wiliam Crookes în clasificarea sa sunt şi alţi oamenj de ştiinţă: Wallace, Cox, Luys, Dumont-Pelhier, Bernheim, Liebault, Richet şi alţii.

Dar în afara de catalogarea unor asemenea variate fenomene spiritiste, este necesar a preciza că sunt mai multe feluri de mediumi, prin mijlocirea cărora se pot produce astfel de manifestări. Sînt mediumi inspiraţi, mediumi somnambuli, vindecători de boli, mediumi pieton, muzicanti, literaţi, precum şi încă alte feluri.

Dupa natura acţiunii lor, mediumii se pot împărţi în doua categorii: mediumi cu efecte fizice şi mediumi cu ,efecte intelectuale şi „mistice”.

Intre înşelătorii din „odaiţele ascunse” de care pomeneşte Evanghelia (Matei 24, 26) sînt unii care se rup cu totul de orice religie: aceştia reprezintă laturaa spiritistilor teosofi; în schimb, sînt alţii care rămîn afiliati Biserici respective, fie ea ortodoxă, fie catolică, fie anglicana, fie reformată.

Asemenea cercuri spiritiste cu caracter religios au luat la noi în ţara numele de spiritualiste în sensul că adepţii lor condamnă spiritismul obisnuit, ca o lucrare demonica, în timp ce sunt convinsi ca ei se învrednicesc de revelatii dumnezeieşti. Spiritualiştii sunt în genere fervenţi practicanţi ai Bisericii, ei nu „cheamă morţii”, dar în schimb, se adună deopotrivă în şedinţe ascunse, pentru a avea, prin mediumi comunicări „la planşetă”, din partea unor presupuşi sfinţi ortodocşi (sau neonodocşi) cărora le urmeaza toate îndemnurile.

Ei cred în reîncarnare şi se întemeiază pe multe credinţe deşarte, îşi fac o falsă închipuire a Sfmtel Treimi, pe care o concep nu într-o înţelegere ipostatică şi unitară, ci într-o succesiune de valori descrescânde de la Tatal pînă la Duhul Sfant; ei subestimeaza valoarea dogmelor pentru credinţă; micşoreaza cu rstălmăciri arbitrare sfintele canoane ecurnenice, suntt neascultători Bisericii Ortodoxe, avînd împartăşire duhovnicească cu toţi ereticii; ei cred cu uşurinţa în dogme străine şi osândite de Biserica noastră; au cultul unor „sfinţi” şi „moaşte” straine de dreapta crcdinţă; au mare înclinare de a crede în orice semne şi minuni înşelătoare ale unor falşi profeţi; el se cred aleşi şi în toată aparenţa de smerenie sânt trufaşi, ca şi învăţătorul lor Satana, crezîndu-se chemaţi spre „misiuni” şi „revelaţii” înalte pe care Domnul le-a pregatit pentru ei. Prin comunicarile primite, aceşti „spiritualişti” sunt îndemnaţi sa fie milostivi, sa intreprindă lucrări de binefacere, sa traiasca in cumpataree. Drept urmare, pe mulţi momeala aceasta frumoasă îi atrage şi îi cîştigă, încredinţandu-i ca „roadele sînt bune” şi că deci şi „pomul e bun”.

Ei nu vor însă să înţeleagă că prin rătăcirea lor s-au sinucis duhovniceşte şi că semănătura lor nu e grîu ci neghină, deoarece ei aduc stricare dreptei credinţe şi învăţături mincinoase. Pe cîtă vreme Sfînta Scriptură spune:

„Dacă vă propovăduieşte cineva o Evanghelie, alta decît aceea pe aţi primit-o să fie anatema !” (Galateni 1, 9).

Deci, dacă n-ar fi decît învăţătura drăcească a reîncarnării, care se propovăduieşte de către aceşti trufaşi rătăciţi, şi încă este o pîngărire a Evangheliei!

Prin aceeaşi întunecată lucrare, anumite cercuri „spiritualiste” pretind ca au comunicări de la Mântuitorul sau chiar că EI Însuşi li se arată în chip luminat, acolo, în acele „odăiţe ascunse”, unde Domnul Hristos ne-a îndemnat să nu ne ducem şi să nu credem, căci sânt lupi în blană de oaie care vor să ne piardă. Iar în această înşelăciune, mediumii lor, sub călăuzirea puterii satanice, scriu comunicări cu conţinut religios, vestesc lucruri viitoare, împart sfaturi moralizatoare şi pictează icoane.

Cât despre aceste „icoane”, ele se „sfinţesc” acolo, la aceeaşi planşetă diabolică, de presupusa mînă a Mântuitorului. Asemenea pângăriri sânt ţinute apoi în mare cinste cu candela aprinsă şi cu încredinţarea că Domnul Şi-a zugrăvit chipul Său după asemănarea Lui.

Unul dintre precursorii „doctrinei” spiritismului, Emanuel Swedenborg, ca răspuns la întrebarea 139 din catehismul său spune: „Eu cred că noi sântem acum ajunşi la timpul venirii lui Hristos, la începutul Bisericii noi, care se cheamă «Noul Ierusalim». Această venire nu e personală, ci spirituală, şi este constituită de revelaţia Sfîntului Duh, a cuvîntului Său dumnezeiesc”.

„Eu, Iisus – le spune o comunicare – am apărut în 1861 şi declar că noua iconomie care se cheamă venirea Domnului este începută”. „Ea fu inaugurată în 1874 şi atunci se adeveriră cuvintele profetului: «Domnul va veni pe nourii cerului cu mii de îngeri»; «prin mediumi, noi vindecăm bolnavii şi alungăm duhurile rele”. (Din Conradi 77. Cesu Christo-ritornerâ? Quando ? Come ? Perche? Ed. S. Firenze 1927).

Şi Conradi adaugă: „Asemenea manifestări spiritiste, minunate şi ciudate au fost constatate de fiziologi, chimişti, fizicieni, matematicieni, naturalişti etc. Asemenea lucrare întunecoasă, asemenea putere diabolică este acum răspîndită în toată lumea şi a îmbolnăvit cu arta sa blestemată 20 de milioane de oameni” (aceeaşi lucrare, p. 78).

Despre aceştia, ca şi despre toţi sectantii se poate spune: vor „cădea” în cursa Satanei „cei sortiţi pieirii” deoarece „n-au primit iubirea adevărului ca să se izbăvească”. Pentru aceea le trimite Dumnezeu lucrarea înşelăciunii. Această apostasie este a acelora care nu sânt tari în credinţa adevărată şi se lasă uşor ispitiţi de cel rău.

In îcheierea acestui capitol se cuvine să se pomeneasca ceva si despre magnetismul animal si despre sugesie, de care s-au ocupat cu precadere medicii de seama din diferite ţari, dar care au pornit în cercetarile lor de la aceleaşi puncte vicioase ca şi în celelalte fenomene psihice, în care Adevarul revelat prin Biserica este ocolit, sau chiar pângarit.

Aceasta noua forma de manifestare a puterilor necunoscute ale omului a starnit în ultimele decenii un deosebit interes pentru toti cercetatorii de fenomene metapsihice.

Felurite experiente medicale, cu rezultate foarte neîntelese pentru cei neduhovnicesti si pentru cei straini de toate firele demonologiei, au putut tulbura multe minţi. Intre aceste experiente se pot cita unele exemple devenite clasice. Asa este cazul provocarilor unor arsuri sângerande, fara nici o substanta vesicanta asupra unei persoane hipnotizate si supusa unei simple sugestii.

Deopotriva s-au stabilit rezultate contrarii cand, în aceeaşi stare hipnotica, şi tot ptin sugestie , s-au putut împiedica orice efecte pe care trebuia sa le produca în mod natural aplicarea unei substante vezicante pe bratul unei persoane. Pentru ca experienţa sa fie mai concludenta, s-a aplicat concomitent pe celalalt braţ al persoanei în cauza aceeaşi substanta vesicanta, fără însă ca sugestia să se exercite şi faţă de acea parte a corpului; drept rezultat, „revulsivul” a starnit o adevarata inflamaţie cu serozitaţi şi cu o mare iritare a epidermei, în timp ce nimic nu se producea pe primul braţ.

Martorii acestei experienţe au fost profesorii Beaunis şi Bernheim de la Facultatea de medicină din Nancy, împreună cu doctorii Brulard şi Liebeault („Causerie Scientifique” de Victor Meunier – Rappel, Paris).

În alte cazuri şi cu aceleaşi procedee s-au putut provoca asupra unor persoane supuse sugestiei hipnotice, stări de beţie, de veselie nemăsurată sau de mare îndurerare etc.

Sant cunoscute şi experienţele făcute cu schimbarea personalităţii cuiva, mergînd pînă acolo încît ,,O tînără femeie s-a putut crede general, iar un bărbat în toată firea s-a putut crede doică”.

„De pe urma unor asemenea experienţe se văd oameni umbland în patru labe şi lătrând ca nişte câini, iar alţii mieunând ca nişte pisici, deoarece li s-a sugerat gîndul că ei sînt într-adevăr cîini sau pisici. Multora li se poate sugera ideea că au comis o crimă pe care sînt în stare să o declare şi să-şi ia pedeapsa” (Din aceeaşi „Causerie Scientifique”, Paris).

Dacă asemenea experienţe sânt menite să înjosească personalitatea omului şi să o falsifice pînă la cele mai dezgustătoare forme demonice, ispita unor asemenea „cercetări ştiinţifice” i-a călăuzit pe unii psihiatri la aplicarea magnetisniului în formă de sugestie în felurite cazuri de vindecări de boli, fie de natură nervoasă, fie organică.

Deci folosindu-se anumite puteri psihice ascunse în om, pentru scopuri care par bune, dar stingîndu-se pănâ la o totală atrofiere personalitatea omului, care se supune unor asemenea practici, de fapt se aduce in joc intervenţia aceloraşi agenţi demonici ca şi in celelalte îndeletniciri psihice, iar rezultatele obţinute oricît ar fi de minunate, nu sânt totuşi minuni, ci satanisme.

Cît despre lămurirea unor asemeenea „minuni” ale psihismului, desigur că nu de la ştiinţele fizice, biologice sau medicale se va putea aştepta vreo dezlegare, ci numai de la demonologie, care la lumina învăţaturilor Bisericii Ortodoxe, ne poate dezvălui sorgintea reală din care provin astfel de fenomene.

Iar Biserica Ortodoxă este singura biserică adevărată şi mîntuitoare, din toate cultele creştine, care poate filtra şi clasa în chip desăvîrşit toate aceste fenomene, deoarece este singura alcătuire sobornicească şi apostolică care păstrează nealterate toate Sfintele Taine şi toată Sfânta Predanie, prin dogmele, rînduielile şi canoane1e Sfintelor Sinoade ecumenice.

Biserica fixează însă şi aspre canonisiri împotriva tuturor înşelătorilor sau săvîrşitorilor acestor urâciuni. .Spirirismul – scrie ierom. Nicodim Sachelarie în «Pravila bisericeascâ» – este o născocire diavolească care înşeală minţile cele necredincioase şi nesupuse poruncilor lui Dumnezeu. Oare sufletele oamenilor (după moarte) le-a lăsat Dumnezeu să umble fără nici un rost ? Numai diavolului i-a îngăduit Dumnezeu să umble ca un leu căutînd pe cine să înghită” (I Petru 5, 8; Iov 2, 1-10).

„Pentru aceasta Dumnezeu a poruncit: «Numai Eu sânt Domnul! Să nu vă duceţi la cei ce cheamă sufletele morţilor, nici la vrăjitori, ca să-i întrebaţi şi să fiţi părtaşi cu ei, fiindcă numai Eu sînt Domnul Dumnezeul vostru»” (Lev.19, 31). 

 

„Şi dacă vi se va spune, zice Isaia: «Intrebaţi pe cei ce cheamă morţii şi pe cei ce spun viitorul şi bolborosesc» răspundeţi: nu va întreba oare un popor pe Dumnezeul său? Va întreba el pe cei morţi pentru cei vii ?” (Is. 8, 19).

 

„El este o amăgire diavolească. «Şi nu este de mirare căci chiar Satana se preface în înger de lumină … iar slujitorii lui se prefac în slugi ale vieţii cuvioase. Sfîrşiul lor va fi pierzarea” (II Cor. Il, 14; Ef. 6, 12).

 

„Cel ce nu se leapădă de această înşelăciune nu poate fi primit la Sfintele Taine şi se canoniseşte ca şi vrăjitoria … ” (Afurisania pe 20 de ani).

Tot astfel şi cu privire la hipnotism, despre care se spune:

Hipnotismul este o fază a vrăjitoriei, iar nu a ştiinţelor psihologice cum ar pretinde unii. Cine îl practică se canoniseşte ca şi vrăjitoria” (Din aceeaşi ediţie, p. 155).

Read Full Post »

Vaccinarea impotriva bolilor copilariei – o “bomba cu ceas” medicala
Dr. Robert S. Mendelsohn

Cea mai mare amenintare legata de bolile copilariei isi are originea in efortul periculos si ineficient facut pentru de a le preveni –
de dr. ROBERT S. MENDELSOHN (Robert S. Mendelsohn, M.D.)

OREIONUL
POJARUL
RUBEOLA
TUSEA CONVULSIVA
DIFTERIA
VARICELA
TUBERCULOZA
SINDROMUL DE MOARTE SUBITA LA SUGAR (SMSS)
POLIOMIELITA

Scriind despre pericolele vaccinarii in masa, stiu ca acesta este un concept pe care il veti gasi dificil de acceptat.             Vaccinarile au fost atat de iscusit si agresiv promovate, incat cei mai multi parinti le considera “miracolul” care a eliminat multe boli temute din trecut. In consecinta, a te opune lor frizeaza nebunia. Pentru un medic pediatru, a ataca ceea ce a devenit “painea si cutitul” practicii medicale pediatrice, este echivalent cu negarea infailibilitatii papei de catre un preot catolic.

Stiind acest lucru, nu pot decat sa sper ca veti pastra totusi o minte deschisa in timp ce cititi expunerea mea. Multe din ceea ce ati fost facuti sa credeti despre vaccinari, pur si simplu nu sunt adevarate. Nu numai ca am indoieli mari in legatura cu vaccinarile; daca ar fi sa-mi urmez convingerile personale profunde, v-as indemna sa respingeti toate inocularile destinate copilului dvs. Nu voi face asta pentru ca parintii din aproape jumatate din statele SUA au pierdut dreptul de a face aceasta alegere. Medicii, nu politicienii, au solicitat legi care forteaza parintii sa-si vaccineze copiii, ca o conditie obligatorie pentru admiterea in scoli.

Chiar si in aceste state, ati putea totusi sa va convingeti pediatrul sa elimine componenta pertussis (tuse convulsiva) din vaccinul DTP (Diftero-Tetano-Pertussis). Acest vaccin, care apare ca cel mai amenintator dintre toate, este atat de controversat, incat multi doctori au devenit anxiosi in momentul in care trebuie sa-l administreze, temandu-se de actiuni juridice de malpractice. Intr-adevar, ar trebui sa fie speriati, pentru ca intr-un proces recent din Chicago, un copil invalidat de vaccinul anti-pertussis a primit 5,5 milioane $ despagubiri. Daca medicul dvs. este in aceasta stare de spirit, exploatati-i frica, fiindca este in joc sanatatea copilului dvs.

Desi am administrat vaccinuri in primii ani ai carierei mele medicale, am devenit un oponent neclintit al inocularilor in masa datorita multiplelor pericole pe care acestea le prezinta. Subiectul este atat de vast si complex incat merita o carte in sine. In acest articol trebuie sa ma limitez la a-mi enumera obiectiile impotriva zelului fanatic cu care pediatrii injecteaza proteine straine in corpul copilului dvs. fara macar sa stie ce rau pot face acestea.

Iata esenta ingrijorarii mele :

1. Nu exista dovezi stiintifice convingatoare ca vaccinarea in masa a dus la eradicarea vreunei boli a copilariei. Desi este adevarat ca unele boli ale copilariei, candva foarte frecvente, au scazut in incidenta sau au disparut dupa introducerea vaccinarii in masa, nimeni nu stie de ce. Mai degraba imbunatatirea generala a conditiilor de trai poate fi motivul. Daca vaccinarile ar fi fost motivul disparitiei acestor boli in SUA, ne putem intreba de ce ele au disparut simultan si in Europa, unde vaccinarea in masa nu s-a practicat?

2. Se crede ca vaccinul anti-poliomielita Salk a determinat oprirea epidemiei de poliomielita care a afectat copiii americani in anii 1940 si 1950.

Daca este asa, de ce epidemia de poliomielita s-a oprit, de asemenea, si in Europa, unde vaccinul anti-polio nu a fost folosit extensiv ? O intrebare si mai relevanta este : de ce vaccinul cu virus Sabin este inca administrat copiilor cand dr. Jonas Salk, care a preparat primul vaccin anti-polio din lume, arata ca vaccinul cu tulpina Sabin este cel care cauzeaza in prezent cele mai multe cazuri de poliomielita la copii ? Continuarea vaccinarii fortate a copiilor cu acest vaccin este o practica medicala irationala care confirma parerea mea ca medicii repeta cu consecventa greselile.           Situatia este identica cu incapatanarea lumii medicale de a renunta la vaccinarea anti-variolica la 3 decenii dupa disparitia bolii, cand vaccinul ramasese singura sursa de contaminare si deces prin variola.

Ganditi-va la acest fapt ! Timp de 30 ani, copiii au murit din cauza vaccinului anti-variola, desi nu mai erau amenintati de boala naturala.

3. Exista riscuri semnificative asociate cu fiecare vaccin si numeroase contraindicatii care fac ca administrarea vaccinurilor sa fie riscanta pentru copiii dvs.

Cu toate acestea, medicii le administreaza de rutina, de obicei fara sa avertizeze parintii asupra riscurilor si fara sa cerceteze initial daca respectivele vaccinuri nu sunt contraindicate pentru un anumit copil. Nici un copil n-ar trebui vaccinat fara a se investiga initial existenta unei posibile contraindicatii. Cu toate acestea, mici armate de copii stau aliniati in clinici pentru a primi injectia in brat, fara ca parintii lor sa puna vreo intrebare !

4. In timp ce multitudinea de reactii adverse postvaccinale pe termen scurt este cunoscuta (dar rareori explicata), nimeni nu stie care sunt consecintele pe termen lung ale injectarii de proteine straine organismului omenesc in corpul copilului dvs. Si mai socant este faptul ca nimeni nu face nici un efort coerent ca sa afle.

5. Exista suspiciunea crescanda ca vaccinarea impotriva bolilor relativ inofensive ale copilariei este responsabila de cresterea dramatica a bolilor autoimune, crestere aparuta dupa introducerea vaccinarii in masa a copiilor.

E vorba de boli de temut, ca leucemia, cancerul, artrita reumatoida, scleroza multipla, boala Lou Gehrig, lupusul eritematos si sindromul Guillain-Barre. O boala autoimuna poate fi definita simplu ca o situatie in care mecanismele de aparare ale organismului nu pot face distinctia intre invadatorii straini si propriile tesuturi si, in consecinta, isi distruge propriile structuri. Am dat oare oreionul si pojarul pe cancer si leucemie ? Am subliniat aceste probleme pentru ca probabil pediatrul dvs. nu va va preveni asupra lor. La Forumul Academiei Americane de Pediatrie (AAP) din 1982 s-a propus o rezolutie care ar fi asigurat informarea parintilor asupra riscurilor si beneficiilor vaccinarii. Rezolutia indemna ca “sa se faca cunoscute intr-un limbaj simplu, pe intelesul oricarui parinte rational, riscurile si beneficiile vaccinurilor de rutina, riscurile bolilor impotriva carora se vaccineaza si managementul celor mai frecventa reactii adverse”. Se pare ca medicii adunati acolo n-au considerat ca “un parinte rational” are dreptul la acest tip de informatie pentru ca au respins rezolutia !

Controversa amara in legatura cu vaccinarile, dusa in interiorul profesiei medicale, nu a scapat atentiei presei. Un numar din ce in ce mai mare de parinti refuza vaccinarea copiilor lor, suportand sanctiunile legale in consecinta. Parintii ai caror copii au suferit vatamari ireversibile dupa vaccinare nu se mai resemneaza cu situatia si intenteaza actiuni in justitie impotriva producatorilor de vaccinuri sau a medicilor care au administrat vaccinul. Unii producatori au stopat productia de vaccinuri, iar cei care inca le produc, extind an de an lista contraindicatiilor vaccinarii.

Existenta vaccinarilor obligatorii face ca pacienti care altfel n-ar avea nici un motiv sa se prezinte la pediatru, sa fie obligati sa vina periodic doar pentru vaccinare; astfel, vaccinarile au devenit “painea si cutitul” practicii pediatrice. De aceea, pediatrii vor continua sa apere pana la moarte conceptul de vaccinare obligatorie.

Intrebarea pe care parintii ar trebui sa o puna este :  A CUI MOARTE ?

Ca parinte, numai dvs. puteti decide daca sa refuzati vaccinarea copilului dvs. sau sa riscati acceptand-o. Dati-mi voie sa va indemn ca, inainte de a va vaccina copilul, sa va inarmati cu informatiile despre riscurile potentiale si beneficiile vaccinarii si sa-i cereti pediatrului sa va argumenteze vaccinarile pe care le recomanda. Daca hotarati ca nu doriti sa va vaccinati copilul, dar legea statului in care locuiti spune ca trebuie, scrieti-mi si va pot oferi sugestii despre cum va puteti redobandi libertatea de a alege.

OREIONUL

Oreionul este o boala virala relativ inofensiva, mai ales daca este contractata in copilarie. Consta in tumefierea (umflarea) uneia sau a ambelor glande salivare parotidiene, situate imediat in fata si sub urechea de partea respectiva.

Simptomele tipice constau in : temperatura de 37,5-38,5 grade Celsius, lipsa poftei de mancare, durere de cap si durere musculara de spate. Tumefactia glandei incepe sa diminueze de obicei dupa doua sau trei zile si e complet disparuta intr-a sasea, a saptea zi. Totusi, se poate ca numai una dintre parotide sa fie afectata mai intai si cealalta numai dupa 10-12 zile. Infectia oricareia din cele doua parotide confera imunitate pe viata.

Oreionul nu necesita tratament medical. Daca copilul dvs. a facut oreion, insistati sa stea in pat 2-3 zile, hraniti-l cu alimente usoare si cu lichide din belsug si folositi pungi cu gheata pentru a reduce tumefierea glandelor. Daca durerea de cap este severa, administrati-i cantitati foarte mici de whiskey sau acetaminofen. Administrati 10 picaturi de whiskey la un sugar si pana la jumatate de lingura la un copil mai mare. Doza poate fi repetata dupa o ora si din nou dupa inca o ora, daca e nevoie.

In prezent, cei mai multi copii sunt vaccinati impotriva oreionului in triplul vaccin ROR (rujeola-oreion-rubeola) care este administrat la varsta de aprox.15 luni. Pediatrii apara acest vaccin cu argumentul ca desi oreionul este o boala inofensiva la copii, daca acestia nu capata imunitate in copilarie, ar putea contracta oreionul ca adulti. In acest caz, exista posibilitatea ca barbatii adulti sa faca orhita, o inflamatie a testiculului. In rare cazuri, orhita poate produce sterilitate.

Daca sterilitatea dupa orhita ar fi o amenintare reala si daca vaccinarea impotriva oreionului ar fi o certitudine ca adultul nu va face boala, as fi si eu printre medicii care va indeamna sa va vaccinati copiii. Dar, dimpotriva, eu nu va indemn sa-i vaccinati impotriva oreionului, pentru ca argumentele pediatrilor sus-amintiti nu au nici un sens. Orhita cauzeaza foarte rar sterilitate si daca o face, afecteaza de obicei un singur testicul. Capacitatea de productie a spermei din celalalt testicul, ramas sanatos,e atat de mare, incat un barbat ar putea repopula intreaga planeta cu un singur testicul ! Si aceasta nu e totul. Nimeni nu stie de fapt daca vaccinarea impotriva oreionului confera imunitate care sa dureze la anii maturitatii. In consecinta, se pune intrebarea daca vaccinarea la varsta de 15 luni nu face decat sa impiedice contractarea oreionului in copilarie si sa amane contractarea bolii la varsta adulta, cand complicatiile sunt mult mai grave.

Desi complicatiile vaccinului anti-oreion sunt severe, nu veti gasi pediatri care sa va avertizeze asupra lor. La unii copii poate cauza reactii alergice ca eruptii de culoare rosie pe piele (rash) insotite de mancarime a pielii. De asemenea, pot apare efectele afectarii sistemului nervos central care se manifesta prin convulsii febrile, hipoacuzie unilaterala de perceptie (pierderea auzului la una dintre urechi) si encefalita. Aceste riscuri sunt mici, e adevarat, dar de ce ar trebui suportate de catre copilul dvs. numai pentru a evita o boala inofensiva a copilariei, cu riscul de a face o forma mai severa a bolii la varsta adulta ?

POJARUL

Pojarul, numit si rujeola, este o boala virala contagioasa care se transmite prin atingerea unui obiect folosit de catre o persoana infectata. La inceput copilul se simte obosit, are o febra mica si durere de cap si de spate. Ochii i se inrosesc si poate sa nu suporte lumina (fotofobie). Febra creste pana intr-a treia, a patra zi, cand atinge 38,5-39 grade Celsius. Uneori, mici pete albe pot apare in gura, in interiorul obrazului si o eruptie formata din pete mici, de culoare roz apare pe frunte, sub linia de insertie a parului si dupa urechi. Eruptia se extinde in jos pana acopera tot corpul in aprox. 36 ore. Petele roz pot sa se uneasca una cu alta si dispar in 3-4 zile. Pojarul este contagios timp de 7-8 zile, incepand cu trei-patru zile inainte de aparitia eruptiei. In consecinta, daca unul dintre copiii dvs. face pojar, probabil ceilalti frati au fost expusi (au venit in contact cu o persoana infectata) inainte ca primul sa manifeste boala.

Nu este nevoie de nici un tratament pentru pojar in afara de repaus la pat si lichide ca sa combata deshidratarea cauzata de febra. Pentru calmarea mancarimii pielii se poate aplica solutie de calamina sau bai cu amidon de porumb. Daca copilul are fotofobie (nu suporta lumina) jaluzelele vor fi coborate la ferestre pentru a pastra intuneric in camera. Contrar mitului popular, nu exista pericol de orbire permanenta din cauza acestei boli.

Vaccinul impotriva pojarului este un alt element din triplul vaccin ROR (Rujeola-Oreion-Rubeola), administrat la varsta de 15 luni. Medicii sustin ca vaccinul este necesar pentru a preveni encefalita rujeolica, care, sustin ei, ar aparea cu o frecventa de 1 la 1000 cazuri. Dupa decade de experienta in cazurile de pojar, pun la indoiala aceasta cifra, asa cum o fac multi alti pediatri. Incidenta de 1/1000 poate fi adevarata pentru copiii care traiesc in conditii de malnutritie si saracie, dar in clasele de mijloc si de sus ale societatii, incidenta e mai degraba de 1/1.0000 sau 1/100.000.

Dupa ce v-a speriat cu posibilitatea improbabila a encefalitei rujeolice, rareori doctorul dvs. va va spune despre pericolele asociate cu vaccinul impotriva pojarului. Vaccinul anti-rujeolic este asociat cu encefalopatia si o serie de alte complicatii precum PESS (panencefalita sclerozanta subacuta), care cauzeaza solidificarea materiei cerebrale si este invariabil mortala. Alte complicatii neurologice uneori fatale asociate cu vaccinul anti-pojar includ ataxia (imposibilitatea coordonarii miscarilor musculare), retardul mintal, meningita aseptica, convulsiile si hemipareza (paralizia unei jumatati a corpului). Complicatiile secundare asociate vaccinului pot fi si mai inspaimantatoare. Ele includ encefalita, diabetul cu debut in copilarie, sindromul Reye si scleroza multipla.

As considera riscurile asociate vaccinului anti-pojar inacceptabile, chiar daca ar exista dovezi convingatoare ca vaccinul ar fi eficient. Dar nu sunt. Declinul in incidenta bolii aparuse cu mult inainte de introducerea vaccinului. In anul 1958 erau aprox. 800.000 cazuri de pojar in SUA, dar in 1962, cu un an inainte de aparitia vaccinului, numarul de cazuri scazuse la 300.000. In timpul urmatorilor 4 ani, in timp ce copiii erau vaccinati cu un vaccin cu virus mort, ineficient si abandonat in prezent, numarul cazurilor a mai scazut cu inca 300.000. In 1900 erau 13,3 cazuri de deces prin pojar la 100.000 populatie. In 1955, inainte de inceperea vaccinarii anti-pojar rata mortalitatii scazuse cu 97,7 procente, situandu-se la valoarea de 0,03 decese la 100.000.

Cifrele in sine reprezinta o dovada dramatica a faptului ca pojarul era pe cale de disparitie inainte ca vaccinul sa fie introdus pe piata. Daca cifrele nu vi se par suficient de convingatoare, cantariti faptul urmator : in 1978, mai mult de jumatate din copiii care au facut pojar in 30 state americane, fusesera vaccinati impotriva pojarului. Mai mult, potrivit Organizatiei Mondiale a Sanatatii, sansele ca pojarul sa fie contractat de cei vaccinati sunt de 15 ori mai mari fata de probabilitatea ca pojarul sa fie contractat de cei nevaccinati.

De ce, atunci, in fata tuturor acestor evidente, medicii continua sa vaccineze?” va veti intreba.

Raspunsul poate fi gasit in intamplarea petrecuta in California cu 14 ani dupa introducerea vaccinului anti-pojar. Los Angeles-ul a suferit o epidemie severa de pojar si parintii au fost indemnati sa vacineze toti copiii mai mari de 6 luni, in ciuda unui avertisment al Serviciului Public de Sanatate care preciza ca vaccinarea anti-pojar sub varsta de un an este inutila si periculoasa.

Medicii din Los Angeles au raspuns prin injectarea vaccinului in fiecare copil care le-a cazut in maini. Mai multi medici familiarizati cu notiunea de “virus lent”, si de esec imunologic, au ales sa nu-si vaccineze propriii sugari. Spre deosebire de pacientii lor carora nimeni nu le spusese, ei stiau ca “virusurile lente”, care se gasesc in toate vaccinurile si mai ales in vaccinul anti-pojar, se pot ascunde in tesuturile umane ani de zile si pot aparea mai tarziu sub forma de encefalita sau scleroza multipla. Ele reprezinta, de asemenea, si seminte potentiale pentru dezvoltarea si cresterea cancerului mai tarziu in viata.

Un medic din Los Angeles care a refuzat sa-si vacineze propriul copil de 7 luni, a spus : “ Sunt ingrijorat pentru ce se intampla cu virusul vaccinal, care, nu numai ca ofera prea putina protectie impotriva pojarului, dar ramane ascuns in corp, actionand acolo intr-un mod despre care nu stim mai nimic”. Aceasta ingrijorare, nu l-a oprit, totusi, sa-si vaccineze pacientii. El a explicat acest comportament contradictoriu cu comentariul : “ca parinte, imi permit luxul de a alege pentru copilul meu. Ca medic… legal si profesional, trebuie sa accept recomandarile profesiei, asa cum a trebuit sa facem si cu intreaga poveste a gripei suine”.

Poate ca e timpul ca parintilor obisnuiti si copiilor lor sa li se permita luxul de a alege.

RUBEOLA

Rubeola este o boala benigna a copilariei care nu necesita tratament medical. Simptomele initiale sunt febra si usoara senzatie de frig insotite de durere in gat. Ne dam seama ca e mai mult de o simpla raceala in momentul in care apare si eruptia caracteristica pe fata si scalp care apoi se extinde pe brate si corp. Petele nu se unesc intre ele cum se intampla la pojar si, de obicei, palesc si dispar in doua-trei zile. Pacientul trebuie sa stea la pat si sa i se dea lichide multe, dar nici un alt tratament nu e necesar.

Singura amenintare pe care o prezinta rubeola este posibilitatea de a cauza malformatii la fat, daca o femeie contracteaza boala in primele trei luni de sarcina. Aceasta frica este folosita ca sa se justifice vaccinarea tuturor copiilor, baieti si fete, ca parte a vaccinului ROR (rujeola-oreion-rubeola). Beneficiile acestui vaccin sunt indoielnice din aceleasi motive expuse la vaccinarea anti-oreion. Nu este nevoie sa protejam copiii impotriva acestei boli inofensive deoarece efectele adverse ale vaccinului sunt inacceptabile. Ele includ artrita, artralgie (dureri de articulatii) si polinevrita care produce durere, amorteala sau parestezii (furnicaturi) pe traiectul nervilor periferici. Aceste simptome sunt de obicei temporare dar pot dura cateva luni si pot aparea cu o intarziere de pana la doua luni dupa vaccinare. Din cauza acestui interval de timp intre vaccinare si aparitia reactiilor adverse sus-mentionate, parintii pot sa nu recunoasca simptomele ca fiind cauzate de vaccin.

Marele pericol al vaccinarii anti-rubeolice este acela ca, impiedicand aparitia bolii in copilarie, creste riscul ca femeile sa faca boala la adolescenta sau maturitate, adica in perioada de procreere. In acest fel vaccinarea anti-rubeola le lipseste pe femeile de varsta reproductiva de protectia imunitara naturala pe care ar fi obtinut-o contractand boala pe cale naturala. Acest punct de vedere este impartasit de multi alti medici. In statul Connecticut un grup de medici, condusi de doi eminenti epidemiologi, au reusit sa elimine rubeola de pe lista vaccinarilor obligatorii.

Studiu dupa studiu a demonstrat ca multe femei vaccinate impotriva rubeolei in copilarie nu prezentau anticorpi de protectie specifici la varsta adolescentei. Alte teste au aratat ca exista o mare rata de esec a vaccinarii copiilor impotriva pojarului, rubeolei si oreionului, fie administrate impreuna, fie ca vaccinuri separate. In cele din urma, intrebarea cruciala la care inca nu s-a raspuns este : imunitatea obtinuta prin vaccinare este la fel de eficienta si dureaza la fel de mult ca si imunitatea obtinuta prin contractarea rubeolei pe cale naturala ? O mare parte din copiii vaccinati arata lipsa oricarei protectii imunitare in testele de sange facute la doar patru-cinci ani dupa vaccinare.

Semnificatia acestor date este atat de evidenta pe cat este de inspaimantatoare. Rubeola nu este o boala periculoasa in copilarie si confera imunitate naturala celor care o fac in copilarie, protejandu-i de a o contracta la varsta adulta. Inainte de inceperea vaccinarii anti-rubeola, aprox. 85% din adulti aveau imunitate naturala impotriva rubeolei.

Astazi, din cauza vaccinarii, cea mai mare parte a femeilor nu vor avea niciodata imunitate naturala. Daca imunitatea obtinuta prin vaccinare dispare, cum este de asteptat, ele vor contracta rubeola exact in perioada graviditatii, cu efectele fatale asupra copilului lor nenascut.

Fiind o persoana sceptica, am crezut intotdeauna ca cea mai buna modalitate de a afla ce gandesc cu adevarat oamenii este sa observi ce fac, si nu ce spun. Daca cea mai mare amenintare a rubeolei este pentru fatul nenascut, gravidele ar trebui protejate in primul rand prin vaccinarea obstetricienilor care le ingrijesc in timpul sarcinii. Totusi, intr-un studiu efectuat in California si publicat in “Journal of the American Medical Association”, mai mult de 90% din medicii obstetricieni-ginecologi au refuzat sa fie vaccinati. Daca insisi medicii se tem de vaccin, de ce Dumnezeu legea cere ca dvs. si alti parinti sa acceptati administrarea vaccinului copiilor dvs. ?

TUSEA CONVULSIVA

Tusea convulsiva este o boala foarte contagioasa care se transmite pe calea aerului de la o persoana infectata la una sanatoasa. Perioada de incubatie este de 7-14 zile. Simptomele initiale sunt identice cu o raceala banala : nasul curge, stranut, stare de slabiciune, lipsa poftei de mancare, lacrimarea ochilor, si , uneori, o febra usoara.

Pe masura ce boala progreseaza, pacientul dezvolta o tuse severa in timpul noptii. Ulterior tusea apare si ziua. In 7-10 zile dupa aparitia primelor simptome, tusea devine paroxistica. Copilul tuseste de mai multe ori in timpul fiecarei respiratii, atat de violent incat fata i se schimba la culoare in timpul accesului de tuse: poate deveni vinetie sau cu tenta rosiatica. Fiecare acces de tuse se termina cu un inspir zgomotos, asemanat cu un chiot, ceea ce a dus la denumirea populara a bolii, care in limba romana este “tuse magareasca”. De multe ori copilul tuseste pana varsa.

Tusea convulsiva poate apare in orice grupa de varsta, dar mai mult de jumatate din victime au varsta sub 2 ani. Boala poate ameninta viata, mai ales daca apare la sugari (copii mai mici de un an). Persoanele infectate pot transmite boala altora timp de pana la o luna dupa aparitia simptomelor initiale, de aceea este important ca aceste persoane sa fie izolate, pentru a nu veni in contact mai ales cu copii.

Nu exista tratament specific pentru tusea convulsiva, altul decat repausul la pat si incurajarea, astfel incat copilul sa se simta inconjurat de afectiune si ajutat. Uneori se pot folosi antitusive, dar ele sunt rareori de folos, asa ca eu personal nu le recomand. Totusi, daca un sugar face boala, e bine sa fie ingrijit in mediu spitalicesc (sa fie internat in spital). Pericolele pentru bebelusi sunt extenuarea prin tuse si pneumonia. La sugarii foarte mici s-au semnalat chiar cazuri de fracturi costale din cauza acceselor de tuse violenta.

Vaccinarea impotriva tusei convulsive se face prin triplul vaccin DTP (Diftero-Tetano-Pertussis), care cuprinde si componentele anti-difterica si anti-tetanica. Desi vaccinul este folosit de cateva zeci de ani, este unul dintre cele mai controversate. Exista inca indoieli asupra eficacitatii lui si multi medici impartasesc ideea ca efectele adverse nocive ale vaccinului depasesc presupusele beneficii.

Dr. Gordon T. Stewart, seful departamentului de medicina comunitatii de la Universitatea din Glasgow, Scotia, este unul din cei mai puternici critici ai vaccinului anti-pertussis (anti-tuse convulsiva). El spune ca a sustinut ideea de vaccinare pana in anul 1974, cand a inceput sa observe izbucniri de epidemii de tuse convulsiva in randul copiilor care fusesera vaccinati. “Acum, in Glasgow”, spune el, “30% din cazurile de tuse convulsiva apar la pacientii vaccinati. Aceasta ma face sa concluzionez ca vaccinul nu confera protectia presupusa”.

Ca si in cazul altor boli infectioase, mortalitatea prin tuse convulsiva incepuse sa scada inainte de aparitia vaccinului. Vaccinul nu a fost introdus decat dupa 1936, dar mortalitatea incepuse sa scada constant din 1900 si chiar mai devreme. Potrivit dr. Stewart, “mortalitatea prin tuse convulsiva scazuse cu 80% inainte de introducerea vaccinului”.             Impartasesc parerea dr. Stewart, aceea ca factorul-cheie in controlul tusei convulsive a fost nu vaccinul, ci imbunatatirea conditiilor de trai ale potentialelor victime.

Efectele adverse obisnuite ale vaccinului pertussis (DTP), recunoscute in revista “Journal of American Medical Association”, sunt febra, crizele de plans, o stare asemanatoare socului si efecte locale, la nivelul pielii, cum ar fi umflarea, roseata si durerea. Reactii adverse mai rare, dar mai serioase includ convulsiile si afectarea ireversibila a creierului care duce la retardare mintala. Vaccinul a fost legat, de asemenea, si de sindromul de moarte subita la sugar. In 1978-1979, in cadrul unei largiri a programului de vaccinare a copiilor in statul Tennessee, au fost raportate 8 cazuri de moarte subita imediat dupa administrarea vaccinului DTP.

Se estimeaza ca doar 50-80% din cei vaccinati prezinta protectie reala impotriva bolii. Conform raportului revistei “Journal of the American Medical Association”, numarul de cazuri de tuse convulsiva in SUA este de 1.000-3.000 pe an, iar numarul de decese de 5-20 pe an.

DIFTERIA

Desi a fost una dintre cele mai temute boli ale copilariei in zilele bunicilor noastre, difteria a disparut aproape cu desavarsire in prezent.

Numai 5 cazuri au fost raportate in SUA in 1980. Cei mai multi doctori sustin ca scaderea cazurilor se datoreaza vaccinului DTP, dar exista numeroase dovezi ca incidenta difteriei era deja in scadere inainte de aparitia vaccinului.

Difteria este o boala bacteriana foarte contagioasa care se raspandeste prin tuse si stranut sau prin atingerea obiectelor atinse de persoane infectate. Perioada de incubatie variaza intre 2 si 5 zile. Primele simptome sunt durere in gat, greata, tuse si febra de 38-39 grade Celsius. Pe masura ce boala progreseaza, pete alb-murdar apar pe amigdale si in faringe.             Faringele si laringele se umfla, facand ca actul inghitirii sa fie foarte dificil. Tumefierea laringelui poate ingreuna respiratia ducand, in cazuri severe, la sufocare si moarte. Boala necesita tratament medical si se trateaza cu antibiotice ca penicilina sau eritromicina.

Astazi, probabilitatea de a contracta difterie este, pentru copilul dvs., aceeasi cu probabilitatea de a fi muscat de un sarpe cobra. Cu toate acestea, milioane de copii sunt vaccinati impotriva difteriei cu injectii repetate la doua, patru, sase si 18 luni de viata si apoi din nou vaccinati cand intra la scoala. (nota traducatorului : la noi in tara vaccinul DTP se administreaza la 2, 4, 6 si 12 luni, cu rapel la 2 ani si 6 luni)

Si aceasta, in ciuda dovezilor acumulate in ultimii ani, in care mici epidemii au aparut in randul copiilor ; cu aceste prilejuri s-a observat ca cei vaccinati nu au dus-o mai bine decat cei nevaccinati, boala afectandu-i pe toti deopotriva. In anul 1969, in timpul unei mici epidemii de difterie in Chicago, comisia de sanatate a orasului a raportat ca 4 din cei 16 copii bolnavi erau vaccinati la zi cu toate vaccinurile si rapelurile, iar alti 5 copii bolnavi primisera una sau mai multe doze din vaccin. Doi din ultimii 5 mentionati, desi imbolnaviti de difterie, au prezentat titru protector de anticorpi la testele de sange facute cu ocazia epidemiei. Un alt raport al unei epidemii in care 3 persoane au decedat, a aratat ca unul din cele trei decese a survenit la o persoana vaccinata si ca 14 din cei 23 de purtatori descoperiti, fusesera vaccinati conform schemei.

Aceste episoade zdruncina argumentul ca disparitia difteriei sau a oricarei alte boli ale copilariei se datoreaza vaccinarii. Cum explica sustinatorii vaccinarii aceste incidente ? Numai aprox. jumatate din statele americane au prevederi legale care obliga la vaccinarea impotriva bolilor infectioase si procentul de copii vaccinati variaza de la stat la stat. In consecinta, zeci de mii, poate chiar milioane de copii din zonele unde serviciile medicale sunt limitate si pediatrii aproape inexistenti, n-au fost niciodata vaccinati impotriva bolilor infectioase si ar trebui sa fie vulnerabili la ele. Totusi, incidenta bolilor infectioase nu se coreleaza in nici un fel cu existenta sau inexistenta vaccinarii obligatorii in statele americane respective.

Tinand seama de raritatea bolii in prezent, de existenta tratamentului antibiotic eficient impotriva difteriei, de protectia indoielnica oferita de vaccin, de costul anual impovarator al administratii lui (de mai multe milioane dolari) si de vesnica prezenta a potentialelor efecte adverse nocive pe termen lung ale acestui vaccin ca si ale oricarui alt vaccin, consider continuarea vaccinarii impotriva difteriei ca inutila. Recunosc ca nu s-au semnalat efecte nocive periculoase ale vaccinului, dar asta nu inseamna ca ele nu exista. In jumatatea de secol de cand vaccinul se foloseste, nici un fel de cercetare a efectelor pe termen lung ale vaccinarii nu s-a intreprins !

VARICELA

Aceasta este boala mea favorita, in primul rand deorece este o boala inofensiva a copilariei si, in al doilea rand, pentru ca nici o companie farmaceutica nu a lansat inca pe piata un vaccin impotriva ei. Acest al doilea motiv poate sa nu dureze mult, deorece exista rapoarte care atesta ca un vaccin impotriva varicelei va aparea curand (nota traducatorului : articolul este scris in anul 1983; intre timp, vaccinul impotriva varicelei a fost, intr-adevar, lansat pe piata ).

Varicela este o boala transmisibila foarte frecventa in copilarie. Primele semne ale bolii sunt febra usoara, durere de cap, dureri musculare de spate si lipsa poftei de mancare. Dupa o zi sau doua, mici pete rosii apar pe piele; in cateva ore ele se maresc si se transforma in vezicule (basicute). La sfarsit, cruste (cojite) se formeaza deasupra veziculelor; acestea se cojesc in una-doua saptamani. Eruptia cutanata se insoteste de prurit sever (mancarimea pielii) si copilul trebuie incurajat sa nu se scarpine. Pentru a usura mancarimea, pe piele se pot aplica lotiuni cu calamina sau se pot face bai cu amidon de porumb.

Boala nu necesita tratament medical. Pacientul va fi incurajat sa stea la pat si sa bea multe lichide ca sa previna deshidratatrea datorata febrei.

Perioada de incubatie a varicelei este de 2-3 saptamani, boala fiind contagioasa aprox. timp de 2 saptamani, incepand de la doua zile dupa aparitia eruptiei. Copilul bolnav va trebui sa fie izolat in aceasta perioada pentru a evita raspandirea bolii.

TUBERCULOZA

( Nota traducatorului : in SUA nu s-a folosit niciodata un vaccin impotriva tuberculozei; de aceea, autorul discuta la aceasta boala doar eficienta testului cutanat de depistare a tuberculozei. La noi in tara, impotriva tuberculozei se foloseste vaccinul BCG. Este important de stiut ca numarul cazurilor de tuberculoza si mortalitatea prin aceasta boala au avut un curs asemanator in Europa – unde s-a folosit vaccinarea in masa cu vaccinul BCG – si in SUA, unde nu s-a folosit niciodata un vaccin).

Parintii ar trebui sa presupuna, si cei mai multi o fac, ca testul folosit de medici pentru depistarea tuberculozei produce un rezultat corect.

Testul cutanat la tuberculina este insa un contra-exemplu in acest sens. Chiar si Academia Americana de Pediatrie,care rareori critica vreo procedura folosita de rutina de membrii ei, a eliberat un document critic la adresa acestui test. In document se spune :

Mai multe studii au aruncat indoiala asupra sensibilitatii unor teste folosite in screening-ul tuberculozei. Intr-adevar, un comitet al Biroului de Biologie a recomandat producatorilor ca fiecare test sa fie testat pe 50 de pacienti cunoscuti ca infectati cu bacilul tuberculozei, astfel incat produsele sa fie suficient de eficiente si sa poata identifica orice pacient cu tuberculoza activa. Totusi, deoarece multe din aceste studii nu au fost realizate randomizat, in modul dublu-orb si au inclus mai multe teste cutanate administrate simultan (de aici posibilitatea suprimarii reciproce a reactiilor), interpretarea testelor este dificila.”

Documentul concluzioneaza ca “Testele de screening pentru tuberculoza nu sunt perfecte si medicii trebuie sa fie constienti ca pot obtine reactii fals negative ca si reactii fals pozitive”.Pe scurt, copilul dvs. poate avea tuberculoza desi testul la tuberculina este negativ. Sau poate sa nu aiba tuberculoza, desi are o reactie pozitiva la testul cutanat. Acest lucru poate avea consecinte dezastruoase deoarece cei mai multi medici vor recomanda una sau mai multe radiografii de torace care expun inutil copilul la radiatii X. Medicul il va pune apoi pe medicamente periculoase ca izoniazida, pentru perioade de luni sau ani, “pentru a preveni evolutia tuberculozei”. Chiar si Asociatia Medicala Americana a recunoscut ca medicii au prescris indiscriminat si exagerat izoniazida. Acest lucru este rusinos pentru ca se cunoaste lunga lista de efecte adverse ale medicamentului asupra sistemului nervos, sistemului gastro-intestinal, sangelui, maduvei hematogene, pielii si glandelor endocrine. De asemenea, nu este de neglijat faptul ca respectivul copil ar putea deveni un fel de “paria” in zona unde locuieste din cauza etichetei de “bolnav de tuberculoza”.

Sunt convins ca potentialele consecinte ale testului pozitiv la tuberculina sunt mai rele decat amenintarea bolii in sine. Cred ca parintii ar trebui sa refuze testul, cu exceptia situatiei in care stiu sigur ca copilul a venit in contact cu persoane bolnave de tuberculoza.

SINDROMUL DE MOARTE SUBITA LA SUGAR ( SMSS)

(Nota traducatorului : SMSS este definit ca decesul brusc al unui sugar, in plina stare de sanatate aparenta, fara a se putea identifica o cauza imediata).

Frica de se trezi intr-o dimineata si de a-si gasi copilul mort in patutul lui pandeste in mintea multor parinti. Medicina inca nu a elucidat cauzele SMSS, dar explicatia cea mai raspandita printre cercetatori este aceea ca sistemul nervos central este afectat astfel incat actul involuntar al respiratiei este suprimat.

Aceasta este o explicatie logica, dar nu da raspunsul la intrebarea : ce anume cauzeaza disfunctia sistemului nervos central ? Suspiciunea mea, impartasita si de alti confrati medici, este ca cele 10.000 de decese prin SMSS raportate in fiecare an in SUA sunt legate de unul sau mai multe vaccinuri din cele administrate de rutina copiilor. Vaccinul pertussis (impotriva tusei convulsive) este cel mai incriminat, dar poate fi oricare din celelalte.

Dr. Willian Torch de la Universitatea de Medicina din Reno a publicat un raport care sugereaza ca vaccinul DTP este responsabil de decesele prin SMSS. El a remarcat ca doua treimi din cei 103 copii decedati prin SMSS fusesera vaccinati cu DTP in cele trei saptamani dinainte de moartea lor, multi decedand chiar a doua zi dupa vaccinare. El afirma ca aceasta nu este o pura coincidenta, si concluzioneaza ca “o relatie cauzala este sugerata” cel putin pentru o parte din cazurile de copii vaccinati cu DTP si decedati prin SMSS. De asemenea sunt raportate si decesele din Tennessee mentionate mai devreme in acest articol. In acel caz, ca urmare a interventiei autoritatilor medicale, producatorul vaccinului a retras de pe piata toate dozele nevandute inca din lotul respectiv de vaccinuri.

Femeile gravide care sunt ingrijorate de SMSS trebuie sa poarte in minte faptul ca alaptarea naturala a viitorului copil este foarte importanta; alaptarea este unul din factorii care pot impiedica moartea subita a sugarilor si alte accidente grave. Exista dovezi ca sugarii alaptati natural sunt mai putin expusi la alergii, boli respiratorii, gastroenterite, hipocalcemie, obezitate, scleroza multipla si moarte subita. Un studiu stiintific despre SMSS a concluzionat ca “alaptarea poate fi privita ca o blocada a multelor cai prin care se produce moartea subita la sugar”.

POLIOMIELITA

Toti cei care au trait in anii 1940 nu pot uita fotografiile copiilor in plamani de metal, nu pot uita imaginea unui presedinte al SUA tintuit in scaun cu rotile de aceasta boala cumplita si isi amintesc interdictia de a utiliza plajele publice de teama de nu contracta poliomielita. Poliomielita este practic inexistenta astazi, dar frica de atunci persista si exista credinta populara ca vaccinarea a eliminat boala. Acest lucru nu este surprinzator, avand in vedere campania puternica de promovare a vaccinului facuta la vremea respectiva.

Adevarul este ca nu exista dovezi stiintifice convingatoare ca vaccinul a dus la disparitia bolii. Asa cum am mentionat si in alte parti ale acestui articol, poliomielita a disparut si in alte tari ale lumii, in care vaccinul nu a fost folosit atat de extensiv.

Important pentru parintii acestei generatii de copii este faptul ca, in prezent, cele mai multe cazuri de poliomielita sunt provocate chiar de vaccinarea in masa impotriva poliomielitei, asa cum arata dovezile. In septembrie 1977 Jonas Salk, descoperitorul vaccinului cu virus polio omorat a depus marturie, impreuna cu alti oameni de stiinta, in acest sens. El a spus ca cele mai multe din cazurile sporadice de poliomielita care au aparut in SUA dupa 1970 au fost, probabil, produsul vaccinului cu virus poliomielitic viu care este in uz in prezent in SUA.

In acelasi timp, o disputa este in plina desfasurare intre imunologi cu privire la riscurile vaccinului cu virus viu contra vaccinului cu virus mort. Sustinatorii vaccinului cu virus mort cred ca virusul viu poate produce efectiv boala odata introdus in corpul omenesc prin vaccin. Sustinatorii vaccinului cu virus viu afirma ca vaccinul cu virus mort nu ofera protectie reala impotriva bolii si ca, din contra, creste susceptibilitatea la boala a celor vaccinati.

Aceasta situatie imi ofera rara oportunitate de a ramane, in mod confortabil, neutru. Cred ca ambele tabere au dreptate si ca folosirea oricaruia din cele doua vaccinuri va creste, nu va diminua, posibilitatea ca copilul dvs. sa contracteze boala.

Pe scurt, se pare ca cel mai eficient mod de a va proteja copilul impotriva poliomielitei este sa va asigurati ca nu va fi vaccinat !

Read Full Post »

Older Posts »