Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘satana’

Sfîntul Apostol Pavel scrie către Timotei: ,, … În vremile cele de apoi se vor depărta unii de la credinţă, luînd aminte la duhurile înşelătoare şi la învăţăturile cele drăceşti” (I Timotei 4, 1).

Iar despre Antihrist, într-o profeţie atribuită Sfîntului Mucenic Ipolit, papă al Romei, aflăm următoarele:

„Pe lîngă aceasta va face şi minuni: pe cei leproşi  va curăţi, pe cei bolnavi va tămădui şi draci va scoate, va spune înainte cele viitoare, va spune cele ce s-au făcut întru depărtare, va învia morţi, va lumina orbi şi alte minuni va face, toate acestea cu năluciri drăceşti” (Din „Sfîrşitul Omului” p. 122, Sfânta Mănăstire Prodromul, Ed. Schitul Darvari, Bucureşti).

Deopotrivă prooroceşte şi Sfîntul Efrem Sirul:

,, Va veni pîngăritul, ca un fur, ca să înşele pe toţi; fiind smerit, liniştit, urînd cele nedrepte, despre idoli întorcîndu-se blagocestia mai mult cinstind, bun iubitor de săraci, peste măsură frumos, prea cu bună aşezare, lin către toţi, cinstind cu covîrşie pe neamul iudeilor. lară întru toate acestea, va face semne, arătări şi înfricoşări cu multă stâpînire şi se va meşteşugi cu vicleşug ca să placă tuturor şi să fie iubit degrabă de mulţi şi daruri nu va lua, cu minie nu va grăi, mîhnit nu se va arăta, şi cu chipul bunei  rînduieli  va amăgi lumea, pînă ce se va face împărat. lară după aceasta se va înălţa inima lui, şi va vărsa balaurul amărăciunea sa, punînd înainte din Sion, veninul morţii, tulburînd lumea, va clăti marginile (pămîntului), va necăji toate, va pîngări suflete; nu ca un cucernic se va arăta, ci cu totul întru toate fără de omenie”.

„Va amăgi lumea cu năluciri vrăjitoreşti:  va muta munţii şi ostroavele;  îşi va întinde mainile lui şi va aduna mulţime de tîrîtoare şi păsări; aşişderea încă va păşi pe deasupra adîncului şi pe mare ca pe uscat va umbla; însă toate acestea vor fi năluciri. Şi mulţi vor crede întru el, şi-l vor slăvi ca pe un Dumnezeu tare” (p. 149 din aceeaşi scriere).

Din descoperirea acestor profeţii rezultă că Antihristul va putea face, prin puterea şi lucrarea Satanei, multe semne şi minuni înşelătoare, pe care sfinţii le numesc năluciri. Astfel duhul răului, prin mijlocirea omului fărădelegii, va vindeca cu uşurinţă bolnavi, ba chiar şi pe cei leproşi, va lumina orbi şi va putea vesti lucruri viitoare.

E interesant de menţionat, în legătură cu aceste lucrări ale diavolului, întreprinse fie de-a dreptul, fie prin intermediul unor oameni prinşi în orbita lui, ce spune Toma d’Aquino:

,, … precum meşterul face un lucru care celorlalţi oameni li se pare minunat, astfel şi diavolul face ceva în chip firesc, care nouă ne poate părea că este minune; căci uşor îi este diavolului să însănătoşeze un bolnav, ori să tămăduiască o rană … folosind puterile ascunse care sînt în corpul omului” (Expositio in Ev. Mt. Antverpiae 1612, Parisis 1876, Catena  Aurea quator Ev., Antverpiae 1612).

Acelaşi punct de vedere îl susţin şi mulţi alţi teologi occidentali, precum Caietanus, Jansenius, Arnold şi alţii.

Diavolul poate şti mai dinainte despre cele viitoare şi înştiinţîndu-i pe slujitorii săi, aceştia pot apărea astfel ca nişte profeţi. (Tot astfel şi Suarez în ,,De virtute religionis”, lib. 2, cap. 8 şi 6 şi urm.; cap. 16 n. 6 urm. Knabenbauer Mt. II. 336).

Lucrările cu aparenţă suprafirească împlinite de demoni, deşi ies din ordinea normală obişnuită, se petrec totuşi  în ordinea naturală a universului. a. V. Bonniot, ,,Wunder und Scheinwunder” Mainz 1889, L. Fonch. ,,Die Wunder des Herrn”, I, ed. 2 p. 4).

Iată deci cum se pot produce înşelăciuni nebănuite În acest domeniu de manifestări zăpăcind lumea într-o măsură nemaipomenită şi depărtînd-o de la calea cea dreaptă.

Sub o formă sau alta, aparent sau neaparent, se pot produce cazuri de posesiuni demonice şi cu unii oameni presupuşi credincioşi şi vădit „bisericoşi”.

In această privinţă, putem spune că se întîlnesc feluriţi ocultişti sau mediumi spiritişti care postesc şi se împărtăşesc  regulat.

Intrucît însă ei nu mai stau sub ascultarea Bisericii, ci se abat de la cuvîntul învăţăturilor de mîntuire, posturile şi rugăciunile şi toate jertfele lor sînt întinate, iar ei se expun să-şi mănînce osînda veşnică prin Împărtăşirea cu Sfintele Taine. Căci „jertfa celor răi este o scîrbă înaintea Domnului” (Solomon, Proverbe 21, 27). ,,Şi dacă cineva îşi întoarce urechea să nu asculte Legea, chiar şi rugăciunea lui este o scîrbă” (Proverbe 28, 9).

Urîciunea neascultării este atît de mare înaintea lui Dumnezeu, încîr Duhul Sfînt îi mustră cu asprime şi pe preoţii care s-au abătut din calea cea sfîntă.

„Căci buzele preotului trebuie să păzească ştiinţa şi din gura lui se aşteaptă învăţătură, pentru că el este un sol al Domnului oştirilor. Dar voi v-aţi abătut din cale, aţi făcut din Lege un prilej de cădere pentru mulţi … ” (Maleahi 2, 7).

„Dacă nu veţi asculta, dacă nu vă veţi pune inima ca să daţi slavă numelui Meu, zice Domnul oştirilor, voi arunca în voi blestemul…” (Maleahi 2, 2).

Din păcate, în zilele noastre, nu se dă totdeauna însemnătatea cuvenită unor asemenea probleme, iar adeseori, mulţi dintre noi, ne arătăm mai îngăduitori cu păcatele oamenilor, decît cu oamenii ca penitenţi.

Sînt, prin urmare, unii credincioşi răzvrătiţi, care deşi se socotesc  fii ai Bisericii Ortodoxe, îşi leagă totuşi mintea şi sufletul de anumite credinţe eretice; sînt spiritişti, ,,spiritualişti”, teosofi, masoni, ocultişti, care se strecoară prin fraudă ca să primească Sfînta Impărtăşanie.

Dar „cine mănîncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic, va fi vinovat de trupul şi sîngele Domnului” (I Corinteni 11, 27).

 

Pe de altă parte, ,, … acest soi de draci nu iese afară decît cu rugăciune şi cu post” (Matei 17, 21). Iar adevăratul post şi adevărata rugăciune presupune o stare de smerenie, de lepădare de sine şi de sărăcie cu duhul. Cine este smerit este în totul ascultător Bisericii, Sfintelor Canoane şi tuturor rînduielilor. Cine este smerit, nu se socoteşte nici înţelept, nici ales, nici „iniţiat”, nici mîntuit. Smeritul primeşte şi ascultă întreg cuvîntul dreptei credinţe, fără a se situa în afara sobornicitătii. El nu răstălmăceşte Scripturile şi hotărîrile Sfintelor Sinoade ecumenice într-o altă înţelegere decît aceea pe care a hotărît-o Biserica. El nu se Întovărăşeşte cu ereticii şi cu necredincioşii, iar dacă ar voi să-i cîştige la adevăr, după prima şi a doua mustrare, el se îndepărtează de cel ce se împietreşte în neprimirea Adevărului.

In haosul acesta al tuturor abaterilor şi al neascultării de Lege, se pot afla uneori şi preoţi: nu e pădure fără uscături … Şi asemenea căderi pot lua diferite înfăţişări: de la nerespectarea rînduielilor bisericeşti şi a Canoanelor ecumenice, pînă la cazul unor preoţi caterisiţi pentru erezii, pentru îndeletniciri neîngăduite sau pentru alte grave abateri.

Oricît de excepţionale şi anormale ar apărea aceste întîmplări, faţă de cinstitul şi venerabilul nostru Cler, este nevoie să ne folosim şi de aceste dureroase exemple în scopul de a lămuri anumite idei. Dacă aceşti slujitori ai Altarului, în săvîrşirea unor acte de care se fac vinovaţi îşi dau seama, în parte sau în totul, despre acele călcări de la legea lui Dumnezeu, ei îşi vor da socoteala înaintea Judecătorului de faptele lor, dar, în cît provin dintr-o stare a păcatului, ei au căzut în orbita unei acţiuni de posesiune.

Deci nu este de mirare dacă puterea demonică care lucrează  în împlinirea unor false minuni, poate acţiona şi asupra unor slujitori ai Altarului şi mai cu seamă asupra acelora căzuţi Într-o alterare de credinţă şi de duhovnicie.

Bineînţeles însă că întrucît un preot nu este caterisit, pentru anumite grave abateri, actele lui sfinţitoare nu sânt viciate de păcatele lui personale, atît timp cît acele Sfinte Taine şi ierurgii sînt împlinite după toată rînduiala Bisericii noastre Ortodoxe.

Pe de altă parte, dacă vicleanul diavol poate să dispună – în parte sau total – de viaţa unor oameni aflaţi în păcate şi în neascultare faţă de Dumnezeu, nu-i este Îngăduit ca să facă acelaşi lucru şi cu cei credincioşi care împlinesc cu toată supunerea sfintele şi dumnezeieştile porunci. Pe cei drepţi Domnul îi ocroteşte în chip deosebit şi numai uneori îi lasă într-o luptă mai grea cu Satana, în mijlocul unor ispite mai mari, ca o încercare şi spre o mai mare învrednicire a lor.

Spune Domnul, către Moise: ,,Dacă veţi asculta aceste porunci, dacă le veţi păzi şi împlini, Domnul Dumnezeul tău va ţine faţă de tine legămîntul şi îndurarea cu care s-a jurat părinţilor tăi. El te va iubi, te va binecuvînta şi te va înmulţi … „.

„Domnul va depărta de tine orice boală; nu-ţi va trimite nici una din acele molime rele din Egipt, pe care le cunoşti, ci va lovi cu ele pe toţi cei ce te urăsc” (Deuteronom 7, 12-15).

 

 

Read Full Post »

Partea II   –    DESPRE DIFERITE SEMNE Şl VINDECĂRI PRESUPUSE SUPRAFIREŞTI

DAR DE ORIGINE DEMONICĂ

 

Aşadar, tocmai asemenea oameni lepădaţi de Dumnezeu devin sculele Ispititorului. Şi tocmai – cu ei se pot întreprinde cele mai mari farmece şi vrăjitorii. Adeseori, fără ştiinţa acestora, puteri nevăzute îi pot călăuzi spre ţinte nebănuite, urmînd unor anumite porunci demonice. Într-un acelaşi chip tainic, asemenea unelte demonice se pot îmbolnăvi sau se pot „vindeca” din senin, în cîte şi mai cîte feluri. Asupra lor, prin lucrarea Satanei, falşii prooroci pot exercita cu mare putere semne nemaipomenite. Sînt cazuri în care, fără greş, li se poate prezice acestora despre ziua şi chipul morţii lor. Şi, ca prin minune, lucrul se adevereşte … Cu cît apar însă mai impresionante asemenea întîmplări „suprafireşti”, cînd astfel de sentinţe de moarte se rostesc ca un mijloc de pedepsire de către slujitorii Necuratului, împotriva acelora care ar fi batjocorit pretinsele lor minuni, iar boala sau moartea îi atinge pe acei nenorociţi, fără nici o pregetare, ca un trăznet !

Atari fenomene se petrec prin mijlocirea a feluriţi vrăjitori şi falşi profeţi, despre care demonologia vorbeşte cu destulă evidenţă.


Printre unele asemanatoare semne fantastice este interesant cazul relatat în nr. din 24 august 1939 al ziarului Universul, cu privire la exploratoarea Elin Osborne. Iată articolul: ,,O femeie încearcă să descopere originile magiei negre”, Londra, august 1939.

Exploratoarea şi în acelaşi timp bioloaga Mrs. Elin Osbome, după ce a trăit timp de 5 ani în cele mai întunecate regiuni ale Africii, povesteşte în rapoartele sale cum a încercat să pătrundă în tainele magiei negre, precum şi întîmplările la care a fost de faţă.

Intr-un contact pe cît de strîns cu lumea magiei, reuşi sa culeagă materialul de care acum lumea ştiinţifică se ocupă cu cea mai mare atenţie.

Mrs. Osborne a fost de faţă la «evocarea spiritelor morţilor»; ea a văzut oameni şi animale lovite de blesteme care le-au pricinuit moartea instantanee.

Cînd după 4 ani, Mrs. Osborne fu apucată de dorul casei, un vrăjitor o anunţă că dorinţa ei s-ar putea satisface fără ca să fie nevoită să facă o astfel de călătorie. Cu alte cuvinte, el o asigură că prin ajutorul magiei ar putea să facă să-şi revadă patria. După puţin, ea nu-şi mai putu da seama de ceea ce se întîmpla în jurul ei, dar se văzu la Londra pe stradă, văzu animaţia mare din capitala Angliei, oamenii pe care îi cunoştea şi în fine … după 2 ore se întoarce iarăşi în lumea africană. Mai văzuse – „în această plimbare închipuită la Londra „ multe lucruri noi, de care era complet străină, neavînd nici o cunoştinţă despre existenta lor şi despre care, acum cînd se află la Londra, s-a convins că într-adevăr n-au fost vedenii şi există în realitate. Mrs. Osborne a fost personal martoră la această întîmplare, care pînă în clipa de faţă n-a putut fi explicată în nici un fel”.


În domeniul manifestărilor oculte, puse în mişcare prin acţiunea demonică, intervin în chip conştient sau inconştient şi anumite puteri psihice ale omului.

Fiinţa umană şi-a păstrat, şi după cădere, diferite facultăţi ascunse, extra-normale, care pot fi călăuzite şi folosite fie de către entităţi angelice, atunci cînd este vorba de oameni aflaţi în legătură harică cu Dumnezeu, fie de către entităţi demonice, atunci cînd este vorba de oameni ieşiţi de sub harul lui Dumnezeu .Nesfîrşit este numărul unor asemenea cazuri întamplate în lume, în toate vremurile şi în toate locurile. O lucrare de demonism de mare răsunet, pomenită atît în Faptele Apostolilor, cît şi în Cazanie, este de pildă aceea petrecută cu Simon Magul. Impotriva acestui posedat au avut mult de luptat Sfîntul Apostol Petru şi Sfîntul Clement, pentru a convinge lumea despre falsele lui minuni.

Sînt şi unii falşi profeţi creştini, care împlinesc semne fantastice, în închipuirea că prin puterea lui Dumnezeu pot săvîrşi acele lucrări. Un asemenea caz a fost în zilele noastre şi acela al călugărului Rasputin de la Curtea Ţarului Nicolae al II-lea, care a stîrnit rnînia de sus asupra acelora care au crezut în semnele lui.

Dar falşi profeţi sînt uneori şi oameni de bună credinţă, convinşi că sînt trimişii lui Dumnezeu şi că slujesc Bisericii, fără a înţelege că sînt uneltele oarbe ale Necuratului şi că rătăcesc lumea de la Adevăr.

Despre mijloacele de identificare ale unor asemenea cazuri se va putea afla în cursul capitolelor următoare.

Cu privire la posibilităţile de vindecări de boli pe care le poate simula Satana, se ştie că suferinţe fizice reale sînt îndepărtate prin descîntece, deci pe o cale absolut demonică. Dar, totodată, se pot obţine false tămăduiri şi pe calea magnetismului animal, a hipnotismului sau a altor metode psihice, cum ar fi şi autosugestia preconizată de Coue sau „ştiinţa creştină” a protestantei Mary Backer Eddy.

E vorba deci de metode din domeniul „ocultismului”, care nu au nimic de-a face cu adevăratele minuni împlinite prin puterea Duhului Sfînt, singurele admise şi recunoscute de Biserică în ordine duhovnicească.

Şi totuşi, asemenea cazuri impresionante de „vindecări” se Împlinesc pe căi lăturalnice şi neîngăduite, spre buimăcirea multora, tocmai prin faptul că poartă roate aparenţele unor adevărate minuni.

In linie generală, se poate afirma că diferitele boli sau tulburări mintale cum ar fi: nebunia, isteria, halucinaţia, somnambulismul, neurastenia, obsesiile şi maniile, sînt în mare parte produsul unor influenţe directe demonice, care se exercită asupra celor bolnavi. Tămăduirea firească a acestora atîrnâ, în primul rînd, de exorcisme, de sfintele slujbe şi de Sfintele Taine ale Bisericii. Orice alte încercări nu pot aduce o reală izbăvire acelor suferinzi decît numai În mod aparent, cauza adîncă a răului rămînînd nevindecată. Pe de altă parte, pe terenul zdruncinat al acestor tulburări psihice, acţiunea demonică se poate şi mai mult exercita.

Pr. Serghei Bulgakov, cunoscutul teolog rus, spune:

,,Ceea ce se numeşte halucinaţie poate să se considere – cel puţin cîteodată – ca o viziune a lumii spirituale, nu în partea ei luminoasă, ci în partea ei întunecoasă. In afară de această viziune directă, pe care o caută atît de mult ocultiştii, influenţa puterilor Întunericului se exercită Într-un chip imperceptibil, spiritual. Taina botezului este precedată de rugăcinile catehumenilor, care comportă patru rugări în care puterile demonice sînt exorcizate şi somate să iasă din noul botezat” (Ortodoxia – S. Bulgakoff – Tip. Arhidiecezană Sibiu, p. 161).

Dacă prin citirea moliftelor şi cu ajutorul lui Dumnezeu, se îndepărtează demonii de la oameni, între care şi de la aceia cu desăvîrşită înfăţişare de sănătate trupească, dar nesfinţiţi, În schimb, prin căderea şi recăderea multora în păcate, puterile demonice se cuibăresc iar în creştinii descreştinaţi şi exercită asupra acestora, în felurite şi viclene chipuri, o influenţă nefastă, care devine cu atît mai primejdioasă cu cît nu întîlnesc ♫n calea lor nici o rezistenţă duhovnicească.

În diferite cazuri de îmbolnăviri şi „vindecări neobişnuite” cu înfăţişări miraculoase, se pot manifesta influenţele unor lucrări demonice într-un chip foarte ascuns şi primejdios. Aşa sînt toate pretinsele minuni petrecute cu proorocii mincinoşi care aparent caută să aducă lumea la credinţă, dar care, de fapt, aduc o credinţă greşită în mijlocul dreptcredincioşilor şi pierd lumea de la mantuire. In această privinţă, desigur că drumul mîntuirii rămane deschis pentru toată lumea, iar bunul Dumnezeu ar dori ca toţi să se pocăiască pînă la urmă. În gîndul acesta, noi nu trebuie să pierdem nădejdea pentru mîntuirea nimănui. Totuşi, în starea de negaţie în care s-ar afla cineva, faţă de adevărata Lumină, subjugat unor păcate grele sau prins în necredinţă sau într-o credinţă eretică, desigur că diavolul are o mare priza asupra aceluia, stăpînindu-l cu deosebită putere.

Dar cum popoarele creştine căzute în protestantism s-au sărăcit duhovniceşte de harul lui Dumnezeu, este firesc ca înşelăciunile mari de credinţă, de felul pretinselor minuni, să se producă mai cu seamă în ţările pravoslavnice, unde lumea dispune de darurile mîntuitoare ale Sfintelor Taine, şi unde diavolul vrea să-i piardă pe cei binecredincioşi prin alte mijloace. Aşadar cetatea pe care vrăjmaşul o asediază cu mai multă putere, este tocmai aceea a dreptei credinţe în Iisus Hristos. In scopul unor sminteli şi al unor erezii cît mai mari, Satana poate urzi o lucrare de pierzare fie de aici, fie de acolo, ridicînd pe cîte un prooroc mincinos, care, asemenea lupului răpitor în blană de oaie, cheamă lumea la pocăinţă, dar totodată strecoară în cuvîntul lui – fără să-şi dea seama – prin lucrarea unei puteri care îl depăşeşte, o învăţătură otrăvitoare, care îi poate prinde pe mulţi în undiţa Iadului, chiar şi pe unii dintre cei aleşi.

Pentru a întări asemenea „descoperiri” şi vedenii, în gîndul că ar fi de la Dumnezeu, Ispititorul caută să ne cîştige încrederea printr-un şir cît mai mare de false minuni. Asistăm, astfel, la multe „vindecări” petrecute cu numeroşi bolnavi, prin mijlocirea unui fals prooroc. Din punct de vedere medical, aceste vindecări sînt reale, se pot deci certifica, şi tocmai de aceea pot însemna pentru noi o chezăşie de adevăr. Aceasta este însă şi primejdia de pierzare pentru multă lume. Este deci necesar de a pătrunde în miezul acestor cazuri şi de a le cerceta în esenţa lor.

Aflăm astfel despre un mut care a căpătat graiul, despre un surd care a căpătat auzul, despre un paralitic care a putut să umble, despre un nebun care şi-a recîştigat minţile, şi altele asemănătoare, mergînd pînă la vindecări de anumite boli organice.

De un deosebit interes în toate aceste cazuri, ar fi însă fişa duhovnicească a fiecăruia dintre aceşti bolnavi vindecaţi, pentru a se putea cunoaşte îndeaproape care era trăirea lor cu Dumnezeu, atît înainte, precum şi după vindecarea lor minunată. Interesează a şti: 1. Mediul de viaţă spirituală din care provine fiecare; 2. Curăţenia de credinţă de care este luminat acel suflet faţă de Biserică; 3. Trăirea lui creştină; 4. Frecvenţa Împărtăşirii lui cu Sfintele Taine, în chip vrednic, sau dimpotrivă, absenţa lui de la viaţa euharistică, precum şi alte asemenea date.

Să ne închipuim cazul că cineva se naşte din desfrînare sau dintr-un incest, sau din oameni răi şi necredincioşi. Acest copil al păcatului creşte departe de Dumnezeu, iar cu vremea, prin propriile lui păcate, devine un vas necurat. Prin îngăduinţa lui Dumnezeu, diavolul îl ia în stăpînire, în parte sau cu totul; şi astfel, această fiinţă omenească poate căpăta un duh de orbire, un duh de muţenie, un duh de surzenie. De asemenea, un astfel de om poate deveni paralitic, epileptic, nebun. Deci duhuri rele îl pot stăpîni şi munci. El devine un posedat; este de la sine înţeles însă că nu toţi orbii, surzii şi muţii sînt posedaţi. Iar stăpînirea diavolului nu se întinde întotdeauna asupra sufletului cuiva, ci se poate mărgini numai asupra trupului lui.

Prin urmare, sînt cazuri de boli care se explică prin lucrarea duhurilor răului asupra oamenilor păcatului. „Din pricina păcatelor mele mi se îmbolnăveşte trupul, slăbeşte şi sufletul meu” (Paraclisul Maicii Domnului. Pesna 9. Catavasie).

Sau: ,,Din pricina maniei Tale, nu este sănătate în trupul meu, nu e pace în oasele mele din pricina păcatelor mele” (Psalmul 37, 3).

Aşadar, un demon poate ţine pe cineva într-o anumită infirmitate, provenită dintr-o stare de păcat.

Deci tocmai cu asemenea oameni Satana poate face lucrări de rătăcire în lume, sub înfăţişarea unor semne dumnezeieşti.

Cu unii ca aceştia se pot produce uneori „vindecări minunate”, dar înşelătoare, sub chipul falşilor profeţi.

Fiind ştiut că lumea este în genere ispitită de a crede în diferite semne neobişnuite – indiferent de provenienţa lor – mulţi oameni bolnavi sînt înclinaţi de a atribui puteri tămăduitoare unor manifestări sau practici cu totul dubioase. Aşa se întîmplâ şi cu peregrinarea pe la toate locurile unor pretinse arătări, prea puţin sau deloc verificate, de care se leagă atîtea suflete uşuratice, în dorinţa unor vindecări suprafireşti. Dar mulţi dintre aceştia uită cu desăvîrşire că, pentru vindecarea de boală, Sfînta Scriptură ne statorniceşte să chemăm preoţii Bisericii să ne ungă cu untdelemn sfinţit în numele lui Hristos şi să ne izbăvească de cel rău, prin lucrarea Duhului Sfint, care se săvîrşeşte în Taina Maslului, ca şi prin atîtea ierurgii ale Bisericii, dinadins lăsate în acest scop (Iacov 5, 14). ·

În cazul unor asemenea false minuni, duhul răului care a chinuit cu vreo infirmitate pe unii dintre aceşti bolnavi, îşi schimbă de bună voie chipul de manifestare sub care se prezenta pînă atunci, încît, într-adevăr, lucru „suprafiresc”, omul îşi capătă auzul, graiul, vederea … dar în schimb, mai tîrziu se va robi poate unor mari păcate sau erezii pierzătoare de suflet, în care vicleanul va fi putut să-l prindă cu mai mare putere.

Asemenea vindecări neobişnuite nu le face, prin urmare, diavolul în scopul binelui, ca să uşureze suferinţele oamenilor, ci în scopul unor digresiuni, ca să se creadă o minune ceea ce nu este minune, şi o lucrare dumnezeiască ceea ce este o înşelăciune satanică.

Dar o dată ce încrederea omului sau a mulţimii a fost cîştigată într-un asemenea chip, uşor îi va fi Ispititorului să infiltreze, într-un fel oarecare, şi o învăţătură sau o practică sau o credinţă greşită, care ne poate pierde de la mîntuire. In acest scop, prin anumite pretinse minuni, Satana încearcă uneori să smintească lumea şi cu anumite „învieri din morţi”. In asemenea cazuri nu este însă vorba de o reală înviere din morţi, ci numai de o stare de catalepsie în care s-ar fi aflat un posedat timp de mai multe ore sau zile. Sînt astfel bine cunoscute cazurile atîtor fakiri, care, după ce cad într-o stare cataleptică şi par de-a binelea morţi, încît şi pulsul şi respiraţia nu le mai sînt percepute, se trezesc totuşi după un anumit răstimp, exact în vremea mai dinainte hotărîtă.

Pentru o mai mare încredinţare asupra celor de mai sus, găsim mult temei în cuvîntul unor sfinţi ai Bisericii cu privire la lucrările de rătăcire ale Antihristului. După cum se ştie, către sfîrşitul vremurilor, se va ridica omul fărădelegii, vasul cel prea spurcat, de care pomeneşte Sfînta Scriptură, şi în care se va sălăşlui Satana şi va lucra cu toată puterea lui, pentru a prigoni Biserica şi pe aleşii Domnului. Va fi lupta ultimelor zvîrcoliri ale balaurului împotriva lucrării de mîntuire a Mîntuitorului. Antihristul va fi deci un om şi nu o nălucire. Tradiţia spune că va domni trei ani şi jumătate (timpul celor 42 de luni sau al celor 1240 de zile de care pomeneşte Daniil şi Apocalipsa) în care cerul se va închide şi nu va mai ploua şi se va usca tot pămîntul şi „va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost de la începutul lumii”.

Dar pînă cînd omul fărădelegii se va ridica făţiş împotriva Bisericii, va face multe semne şi minuni aparente ca să „înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi”.

 

Read Full Post »

DESPRE DIFERITE SEMNE Şl VINDECĂRI PRESUPUSE SUPRAFIREŞTI

DAR DE ORIGINE DEMONICĂ – Partea I

 

În legătură cu ivirea unor revelaţii se pot produce cazuri de vindecări de boli, semne cereşti sau vedenii, petrecute fie cu vizionarul căruia i s-a făcut descoperirea, fie cu alţi credincioşi. Dar asemenea fenomene nu pot însemna prin ele însele, şi de la prima vedere, un argument hotărîtor că „revelaţia” este cu adevărat de la Dumnezeu.

De fapt, Satana poate săvîrşi semne şi minuni mincinoase, nu numai cu un individ în parte, dar chiar şi cu un grup sau cu o mare mulţime. Aşa sînt cazurile petrecute cu Simon Magul, sau cu Apollonius din Tiana. Acesta este însă şi rostul pentru care am fost îndemnaţi prin Scripturi si cunoaştem bine duhurile de la cine sînt.

Manifestarea unor semne neobişnuite, cu aparenţe suprafireşti, nu constituie o dovadă suficientă că ar fi  vorba de minuni.

Astfel, yoghinii indieni (,,L’Inde mysterieuse” Paul Brunton, Edition Payot) pot ghici faptele oamenilor, pot face descoperiri de la distanţă; pot muta obiectele din locul lor prin mijlocirea unor puteri nevăzute; pot provoca fenomene de „materializări” de apariţii luminoase şi de „dedublări”; pot merge prin foc fără să se ardă; se pot înălţa În văzduh; pot stîrni creşterea unui pom în cîteva ore; pot provoca înverzirea unui pom uscat, care propriu-zis nu sînt adevărate minuni, ci lucrări de vrajă satanicească, despre care Hristos ne-a prevenit cu destulă grijă, ca să ne ferim.

Despre felurite semne şi false minuni pe care le poate întreprinde puterea Satanei, găsim diferite exemple şi în Sfînta Scriptură. Iată un caz:

Cînd Dumnezeu a voit să scoată pe poporul Israel din robia Egiptului, a dat putere mare, făcătoare de minuni, lui Moise şi lui Aaron. Deci ducîndu-se aceşti prooroci la Faraon pentru a-i întoarce inima neînduplecată, îi fac acestuia diferite semne de groază, care totuşi nu-l clintesc din împietrirea lui. Astfel, Aaron şi-a aruncat toiagul înaintea lui Faraon şi înaintea slujitorilor lui; şi toiagul s-a prefăcut într-un şarpe. Dar Faraon a chemat pe nişte înţelepţi şi pe nişte vrăjitori, şi vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor.

„Toţi şi-au aruncat toiegele şi s-au prefăcut în şerpi” . Acelaşi lucru s-a întîrnplat şi cu apele rîului, pe care Aaron le-a prefăcut cu toiagul în sînge. “Dar vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor” (Exodul 7, 11-12).

Deosebit de preţioasă ne este în această privinţă şi povestirea Sfîntului Ciprian, filosoful din Antiohia Siriei, care, înainte de a se fi convertit la creştinism, a fost unul dintre cei mai mari vrăjitori de pe timpul împărăţiei lui Decie.

 

Ca mare preot al zeităţilor Olimpului şi mare fermecător şi pierzător de suflete, ajunsese „prieten credincios al stăpînitorului Iadului, cu care singur, faţă în faţă a vorbit şi de cinste mare la dînsul s-a învrednicit”. De care lucru sfîntul a mărturisit zicînd: ,,Să mă credeţi pe mine ca pe acela ce singur pe diavol l-am văzut, pentru că prin jertfă l-am rugat pe el şi l-am sărutat şi am grăit cu dînsul şi cu acei care sînt la dînsul mai mari şi m-au iubit şi mi-au lăudat înţelegerea mea. Un pîlc de draci mi-a dat spre slujba mea. Chipul lui era ca o floare de iarbă, şi capul îi era încununat, iar cand se întorcea încoace si încolo, se cutremura tot locul acela şi mulţi lîngă scaunul lui stau cu feluri de rînduieli”.

 

Meşteşugurile diavoleşti ale lui Ciprian erau într-adevăr mai presus de orice închipuire.  Aflăm astfel, din „Vieţile Sfinţilor”, că Sfîntul şi marele mucenic  Ciprian, în timpul slujirii lui idolatre, ,,se deprinsese a schimba văzduhul, a porni vînturi, a slobozi tunete şi ploi, a tulbura valurile mării, a duce vătămări şi răni asupra oamenilor”. Spre învăţătura drăcească se îndeletnicea cîte 40 de zile în post, şi după apusul soarelui mînca, dar nu pîine, nici altă hrană, ci numai ghindă de stejar. S-a deprins să facă fel de fel de vrăji şi de năluciri, ,,pînă şi morţii din morrnînturi făcîndu-i să grăiască”.

„Pe mulţi i-a învăţat la rele cu vrăjile sale: pe unii a zbura prin văzduh, pe alţii a înota în luntre pe nori, pe alţii i-a făcut a umbla pe ape şi mulţi la dînsul alergau întru nevoile lor, fiindcă le ajuta cu drăceasca putere de care era plin”.

„Prin farmecele lui, diavolul s-a prefăcut în chipul fecioarei Justina şi aşa a mers la Aglaid, cel care în zadar o iubea pe Justina, ca să i se pară lui că adevărat Justina este. Iar cînd a intrat diavolul la Aglaid, în chipul Justinei, Aglaid a sărit de negrăită bucurie şi alergînd la ea, a cuprins-o şi o săruta zicîndu-i: «Bine ai venit la mine, preafrumoasă Justino»”.

,,Iar Ciprian a pus pe acela chip de pasăre şi făcîndu-l ca să zboare prin văzduh, l-a trimis la casa Justinei, ca să poată zbura prin fereastră în camera ei”.

„Şi chiar Ciprian s-a putut preface în femeie şi în pasăre. Mai apoi, el a adus ispite asupra casei Justinei şi asupra caselor tuturor rudeniilor, ale vecinilor şi ale cunoscuţilor ei, precum oarecînd diavolul asupra dreptului lov; le omora dobitoacele lor, pe slugile lor le lovea cu vătămări şi pe dînşii în necaz nemăsurat îi arunca. Apoi a lovit şi pe Justina cu o boală încît zăcea pe pat şi plîngea maica sa pentru dînsa”.

,,Şi erau răni în dobitoace şi multe boli între oameni; şi a străbătut prin lucrarea drăcească auzul prin toată cetatea, pentru Justina care i se împotriveşte lui” (din „Viaţa Sfinţilor Mucenici Ciprian şi Justina”, Editura Fîntîna Darurilor, Bucureşti după Minee).

Iată deci în ce cuprins nebănuit de manifestări se pot produce lucrările demonice spre a sminti lumea. Iar asemenea nemaipomenite semne pot fi făcute nu numai de vrăjitori şi magi, care din voia lor se pun în legătură cu Satana, ci şi de unii oameni demoniaci, care nu-şi dau seama că sînt stăpîniti de o putere necurată şi îşi Închipuie a-I sluji lui Dumnezeu prin anumite acţiuni ale lor. Şi tocmai pentru faptul că diavolul poate săvîrşi atîtea semne, cu aparenţe suprafireşti, sau poate tulbura pe oameni în atîtea chipuri, Biserica noastră, potrivit cu Sfînta Predanie şi cu puterea moliftelor Sfîntului Vasile cel Mare, se foloseşte de cunoscutele exorcisme de certare şi de îndepărtare ale diavolului de la anumiţi oameni, sau de la anumite locuri bîntuite de duhuri rele.

,,Teme-te, (porunceşte preotul diavolului) fugi, fugi, depărtează-te diavole necurate şi spurcate, cel din cele de dedesubt, înrăutăţitule, înşelătorule, fără de chip, cel văzut pentru obrăznicie, nevăzut pentru făţărnicie, oriunde eşti, sau unde mergi, sau însuţi eşti Beelzcbul, sau cel ce cutremuri, sau în chipul şarpelui, sau în faţă de fiară, sau ca aburul, sau ca fumul văzut, sau ca bărbatul, sau ca femeia, sau ca jigania, sau ca pasărea, sau vorbitor noaptea, sau surd, sau mut, sau cel ce înfricoşezi în călătorie, sau cel ce rumpi, sau cel ce bîntuieşti, sau în somn greu, sau întru boală, sau în neputinţa, sau care porneşti spreras, sau care faci lucrări iubitoare de dezmierdări, sau făcător de desfătare, sau otrăvitor, sau iubitor de neastîrnpărare, sau vrăjitor cu stelele, sau vrăjitor de casă, sau fără de ruşine, sau iubitor de pricini, sau nestătător, sau care te schimbi cu luna, sau care te întorci în oarecare vremi, sau cel de dimineaţă, sau cel de miază-zi sau cel de miază-noapte, sau al vreunei fără de vremi oarecare, sau al revărsatului zorilor, sau după întîmplare te-ai întîlnit, sau de cineva eşti trimis, sau ai năvălit fără de veste, sau de eşti din mare, sau din riu, sau din pămînt, sau din fintînă, sau din surpătură, sau din groapă, sau din baltă, sau din trestie, sau din noroaie, sau de pe pămînt, sau din spurcăciune, sau din luncă, sau din pădure, sau din copaci, sau din păsări, sau din tunet, sau din acoperămîntul băii, sau din scâldăroarea apelor, sau din morrnînt idolesc, sau de unde nu ştim, sau cunoscut sau necunoscut, şi din locul cel necercetat, depărtează-te şi te mută, ruşinează-te de chipul cel zidit şi înfrumuseţat cu mîna lui Dumnezu … ” (Evhologiu).

In sfîrşit este de reţinut şi un alt fapt însemnat. Pe măsură ce ne apropiem de sfîrşitul vremurilor, Satana este şi mai mult dezlegat din lanţurile în care a fost ţinut pînă acum, pentru ca astfel, să se poată săvîrşi În lume, cu o putere mai mare, ,,taina fărădelegii” despre care vorbeşte Sfînta Scriptură. Deci diavolul lucrează acum În lume cu o putere mai mare decît în trecut din pricina stării de păcat a lumii.

Dar, în afară de toţi apostaţii de toate felurile, sînt mulţi creştini care nu mai trăiesc, în orbita Bisericii şi deci nu au o viaţă euharistică, sau care din cauza trufiei sau a altor păcate de moarte şi-au pierdut legătura harică cu Dumnezeu, sau care se împărtăşesc cu nevrednicie. Sînt oameni de la care s-a îndepărtat cu totul îngerul lor păzitor, aşa după cum au avut arătare şi unii Sfinţi, şi după cum lămurit ne spune Sfînta Scriptură: ,

„Duhul Domnului s-a îndepărtat de la Saul; şi a fost muncit de un duh rău, care era trimis de la Domnul. Slujitorii lui Saul i-au zis: lată că un duh rău de la Dumnezeu te munceşte” (I Samuel 16, 14-15). Asemenea este şi înţelesul rugăciunii din Psalmul al 50-lea: ,,Doamne nu mă lepăda pe mine de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfînt nu-L lua de la mine”. Astfel de oameni părăsiţi de Dumnezeu sînt luaţi în stăpînire de vrăjmaşul diavol.

Duhovniceşte sînt morţi toţi acei care se rup de Biserică, care nu trăiesc prin Sfintele Taine şi nu fac voia Domnului. Pe de altă parte, ,,oricine va vorbi împotriva Duhului Sfînt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor” (Matei 12, 32).

Read Full Post »

Cine se ascunde în spatele Mişcării ecumenice?

Organizaţiile de care am vorbit până acum sunt cele aflate la lumină, la vedere. În spatele acestora însă şi al mişcării ecumenice în general se află cineva mai puternic care organizează şi dirijează totul. Este vorba, după cum vom vedea în continuare,  la un anumit nivel, de masonerie, însă mai presus de ea se află sionismul internaţional. Prima este de fapt creaţia celei de a doua, a cărei lucrare o şi slujeşte, lucru confirmat de sioniştii înşişi care spun:  «E natural că noi singuri, fără amestecul altora, suntem aceia care conducem francmasoneria, deoarece noi ştim unde mergem şi cunoaştem scopul final al fiecărei fapte, în vreme ce creştinii nu ştiu nimic, nici chiar rezultatul imediat; ei se mulţumesc de obicei cu un succes momentan, de amor propriu, în înfăptuirea planului lor, fără a observa măcar că acest plan nu porneşte din iniţiativa lor, ci le-a fost sugerat de noi».(Protocoalele Înţelepţilor Sionului, cap. XV-lea).

Masoneria, aşadar, ca instrument al sionismului internaţional, coordonează prin firele nevăzute ale ecumenismului desfăşurarea şi ducerea la capăt a acestui plan ce este potrivnic Bisericii Lui Hristos.

În Ortodoxos Typos din iunie 1966 este publicat un articol edificator, ce a fost trimis din spatele cortinei de fier şi în care printre altele se spune că WCC este un tentacul al masoneriei. Redăm mai jos cele scrise acolo: «Nu este Geneva locul unde s-a înfiinţat în 1927 WCC, organism internaţional care nu este altceva decât un tentacul al masoneriei libere, precum YMCA, Rotary, Cercetaşii? În toate aceste asociaţii iniţierea nu este tipică (clasică), fapt care face ca legătura lor cu lojile să nu fie la vedere; în realitate urmăresc cu acrivie planurile şi comandamentele trasate de ele.»

Iar mai încolo se spune: «Ecumenismul este o creaţie a masoneriei care caută să uniformizeze toate religile, să le bage pe toate în acelaşi malaxor, pentru a pregăti încetul cu încetul aluatul unei indiferenţe religioase generale, etapă premergătoare venirii lui Antihrist».

Faptul că masoneria conduce din umbră şi cu viclenie ecumenismul nu este o afirmaţie pe care o facem la întâmplare ci este probată de dovezi, unele dintre ele fiind furnizate chiar de masonii înşişi.

Revista „Templul” ce apare la Paris ca organ oficial de presă al Ritului  Masoneriei scoţiene, a publicat în 1946 un articol cu titlul «Unirea Bisericilor», în care este lăudată contribuţia masoneriei la mişcarea ecumenică. Altfel spus, masonii declară cu mândrie că planul unirii Bisericilor provoacă un viu interes organizaţiei lor, precizând cât se poate de clar şi în termeni foarte categorici că această unire se află pe «calea cea bună» datorită eforturilor depuse de masonerie.

«Ne punem întrebarea, se spune în revistă, de ce să ajungem la polemici de natură religioasă atâta timp cât chestiunea unirii Bisericilor, al congreselor ecumenice şamd., poate prezenta un interes pentru masonerie? Pe altarele atelierelor noastre toate dogmele sunt cercetate în aşa fel încât niciun apriorism să nu mai poată să-şi facă loc atunci când definitivăm concluziile noastre. Cartezie, Leibnitz, nedeterminismul lui Jan Rostan şamd., şi orice domeniu în care există o anumită parte de adevăr prezintă interes pentru noi. Ori în aceste condiţii este preferabil să nu ne intereseze problema dezvoltării relaţiilor creştine?»

Chiar şi dacă am încerca să uităm că masoneria are o provenienţă religioasă, însăşi realitatea existenţei religiilor ne cheamă la un efort susţinut în a-i strânge pe toţi muritorii la un loc (unindu-i), la acea unitate la care visăm dintotdeauna. Problema ce s-a ridicat în cadrul acestui plan al unirii Bisericilor, de către cei ce cred în Hristos, prezintă un viu interes pentru masonerie fiindu-i foarte familiară, întrucât se leagă de ideea globalizării.

Şi dacă putem spune că această unitate, cel puţin în ceea ce priveşte credinţa necatolică, este pe o cale bună, acest fapt se datorează ordinului nostru».

Masonii mărturisesc, aşadar, fără nicio reţinere că se află în fruntea mişcării ecumenice, bucuroşi fiind că lucrarea lor se află pe un «drum bun», dătător de speranţe.

Patronii ecumenismului sunt duşmanii Lui Hristos

Trebuie să vedem însă ce reprezintă masonii sau sioniştii ce se arată atât de interesaţi de unirea Bisericilor? Sunt oare creştini credincioşi sau mădulare vii ale Bisericii? Nimic din toate acestea, ci cu totul altceva: ei sunt duşmanii mai mult sau mai puţin declaraţi ai Lui Hristos.

De unde atunci acest entuziasm  nestăpânit din partea masonilor în chestiuni de credinţă? De ce sunt interesaţi atât de mult de „unirea Bisericilor” aceşti duşmani neînduplecaţi ai Bisericii? Poate că din dragoste pentru Biseric Lui Hristos? Cu siguranţă că nu, ci interesul lor vine din faptul că masoneria este o organizaţie secretă internaţională, revoluţionară al cărui scop este războiul împotriva creştinismului, al Bisericii. Până acum am prezentat elemente suficient de revelatoare din care reiese clar că în spatele YMCA, YWCA, organizaţiei cercetaşilor şamd. este masoneria. Aşadar, duşmanul Bisericii, masoneria găseşte interes în mişcarea ecumenică şi în unirea Bisericilor.

În «Protocoalele Sionului» (cap. 17) se vede clar furia sioniştilor împotriva Bisericii. Iată ce zic: « Dar, atâta timp cât nu vom-fi crescut tineretul în noile credinţe de tranziţie, şi apoi în a noastră, nu ne vom atinge pe faţă de Bisericile existente, ci vom lupta împotriva lor prin critică, aţâţând neînţelegerile»

«Ne-am îngrijit deja să discreditam clasa preoţilor creştini şi să le dezorganizăm astfel misiunea, care ne-ar putea astăzi stânjeni mult, înrâurirea ei asupra poporului scade din zi în zi. Astăzi libertatea conştiinţei e pretutindeni proclamată. Prin urmare nu mai e decât un anumit număr de ani care ne desparte de căderea desăvârşită a religiei creştine; celelalte religii le vom dărâma şi mai uşor, dar e încă prea devreme să vorbim despre aceasta. Vom aşeza puterea bisericească şi preoţimea, în nişte cadre atât de strâmte, încât înrâurirea lor va fi nulă faţă de aceea pe care au avut-o altădată».

Ei sunt, aşadar, cei care sădesc seminţele neînţelegerilor.

În cadrul acestei organizaţii internaţionale a masoneriei cea mai mare influenţă o exercită desigur sionismul. Masoneria serveşte până la urmă sionismul, adică neamul evreiesc în ura sa de veacuri împotriva Lui Hristos, care este principala sa trăsătură din ziua răstignirii Domnului.

Cei care continuă să nege faptul că masoneria şi sionismul sunt duşmanii creştinismului, să citească următoarele texte doveditoare care vin dintr-o sursă sigură:

Scrisoarea enciclică a Sinodului Bisericii Ruse din diaspora spune: «Masoneria este un duşman nemilos al creştinismului. Scopul ei este distrugerea creştinismului, războirea religiilor, zdruncinarea temeliilor conducerilor creştine ale neamurilor şi declanşarea revoluţiei (spirituale) în toată lumea»

Poză pag 79–Vedeţi undeva vreo cruce? Pe Mântuitorul nostru? Pe Maica Domnului? În locul acestora în mijlocul triunghiului, în depărtare pe perete, se poate vedea scris, în toată splendoarea, numele arhicunoscut a lui Yehova, în ebraică.

Voltair, cunoscut ca mason, a spunea cândva: «Să zdrobim desfrânata!», înţelegând prin aceasta Biserica.

Într-un cuvânt (paragraful 9) al lui Cosma Flamiat, rostit în faţa mai multor clerici din Kefalonia, în ianuarie 1941, putem afla modalitatea în care masoneria lucra pe vremea aceea pentru desfiinţarea ortodoxiei şi a neamului grecesc.

«Vedem că s-a întins înşelăciunea necredinţei prin lucrarea asociaţiei blestemate a celor ce se numesc masoni, a celei pe care Anglia cu mulţi ani înainte a organizat-o şi a pus-o în mişcare în toate popoarele din Apus, Răsărit şi din Nord. Aceasta s-a făcut pentru a-şi împlini scopurile sale, spre folosul propriu dar în detrimentul tuturor celorlalţi, sub pretextul libertăţii, fapt care a provocat atâta apostazie de la Vest la Est. Putem vedea că această înşelăciune se răspândeşte fără încetare la toate vârstele şi clasele sociale, urmărind o îndepărtare lentă, fără bruscări, în masă a oamenilor de la ortodoxie şi desfiinţarea neamului nostru. Anglia speră ca în felul acesta să fie sprijinită în interesele sale coloniale din Grecia şi în celelalte părţi ale răsăritului şi că… punând la un loc în această asociaţie multe popoare ale Europei şi pe toţi evrei oficiali de pretutindeni, aceştia din urmă prin înşelăciune şi prin punerea la bătaie a unor sume mari de bani vor reuşi desfiinţarea evangheliei».

Iată ce lucruri înfricoşătoare şi blasfemiatoare scria în 1881 masonul Fleri:

«Să terminăm odată pentru totdeauna cu Răstignitul. Tu care ţii deja de 18 veacuri lumea sub jugul tău, trebuie să ştii că Împărăţia Ta a apus. Dumnezeu nu ne este necesar.

Un alt mason pe nume Sicard de Plozol spunea în 1913 următoarele: «Dacă există o pace pe care n-o putem negocia, o dezarmare pe care n-o putem semna, un război suntem datori să ducem fără încetare până la biruinţă sau moarte; este vorba de lupta împotriva tuturor duşmanilor libertăţii de conştiinţă, a raţiunii, a ştiinţei şi dreptăţii omeneşti, pe care le constituie dogmele tuturor Bisericilor.

Congresul masonic din 1900 a hotărât distrugerea religiei. «Nu este suficient să zdrobim influenţa clerului şi să lipsim Biserica de autoritatea ei…Este necesar să distrugem religia însăşi».

«Să lucrăm, să ţesem cu dibăcie la acel giulgiu care într-o bună zi va fi aşternut peste toate religiile, ceea ce va crea condiţiile potrivite prin care vom putea provoca zdrobirea în toată lumea a puterii clericale şi a superstiţiei pe care aceasta o cultivă de veacuri».

Acestea sunt aşadar cele pe care masonii le doresc şi le susţin. Asta cred şi  urmăresc să realizeze, să distrugă cu orice preţ religia, nu doar să priveze Biserica de autoritatea ei. Etapa premergătoare este ţeserea acelui giulgiu (pânze care leagă strâns imobilizând orice mişcare) peste toate religiile. Aceştia sunt cei care, vezi Doamne, ar fi atât de interesaţi de unirea Bisericilor. Oare chiar atât de proşti ne cred încât să luăm de bun tot ce spun?

Care ar fi motivele pentru care se bucură, bat atât de mult din palme şi iau parte activă la unirea Bisericilor, de vreme ce în realitate sunt duşmanii Lui Hristos şi ai Bisericii? Foarte simplu, pentru că sunt siguri că prin aceasta visul lor se va împlini. Sunt siguri că în mijlocul babiloniei create de unirea tuturor religiilor, în care toate se vor afla în devălmăşie, nu va mai putea exista credinţă şi adevăr. Iar aceasta presupune zdrobirea în primul rând a Bisericii ce are adevărul de partea sa.

O astfel de realitate dorită de ei va atrage după sine un lucru foarte important pentru masonerie: proiectarea unui dumnezeu propriu, care nu va fi altul decât Antihristul. Deocamdată ceea ce apare ca o necesitate, este zdrobirea în primul rând a tuturor piedicilor ce stau în faţa ţelurilor ei, fapt pentru care se lucrează intens. Cuvântul lor de ordine, lozinca mult trâmbiţată „Unire” prinde tot mai mult în jur. În buletinul masonic nr. 56 din 1963, în care se face referire la masoneria germană, se spun următoarele: «S-au depus eforturi pentru a se ajunge la o înţelegere cu cele două Biserici creştine din Germania, iar acum ele se găsesc pe calea cea bună»

”Calea bună”, după cum cred aceşti nefericiţi masoni, este tot ce duce la împlinirea scopurilor lor, adică unirea credinţelor creştine şi a religiilor, dispariţia Bisericii şi în final adorarea satanei ca dumnezeu.

Rugăciunea masonilor adresată Satanei

Poate părea incredibil dar cele pe care le vom relata sunt cu adevărat de necrezut pentru nişte oameni normali. Masonii ajung să adreseze rugăciuni tocmai Satanei, care au un caracter înfricoşător, blasfemiator şi potrivnic Lui Dumnezeu. Am preluat-o din faimoasa carte a lui Leo Taxil «Tainele masonilor» (pag. 374-375) şi o inserăm aici cu teamă şi oroare. O facem însă pentru a-i ajuta pe cititori să înţeleagă că satanismul masoneriei este o realitate şi că tocmai ea, masoneria, este cea care joacă un rol important în ecumenism şi în unirea Bisericilor.

Iată o astfel de „rugăciune” :

«Vino, Lucifere, vino. Tu, pe care preoţii te-au clevetit. Tu, cel condamnat de împăraţi. Vino, vino să te îmbrăţişăm, să te strângem în braţele noastre!…

Numai prin tine se pot explica toate din univers. Fără lucrarea ta, O Satan, universul ar fi fără de înţeles. Tu singur dai viaţă, tu singur pui în mişcare tot ce se face, tu dai nobleţe bogăţiei vulgare. Tu pecetluieşti virtutea. Al tău este începutul. Al tău este tronul.

Iar tu Adonai (SS este adevăratul dumnezeu), Dumnezeu Hrăpăreţ, Dumnezeu nedrept, te renegăm!…

Tu urăşti ştiinţa, noi însă am dobândit-o spre pizma ta. Tu urăşti fericirea însă noi prin ştiinţă o vom dobândi spre necazul tău. Fiecare progres al nostru este un triumf sub care va fi zdrobită la pământ dumnezeirea ta. Duh mincinos şi înşelător, împărăţia ta a luat sfârşit. Să ceri de acum victime din rândul animalelor. Eşti deja detronat şi zdrobit. Numele tău care până de curând, era în gura înţeleptului, al judecătorului ce împărţea dreptatea, şi era puterea celui ce conducea, speranţa săracului, limanul celui vinovat ce se pocăia… Ei! Acest nume de nerostit de acum încolo va fi batjocură şi blestem pentru om, se va şterge cu totul şi se va uita. Va rămâne sinonim ipocriziei, minciunii, identificat cu superstiţia, cu tirania, cu ticăloşia…

Atâta timp cât umanitatea îşi va pleca genunchiul în faţa jertfelor tale monstruoase, O Adonai, ea va fi roaba împăraţilor şi preoţilor, va suferi şi va decade…

Cât timp umanitatea va jura pe numele tău mizerabil, călcarea jurământului va fi temelia societăţii. Dispari călăule al raţiunii noastre, fantomă a conştiinţei noastre…»

Iar mai jos Leo Taxil vorbeşte de masonii de gradul 32:

«Care îngenunchează în faţa lui  Bathomet (statuia satanei n.n.) ce stă aşezat pe altar, iar atunci când conducerea superioară a masoneriei reuşeşte să pună la dispoziţie sfânta ostie (împărtăşania papistaşă), o profanează şi o jertfeşte satanei, străpungându-o cu un pumnal în mijlocul unor ţipete sălbatice. «Nekam Adonai!…».

Şi adaugă Leo Taxil:

«Marele Arhitect în care masoneria crede este Satana însuşi»

Poză–bathomet pag 79–Statuie cu cap şi picioare de ţap, reprezentându-l pe Satana, având înscrisă pe frunte pentalfa, în faţa cărui de închină masonii de gradul 32. După cum de poate vedea este vorba de o imagine oribilă, înfricoşătoare şi cât se poate de morbidă…

Numele acestei fiare poate că provine de la cuvintele greceşti vafi şi bitis, care înseamnă botez şi înţelepciune sau este o alterare a cuvântului Mahomé (Mahomed), fiind datorat influenţei saracinilor mahomedani asupra masonilor naiţi (de la locurile sfînte) din evul mediu…

Aceşti duşmani neîmpăcaţi ai lui Hristos sunt aşadar direct interesaţi şi implicaţi în acţiunea de unire a Bisericilor.

Vezi cititorule cine sunt care se ascund în spatele ecumenismului şi sunt interesaţi de unirea Bisericilor? Duşmanii declaraţi ai Lui Hristos.

Sunt interesaţi de tot acest proces pentru că ecumenismul nu este la modul simplu un plan de unire, ci unul de nimicire, este o cursă înfricoşătoare a morţii. Este uneltirea întunericului care vizează dispariţia credinţei creştine. Este un plan ce are o lucrare tentaculară incredibilă, având de partea sa o întreagă reţea de instrumente şi mijloace greu depistat în totalitate. Nu doar YMCA, YWCA, cercetaşii sau WCC lucrează la modul văzut sau nevăzut pentru unire, ci sunt şi alţii mai mari ce stau în umbră. Iată ce spune despre aceasta Arhiepiscopul Montrealului şi Canadei, Vitalie:

«YMCA, YWCA şi cercetaşii au fost înfiinţaţi şi organizaţi de masonerie, pentru a pregăti din timp în popor generaţii întregi de oameni cărora să le fie infuzată o teorie necreştină (descreştinată) despre lume; astfel s-au creat premisele pentru ca WCC să-şi poată face apariţia, impunându-se ca un fel de nouă biserică şi având pretenţia că ea este cea adevărată. Acest lucru s-a adeverit de altfel la patru din conferinţele mondiale ale ei, acele sinoade pseudoecumenice, unde şi-a exprimat crezul său».

Aceasta ar fi, aşadar, în mod succint istoria ecumenismului, care îşi continuă desigur activitatea intensă până în zilele noastre prin contribuţia WCC şi a altor mişcări văzute şi nevăzute, ce urmăresc cu tenacitate realizarea scopurilor lor.

Poză –În fundal este numele Lui Iisus Hristos pentru ca în prim plan să apară triunghiul satanic răsturnat cu sigla YMCA  pag 82

Poză –ziar în engleză despre declaraţia lui Ben Gurion pag 82

Cu aceste scopuri este în consonanţă şi naşul Sionismului, bărbatul cel mai de seamă al Israelului, Ben Gurion, după cum reiese chiar din declaraţiile sale publicate în periodicul demn de încredere «Crucea şi steagul», numărul din noiembrie 1970: «Cu excepţia USSR ca stat federat euroasiatic, toate celelalte state vor deveni unite într-o alianţă mondială, la dispoziţia căreia va fi o forţă poliţienească internaţională. Toate armatele vor fi desfiinţate şi nu va mai fi război. Naţiunile Unite vor construi la Ierusalim un altar al profeţilor care va deservi uniunea federativă a tuturor continentelor. Acesta va fi înaltul scaun al Curţii Supreme a umanităţii…

Mărturisirea lui Ben Gurion de mai sus este aproape identică, în acelaşi duh, cu planul sionismului trasat mai demult, aşa cum apare în Protocoalele Înţelepţilor Sionului. Această viziune asupra viitorului lumii are, într-un anumit fel, acelaşi conţinut cu erezia hiliaştilor moderni…

Toate instrumentele Sionismului vorbesc în mod direct de acea chemare la înfiinţarea unui stat unic care să dureze veşnic şi care va avea sediul şi conducerea la Ierusalim…exact după cum visează evreii sionişti.

Scopul ecumenismului

I. Fărâmiţarea şi surparea statelor creştine

Am văzut cine se ascunde în spatele ecumenismului. Aceştia, dar, au un scop bine definit pe care urmăresc să-l împlinească printr-un efort de durată. Scopul lor suprem este să stăpânească lumea din punct de vedere politic şi religios.

De aceea prima lor ţintă este să desfiinţeze statele şi în principal pe cele ortodoxe, care constituie o piedică în faţa dominaţiei lor mondiale. Războiul dus de sionism şi de masonerie care se ascunde în spate, se extinde şi dincolo de aspectele ce ţin de credinţă, până la autoritatea statală. Statele şi conducerile creştine sunt luate cu asalt prin toate metodele pentru a fi destabilizate şi zdrobite, căci numai astfel vor putea să-şi ducă la capăt planurile lor secrete.

Scriitorul Damtschanko vorbeşte de aceste lucruri în cartea sa publicată în 1911:

«În legătură cu această problemă trebuie luat în considerare faptul că numărul mic de iudei care există nu poate duce singur un război de mare amploare în toată lumea şi să învingă o majoritate în mijlocul căreia trăieşte ca un parazit. Pentru aceasta a trebuit să născocescă un anumit tip de sinucidere (socială) pentru creştini, provocând printre ei cu dibăcie tot felul de nedreptăţi şi situaţii neguvernabile».

Masonii neagă însă o astfel de implicare (de instrumentare a lor), făcând referire, pentru a fi mai convingători, la articolele constituţiilor lor, care interzic orice discuţie politică în cadrul adunărilor oficiale şi orice amestec în conflictele dintre diferitele partide.

Primul articol al constituţiei Marii Loji a Greciei ce este similar masoneriilor din alte state, stipulează ceea ce toţi masonii susţin de altfel:

«Masoneria liberă nu este religie şi nici un organism politic, fapt pentru care se interzice în Lojă, în mod categoric, orice discuţie despre religii sau chestiuni politice, ea neparticipând din principiu la astfel de dispute»

Articolele acestea, după cum realitatea însăşi o dovedeşte, au menirea să-i păcălească pe naivi şi pe cei neinformaţi.

În buletinul oficial al Marelui Orient al Franţei din anul 1886, citim despre raţiunile pentru care masoneria a fost nevoită să introducă aceste articole împotriva amestecului masonilor în politică. Iată ce scrie:

«De mult a fost acceptată regula sau principiul convenţional prin care masoneriei îi este interzis să se amestece în chestiuni religioase şi politice. Sub presiunea exercitată de persecuţiile poliţieneşti, am fost nevoiţi să trecem sub tăcere care este scopul unic urmărit de noi». Se vorbeşte aşadar deschis  de tăinuirea scopului considerat ca unic.

Revoluţia din Rusia din 1905 a fost apreciată de către un ziar masonic cu următoarele cuvinte:

«Toţi democraţii şi în special masonii sunt datori să exprime cele mai calde urări pentru triumful rapid al revoluţiei ruseşti».

Însă legătura masonilor cu puterile antihristice este scoasă la iveală de declaraţiile  şi lucrările lor. Ei speră să triumfe în fiecare stat pe care îl dezcreştinează, conlucrând şi cu comunismul ateist, care, trebuie reţinut, reprezintă tot creaţia lor.

Iată cum înţelege preşedintele Marii Loji a Franţei, Desmond, regimul democratic:

«Pentru mine cuvântul democraţie înseamnă putere anticlericală, antimilitarism, socialism. Vom birui numai prin unirea celor de stânga, care va constitui cel mai important nucleu din care e constituită loja».

Poză ––pag 86–-Emblema lojii masonice «Pitagora». Deviza ei, tăcerea conspirativă…

Războiul, aşadar, nu doar împotriva Bisericii ci şi împotriva statelor, mai ales a celor creştine este instrumentat dinspre stânga politică, fiind planificat la nivel înalt. Prezenţa masonilor este activă în acest război.

Scrisoarea enciclică din 1932 a sinodului rusesc din diaspora denunţă participarea masoneriei la distrugerea Rusiei creştine, spunând printre altele:

«În spatele simbolului masonic, care este steaua (comunistă), lucrează toate puterile întunericului care distrug statele creştine. Mâna masoneriei s-a făcut părtaşă de asemenea  şi la distrugerea Rusiei. Principiile şi metodele pe care le folosesc bolşevicii pentru ca să nimicească Rusia seamănă mult cu cele ale masoneriei».

Iar scrisoarea continuă această acuză făcând următoarea constatare cutremurătoare:

«Dacă se urmăreşte pe o perioadă de 15 ani procesul de dezorganizare la care a fost supusă ţara, reiese în mod clar că ucenicii urmăresc întru-totul sfaturile învăţătorilor lor. Înrobirea poporului rus este o aplicare cu consecvenţă a programului lojilor masonice, care este în esenţă un război dus împotriva Lui Dumnezeu, a Bisericii, a poporului dreptcredincios, a familiei, a statelor creştine, a educaţiei creştine, împotriva a tot ce constituie izvor al valorilor noastre tradiţionale».

În cotidianul Vima (Tribuna) din 25-12-1970, în care se face o prezentare a cărţii «Biografia şi amintiri despre Arhimandritul Hrisant din Trepezunt (1881-1949)», se face referire şi la participarea masonilor la revoluţia din 1917 din Rusia:

«Pe 17 iulie 1916 a venit în Trapezunt marele duce Nicolae Nicolaevici…În cadrul acestei vizite mitropolitul i-a prezentat Marelui Duce decizia asociaţiilor societăţii ortodoxe greceşti prin care s-a hotărât să-i fie dăruită o spadă de onoare, frumos ornamentată. În convorbirea ce a avut loc, Marele Duce a spus pe un ton confidenţial că războiul cu Turcia ar trebui să înceteze, întrucât se văd nori întunecaţi la orizontul Rusiei, masonii liberi sapă în mod programat la temelia împărăţiei…

Poză –-pag88–Faptul că comunismul este creaţia evreomasoneriei reprezintă astăzi un lucru cunoscut deja de toţi. Aceiaşi conspiraţie luciferică.

Aceleaşi scopuri, ţeluri şi metode ce sunt comune şi unora şi altora. Prezentăm  în imaginea de mai sus o colecţie de timbre secrete ale partidului comunist grec, din perioada conflictelor interne din Grecia (editate de organizaţia comunistă din Athena) şi în paralel înfăţişăm timbrele Lojii masonice a Greciei. Singura diferenţă ar fi că acolo e «Marta» iar aici e «Văduvă»

După cum putem vedea, Marele Duce mărturiseşte că aşa-zisa revoluţie comunistă  „rusească” ce bătea la uşă era rezultatul acţiunilor organizaţiilor de masoni liberi.

La paginile 151 – 153 ale cărţii mai sus pomenite se menţionează următoarele:

«În prima săptămână din decembrie a vizitat Trapezuntul fostul preşedinte al dumei (parlamentului) şi apoi al consiliului de stat, Alexandru Guţkof, ca reprezentant al Crucii Roşii. Mitropolitul i-a oferit o masă. Acesta împreună cu Melicikov erau reprezentanţi ai dumei, naţionalişti şi lideri ai partidului constituţional…

Ierarhul a priceput – scrie în continuare acesta – că sub pretextul Crucii Roşii interlocutorul său făcea, de fapt, propagandă împotriva ţarului, ceea ce n-a întârziat să rămână fără efecte. La întrevederea sa cu mitropolitul, Marele Duce a făcut referire la Guţkof şi Milinkov şi la cei de un cuget cu ei, că «sunt masoni liberi şi că în curând vor înghiţi Rusia…».

Rolul evreilor în revoluţia rusească

Însă nu este doar masoneria cea care a contribuit la dezorganizarea, distrugerea Rusiei creştine şi dominaţia bolşevismului ateu, ci şi patronii lui, sioniştii.

Evreii din Rusia nu neagă că ar fi autorii adevăraţi ai revoluţiei comuniste din 1917. Israeliteanul M. Kohn scria în ziarul din Harkov în aprilie 1919: «Se poate spune fără exagerare că marea revoluţie socialistă a fost lucrarea evreilor şi că aceştia nu numai că au dirijat întreaga desfăşurare a ei, dar au şi preluat în mâinile lor chestiunea sovietului. Noi evreii putem fii liniştiţi atâta timp cât conducerea superioară a armatei roşii va fi în mâinile noastre».

Faptele însele dovedesc că revoluţia rusească a fost lucrarea evreilor şi masonilor. Karl Marx (Mordenhau), fondatorul comunismului a fost evreu german. Lenin a fost fiul unei evreice şi mason de gradul  33. Kerenski, care a fost puntea de legătură între duma democratică şi comunismul sângeros a fost şi el israelit.

Consiliul comitetului popular al primului guvern comunist din Rusia a avut 22 de membrii, dintre care 17 au fost evrei şi numai 3 ruşi. De asemenea dintre cei 554 de guvernatori, reprezentanţi ai Rusiei postrevoluţionare, numai 30 au fost ruşi, în timp ce 447 au fost evrei!!

Cifrele acestea spun mult de rolul nefast jucat de evreo-masonerie la dispariţia statelor şi mai ales al celor creştine. În felul acesta s-a reuşit distrugerea Rusiei ţariste ortodoxe care reprezenta o piedică în calea răului din lume. A fost lovită şi Biserica rusă, după ce mai întâi a fost zdruncinat statul şi Biserica la un loc printr-o propagandă calomniatoare din partea sioniştilor. S-a reuşit darea ei la o parte, încetând să mai fie o piedică în calea şi dezvoltarea ecumenismului sionist.

Astăzi, însă, se pare că folosesc o altă metodă care să ducă la dispariţia statelor, pentru că metoda revoluţiilor nu este întotdeauna eficientă. O dovadă ar putea constitui faptul că în Rusia, deşi revoluţia s-a impus, sioniştii câştigând majoritatea zdrobitoare în guvernul postrevoluţionar, totuşi n-au reuşit să-şi împlinească visul de a conduce toată lumea. Dimpotrivă, tocmai acolo, în Rusia comunistă a ajuns să fie loviţi mai puternic, atât masonii cât şi evreii, atunci când roata istoriei s-a întors.

Plecând de la această realitate s-au gândit să schimbe strategia pentru a face să dispară statele. Au fost lansate lozinci noi care cheamă la unirea statelor (Europa unită, Paneuropa, Piaţa comună, Monedă comună, etc.). Sub aceste deziderate politice sunt desfiinţate în mod automat graniţele, coeziunea şi conştiinţa etnică a fiecărui neam, iar apoi, încet încet, unitatea statală. Iar toate acestea se întâmplă pentru ca popoarele să devină prada lor şi să ajungă într-o bună zi să le conducă. Conducătorii popoarelor care sunt responsabili să ia aminte la toate acestea!

În continuare vom trece la analizarea celui de-al doilea scop al lor: dispariţia Bisericii.

Acesta este şi scopul ascuns al ecumenismului, cel mai important de altfel, dispariţia de pe pământ a Bisericii Lui Hristos. Motivul îl constituie faptul că credinţa creştină şi mai ales cea ortodoxă le este cea mai puternică piedică în faţa realizării scopurilor lor infernale. De aceea «Biserica Lui Hristos trebuie să fie scoasă din mijlocul lumii şi să dispară». Împotriva ei îşi concentrează, aşadar, ecumeniştii întregul arsenal de luptă. Un război nedeclarat este pe rol, împotriva Bisericii ducându-se o luptă de durată. Astăzi acest război este dus prin WCC, fapt care pentru mulţi va părea de necrezut. Cum să lucreze WCC pentru dispariţia Bisericii, când majoritatea cred că este un organism creştin ce lucrează pentru binele şi propăşirea ei. Ori ea, în realitate, vrea să zdruncine şi să prăbuşească Biserica. Pentru a fi întru-totul convinşi de această realitate este suficient să luăm în considerare cele ce urmează.

Pentru împlinirea acestui scop satanic al lor, puterile întunericului au elaborat şi au pus în aplicare planul satanic MRA (realizarea unei panreligii) pe care îl expunem în continuare.

Cap. 3

Planul ecumenismului

  1. Planul MRA

La 14 iulie 1856, în mijlocul unui parlament plin până la refuz, marele politician britanic, contele Bikonsfield a ţinut una dintre cele mai importante cuvântări din cariera sa politică, care i-a determinat pe mulţi dintre compatrioţii săi să cugete mai adânc la anumite probleme. Iată numai câteva fragmente din discursul acesta:

«Lumea este în realitate guvernată de puteri de care nu are deloc cunoştinţă. Este condusă de alte persoane de cât acelea pe care şi le închipuie şi care pentru a putea fi văzute trebuie să-ţi arunci puţin  privirea în culise. În Italia, Franţa, Germania există deja o putere nevăzută… Puterea aceasta vrea să ia pământul celor ce îl posedă şi să sfârşească cu Bisericile…Şi poate că în timp va avansa în astfel de lucruri tot mai mult».

Aceste cuvinte ar de ajuns pentru ca mulţi să înţeleagă că există un anumit stat major nevăzut, care guvernează sau cel puţin încearcă să guverneze politic şi economic ţările europene.

Ulterior au fost şi alte personalităţi ale epocii care s-au referit la această chestiune, într-un mod chiar mai concret. A trebuit însă să treacă destui ani pentru ca lumea să afle că statul major mondial al sataniştilor, era compus din 300 de persoane şi se numea «Gahala», care în limbajul secret haldeo-evreiesc înseamnă comandament . Din acest cuvânt se pare că provine şi cuvântul evreiesc KEHILAH sau Gahal (Cahal), care înseamnă comandament local sau regional (al minorităţii evreieşti) aflaţi între străini.

În Palestina mai ales acesta purta numele de sinhedrin, care era o alterare a cuvântului grecesc sinedrion.

Următorul pas a fost ca oamenii să fie informaţi care erau planurile Gahalei  (Cahalului) faţă de celelalte religii. Ca şi în celelalte situaţii, puterile întunericului au pus baza unui program cu bătaie lungă. Ultima etapă a acestui program o constituie unirea tuturor religiilor de pe pământ într-o panreligie atotcuprinzătoare şi veşnică care îşi găseşte expresie în aceste trei litere «MRA». Iar în final va avea loc o înlocuire treptată a tuturor zeităţilor celorlalte religii printr-un Dumnezeu comun – care nu va fi altul decât Satana. Să nu vă pară lucru de mirare, însă acesta este planul şi scopul final MRA.

MRA este un cuvânt vechi de provenienţă egipteană, care a început să fie folosit în secolul al XIII-lea îHr, în timpul faraonului Amenhotep. El a încercat să desfiinţeze toate zeităţile egiptene şi deviaţiile lor eretice şi să le contopească într-o religie unitară cu un singur dumnezeu.

Acelaşi lucru încearcă să facă acum şi ecumeniştii prin mişcările lor de unire care să-i cuprindă pe toţi. Singura diferenţă este că atunci s-a încercat desfiinţarea nenumăraţilor dumnezei mincinoşi, pentru a se aduce închinare unuia singur – desigur şi acesta mincinos –, zeului soare Ra. Acum, însă, se încearcă prin diferite manevre să ne facă să-l respingem pe singurul Dumnezeu adevărat şi să ne închinăm diavolului. Desigur că acest program nu se poate realiza dintr-o dată, el cere mult timp. Între timp se depun eforturi ca toate religiile să-şi piardă coeziunea interioară, iar mai pe urmă, prin ceea ce ele au în comun, vor fi împinse spre unire.

Desigur că această unire nu putea să aibă loc direct de la început, spre exemplu a ortodocşilor cu mahomedanii sau a papistaşilor cu evreii. Sunt mai mari posibilităţi de unire a ortodocşilor, papistaşilor şi protestanţilor pe de-o parte, iar pe de alta a islamicilor cu restul religiilor. În mod similar se pot uni brahmanii, budiştii,  şintoiştii şamd. într-o altă grupare şi după acest model toate celelalte. Aceste «uniri» nu vizează numai credinţele amintite ci şi pe masoni şi celelalte cercuri conexe acestora.

Planul MRA – Panreligie urmăreşte contopirea tuturor religiilor într-una singură, oamenilor oferindu-li-se un singur dumnezeu spre închinare. Lozinca aceasta i-a prins pe mulţi deja, fapt pentru care îi putem deseori auzi că spun: «Să credem într-un Dumnezeu, ce ne mai interesează amănuntele?»

În felul acesta ajung să-l dea la o parte pe Mântuitorul lumii, pe Hristos, deşi s-a spus foarte clar că: «nu există mântuire în altceva şi nu este nici un alt nume sub cer în care să ne mântuim afară de cel al lui Hristos», care este Dumnezeu adevărat şi Mântuitor al lumii.

Însă cei mai sus amintiţi îl numesc pe Hristos – auziţi şi vă înfricoşaţi – iniţiat, punându-l în rând chiar cu Pitagora.

În cartea „Despre felul în care ucenicul trebuie iniţiat de către mason” scrisă de un mason de gradul al 33-lea putem citi: «Toate tainele şi marii iniţiaţi în acest fel au reuşit să transmită mai departe adevărul pe care îl posedau. Pitagora şi Iisus sunt unii dintre cei mai cunoscuţi în acest sens, amândoi fiind consideraţi dascăli ai umanităţii şi  fii ai lui Dumnezeu».

De altfel recunoaşterea tuturor religiilor şi contopirea lor într-o singură religie, nu înseamnă în esenţă desfiinţarea generală a religiilor?

Această lozincă a „unirii” este atractivă la prima vedere, însă contopirea (sinhonevsi înseamnă şi mistuirea celor aflate împreună) presupune nimicirea elementelor componente, a creştinismului şi îndeosebi a ortodoxiei. Căci se vrea ca în final să se realizeze acea religie unitară, o panreligie, conform planului trasat dinainte, în care va fi un dumnezeu şi o închinare unică adusă, cui altcuiva, decât satanei.

2.Punerea în aplicare a planului MRA

Primul pas al planului MRA a fost încercarea unirii ortodoxiei cu papismul, pentru a merge apoi la unirea cu protestanţii şi în final cu cei de alte religii.

Cei care au acceptat cu bucurie planul MRA şi s-au dovedit campioni în promovarea lui au fost papistaşii. Acest lucru a fost posibil întrucât planul respectiv coincidea exact cu propriul lor program de a-i supune pe toţi creştini sub un papă, după cum a declarat reprezentantul Vaticanului în 1969: «Ortodocşii înţeleg unirea ca apropiere iar noi o vedem sub un papă».

Vaticanul îmbrăţişând de mult timp marea idee promovată de MRA, a adaptat-o desigur la măsurile lui, crezând cu naivitate că astfel îi va supune pe toţi sub papă. Însă ceea ce se trece cu vederea este că puterile internaţionale ale întunericului care instrumentează acest proces unificator sunt mai viclene decât papistaşii. În sensul celor dorite de papistaşi se pot explica desele întâlniri ale defunctului cardinal Bea cu rabinii evrei şi masonii. De asemenea, în aceeaşi lumină pot fi înţelese diversele studii papistaşe cum ar fi cartea lui Drah «Despre armonia dintre Biserică şi sinagogă» şamd.

Despre ce fel de lucrare împreună poate fi vorba între Biserica Lui Hristos şi sinagogă? Este bine ştiut că iudaismul nu crede în Hristos cel născut, răstignit, îngropat şi înviat. Nu doar că nu crede dar este duşmanul lui neîmpăcat…

Vaticanul s-a aşezat deseori în ultimii ani la masa rotundă pentru discuţii, pe picior de egalitate cu ateii, masonii, comuniştii, evreii şi cu reprezentanţii altor puteri antihristice. Această poziţie oficială, de neînţeles şi trădătoare în esenţă, a provocat nemulţumiri chiar în rândul papistaşilor înşişi. Se aud deja în multe ţări catolice voci de protest care condamnă în mod public actele ruşinoase de trădare ale conducerii papistaşe, care tind să distrugă întreaga creştinătate. Împotriva acestor înnoiri s-a stârnit deja pretutindeni furtuna revoltei care scutură din temelii papismul. Sute de clerici, mai ales din Franţa, au ales, din raţiuni ce ţin de inimă, să tipărească reviste şi periodice, în care l-au atacat cu duritate pe papă pentru că a reuşit să transforme creştinismul în papism, adică a ajuns să graviteze în jurul persoanei sale.
Înfăţişăm aici doar câteva exemple din publicaţiile catolice antireformiste.

Rugăciunile creştinilor cu reprezentanţii celorlalte religii

Semnele influenţei satanice asupra acestui plan ce încearcă realizarea unei panreligii care să înghită şi lumea creştină sunt mai mult decât evidente. Ele se pot vedea în zilele noastre mai ales prin rugăciunile lipsite de cuviinţă ce se fac de către creştini împreună cu membrii altor religii, care nu doar că nu îl acceptă la modul simplu pe Hristos ca Mântuitor al lumii, dar care sunt duşmanii neîmpăcaţi ai lui în mod vădit.

Rugăciunile împreună ce au loc în timpul nostru cu aceeaşi uşurinţă cu care se desfăşoară conferinţele conducătorilor politici şi simpozioanele, nu sunt decât un stadiu avansat al planului MRA aflat în desfăşurare sub chipul ecumenismului.

Nu putem enumera aici toate situaţiile în care au avut loc aceste cumplite rugăciuni împreună. Cititorul merită însă să facă efortul de a trece în revistă rugăciunile împreună care s-au desfăşurat în Germania apuseană şi apoi să tragă singur concluziile ce se cuvin:

«În perioada 3–5 iunie 1971 la Augsburg s-a întrunit adunarea catolicilor şi protestanţilor din Germania, sub titulatura «Întâlnirea ecumenică a cincizecimii» (Oekumenishes Pfingsttreffen). Nu a fost vorba de o întâlnire numai a teologilor ci, prin excelenţă, a laicilor, a căror număr a depăşit 9000.(Vezi : Orthodoxos Typos din iun.1971)

Întâlnirea a fost precedată de o reclamă la adresa evenimentului pe măsură. Au fost chemaţi şi ortodocşi ca observatori şi a fost săvârşită Sfânta Liturghie de către mitropolitul sârb pentru Europa şi Australia, Lavrentie, la care au coliturghisit 12 preoţi şi 2 diaconi. Sf. Liturghie a fost săvârşită la rugămintea papistaşilor şi protestanţilor «pentru ca să aibă şi Apusul experienţa bogăţiei duhovniceşti a Răsăritului». Au mai participat la această slujbă şi mulţi ortodocşi ce locuiau în oraş şi a fost hirotonit în cadrul ei un diacon sârb ca preot. Ceea ce s-a întâmplat poate fi înţeles până într-un punct, însă nu putem înţelege, oricât ne-am da silinţa, de ce a trebuit să aibă loc pentru încă o dată la Augsburg acea rugăciune împreună dintre papistaşi, protestanţi şi evrei? Este bine să amintim că la această întrunire s-a pus accentul în mod deosebit pe «nevoia de conlucrare şi dialog între creştini şi celelalte religii (musulmani, evrei, şamd.) ca şi cum dialogul inter-creştin ar fi fost epuizat. Cât în ceea ce priveşte conlucrarea la nivel social între toţi oamenii, nimeni nu are nicio obiecţie, ea până la urmă fiind o chestiune politică şi nicidecum una religioasă. Se pune întrebarea, ce loc i s-a conferit în cadrul acestei întâlniri dialogului religios, pentru că el ne interesează în special? Pentru că o logică simplă ne spune că în urma acestui dialog două lucruri trebuiau să se întâmple: fie ca creştinii să-i încreştineze pe cei din celelalte religii, fie ca cei dintâi să fie convertiţi la una sau alta din aceste religii; întrucât pentru cei ce se consideră şi sunt creştini cu adevărat iese din discuţie orice «căutare comună a adevărului». Noi avem convingerea fermă că creştinismul deţine adevărul în mod integral, nepervertit şi nealterat şi acesta este valabil numai pentru ortodoxie ca sfânt chivot al revelaţiei dumnezeieşti.

Este, desigur, misiunea creştinilor de «a propovedui evanghelia întregii zidiri» pentru ca şi ceilalţi să ajungă creştini, lucru care trebuie să aibă loc de dragul mântuirii lor şi nu din alte interese. Niciodată în Biserică n-au existat laolaltă adevărul şi minciuna, lumina cu întunericul. Dacă creştinismul ar fi început acest dialog «ecumenist» în cadrul imperiului roman, astăzi nu am mai fi fost creştini, ci adepţii unui sistem religios sincretic, în care Hristos era poate mai prejos decât Mithra. Creştinismul autentic nu a cunoscut metoda «nobilă şi civilizată» a ecumeniştilor, fapt pentru care nici nu a întreprins un astfel de dialog al «dragostei». Creştinii au propovăduit şi propovăduiesc chiar sub prigoană credinţa şi cine vrea devine creştin, fără să se apeleze la tot felul de discuţii interminabile şi negocieri ale adevărului revelat. Aceasta pentru că suntem convinşi de caracterul absolut al credinţei noastre, de exclusivitatea religiei noastre în a oferi mântuire, atâta timp cât Scriptura zice clar că «nu este întru altul mântuire» (Fap. 4,12) ci numai în Iisus Hristos. În dialogul «ecumenist» sunt puse pe picior de egalitate principial toate religiile, încercându-se, ca plecând de la principiul monotelismului, să se ajungă la un adevăr comun. Acest fapt însă, cel puţin pentru noi ortodocşi, este de neacceptat.

Unii ar putea invoca faptul că celelalte religii poate au o bună dispoziţie spre o astfel de căutare. În ceea ce îi priveşte însă pe evrei, dar mai ales pe conducătorii lor, nimic nu ne poate convinge că aceştia ar dori să se apropie de «creştinii» apuseni, chiar în urma unui «dialog» de lungă durată, pentru că, chipurile, ar fi descoperit superioritatea creştinismului.

Acest lucru este dovedit chiar de cuvântarea unui rabin şef ţinută în sinagoga din Augsburg, care printre altele a spus că «iudaismul îşi arată înţelegerea sa faţă de fiicele sale întru credinţă – faţă de creştinism şi mahomedanism – şi că creştinii şi evreii nu pot exista unii fără de alţii». Aceste afirmaţii au fost ascultate cu bucurie de către papistaşi şi protestanţi fără ca nimeni să protesteze, fapt care s-a repetat şi la discuţiile ce au urmat, atunci când rabinul a declarat că iudaismul va rămâne statornic în aşteptările şi concepţiile sale despre Mesia, de acum atât de cunoscute. La aceste afirmaţii reprezentanţii papistaşi şi protestanţi nu numai că nu au reacţionat dar au şi confirmat indirect cele spuse prin diversele amabilităţi faţă de rabinii evrei ce au urmat.

Poza–pag 99–Papistaşii înşişi au reacţionat cu tărie împotriva inovaţiilor papei. În multe ţări catolice dar mai ales în Franţa s-au pus bazele deja a unei mişcări antipapale puternice. Iată numai câteva titluri de articole pline de revoltă faţă de înnoirile papei: «Nebunii au fost lăsaţi liberi», «Talismanul Papei», «Biserica întinată», «Religia papei», «Încotro merge Biserica?». În aceste condiţii patriarhul Athenagora şi alţii câţiva vor să predea sfânta credinţă ortodoxă corabiei papale care se scufundă cu viteză sub greutatea fărădelegilor ei.

Ne punem aşadar întrebarea, cui se roagă împreună episcopul catolic dr. Iosif Stibfle, rabinul Heidelbergului, dr. Nathan Levinson şi pastorul evanghelic prof. V. Dadiné? Care este oare dumnezeul pe care îl invocă fiecare în acest moment?

Pentru creştini Dumnezeu este numai unul: Cel care se descoperă în Treime. Evreii, după cum se ştie, nici pe Iisus Hristos nu-L acceptă ca Dumnezeu şi nici pe Duhul Sfânt. Din Sfânta Treime mai rămâne Dumnezeul Tatăl. Poate că-L acceptă pe Acesta? Răspunsul nu poate fi decât unul: Nici pe El nu-L recunosc cu adevărat pentru că refuză tocmai  Sfânta Treime în care cred creştinii. «Fundamentul monotelist» pe care se bazează dialogul ecumeniştilor cade, întrucât pentru noi creştinii Dumnezeul-Tatăl este Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos pe care evreii nu-L cunosc şi de care nu vor să ştie. Pentru ei Dumnezeul Vechiului Testament nu are nicio legătură cu Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, care, să nu uităm, a fost ucis de părinţii lor «pentru că s-a făcut pe sine Fiul Lui Dumnezeu»(In. 19,7).

Dacă am fi sinceri şi consecvenţi faţă de credinţa noastră ar trebui să-i numim, fără să greşim, pe evrei «atei». Întrucât pentru noi Dumnezeul Vechiului Testament este numai Acela ce a fost propovăduit şi descoperit de Iisus Hristos ca Tată al Său la modul real, nu spiritual, simbolic sau în altfel, cu care este deofiinţă. Respingându-L, aşadar, aceia pe Hristos, l-au respins şi pe Tatăl Lui, rămânând doar la condiţia de fii ai diavolului (In. 8,44). Deci, să nu ne înşelăm, atunci când e vorba de rugăciune împreună cu ei, nu poate fi vorba decât de o ticluire vicleană. Cine are însă de pierdut de aici? Dumnezeu? Desigur că nu «pentru că El nu se lasă batjocorit». Cei care ies batjocoriţi şi rău şifonaţi din această situaţie sunt în primul rând «creştinii» din Apus împreună rugători cu evreii şi acei ortodocşii naivi care înşelaţi fiind se lasă din păcate entuziasmaţi  fără discernământ de epidemia modernă a ecumenismului sau mai degrabă a sincretismului.

Poză— pag 103–episcop papistaş, pastor protestant şi rabin evreu «se roagă împreună». Există oare vreun complot mai înfricoşător împotriva creştinismului? Iată unde duce ecumenismul?

«Trădarea lui Iuda»

Planul acesta care vizează instituirea unei panreligii şi care este identic cu acela al ecumenismului, vedem că se extinde cu efecte distrugătoare şi în ortodoxie. Iar acest lucru se întâmplă, fie pentru că conducătorii Bisericii ortodoxe au trădat cu bună ştiinţă credinţa, fie că au căzut în înşelare din neştiinţă în plasa puterilor întunericului, fie că demnităţile sau funcţiile în care au ajuns se datorează tocmai implicării şi slujirii planurilor ecumeniste, ceea ce îi obligă să fie recunoscători într-un anumit fel.

Altfel nu se explică acest patos al unirii, această neclaritate (confuzie pe care o generează) a dialogului iubirii, această îndepărtare cumplită de la dogmele Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Nu putem înţelege în alt mod, decât cel amintit, de ce se cultivă astăzi cu atâta asiduitate această lucrare de zdruncinare a credinţei în Tradiţia Bisericii şi această flagrantă nerespectare a hotărârilor sinoadelor ecumenice.

Numai aşa se explică faptul înfricoşător prin care Patriarhia Moscovei a ajuns să pună la dispoziţia (să confere) «pământeştii organizaţii politice» a Vaticanului, preacuratele Taine ale ortodocşilor. (probabil că e vorba de recunoaşterea reciprocă a Tainelor). De acest adevărat puci realizat de Patriarhia Moscovei în vederea unirii, părintele Iustin Popovici, un mărturisitor al ortodoxiei din zilele noastre, a spus:

«Hotărârea –  fapta Bisericii Ruseşti este ca trădarea lui Iuda. Cu siguranţă! Înfricoşător este ca cineva, om fiind, să-L calce în picioare pe Dumnezeul-omul! Toate acestea nu sunt nimic altceva decât o înfricoşătoare sinucidere duhovnicească. La acesta conduce ecumenismul ateu»

Trădarea aceasta se extinde şi prin practicarea dialogurilor cu îmbrăţişări ale dragostei, prin rugăciunile împreună şi prin declaraţiile conducătorilor ortodocşi ai Bisericii, care îi arată astfel că lucrează cu  vrăjmăşie faţă de dogmele de credinţă, situându-i de partea duşmanilor Lui Hristos.

Toate acestea ne conving odată în plus că ecumenismul infernal lucrează sub mai multe chipuri, fie ca panreligie, fie ca putere a întunericului, fie ca organizaţie iubitoare de pace, fie ca proces de unificare globală, ca solidaritate, iubire şi frăţietate; toate nu au decât un ţel, să rănească de moarte sfânta credinţă ortodoxă.

Poz–pag 105–Ecumenismul ateu conduce la o înfricoşătoare sinucidere duhovnicească, spunea Arhim. Iustin Popovici[1], unul dintre cei mai mari teologi ortodocşi contemporani şi un mărturisitor al credinţei. Părintelui i s-a impus domiciliu forţat la una dintre mânăstirile din Serbia, după ce iniţial fusese condamnat la moarte, sentinţă ce i-a fost comutată.

Ecumenismul încearcă, aşadar, să şteargă cu totul limitele dogmatice şi canonice pe care le presupune Biserica Lui Hristos. Ecumenismul însuşi este fără limite, considerând orice fiinţă umană de pe pământ mădular al «Bisericii».

De ce se duce această luptă pentru unirea «Bisericii», pentru crearea unei «Biserici» aşa cum visează ecumenismul? O aşa-zisă biserică care acceptă toate religiile şi orice compromis de credinţă există  deja, ea este reprezentată de masonerie. Este deja bine ştiut ce promovează masoneria. Numai la cei fără de minte poate avea trecere o astfel de perspectivă conciliantă la nivelul credinţei şi integratoare a tuturor. Ea poate aplana contradicţiile religioase. De ce se caută oare soluţii conciliante în privinţa diferenţelor dogmatice ale «Bisericilor» şi nu se avansează la unirea religiilor prin intermediul masoneriei? De altfel, la ora actuală suficienţi conducători religioşi importanţi şi cu renume au ajuns să fie masoni, fapt afirmat deschis de masonerie.

Masonii, aşadar, chiar şi din cei cu rase (preoţeşti) se străduiesc să ne conducă la «Unirea Bisericilor» şi apoi la «unirea religiilor».

Un ecumenist pe nume Anderson, reprezentant în WCC declara la Athena în 1938 următoarele:

«Următorul pas al activităţii ecumenice va fi unirea creştinilor cu credincioşii altor religii care au ca fundament monoteismul»

Ecumeniştii au redactat deja o „rugăciune” ecumenică care mulţumeşte toate dogmele şi religiile. Rugăciunea aceasta face referire de 5-6 ori la cuvântul «Dumnezeu», însă nici măcar o singură dată la numele Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Însă acest «Dumnezeu» al unei panreligii întinse peste toată lumea, la care se face referire,  cine ar putea  fi, atâta timp cât Hristos este exclus?

În concluzie, toate credinţele şi religiile, monoteiste sau idolatre, în care intră: ortodoxia, papismul, protestantismul, islamismul, budismul, hinduismul şamd. sunt vizate de ecumenism, prin intermediu planului MRA pentru a se uni într-o religie unică.

În ce va ajunge atunci să creadă omul unei astfel de religii? Narcotizat de toată această confuzie îşi va direcţiona credinţa doar spre interesul material, pentru ca în final închinarea ce ar trebui adusă Lui Dumnezeu să fie înlocuită cu cea adusă satanei.

Panul MRA, la a cărui aplicare s-a trecut deja, va conduce exact acolo unde doreşte ecumenismul să îndrepte umanitatea, ca ea să acorde satanei cinstea cuvenită Lui Dumnezeu. Despre acestea vei fi convins întru totul cititorule, parcurgând cele ce urmează.

  1. Planul ecumenismului coincide cu cel al sionismului

Ecumenismul după cum am văzut are în plan unirea religiilor. Important de reţinut este că acest plan  ecumenist coincide cu cel al sionismului internaţional. El a fost gândit să se desfăşoare pe o perioadă lungă de timp, până când ultimele scopuri ale lui vor fi atinse.

În primul capitol din Protocoalele Înţelepţilor Sionului citim: « Avem înaintea noastră un plan, în care e trasă în mod strategic linia de care nu ne putem îndepărta, fără a schimba opera mai multor veacuri».

(Protocoalele Înţelepţilor Sionului, Cap. I)

«Când va sosi domnia noastră, nu vom recunoaşte nici o altă religie afară de aceea a Dumnezeului nostru unic, de care e legat destinul, deoarece noi suntem poporul ales, prin care chiar acest destin e unit cu soarta lumii. Din acest motiv va trebui să nimicim toate credinţele» (Protocoalele Înţelepţilor Sionului, Cap. XIV)

Şi mai încolo:

«Ne-am îngrijit deja să discreditam clasa preoţilor creştini şi să le dezorganizăm astfel misiunea, care ne-ar putea astăzi stânjeni mult, înrâurirea ei asupra poporului scade din zi în zi. Astăzi libertatea conştiinţei e pretutindeni proclamată. Prin urmare nu mai e decât un anumit număr de ani care ne desparte de căderea desăvârşită a religiei creştine; celelalte religii le vom dărâma şi mai uşor, dar e încă prea devreme să vorbim despre aceasta. Vom aşeza puterea bisericească şi preoţimea, în nişte cadre atât de strâmte, încât înrâurirea lor va fi nulă faţă de aceea pe care au avut-o altădată.

Când va veni momentul de a distruge pe veşnicie curtea papală, atunci degetul unei mâini nevăzute va arăta popoarelor această curte. Dar când popoarele se vor azvârli asupra ei, noi vom apărea ca apărători ai acestei curţi, pentru a nu îngădui vărsarea de sânge. Prin această diversiune vom pătrunde înăuntrul cetăţii papale, din care nu vom mai ieşi până ce nu o vom fi nimicit în întregime» (Protocoalele Înţelepţilor Sionului, cap. 17)

Care este scopul sionismului? O spun ei înşişi: să distrugem credinţa şi să fie creată o altă religie. «Regele jidanilor va fi adevăratul papă al lumii, patriarhul bisericii internaţionale».(Protocoalele Înţelepţilor Sionului)

Ecumenismul exact pentru această biserică internaţională luptă şi el. Ori, prin acest proces de unire a toate şi a tuturor care a căpătat o aşa amploare la ora actuală, se înaintează fără stavilă la nimicirea credinţei, la răsturnarea ortodoxiei şi la realizarea unei noi «Biserici» şi religii mondiale.

Puterea nevăzută

Cuvântul ţinut de arhiepiscopul de Montreal şi Canada, Vitalie în faţa sinodului Bisericii ruseşti din diaspora amintea de faptul că ecumenismul este susţinut de o anumită putere nevăzută. Iată exact cuvintele lui:

«Ecumenismul nu se intimidează în faţa niciunei critici teologice de vreme ce evită orice exprimare dogmatică. Acţiunea şi extinderea lui nu se face la un nivel de profunzime, ci la unul superficial care cuprinde acele ramificaţii ale ereziilor care au supravieţuit de-a lungul timpului  şi este sprijinit de o anumită putere ocultă, subtilă, care preferă să stea în umbră.

Într-un mod similar, în spatele ecumenismului există şi o imensă forţă materială condusă de o politică economică inteligentă, care îşi oferă cu dibăcie ajutorul. Astfel, prin darurile ce le face la momentul oportun ştie sau încearcă să încline de partea lui pe cel care se clatină în credinţă sau care nu şi-a pierdut încă simţul conştiinţei».

Care este această putere pe care episcopul Vitalie n-o numeşte. Poate că această putere greu de reperat, ce stă în umbră  şi este sprijinită de o imensă putere materială, se referă la cea de care se vorbeşte în Protocoale?

Pentru că şi acolo în capitolul patru se vorbeşte de o putere nevăzută, dar se mai spune ceva care coincide cu planul ecumenismului, de necesitatea nimicirii credinţei.

Cine ar putea, subliniază Protocoalele, răsturna o putere nevăzută? Căci puterea noastră e una de felul acesta (n.b.– a sionismului internaţional). Francmasoneria exterioară, de la suprafaţă, nu serveşte decât pentru acoperirea planurilor noastre; planul acţiunii acestei puteri, ba chiar şi locul organizaţiilor sale, vor rămâne totdeauna necunoscute poporului»

Iar mai jos se fac următoarele dezvăluiri:

«Iată de ce trebuie să dărâmăm credinţa, şi să smulgem din sufletul creştinilor însuşi ideea (principiul) dumnezeirii şi a sufletului, pentru a le înlocui cu socoteli şi lipsuri materiale.

Pentru ca cele mai alese suflete ale creştinilor să nu aibă timp să cugete şi să observe, trebuie să-i abatem de la aceste preocupări, împingându-i către grijile industriei şi ale comerţului, în acest fel toate naţiunile îşi vor căuta câştigurile lor şi luptând fiecare pentru propriile foloase, nu-şi vor băga în seamă duşmanul comun».(Protocoalele Înţelepţilor Sionului, cap. 4)

Cele spuse mai sus au caracter extraordinar prin descoperirile ce le face. Apare clar că masoneria este o creaţie, un instrument al sionismului, prin care el să-şi poată atinge scopurile întunecate. Iar scopul sionismului, după cum spun ce-i ce îl patronează, este «să distrugă credinţa», fapt pentru care astăzi se luptă din răsputeri să-l obţină prin această unire a religiilor, după cum vom vedea în continuare.

Prin urmare masoneria, ca şi creaţie a sionismului, care serveşte scopurilor lui, conlucrează şi sprijină ecumenismul în procesul «unirii Bisericilor». «Dacă – spun masonii –, problema unirii Bisericilor se găseşte pe o cale bună, aceasta se datorează ordinului nostru…».

Este oare întâmplătoare această coincidenţă a planurilor sioniştilor, masonilor şi ecumeniştilor?

Suntem convinşi că de acum sunt gata să ne spună că-i neîndreptăţim, că-i clevetim, însă răspunsul ni-l dau tot ei. Citim din nou în Protocoale ce spun sioniştii înşişi despre ei: « Numai iezuiţii ar putea să stea alături de noi în această privinţă, dar am reuşit să-i discredităm în faţa mulţimii stupide, din pricină că ei formau o organizaţie vizibilă, ne ascunsă, în timp ce noi rămâneam în umbră cu organizaţia noastră secretă. De altfel, ce-i pasă lumii ce stăpân are? Ce însemnătate are că acesta ar fi şeful catolicismului, sau despotul nostru din sângele Sionului? Însă pentru noi, care suntem poporul ales, lucrul acesta are o deosebită însemnătate.(cap. 5)

Aşadar, întunericul, ocultismul şi ipocrizia ce se găsesc la un nivel superior iezuiţilor, sunt mijloacele prin care îşi acoperă planurile şi lucrările lor.

Iată, deci, că planurile sionismului, masoneriei şi ecumenismului coincid. De ce oare? Această coincidenţă, desigur, nu este întâmplătoare. Scopul lor este comun. Şi să nu se mai ascundă ecumeniştii spunând că sunt interesaţi de Biserica Lui Hristos. Ne-am lămurit cine sunt şi ce scopuri au. Să nu mai aplice strategia vrednică de râs a struţocămilei, vârându-şi capul în nisip pentru a nu fi văzută.

Să ia aminte, până nu-i prea târziu, şi aceia dintre teologi, clerici şi credincioşi ortodocşi, care au fost atraşi pe panta înfricoşătoare a marii înşelăciuni ce o constituie ecumenismul!

  1. Ortodocşii în cursă

Însă, din păcate, la această mişcare ecumenică, la acest WCC, care au ca scop să distrugă credinţa dar mai ales ortodoxia, iau parte astăzi toate Bisericile ortodoxe. Toate patriarhiile sunt membre în aceste organisme. Ortodocşii au căzut din nefericire în cursa întinsă de ecumenişti.

Şi-au închipuit că dacă vor lua parte activă la ea îi vor ajuta pe ceilalţi să se mântuiască. Faptul că ortodocşii sunt membri organici al acestor organizaţii ce vizează unirea (sau unitatea) cu ereticii contemporani nu-i sfinţeşte pe cei din urmă. În schimb îi răceşte şi îi înstrăinează de unitatea ortodoxiei pe ortodocşii care participă la aşa ceva.

Ortodocşii au intrat în WCC, susţin unii, întrucât astăzi ereziile nu mai sunt ca pe vremea Sinoadelor ecumenice, atât de rău intenţionate şi de distructive cum erau în trecut.

Însă, noi susţinem că ele sunt mai rele decât acelea, întrucât ecumeniştii de data aceasta războiesc Biserica cu viclenie. Ei acţionează cu mult entuziasm şi avânt în numele, chipurile, al «iubirii». Încearcă ca sub acest stindard să ne amestece pe noi ortodocşii cu tot felul de erezii şi dogme false, în aşa fel încât Sfânta Tradiţie a Bisericii să dispară, pierzându-se astfel şi credinţa noastră ortodoxă.

Ecumenismul ne cheamă să luăm parte la discuţii despre credinţa ortodoxă în numele iubirii, plecând de la premisa că discutând adevărul ni se va descoperi. Însă noi ortodocşii ce adevăr mai putem afla atâta timp cât îl avem deja în Biserica Lui Dumnezeu, descoperit fiind de către Dumnezeul-omul, Domnul nostru.

Că doar mărturisim cântând la fiecare liturghie: «Am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei sfintei Treimi închinându-ne. Că aceasta ne-a mântuit pre noi».

Fapte ce nu se pot justifica

Nu! Ne spune ecumenismul. Nu sunteţi voi cei care deţineţi adevărul, pentru că el este fragmentat. Părţi din adevăr se găsesc pretutindeni. Trebuie să căutăm în toate mărturisirile de credinţă şi în toate religiile pentru a le găsi. Apoi putem să le punem în discuţie, în aşa fel încât din toate aceste fragmente să construim – auzi îndrăzneală –  o nouă Biserică şi o nouă religie. Suntem chemaţi, aşadar, ca să devenim parteneri de discuţie în ceea ce priveşte credinţa.

Trebuie să acceptăm, altfel spus, şi noi creştinii ortodocşi că nu posedăm în totalitate adevărul, că suntem şi noi înşelaţi în credinţa noastră. Cu alte cuvinte, trebuie să negăm credinţa pe care ne-a predat-o Domnul nostru Iisus Hristos prin Apostoli şi Părinţii Bisericii şi să începem să ne tocmim şi să tratăm cu ereticii.

Cei care au plecat din Biserica Lui Hristos şi au căzut în erezie şi înşelare ne cheamă să devenim parteneri de discuţii, ca unii fără de minte, asupra adevărurilor noastre de credinţă şi să lepădăm credinţa noastră în Biserica şi în Trupul Tainic al Domnului Hristos. Aceştia sunt exact ca vulpea din fabula lui Esop, care odată rămasă fără coadă, a început să le convingă pe celelalte animale că dacă îşi vor tăia şi ele coada vor fi mai frumoase.

Recomandările pe care ecumeniştii ni le fac, după cum scrie mitropolitul Florinei, Augustin, amintesc de cele ale oamenilor stricaţi, care sub pretextul unei mai mari comunicări cu cei din jur, îl sfătuiesc pe soţul fidel să cedeze şi el puţin la regulile ţinute cu stricteţe până atunci. Să înceapă să «se deschidă puţin şi în afară», însoţindu-se cu detaşare şi voie bună cu toţi cu care are ocazia, chiar şi cu cei mai desfrânaţi, dacă asta presupune mai multă comunicare.

Dacă soţul rămas fidel până atunci va pleca urechile la astfel de poveţe venite de la desfrânaţi, va înceta peste puţin timp să mai dea dovadă de credincioşie, întrând şi el în rândul adulterilor.

Acest lucru, din păcate, este gata să se întâmple şi cu ortodoxia, dacă va face imprudenţa nebunească să asculte de sfatul ecumenismului, în a-şi deschide porţile şi în a începe fără nicio reţinere să aibă relaţii cu ereticii şi necredincioşii.

Va înceta (Biserica) atunci să mai fie mireasa prefrumoasă a Lui Hristos, ajungând o adulteră (curvă), ce va sta după cum spune Apocalipsa în dosul porţii ademenind pe cei din jur. Jalnică privelişte şi pentru îngeri şi pentru oameni.

Ecumeniştii pot fi consideraţi mai răi decât ereticii din trecut. Cine poate spune că protestanţii, care o resping pe Preasfânta şi pe sfinţi şi nu recunosc preoţia, sau papistaşii care au ticluit sofistic alte înşelăciuni, se  găsesc mai aproape de Biserică decât arienii? Cu siguranţă că astăzi ereziile acestea sunt mai periculoase decât cele din trecut.

Cu toată gravitatea celor de mai sus, Biserica Ortodoxă a ajuns membru (mădular) al acestei uniri împotriva firii (bisericeşti) cu ereticii contemporani. Acesta este marele păcat al ei.  Unioniştii nu ţin cont de faptul că Biserica în perioada marilor erezii nu a avut parte de «dialoguri ale dragostei» cu ereticii.

Părinţii nu purtau de loc convorbiri (tratative) cu ereticii, nu se întreceau în a avea faţă de ei tot felul de amabilităţi şi politeţuri; ei doar mărturiseau adevărul. Biserica ortodoxă a sinoadelor ecumenice nu a deschis un dialog cu «Biserica ereticilor». Nu s-a declarat pe sine membru organic al unei societăţi care urmărea s-o unească cu eunomienii, anomeii, arienii, apolinarienii sau cu sabelienii[2]. Dimpotrivă, primul canon al celui de-al doilea Sinod ecumenic nu chema la o unire, în cadrul vreunei organizaţii, cu ereticii, ci îi anatemiza.

Nu există, aşadar, dialog cu ereticii care continuă să rămână în înşelare. Părinţii nu au vorbit cu ereticii de la egal la egal ( considerându-i pe toţi membrii cu drepturi depline). Nu au întreţinut dialoguri «în termeni de egalitate», după cum vor astăzi unioniştii. Atitudinea a fost întotdeauna de respingere a afirmaţiilor lor, iar atunci când aceia rămâneau neclintiţi în înşelarea lor, Părinţii purtători de Dumnezeu îi tăiau de la comuniune, îi cateriseau şi îi anatemizau. Îi îndepărtau de la Trupul Sfânt al Bisericii ca pe unii ce aparţineau «sinagogii satanei».

Ce se întâmplă însă astăzi?

În zilele noastre Biserica a intrat în cursa întinsă de ecumenism, devenind membru în WCC, într-un organism al ereticilor. Iar acolo în acel cadru s-a încurcat tot mai mult în labirint cu ereticii…Şi preferă să păstreze tăcerea în situaţii prin care se trădează într-un mod nemaivăzut credinţa, întrucât prin prezenţa ei acolo recunoaşte implicit că nici ea nu posedă adevărul şi că se găseşte în înşelare.

Din păcate WCC înaintează în acţiunile şi planurile sale speculând tocmai confuzia şi starea căldicică cultivată de ecumenism. După ce a reuşit să le facă membre ale sale pe toate Bisericile ortodoxe, acest consiliu mondial a început să vorbească de pe poziţia unei Biserici.

Secretarul general al WCC, Visser’t Hooft a făcut la Montreal şi Rotester propuneri cu un conţinut nemaiîntâlnit până atunci, cum ar fi : «Consiliul Mondial al Bisericilor (WCC) s-a autoproclamat ca biserică» (vezi „Ecclisia” din 1963, pag. 587)

WCC, fără ca să fie stânjenită de ceva anume, merge înainte cu toate forţele spre obiectivele propuse. Astăzi vorbeşte în numele diferitelor credinţe eretice spunând: «Biserica învaţă»…«Biserica spune aceasta»…«Biserica hotăreşte»…Iar ortodocşii încuviinţează. Şi iată cum Arhiepiscopul Ecumenist al Americii, Iacov, în cuvântul său de răspuns la alocuţiunea Arhiepiscopului Suediei, vorbind în numele adunării generale de la Upsala, a spus:

«După cum ştiţi foarte bine, Biserica Mondială este chemată  ca în faţa cererilor (pretenţiilor) lumii să facă dovada deplină a ceea ce este şi să-şi mărturisească credinţa ei»

Aţi auzit? Este vorba deci de o «Biserică Mondială», iar acest lucru îl spune un Arhiepiscop ortodox (dacă se mai poate numi cineva ortodox cu astfel de greşeli sau deraieri grave de la credinţă).

Însă de care «Biserică mondială» vorbeşte aici d-l Iacov? Poate de  Biserica ortodoxă? Bineînţeles că nu. El vorbeşte de acea «biserică» care concentrează în sine toate mărturisirile de credinţă, toate ereziile, adică de «biserica» WCC-lui.

Ortodocşii au întrat în felul acesta în cursă şi acum sub tăcerea vinovată a reprezentanţilor ei, trădează adevărata Biserică, Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, vorbind în numele unei alte «biserici», a unei pseudobiserici omeneşti, creaţia păcătoasă a puterilor întunericului…

Răspunderea ortodocşilor

Oare aceşti reprezentanţi ortodocşi chiar nu se gândesc la Dumnezeu? La faptul că vor trebui să dea răspuns în ziua judecăţii? Starea căldicică în care se complac, tăcerea vinovată de care dau dovadă îmi aduc aminte de înfricoşătoarele cuvinte din Apocalipsă, adresate episcopului din Laodicea : «…» (Apoc. 3, 15-16)

Această lipsă de râvnă în mărturisirea credinţei îl scârbeşte pe Dumnezeu mai mult ca orice. Această indiferenţă faţă de adevăr este mai rea decât zelul arătat de cineva care susţine o înşelăciune. Această căldiceală, trăndăvie duhovnicească, această trecere sub tăcere a adevărului, care este astfel trădat, nu va fi iertată de Dumnezeu. El ne vrea fie fierbinţi, fie reci în credinţă. Căldiceii nu sunt acceptaţi, ei vor fi cei mai vinovaţi. Dumnezeu îi va da lepăda (vomita), îndepărtându-se de ei. Nu îi vrea în Biserica sa doar cu numele de creştini. Nu are nevoie de ei atâta timp cât joacă oribilul rol al lui Iuda.

Care va fi aşadar cuvântul pe care îl vor da aceşti nenorociţi?

Cap. 4

Ecumenismul se descoperă

Ecumenismul camuflat loveşte prin instrumentele sale credinţa creştină şi mai ales ortodoxia, care este singura care posedă adevărul şi prin care omul se poate mântui. Iar acest lucru se realizează, după cum am văzut, prin acest Consiliu Mondial al Bisericilor (WCC în eng.  sau CMB în rom).

WCC este instrumentul văzut al ecumenismului şi şi-a început activitatea după cel de-al doilea război mondial.

După primii paşi cu caracter organizatoric al acestui Consiliu, multe Biserici ortodoxe au urmat iniţiativa Patriarhiei de C-pol şi au început să ia parte la adunările ei. Această participare de început nu a provocat nimănui nicio nelinişte, nici chiar zeloţilor ortodoxiei. Aproape nimeni n-a bănuit ceva necurat. Totuşi a fost şi unii ierarhi luminaţi în Biserica ortodoxă care de la început au semnalat furtunile iminente care urmau să bântuie WCC, unul dintre ei fiind mitropolitul Samosului, Irineu.

A mai lansat avertismente şi Evloghie Koritsa Korila care a spus: «Pentru Dumnezeu! Voi ştiţi ce faceţi? Aţi lepădat ca şi ortodocşi caracterul conducerii ecumenice al Bisericii Răsăritene şi aţi lăsat-o în mâinile protestanţilor, ca să ne poarte şi să ne conducă unde vor ei, pentru a arăta lumii că ei deţin în cele din urmă puterea spirituală? Pentru că dacă ei ne-au chemat, se înţelege că doresc să vă treacă de partea lor. Acesta este adevărul. Ce faceţi aşadar? Ce răspuns daţi ca şi greci? Dacă antarţii (partizanii) comunişti vă chemau în munţi ca să purtaţi discuţii cu ei legate de problemele neamului, de fixarea unui regim social care să fie mai potrivit pentru ţară, aţi fi răspuns la invitaţie, v-aţi fi dus? Exact de acelaşi lucru e vorba şi cu aceste adunări religioase»

În general, cei mai mulţi cred că Biserica nu păţeşte nimic dacă reprezentanţii ei se apropie de diferiţi eterodocşi care caută, chipurile cu sinceritate adevărul. Nu este nimic rău în a opune adevărul ortodoxiei înşelării eterodocşilor, zic ei. O astfel de participare se poate crede că are un caracter misionar, pentru că astfel se face cunoscută şi credinţa ortodoxă.

Lucrurile aşa păreau la început, însă n-au ţinut mult. Planurile puse la cale cu dibăcie de puterile întunericului au început să prindă contur. Adevărata faţă a ecumenismului a fost descoperită chiar de către ei înşişi. Pielea de oaie a căzut în urma declaraţiilor reprezentanţilor diferitelor biserici, ce au putut fi auzite la cele patru conferinţe WCC.

  1. Întrunirile WCC

a)    Prima Întrunire

Prima conferinţă de la Amsterdam s-a desfăşurat sub direcţia unei anumite idei centrale. Subiectul a fost «Voia lui Dumnezeu şi neorânduiala omului». Tema acestei conferinţe precum şi altor întruniri nu a cuprins nici un aspect dogmatic. Ea a fost în aşa fel aleasă încât să poată fi abordată de orice confesiune în felul ei propriu. A fost de fapt o ocazie pentru meditaţie şi o abordare lumească a amintitei probleme. Subiectul acesta a fost, aşadar, bun ca pretext pentru discuţii fără să se tragă vreo concluzie mai importantă…

b)    A doua Întrunire

A doua conferinţă a WCC a avut loc la Eveston în 1954 sub deviza: «Hristos este speranţa lumii». În urma acestei întruniri se poate desprinde concluzia că ecumenismul are fixat ca scop nimicirea dogmelor Bisericii celei adevărate, realizând astfel unirea cu toate celelalte «Biserici» care se găsesc în mişcarea ecumenică. Alchimiştii ecumenismului au analizat învăţăturile tuturor confesiunilor creştine, căutând să găsească în fiecare acea parte care să fie apoi prezentată ca parte constitutivă acestei mişcări ecumenice mondiale, a «Marii Biserici» nou create.

La această adunare generală a WCC, reprezentanţii ortodocşi au declarat într-un glas că hotărârile întrunirii se găsesc atât de departe de învăţătura Bisericii noastre, încât este imposibil ca ei să fie de acord cu toţi ceilalţi.

Tot reprezentanţii ortodocşi au fost cei ce au exprimat apoi învăţătura Bisericii ortodoxe, în declaraţii separate. Însă cine le-a mai acordat vreo importanţă? Ecumeniştii au mers mai departe cu planurile lor…

c)    A treia Întrunire

Poziţia intransigentă a Bisericii ortodoxe la a doua conferinţă a WCC nu i-a descurajat pe ecumenişti. Conducătorii lor nevăzuţi ştiu toate secretele pentru a-şi impune reaua credinţă, pregătind cu meticulozitate «giulgiul care să-l arunce peste toate religiile»…Metoda lor de lucru apelează atunci când e cazul şi la şantaj. Iată un exemplu în acest sens: WCC ar putea să ridice, dacă vrea, întreaga lume împotriva prigoanelor ce au loc la adresa creştinilor din Rusia. Această idee a fost lansată ca sperietoare, comuniştilor de la Moscova, de către mişcarea ecumenică. Planul ticluit cu şiretenie a prins, ceea ce a făcut ca a la treia adunare a WCC ce a avut loc la New Delhi în 1961, patriarhia Moscovei să fie obligată de statul comunist să ia şi ea parte. Strategia prin şantaj a ecumenismului a repurtat aşadar cu această ocazie o mare victorie. În acest fel au devenit membrii regulaţi ai mişcării ecumenice nu numai patriarhia Moscovei, ci şi cele ale României, Bulgariei şi Poloniei.

Ce a spus ieri  şi ce face astăzi Biserica Rusiei?

Pentru a înţelege însă cumplitul şantaj la care a fost supusă Biserica Rusească de către ecumenism prin intermediul comuniştilor, trebuie să ne amintim care a fost răspunsul patriarhiei Moscovei atunci când a fost chemată să participe la prima adunare ecumenică.

Sinodul Rusiei din 1948 la însărcinat pe protoiereul G. Razumysky să dea un răspuns oficial la această chemare:

«Biserica Rusească nu a luat şi nu ia parte la nicio întâlnire sau conferinţă ecumenică…

Ezităm în a stabili cauzele pentru care reprezentanţii Bisericii Constantinopolului, de la sectorul ecumenic de activitate, nu refuză să ia parte în tot locul la adunări ce îşi propun rugăciunile împreună cu ceilalţi. Sau poate că patriarhia C-polului a dat uitării cinstea de care se bucură, ca prima între Bisericile autocefale, responsabilă fiind în apărarea canoanelor Bisericii ortodoxe?

Iar în continuare textul precizează:

«Biserica ortodoxă rusă a învăţat întotdeauna că Rusaliile, adică Pogorârea Duhului Sfânt, a avut loc deja şi că creştinii nu trebuie să aştepte o nouă pogorâre a Sfântului Duh, ci cea de-a doua şi slăvită venire a Lui Hristos.

Micşorarea importanţei jertfei unice a Lui Hristos şi profeţia unei noi şi viitoare pogorâri «în ceasul al treilea» prin care se va descoperi aşteptata Împărăţie a Sfântului Duh, este o caracteristică a învăţăturii masonice şi ereticilor. Noua profeţie a unor aşteptate „Rusalii” ecumenice, nu este altceva decât vechiul ecou al învăţăturilor mincinoase al înşelăciunilor acestor eretici».

Iar această hotărâre a Bisericii Ruseşti, semnată apoi şi de întâistătătorii Bisericilor din România, Bulgaria, Poloniei, Albaniei şi Cehoslovacia, precum şi de reprezentanţii patriarhiilor Alexandriei şi Antiohiei, încheie prin următoarele:

«Aducem la cunoştinţa WCC, ca răspuns la invitaţia de a lua parte la întâlnirea de la Amsterdam, în calitate de membrii ai acesteia, că toate Bisericile ortodoxe locale, ce iau parte la întrunirea prezentă, se obligă să refuze participarea la mişcarea ecumenică sub chipul în care ea se înfăţişează astăzi».

Acestea sunt, aşadar, cele declarate cu tărie, cu puţini ani înainte, de Biserica ortodoxă rusă. Poziţia ei în faţa tocmelilor ecumenice asupra credinţei a scos la iveală o linie ortodoxă sănătoasă. Fapt care a fost aprobat şi de celelalte Biserici ortodoxe din statele aflate în spatele cortinei de fier. Cu această orientare au fost de acord şi patriarhia Alexandriei şi Antiohiei.

Ulterior, Biserica rusă a fost supusă cu desăvârşire de către partid, ceea ce a făcut ca vocea ei autentică să nu se mai audă. Comunismul a vrut din interese politice ca ea să fie implicată în mişcarea ecumenică şi în ecumenism.

Întregul ansamblu al Bisericilor aflate în statele comuniste, ce se află sub influenţa Moscovei, este reprezentat astăzi în WCC. Toate Bisericile ortodoxe locale au devenit mădulare ale ecumenismului (afară de Biserica rusească a diasporei de sub conducerea arhiepiscopului Filaret)

Astfel că, la New Delhi, în 1961, ereziile şi înşelăciunile au făcut front comun. Sub stindardul WCC s-au unit laolaltă toate blasfemiile, contradicţiile şi înşelările umane.

d)    A patra Întrunire

A patra Adunare WCC, ultima până astăzi, a avut loc la Upsala în 1968. Ea a ales ca deviză sau subiect de dezbătut cuvintele Lui Hristos: «Iată Eu pe toate le fac noi».

Au participat la ea 140 de reprezentanţi de la toate Bisericile locale. Ecumeniştii, adică conducerea mişcării ecumenice i-a tratat cu tact. Au aplicat acea strategie care nu forţează nimic, tocmai pentru a evita reacţiile de împotrivire şi de nemulţumire. Desigur că n-au renunţat cu ceva la planurile lor. Încă de la început au ţinut să sublinieze care e scopul unirii pe care o urmăresc. Deschiderea conferinţei a fost ca un adevărat şoc electric pentru ortodocşi întrucât organizatorii au ţinut să fie citită o rugăciune ecumenistă care spunea:

«O Dumnezeule Tată, Tu poţi să le faci pe toate noi. Ne încredinţăm Ţie. Ajută-ne ca să trăim pentru alţii, căci şi dragostea Ta se întinde peste toţi oamenii. Să căutăm şi să cercetăm adevărul pe care nu l-am cunoscut…»!!!

Reprezentanţii Bisericilor ortodoxe trebuie să fi simţit groază şi cutremur în momentul acela. S-ar fi cuvenit să strige cu glas puternic şi să-l mărturisească pe Hristos, ridicându-se în picioare şi zicând:

– Faceţi o greşeală domnilor ecumenişti. Rugăciunea voastră este pentru noi o blasfemie. Noi am cunoscut deja Adevărul. Adevărată şi vie ne este credinţa. Adevărul este însuşi Hristos. «Eu sunt calea, Adevărul şi viaţa». Ce adevăr să mai căutăm?… Voi, ceilalţi trebuie să căutaţi şi să cercetaţi…

Din păcate, însă, nicio voce de protest nu s-a auzit, nici un reprezentant ortodox n-a părăsit sala în momentul acela înfricoşător de trădare.

Din fericire, Biserica Greciei n-a participat la această conferinţă trădătoare, chiar dacă n-a făcut-o neapărat din motive de credinţă. Cu toate acestea, însistăm ca Biserica Greciei să iasă cât de repede din această organizaţie paneretică care este WCC…

Prin aceste adunări care au avut loc deja ni s-a descoperit deja că ecumenismul nu are în vedere să facă cunoscut Adevărul, ci dispariţia lui şi a credinţei ortodoxe care îl deţine, prin cultivarea ambiguităţii.

II. Ecumenismul duşmanul de moarte al Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească

Din toate declaraţiile ecumeniştilor de la cele patru Adunări generale reiese clar că se urmăreşte un anumit plan şi se tinde către un scop mai înainte stabilit. Puterile întunericului, consecvente acestui plan, avansează tot mai mult pentru a dezarticula creştinismul, fapt pentru care atacă din răsputeri dogma Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Acestea sunt deja fapte oficiale, confirmate de declaraţiile blasfematoare pe care ecumeniştii înşişi le-au făcut în cadrul Adunărilor WCC.

Încă de la prima Adunare de la Amsterdam, ecumeniştii şi-au concentrat eforturile pentru alterarea, desfiinţarea dogmei Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

Primul vorbitor al acestei întruniri, Gustav Ollen, după ce la început a dat impresia că este întru-totul ortodox, şi-a arătat adevăratul chip mai pe urmă, când a afirmat:

«Biserica (cea adevărată) este sinteza tuturor bisericilor» şi «că toţi creştinii sunt membrii acestei Biserici»

În acest fel şi-ar fi dorit Ollen să fie Biserica, nu Una, ci o sinteză, unită fiind cu toate înşelăciunile.

Un alt profesor Klarens Kreig, pe parcursul discursului său, a explicat auditoriului ce trebuie înţeles prin termenul catholic, echivalându-l cu întreg, integral.

Conform acestui înţeles, crezul sau simbolul nostru de credinţă va fi rostit astfel : «Cred într-una sfântă, integrală (integratoare) şi apostolească Biserică»

Iar în ce priveşte harismele Sfântului Duh, profesorul le vede ca «deviaţie/abatere» (de la normal, părând, probabil, prea restrictive), «ori, zice el, în Biserică trebuie să existe o mare varietate de expresie».

La această primă Adunare ecumenică a WCC a vorbit şi profesorul ecumenist Ioan Grek, care a lovit în dogma Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. El a atacat cu o şi mai mare ascuţime, decât predecesorii, termenii de credinţă ai Bisericii Lui Hristos. S-a referit la Biserică ca la «Marea Biserică», care în concepţia lui «îi cuprinde pe toţi creştinii indiferent de convingere sau mărturisire». Cu alte cuvinte, «Biserica» ecumenistului Grek este un mozaic, un amestec de erezii, adevăruri, minciuni şi înşelări. Este acea «Biserică» care îi acceptă pe toţi din toate confesiunile.

Crezi în adevăr? Eşti acceptat. Crezi în minciună? Iarăşi eşti acceptat. Eşti creştin ortodox? Găseşti şi tu acolo adăpost. Eşti eretic? «Marea Biserică» te primeşte, nu este respins nimeni.

Toţi sunt chemaţi, la grămadă, fără să-i pese cuiva de Adevăr, pentru că în acest amestec, care se urmăreşte intenţionat, Adevărul dispare, se estompează. Se încearcă, de fapt, nu ca cei înşelaţi să găsească Adevărul, ci să-l piardă şi aceia care îl posedă, adică cei care mai cred într-o Biserică Sfântă, Sobornicească şi Apostolescă.

«Sfânta Scriptură la muzeu»!

La prima Adunare ecumenică, renumitul profesor de dogmatică de la Universitatea Regală, Karl Barth, cunoscut pentru simpatiile sale comuniste, a afirmat că vede ca singură soluţie pentru Biserică, renaşterea ei în ecumenism, în unirea bisericilor.

Tot el a spus, «cartea, dogmatica, cateheza, educaţia bisericească, Sfânta Liturghie, propovăduirea au ajuns exponate de muzeu».

Auziţi creştini şi vă cutremuraţi! După acest domn, toate cele sfinte şi cinstite sunt perimate şi au ajuns exponate de muzeu. Iar acesta, vezi Doamne, se consideră teolog. Acest om, spuneţi-mi, vorbeşte de Dumnezeu sau spune nebunii? Astfel de lucruri au ajuns să susţină apărătorii ecumenismului şi la o astfel de teologie şi credinţă suntem chemaţi şi noi ortodocşii unindu-ne cu ei.

Trebuie subliniat că astfel de oameni luptă pentru «unirea Bisericilor» sub acoperământul WCC. Sunt acei care se pregătesc să ducă Sfânta Scriptură la muzeu, care au de gând să desfiinţeze Sfânta Liturghie şi Tainele pe motiv că ar fi perimate.

Ei lovesc în dogmele Bisericii, pentru că îşi doresc să fie scoase din creştinism, adică exact ceea ce reprezintă coloana ei vertebrală.

Ne permitem acum să-i întrebăm pe ecumeniştii din tabăra noastră, după toate aceste declaraţii mai mult decât edificatoare, cu ce se deosebesc de atei? Nu văd că luptă pentru ecumenism toţi ereticii, ateii, masonii şi comuniştii, întru-un cuvânt toţi antihriştii?

Dar, poate că este interesat cu adevărat de ce înseamnă creştinismul şi Biserica acest filocomunist, pe nume Karl Barth, care susţine că «singura speranţă a creştinilor de a supravieţui în epoca actuală este căutarea unei mod adecvat prin care să poată fuziona cu acel curent, de acum vital, al prezentului – care este comunismul mondial»?

Poză—pag. 126–Ecumenismul încearcă să lovească dogma Bisericii ortodoxe, atacând ultimul şi cel mai important paragraf al Simbolului de credinţă, acela care vorbeşte de Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. În faţa ecumenismului pălesc multe erezii, cum ar fi arianismul ce fost condamnat de primul Sinod Ecumenic.

Sau poate că teologhiseşte, atunci când profeţeşte despre iminenta catastrofă a creştinismului? Oare n-a citit niciodată, ca teolog, asigurarea pe care Hristos ne-o face zicând: «că nici porţile iadului nu vor putea zdrobi Biserica», fapt care, cel puţin până acum, s-a dovedit adevărat în ciuda tuturor atacurilor întunericului?

Ecumenismul actual, pentru a lovi în dogmă, încearcă unirea tuturor ereziilor, devenind astfel erezia tuturor ereziilor. Iar acum îşi  arogă şi statutul de Biserică şi încercă să fie cinstită precum Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, uzurpând locul adevăratei Biserici a Lui Hristos.
El cuprinde în sine, prin unirea ce o doreşte, toate ereziile de la vechiul arianism, monofizitism, monotelism până la superstiţiile şi ereziile moderne. Toate celelalte erezii au încercat să zdruncine primele articole ale Crezului, ecumenismul actual însă, se pregăteşte să lovească cel mai important paragraf al Simbolului, cel referitor la unicitatea şi apostolicitatea Bisericii. (care cuprinde şi dă mărturie  practic pentru toate celelalte articole de credinţă).

a)    Războirea Lui Iisus Hristos

Sfintele Canoane sunt legile Bisericii. Aşa cum societatea nu poate sta în picioare fără legi, la fel şi Biserica fără canoane. Statul dă legi şi pedepseşte furtul, batjocorirea, jurământul fals, delapidarea, crima şamd. Aceste legi elaborate de stat şi care sunt valabile în lume sunt imperfecte, însă pot fi îndreptate ulterior. Biserica legiferează prin asistenţa Sfântului Duh. Sinoadele Ecumenice şi cele locale au emis hotărâri prin luminarea Sfântului Duh. Pentru acest fapt Sfintele Canoane sunt adevărate şi au o valabilitate veşnică.

Ecumeniştii luptă tocmai împotriva acestor canoane pe care doresc să le desfiinţeze. Ei nu neagă că ar fi adevărate, însă susţin că sunt depăşite în raport cu epoca în care trăim, că vremea pentru care au fost făcute a apus de mult. Lucrurile acum, zic ei, sunt cu totul diferite, fapt care ne obligă să ne adaptăm epocii în care trăim. Aceste lozinci sunt repetate neîncetat, în cor, pentru a trage Biserica Lui Hristos departe de El şi de mântuire.

Creştinii ortodocşi resping astfel de lucruri înşelătoare şi viclene care ne cheamă, chipurile, la  a ne pune în rând cu lumea, a ne adapta la ea.

Nu-i vom urma pe ecumenişti pe această pantă periculoasă a impietăţii, pentru că ştim că Sfintele Canoane nu reprezintă nişte porunci temporare, ci ele au valabilitate veşnică. Ştim că ele nu merg împreună cu moda şi nu se adaptează (agiornează[3]) cu păcatul,  pentru a furniza alibiuri fărădelegilor noastre…

De ce ecumeniştii spun totuşi altceva? Care este punctul de plecare (premisa) al ecumenismului în chestiunea aceasta? El, în primul rând, nu vine decât din starea căldicică care caracterizează credinţa ereticilor, sprijinită de viziunea antropocentrică căreia îi sunt tributari.

Ortodoxia ne cere să trăim conform cu cerinţele desăvârşirii creştine. Eterodocşii, dimpotrivă, iau din creştinism numai acele elemente ce pot fi conciliate cu obiceiurile vieţii civilizate de astăzi.

Ortodoxia vede creştinismul ca pe o temelie a vieţii adevărate, cerând de la fiecare să se silească pe sine, aplicând în viaţa sa ceea ce Hristos ne-a învăţat. Eterodoxia vede bazele civilizaţiei actuale ca ceva de neclintit, ce nu poate fi schimbat. Ortodoxia cere un aşa de mare eroism moral încât aceste temelii să poată fi schimbate. Eterodocşii caută să găsească în creştinism ceea ce consideră că le este de folos în condiţiile actuale ale vieţii, pentru a o duce bine.

Ortodoxul nu are aici «cetate stătătoare, ci pe cea viitoare o caută». El ştie că a fost chemat la veşnicia cea de dincolo de mormânt, acolo unde începe viaţa adevărată. Mecanismele vieţuirii actuale sunt pentru ortodocşi efemere şi deşarte, considerându-le nefolositoare. «Pe toate le consider de nimic ca pe Hristos să-l dobândesc» spune Apostolul Pavel. Pentru eterodox, însă, credinţa în viaţa viitoare este fără putere, este mai mult o idee subţire, bună, e adevărat că-l ajută să-şi facă viaţa de aici mai bună. Aici, însă, nu dincolo.

Noi ortodocşii avem credinţa creştină autentică, ceilalţi una mutilată, ciuntită. Asceza se găseşte la ortodocşi, la ceilalţi poţi vedea alipirea de cele pământeşti şi traiul bun. Cei din urmă vor fericirea umanităţii aici pe pământ, nu le pasă sau nu prea înţeleg prea mult cealaltă viaţă.

Trebuie accentuat caracterul ascetic al ortodoxiei (numai ea l-a păstrat în cadrul creştinismului) care este însoţit de o aşteptare sfântă a celor pe care Mântuitorul nostru ni le-a promis aici şi dincolo.

Eterodocşii, ecumeniştii, papistaşii, protestanţii nu fac priză la o astfel de credinţă, iar slăbiciunea credinţei lor se va vădi mai ales la învierea cea de obşte a tuturor. Ei pun accent mare pe fericirea vieţii prezente, care, oricum, este asemenea unui abur care repede se duce. Toate înşelările Apusului pornesc de aici: faptul că nu au vrut să înţeleagă că creştinismul înseamnă asceză şi reapătimire, ele fiind necesare pentru a ne desăvârşi şi a deveni vrednici de Împărăţia Lui Dumnezeu cea veşnică.

Poză—pag 133–Papismul nu numai că nu este o credinţă ascetică, ci, dimpotrivă, înţelege într-un mod de-a dreptul scandalos delectarea simţurilor. Putem vedea mai sus o scenă impioasă chiar în interiorul unei biserici papistaşe. Este vorba de o Liturghie acompaniată la chitară de o femeie. Să plângem sau să ne indignăm? Şi totuşi, mai sunt unii creştini ortodocşi care vorbesc de „unire şi ecumenism”.

Creştinismul este o credinţă ascetică care vorbeşte de o luptă continuă împotriva patimilor. Este învăţătura despre acele mijloace şi condiţii prin care putem dobândi virtutea ce ne este necesară mântuirii. Premisele sunt de ordin interior, adică asceza şi exterior, convingerile noastre dogmatice şi tainele prin care ni se transmite harul dumnezeiesc, pentru a ne vindeca şi a ajunge la desăvârşire.

Reformatorii, ecumeniştii neagă acest fundament al ortodoxiei care este asceza, mijloc prin care dezrădăcinăm patimile şi sădim virtuţile, ei preferând să se conformeze epocii actuale. Patriarhul ecumenic Meletios Metaxakis, ecumenist şi mason, a convocat la C-pol un «sinod panortodox», plănuind anumite „reforme” cum ar fi: hirotonia întru episcop a celor căsătoriţi, acceptarea celei de a doua căsătorii la preoţi, desfiinţarea monahismului, scurtarea sfintelor slujbe, desfiinţarea raselor preoţeşti, a bărbilor, şamd. Astăzi această lucrare este continuată de patriarhul actual Athenagora şi de alţi câţiva arhiepiscopi şi episcopi «progresişti» şi moderni.

Tot aceştia sunt şi cei care recomandă ca să fie desfiinţate canoanele, întrucât nu mai concordă cu vremurile, epoca noastră diferind mult de cea a Sinoadelor Ecumenice când ele au fost stabilite şi care astăzi, chipurile, nu mai pot fi aplicate.

Să vedem, aşadar, câteva din canoanele pe care vor să le desfiinţeze:

1)                       Canonul 24 de la Trulo, care interzice clericilor şi monahilor de a merge la hipodrom şi la alte distracţii.

2)                       Canonul 54 al Sfinţilor Apostoli, care interzice clericilor să intre în cârciumă, în taverne fără o mare nevoie

3)                       Canonul 9 al Sfinţilor Apostoli care interzice credincioşilor odată ce au intrat în Biserică să mai iasă până la sfârşitul Liturghiei.

4)                       Canonul 80, Trulo, care pedepseşte pe clerici cu caterisirea şi pe laici cu afurisenia dacă lipsesc de la Biserică 3 duminici la rând fără un motiv serios.

Cei mai sus pomeniţi recomandă desfiinţarea Sfintelor Canoane pentru a se institui permisiunea unei vieţi lejere şi nepăsătoare. Se vrea, altfel spus, legiferarea fărădelegii, păcatul să fie astfel validat, pentru a avea ei, în primul rând, conştiinţa împăcată pentru încălcările de care se fac vinovaţi.

În condiţiile dorite de aceştia omul nu se poate mântui şi nu va întra în Împărăţia cerurilor. Ecumeniştii, prin desfiinţarea acestor canoane ce vizează conduita credinciosului, lovesc exact în ceea ce este mai specific ortodoxiei – în caracterul ei ascetic (autodisciplinar). Vor astfel să netrebnicească sarea, fără să le pese de întrebarea Domnului: «Dacă sarea se va strica cu ce se va mai săra?». Este clar că prin urmărirea şi cultivarea unor astfel de lucruri ecumenismul vrea să submineze Biserica din interior, slăbindu-i duhul. Tot acest proces este de fapt un sabotaj care vrea să zdruncine din temelii ortodoxia.

Să vedem în ce fel astăzi câştigă teren propaganda care vizează desfiinţarea oficială a Tainei căsătoriei pentru a se legifera căsătoria civilă şi «dragostea liberă» (libertinajul). Sunt legiferate anticoncepţionalele şi avorturile. Se fac eforturi pentru recunoaşterea «normalităţii» scârboasei şi urgisitei de Dumnezeu patimi a homosexualităţii. Au ajuns să consfinţească o slujbă specială pentru fiarele de tipul acesta, iar propunerea vine din partea unui «episcop» anglican. Sunt «pastori» protestanţi care au săvârşit deja astfel de căsătorii înfricoşătoare. Ecumeniştii şi unioniştii nu văd oare cu cine vor să ne unească?

Profesorul K. Muratidis de la facultatea de teologie din Athena denunţă agresiunea şi lipsa de cuviinţă cu care sunt tratate la ora actuală Sfintele Canoane:

«Canoanele Sinoadelor ecumenice sunt încălcate sau mai bine zis desfiinţate fără nici cea mai mică mustrare de conştiinţă, întru-un mod de-a dreptul provocator, care pun sub anatemă şi afurisanie pe călcătorii lor. În felul acesta credincioşii ajung să se smintească, cei vinovaţi uitând prea lesne cuvintele Domnului «Vai omului care se face pricină de poticnire, mai bine ar fi să i se lege o piatră de gât şi să fie aruncat în adânc». S-ar putea întreba cineva, care sunt criteriile care stau la baza acestei atitudini de ignorare şi încălcare a canoanelor – care echivalează practic cu o desfiinţare –, a acelora pe care păstorii Bisericii s-au obligat la hirotonie se le respecte, ca iconomi credincioşi ai tainelor Lui Dumnezeu? Unde poate să ne conducă o astfel de pantă alunecoasă?» („Ortodoxos Typos” 20 05 1970)

b)    Ecumenismul declară război dumnezeirii Domnului nostru Iisus Hristos.

De ce să ne mirăm de poziţia aceasta a WCC întrucât se ştie deja că ecumenismului nu-i pasă cu adevărat de creştinism?

Poza—pag 137 O căsătorie dezgustătoare, înfricoşătoare şi greţoasă între doi homosexuali, „binecuvântată” de un pastor protestant. Ecumenismul cu aceşti păstori – cu chip de fiară – vrea să ne unească.

Dovezile care scot la vedere aceste adevăruri se înmulţesc pe zi ce trece. Mişcarea ecumenică este interesată de a pune la cale o împreună vieţuire şi lucrare a oamenilor care se găseşte departe de Evanghelie. Ea vorbeşte de îmbunătăţirea societăţii chiar dacă în acest deziderat Adevărul se pierde, căci urmăreşte şi cultivă mixajul de toate tipurile. Putem vedea astăzi cum mişcarea ecumenică se extinde tot mai mult printre creştini şi evrei. Ea vrea să imprime creştinilor o mentalitate nouă, una de tip masonic, pentru a ajunge să spună cu aceeaşi uşurinţă «Domnul nostru Buda» precum spun «Domnul nostru Iisus Hristos».

La una din întâlnirile pe plan local ale Consiliului Bisericilor, ce a avut loc la Boston, pastorul unitarian ce a fost prezent acolo a cerut ca numele lui Iisus Hristos să nu mai fie pomenit nici măcar o singură dată la astfel de întâlniri, pentru a nu se simţi jigniţi membrii «Bisericii» lui care sunt deişti.

Putem spune că cei care participă la mişcarea ecumenică au ajuns în punctul să-l respingă pe Hristos tocmai prin tăcerea ce o afişează în diverse situaţii care reclamă luarea unei atitudini, admiţând astfel că le lipseşte cu desăvârşire lumina adevărului.

Atunci care este Dumnezeul în care cred ecumeniştii? Evanghelistul Ioan spune că «Tot cel care îl neagă pe Fiul, nu-l are nici pe Tatăl»(1In.2,23)

Cel care îl respinge pe Tatăl şi pe Fiul, spune evanghelistul însuşi, acesta este antihristul.(In. 2,22).

Prin ce se deosebeşte atunci ecumenismul de evreomasonerie? Amândouă au, în cele din urmă, aceeaşi învăţătură. Toată învăţătura evreomasoneriei ne este altceva decât o respingere a lui Iisus Hristos, ca Dumnezeu şi Mântuitor al lumii.

Această negare prin tăcere a lui Iisus Hristos, practicată de ecumenism, dovedeşte un lucru important: că ecumenismul, fie pe baza unui plan, fie că nu, s-a alăturat învăţăturii evreilor, care cred că Mesia nu a venit încă şi că El trebuie aşteptat.(pregătindu-i-se calea prin toate mijloacele)

Prin negarea tacită a dumnezeierii lui Hristos este servită propaganda evreomasonică şi planul Antihristului, care nu urmăreşte altceva decât zdruncinarea credinţei creştinilor în Mântuitorul Hristos şi împiedicarea lucrării lui Dumnezeu de mântuire a omului.

c)    Dedogmatizare (adogmatism) înseamnă dezcreştinare

Din analiza mişcării ecumenice constatăm că ecumenismul nu promovează acel creştinism predat nouă de Domnul şi Apostoli, ci dimpotrivă cultivă o teorie lumească a unui pseudocreştinism. Această teorie s-a născut şi a crescut la sânul masoneriei, teozofiei, YMCA, YWCA, cercetaşilor, clubului Rotary şi a altor organizaţii similare, fără ca să fie preocupată în vreun fel de Adevăr, dogmă sau mântuirea omului.

Există, aşadar, o lucrare programată de slăbire duhovnicească, care avansează, din păcate, tot mai mult în lumea ortodoxă, lucru datorat abordării raţionaliste şi reci a adevărului aflat în învăţătura creştină. Se caută şi se vrea o credinţă căldicică, neangajantă existenţial şi care să nu reprezinte riscuri pentru modul nostru de vieţuire lumesc. Spre exemplu, învăţătura clasicistă, susţine o astfel perspectivă lumească, pentru că şi ea a îndepărtat învăţătura creştină din studiile sale. Dovadă stă şi faptul că au trecut 150 de ani de când suntem greci liberi şi textele Sfinţilor Părinţi nu au fost introduse în programa de învăţământ. Clasicismul unilateral, învăţământul scolastic şi tehnic au intrat în şcolile noastre, pregătind oameni de ştiinţă, intelectuali, însă nu şi creştini mărturisitori ai credinţei.

Iată ce spuneau sioniştii în Protocoale cu mai mult de 70 de ani înainte:

«Atunci însă când vom veni noi la putere, vom înlătura din educaţie toate obiectele de învăţământ care pot pricinui frământări, şi vom face din tineret nişte copii care ascultă de autorităţi, iubind pe acela care-i îndrumă, ca pe un sprijin şi o nădejde de pace şi linişte.

Vom înlocui clasicismul, ca şi orice studiu al istoriei vechi, care cuprinde mai multe pilde rele decât bune, prin studiul programului viitorului…

Popoarele creştine sunt îndobitocite de băutură; tinereţea le e înjosită de studiile clasice şi de desfrânarea precoce la care i-au împins agenţii noştri -, profesorii, oamenii de serviciu, guvernantele din casele bogate, apoi negustorii noştri şi femeile noastre din localurile de petrecere ale creştinilor» (cap. 1)

Ecumeniştii dedogmatizează teologia (promovează adogmatismul teologic) prin mecanismele lor satanice, urmărindu-se ca din şcolile de teologie să iasă doar teologi pseudocreştini, devitalizaţi şi lipsiţi de orice râvnă sfântă faţă de adevărurile de credinţă. Ştiinţa teologică ajunge să-şi piardă fundamentul pentru că dogma este lipsită de aspectele ei morale. Fără învăţătura morală a dogmelor sufletul celui ce studiază teologia nu este mişcat în vreun fel şi nu are parte de experienţa unei credinţe fierbinţi în Adevărul care este Dumnezeul în Treime. Teologia nu devine decât o ştiinţă seacă prin ignorarea părţii morale a dogmei. Ajunge şi ea ca una din celelalte ştiinţe lumeşti, cum ar fi fizica, chimia, care nu te implică sufleteşte cu nimic. Nu are duh dătător de  viaţă care să înrobească sufletele teologilor şi al credincioşilor simpli.

Am ajuns să scoatem din şcolile teologice nu teologi luminaţi şi mărturisitori ai credinţei, ci participanţi la discuţii despre credinţă, teologhisind fără credinţă şi fără cunoaşterea misiunii la care sunt chemaţi. Suntem în situaţia ca ortodoxia să fie subminată de aceşti teologi şi clerici dezcreştinaţi, ce au studiat teologia ca pe o  ştiinţă şi nu au asimilat-o ca credinţă.

Mâinile nevăzute ale puterilor întunericului lucrează de zor la planul satanic pus de ele la cale, care vrea realizarea unui pseudocreştinism. Pentru a izbândi în scopurile ce şi le-au propus, au reuşit ca să introducă în şcolile teologice o învăţătură creştină fără duh. Au încercat să reducă credinţa la nivelul unui sistem pedagogico-raţionalist care conferă o anumită «flexibilitate» când e vorba de dogmă.

Acolo unde ar trebui să dai de râvnă pentru credinţă, s-a instituit o stare căldicică şi deşi credinţa este fundamentată pe jertfă, ceea ce a început în mod satanic să se promoveze în şcolile teologice sunt discuţiile de factură raţionalistă despre credinţă şi dogmă, care nu fac decât să cultive în minţile tinerilor studenţi dileme şi relativisme asupra valorilor consacrate ale tezaurului de credinţă.

Efectele unui astfel de tip de învăţătură nu s-au lăsat mult aşteptate, făcând posibilă apariţia în spaţiul politicului a unor monştrii cum au fost Stalin, Mikogian şi alţi membrii de vază ai  TSEKA (KGB). Şi în Grecia mulţi absolvenţi de teologie au ajuns în poziţii de conducere la comunişti şi, atunci când s-a ivit vreo ocazie, nu s-au dat înapoi în a-şi mânji mâinile cu sânge frăţesc, mai ales în timpul ocupaţiei germano-italiene din Grecia şi mai apoi în războiul civil.

Această teologie dezcreştinată a vremurilor noastre a scos din şcolile teologice şi pe învăţătorii ecumenismului, pe susţinătorii şi apărătorii procesului de „unire” creştină, pe «teologii» de profesie, care lucrează temeinic la surparea dogmei Bisericii, Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

Aceşti teologi sunt neghina sădită în câmpul Bisericii, cei care şi-au garnisit până la refuz cunoştinţele cu teorii filosofice de provenienţă protestantă sau papistaşă şi care au rămas cu inimile goale de experienţa trăită în har a credinţei ortodoxe.

Pentru ca să nu rămână nestricaţi teologii din Grecia, ecumeniştii au pus la cale tot felul de burse pe la Universităţile catolice şi protestante din afară. Unul din promotorii unor astfel de burse  a fost şi renumitul ecumenist Amikas Alevizatis.

S-a instituit regula ca nimeni să nu poată ocupa  o catedră în sistemul universitar dacă nu a studiat mai întâi în Apus, la eterodocşi.

Iată modalităţile prin care ecumeniştii formează pseudocreştini şi cultivă o credinţă străină de cea autentică, mântuitoare. Au a(de)dogmatizat creştinismul şi îi dezcreştinează acum încetul cu încetul şi pe credincioşi.

Poză-pag. 143—Cel reprezentat mai sus nu este nici arheolog, nici turist sau poet, nici bursier al Institutului francez de studii, ci acela care a pus gând rău şi a declarat război Sfintei Tradiţii, Sfintelor Canoane – faima şi strălucirea ortodoxiei, patriarhul mason Meletie Metaxakis.


[1]

[2]

[3]

Read Full Post »

S-a publicat pentru prima data în revista LIDIA, episodic incepând cu numarul 290 (februarie 1997) până la numărul 302 (februarie 1998)

 

Ţara noastră, Grecia Ortodoxă, în ultimii ani a devenit spaţiul „acţiunilor misionare” ale multor erezii.

Aşa numitele erezii nou-apărute sau secte. noi mişcari religioase sau religiile tineretului – deoarece recruteaza discipoli-victime, mai ales dintre tineri – au început să se arate în Grecia de prin anii ’70. Până atunci aveam „numai” pe cunoscuţii hiliaşti sau, cum se intitulează ei ca să înşele, Martorii lui Iehova şi câteva grupări protestante.

Dar, odată cu trecerea timpului, atât înşelările, cât şi ereziile, se înmulţesc şi încă în progresie geometrică. Astfel. la al VII-lea şi al VIII-lea Congres Panortodox al Delegaţiilor Bisericilor Ortodoxe şi al Sfintelor Mitropolii, care au avut loc la Aliarto-Beoţia. în septembrie 1995, şi respectiv la Pafos (Cipru), în octombrie 1996, având ca temă aşa numitele noi erezii totalitariste sau culte distrugătoare, s-a întocmit un catalog ce cuprinde aproximativ 430 organizaţii care nu sunt compatibile cu Credinţa Ortodoxă.

În acest număr nu sunt cuprinse ramificaţiile protestante. care acţionează în ţara noastră şi care cauzeaza foarte multe probleme, creând dezbinare chiar şi prin satele mici de munte. Aceste grupări protestante potrivit cu inventarierea făcută la al V-lea Congres al Delegaţiilor, ţinut la Navpakt in iunie 1993, se apropie de 80.

Aşadar, problema ereziilor în Grecia astăzi – judecând numai după numărul lor – este una serioasă cu repercursiuni în multe planuri (personal, familial, economic, social, naţional). Cu repercursiuni, de asemenea, în sectorul educaţiei şi sănătăţii. Nu este vorba de o problemă exclusiv religioasă.

 

Motivele

Dacă va vrea cineva să se refere la cauzele acestui fenomen al ereziilor, va avea multe de spus. Dar ne vom rezuma aici numai la cele mai importante. Erezie înseamnă abatere de la dreapta credinţă. Ea înseamnă minarea drumului spre mântuire. Precum scrie Sfântul Apostol Pavel în Epistola I-a către Corinteni: Căci trebuie sa fie între voi şi eresuri, ca sa se învedereze între voi cei încercati.

Cauza tuturor ereziilor a fost dintru început mândria omenească, care, aşa cum spune Sfântul Efrem Sirul, nesuferind lucrul cel vechi, doreşte să facă inovaţii. Omul mândru nu suportă să urmeze Tradiţia Bisericii, crezând că el însuşi poate tâlcui mai bine Sfânta Scriptură. Şi astfel, tăind şi spânzurand, lepădând şi adăugănd, face o religie pe măsura lui.

Aşa au început toare ereziile creştine. Începând cu „prima şi cea mai bună” sau, mai bine zis, cu prima şi cea mai rea – nu cronologic. ci axiologic -. adică cu erezia papistasilor, pe care unii în mod greşit îi numesc romana-catolici ori, şi mai rău, biserica romano-catolica. Deschidem aici o mică paranteză. deoarece subiectul pe care l-am atins este important. Aşadar. potrivit cu conştiinţa noastră ortodoxă şi cu Tradiţia noastră patristică, Biserica Ortodoxă constituie singura Biserică a lui Hristos. Nu există mai multe „biserici”. Cel care se rupe de această Biserică, nu poate forma o altă biserică, ci o erezie. Este bine să spunem lucrurilor pe nume, deoarece în zilele noastre s-a înmulţit foarte mult confuzia.

Nu numai aşa-numitele „erezii creştine”, ci şi toate ereziile şi rătăcirile din istoria omenirii încep de la mândria omeneasc, pe care o exploatează diavolul, vrăjmaşul mântuirii noastre.

Referindu-ne mai ales la aşa numitele „noi erezii”, care inundă astăzi lumea şi ţara noastră, observăm următoarele: Într-o mare măsură dezvoltarea lor se datorează atât falimentului sistemelor antropocentrice, pe care le-a creat omul european rupt de Ortodoxie. Începând de la filosofia scolastică şi teologia Evului Mediu şi sfârşind cu existenţialismul ateu al secolului al XX-lea, cât şi sistemelor capitalismului ateu în Apus şi la cel marxist-leninist în Răsărit.

Omul, în interiorul acestor sisteme, precum şi în ştiinţă şi tehnologie, a pus bazele unor aşteptări de natură religioasă. A crezut că i se vor rezolva toate problemele aici şi acum. A crezut că va putea crea un rai pe pământ, fără să aibă nevoie de Dumnezeu. A crezut că va deveni fericit.

Dar înfricoşătoarea dezamăgire de după cele două războaie mondiale, împreună cu ameninţarea iminentă a catastrofei ecologice şi a holocaustului atomic, precum şi prăbuşirea comunismului, l-au lăsat pe om descoperit din punct de vedere metafizic.

Şi astfel, după ce a exclus din lumea sa raţionalizată pe Dumnezeu, acum flirtează cu religiile orientale (hinduismul, budismul) şi cu ocultismul, care invadează societăţile apusene şi est-europene ca să acopere golul ce s-a creat prin prăbuşirea sistemelor raţionaliste, utilitariste etc., ale omului european.

În căutarea sensului vietii

Astăzi omul se află în căutarea sensului vieţii. Îl preocupă mai mult ca oricând veşnicele întrebări existenţiale: Cine sunt? De unde vin? Unde merg? Care este sensul vieţii? Dacă la aceste întrebări nu se dau răspunsurile corecte, omul se primejduieşte să-şi îndrepte căutarea pe un drum greşit şi, astfel, acceptă ofertele înşelătoare ale ereziilor şi ale sectelor.

Atunci când nenorociţii oameni ai Occidentului caută lumina şi adevărul la maeştrii guru, au circumstanţe atenuante. Însă, atunci când grecii ortodocşi caută în apele statute ale spiritualităţii demonice din religiile orientale apă ca să-şi potolească setea, ei săvărşesc un mare păcat. Şi aceasta deoarece apa limpede o avem langă noi; ea este Ortodoxia noastră. Dar aceşti oameni nu au cunoscut-o sau nu au înţeles-o sau nu vor să o cunoască. Iar datoria noastră ca ortodocşi este ca, mai mult prin viaţa noastră decât prin cuvinte, să-i ajutam pe aceşti oameni să cunoască tezaurul nostru comun. Aceasta este o latură a lucrării noastre pastorale.

Ortodoxul nu-i urăşte pe eretici şi înşelaţi, ci îi compătimeşte ca pe nişte bolnavi şi, dacă există condiţiile necesare, încearcă să-i ajute. Dacă nu are aceste condiţii pentru a-i ajuta, atunci pur şi simplu se păzeşte ca să nu se molipsească şi el de microbul ereziei.

Ortodoxul nu-l urăşte pe eretic, ci erezia. Referindu-ne la cauzele care îi îmbrancesc pe oameni spre noile erezii trebuie să vedem şi lipsurile noastre pastorale. Când omul nu află în Biserică, în parohie, simţământul comuniunii în Hristos a fraţilor, atunci va căuta în altă parte sensul vieţii, mângâiere şi căldură sufletească.

Desigur, chiar şi sfinţi de am fi fost toţi creştinii şi nici o lipsă pastorală să nu fi avut, totuşi taina faradelegii s-ar fi lucrat. Ar fi existat necredincioşi şi eretici.

De asemenea, faptul de care trebuie să ţinem seama atunci când ne referim la cauzele răspândirii noilor erezii este următorul: răspândirea acestor erezii nu este consecinţa unor acţiuni interne sau rezultatul alegerii personale libere, ci este vorba de planuri de răspândire bine calculate ale acestor organizaţii, care sunt conduse de centre de decizie străine şi sunt susţinute cu mulţi bani. Aceasta este valabil pentru cele mai multe dintre organizaţiile care îşi desfăşoară activitatea în Grecia şi care constituie „misiuni”. Centrele de conducere sunt în străinătate, iar scopul activităţii lor este lovirea Ortodoxiei şi a elenismului. Iar aceasta se săvarseste prin atragerea cu viclenie a grecilor ortodocşi la alte religii, care nu se descoperă pe sine de la început ci se prezintă sub masca asociaţiilor filosofice şi, în general, a unor organisme utile societăţii sau chiar sub mască ortodoxă, cum ar fi: Asociatia Inchinatorilor Luminii Necreate „Sfăntul Pstapie”, a ocultistului N. Marghiori, sau Uniunea Cercetătorilor Fenomenelor Metafizice cu Medium „Sfântul Nectarie”. Astfel este uşor să fie prins cineva în capcană, chiar şi fără să vrea.

Avem aşadar înaintea noastră o problemă uriaşă, care are şi implicaţii la nivel naţional.

Noua Eră (New Age)

Problema pastorală cu care ne confruntăm in anii pe care ii parcurgem este infruntarea noii erezii de dimensiuni planetare care se numeşte Noua Era sau, aşa cum o numesc unii, Noua era a varsatorului.

Mesajele referitoare la aceasta, cu care suntem bombardaţi in fiecare zi prin mijloacele de informare în masă, în linii generale, sunt următoarele:

– Vine o Nouă Eră. Binele şi răul, Dumnezeu şi Lucifer sunt două puteri care se completează reciproc. Toţi suntem purtători de energie, avem puteri intuitive, extra senzoriale, magice, supraomeneşti şi puteri ale minţii cu Însuşiri tămăduitoare. Keincarnarea este speranţa omului contemporan şi constituie dogma ascunsă a creştinism ului. Vrăjitorii sunt persoane greşitî, dar, de fapt, ei sunt cei care cunosc tainele naturii. Stelele descoperă oamenilor dorinţele lor ascunse, îi povăţuiesc şi îi ocrotesc. Hristos nu a fost Dumnezeu şi Om, ci unul dintre marii iniţiaţi, mentorul Erei Peştilor, care acum ia sfârşit. Sau: Hristos a fost un extraterestru care a venit să propovăduiască răscularea oamenilor curaţi, care încă nu s-a realizat, ci se va înfăptui în curând. Nu există un singur, unic adevăr. Toate religiile sunt căi care duc la acelaşi scop. Religiile sunt forme, iar Dumnezeu este esenţa.

Dar să vedem lucrurile pe rând.

Teoria Noii Ere se întemeiază pe o concepţie veche intâlnită în religiile necreştine. Potrivit ei, omenirea trece printr-o continuă schimbare a diferitelor epoci, iar în acest drum al ei nu urmează o traiectorie orizontală.

Întâlnim aici concepţia ciclică asupra istoriei în contradicţie cu cea liniară a creştinismului, care spune că istoria are un început şi un sfârşit şi, prin urmare, şi un scop.

Termenul contemporan de New Age (Noua Eră) este luat din astrologie. Astrologii susţin că la fiecare aproximativ 2100 ani intrăm într-o eră nouă.

Adepţii Noii Ere susţin ca în perioada dezvoltării Imperiului roman soarele a intrat în zodia Peştilor şi astfel a început Era Peştilor. Asta a fost epoca în care a trăit Hristos, era Creştinis ului. Era aceasta este considerată de ei ca o perioadă a restricţiilor şi a îngustimii concepţiilor. În ea au stăpânit poruncile, controlul făcut de preoţi, prigonirea oamenilor liber cugetători, războaiele, colonialismul, distrugerea naturii”. Aşadar această eră se încheie şi începe o nouă eră, Era Vărsătorului.

Această eră este propovăduită de toate organizaţiile oculte, ezoterice, yoghine etc. aşa cum vom vedea în continuare.

Astfel se face cunoscută încă de la început premiza antihristică a acestei teorii. Şi aceasta deoarece pe de o parte temelia ei, adică astrologia. este incompatibilă cu Credinţa Ortodoxă, iar pe de alta deoarece argumentul că era lui Hristos a trecut şi că acum aşteptăm un nou hristos este complet antihristică, potrivit cu spusa Sfăntului Apostol Pavel în epistola către evrei: Iisus Hristos ieri şi astăzi şi în veci Acelasi”.

Dar să vedem care sunt cele mai importante simboluri pe care le foloseşte Noua Eră şi care nu sunt nişte simple embleme ale mişcării, ci simboluri cu conţinut ocult purtătoare ale energiei duhurilor viclene.

Acestea sunt:

a) Arcada cerească (culorile curcubeului) este simbolul cel mai folosit. Pe acesta il poate găsi cineva peste tot: pe cadouri, pe jucării, pe haine. El aşa cum învaţă discipolii Noii Ere, simbolizează puntea dintre om şi Marea Minte Universală, adică Lucifer.

b) Numărul 666. Este numărul numelui lui Antihrist. despre care se vorbeşte în Apocalipsa Sfântului Ioan Evanghelistul (13, 18). Alice Ann Bailey (l880-1949), mama spirituală a Noii Ere, scrie că numărul acesta are calităţi sacre şi că trebuie folosit cât mai mult posibil, cu scopul de a veni cât mai repede Noua Era.

Astfel se explică de ce aproape toate produsele din comerţ sunt marcate cu bar code system în care la început, la mijloc şi la sfărslt se află liniile care reprezintă cifra 6. Avem adică trei de 6 (666). Nu este vorba, prin urmare, despre o psihoză a noastră, a crestinilor. să vedem peste tot numărul 666, ci înşişi adepţii Noii Ere dau numărului însemnătatea despre care am vorbit.

c) Yin şi yang (simbolul taoismului), care înseamnă că binele şi răul sunt două puteri egale care se completează una pe alta.

d) Pentagrama, folosită de magia neagră.

e) Svastica (cunoscuta cruce frăntă). Crucea frântă (îndoită) înspre stânga se foloseşte mai ales în ocultism. Crucea frăntă înspre dreapta a constituit emblema nazismului.

f) Fulgerul. Simbolul lui Lucifer. Sataniştii se mândresc cu spusa lui Hristos din Noul Testament: Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer.

g) Aşa numita emblemă a păcii. În realitate este o cruce răsturnată şi ruptă, circumscrisă într-un cerc magic.


h) Crucea egipteană sau profanată. Se foloseste mai ales în magie.

Creştinii noştri care merg la Sfintele Locuri şi trec prin Egipt trebuie să ia aminte că pe papirusurile pe care le aduc de acolo există crucea egipteană.

În cele din urmă, ce este mişcarea Noii Ere? Este o uriaşă reţea de organizaţii din întreaga lume, având o oarecare legătură între ele, o „conspiraţie fină”,,aşa cum o numeşte Maryllene Fergusson, una din „proorociţele” mişcării.

Noua Eră este o sinteză de hinduism şi budism, sub chipul modern al guruismului, desigur, care cuprinde şi învăţături oculte antice. Este o sinteză între gnosticism , spiritism şi învăţături „mistice”, care se transmit de fiinţe demonice. De pildă, cele scrise de Alice Bailey, „proorociţa” prin excelenţă a mişcării, i-au fost dictate, aşa cum spune ea însăşi, de mentorul tibetan, o fiinţă spirituală fără trup omenesc (adică un diavol).

Mama spirituala a Noii Ere este Alice Bailey, despre care deja am vorbit. Ea a fost al treilea preşedinte a Societăţii Teosofice şi a murit în 1949. Tot ceea ce a scris ea constituie planul pe care vedem că îl respectă, aproape neschimbat, adepţii Noii Ere, încercând să materializeze scopurile ei.

Aşadar, religiile orientale, sufismul, teosofia. masoneria, neoidolatria, satanismul, vrăjitoria, astrologia, spiritisrnul, parapsihologia, ufolatria, hipnotismul şi călătoriile în vieţi trecute, ocultismul, terapiile alternative, credinţa în reîncarnare sunt cele mai importante pietricele ale mozaicului Noii Ere.

Noua Eră este expresia şi promovarea unui vechi plan al societăţilor secrete (teosofi, masoni, iluminaţi etc.) spre o stăpânire mondială.

Pe bancnota de un dolar american există următoarea frază în latină: Novus Ordo Seculorum, adică Noua Ordine a Lucrurilor, deasupra căreia este o piramidă şi ochiul magic. La baza piramidei stă scrisă, tot in latină, data: 1776. Atunci germanul Weis Naupt, de origine ebraică, a fondat Ordinul Iluminaţitor, dar în realitate al Întunecaţilor. Prin urmare, Noua Ordine a Lucrurilor, la care s-a referit şi preşedintele S.U.A., George Bush, în timpul primului război din Golf (1991) şi despre care atât de des auzim vorbindu-se în ultimii ani, nu este deloc nouă. Dimpotrivă, este tot atât de veche ca şi inspiratorul el, satana, luceafărul cel căzut, tatăl minciunii şi al tuturor înşelăciuniior Noii Ere.

Obiectivele Noii Ere

Ce cuprinde însă „planul” Noii Ere? Care sunt ţintele ei? Primul şi cel mai important obiectiv al Noii Ere este o stăpânire mondială care va fi exprimată printr-un guvern mondial, o nouă Ordine mondială a lucrurilor şi o religie mondială.

Adepţii Noii Ere nu ascund că există un plan mare şi divin că o ierarhie spirituală va duce omenirea la înfăptuirea planului divin şi că în perioada actuală capul ierarhiei este Hristos, dar nu unica şi irepetabila Persoană dumnezeiască a Domnului nostru Iisus Hristos, ci acel „Hristos” pe care ei înşişi îl numesc Mentorul universal şi principalul Maitreya.

Dar să vedem ce spune importanta reprezentantă a Noii Ere, Vera Alder: Există într-edevărm, scrie ea, un plan şi un scop în spatele întregii creaţii'”. Unitatea universală este scopul către care se îndreaptă evoluţia. Planul universal cuprinde: un organism mondial … o economie mondială … , o religie mondială … .

Încă din 1975 a început să se facă publicitate mişcării Noii Ere. Până atunci actionase în culise, iar apoi, alături de conspiraţia ascunsă, pune în lucrare şi pe cea arătată, adică propaganda. Ceea ce până atunci se adresa doar unora spre iniţiere, în lojele masonice şi în alte societăţi secrete, acum se arată

tuturor, şi în acest scop se folosesc în principal mijloacele de informare în masă (mass-media).

Evenimentul principal al „planului” este venirea hristosului-vărsător al Noii Ere şi instaurarea împărăţiei lui. „Planul” cuprinde, printre altele, şi următoarele scopuri secundare:

1. Sistemul mondial al cartelei de credit;

2. Un control mondial asupra alimentelor;

3. Un sistem economic mondial;

4. Impunerea cu forţa a limitării naşterilor (avorturile);

5. Controlul genetic. Adică intervenirea în codul genetic pentru a face pe om „la comandă”;

6. Fecundaţia artificială;

7. Iniţierea maselor în aşa numitul sistem planetar care se numeşte, de asemenea, şi iniţiere luciferica, adică o acţiune de afierosire satanei;

8. Stăpânirea unei noi rase de supraoameni'”.

Aceasta ne aminteşte de nazismul celui de-al III-lea Reich al lui Adolf Hitler, care a fost un ocultist şi membru al unei societăti secrete. Să nu uităm că o Nouă Ordine a Lucrurilor voia să instaureze şi el, iar rezultatul a fost cele cincizeci de milioane de morţi în al doilea Război mondial. În general, asemănările dintre Noua Eră şi nazism sunt multe, vrednice de însemnat şi deloc întămplătoare.

9. Aşa numita Operaţie de curăţire.

Prin acest termen reprezentanţii Noii Ere înţeleg exterminarea tuturor acelora care nu sunt de acord cu scopurile Noii Ere, deşi propovăduiesc „pacea, dragostea şi unitatea mondială”. Toţi cei care se împotrivesc, şi mai ales creştinii, vor trebui să dispară de pe pământ printr-o procedura de purificare mondiala. Acesta este secretul cel mai întunecat al Noii Ere. Discipolii Noii Ere, denaturând în mod grosolan Sfanta Sriptură, lucru foarte obişnuit pentru ei, îi identifică pe creştini şi pe toţi cei care se împotrivesc concepţiilor lor cu fiara din Apocalipsă sau cu antihrist. Ei spun că antihrist este orice persoană sau grup care neagă firea dumnezeiască a omului, care neagă, aşadar, concepţia demonică ce spune că omul este dumnezeu din fire şi, prin urmare, nu este nevoie de nici un Dumnezeu Care să-l mântuiască.

Operaţia de curăţire o vor pune în lucrare când mişcarea se va instaura în toată lumea şi atunci îşi va arata adevărata ei faţă.

În perioada pe care o parcurgem acum acţionează mai ales în chip coruptiv, încercând să pervertească dinlauntru spaţii care interesează mişcarea, iar pentru atingerea acestui scop creează confuzia.

Scopul Noii Ere acum nu este să golească bisericile, ci, dacă este cu putinţă, să le umple cu oameni care să aibă cugetarea pervertită, adică cu cei care vor fi de acord că toate religiile, şi Creştinismul împreună cu ele, sunt acelaşi lucru, sunt căi care duc la acelaşi scop.

Creştinismul, aşa cum se ştie, şi mai exact Biserica Ortodoxă nu este o religie, adică nu este o creatie omenească, ci descoperirea pe care Dumnezeu a dat-o omului.

 

Obiectivele secundare ale Noii Ere, despre care am vorbit (cartele de credit, control genetic etc.), au în vedere să pregătească şi să ajute la realizarea scopurilor principale, care sunt, aşa cum am spus, instaurarea unui guvern mondial sub cârmuirea unui conducător mondial (dascal, mentor, avatar) al Noii Ere şi a unei religii mondiale, în realitate însă a unei panreligii diavoleşti.

Caracterul antihristic al Noii Ere

Vom vorbi acum mai amănunţit despre caracterul satanic şi antihristic al Noii Ere. Acest lucru se vede foarte clar din ceea ce scrie David Spangler, unul dintre conducătorii mişcării:

Lucifer lucreaza înăuntrul fiecăruia dintre noi pentru a ne aduce la „deplinatate” şi, pe parcurs ce evoluam catre o Noua Era, care este era întregirii omului, fiecare dintre noi este adus, într-un anumit fel, la punctul pe care îl numesc iniţiere satanica (afierosire lui satana), la uşa prin care persoana trebuie sa treaca, daca vrea sa ajunga cu totul în prezenţa luminii şi la „deplinatatea” sa.

Însă toată această concepţie despre lume a Noii Ere este incompatibilă cu Creştinismul şi deci antihristică. Pentru adepţii Noii Ere, Dumnezeu nu este o existenţă personală, ci o supraconştiinţă universală impersonală.

Omul nu este persoană, ci o picătură care va trebui să aibă drept scop să dispară în oceanul supraconştiinţei universale.

Nu există legătură între Creator şi creaţiile Sale, deosebire între Dumnezeul cel necreat şi făpturile limitate. Toate sunt considerate ca o energie, ca forme diferite ale aceleiaşi realităţi. Adică este vorba despre panteism.

Este vădit faptul că toate acestea nu au nici o legătură cu credinţa noastră, ci mai degrabă sunt cu desăvărşire incompatibile cu ea. Iar acest lucru trebuie să-l accentuăm cu multă tărie. Adică să înţelegem că nimeni nu poate aparţine unei organizaţii guruiste, sau să facă yoga, sau să creadă în astrologie, sau în reîncarnare şi, în acelaşi timp, să aibă impresia că este şi creştin.

Intenţionat, sistematic şi conştient, Noua Eră cultivă confuzia, care a ajuns să fie cea mai importantă caracteristică a epocii noastre, Astfel, cultivatorii confuziei spun că există multe religii, dar un singur Dumnezeu, sau că există multe căi care duc la acelaşi scop.

Însă, Domnul nostru îi dezminte spunând: Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Prin urmare nu există mai multe căi, ci numai Una, Hristos şi Biserica Sa Ortodoxă.

Alt exemplu de confuzie intenţionată, pe care o cultiva aceştia, este afirmaţia potrivit căreia meditaţia şi rugăciunea minţii ar fi acelaşi lucru, iar binele şi răul ar fi două puteri egale care se completează una pe alta. Însă rugăciunea ortodoxă este o legătură interpersonală. Este ieşirea din eu şi îndreptarea prin dragoste către o altă persoană (către Dumnezeu, în cazul nostru).

Dimpotrivă, în practica rneditaţiei. cel care meditează nu se întoarce spre o altă persoană, ci spre propriul sine, pe care îl idolatrizează.

La prima vedere, adepţii Noii Ere se arată îngăduitori faţă de toţi. În realitate însă cred şi propovăduiesc că, de vreme ce monopolizează adevărul, creştinii sunt fiinţe subevoluate. Crede ce vrei, spun ei, dar să nu fii mărginit, adică să crezi că numai tu ai adevărul.

Folosirea de către adepţii Noii Ere a termenilor creştini cu un alt înţeles – de multe ori cu sens contrar – măreşte confuzia. De pildă, pentru adepţii Noii Ere, libertatea nu este supunerea de bună voie a omului voii lui Dumnezeu, întoarcerea de bună voie către bine şi lepădarea răului, ci punerea în lucrare fără stavilă a puterilor omului, fie pozitive, fie negative. La fel, păcat nu este încălcarea voii lui Dumnezeu, ci tot ceea ce împiedică calea către auto-îndumnezeire. John Randolph Price, în cartea sa The Panetary Commission, spune că a Doua Venire nu înseamnă revenirea lui Iisus, ci conştientizarea din partea persoanei că ea însăşi este dumnezeu, o suprainteligent a .

De asemenea, el mai spune că antihrist este fiecare persoană sau grup care neagă firea dumnezeiască a omului”. Aşadar, potrivit cu concepţia Noii Ere, antihristul sunt creştinii.

Şi adepţii Noii Ere vorbesc despre Hristos, şi încă mult. Dar pentru ei Hristos nu este Iisus Hristos din Nazaret, Cel răstignit de Ponţiu Pilat şi Înviat din morţi, o persoană istorică unică şi irepetabilă şi totodată Fiul lui Dumnezeu, ci este unul din nenumăraţii iniţiaţi din istoria omenirii şi, mai degrabă, este o stare înlăuntrul nostru, o stare hristică, aşa cum o numesc ei.

Această confuzie pe care o cultivă, la care se adaugă faptul că cele mai multe din aceste mişcări nu-şi arată adevărata lor faţă, ci se prezintă sub o mască socială, filosofică, ştiinţifică, chiar şi ortodoxă, face ca persoane nevinovate, mai ales tineri, să fie prinse în mrejele lor. De pildă, cineva este chemat la un prânz bogat sau la nişte lecţii aşa-zise de relaxare sau de gimnastică, iar în spatele acestora se afla un anume guru.

Victimele organizaţiilor Noii Ere şi, în principal, a aşa numitelor culte sau secte distrugătoare sunt conduse treptat, prin metode specifice şi tehnici de spălare a creierului, la dependenţa totală de conducător şi de grupare. Ele suferă încet-încet o schimbare radicală a propriei personalităţii, ajungând de multe ori la stări psihopatologice, la situaţii fără ieşire, la sinucidere sau la crimă.

Read Full Post »

Prolog

 Un proverb grecesc zice că: Diavolul are multe picioare. El o poate lua pe multe căi, dintre care unele sunt foarte dureroase. De aceea, este cât se poate de capabil să te prindă în orice moment.

 Mediumi, ocultism, astrologie ş.a.m.d. sunt căi pe care diavolul calcă.

Cum şi de ce, vom încerca să aflăm acum.

 1.1 Vise

 Să credem oare în vise? Dacă aveţi un vis care vă spune că vi se va întâmpla ceva rău, oare îl veţi lua in serios sau nu-i veţi da nici o atenţie?

 Există vise omeneşti, vise drăceşti şi vise trimise de Dumnezeu. Singurele vise adevărate sunt cele trimise de Dumnezeu.

 Visele omeneşti

 Săracul la firimituri visează, zice un proverb grecesc. Ce înseamnă acest lucru? Ei bine, înseamnă că ceea ce săracul are în minte (în acest caz, hrana), acelaşi lucru vede şi în vise. Cu alte cuvinte, orice avem în minte, orice ne deranjează în subconştient se poate transforma în vis. În cartea ei – Introspecţia, Karen Horney, psihiatru de renume internaţional afirmă că visele sunt glasul aspiraţiilor noastre.

 Visele drăceşti

 Diavolul sădeşte tot felul de gânduri în minţile noastre. În această lucrare, cel rău nu se limitează numai la perioada când noi suntem treji, ci continuă şi atunci când suntem adormiţi de-a binelea. Astfel este foarte posibil ca noi să vedem în visele noastre lucruri care vin chiar de la vrăjmaş.

 Este firesc ca, prin visele noastre. vrăjmaşul să încerce să ne facă rău, să ne îngrozească, să ne ameninţe şi aşa mai departe. Din acest motiv, noi Îi cerem Domnului în fiecare seară să ne dea somn uşor şi de toată nălucirea Satanei nestrămutat.

 Visele dumnezeieşti

 Şi Dumnezeu poate vorbi oamenilor prin vise. În Sfânta Scriptură găsim o mulţime de exemple de acest fel, precum visele Faraonului tâlcuite de Iosif (Facere, capitol 41).

 Cum să deosebim visele

 Sfântul Ioan Scărarul ne sfătuieşte şi ne îndeamnă: „Crede numai acelor vise ce-ţi vestesc osăndă veşnică şi judecată. Dar, dacă acestea îţi pricinuiesc deznădejde, atunci ele sunt de la dracul”.

 Deci:

• Visele drăceşti ne îngrozesc şi ne fac să deznădăjduim.

• Visele dumnezeieşti (singurele adevărate) ne arată osănda şi judecata. Ne trezim din ele îngrijoraţi, neliniştiţi, dar in mod pozitiv, adică în privinţa mântuirii sufletelor noastre.

 • Visele omeneşti nici nu ne ingrozesc, nici nu ne aruncă în deznădejde, nici nu ne aduc pocăinţă spre mântuirea sufletelor.

 1.2. Superstiţiile

 În vremurile de demult. superstiţiile erau foarte răspândite mai ales in zonele rurale. Acum, când viaţa în general s-a schimbat atât de mult, multe dintre aceste superstiţii sunt pe cale de dispariţie. Unele dintre ele încă mai circulă; de acestea ne vom ocupa acum.

 Anul Nou

 Toată lumea speră că noul an va începe cu bine şi va continua în acelaşi fel. Pentru aceasta. unii dintre noi ne şi rugăm. Totuşi, unii oameni aruncă o privire superstiţioasă şi recurg la .farmece”.

 Ei inaugurează noul an cu mâncare, băutură şi distracţii. Consideră că noul an nu va fi de bun augur dacă nu-l vor întâmpina în spirit de sărbătoare şi cu chefuri. Se tem ca nu -cumva anul să fie aducător de necazuri.

 Ei joacă cărţi sau joacă pe bani. din acelaşi motiv; dacă sunt norocoşi la începutul noului an, întregul an fi unul norocos.

 Merg la biserică în ziua de Anul Nou pentru a avea noroc (nu din cuvenita evlavie). Se împărtăşesc, tot pentru a avea noroc (nu „pentru iertarea păcatelor şi viaţa de veci”).

 Cu toate acestea, un nou an intră în vieţile noastre în fiecare clipă. Fiecare minut pe care-l trăim este şi un nou an. Astfel că ceea ce se-ntămplă de Anul Nou se-ntâmplă şi în fiecare minut al zilei. Fiecare clipă este ziua de Anul Nou.”

 Dacă vreţi ca în noul an să vă meargă bine, atunci folosiţi acest An Nou continuu, de fiecare zi, într-un mod cât mai avantajos. Faceţi bine „aici şi acum”,

 Fiecare clipă, minut, an etc. e un microcosmos ce poate recapitula o întreagă existenţă, viaţă, eveniment, un intreg macrocosmos aflat cumva in afara noastră; te poţi gândi într-o clipită la trecut, poţi lua, în consecinţă, o decizie, şi începe o nouă viaţă. Pentru slăbiciunile umane şi în memoria unor evenimente, Dumnezeu a răndutt anumite perioade bine definite care iau, în general, forma unor sărbători. Omul păcatului a rănduit şi el, de-a lungul timpului, perioadele, sărbătorile lui. Hristos a binevestit anul bineplăcut Domnului (Luca 4, 19); În acest an noi ne aducem aminte să prăznuim pe, să ne facem contemporani În mod tainic cu Hristos, cu viaţa Lui. Acesta este anul cel adevărat, pe care noi. printr-o fulgerare de-o clipă sau de-un an, suntem datori să-l actualizăm în viaţa noastră, ca o comuniune cu Hristos, şi ca sens al vieţii noastre

 Întâlniri cu ghinion

 Dacă dimineaţa vă aflaţi pe drumul către locul de muncă şi se-ntămplă să întâlniţi un infirm, un orb – sau, în Grecia, un preot! – se poate să priviţi intălntrea ca pe un semn rău.

 De fapt, „semnul rău” nu este întâlnirea cu pricina. Este propria voastră credinţă şi superstiţie. Este un semn sigur al faptului că vă aflaţi într-o profundă inşelare.

 Sfântul Ioan Gură de Aur zice că felul în care îţi merge în acea zi nu depinde de cel pe care-l întâlneşti prima dată dimineaţa. Ziua îţi va merge rău atunci când trăieşti în păcat. Aşa că. atunci când pleci de acasă, fereşte-te de întâlnirile cu păcatul.”

 La nunţi

 Atunci când superstiţioşii au de gand să se însoare, primul lucru de care vor să se asigure e acela ca nunta să nu cadă într-o zi „cu ghinion”, precum ziua de vineri sau data de 13. Aceasta, după Sfântul Ioan Gură de Aur, nu este numai o gândire prostească, ci chiar una drăcească. Pentru ei, fericirea depinde de date şi nu de strădaniile personale. Un proverb grecesc zice că Fiecare zi este a lui Dumnezeu. iar acesta este modul în care trebuie să o privim.

Unii oameni întreabă: .. Se cuvine ca doi fraţi să se căsătorească în acelaşi timp?”

Ceea ce contează aici este învăţătura Bisericii, iar Biserica nu interzice acest lucru . .. Se cuvine oare – întreabă ei – ca aceeaşi familie să aibă o înmormăntare şi o nuntă în aceeaşi lună (sau în şase luni)?” Acelaşi lucru se aplică şi aici: Biserica nu interzice acest lucru.

 După naşterea unui copil

 Există o diversitate de superstiţii legate de femeile lăuze. De pildă:

 • Nu este bine ca noile mame să călătorească înainte de ziua a patruzecea.

 • Nu este bine ca noile mame să iasă noaptea afară şi aşa mai departe.

 Singurul lucru stabilit de Biserică este că femeii nu-i este îngăduit să intre în biserică, nici, bineînţeles, să se împărtăşească înainte de slujba din ziua a patruzecea.

 La înmormântări

 Iată câteva din superstiţiile asociate cu înmormântarea:

 • Unii oameni cred că este semn rău să te uiţi atunci când un mort este scos din casă.

 • Unii sparg un obiect, adesea o farfurie, pentru a îndepărta nenorocirea (de parcă moartea s-ar teme de farfuria spartă!).

 • Alţii se rup de Biserică timp de un an de zile! – din nou, de parcă ruperea de Biserică timp de un an va fi de natură să înlăture răul.

 Iată cum lucrează răul, iată, de fapt, cum vine. Răul aduce răul. Sfântul Nicodim Aghtontul zice: „Ce faci, om nesocotit? Nu ştii că prin aceea că nu te duci la biserică te faci vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al sfinţilor Săi? Te pui în vrăjmăşie cu El pentru că una din rudeniile tale a murit? Şi cine eşti tu, care te războieşti cu Dumnezeu, Care face totul pentru binele nostru, atât în viaţa cât şi la moartea noastră?”.

 1. 3. Ochiul pizmaş (Deochiul)

 Lucrarea diavolului

 Atunci când o persoană invidioasă vede ceva bun la alta. ea va suferi. În cazul, diavolului se întâmplă acelaşi lucru. Diavolul şi invidioşii îi pizmuiesc pe ceilalţi. care fac binele. Aceasta este caracteristica lor comună. Diavolul o exploatează din plin. Se foloseşte de ea pentru a-şi extinde răutatea şi la alţii. Cu alte cuvinte. o privire perspectivă pizmaşă devine un comportament sau o călăuză prin care se răspândeşte otrava diavolului. Deochiul – zice Sfântul Vasile cel Mare – este o acţiune a diavolului săvărşită de oamenii plzmaşi.” Într-o rugăciune a Sfântului Vasile se cere: ….. risipeşte orice lucrare a diavolului. orice atac drăcesc”.

 Aceasta înseamnă că ochiul pizmaş NU este, de exemplu, o banală durere de cap. o ameţeală obişnuită sau altceva. Hotărât, este ceva TERIBIL, ceva îngrozitor, ceva de nesuferit, ceva DRĂCESC. Martori oculari relatează că un sătean avea un cal frumos. O persoană invidioasă, uitându-se la el, a zis: „Ce cal frumos!”, iar animalul a căzut mort chiar atunci. Este cu siguranţă o acţiune a diavolului .

 Povestea de mai sus scoate în evidenţă faptul că numai cei plini de răutate au acest deochi în ei: „Risipiţi orice otravă a oamenilor stricaţi şi pizrnăreţt” (din Rugăciunea împotriva pizmei).

 Pe cine vatămă „deochiul”?

 Evident, fiindcă deochiul este o acţiune a diavolului, el poate vătăma pe oricine care este lipsit de apărare, care nu este înzestrat cu armele necesare înfruntării diavolului şi a meşteşugtnlor sale: rugăciunea. postul, spovedania şi Dumnezeiasca Împărtăşanie.

 Iată de ce:

 • Sfinţii nu sunt vătămaţi.

• Preoţii. de asemenea, nu sunt vătămaţi (din pricina preoţiei).

• Nu sunt vătămaţi nici credincioşii care iau parte la viaţa liturgică a Bisericii.

 Izgonirea deochiului

Rugăciunea

 Dat fiind faptul că deochiul este o acţiune a diavolului, este trebuinţă de o rugăciune specială pentru a-l exorciza. Biserica Ortodoxă a stabilit o rugăciune deosebită împotriva deochiului. prin care diavolul este alungat.

Rugăciunea este citită numai de către preot.

 Tentative păcătoase de exorcizare

 Să presupunem că aţi fost afectaţi de deochi şi, în loc să vă duceţi la un preot, vă duceţi la o femeie „specializată” în astfel de cazuri. Dacă faceţi aceasta. atât voi cât şi femeia săvârşiţi un păcat.

 Păcătuiţi prin aceea că dispreţuiţi pe slujitorul numit de Dumnezeu (preotul), mergând şi bătând la uşa unui străin. Iar femela aceea subminează pozitia preotului.

 Pentru a fi mai clar:

 Laicii, ca unii care nu sunt hirotonit, nu au dreptul să facă semnul crucii asupra altor oameni într-un mod sacramental. De ce nu-ţi faci singur semnul crucii? De unde această sfinţenie în mâinile acestor oameni?

 Deoarece nu sunt preoţi, este evident că nu pot săvărşi nici o Taină, precum. să zicem. Taina Mirungerii. Cu toate acestea. unele femei îndrăznesc să facă aceasta. Îşi „sfinţesc” singure puţin ulei şi-şi fac semnul crucii cu el! V-aţi întrebat vreodată de ce nu folosesc ulei dintr-o candelă?

 În ritualurile lor. acestea amestecă cuvinte bisericeşti cu altele. din altă parte (adică de la diavolul). Oare rugăciunile Bisericii au nevoie de o întărire venită de la cele ale diavolului? În final, care cuvinte vor da roade? Cele ale Bisericii sau cele ale diavolului? Oare Domnul va da vreo atenţie rugăciunilor spurcate?

 Şi să nu spui: „Dar, de îndată ce femeia ma exorcizat, m-am simţit din nou bine”.

 • Poate fi pe fond psihologic,

 • Poate să fi fost diavolul acela care te-a făcut bine.

 Un prilej de luare aminte

 Pe 2 martie 1998. un oarecare domn din Patras, Grecia, mi-a spus despre ceea ce i s-a întâmplat cu cincisprezece ani în urmă. Pe scurt:

De la vârsta de 14 ani, familia lui îl ducea periodic pentru a fi exorcizat. Dar acesta era doar un pretext de care diavolul voia să se folosească. El a început să aibă puterea deochiului. Celor pe care-i admira? li se întâmpla câte ceva rău. Putea. de exemplu, să se uite la o femeie care merge pe stradă, iar aceasta să se împiedice sau să-şi scrântească piciorul.

 În Joia Mare din anul 1983, el a participat la Denia Patimilor din seara respectivă la biserica Sfântul Spiridon, în Atgaleo. Deodată, în momentul cel mai important al slujbei, s-a simţit rău. Mintea i s-a înceţoşat cu totul. Comunitatea a început să se clatine în faţa ochilor lui. În acelaşi timp, l-a cuprins o transpiraţie rece. Nemaiputând sta în picioare, a ieşit afară. O femeie – cea care adesea îl „exorciza” – s-a luat după el. Apropiindu-se de el, l-a întrebat ce s-a întâmplat. A început apoi să-I „exorcizeze” din nou, zicând nişte „rugăciuni” ciudate, care nu erau decât invocaţii către draci.

 În clipa aceea, acest domn a observat ceva care l-a şocat profund. Faţa femeii se schimbase. Înfăţişarea-i devenise atât de oribilă, încât nici nu te puteai uita la ea. În acelaşi timp, pe faţa ei apăruse o strâmbătură ciudată. Gura îi semăna mai mult cu un bot de fiară sălbatică. Din poalele rochiei a scos un farmec pentru noroc. „Ia asta – îi spune acestuia. Poartă-l şi nimic nu te va vătăma.”

 El „şi-a revenit…” cu ajutorul invocaţiilor ei satanice (adică cu ajutorul diavolului).

 După această experienţă de neuitat, omul n-a mai pierdut mult timp şi s-a dus direct la spovedanie. Şi-a recăpătat pacea sufletului şi, ceea ce-i mai important, a încetat să-i mai deoache pe oameni.

 1.4.Astrologia

Aceasta se poate împărţi în două categorii:

 Zodiacul – acesta are de-a face cu luna în care ne-am născut.

 Horoscoapele – acestea sunt zilele din calendar care depind de poziţia stelelor.

 Zodiacul

 Descriere :

 Există douăsprezece semne (unul pentru fiecare lună). Ele se numesc: Balanţă, Berbec, Scorpion şi aşa mai departe. Oamenii care se interesează de acestea cred că, depinzând de luna în care s-au născut, ei vor depinde de un semn zodiacal. Iar depinzând de semnul corespunzător ei vor avea caracterul aferent. Cu alte cuvinte, ceea ce eşti nu depinde de tine, ci de semnul tău zodiacal.

 Influenţa fiecărui semn începe în jurul datei de 21 a fiecărei luni. continuând în luna următoare; de pildă. Scorpionul aparţine lunii noiembrie. Acesta „îşi exercită influenţa” începând cu ziua de 23 octombrie şi se sfârşeşte pe 22 noiembrie. Astfel, dacă ar fi să te naşti în acest răstimp (chiar la ora 24 fără un minut în ziua de 22 noiembrie), atunci vei avea caracterul asociat cu Scorpionul, a cărui trăsătură este perfidia !

 Fireşte, nu se poate spune că este vina ta că eşti aşa. Eşti o victimă! Semnul este de vină, momentul naşterii. Ar fi fost altfel dacă mama şi-ar fi început travaliul ceva mai devreme, ai fi fost născut cu un minut înainte de ora 24, pe 20 octombrie, ai fi fost în Balanţă. În acest caz ai fi fost diferit ca persoană, ai fi avut o fire diferită. Ai fi fost cinstit şi bun, toate din pricina bunului tău semn zodiacal.

 Dacă un prieten de-al tău are acelaşi semn, atunci el sau ea va avea acelaşi caracter ca şi tine. Dacă există vreo diferenţă, aceasta s-ar datora faptului că aţi fost născuţi în zile diferite (horoscop vine din greceşte şi înseamnă „a te uita la ceas”).

 Întrebări :

 Dar, despre gemeni – care au acelaşi semn zodiacal şi acelaşi horoscop, dar, cu toate acestea, sunt diferiţi – ce putem spune? Unul poate fi temperat, altul mai mănios: unul poate fi nesincer, altul cinstit şi aşa mai departe. În acest caz, ce pretenţii am putea avea de la zodiac şi horoscop?

 Pe de altă parte, unii oameni au semne zodiacale diferite, dar, cu toate acestea, manifestă însuşiri de caracter asemănătoare. Cum putem explica acest fapt prin prisma zodiacului?

 Să zicem că există gemeni identici, cu acelaşi semn zodiacal, acelaşi horoscop şi aceleaşi însuşiri. Unul este la fel de avar şi vulgar ca şi celălalt. Dar unul dintre ei „vede lumina” şi devine milostiv, credincios creştin, chiar monah sau monahie. Cu toate acestea, celălalt rămăne la fel ca mai înainte. Cum poate fi explicat acest lucru?

 Dacă, de exemplu, eşti Scorpion şi vrei să scapi de presupusa perfidie asociată acestui semn, pot oare oamenii să creadă că semnul zodiacal în sine te-ar putea împiedica de la a face aceasta?

 Pe scurt

 • Personalitatea noastră nu se formează şi nu este formată de factori externi care acţionează independent de voinţa noastră, ci de factori interni, precum modul de găndire şi voinţa liberă.

 • Vai de „soarta” noastră, dacă am fi nişte roboţi controlaţi, dependenţi de obiecte neînsufleţite (semne zodiacale şi horoscoape)!

 Horoscoapele

 Cei ce se ocupă cu astrologia consideră că horoscopul pentru fiecare în parte determină evenimentele de zi cu zi pe care le trăim (viaţa) şi chiar viitorul! Cu alte cuvinte, orice ţi s-ar întămpla de-a lungul vieţii este scris în horoscop. Aşa că n-are nici un rost să ne facem probleme sau să tânjim după un viitor mai bun. Astrologn care vă cercetează horoscopul vă pot spune ce soartă veţi avea. În Grecia era cineva care-şi făcea reclamă astfel: „Prin horoscopul tău, îţi pot prezice cursul vieţii”. Prostii!

 Luaţi aminte aici. Oare tu, persoană cu cap, ratională. te vei încredinţa de viitorul tău cu ajutorul unui obiect neînsufleţit, şi NU prin credinţa în Pronia lui Dumnezeu? În primul caz. dacă horoscopul îţi aduce ceva rău, nu-ţi vei permite să reacţionezi cumva sau să-l respingi. Dar, dacă Dumnezeu îţi aduce ceva „rău”, murmuri şi te plângi. Ai fi în stare să-L resping; şi pe Dumnezeu! Dar pe horoscopul tău nu …

 Nu-i aşa că n-ar strica un strălucit exemplu de credinţă? Nu-i aşa că n-ar strica un admirabil exemplu de dreaptă socoteală?

 Cei care cred în horoscop, n-au nici credinţă şi nici nu sunt raţionali. Oamenii care cred în horoscop sunt aceia care n-au credinţă şi nici dreaptă socoteală.

 Este oare cu putinţă?

 Stelele sunt neînsufleţite. Şi asta nu e tot.

 Ele se află la milioane de ani lumină. Dacă ar avea ochi. ar vedea uriaşul pământ ca pe o mică aşchie sau nu l-ar vedea deloc. Închipuiţi-vă cum v-ar vedea pe voi, cei care trăiţi pe această aşchie. V-ar vedea ca pe ceva minuscul: chiar ni se cere să credem că stelele care sunt NEÎNSUFLETlTE. moarte, pot fi „deranjate” pentru chestiuni legate de viitorul a ceva aşa de minuscul?

 În plus, iată o dovadă practică: la sfârşitul anului 1987, astrologii au prezis „soarta” unor personalităţi proeminente pentru anul 1988.

 • Puternicului Mihail Gorbaciov i-au spus:

 „În 1988, el va divorţa de soţia lui – Raisa. Ei bine, nu s-a întâmplat. Ei încă rămăseseră un cuplu fidel, când, în 1999, doamna Gorbaciov a murit.

 • Cristinei Onassis i-au prezis: „În 1988, ea se va căsători”. În 1988. Cristina Onassis a murit!

 • Girolamo Cardano (1501-1575) a fost un eminent matematician, medic şi, notaţi, astrolog. El a stabilit horoscoapele pentru mai mulţi oamenii celebri, apoi pentru sine însuşi. Anticipând că va trăi 75 de ani, şi având o sănătate foarte bună în momentul plinirii vremii, el şi-a salvat reputaţia printr-un tertip foarte simplu: sinuciderea!

 Deşi în vremea lui Cardano era un lucru obişnuit ca oamenii de ştiinţă să creadă în astrologie, astăzi nu mai este aşa. O sută nouăzeci şi doi de oameni de ştiinţă din toată lumea, dintre care nouăsprezece au luat premiul Nobel, s-au opus astrologiei. descriind-o ca fiind „mitologie”. Cu toate acestea. unele sărmane suflete încă mai cred că este „înţelepciune”.

 Aceste „sărmane suflete” constituie mai ales o parte din masa manipulabilă de oameni, atenţi la „informaţiile” ce se scurg din mass-media, cei care se lasă „raţionalizati” de alţii spre paguba propriei conştiinţe de sine. La horoscoape şi la alte promisiuni – fie ele de ordin social, politic sau cultural – pentru o viaţă „mai bună” sunt atenţi in general cei care privesc această viaţă ca fiind singura realitate posibilă: oameni ce se simt „aruncaţi in lume”, în mreaja influenţelor demo[no]cratice de tot felul. Numai Cel ce a creat această lume – căreia i-a dat un sens precis – ca oamenii care trăiesc în ea să se ridice deasupra tuturor determinismelor – ne poate salva din toate mrejele şi horoscoapele acestei lumi .

 I.5.Ghicitori şi vizionari ” Vizionarii”

 Mediumii şi oamenii care prezic viitorul folosind frunze de ceai sau zaţ de cafea afirmă sus şi tare că au „darul” depistării unei anumite persoane sau a faptului că o anumită familie a fost blestemată şi că ei pot afla cine a blestemat-o. Să fim serioşi, nu cumva aceştia îşi bat joc pur şi simplu de oamenii obişnuiţi?

 Răposatul Arhimandrit Haralambos Vasilopoulos a fost duhovnicul multor asemenea inşelători care s-au pocăit; el obişnuia să-i întrebe:

 – „De ce te-ai amestecat în lucrarea diavolului?”

– „Pentru bani”, răspundeau ei.

– „Când clienţii voştri vă întrebau ceva, ce le răspundeaţi?”

– „Pur şi simplu îi prosteam.”

 Aceştia mărturiseau cu toată sinceritatea că înşelau oamenii. „În spatele mediumilor [ş.a.m.d.] nu veţi găsi decăt înşelăciune şi lăcomie”, notează răposatul preot in observaţiile sale.

 Aceşti amatori într-ale ocultismului se mai laudă şi cu faptul că-ţi pot găsi o persoană sau un obiect. Chiar aşa?! Dacă sunt aşa de isteti în a găsi oameni, de ce nu-şi folosesc puterile pentru a ajuta poliţia să-i găsească pe cei care sunt un pericol pentru societate’? Există. o mulţime de recompense pentru găsirea oamenilor căutaţi. Aceasta ar putea fi o afacere foarte prosperă!

 Fără îndoială că ar vrea, dar nu pot. Tot ce pot face este să-i prostească pe oameni.

În 1969, în Atena, era un om care iubea cu foc o femeie măritată. Era foarte pornit să se căsătorească cu ea, dar ea nici nu voia să audă. Într-o zi, i-a făcut o festă şi a convins-o să se urce în maşina lui. A dus-o până la Muntele Pamassos. Bineînţeles că a încercat totul pentru a o convinge să se răzgândească, dar ea era de neînduplecat. Urmarea a fost aceea că, la un moment dat, a smucit volanul în aşa fel încât a deviat către o stâncă, care i-a trimis drept la moarte pe pietrele din adâncul prăpastiei adânci de 700 de metri.

Acasă, familia aştepta ca femeia să se întoarcă, A trecut o zi, a trecut alta. Nici un semn de la ea.

Mama ei a făcut apel la un medium. L-a plătit frumos. Tot ce voia era să afle unde se află fiica ei. Răspunsul a fost următorul: „Fiica ta este bine şi în viaţă. În acest moment ea se plimbă pe o stradă aproape de Pireu”.

Atunci când vizitaţi „vizionari” ca aceştia, vă costă … Îşi bat joc de voi şi, în plus, îi mai şi plătiţi. Le daţi o grămadă de bani şi totul pare în regulă. Nici nu puneţi la socoteală. Dar dacă un preot ar veni şi v-ar citi o slujbă, acestuia îi daţi ceva acolo, „puţin”, după care nu mai încetaţi a vă plânge de faptul că trebuie să-l plătiţi.

 Există totuşi anumiţi mediumi folosiţi de poliţie in cazuri greu de rezolvat. Poliţiştii care le cer ajutorul sunt interesaţi să afle cu orice preţ cine este autorul unei crime sau al unei spargeri, Nu işi dau seama că şi diavolul joacă rolul „justitiarului” atunci când ştie că oamenii îi pică în cursă.

 ” Ghicitorii”

 Oamenii care citesc în frunze de ceai, în zaţ de cafea, în cărţi şi aşa mai departe, spun că pot prezice viitorul.

 De parcă ar fi cu putinţă ca secretele tale şi viitorul tău să fie conţinute de o ceaşcă sau un pachet de cărţi (mai degrabă un pachet de minciuni)! Dacă aceştia nici măcar nu ştiu ce s-a întămplat în trecut. cum pretind ei că pot prezice viitorul?

 Aminteşte-ţi: dacă-i vizitezi, plăteşti. Deci vor bani. Pentru ce? De ce nu-şi folosesc puterile pentru a „prezice” numărul câştigător de la loterie sau să parieze pe fericitul rezultat al unui meci de fotbal sau al unei curse de cai? Dacă ar face acest lucru, n-ar mai fi nevoiţi să ceară bani de la clienţi.

 Ar vrea din tot sufletul, dar nu pot. Tot ce pot face e să fie gata să dea de naivi.

 Sfântul Ioan Gură de Aur le spune celor care cred în astfel de prostii următoarele: Aduceti-mi pe unul din aceşti ghicitori şi faceţi-l să-mi spună ce se va întâmpla mâine”.

 Ceea ce s-a întâmplat cu un medium ..

 Aşa cum zicea mai sus părintele Haralambos, „în spatele mediumilor (şi a altora) se află în primul rând înşelăciune şi lăcomie”. Acesta este primul aspect. Dar mai sunt şi altele.

 La o şedinţă de spiritism, Victor H. Emest, un binecunoscut fost medium, a întrebat un spirit rău dacă crede că Hristos „este Fiul lui Dumnezeu, dacă El este Mântuitorul lumii, dacă a murit pe cruce şi dacă Şi-a vărsat sângele pentru păcatele noastre. Dintr-o dată, unul din ceilalţi mediumi, care se afla în transă adâncă, a sărit ca ars de pe scaun. Dar asta n-a fost tot. A căzut grămadă pe podea. tipănd atât de tare de parcă ar fi suferit de o durere de nesuportat. Emest ne spune că şi-a revenit numai după ce i s-a acordat primul ajutor.

De ce s-a tulburat atât de rău acest medium (diavolul din el)? De ce l-a cuprins isteria? De ce a leşinat? De ce a suferit atât de mult?

A fost pentru că ceilalţi vorbeau despre duşmanul său: Iisus Hristos (şi Crucea).

După aceasta, Emest n-a mai avut de-a face cu „şedinţe de spiritism.” În plus, s-a pocăit şi s-a întors la Hristos.

 Concluzie

 În spatele mediumilor şi a altora de acest fel, în primul şi-n primul rând este Satana. Cu alte cuvinte. toţi aceşti ghicitori şi vizionari lucrează pentru diavol. Ei îi fac voia orbeşte.

 1.6.Minunile

De se va ridica în mijlocul tău prooroc…

 Domnul a spus că dacă un (fals) prooroc (adică un şarlatan) face semne şi minuni, să nu ascultăm de el (ca nişte copii). Să nu fim purtaţi ca o frunză în vânt. Să nu credem în alţi dumnezei. Staţi neclintiţi în Domnul (cf. Deut. 13. 1-3).

 Domnul Dumnezeul vostru vă ispiteşte prin aceasta, ca să afle de iubiti pe Domnul Dumnezeul vostru din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru (Deut. 13. 3).

 Deci este cu putinţă ca mediumii sau alţii asemenea : să poată. cu îngădutnta lui Dumnezeu şi cu puterea celui rău, săvârşi „minuni”. Iată câteva dintre ele:

 „Comunicarea” cu morţii

 Există unii oameni cărora li se frănge atât de mult inima pentru pierderea persoanei iubite încât merg la un medium (adică la diavolul) pentru a auzi glasul celui răposat. pentru a vorbi cu el şi a găsi un fel de uşurare. Oare chiar aud glasul celui mort? Victor H. Emest. un fost medium din care am citat mai sus, a răspuns fără menajamente: vocea pe care ei o aud nu este cea a persoanei iubite, ci a diavolului. Iar sărmanii nefericiti rămân cu iluzia că se află în contact Cu sufletul persoanei decedate!

Telepatia

 Există două feluri de telepatie: a) Citirea gândurilor altora

 După Victor H. Ernest, aceasta se întâmplă atunci când inteligenţa unei persoane se află mână în mână cu spiritul rău sau când întreaga persoană se află sub stăpânirea spiritului rău. Doreen Irvine, o fostă prostituată şi stripteuză, care a fost încoronată ca regină a vrăjitoarelor din Europa, nu avea nici o dificultate, ca o satanistă ce era, în a citi găndurile altor oameni.

 b) Vederea a ceva ce se întâmplă departe. într-un vis sau într-o transă

 Doi oameni aflaţi la o şedinţă organizată de Ernest puteau citi principalele titluri din ziarele de dimineaţă, în vreme ce acestea încă se mai tipăreau, deci cu câteva ore înainte de a fi aduse la vânzare. Unii, aflaţi la un nivel mai „avansat”, pot vedea în casele voastre de parcă ar fi cu o cameră de luat vederi, putând găsi obiecte ascunse etc .

 „Minuni” cu foc

 Cu câţiva ani în urmă, în Kalamata, un ocultist a făcut în faţa publicului următoarea „minune”: şi-a tras linii pe mână cu o ţigară aprinsă fără a simţi vreo durere.

 Ceva asemănător se întâmplă şi în satul Ayia Eleni din Nordul Greciei, de sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi Elena. Un grup de oameni, ţinănd în mâini icoane ale sfinţilor, dansează în picioarele goale pe cărbuni aprinşi fără a se arde deloc.

 Victor H. Emest zice că nu este vorba de o iluzie. El afirmă că cei care calcă pe foc, chiar păşesc pe cărbuni aprinşi, câteodată chiar pe lavă topită. De fapt călcatul pe foc, continuă el, este o predare totală a acestor practicanţi puterilor întunericului.

 „Baloane de săpun”

 Cu ceva vreme în urmă, pe strada principală din oraşul Patras, Grecia un magician. ajutat de spiritele rele, făcea scamatorii. Prin diferite invocaţii, erau ridicate în aer scaune şi mese de parcă erau din hârtie. Mulţimi mari de oameni se adunau să vadă acest spectacol diavolesc. Dar. prin Pronia lui Dumnezeu, un anume preot din oraş, părintele A. K., a trecut pe acolo şi a făcut semnul crucii asupra acestor mese şi scaune zburătoare. Acestea au căzut la pământ. rămânând acolo neclintite, în ciuda eforturilor repetate ale ocultistului de a le mişca. Puterea crucii o făcuse neputincioasă pe cea a spiritelor rele.

 Concluzie

 Indiferent de cât de impresionante sunt „minunile” săvârşite de agenţii Satanei (mediumi, magicieni etc.), aceştia nu sunt în stare să se împotrivească puterii şi prezenţei crucii. Se risipesc. Dispar ca nişte baloane de săpun. Şi chiar aşa şi sunt …

 II.l Diavolul

Posedarea demonică

 Cea mai bună dovadă a existenţei diavolului este persoana demonizată. Pentru oricine nu crede în existenţa diavolului, noi afirmăm: „Veniţi şi vedeţi. Veniţi şi vedeţi diavolul viu înlăuntrul persoanei demonizate”.

 Suferinţă

 Posedaţii (atunci când îi apucă convulsiile) devin de nerecunoscut: faţa li se schimonoseşte, capul li se suceşte, gura li se cască larg. Limba le iese afară, iar victimele urlă. Este într-adevăr o privelişte îngrozitoare.

 Aflat în această stare, un demonizat este capabil de a vă descoperi toate „isprăvile” [adică păcatele]. Şi nu la modul general şi vag, ci exact, cu detalii. Fără a vă cunoaşte, el vă poate spune. de exemplu, numele pe care-l purtaţi, unde eraţi şi ce făceaţi cu o seară în urmă şi cu cine eraţi. (E demn de luat în seamă faptul că, dacă v-aţi spovedit unui preot, demonizatul nu mai este capabil să facă aceasta.)

 Diavolul nu mai are nici o putere deoarece cel spovedit s-a „baricadat” în spatele harului Duhului Sfânt, în timp ce persoana nespovedită, adică, cel din tabăra dracilor, care s-a făcut sălaş şi aliat al lor, se află î a mâna lor”

 Întrebări

 • Cum ajung să vă cunoască secretele?

• Din ce pricină păcatele spovedite nu pot fi văzute?

 Tremurul.

 Totuşi, în timpul convulsiilor, ei manifestă alte simptome.

• La Dumnezeiasca Liturghie simt de parcă ar fi luat foc (deşi atunci când văd foc nu simt acest lucru).

• Înaintea Preasfintei Cruci se simt de parcă ar fi tăiaţi în bucăţi (deşi atunci când văd cuţitul măcelarului nu se tem).

• Atunci când un preot face semnul crucii asupra lor cu „copia” folosită de el la Dumnezeiasca Liturghie pentru a tăia Agneţul, ei simt de parcă carnea le este sfăşiată, Un preot a făcut acest lucru, iar demonizatul a urlat: „De ce-mi înfigi acea lance în carne? De ce scoţi lancea şi-mi sfâşii carnea?” (Deşi aceeaşi persoană putea atinge tăişul unui cuţit ascuţit fără a urla).

• Atunci când privesc sfintele moaşte, simt de parcă ar fi aruncaţi în foc.

 Întrebări

 • De ce se tem demonizaţii de Dumnezeiasca Liturghie şi nu se tem, în schimb, de chirurgia cardiaca?

• De ce se tem de Preasfănta Cruce, care. în fond, se compune numai din două bucăţi de lemn şi nu se tem de cuţitul măcelarului?

• Cum se face că, atunci când li se face semnul crucii, simt de parcă ar fi tăiaţi pe viu?

• Cum se face că se tem de moaştele sfinţilor, precum de Sfântul Gherasim, un sărman monah lovit de sărăcie, care era plin de dragoste, şi cu toate acestea, nu se tem de rămăşiţele criminalului Lenin, care a măcelărit milioane de compatrioţi?

„Ceva … ”

 Toate cele de mai sus ne arată că ceva se întâmplă cu persoana demonizată. care est.e vădit, deranjată de Sfânta Cruce, de Dumnezeiasca Liturghie şi de moaştele sfmţilor noştri. Iar acest „ceva” este tocmai lucrul care vă poate descoperi păcatele ascunse, în cazul în care nu le-aţi mărturisit.

 Pentru noi, creştinii, acest „ceva” este diavolul. Dar despre necredincioşi, ce să spunem? Oare pun pur şi simplu totul pe seama parapsihologiei şi termină cu toată povestea?

 Există. desigur, acei oameni de ştiinţă care afirmă că toate acestea vor fi într-o zi explicate de zeiţa „ştiinţei”. Sunt siguri de asta. Deşi poate că nu va fi cazul, deoarece e ceva de domeniul viitorului. şi. atunci. de ce sunt aşa de siguri? Ce fel de logică este aceasta? Dar n-are rost să ne batem capul prea mult. Dacă în viitor ştiinţa va demonstra că acest ceva este într-adevăr diavolul, oare atunci vor crede?

 Sălbăticia diavolului

 Demonizaţii demonstrează exact cum se manifestă sălbăticia diavolului şi cu câtă cruzime îi chinuie pe oameni. Iată câteva ipostaze:

 Tatăl al cărui fiu era demonizat I-a zis lui Hristos: Şi oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrăşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut (Marcu 9, 18). Unii „atotcunoscător” explică acest fapt prin a spune că băiatul era epileptic. Dar la fel era şi Iulius Cezar, care a trăit înainte de Hristos. Oamenii din lumea veche cunoşteau diferenţa dintre epilepsie şi demonizare. Nu erau atât de „înapoiaţi”, cum ne place nouă să spunem.

 Un alt demonizat nu stătea niciodată pe acasă, ci pribegea în locuri pustii şi cimitire. Vară sau iarnă, el mergea complet dezbrăcat (ef. Luca 8. 27-39).

Un altul se arunca în foc pentru a fi ars, în vreme ce altul se arunca in apă (Matei 17. 16).

 Cei doi demonizaţi din ţinutul Gadarenilor erau „foarte cumpliţi”. Erau atât de sălbatici şi agresivi încât nimeni nu se putea apropia de ei. Erau o povară pentru vieţile oamenilor.

 Puteri nefireşti

 Dacă un criminal este arestat de către poliţie şi încătuşat la mâini, atunci, indiferent de cât de puternic este, nu poate rupe legăturile. Cum s-ar spune, mâinile lui sunt legate. Dar acest lucru nu se aplică şi în cazul demonizaţilor. Dacă au cătuşe la mâini. chiar dacă sunt imobilizati, ei ar fi în stare să rupă cătuşele. Sfântul Luca ne spune în Evanghelia sa că demonizatul din Gadara era legat în lanturi şi în obezi, ( … ) sfărămănd legăturile, era mânat de demon, în pustie. Era complet imobilizat, dar, în ciuda acestui fapt, el rupea lanţurile!

 Nu omul a fost acela care a rupt lanţurile, ci diavolul care sălăşluia în om. Aceasta demonstrează foarte clar faptul că diavolul are puteri supraumane. Astfel că el poate lucra semne şi minuni. Dacă ar vrea, el ar putea:

 • Să aducă un uragan pentru a distruge case şi a dezrădăcina copaci.

 • Să stârnească o furtună în stare să scufunde toate vasele din zonă.

 • Să înece oamenii şi animalele.

 • Să producă un cutremur în stare să dărăme sate şi oraşe.

 Dar nu o face. De ce? Oare nu i-ar place să vadă totul răstumrnat? Cu siguranţă că da, dacă ar putea. Este împiedicat de face acest lucru de Dumnezeu. Dacă Dumnezeu n-ar ţine sub control furia drăcească. i-am vedea pe draci jucăndu-se cu pământul ca şi cu o minge.

 Cum se luptă cu noi?

 Urâtorul de oameni diavol nu se luptă cu arme văzute şi care fac zgomot (pietre, bâte etc.). ci cu arme silenţioase, nevăzute. UNA dintre acestea sunt GÂNDURILE. El ne vără gânduri rele în minte pentru ca noi să le punem în practică. Dacă găndurile rele nu prind rădăcinăl, el se va lupta cu noi, chipurile, cu gânduri presupus bune, pentru a ne înrobi voia.

 Acestea fiind spuse, o oarecare nelinişte trebuie că ne cuprinde, clipă în care trebuie să ne întrebăm:

• Oare prin ceea ce aveţi în minte, se află şi seminţe întelegătoare sădite de diavol? Nu cumva vi se spune cu înşelăciune, că acestea sunt. chipurile, gânduri bune?

• Nu cumva, propria ta filozofie de viaţă şi de moarte (pe care o crezi corectă) este în realitate o schemă de gândire provenită de la diavol?

• Nu cumva chiar găndurile voastre asupra unor teme duhovniceşti, ca creştini ortodocşi. sunt. în realitate, gânduri de la diavol? Probabil.

 De un lucru puteţi fi sigur: diavolul nu a făcut o excepţie din VOI.

 Gândurile bune prind râdăcină dacă stăm de vorbă sau ne însoţim cu ele: însoţirea cu ele e foarte adesea sinonimă cu acceptarea lor, care e una cu înrădăcinarea în minte; cel luminat de Dumnezeu îşi dă seama rapid de natura acestor gânduri. Găndurile rele se resping, fie prin înlocuirea lor cu gănduri bune – prin oferirea lor lui Dumnezeu, ca  „ardere de tot” -, fie prin rugăciune, fie prin lupta directă împotriva lor, care însă, după predania Bisericii, este specifică celor sporiţi în războiul duhovnicesc.

 II.2.Demonizare sau boală psihică?

 Obişnuitele simptome

 Cu siguranţă că este cu putinţă ca o persoană bolnavă psihic sau care suferă de nervi să manifeste aceleaşi simptome întâlnite la persoană demonizată.

 De exemplu:

 Este cu putinţă ca persoana demonizată să nu voiască să zică „Doamne miluieşte” sau să meargă la biserică, să se spovedească sau să se împărtăşească. (Un necredincios ar putea de asemenea să refuze aceste lucruri, dar aceasta nu înseamnă că necredinciosul este demonizat.)

Este posibil, conform psihiatrilor, ca cineva care este bolnav psihic, atunci când este pus în faţa Sfintei Cruci sau a moaştelor sfinţilor sau când participă la Dumnezeiasca Liturghie, să strige: „Mă arde, mă arde”, fără a se înţelege că este demonizat. Cunoaştem asemenea cazuri. Orice păcate pe care le vor fi săvărşit, afirmă în continuare psihiatrii, în combinaţie cu conştiinţa lor slăbită, ar fi suficiente pentru a-l face pe suferind să se simtă ca şi cum el sau ea ar arde. atunci când ar fi puşi faţă în faţă cu obiectele sfinţite ale credinţei noastre.

 Închipuiţi-vă un caz în care un suferind are nevoie de îngrijirea atentă a unui medic specialist, iar noi încercăm să facem ce putem prin exorcism!.

 Atunci când asupra unei persoane bolnave psihic se citesc rugăciunile exorcizării, acea persoană simte o anumită uşurare de moment, deoarece „ceva” s-a făcut pentru a-i uşura boala. Din nefericire, acest lucru poate fi luat ca semn sau simptom că suferindul este posedat.

 Diferenta

 Posedarea este una, iar boala psihică este alta. Ele pot prezenta, la exterior, aceleaşi simptome, dar aceste simptome pricmuiesc comportamente fundamental diferite.

 Atunci când persoanele demonizate sunt puse în faţa sfintei cruci sau în faţa moaştelor unui sfânt, sunt cuprinse de o „criză” sau devin de nerecunoscut. Capul li se suceşte. limba le iese afară şi încep să urle. Este reacţia Satanei. Dar oamenii bolnavi psihic reacţionează în mod diferit. Nu sunt nici tulburaţi, nici înfăţişarea nu li se schimbă. Îşi menţin permanent o faţă umană.

 În plus, în timpul „crizelor”, posedaţii:

 • Rup lanţuri, scapă din legături etc.

• Descoperă „secrete”.

 Aceste lucruri sunt imposibil de realizat de către cei bolnavi psihic.

 Vraja sau problema psihica?

 Vrăjitoria poate produce aceleaşi simptome ca cele pricinuite de unele probleme psihice.

 Un soţ care a fost vrăjit nu se poate bucura de relaţii conjugale cu partenera lui, şi invers. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi cuiva care are o problemă psihologică de acest gen.

 Cineva aflat sub puterea unei vrăji îşi poate pierde apetitul, suferind apoi din pierderea greutăţii. Acest lucru se întâmplă şi cuiva care are o problemă psihologică.

 Cum putem face diferenţa?

 Dacă cel suferind continuă să rămână membru , al Bisericii, având o viaţă liturgică conştientă, atunci problema pe care o are nu se datorează vrăjii. Vrăjitoria nu afectează creştinii curaţi şi conştienti, de menirea lor. Problema este de ordin psihologic şi necesită asistenţa unui medic specialist.

 Dacă persoana se află în afara Bisericii şi trăieşte în păcat, atunci boala se poate datora vrăjitoriei, deşi, din nou, nu trebuie să ignorăm aspectul psihologic. Dar un diagnostic corect va necesita o cooperare între un preot şi un medic specialist cu frica lui Dumnezeu.

 II.3. Stăpânitorul acestei lumi

 Printul acestei lumi (Ioan 12.31)

 Trăim într-o lume păcătoasă. Se comit zilnic o mie şi una de rele (hoţii. spargeri, crime), şi nu numai într-un singur loc, ci pe tot pământul. Se întâmplă atât de des încât aceste lucruri au devenit ceva obişnuit.

 Toate acestea nu se întâmplă de ieri sau de azi. Întotdeauna a fost aşa, de la începutul omenirii până în zilele noastre. Cu alte cuvinte, de-a lungul miilor de ani care au trecut de la cădere încoace n-a existat nici o perioadă în care dragostea, dreptatea, pacea şi bunăvoirea să domine în această lume. Astfel stând lucrurile, s-ar părea că prinţul acestei lumi nu este altul decât diavolul. El este stăpânitorul acestei lumi! (Cf. Ioan 12.31; Efes. 6. 12)

 Ei bine, el pare că este, dar nu este.

 Cauza răului

 Să nu uităm că diavolul este cel ce introduce ideile răului în minţile noastre. De aici încolo, noi, în mod individual, suntem cei care le punem în aplicare. Pentru a fi mai clar: diavolul îţi pune în gănd (îţi şopteşte) să furi. Dar tu eşti acela care plănuieşte unde, când, cum şi ce ai de gănd să furi. Poţi plănui un lucru astăzi, mâine altul, iar în altă zi cu totul altceva. Mai mult, se poate să fi gândit în amănunt planurile şi să fi început deja hoţia. dar, cu toate acestea, pe cale să te fi gândit la altceva, iar în cele din urmă să anulezi toată operaţiunea. Mergi acasă. faci planuri noi. Acum, ce-ar fi dacă ai porni din nou, dar acum ai fura de-adevăratelea? Cine te-a făcut să furi, diavolul sau tu însuţi? Oare el ţi-a întocmit planurile, cel care ţi-a întins mâinile să iei ceva ce nu-ţi aparţine? Sau tu ai fost acela?

 Tu conduceai jocul. Tu ai furat, nu diavolul.

 La fel se întâmplă şi în orice altă acţiune în care te angajezi, precum şi în orice lucru rău pe care-l faci. Tu-l faci. La fel se aplică şi prietenului tău, cunoştinţelor tale şi oamenilor de care n-ai auzit niciodată. Cu alte cuvinte, nu diavolul este cel ce face rău, ci tu, prin slăbiciunea ta. Dacă diavolul l-ar fi făcut, tu ai fi nevinovat şi atunci desigur, că n-ai mai fi pedepsit. Indiferent ce crime ai comis, te vei duce în Rai. Şi numai diavolul se va duce în iad.

 ”Atotputemicul” diavol

 Am văzut cum diavolul îi chinuie pe cei demonizaţi. Dar mai este un lucru asupra căruia nu am insistat, şi anume faptul că el nu-şi chinuie victimele zi şi noapte, ci numai la anumite intervale. În cele mai multe cazuri el le lasă în pace şi nu le deranjează. De ce? De unde atâta milă, atâta compătimire?

 Nu o face din milă, nici din compasiune, ci din slăbiciune. Cu alte cuvinte, el nu-şi chinuie victima ori de câte ori are chef, ci numai atunci când îi îngăduie Dumnezeu. Fără îngăduinta lui Dumnezeu, diavolul nu poate necăji pe nimeni. Înainte să-l chinuie pe Dreptul Iov, el a trebuit să ceară îngăduinţă de la Domnul (cf. Iov. 2, 2).

 Nu le poate tulbura nici pe dobitoacele necuvăntătoare fără a cere îngăduinţă de la Domnul! Amintiţi-vă de momentul când dracii au cerut voie Domnului să intre în porcii gadarenilor. Şi, odată ce au intrat, porcii nu numai că au luat-o la fugă, ci au alergat către stânci, aruncându-se în mare de pe un ţărm înalt (cf. Marcu 5, 13). Iată nebunia!

 Diavolul n-are nici o socoteală de încheiat cu porcii, dar cu oamenii are, în special cu creştinii, fiindcă ei cred în Hristos, Care este vrăjmaşul lui. Dacă diavolul i-a nimicit pe porci atât de repede, imaginaţi-vă cât de mult ar vrea să-i nimicească pe oameni. Şi-ar dori cu tot dinadinsul să intre în fiecare dintre noi, să ne facă să alergăm către stânci, să sărim în mare şi să ne găsim pierzarea, astfel încât să nu mai rămână nimeni pe pământ. şi în special nici un creştin, care să se închine vrăjmaşului său Hristos.

Dar. cu toate acestea, ÎN TOATE TIMPURILE oamenii – între care şi creştini – au supravieţuit. Astfel că Domnul a toate restrânge libertatea diavolului. În acest caz cine este în realitate prinţul acestei lumi?

 Dunmezeu este bun

 Deoarece Dumnezeu ţine sub control „atotputernicia” diavolului, înseamnă că El Insuşi este atotputernic şi că, astfel, este mai puternic decât diavolul. De aceea:

 El este capabil în orice moment să facă lucruri extraordinare. El poate face să se înfricoşeze tot pământul timp de mai multe ore cu numai o privire, iar tot pămăntul să se plece în faţa Lui ca Domnului şi Dumnezeu. El îl poate împiedica pe hoţul aflat pe cale să fure. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi cu criminalul ş.a.m.d, astfel încât răul să dispară de pe pământ o dată pentru totdeauna. El ar putea face pămăntul un adevărat paradis.

 Dar Dumnezeu nu face aceasta. El poate, dar nu vrea – în timp ce diavolul vrea, dar nu poate! Nu vrea, pentru că este un Dumnezeu bun. El vrea să facem bine în mod liber, nu ca o constrângere impusă. El lasă totul în seama noastră.

 II.4. O invitaţie către diavolul

 Atunci când vreţi să invitaţi o cunoştinţă de-a voastră la o nuntă, la un botez sau la altceva. îi trimiteţi o invitaţie. Invitaţia e un mod de a arăta că doriţi ca acea persoană să fie prezentă.

Invitaţiile mai sunt trimise şi de diavol.

 Jocuri, farmece şi bijuterii

 „Obiecte fermecate cu noroc”

 Există „specialişti” care confecţionează sau fac rost de asemenea obiecte, rostind asupra lor invocaţii către diavol. Oamenii creduli poartă astfel de obiecte şim ignoranti cum sunt, îl invită pe diavol în sufletele lor.

În aceeaşi categorie de obiecte se înscriu şi oasele de lilieci, potcoavele de cai, pentagrama şi altele.

 Jocurile

 Având o experienţă bogată în spate, Doreen Irvine, fosta regină a magiei negre, afirmă că

există jocuri, precum cel cu planşeta de spirltisrn, care sunt foarte periculoase pentru copii. Sean Seller, fost satanist, vorbeşte şi el din experienţă, zicând că există lucruri precum bijuteriile sau jocurile care, din nefericire, sunt adesea considerate inofensive. Această remarcă merită luată în seamă. Iată doi oameni care iniţial lucrau pentru Satana şi care ne spun din experienţă că nu toate jocurile sunt ceea ce par a fi.

 Acum câţiva ani. un atenian a vizitat India.

La întoarcere, el i-a adus unui prieten, ca suvenir, un joc specific băştinaşilor de acolo. Într-o zi. pe când acest prieten se uita cu curiozitate la el, acesta a făcut un zgomot ciudat şi, deodată, Satana însuşi i-a apărut înainte!

 Bijuteriile

 Sean Seller ne spune că în spatele fiecărui idol cinstit în India se află câte un diavol ascuns.

 Ce este crucea? Este ceva neînsufleţit (lemn. metal etc.) de o formă anume. Dar această formă este ceea ce-l respinge pe diavol. Tot astfel, şi idolul este un obiect neînsufleţit de o formă anume. Şi la fel cum forma crucii îl respinge pe diavol, forma idolului îl atrage. În acelaşi fel, bijuteriile în formă de idoli îl atrag şi ele pe diavol.

 Există femei pline de mândrie deşartă care, pentru a crea un „efect”, îşi decorează casele cu tot felul de obiecte de provenienţă necunoscută. Cum pot fi sigure că prin aceste obiecte banale nu-l invită pe diavol în casele lor?

 Sfântul Ioan Gură de Aur este foarte clar în această privinţă: ” …dar dacă-ţi vei împodobi casa altfel (într-un mod necreştin), chemi pe diavol şi ceata lui”.

 Meditaţia

 Chiar şi meditaţia practicată de maeştrii guru şi adepţii mişcării New Age este o invitaţie către diavol. Prin „rugăciune” şi concentrare, ei comunică cu el. De pildă. în toamna lui 1989, o tânără fată mi-a relatat următoarele.

 Ea fusese înşelată de un grup de tineri, adepţi ai unui maestru guru. În timp ce stăteau cu picioarele încrucişate şi cu mâinile deschise, în poziţie de meditaţie, ea dădea un test. Avea cu ea un Nou Testament şi spunea rugăciunea Tatăl nostru, în tăcere şi în duh de pocăinţă şi zdrobire. Urmarea a fost că nimeni din acel grup n-a mai putut să se concentreze sau să mediteze! Liderul grupul a simţit că ceva nu e în regulă, n-a mai putut suporta şi a renunţat la ea.

 Noul Testament. Cuvântul lui Dumnezeu, alături de rugăciunea Domnească (Tatăl nostru), a rupt invitaţia pe care aceştia o trimiteau diavolului prin meditaţia lor.

 Blasfemia

 Sfântul Ioan Gură de Aur învaţă şi el că blasfemia este o altă formă. de a-l invita pe diavol: „Limbajul vulgar de asemenea întunecă mintea şi-i invită pe demoni”. Cântecele cu versuri dubioase şi anumite genuri de muzică sunt şi ele invitaţii adresate diavolului.

 Dacă-i spui cuiva să se ducă d …. aceasta este o invitaţie către diavol.

 Un locuitor al satului Ahaia. Grecia, mi-a relatat următoarele:

 Fiica lui căsătorită, care trăia în apropiere de oraşul Patras, şi-a pierdut minţile şi i-a spus fiului el să se ducă la dracu. Satan le-a apărut imediat în casă. De la mijloc în jos, el avea trup de om, iar de la mijloc în sus trupul unui ţap complet negru, cu coarne! Iar gura îi era deschisă.

Un alt martor ocular mi-a relatat că. în satul lui. un părinte a devenit foarte nervos şi i-a spus copilului său: „Să te ia dracul!”. Şi. deodată, în faţa lor a apărut un diavol. „M-aţi chemat şi am venit”, i-a el spus tatălui.

 Curiozitatea

 Studierea cărţilor magice

 În vremea Sfântului Dionisie din Olimp, trăia în Verria un creştin foarte învăţat. Într-o zi i-a căzut în mână o carte despre magie. Din pură curiozitate, a început să citească invocaţii către diavol. Urmarea a fost că, în acea noapte, a văzut în vis un demon uriaş.

 – „Am venit pentru că m-ai chemat – zise demonul. Haide acum. Închină-te în faţa mea, dacă vrei să-ţi slujesc.”

 – „Mă închin numai Domnului meu şi numai pe El Îl slăvesc”, a răspuns înfricoşat creştinul.

 – „Dacă nu vrei să mi te închini, de ce m-ai chemat?”, a întrebat cu furie demonul, care începuse să -şi bată fără milă victima.

 Creştinul s-a sculat cu o transpiraţie rece.

 A simţit pe faţă o durere de nesuportat. A început să strige şi să urle de durere. Starea lui se înrăutătise. Faţa lui se umflase şi se schimonosise, încât ochii de abia se mai vedeau. În final. a fost vindecat cu rugăciunile Sfântului Dionisie din Oltmp.

 Este descris aici numai un mod prin care diavolul poate veni la om. În Ortodoxie, nici măcar numele lui nu se recomandă a se rosti. A-i rosti numele înseamnă a-l băga cumva în seamă, pe el, cel ce se chinuie în singurătatea încremenirii în rău. În Ortodoxie în general şi în evlavia populară în special s-au folosit diferite eufemisme pentru a evita rostirea numelui care poate foarte uşor degenera într-o invocaţie. Pentru a-l chema in sufletul nostru, nu este nevoie de invitaţi! speciale. Toţi cei care drăcuie sau folosesc numele vrăjmaşului în glumă, cu răutate faţă de cineva sau în alte scopuri, altele decât cele legate de apropierea de Dumnezeu şi cunoaşterea Lui, se trezesc, fie că simt sau nu acest lucru, cu vrăjmaşul „pe cap”, făcăndu-se robi ai săi, aşa cum a arătat pilda de faţă. Pe scurt, hotărârea de face rău. sau inclinatia spre păcat, este totuna cu chemarea vrăjmaşului în ajutor: nimeni nu poate face rău fără ajutorul acestuia.

 Experiment

 Recent (1988, august), într-o suburbie a oraşului Patras din Grecia, s-au întâmplat următoarele:

 O elevă de liceu a auzit că este posibil să-l aducă pe diavol în casa ei prin simpla aprindere a unei lumânări, prin legarea Sfintei Scripturi cu o frânghie şi prin ţinerea lor cu susul în jos, rostind apoi nişte „rugăciuni”. Dacă Scriptura începea să se legene înainte şi înapoi, acela ar fi fost un semn că Satana era pe cale. Tânăra de 16 ani a urmat întocmai „ritualul” prescris. Într-adevăr, Scriptura ce stătea atâmată a început să se legene, din masă a început să curgă sânge şi, deodată, diavolul şi-a făcut apariţia.

 Magia

 Orice fel de magie, oricât de „nevinovată” şi „nevătămătoare” ar părea (vrăjile etc.), aceasta nu este altceva decât o chemare a Satanei. Din cartea Minunile Doamnei noastre Eikosiftnissa am aflat că o femeie din Atena, o oarecare d-nă Xanthaki, avea probleme cu soţul ei. Acesta o înşela. Pentru a da o soluţie problemei, ea a făcut o vizită unei „femei cumsecade” care era medium. Aceasta din urmă i-a· citit formule magice şi i-a dat nouă boabe de năut ca să-şi pună în casă, astfel încât soţul ei să-şi vină în fire. (Cât infantilism!) Femeia a făcut cum i s-a spus. Dar de atunci încolo, în fiecare seară, ea avea coşmaruri. Visa pe un sălbatic cu trăsături hidoase (diavolul), care-i tot spunea: „O să te ucid”. În cele din urmă s-a vindecat prin mijlocirea Maicii Domnului.

 II 5 Arme împotriva diavolului

          Postul şi rugăciunea

 Domnul a zis: Acest neam de draci nu iese decăt numai cu rugăciune şi cu post (Matei 17.21). Postul priveşte trupul, rugăciunea – sufletul. Astfel că avem un trup şi un suflet, o întreagă persoană pornită împotriva diavolului.

 Postul

 Puterea diavolului stă în pântece. Cu alte cuvinte, atunci când oamenii beau şi mănâncă fără măsură, acest lucru devine o armă în mâinile diavolului, care se întoarce împotriva lor. Astfel, postul îl dezarmează pe diavol. Aceasta o mărturiseşte şi imnograful, care scrie: „Căci nici nebuneştile năvăliri ale dracilor nu îndrăznesc să se apropie de cei ce postesc” (Triod. Vecernia din Lunea Săptămânii Lăsatului de Sec de Brânză). În vieţile sfinţilor putem găsi multe întâmplări în care diavolul este pus pe fugă cu arma postului.

Rugăciunea

 Hai să ne aducem aminte de duhul rău care a intrat in panică la auzul numelui lui Iisus. Mediumul, deşi se afla în  „transă”, s-a prăbuşit de pe scaun, iar apoi şi-a pierdut cunoştinţa.

 Este cunoscut faptul că, de regulă, demonizaţii nu pot rosti numele „Hristos”. Atunci când vorbesc despre Domnul, zic doar .. El” sau . .Acela”, dar nu „Hristos”.

 Cereţi unui demonizat să rostească cuvântul „Hristos” şi veţi vedea că va refuza cu siguranţă.

 Numele Domnului are mare putere prin rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase ..;”. El îi înfricoşează şi îi cutremură pe draci.

 Luând agheasmă…

Apa care a fost binecuvântată de un preot prin rugăciuni speciale este un receptacul al dumnezeiescului har şi, ca atare, este foc care îi arde pe draci.

 În 1926, un demonizat a vizitat Sfânta Mănăstire Dionisiu din Sfântul Munte. Părintele Visarion, un monah de la mănăstire, i-a dat un pahar cu apă, în care a turnat în taină nişte agheasmă.

 – „Ia de bea puţin, ca să-ţi potoleşti setea”, i-a zis acesta.

Demonizatul a luat paharul şi nici n-a apucat să-l pună la gură, că a urlat: – „M-ai ars, monahule!”

După care a scuipat apa din gură.

 Un locuitor din provincia Ahaia, din Grecia, mi-a zis că, odată, a stropit un demonizat cu agheasmă. Acesta a început imediat să ţipe: „M-ai ars! M-ai ars!”.

 Ce a văzut un ocultist tibetan

 În 1970, un ocultist din Tibet a vizitat Atena. Pe când mergea pe stradă, a văzut, prin iconomie dumnezeiască, diavoli care se ataşau de oameni. Un diavol era pe gât, altul la urechi, altul la nas, altul la gură şi aşa mai departe. Dar ocultistul a mai văzut ceva care l-a pus pe gânduri, şi anume faptul că diavolii nu se puteau apropia de preoţi. Se purtau prin preajma acestora, îi încercuiau pentru a găsi o „deschizătură”, dar nu era cu putinţă.

 – „Cine sunt aceşti oameni cu bărbi şi veşminte negre?”, a întrebat ocultistul un trecător.

 - „Sunt preoţi ai Bisericii noastre – a explicat celălalt. Şi dacă vrei să vezi mai mulţi, şi încă mai ceva decât aceştia, du-te la Sfântul Munte.”

 S-a dus la Sfântul Munte, unde monahii l-au îndrumat către Părinte Paisie (†1994). Ca urmare, ocultistul şi-a dat seama de unele lucruri. S-a pocăit. S-a botezat. A devenit creştin şi a luat numele de Teodor.

 De ce nu puteau diavolii să se apropie de preoţi? Pentru că aparţineau preoţiei lui Hristos. Şi. prin această slujire, ei săvărşesc tainelem carem aşa cum vom vedea, îi fac pe draci să se cutremure.

 „De trei lucruri mă tem”

 Părinţii noştri s-au luptat cu diavolul cot la cot. Adesea ei vorbeau cu el şi-i aflau tainele. Într-una din aceste discuţii, diavolul a fost silit să-i mărturisească unui ascet: „De trei lucruri mă tem. Primul, de ceea ce creştinii îşi atârnă de gât (Crucea). Al doilea, de baia pe care o fac în biserică (spovedania), şi al treilea, ceea ce mănâncă şi beau în biserică (Sfânta Împărtăşanie)”. Şi acum luaţi aminte la aceasta: atât de tare se temeau de aceste trei lucruri încât nici nu voia să le pomenească direct. Iar diavolul a adăugat ascetului: „Mai presus de toate mă tem de ceea ce creştinii mănâncă şi beau în biserică, bineînţeles, cu condiţia să o facă cu cuget curat”.

 Atunci când ne împărtăşim, diavolii ne privesc ca pe nişte lei care varsă foc pe nări, zice Sfântul Ioan Gură de Aur. „Ca leii care suflă foc, aşa ne despărţim de [duhovniceasca] masă, devenind înfricoşători pentru diavoli.”

 Un mesaj

 „De trei lucruri mă tem”, zice diavolul. Cu toate acestea, să nu uităm că toate aceste lucruri sunt pietre de temelie ale Creştinismului. Este ca şi cum diavolul ar spune că din toate credinţele (Budism, Islam etc.) el se teme numai de Creştinism, căci numai creştinii au armele potrivite pentru a lupta împotriva lui.

 Aceasta înseamnă că numai Creştinismul îl poate lega pe diavol de mâni şi de picioare. În celelalte religii el are mână liberă de lucru şi metode diferite, Că toţi dumnezeii oamenilor sunt draci; iar Domnul cerurile a făcut: (Ps, 95, 5), Şi încă: Au jertfit diavolilor şi nu lui Dumnezeu (Deut, 32, 17).

 II. 6.Exorcismul

 O altă armă foarte importantă împotriva diavolului este exorcismul.

 La Botez

 Conform Sfinţilor Părinţi, diavolul sălăşluieşte în centrul sufletului omului nebotezat. Prin exorcism, el este izgonit din inimă. iar omul este eltiberat.”Depărtează-te de la el/ea, duh rău, necurat care te ascunzi în inimă. Vedem că exorcismul este pentru diavol o experienţă teribilă. El este silit să se depărteze de victimă. Că-i place sau nu, se depărtează.

  Mai exact, în cazul Botezului e vorba de un exorcism comun, mai bine zis o lepădare, în care pruncul se leapădă prin gura naşulul de Satana, acesta fiind Izgonit de preot plin puterea Duhului Sfănt. Ce se întămplă mai departe ştie fiecare. Cei care cred că Botezul alungă toate problemele o dată pentru totdeauna trebuie să ştie că pierderea harului de la Botez plin păcat deschide din nou Satanei poarta către suflet, fapt care necesită un nou Botez – Spovedania !

 Deoarece rugăciunile de exorcizare de la Botez au ca scop mântuirea noastră. Sfântul Simeon al Tesalonicului sfătuieşte ca ele să fie spuse clar şi nu numai o dată. Căci altfel e cu putinţă ca diavolul să găsească o altă cale de a-l necăji pe creştin.

 În Biserica creştină primară, citirea rugăciunilor de exorcizare era o rănduială foarte importantă; aceasta se săvărşea separat.

 • Existau preoţi special desemnaţi, care citeau rugăciunile, „exorciştii” .

 • Erau citite de mai multe ori: „Topiţi-vă în rugăciunile de exorcizare”, îi îndemna Sfântul Chiril al Ierusalimului pe cei ce se catehizau în vederea Botezului.

 • Catehumenii îşi acopereau ochii şi feţele, ca să nu-şi distragă atenţia (aşa cum se întâmplă şi astăzi la hirotonia unui diacon, care-şi acoperă capul şi faţa cu un „prosop”).

 Pentru „blesteme” şi demonizati

 Biserica noastră foloseşte rugăctuntle de exorcizare ale Sfinţilor Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur. Ele se citesc celor care suferă de demonizare, sau blestem.

 Răposatul părinte Porfirie, care cunoştea multe lucruri despre demoni, obişnuia să spună despre rugăciunile de exorcizare următoarele:

 • Nu trebuie citite decât dacă există un motiv serios şi întemeiat.

 • Trebuie citite în şoaptă (fără ca cei de faţă să audă).

 • Cei auto-proclamati exorcişti şi cei care citesc în public cu voce tare rugăciunile de exorcizare trebuie aspru mustraţi.

 • Când rugăciunile de exorcizare nu se citesc la momentul potrivit, atunci diavolul atacă victima, preotul şi pe cei prezenţi.

 Satana înfuriat

 Atunci când rugăciunile de exorcizare sunt citite asupra cuiva care încă nu este botezat, Satana se înfurie. Ceva asemănător se întâmplă şi atunci când sunt citite cuiva care este demonizat. Diavolul, care este „bombardat” de rugăciuni, este provocat să se depărteze de victimă. Lui i se cere să facă ceva neplăcut. De aceea, el devine foarte nervos.

 Victima

 Furiosul diavol îşi epuizează victima! O chinuie îngrozitor. O schimonoseşte şi o face să se zbată în convulsii.

 Preotul exorcist

 În decembrie 1966, o doamnă s-a dus la o biserică din Patras, unde i-a cerut preotului(care ulterior a povestit întâmplarea) să-i citească molitfele Sfântului Vasile cel Mare. Preotul s-a arătat dispus şi a făcut aşa cum i s-a cerut.

 Pe când preotul se întorcea acasă, în jurul său au început să cadă pietre. S-a uitat înapoi, dar n-a văzut pe nimeni. Apoi, la miezul nopţii, s-a întâmplat ceva teribil. Întreaga casă a început să se cutremure. Farfuriile şi paharele din chiuveta din bucătărie au început să fie azvârlite de perete şi sparte. Dulapurile din casă s-au prăbuşit la pământ. Preotul şi-a pus imediat epitrahilul, a citit rugăciunile începătoare (Sfinte Dumnezeule … ), iar lucrarea celui rău s-a oprit.

Este limpede. Demonii s-au înfuriat din pricina molitfelor şi au atacat „vinovatul”.

 Privitorii

 În vremea Sfântului Ioan Gură de Aur. cei demonizaţi erau aduşi la Dumnezeiasca Liturghie. Unii creştini vorbeau între ei, nefiind atenţi la Liturghie. Sfântul Ioan, care cunoştea foarte bine vicleniile diavolilor, se adresa turmei sale astfel: „Nu vă temeţi, acum că faceti acest zgomot, că unul din aceşti draci s-ar putea năpusti asupra voastră. găsindu-vă sufletul pustiu, ca o casă fără uşă, şi că ar putea intra în voi? Chiar dacă nu vă pasă de fraţii voştri demonizaţi, fie-vă milă de voi. Închideţi uşa sufletului împotriva oricărui demon rău”.

 Prin urmare. atunci când participaţi la un exorcism fără atenţia cuvenită, v-aţi putea demoniza chiar şi voi înşivă!

 Smerenia

 Învăţăm din experienţa Sfinţilor Părinţi că ceea ce-i scoate pe draci afară din oameni este smerenia.

 Era un tată a cărui fata era demonizată. El a dus-o la un pustnic pentru a-i reda sănătatea sufletească. De îndată ce fata l-a văzut pe pustnic, a început să-i dea acestuia palme peste faţă. El nu numai că nu a reacţionat în vreun fel, ci, după porunca Domnului, şi-a întors şi celălalt obraz. Această atitudine a sa (smerenia) a fost o lovitură în demon. A început deodată să strige: „Sunt scos afară din porunca Domnului”. Fata demonizată s-a făcut bine. După aceasta, bătrânii au dat slavă lui Dumnezeu zicând: „Nimic nu nimiceşte mai mult mândria diavolului ca smerenia?

 A reacţiona cu râu la un râu ce ţi se face înseamnă a stârni şi mai mult râul din celâlalt şi el pe cel din tine. Scopul celuilalt e, aşa-zicănd, nebunia, prostia, un scop fără de ţel am spune. Grav este că reacţiile de genul acesta au devenit ceva „normal”.

 Un demonizat a venit la un bătrân pentru a se vindeca. Dar, fiindcă bătrânul s-a văzut pe sine nevrednic, a refuzat. Totuşi, la stăruinţele rudelor celui bolnav, el s-a înduplecat:

 – „Ieşi afară din făptura lui Dumnezeu”, i-a zis el demon ului.

– „Ies – zice demonul -, dar spune-mi, cine sunt oile şi cine caprele?”

– „Eu sunt dintre capre – zise bătrânul cu zdrobire. Cât despre oi, Dumnezeu este Cel ce le cunoaşte. ”

– „Smerenia ta mă scoate afară!”, s-a tânguit demonizatul, iar apoi s-a vindecat.

 Atunci când au adus un demonizat la Sfântul Antonie cel Mare, acesta, deşi era privit ca mare sfânt, s-a considerat nevrednic de a scoate demoni. Astfel că l-a trimis pe demonizat la ucenicul său, Avva Pavel cel Simplu. Pe când ucenicul se străduia să-l scoată afară pe demon, acesta s-a depărtat strigănd: „Smerenia lui Antonie mă scoate afară!”.

Read Full Post »