Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Februarie 2012

Pentru înţelegerea celor ce se petrec la ieşirea sufletului din trup, mult ne ajută teologia chipului şi asemănării.

Repetăm pe scurt câteva date:

Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Chipul îl are în însuşirile sale sufleteşti prin natură, iar asemănarea a primit-o ca posibilitate a desăvârşirii prin har, după nevoinţă. Deci chipul ne este dat, iar la asemănare trebuie să ajungem în cursul vieţii.

Porunca lui Dumnezeu de la început a fost „creşteţi” şi însemna tocmai această ajungere la asemănare prin ascultare şi conlucrare cu voia divină.

Dar omul, neascultând prin cuvânt, la sfat străin se grăbi cu partea a doua a poruncii, cu „înmulţirea” înainte de a creşte duhovniceşte. Aceasta i-a adus „Îmbrăcarea” în aceste „haine de piele” a căror sfârşit este „moartea”. Una din rugăciunile înmormântării explică aceasta astfel: „Ca această negrăită legătură dintre trup şi suflet să se taie şi să se desfacă în cele din care a fost alcătuit, adică sufletul să se întoarcă la Dumnezeu de la Care şi-a luat fiinţă, iar trupul să se întoarcă în pământ, din care a fost luat, pentru ca răutatea să nu devină nemuritoare”. Prin neascultarea care i-a adus omului moartea hainelor de piele a fost îndreptată şi posibilitatea creşterii la „asemănare”.

Această stare de lucruri a dăinuit în tot neamul omenesc până la întruparea lui Hristos, noul Adam, Care a fost ascultător până la moarte şi „încă moarte pe cruce”. Prin ascultarea Sa, de asemenea încercată de ispititor, am recâştigat iarăşi posibilitatea asemănării. Înainte deHristos n-a fost mântuire şi în afară de Hristos nu este mântuire, ci numai în Hristos ne putem mântui.

Între chip, ascultare, asemănare şi mântuire se stabileşte o strânsă legătură. Căci nu ne putem mântui numai cu chipul, fără asemănare, şi nu putem spori de la chip la asemănare, fără ascultare şi nu putem asculta prin natură fără Hristos.

Deci, ascultarea Lui cea până la jertfă ajută şi ascultării noastre, întorcând-o în ascultarea originară pe care o pierdusem toţi în Adam. Ce am pierdut toţi în Adam recâştigăm individual în Hristos. De aceea e numit creştinismul o a doua creaţie a lumii.

Moartea totuşi dăinuieşte şi după Hristos.

Dar acum nu mai are sensul osândei, ca plată a neascultării, căci ascultarea lui Hristos  -jertfa- a transformat moartea în eliberarea de patimi.

Jertfa Mântuitorului a biruit moartea, care până aici se întindea şi asupra sufletului nemuritor, ţinându-l închis într-o stare de iad.

Învierea lui Hristos a biruit moartea, pentru noi lăsându-i morţii puterea numai asupra trupului, „care nu se supune lui Dumnezeu şi nici nu poate” iar pentru suflet făcând-o şi înviere. Învierea lui Hristos mai este totodată şi certitudine religioasă a învierii celei de obşte a cărei începătură S-a făcut Domnul Hristos. Deci Hristos prin jertfa Sa a câştigat biruinţă asupra morţii în toată extinderea sa, iar biruinţa ne-a dat-o nouă. Cu puterea ascultării Sale, a restabilit chipul ce se desfigurase, am văzut slava asemănării, „slava Sa”, „ca a unui Dumnezeu”. A restabilit asemănarea originară a omului cu toate urmările acestei restabiliri.

Cu aceste câteva date dogmatice putem înţelege ceva mai bine şi cele de la ieşirea sufletului şi cele de pe urmă ale omului, iar pentru o mai clară înţelegere a lucrurilor împărţim descrierea faptelor ce se petrec în două situaţii extreme, lăsând subînţelese treptele intermediare a căror variaţie este aproape infinită.

– O extremă o formează starea sufletelor, care în cursul vieţii pământeşti n-au avut nici-o grijă de mântuirea lor, au fost numai trup, numai natură, numai chip.

– Cealaltă extremă o formează starea sufletelor care în starea vieţii pământeşti au alergat la „Ţinta Hristos”, au biruit trupul prin duh, prin nevoinţă şi har şi-au depăşit natura şi în dar au primit cununa alergării:’ asemănarea, desăvârşirea, slava îndurnnezeirii.

Totuşi pentru evitarea încadrărilor arbitrare şi a fanteziilor deznădejdii, descriem şi câteva stări intermediare, luate la întâmplare.

Să luăm lucrurile cum se petrec ele,

1. – în prima extremă: trupul slăbeşte, legătura materiei se subţiază, relaţia cu veacul acesta se stinge, fie pe calea bolii, fie pe calea ascezei. Dacă omul a trăit mai mult după firea pământească, la sfârşit prezintă o înfăţişare de înfrânt, de amărât dar şi de „arătare”. Dă impresia unei absenţe a sufletului într-un rest de om, în realitate sufletul e încă în trup, dar nefiind dezvoltat după natura sa, fiind pipernicit ca rosturi ale sale în trup, avem această impresie de absenţă, de „dus”.

Omul natural, omul trupesc nu-şi vede sufletul, abia îşi constată chipul, însă fără să-i confirme obârşia. Nu-şi poate face o idee clară despre suflet, deşi el există în trup, care-i este sufletului ca o temniţă ce-l ţine în întuneric. Când trupul slăbeşte, ca putere de temniţă asupra sufletului, şi vremea ieşirii sale din lumea aceasta se apropie, sufletul ia cunoştinţă de sine într-un mod violent, trezindu-se ca făptură spirituală – deci imponderabilă – ce stă pe prag de conştiinţă de sine între două lumi. Abia acum sufletul se vede pe sine, spre deosebire de vremea ce o petrecea în trup. În trup el împrumuta acestuia energia specifică a simţurilor. În baza energiei sufletului trupul e vioi, sănătos şi capabil de o viaţă de relaţie cu lumea dinafară. Când omul prin modul pământesc de viaţă, pe care l-a considerat singurul real, a neglijat sau a tăgăduit sufletul şi celălalt tărâm al existenţei, acum, la întâlnirea violentă cu această lume de dincolo, crezută de el „fictivă”, strigă, aşa zicând, de spaimă sau de uimire. Acest ţipăt se răsfrânge şi în trup ca un ecou în pădure, iar cei ce stau prin preajmă zic, auzind aceste frânturi, că delirează.

– Ce se petrece de fapt?

Sufletul în preajma ieşirii din trup capătă vedere specifică naturii sale spirituale, prin care se vede pe sine mult mai clar de cum ne putem vedea noi în oglindă. Această nouă vedere are un plus faţă de a noastră, o dimensiune morală. Acum se descătuşează funcţia morală a conştiinţei „unde” era sădită energia atentă a asemănării şi a cărei existenţă o simţim şi prin vălul trupului. Trupul rămâne în sine inutil şi neputincios dar acum el e „legat” de o făptură spirituală descătuşată, extrem de impresionată, uluitoare, care-l poate face şi pe el capabil de acţiuni şi rezistenţe neobişnuite în mod normal. Această făptură, imponderabilă, eliberată de legea gravitaţiei în baza căreia corpurile au greutate, nu e nicidecum statică. Acum începe dinamica unui dialog interior aprins între lumina conştiinţei şi întunericul nefiinţei cel înscris în făptura sa de către patimile fixate în trup şi de către alte amăgiri, după cum omul şi-a condus viaţa sa pământească sub aspect moral. Păcatele, aceste înfrângeri morale, aceste dovezi de necredinţă, puteau fi şterse de pe „haina” sufletului în cursul vieţii dând ajutor luminii conştiinţei cu puterea dumnezeiască din Sfintele Taine, în care în mod acoperit este Hristos, dar acum aceasta nu se mai poate. Toate acestea stâmesc o contradicţie cumplită, insuportabilă, fără ieşiri şi fără termen, faptul acesta îi face pe unii să strige cu un huiet sinistru, prelung, ca de nebun.

Trezirea neaşteptată a sufletului pe celălalt tărâm, al celei mai intense conştiinţe a existenţei, – declanşarea acelui dialog cumplit, ucigaş, între „chipul” structurat cu negrijă în viaţa pământească şi „asemănarea” sădită în conştiinţă, dar aflată acum fără nici un conţinut, o conştiinţă „goală” fără haina luminii divine a făpturilor cereşti – apoi întâlnirea brutală în cale a făpturilor cereşti corespunzătoare chipului şi asemănării cărora s-a făcut, toate acestea sunt fondul huietului sinistru, pe care trupul nu l-ar fi putut suporta ca durată şi intensitate în cursul vieţii normale.

Acum el este jucăria unor puteri care-l depăşesc. Locul din psalmi: „Omul în cinste fiind n-a priceput, alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Ps. 48,21), capătă acum o fioroasă realitate. Cei cumpliţi la chip se reped să-l ia în primire: „Căci nouă te-ai dat!” şi „Nouă ne eşti dat!” de urâtul cărora spaimă mare cuprinde sufletul, care însuşi pe sine se vede la fel de cumplit, de fioros şi de urât. Acum întinde mâinile după ajutor şi-i strigă pe toţi şi nu-i cine să-i ajute, căci „nevoie mare a cuprins sufletul” (Din rugăciunea înmormântării).

Suferinţa sufletului începe brusc de la această constatare a chipului său demonie în care s-a structurat prin necredinţă, prin împotrivirea faţă de jertfa lui Hristos pe care trebuia să o primească „În fiecare zi” prin umilă şi statornică lepădare de sinea sa cea deşartă. Acum se vede brutal: plin de sine ca un demon, muncit de sila de a petrece cu ei, alţi plini de sine. Se vede ţesut de patimile lor care i se păreau lui „Viaţa” dar erau „moartea”. Vede iluzia şi amăgirea patimilor, care i se păreau „adevăr” dar care acum se lămuresc că au fost omorârea vieţii celei adevărate. Deznădejdea şi trufia îl macină cumplit într-o contrazicere de iad. Cele deşarte după care alergase orbeşte o viaţă i-au adus acum mintea prinsă pentru eternitate în preocuparea cu nimicul sau nefiinţa. Acum patimile nemaiavând posibilitatea satisfacerii prin trup se satisfac „în gol” crescând la intensităţi fantastice şi chinuind fantastic sufletul într-o muncire fără ieşire. Acesta este iadul.

Acum, în ceasul al doisprezecelea, vede sufletul că a greşit calea, stând de dragul patimilor şi a iubirii de sine împotriva căii Adevărului Vieţii veşnice, dar acum singur nu-şi mai poate ajuta cu nimic: s-a făcut noapte, când nimeni nu mai poate lucra mântuirea sa, adică această izbăvire de consecinţele patimilor.

Această stare extremă a sufletului poate deveni intermediară dacă mai este cu el mila dumnezeiască. Astfel, dacă însă intervine activ mila dumnezeiască, starea aceasta de iad a sufletului, de spaimă şi de dezastru, mai dăinuieşte o vreme pământească oarecare şi e „ţinut legat de trup” să-şi îndrepte viaţa şi prin iubirea de oameni să facă pocăinţă şi pentru cel mutat care pesemne a mers la rău. Căci iubirea de oameni depăşeşte şi ea hotarele morţii şi prin rugăciunile Bisericii însoţeşte pe cei mutaţi de la noi până la judecata de pe urmă şi poate îmbunătăţi starea sufletului la cele de pe urmă ale omului la învierea cea de obşte, înainte de judecata definitivă asupra omului întreg.

Această deprindere cruntă de aici a trupului şi a sufletului ca ispăşire pasivă în ceasul al doisprezecelea al vieţii a câte unui om, vedem întâmplându-se şi ca o măsură extremă luată de la distanţă de Sfântul Pavel îndeobşte cu cei din Corint şi cu puterea Domnului Iisus Hristos; ca pe unul care păcătuise cu femeia tatălui său, să fie dat satanei spre pieirea trupului său, ca sufletul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus. Fireşte că satanizarea unui om ca cel din Corint, sau îndrăcirea celor din Gadara sau ţinerea în gârbovie 18 ani de satana a femeii ce venise într-o sâmbătă la Sinagogă şi altele nenumărate numai în Noul Testament nu sunt fapte în afara ştirii lui Dumnezeu. De asemenea sunt grăitoare cuvintele Scripturii despre îngăduinţa dată de Dumnezeu satanei ca să se atingă de avuţia şi trupul dreptului Iov. „Dar de sufletul lui să nu se atingă” spre dovedirea credincioşiei sale către Dumnezeu, pusă la îndoială de satana, ca pildă de răbdare în necazuri şi umilinţă şi ca statornicie neclintită a sufletului către Dumnezeu, oricâte propuneri îi făceau prietenii, nevasta, ca să tăgăduiască pe Dumnezeu şi să moară ca să scape de chinuri.

2. Cea de-a două extremă a stării sufletelor la ieşirea din trup

Incepem cu o precizare în plus a noţiunii de conştiinţă şi a noţiunii acelui „dincolo” al existenţei cu care şi conştiinţa are o tangenţă. Conştiinţa, cuvânt cu cuvânt, înseamnă a şti împreună, cu ştiinţă comună între cei doi termeni ai religiei: Dumnezeu şi omul. Ochiul lăuntric ce vede în două părţi: înspre Dumnezeu şi înspre om cu sediul în suflet. Acesta, prin natura sa, codifică totul cu o dimensiune morală. Este ochiul comun al nostru şi al lui Dumnezeu sădit în adâncul fiinţei noastre, o ultimă stea din rai, rămasă pe cerul nostru metafizic – dincolo de cele văzute – faţa noastră duhovnicească pe care o răsfrângea asemănarea, adâncul fiinţei pururi întors către Dumnezeu, de la care primeşte energia slavei Sale, care poate să răzbească prin toate învelişurile de piele ale trupu lui încât – se făcu văzută „strălucirea slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Moise” şi a altor sfinţi aleşi ai lui Dumnezeu, până aproape de zilele noastre, pe faţa Sfântului Serafim de Sarov.

Partea dintru noi a acestui ochi se poate şi îmbolnăvi, în înţelesul că-i slăbeşte vederea morală, până la a nu mai vedea deloc. Aceasta se întâmplă în urma faptului că omul respectiv n-a mai vrut să ia în seamă „mustrarea conştiinţei” pentru înfrângerile sale morale. Ca urmare vederea morală i se atrofiază. Dar se poate întâmpla şi mai rău: după o perioadă de orbire a conştiinţei, energia să răbufnească cu violenţă şi să strice şi chipul, adică echilibrul şi buna funcţionare a facultăţilor sufleteşti, exprimat prin sistemul de relaţie al trupului cu sine şi cu lumea.

Ca atare se înţelege că ochiul conştiinţei este ochiul sufletului şi că această vedere a lui, după ieşirea din trup, nu se mai împiedică de materie, vede prin ea, nu se mai opreşte de timp, vede trecutul unei vieţi comprimat într-o clipă, distanţele nu-i mai sunt o stavilă deşi nu are o mobilitate şi o atotprezenţă.

Aşa este acest „dincolo”: eliberare de îngrădirile trupului, spaţiului, masei, greutăţii – fără ca totuşi să fie topire sau destrămare a fiinţei. Pentru comparaţie, e dată într-o carte întâmplarea unuia care făcuse nişte rele pentru care e prins şi închis. Stătu o vreme la închisoare, apoi de aici la judecată, unde este judecat şi trimis cu toată rânduiala la spânzurătoare. A ajuns la locul de osândă, la urmă i se trece frânghia peste cap. Când simţi frânghia pe grumaz deschise ochii, trezit din vis de o bucată din tencuiala care căzuse din tavan tocmai pe grumazul lui. Toată istoria visată de el, care cuprindea vreme îndelungată, se petrecuse în fracţiuni de secundă.

Aşa este şi cu ieşirea din durata pământească în coordonatele celuilalt tărâm al existenţei. Dincolo – înaintea lui Dumnezeu, „o zi e ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi” (II Petru 3,8). Dacă este zi petrecută în chin, e ca o mie de ani, iar dacă este în bucurie, o mie de ani e ca o zi – căci „dincolo” nu mai e timp matematic sau astronomic, ci trăirea în durata morală a existenţei pe care revelaţia o transcrie cu această paradoxală expresie.

Acum se deschid înţelesuri şi perspective largi ale împărăţiei lui Dumnezeu, care este înlăuntrul nostru. Faptul că conştiinţa noastră are o faţă pururi întoarsă către Dumnezeu: a Căruia oglindă se face, ne explică posibilitatea asemănării, a desăvârşirii şi a îndumnezeirii. Pe de altă parte suntem botezaţi şi îmbrăcaţi în Hristos şi temple ale Duhului Sfânt, fiind nevoitorii pe calea ascezei, a dreptei credinţe şi a bunei povăţuiri, am biruit trupul cu puterea Duhului, făcându-l până la urmă din râvnitor ai patimilor ascultător ·supus Duhului. De aici începe toată deosebirea cu privire la cele ale diferitelor mutări din lumea aceasta.

Sfinţii toţi s-au nevoit întins şi susţinut de a stinge patimile din trup – de a curăţi mintea şi inima de slava cea deşartă, sau pentru lepădarea de voia lor ca să facă „loc” lucrării Duhului Sfânt în: sufletul, mintea şi inima lor. Aşa, cele nevăzute de „dincolo” prindeau viaţa sufletului şi chipul devenea asemănare, răzbind vălurile trupului, subţiindu-l, împrumutându-i însuşiri duhovniceşti, pentru mari faceri de bine şi fapte ale iubirii de oameni cum ar fi, de pildă, faptele de ajutor la distanţă ale Sfântului Nicolae sau ale unor părinţi din pustia scetică. E clar că atotprezent numai Dumnezeu în Treime închinat este şi ca atare numai El ştie necazurile şi nedreptăţile răbdate pretutindeni de robii Săi, care I se roagă de izbăvire. Dar, oricât de necrezut s-ar părea, Dumnezeu mult iubeşte şi doreşte să petreacă cu oamenii în inima lor şi să-i pună unii pe alţii să-şi ajute pe căi naturale sau pe căi supranaturale, El făcând totul prin mâinile sau prezenţa „văzută” a lor. De aceea, trupul cu cât este mai ascultător de Duh, cu atât e mai subţire şi devine din ce în ce o unealtă mai bună a lui Dumnezeu, „în mâna” iubirii Sale de oameni, şi rămâne ca atare şi după mutarea lor din lumea aceasta. Deci cele de pe urmă ale trăitorilor după Duh, care au realizat cel mai bine nevoinţa asemănării, trupul, deşi a ajuns neputincios, începe să iradieze viaţa cea lăuntrică a sufletului până la măsuri de slavă dumnezeiască. Un suflet luminat lăuntric acţionează asupra trupului, făcându-l şi pe acesta luminos, chiar mai multă vreme, cum avem chipul strălucitor „ca fulgerul” al Sfântului Sisoe, când se muta acesta. Domnul Hristos era prezent, iar nevoitorul se lumina de lumina dumnezeiască de pe Tabor a Slavei Schimbării la faţă a Domnului. Nevoitorul se ruga să fie îngăduit să se mai pocăiască puţin „Tu mai ai nevoie de pocăinţă, părinte?” ziseră cei din jurul său, iar el răspunse „cu adevărat încă n-am pus început bun” şi s-a săvârşit în dumnezeiasca lumină. Poate că acesta a fost nevoitorul care l-a determinat pe Sfântul Ioan Scărarul să spună că: .desăvârşirea e o prăpastie de smerenie”.

Dacă la sufletele celor trupeşti vin cu silnicie vameşii de tuci ai unui cer de catran, sufletele drepţilor însă se trezesc înconjurate de făpturile luminii, de sfinţi şi cântarea cerească. Uimiţi de dumnezeiasca frumuseţe de care sunt atraşi şi înşişi străbătuţi, ca dintr-un extaz se strămută din cele de aici la veşnicele lăcaşuri în împărăţia lui Dumnezeu.

După dumnezeiasca iconomie trupurile lor pot primi în continuare harul tămăduirilor de boli, a izvorârii de mir, a ocrotirii de cetăţi şi alte haruri, ca confirmare a iubirii de oameni a sfinţilor, activă şi după mutarea lor din trup. Atingerea în viaţă a nepătimirii, a izbăvirii de patimi prin focul smereniei şi conlucrarea Duhului Sfânt, au ca urmare buna mireasmă şi harul atingerii de un suflet îndumnezeit. Sfântul Serafirn în serafica sa iubire de oameni pe care-i numea „bucuria mea” îi îndemna să vie cu necazurile şi la mormântul lui şi să i le spună, ca şi cum el ar fi de faţă; căci va mijloci la Dumnezeu pentru alinarea lor.

Cu aceste date, înţelese, începe să se facă lumină în problema fundamentală pentru tot omul: mântuirea. Adevărat că în Hristos „în dar suntem mântuiţi”: însă darul mântuirii câştigat de jertfa lui Hristos ni-l însuşirn cu mare nevoinţă, vreme de-o viaţă. Niciodată nu putem zice pe pământ „de acum suntem mântuiţi, pentru că încă zicând aşa ne împiedicăm şi cădem”.

Îngerii duceau la cer sufletul Sfântului Macarie. În văzduh îl întâmpinau şi viclenii diavoli şi ziceau: „Ai scăpat de noi, Macarie” şi el răspunde: „încă nu am scăpat, ci îmi mai trebuie ceva”, şi intrând pe uşile raiului s-a întors către ei zicându-le: „Acum am scăpat de voi!”

Această întoarcere a sufletului în Rai aceasta este mântuirea, pentru dobândirea ei, „ştiind Cui credem”, punem toată osteneala şi fizic şi cu mintea, cerem ajutorul lui Dumnezeu şi punem toată viaţa înaintea Domnului nostru Iisus Hristos, Care ne-a chemat şi ne-a ales din lume. Faptul că se nasc contemporani, în aceeaşi vreme, o serie de oameni, că aceştia se întâlnesc şi se angajează împreună la un anumit mod de viaţă, că cei mai încercaţi îi ajută pe ceilalţi nu e nicidecum un fapt întâmplător, ci un fapt cu tâlc şi orânduire dumnezeiască. Dacă modul de mutare al unuia dintre noi ne-a pus pe toţi pe gânduri şi de aici am înţeles (unele) taine ale vieţii şi ale morţii, e limpede că aceasta e cu dumnezeiască rânduire, spre folosul tuturor. Nevăzut, Dumnezeu este cu noi, ne are de grijă şi ne învaţă. Ca atare noi reînnoim făgăduinţele noastre, limpezindu-ne alergarea.

Toţi termenii „grei” folosiţi până aici ne sunt daţi în diferite porunci, de a ne ocupa în mod practic de ei. Totul începe de la ceva uşor, posibil şi neînsemnat, dar duce cu anii, cu stăruinţă şi cu dragoste, până la culmi de lumină dumnezeiască. De pildă: Asemănarea (cu Dumnezeu) este nevoinţa îndumnezeirii care se adună în suflet, cu migală, câştigând prilej după prilej, comportare după Duhul Sfânt, sau după cum ar face Domnul Iisus, şi nu după omul sau după patima din noi. Patimile slăbesc cu postul şi cu rugăciunea neîncetată, se ard cu smerenia cea din ascultare şi cu a ţine în conştiinţă pe Celălalt, pe Cel bun.

Lepădarea de sine – crucea firii pământeşti cea din fiecare zi şi condiţia fundamentală a urmării lui Hristos – e cheia câştigării prilejurilor de îmbogăţire în Dumnezeu. Căci ne lepădăm de voia noastră pe toate cărările, ca să facem „loc” lucrării Duhului Sfânt în noi, care se roagă „negrăit” pentru noi şi lucrează mântuirea noastră în anii vieţii,

Îndeplinind cu convingere şi cu dragoste această condiţie fundamentală cerută de Domnul Iisus – a lepădării de sine, în scurtă vreme pricepem că pe El Îl câştigăm, câştigând prilejurile, şi câştigăm totodată şi desprinderea noastră de trupul patimilor şi de „lume”, după cuvântul unei preasfinţite feţe care zice că: oricât de paradoxal ni s-ar părea, pentru aceasta ne-am născut în lumea aceasta „ca să învăţăm a ne desprinde de ea”.

Desprinderea deci, nu prinderea sau înprinderea.

Putem şi şti în ce măsură suntem pe cale, în adevăr şi în viaţă – semnul e măsura smereniei când Atotprezenţa lui Dumnezeu în Treime închinat devine un fapt de conştiinţă şi de trăire a noastră chiar şi între mărunţişurile de toate zilele. Sentimentul şi conştiinţa trăirii dogmatice a lui Dumnezeu ca Atotprezent: „Aici eram, dar dacă nu M-ai chemat?”, ne curăţeşte inima până la măsuri de trăire mistică şi vedere dumnezeiască.

In altă ordine de idei, trăirea în prezenţa vie a lui Dumnezeu Iisus ne aduce şi alte daruri; ne uneşte duhovniceşte cu toţi nevoitorii care mai înainte de noi au dobândit mântuirea şi le câştigăm şi rugăciunile şi rudenia lor duhovnicească.

Gândindu-L şi trăindu-L pe Dumnezeu viu şi de faţă, devenim din ce în ce mai odihnitori de Dumnezeu în inimile noastre. Ochiul conştiinţei se deschide la noi lumini, mintea se luminează de har şi primim, din vreme în vreme, încă de aici evidenţa vieţii celuilalt tărâm al existenţei.

Anunțuri

Read Full Post »

Pe pachetele de pâine Titan scrie deja cã pâinea este fabricatã

conform Codex Alimentarius.Am citit cu ochii mei.

 

România va experimenta pe populatie produsul CANCERIGEN INITIUM.

Experimentul „Codex Alimentarius” începe cu România. De

la 31 decembrie 2009, Guvernul Boc a fost obligat de… UE

sã înceapã implementarea „Codexului”, alãturi de alte 165 de

state semnatare (95% din populatia planetei).

„Codex Alimentarius”este un pachet de norme dupã care se vor alimenta

populatiile tãrilor semnatare. Acesta porneste de la principiul cã

Terra nu mai poate hrãni pe toatã lumea natural, ca atare se va trece

la hrana artificialã, din produse chimice, cea modificatã genetic etc.

 

Nu a trecut o lunã si iatã cã apare stirea cã România este prima

tarã din lume care va folosi în agriculturã un compus chimic pe

bazã de initium, un ingredient activ din noua clasã a substantelor

chimice impuse de”Codex Alimentarius”. Produsele vor

furnizate de compania germanã BASF si vor fi folosite pentru

culturile de struguri, cartofi, rosii, castraveti si ceapa. Pentru publicul

larg se spune cã „beneficiile pe care le-ar aduce aceastã substantã

sunt legate în primul rând de combaterea dãunãtorilor, dar,

totodatã ea micsoreazã si durata în care se obtine recolta.”

Dupã ce acest produs va fi experimentat în România, urmeazã sã fie

omologatã utilizarea lui si în Olanda, Germania , Franta, SUA, Canada

si Marea Britanie. Neoficial, conform cercetãtorilor care combat

„Codex Alimentarius”, folosirea produselor cu initium sporeste cu pânã

la 65% rata riscului de cancerde colon, substantã care intrã rapid în

combinatii chimice, devenind rezidualã în organism. De pilda 1 mg de

initium intrat în organism o singurã datã se eliminã în aproape un an.

Or, dacã acest produs este folosit zilnic, practic el nu mai este

eliminat din organism. Apoi, asa cum INITIUM ajutã la cresterea rapidã

a celulelor leguminoase, la fel de repede va conduce la mãrirea

tumorilor maligne.

 

Read Full Post »

ANUL DEMOGRAFIC 1966
Ne aflam in anul demografic al Romaniei 1966. Asta ne spun datele recensamintului 2011 emise saptamina trecuta. In Romania lui 2011 locuiesc atitia oameni cit locuiau in 1966, 19 milioane. Dupa doua generatii realizam ca Romania a facut un regres nu progres demografic. Unul cu consecinte severe pentru generatia noastra, dar mai ales pentru soarta copiilor nostri. Criza demografica a Romaniei s-a transformat intr-o veritabila iarna si cosmar demografic. Asupra acestui cataclism national am atras atentia de multi ani. Este cu adevarat un eveniment unic in istoria noastra cind in doua generatii de oameni natiunea nu a progresat demografic. Si atit de semnificativ incit suntem tentati sa afirmam ca de acum inainte 1966 va ramine anul de referinta pentru demografia Romaniei pentru generatiile viitoare. Asemenea civilizatiilor vechi care numarau anii in functie de evenimentele tragice cu care se confruntau. Iudeii, spre exemplu, incepusera sa numere anii luind ca reper ducerea lor in robie in 587/568 inainte de Hristos.
Reactia noastra, a romanilor, la aceasta veste cit se poate de tragica, exprimata in bloguri sau in comentariile la multele articole scrise despre recensamint, a fost identica, dar exprimata diferit. “E groaznic”! “Cum se poate”? “Nu-mi vine sa cred”! “Au numart gresit”! “Infiorator”! Atribuim crizei demografice, insa, cauze diferite. Cu unele suntem si noi de acord. Fara indoiala ca emigratia masiva din 1992 incoace a cauzat in mare parte situatia demografica precara a Romaniei. Dar aceasta explicatie nu e suficienta. Caci emigratia nu e un fenomen tocmai nou in istoria romanilor, nici alte cauze care au incetinit sporul ei demografic de-a lungul istoriei. In secolul trecut Romania a trecut prin doua cataclisme ucigatoare care i-au decimat populatia. Sute de mii de tineri barbati romani au murit in cele doua razboaie mondiale, sute de mii de romani au fost exterminati de comunisti, alte multe mii au murit in foametea si seceta anilor 40. Iar la finele secolului 19 si inceputul secolului 20 sute de mii de romani au emigrat in America de Nord, in special din Ardeal. Si cu toate astea, vitalitatea biologica a natiunii nu a slabit. Pina acuma recent. De ce?
 
 
Idolatria Avortului
Cauza principala, o spunem noi, asa cum o repetam mereu, este avortul. Romania si-a alipit inima de idolul avortului. Iar avortul este, la rindul lui, o simptoma a unei probleme si mai acute – lipsa de interes a romanilor de a se procrea. Lipsa aceasta de interes nu ne este tipica doar noua, este o realitatea europeana. Inaintea noastra au luat-o tarile occidentale, unde inca incepind cu generatia de dupa razboi europenii si-au pierdut vointa de procreare. Nihilismul si hedonismul le-a impregnat conceptia vietii, iar rezultatele sunt bine cunoscute. Incet, incet Germania se transforma intr-o tara fara germani, Marea Britanie intr-o tara fara britanici, Franta intr-o tara fara francezi, si Scandinavia intr-o peninsula fara scandinavi. Majoritatea europeana se micsoreaza rapid, iar enclavele neeuropene cresc si mai rapid. [Stire de ultima ora: Luni 6 februarie Franta a inaugurat primul cimitir municipal exclusiv musulman, in Strasbourg:  http://www.brecorder.com/general-news/single/599/172/1151387/ ] Raspindirea contraceptivelor incepind cu anii 60 a intensificat si facilitat si el declinul demografic european.
In ultimii 60 de ani am avortat 22 de milioane de copii nenascuti. In contrast, din 1973 incoace cind avortul a fost legalizat in SUA, acolo au fost avortati 54.5 milioane de copii. Raportat la populatia Romaniei, numarul avorturilor noastre este extrem de mare. Ne pricepem la avort mai bine ca la orice. De aceea repetam ce am spus in paragraful precedent: putem spune ca Romania si-a alipit inima de idolul avortului. Este pacatul nostru national. Un pacat pentru care suntem cunoscuti in intreaga lume. Un pacat finantat din fondurile publice. Un pacat impotriva caruia se aud voci putine si timide. Un pacat pentru care deja suntem pedepsiti si care daca nu va fi remediat ne va cauza moartea biologica in doar citeva generatii. In unul din articolele pe care le citisem pe tema recensamintului se calculase deja ca Romania va dispare biologic in doar 73 de ani. In vara anului trecut ONU a emis un clasament al tarilor celor mai afectate demografic. Romania era in topul celor 10. Raportul prognostica ca aceste 10 tari vor fi si primele care vor muri demografic. In doar 20 de ani se preconizeaza moartea ultimei fiinte de pe micuta insula Montserrat din Caraibe. Tinerii au plecat, iar ceasul biologic al celor ramasi in urma a incetat sa mai bata. Romania nu e cu mult in urma acestei micute insule.
 
 
Ce-i de facut?
Problema demografica a Romaniei nu o poate rezolva statul. Nici Uniunea Europeana. Nici statul nici Uniunea European nu au creat-o. Am creat-o noi, fiecare cititor al acestor rinduri. Fiecare dintre noi avem pe cineva in familie sau printre rudeniile noastre care au avortat un copil sau mai multi. Fiecare dintre noi avem pe constiinta copiii avortati ai Romaniei. De aceea familia e importanta. Familia conteaza. Revenirea biologica a Romaniei impune revitalizarea valorilor. In primul rind crearea in Romania a unei culturi pro viata. A unei culturi pro-familie. Pro-casatorie. Pro-valori. Pro-moralitate. O cultura in care viata celor nenascuti e pretuita si afirmata ca o valoare inestimabila, nu ca o povara. O cultura in care oamenii se mindresc ca au copii si nu iau avortul ca pe ceva banal. O cultura in care toti ne dam mina sa rezolvam impreuna aceasta problema pe care noi insine am creat-o. Trebuie sa incepem in familie. In relatiile de cuplu. In consilierea inainte de casatorie a tinerelor cupluri. In consilierea tinerelor care sunt ispitite sa avorteze. In consilierea ficelor noastre ca viata e pretioasa. In edificarea unei atitudini noi fata de fetele tinere insarcinate dar fara sot, ori abandona-te de prietenii lor. In edificarea unei culturi de moralitate sexuala, abstinenta, a unei vieti intime responsabile. O cultura de afectiune si dragoste, nu de prejudecati fata de tinerele necasatorite dar insarcinate. Apoi a unei culturi pro viata in biserica, in parohii, in conducerea cultelor religioase din Romania. Avortul e un pacat. Lucrul acesta trebuie amintit mereu si mereu de la altarele bisericilor. In omiliile preotilor si al pastorilor. In orele de cateheza si pregatire biblica. In seminariile care pregatesc liderii spirituali ai Romaniei. In mare masura Biserica din Romania tace in fata acestui pacat. Biserica trebuie provocata sa-si faca datoria. Sa fie un ghid spiritual in aceste vremuri intunecoase pentru tara. Asa cum a fost si in trecut. De ce tace Biserica?
Pentru promovarea unei culturi proviata in Romania e nevoie nu doar de teorie dar si de implicare concreta. De o implicare pragmatica. Marsurile pentru viata in Romania sunt putine si anemice. Cele din Spania sau Paris sunt enorme. De ce acolo si nu in Romania? Pentru ca acolo Biserica se implica si s-a implicat de multi ani. Isi mobilizeaza enoriasii sa afirme valorile vietii in spatiul public. De ce nu si la noi?
In plus, e nevoie sa incetam a ne mai culca cu dusmanul in acelasi pat. La urma urmelor ne numim crestini si o tara crestina. Majoritatea covirsitoare a romanilor afirma ca avortul este indefensibil din punct de vedere moral. Ca e un rau moral. Un act imoral. Ca si cei nenascuti au dreptul la viata. Atunci? De ce practicam, cu nesat si nesabuire, acest pacat? De ce facem voia celui rau si ne facem rau si noua? Celui ce fumeaza i se spune sa se lase de fumat, altfel va muri. Betivului i se spune sa nu mai bea, ori va face ciroza si va muri inainte de vreme. Diabeticului i se spune sa nu mai manince zahar ca isi scurteaza zilele. La fel e si cu avortul. Romania – daca vrei sa traiesti si sa nu-ti scurtezi zilele, nu-ti mai avorta copiii!
 
 
Recomendari AFR: Din multele articolele aparute pe tema crizei demografice din Romania am ales doua. Primul ne parvine din partea unui medic pediatru din Baia Mare, si a fost scris la inceputul anului inainte de publicarea datelor recensamintului 2011. Al doilea e scris de dl Adrian Papahagi, de la Fundatia Crestin Democrata. Ne bucuram sa vedem ca nu suntem singurii care gindim ca solutia principala pentru salvarea Romaniei este edificarea si promovarea unei culturi a vietii bazata pe valorile crestine.
 
 
PREZENT ŞI VIITOR

de dr. Maria MESAROŞ, medic specialist pediatru, Baia Mare

Am auzit odată o zicală din vremuri nu tare vechi, care spunea că o familie e bine să aibă cel puţin trei copii, câte unul să înlocuiască în evoluţie pe cei doi părinţi şi al treilea să fie pentru ţară.
Ce echilibru social, întărit de faptul că familiile de la ţară şi chiar multe din cele ce reprezentau înalta societate aveau mai mulţi copii! Erau foarte puţine familiile cu 1-2 copii. Ce întorsătură a lucrurilor, cât egoism în societatea de azi când magazinele sunt suprapline, ţăranii nu ştiu cum să-şi valorifice produsele în exces şi renunţă la lucrarea pământului propriu pentru motivul că nu este profitabil. Azi în familiile cu cele mai mari venituri se naşte un singur copil sau poate niciunul, dar câinii de rasă sunt nelipsiţi. Uneori întreţinerea unui asemenea animal costă mai mult decât întreţinerea unui copil.
Se au de uneori la ştiri că a fost găsit la container un nou-născut abandonat sau mort: o ştire vagă, după care nu se mai vorbeşte nimic…, pe când dacă sunt eutanasiaţi nişte câini vagabonzi, care fac atâtea victime omeneşti prin muşcăturile lor, se iau poziţii cu răsunet mondial. Ce întorsătură a lucrurilor! Oare aceşti câini atât de protejaţi şi care ţinuţi în lesă înlocuiesc cărucioarele cu copiii de altă dată prin parcuri, vor putea asigura viitorul ţării? De pe urma ocrotirii acestor animale, care au ajuns mai presus decât copiii, vom putea lua noi, cei care acum trăim aceste vremuri, pensiile necesare la vârsta a treia? Nu este destul reducerea poporului român prin plecarea atâtor tineri în alte ţări, lăsând în ţara noastră loc liber pentru invadarea musulmanilor, negrilor etc.? Oare ne vor aduce aceştia, care vin din ţările subdezvoltate şi teroriste o civilizaţie şi o credinţă mai bună? Unde este gândirea  şi morala sănătoasă a românului? Oare o fi devenit politică de stat (de cine suntem oare conduşi?) scăderea natalităţii, distrugerea naţiunii, limitarea valorilor intelectuale şi lăsarea frâului liber şi necontrolat pentru categoriile sociale de jos?
Mă ispiteşte un gând urât: sterilizarea femeilor productive intenţionat prin practicarea variatelor metode anticoncepţionale, a avortului liber, insuficient controlat la cabinetele particulare, mai ales la fetele tinere, tendinţa crescând pentru practicarea operaţiei cezariene, care limitează naşterea la cel mult doi copii. Oare suntem în situaţia Chinei, ca să limităm chiar aşa de mult înmulţirea populaţiei? Atât noi cât şi restul Europei avem spor natural negativ.
Se abandonează tot mai mult calea naturală de naştere: viitoarele mame  nu sunt pregătite moral şi psihico-fizic pentru a fi mame. Totul se rezumă la egoismul momentului: acum să nu mă doară, dar la ce va urma nu se gândesc. Pe cale naturală s-a născut de când este acest pământ, iar acum se luptă cu toate puterile să se renunţe la ce e natural.
Ziua de 8 Martie – Ziua Internaţională a femeii a fost onorată într-un mod aparte la secţia Nou-Născuţi Baia Mare: în cele 24 ore ale zilei de 8 martie au fost 8 naşteri, din care toate au fost cezariene, niciuna pe cale naturală ! Să fie o coincidenţă, se dorea să se atingă atunci procentajul de 30%, de cezariene din totalul de naşteri, tendinţă expresă de a se mai creşte acest procentaj?
Desigur nu toate au avut indicaţii medicale, un număr redus dintre cezariene au motivaţie medicală. O parte sunt opţiunile mamelor pentru acest tip de naştere, dar pentru justificare medicul le dă tot o conotaţie de motivaţie medicală şi în sfârşit o parte bună dintre ele sunt eşecuri ale unui travaliu natural eşuat, grăbit, forţat şi care pentru a nu compromite probitatea profesională, se termină tot cu cezariană.
Oare nu ar trebui să ne punem câteva întrebări care ar viza atât corpul medical, cât mai ales viitoarele mămici şi viitorul copiilor lor? Este o politică socială de moment, ale cărei repercusiuni nu ne interesează în momentul de faţă? Este aspectul mercantil urmărit de medicii ginecologi? Este o lipsă de profesionalism în urmărirea gravidelor, care ulterior sunt dirijate intenţionat spre a opta pentru operaţia cezariană? Îndrăznesc să fac o afirmaţie dură: nu mai avem obstetricieni, ci numai ginecologi, printre care sunt tot mai multe femei ginecologi. Unele au copii şi cu toate acestea rămân indiferente la ce se petrece cu alte femei şi resping ceea ce este natural şi fiziologic.Am surprins odată o afirmaţie: „mie îmi place mai mult să tai”, referindu-se la secţiunea cezariană.
Nouă, românilor, nu ne place să facem statistici şi nici să evaluăm anumite fenomene negative, care ar trebui elucidate. Suntem prea comozi şi indiferenţi la ce se întâmplă cu copiii ce se nasc în mod forţat, programat – când medicul este de gardă, pentru a nu fi deranjat de pacientă atunci când s-ar declanşa în mod natural naşterea. Deşi uneori prea târziu, dar poate edificator pentru viitor s-ar impune o rememorare a momentului şi felului naşterii copilului care ulterior este descoperit cu handicapuri psihice şi fizice.
Oare explozia de cazuri de „Autism” nu are legătură cu naşterile forţate, programate, cu medicaţia (cytotec) şi metodologia de a grăbi naşterile, cu suferinţele neurologice „minore în  aparenţă” ce le prezintă nou-născutul după asemenea naşteri? Executarea cezarienelor înainte de a apărea semnele declanşării travaliului este asemenea metodei de a forţa un ou de găină clocit, din care nu a ieşit puiul odată cu ceilalţi fraţi, iar dacă este forţat prin spargerea cojii, va ieşi un „pui nimuric”. Toate aceste lucruri ar trebui să ne dea de gândit referitor la viitorul copiilor şi al neamului nostru.
 
 
 
 
IN TOIUL IERNII VRAJBIEI NOASTRE SE INSTALEAZA SI IARNA DEMOGRAFICA

De Adrian Papahagi

Ocupati cu viscolul, zăpada si gerul, riscăm să nici nu mai simtim iarna demografică  pe care ne-o anuntă, iată, primele rezultate ale recensământului. Suntem 19 milioane, ca în 1966: e, de altfel, singurul punct de vedere din care putem spune că am anulat efectele ceausismului.
Dar impresia e înselătoare. Din 1966 încoace România a crescut si apoi a scăzut cu 4 milioane de oameni si a avortat peste 20 de milioane de copii. Vina tragică  este împărtită între politica natalistă scelerată  dusă de Ceausescu si relativismul moral care a însotit-o si i-a supravietuit. Comunismul nu încuraja natalitatea din dragoste crestinească fată de om, din atasamentul fată de valorile traditionale ale familiei sau, sau măcar din umanism ateu. Era vorba pur si simplu de ratiuni meschine, economice, militare, de paranoia si megalomania unui dictator care stăpânea peste o tară prea mică pentru ambitiile lui. Ceausescu dorea o productie de masă  de grâu, otel sau copii – la asta se rezuma totul.
Reversul medaliei s-a văzut imediat după 1989: sute de mii de copii ai străzii, orfelinate imunde, epidemie de avorturi. Cinismul si moartea cutreierau mână în mână vastul desert populat al natalitătii programate. Am depăsit acel moment, dar nu prin dragoste crestinească si grijă fată de familie, ci prin hedonism si materialism. Ne-am împutinat, compromitându-ne viitorul. Lipsiti de sperantă, multi au plecat din tară. Am rămas 19 milioane, dar probabil încă 2-3 milioane de compatrioti, inclusiv multi copii, trăiesc în străinătate.
Recensământul e doar cronica unei sinucideri etnice anuntate. Sociologi precum Vasile Ghetău si Marian Preda nu contenesc să ne anunte cifrele viitorului, sau lipsei de viitor: în 2050 vom fi 16, în 2100 – 10 milioane. Din care, probabil, peste jumătate vor fi bătrâni. Dacă de mâine natalitatea ar creste de la 1,3 la 2,1 copii/femeie, abia în 70 de ani am opri declinul demografic: un gând care îmi dă fiori. A venit momentul ca întreaga clasă politică românească să renunte la populism, la măturat zăpada de pe străzi si mizeria sub pres, si să se gândească la viitorul acestei tări. Aceasta înseamnă trei lucruri: a. politici umaniste, dar ferme, pro-viată  si pro-familie, în bun spirit crestinesc; b. politici de încurajare a tinerilor să rămână sau să revină în România; c. politici economice de reducere a decalajelor pentru a limita emigratia sau chiar pentru a-i inversa tendinta.
E evident că nu vom scăpa de desertificarea demografică a României doar prin cresterea prosperitătii economice. Stim bine că în tările bogate ale Europei, natalitatea este mai mică decât în cele sărace ale Africii; în păturile pauperizate ale României, inclusiv în rândul minoritătii tigănesti, avem o natalitate mai mare decât în clasa medie si relativ prosperă. Ca în alte cazuri, criza e morală: o scădere a dragostei pentru copii, plasarea carierei înaintea familiei, cresterea individualismului si încercarea faustică de prelungire a unei vieti egoiste, dedicată plăcerii si având oroare de responsabilitate.
Acest diagnostic coincide însă cu o mărturisire de neputintă. Nu putem îndrepta politic o situatie morală pe care o deplângem în calitate de crestini. Ce e de făcut deci? Putem încerca să  descurajăm avorturile prin informare. Există în acest sens un proiect de lege redactat de Asociatia Pro Vita, pe care îl sustine si Fundatia Crestin-Democrată. Trebuie să punem pe primul loc constructia de crese si grădinite, prioritare fată de piscine, săli de sport sau parcuri rurale. Doar asa vom permite femeilor din clasa de mijloc să devină mame fără a-si condamna cariera. Autoritătile locale trebuie obligate si, dacă nu au mijloace, sprijinite să creeze o anumită cotă de crese si gtrădinite.
Trebuie regândit din temelii sistemul alocatiilor familiale prin încurajarea mamelor care muncesc si a familiilor cu doi sau mai multi copii, fără ca acest lucru să încurajeze o natalitate dublată de precaritate în mediile cele mai sărace. Reforma sistemului de asistentă socială trebuie să devină echitabil: nu văd niciun motiv pentru care am risipi banii acordând universal alocatia ridicolă de 42 de lei tuturor copiilor. Ar fi mult mai util să se acorde triplul acestei sume copiilor săraci si nimic celor din familii cu venituri decente. La aceste politici familiale, cărora trebuie să li se adauge altele, suntem chemati să reflectăm cu maximă urgentă. Nu putem lăsa ca falsele imperative mediatico-politice ale momentului să ne deturneze de la o gândire cu bătaie lungă, responsabilă si vizionară.
La criza natalitătii se adaugă hemoragia emigratiei. Să nu fim ipocriti: emigratia este firească într-o Europă unită. Dincolo de drame sau împliniri umane, ea este chiar utilă tării noastre, în măsura în care elimină presiunile sociale, reduce somajul si povara asistentială si generează un flux de valută înspre România. Dar de la un punct încolo, emigratia sărăceste fibra natiunii. Cel mai tragic aspect este exodul creierelor: nu ne putem permite să rămânem o natie de consumatori, de muncitori ieftini si de agricultori neproductivi. Singura noastră fortă poate veni din cresterea productivitătii si crearea de produse cu valoare adăugată mare. Asta înseamnă: tehnologie, software, servicii medicale. Deci o bună educatie si un viitor pentru tinerii care se decid să devină ingineri, medici, cercetători.
Reforma educatiei este o bună premisă pentru reinventarea meritocratiei, oricât ar protesta dinozaurii, brontozaurii si tiranozaurii universitari împotriva dictaturii articolelor ISI. Feudalismul universitar si medical au sufocat sistemul, perpetuând nu doar venerabila competentă, în fata căreia mă înclin, ci si intolerabila impostură. Tinerii cu studii în străinătate trebuie să fie atrasi înapoi: există în acest sens proiecte meritorii ale UEFISCDI, în domeniul cercetării. Dar junii sorbonarzi sau oxonieni trebuie să investească si patriotism în lupta cu un sistem anchilozat, care nu le va face loc cu una cu două. O diplomă nu mai este astăzi, pe fondul inflatiei universitare, decât un bilet de intrare, nicidecum titlu de proprietate sau act de înnobilare.
În fine, cresterea economică va reduce măcar tendinta emigrationistă, dacă nu si “sporul demografic negativ” (sinistră litotă nihilistă, nu-i asa?). Nu vom putea avea prosperitate fără limitarea coruptiei si a reglementărilor absurde, liberticide care sufocă initiativa. O firmă trebuie să poată fi înfiintată într-o singură zi, prin interactiunea cu un singur functionar, sau chiar pe internet. Controalele fiscale, sanitare etc. trebuie reduse proportional cu înăsprirea pedepsei pentru evaziune, intoxicarea populatiei sau munca la negru. Ghiseul unic trebuie să devină o realitate. Dereglementare si laxism maxim pentru cei ce functionează corect, pedepse exemplare pentru abateri: asta e filosofia.
Răspunsurile sunt la îndemână: capitalism mergând până la laissez-faire si morală crestină. Spiritul libertătii si duhul iubirii. Cu alte cuvinte, revenirea la firesc. Leviatanul coruptiei statale si balaurul stricăciunii morale sunt dusmanii. Dragostea crestinească si intransigenta civică sunt remediile. Fără de ele, ne vom trezi în nici o generatie într-un desert înghetat, unde în loc de râsetele copiilor vor răsuna gemetele unei societăti muribunde, crispate în cinism si paralizate de neputintă.
 
 

Read Full Post »

Va rog vizionati aceste link-uri.

Si semnati petitia : http://www.avaaz.org/en/eu_save_the_internet/

Read Full Post »

In spatele unui om politic puternic stau multi altii care ii asigura succesul, in schimbul unor avantaje. Intrebarea legitima este cine sunt stapanii unui om puternic, cine il propulseaza si sustine in prim plan, cine este in fapt castigatorul voturilor oferite de popor la alegeri? De catre cine suntem noi condusi de fapt? Se stie ca fiecare personaj de succes al scenei politice isi are un stapan. In fapt, istoria a demonstrat ca el nu este decat un actor, purtatorul unor interese extrem de sensibile. Stapanii reprezinta creierul afacerii, invizibili publicului si detinatori ai unor secrete cutremurataore cu care divid si stapanesc. Ei nu apar in cartile de istorie dar fac istoria prin intermediul papusilor pe care le manuiesc. Sa il luam drept exemplu pe presedintele drag noua tuturor, omul cu ganduri mari de “reforma” care insa s-au materializat doar in mizerie, foamete si nesiguranta pentru cei multi. Perspectiva noastra asupra prezentului ar fi mult mai clara daca am sti cine sunt personajele misterioase care ii traseaza obiectivele, si care iau decizii pentru Traian Basescu? Raspunsurile pot parea, la o prima vedere speculative, insa la o privire mai atenta sunt multiple si logice, tin seama de istoricul personal si sunt adaptate actualului context. Traian basescu da impresia unui om puternic, independent, hotarat, care nu depinde de nimic si ale carui decizii nu sunt influentate decat de interesul national. El este cel care se lupta cu sitemul ticalosit mostenit de la odiosul regim comunist, sau cel putin asa vrea el sa para in ochii poporului. Adevarul este insa altul. Marele stapan Este posibil ca traian sa aiba mai multi stapani, doar astfel s-ar putea explica confuzia care domneste in decizile sale, instabilitatea si datul cu stangul in dreptul. Uneori analistii obedienti pun aceste miscari bruste in spatele unor strategii complexe si profund gandite. In fapt ele nu sunt decat rezultatul unor conjuncturi, ale unor mici razboaie intre tabere, adaptate realitatilor zilei. Lui Basescu posibil ca ii este greu sa ii impace pe toti, (interese divergente, lupte care nu tin seama de nimic) dar datoriile trebuiesc platite si linistea trebuie asigurata cu orice pret, in joc fiind bunastarea personala, a familiei si a numeroasei gasti din jurul sau. Unul dintre cei mai importanti stapani ai sai sunt serviciile secrete, CARE STIU TOTUL despre trecutul politicienilor romani . Trecutul neclar, invaluit in multe aspecte in mister, al actualului sef de stat, precum si micile detalii de dinainte de 89, care au iesit la iveala, lasa sa se intrevada fapte si actiuni care pot face obiectul unui santaj. Dosarul de securitate, informatiile legate de disparitia flotei, sau cele legate de gainariile fostului comandant de nava, care i-au permis acumularea unei averi de aproximativ un million de dolari – dupa proprile declaratii – pana in ’89 il fac vulnerabil pe Traian Basescu, il transforma intr-un personaj puternic santajabil care trebuie sa tina seama de interesele grupului restrans de securisti care cunosc aceste detalii. La toate acestea mai adaugam scandalurile in care Traian insusi, sau membri ai familiei sale, au fost implicati, si care au fost rapid musamalizate. Sa aducem in discutie rezultatele celor mai recente alegeri si acuzatiile ca serviciile ar fi influentat in favoarea PDL rezultatul final? Nu va imaginati ca securitatea comunista cat si cea de dupa caderea lui Ceausescu nu strangea informatii sensibile despre factorii de decizie din Romania, in orice domeniu activau acestia. Aceste dosare pot fi utile atunci cand te astepti mai putin. Credeti ca autorii jafului din guvernarera PDL nu sunt cunoscuti si faptele lor nu sunt stiute? Cu cat grupul se extinde mai mult cu atat pericolul de a fi tradat creste, la fel si efortul de a mentine tacerea. Ce il determina pe Traian sa accepte santajul? Setea de putere si de bani, spaima ca cineva va scoate la lumina secrete intunecate si va declansa o adevarata urgie care va pune capat nu doar carierei sale ci a multor parteneri si eventual il vor trimite dupa gratii, il pot determina sa raspunda pozitiv “cererilor” care vin de la oamenii serviciilor secrete. In cazul in care nu stiati, in Romania, se vehiculeaza existenta a aproximativ 50000 de angajati ai serviciilor speciale. Oameni platiti de stat din taxe si impozite pentru a-si spiona concetatenii. Au salarii si privilegii care pe multi i-ar lasa muti de uimire. In privinta numarului de institutii care se ocupa cu secretele, tara noastra este fruntasa in lume. In total sunt 7 stiute de publicul larg. Ce interese ar avea acesti securisti? Avantaje sociale si economice pentru ei si familiele lor, in joc fiind vorba de enorm de multi bani si influenta. Se doreste si mentinerea sitemului. Trebuie mentionat ca, desi este criza, salariile celor care lucreaza in cadrul acestor servicii secrete nu au scazut, scopul fiind mentinerea loialitatii. Numarul securistilor se mentine constant iar la orizont nu se intrevede, cel putin pe timpul mandatului lui Traian, vreo schimbare. Nu de multe ori apropiatii lui Basescu au amintit slabiciunea acestuia fata de “sfaturile” pe care le primeste de la servicii. In fapt, intre servicii si presedinte, pare ca exista o adevarata colaborare, semn ca, de voie sau de nevoie, ei se asculta reciproc in interesul comun. Ce-i drept, tot cu ajutorul serviciilor Traian ar putea detine informatii compromitatoare care ar putea lega de maini si de piciore chiar actanti important ai acestor institutii. Este posibil ca la mijloc sa fie o adevarata olimpiada a santajului intre parti. Exista posibilitatea ca, si in cadrul acestora, sa existe lupte intre fractiuni care atent speculate de catre presedinte ii pot oferi multe oportunitati in ale santajului. Pune cineva talentul presedintelui de a divide si de a cuceri la indoiala? Mult prea puternice pentru Romania, mult prea numerose, neraspunzand practic in fata nimanui, lipsite de cotrolul parlamentului si al guvernului la propriu si la figurat, servicile secrete sunt intr-o proportie cutremuratoare parte a sistemului mafiot si conduc prin “metode specific mafiote tara”. Traian basescu isi asigura linistea si prosperitatea jucand dupa cum i se canta. Daca face acest lucru de buna voie sau nu, asta nu conteaza, important este ca interesele pe care seful statului le reprezinta nu sunt ale Romaniei.

Read Full Post »