Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘biserica’

Cu privire la diferite cazuri de „vindecări minunate” petrecute pe la locurile unor pretinse revelaţii, este interesantă afirmaţia răposatului profesor dr. G. Marinescu, din articolul său apărut în ziarul „Universul”~ (52.275.6) sub titlul „Miracolul de la Maglavit”.

„In calitatea mea de elev al creatorului neurologiei moderne, J. M. Charcot, mi-a fost dat să văd – spune răposatul om de ştiinţă – asemenea cazuri la Salpetriere şi am putut eu însumi vindeca diferite manifestări de orbire, surditate, paralizii… şi chiar prin izolare am vindecat o epidemie de corea ritmică isterică. Deci orice neurolog şi psihiatru care cunoaşte influenţa autosugestiei şi a tratamentului moral a asistat la asemenea minuni sau le-a făcut el însuşi”.

Mărturia de mai sus are, din punctul nostru de vedere, o singură valoare: se constată putinţa unor pretinse „ vindecări imediate” a diferite manifestări de orbire, surditate, paralizii şi chiar a unor boli epidemice pe cale de autosugestie şi hipnotism, deci nu prin tratamente şi intervenţii normale ale medicinei, ci pe căi psihice, vicioase şi neîngăduite de Biserică. Asemenea cazuri de vindecări excepţionale, în care anumiţi psihiatri pot porunci orbului să vadă şi paraliticului să umble, iar poruncile lor sînt împlinite, sînt socotite de medicină drept „minuni ale ştiinţei”, în timp ce prin înfăţişarea lor ar putea apărea ca minuni dumnezeieşti.

Cu toate acestea, despre ce lucrare suprafirească poate fi vorba aici ? Ne aflăm de la început în faţa unui simulacru de minuni, căci nu într-o stare de amorţire sau de subjugare a conştiinţei s-au focut minunile dumnezeieşti, ci dimpotrivă, într-o stare de mare trezire şi de lumină a sufletului.

Dar marii psihiatri şi neurologi ai centrelor de experienţe psihice, absorbiţi prea mult de exclusivitatea unei ştiinţe profane, din care lipseşte Hristos şi Legea lui Dumnezeu, nu-şi dau seama că puterea autosugestiei, a „paselor magnetice” şi a tuturor metodelor ocultiste prin care se pot obţine vindecări neobişnuite, îşi găseşte originea în domeniul satanismului.

Prin tratamente hipnotice şi „fluidice”, care nu au nimic de-a face cu temeiul adevăratei credinţe creştine, este de la sine înţeles că nu Duhul Sfint lucrează asupra acestor bolnavi, ci puteri străine şi potrivnice, care ne expun să cădem pradă Satanei.

Căci nu prin ispitirea lui Dumnezeu se poate provoca producerea minunilor. Iar putinţa eventuală de vindecare pe cale spirituală nu o putem avea decît numai prin Biserică, şi numai cu ajutorul lucrării Duhului Sfînt. Drept urmare, nu toate vindecările cu înfăţişări suprafireşti  sînt minuni, iar asemenea cazuri sînt dubioase şi trebuie luate sub toată rezerva.

Vindecări neobişnuite, cu aparenţe suprafireşti, se pot produce şi într-un chip mult mai ispititor decît în cazul fenomenelor de ocultism. Este vorba anume de categoria oamenilor credincioşi şi de intervenţia puterii rugăciunii. Diferiţi bolnavi incurabili dobîndesc astfel tămăduirea deplină  în cel mai scurt timp, cu ajutorul rugăciunii. Asemenea vindecări excepţionale par întru totul minuni, ceea ce se şi întîmplă în realitate de multe ori cu atîţia oameni evlavioşi. Dar, din păcate, şi în asemenea cazuri ne putem afla, adeseori, pe un acelaşi teren vicios şi într-un domeniu de acţiune satanică. Căci, după cum este ştiut, nu este destul a avea credinţă pentru a fi mîntuit, şi nu e destul a ţine posturi şi a face rugăciuni pentru a întreţine legătura harică cu Dumnezeu. Ispitele Satanei pot veni  în orice chip asupra noastră, iar pentru cei credincioşi aceste ispite apar tocmai pe planul credinţei, cu dogme noi înşelătoare şi cu semne, revelaţii şi minuni mincinoase.

În felul acesta, multe semne şi fapte neobişnuite ne pot părea minuni, dar în realitate ele nu sînt decît nişte înşelăciuni satanice.

Dacă nu ne aflăm sub aripa ocrotitoare a Sfintei şi dreptmăritoarei Biserici Ortodoxe, singura adevărată, şi dacă nu trăim o viaţă euharistică şi împlinitoare a voii Domnului, şi dacă nu sîntern întru totul ascultători faţă de cuvîntul Bisericii, suntem cetăţi neapărate faţă de vrăjmaşul diavol, care ne poate birui şi prinde în orice cursă a lui.

In lucrarea sa, ,,L’homme, cet inconnu” (Paris, Plan), dr. Alexis Carrel scrie printre altele:

,,Concepţia noastră actuală despre influenţa rugăciunii asupra stărilor patologice se întemeiază pe observarea bolnavilor vindecaţi aproape instantaneu de boli de tot felul, ca de exemplu de tuberculoză osoasă şi peritoneală, de abcese reci, de răni supurante, de lupus, de cancer etc.  Procesul vindecării variază puţin de la un bolnav la altul. Adesea se simte o mare durere căreia îi urmează deodată sentimentul vindecării complete. În cîteva secunde, în cîteva minute, cel mult în cîteva ceasuri, rănile se cicatrizează, simptomele generale dispar, pofta de mîncare revine. Singura condiţie indispensabilă a acestui fenomen este rugăciunea, dar nu e nevoie ca bolnavul însuşi să se roage sau să aibă credinţă religioasă, ci este de ajuns să se roage altcineva în jurul lui”.

Rugăciunile de care pomeneşte dr. Carrel se referă însă la o credinţă foarte liberă, care poate atinge toată gama ereziilor, şi care nu are nimic de-a face cu temeiul duhovnicesc al Bisericii noastre Ortodoxe.

Căci dacă necredincios este oricine are părtăşie cu diavolul prin fapte urîte, de asemenea, ,,necredincios este acela care nu crede potrivit predaniei  Bisericii Soborniceşti” … (,,Dogmatica” Sfîntului Ioan Damaschin, p. 253, Editura Librăria Teologică Bucureşti).

Dar dr. Alexis Carrel, a cărui lucrare a avut un mare răsunet  în lume, îşi lămureşte într-un alt capitol, cu şi mai multă precizie, gîndurile sale despre credinţă.

„Căutarea lui Dumnezeu – spune dânsul – este o întreprindere personală. Datorită unei activităţi a propriei  conştiinţe, omul tinde către o realitate nevăzută care se află în lumea materială şi se extinde dincolo de ea. El se îndreaptă către cea mai îndrăzneaţă aventură pe care poate să şi-o îngăduie.

Putem să-l considerăm ca pe un erou sau ca pe un nebun. Dar nu trebuie să ne întrebăm dacă experienţa mistică este adevărată sau falsă, dacă este o autosugestie, o halucinaţie, sau dacă reprezintă o evadare a sufletului  în afara dimensiunilor lumii noastre şi o legătură cu o lume superioară. Să ne mărginim să avem o concepţie operatorie. Ea este eficace prin ea însăşi. Ea dă ce i se cere de către cel ce o practică. Ea îi dă renunţarea, pacea, bogăţia lăuntrică, puterea, dragostea, pe Dumnezeu. Ea este tot atît de reală ca şi inspiraţia estetică. Pentru mistic, ca şi pentru artist, frumuseţea pe care o contemplă este singurul adevar” (Op. cit., p. 160).

lată deci în ce perspectivă de „spiritualitate” ne aflăm …

Se pot spune cam aceleaşi lucruri şi despre adepţii rătăcirii curentului denumit „Christian Science” din Statele Unite, a cărei întemeietoare este protestanta Mary Backer Eddy şi care obţin în mod obişnuit vindecări nemaipomenite de tuberculoză, cancer sau alte boli organice, prin stăruinţa în rugăciuni. In realitate scientiştii sînt nişte eretici, foarte grav abătuţi de la calea Adevărului. Ca adepţi ai unor învăţături neîngăduite de adevărata Biserică, nu cu puterea Duhului Sfint se săvîrşesc asemenea „minuni „, ci cu puterea mascată a Satanei. Şi totuşi, asemenea pretinse „minuni” se produc  în văzul lumii, iar vindecările acelor bolnavi sînt certificate de medici şi sînt înregistrate de analizele laboratoarelor şi de plăcile radiografice (exemple şi documente de acest fel se pot afla în mare număr  în colecţiile revistei „Christian Science” sau prin publicaţiile periodice psihiste, ,,spiritualiste” sau teosofice).

Aşadar, dacă asemenea cazuri se pot întîmpla, ele nu se înscriu însă nicidecum în cuprinsul unor lucrări harice şi nu pot constitui un drum aparte de mîntuire, separat de acela al Bisericii adevărate.

Iar dacă rugăciunea este de cel mai mare folos pentru viaţa fiecărui creştin şi pentru mîntuirea lui şi a lumii, totuşi nu orice rugăciune poate avea o însemnătate duhovnicească numai pentru faptul că este o „rugăciune”.

Căci, ,,dacă cineva îşi întoarce urechea ca să nu asculte Legea, chiar şi rugăciunea lui este o scîrbă” (Pilde 28, 9).

„Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4, 24).

Iar Psalmul 67, v. 7, spune: ,,El scoate pe cei din cătuşe la fericire, iar pe cei neascultători îi lasă în pustiul arzător”.

 

Din clipa în care ieşim din făgaşul cuvîntului lui Dumnezeu şi mergem pe căi dubioase, care nu mai sunt acelea ale dreptei  credinţe, înseamnă că nu mai ascultăm de Lege. Aşa se întîmplă cu toţi ereticii şi cu toţi cei robiţi păcatelor, care rămîn şi se complac în fărădelege.

 

Bineînţeles că în cazurile de boală care s-ar ivi între noi, bine este a ne ruga şi a posti pentru tămăduirea noastră sau a aproapelui, dar totodată bine este ca cel bolnav, după îndemnul Sfintei Scripturi „să cheme preoţii Bisericii să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului” (Iacov 5, 13-15).

Căci Biserica noastră Ortodoxă, în instituirea celor şapte Sfinte Taine, prevede pentru cauze de boală ajutorul Sfîntului Maslu, precum şi pomenirile de la sfintele slujbe.

Din cele mai sus expuse se poate trage încheierea că simpla constatare a unor vindecări neobişnuite, produse în anumite împrejurări ciudate, nu este o dovadă definitivă că s-a petrecut o adevărată minune.

De altfel, diavolul, pentru a înşela lumea şi a o îndepărta de la adevărata cale a mîntuirii, poate face şi alte semne excepţionale. Puterea Necuratului – prin îngăduinţa lui Dumnezeu şi  în scopul de a se încerca credinţa creştinilor – săvîrşeşte înşelăciuni mari şi în legătură cu Sfînta Aghiasmă, înfăţişîndu-ne în anumite cazuri „ape nestricătoare” şi „tămăduitoare de boli” ca şi cum ar fi fost „sfinţite” pe alte căi decît acelea ale ierurgiilor împlinite prin preoţi.

Dar semnele, ca şi vindecările suprafireşti, se pot produce numai în numele lui Iisus Hristos şi într-un anumit cuprins de condiţii duhovniceşti, precum şi sub o verificată chezăşie harică a Bisericii.

Aşadar, nu este de ajuns de a se pomeni numele Domnului  în săvîrşirea unor pretinse minuni sau lucrări dumnezeieşti, pentru a avea încredinţarea de autentică sfinţenie a acelor acte.

În „Faptele Apostolilor” (19, 13-20) ni se confirmă lucrul acesta prin următoarele:

,,Nişte exorcişti iudei, care umblau din loc în loc, au încercat să cheme numele Domnului Iisus peste cei ce aveau duhuri rele, zicînd: «Vă jur pe Iisus, pe care-L propovăduieşte Pavel„ să ieşiţi afară !» Cei ce făceau lucrul acesta erau şapte feciori ai lui Sceva, un preot iudeu din cei mai de seamă. Duhul cel rău le-a răspuns: «Pe Iisus Il cunosc, şi pe Pavel  îl ştiu; dar voi cine sînteţi ?» Şi omul în care era duhul cel rău a sărit asupra lor, i-a biruit pe amîndoi şi i-a schingiuit în aşa fel că au fugit goi şi răniţi din casa aceea”.

Totodată, e bine să se ţină seamă şi de faptul că, avînd diavolul putinţa să se înfăţişeze oamenilor în chipuri de sfinţi, de îngeri sau de arhangheli de lumină, el pomeneşte uneori de numele Domnului Iisus Hristos pentru a cîştiga mai uşor în cursele lui de rătăcire a încrederii unor credincioşi creştini puţin incercaţi.

Dar în asemenea cazuri interesează  în primul rînd să se ştie care este temeiul duhovnicesc al acelor lucrări, pentru ca să se poată cunoaşte esenţa lor.

Tămăduirile, ca rezultat al unor minuni, urmăresc scopuri spirituale, situate pe planul mîntuirii, iar nu numai un rost mărginit, pămîntesc şi privind exclusiv starea trupească.

Numeroase cazuri de vindecări cu caracter „suprafiresc” s-au putut înregistra în ultimii ani, prin diferite locuri, devenite foarte cunoscute prin pretinsele lor descoperiri dumnezeieşti.

Şi pe acestea s-a pus tot temeiul de credinţă şi s-a fixat centrul de greutate al „revelaţiilor” acelor locuri.

Din păcate însă, aceste vindecări, certificate chiar de medici, nu prezintă elementele hotărîtoare pentru a confirma autenticitatea acelor cazuri ca minuni, ci mai degrabă stîrnesc suspiciunea prin condiţiile în care s-au produs. Pentru lămurirea şi dovedirea acestei afirmaţii este destul a observa că nu în numele lui Iisus Hristos s-au făcut toate acele vindecări, ci într-un chip cu totul străin de Biserică. În mod general, aceste vindecări s-au produs prin simpla „punere a mîinilor” pe capul bolnavilor, fără nici o pomenire de Hristos, amintind fără voie de „pasele magnetice” şi „fluid” ale ocultiştilor; ba chiar s-au produs vindecări şi prin folosirea picăturilor scurse din anumiţe crengi uscate ale unor plute sau sălcii.

In schimb, toţi sfinţii făcători de minuni, cînd au săvîrşit vreo tămăduire, în numele lui Hristos au împlinit-o.

Sfîntul Apostol Petru  îl vindecă pe ologul din faţa Templului cu cuvintele: ,,In numele lui Iisus Hristos din Nazaret, scoală-te şi umblă!” (Faptele Apostolilor 3, 6).

Asemenea se întîmplă şi cu ologul din Enea, cînd Petru rosteşte cuvintele: ,,Iisus Hristos te vindecă. Scoală-te şi fă-ţi patul!” (Faptele Apostolilor 9, 34).

Sfîntul Apostol Pavel scoate un duh de ghicitorie din roaba din Filipi, zicînd duhului: ,,In numele lui Iisus Hristos, Îţi poruncesc să ieşi din ea !” (Faptele Apostolilor 16, 18).

Pe de altă parte, toate vindecările întîmplate pe la diferite locuri cu arătări, au avut un caracter mărginit şi strict pămîntesc. Tămăduirile de bolnavi pe care la făcea Mîntuitorul, nu au urmărit un scop material, cu gîndul unei exclusive vindecări trupeşti, ci au ţintit către un scop mult mai adînc.

Din fiecare vindecare fAcută, Mîntuitorul a voit să scoată o parabolă, o învăţătură de mîntuire. Deci accentul nu cădea niciodată pe cele materiale, ci pe cele duhovniceşti şi nici pe cele temporale, ci pe cele veşnice.

De altfel, vătămarea noastră trupească, în afară de unele foarte rare cazuri de semne dumnezeieşti, cum e de pildă cazul lui Iov, îşi are ca obîrşie păcatul, după cuvîntul care spune: ,,Pentru păcatele noastre se îmbolnăveşte trupul şi slăbeşte sufletul” (Paraclisul Maicii Domnului).

Sau: ,,Din pricina miniei tale, nu este sănătate în trupul meu; nu e pace în oasele mele din pricina păcatelor mele” (Psalmul 37).

Prin urmare, ne izbăvim de rău, chiar şi de răul material, curăţindu-ne întîi de păcate. Şi patru sînt Sfintele Taine care ne pot curăţi de păcate: Botezul, Spovedania, Impărtăşania şi Maslul.

Aşadar, nu putem dobîndi  în mod obişnuit sănătate sau vindecare de boală, prin nici o „minune”, atît timp cît nu sîntem împăcaţi cu Dumnezeu;  iar împăcarea cu Dumnezeu nu o putem face decît la preot, singurul care are puterea sfinţitoare de a săvîrşi şi administra dumnezeieştile Taine. Curăţindu-ne de păcate, putem nădăjdui şi  în vindecarea noastră trupească. Căci se cuvine „să căutăm mai întâi Impărăţia Cerurilor, iar toate celelalte ni se vor da nouă” (Luca 7, 31). Biserica cunoaşte, desigur, şi căi neobişnuite de lucrare a harului lui Dumnezeu, spre tămăduirea şi spre ajutorarea oamenilor, dar bineînţeles că  tot în măsura în care ei se împacă cu Dumnezeu. In această categorie intră moaştele sfinţilor,  icoanele făcătoare de minuni, veritabilele locuri de pelerinaje şi altele. Dar toate aceste centre de lucrare harică se găsesc  în orbita duhovnicească a Bisericii, care le deţine, garantîndu-le natura dumnezeiască.

Cînd Mîntuitorul a tămăduit pe bolnavul de la scăldătoarea Betesda i-a spus: ,,Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti ca să nu ţi se Întîmple ceva mai rău” (Ioan 5, 14). Dar în acest caz bolnavul se pocăise şi căpătase îndurarea Domnului, deşi a fost prevenit să nu mai păcătuiască. In schimb, care este starea duhovnicească a atîtor bolnavi care, tămăduindu-se pe căi  profane sau aparent „miraculoase” de suferinţele lor, nu-L  caută totuşi pe Domnul şi nu se pocăiesc de păcatele lor ? Oare nu se vor primejdui aceştia prin alte necazuri şi nenorociri mai mari, între care cea mai mare este osînda veşnică şi izgonirea de la faţa lui Dumnezeu ?

Din toate vindecările şi minunile Domnului precumpăneşte preocuparea de a scoate în lumină sensul mîntuirii. Pentru adeverirea acestei susţineri, este doveditor cazul slăbănogului din Evanghelie, care voind să audă cuvîntul lui Dumnezeu, a fost coborît în mijlocul adunării, prin acoperişul casei de către însoţitorii lui.

Dar, cînd le-a văzut credinţa, Iisus a zis: ,, Omule, păcatele îţi sînt iertate”.

Aşadar, Mîntuitorul nu s-a gîndit să-i dea sănătatea trupească, ci mîntuirea sufletului.

Cît despre vindecarea trupească a slăbănogului petrecută de abia după aceea, această tămăduire nu a fost un scop, ci numai un mijloc. A fost prilejul prin care Hristos a făcut dovada tuturor celor de faţă, care cîrteau, că nu este mai greu de a spune: ,,Păcatele îţi sînt iertate” decît a zice: ,,Scoală-te şi umblă” (Luca 5, 17-26).

Iată deci că elementul spiritual şi nu cel material a precumpănit  în această lucrare dumnezeiască ca de altfel În toate pildele pe care ni le-a dat Mîntuitorul.

De asemenea, toate minunile săvîrşite prin Sfinţi au urmărit acelaşi ţel.

Cît despre împrejurarea că şi prin ţările Apusului sînt anumite locuri de pelerinaj unde lumea se duce cu nădejdea tămăduirilor de boli, nu este cazul aici de a ne ocupa şi de a preciza în ce măsură acele minuni sînt într-adevăr semne de la Dumnezeu sau dacă nu sînt, în realitate, înşelăciuni satanice. Să ne ocupăm întîi de noi.

De altfel, anumite locuri de pelerinaj din Apus, devenite vestite pentru darul vindecărilor, sînt legate şi de unele învăţături noi, eretice, apărute în catolicism şi întărite tocmai pe asemenea căi „suprafireşti”. Aşa s-a întărit dogma neprihănitei zămisliri a Sfintei Fecioare Maria cu totul respinsă de Biserica dreptmăritoare Ortodoxă pentru multe şi binecuvîntate motive, dogmă rătăcită care a fost combătută dintru început chiar şi de unii dintre cei mai mari teologi apuseni cum au fost scolasticii Toma d’ Aquino şi Bernard precum şi fericitul Augustin.

 

 

 

 

Anunțuri

Read Full Post »

Capitolul 1

Ce este plictiseala?

Titlul iniţial al acestei cărţi era “Slujbele bisericeşti sunt plictisitoare”.

Ai putea reacţiona la acest titlu, spunând: „Normal că sunt plictisitoare. În sfârşit, ţi-ai dat şi tu seama … „. Dacă şi preoţii recunosc că slujbele bisericeşti sunt plictisitoare, ce vrei mai mult? Putem sta cu toţii acasă şi să dormim duminica până târziu. Sau poate gândeşti că este lipsit de evlavie să spui: „Slujbele bisericeşti sunt plictisitoare”. Poate spui: „Nu ţi se cuvine să vorbeşti astfel despre Sfânta Liturghie. Dacă preotul spune că mersul la biserică este plictisitor, atunci n-ar trebui să fie preot”. Ţie nu ţi se pare că slujbele bisericeşti sunt uneori plictisitoare şi singura ta durere e că nu sunt mai lungi.

Sau poate că, mai probabil, te afli la mijloc. Da, mersul la biserică ţi se pare uneori plictisitor. Dar este şi ceva bun în a participa la slujbă şi, astfel, a spune că ” slujbele bisericeşti sunt plictisitoare” te face să te simţi niţel inconfortabil. Probabil că vei merge tot restul vieţii la biserică; cel puţin nu ai un motiv pentru care să nu o faci. Prin urmare, dacă recunoşti că te plictiseşti, nu te-ai mâhni de unul singur? Biserica nu se va schimba, prin urmare chiar ne ajută să recunoaştem că uneori ne străduim din greu să stăm la toată slujba? În anumite zile de sărbătoare sau duminica, atunci când părintele vorbeşte, şi vorbeşte, şi vorbeşte, într-o predică pe care nu o poţi înţelege sau când corul ori cântăreţul de la strană par să intoneze fals o cântare care nu se mai termină – ce-ţi trece atunci prin minte? Dacă recunoşti că te plictiseşti, oare nu te va face acest lucru să nu mai vrei să mergi la biserică?

Nu, nu se va întâmpla aceasta. Nu se va întâmpla fiindcă faptul că eşti uneori plictisit spune ceva despre tine, nu despre Biserică. Iar tu te poţi schimba. Nu poţi scurta Sfânta Liturghie, dar poţi împlini ceva înlăuntrul tău care face ca timpul pe care îl petreci la Liturghie să fie o experienţă de desfătare spirituală. Folositoare. Necesară. Ceva ce aştepţi cu bucurie.

Scopul meu este să te invit să participi deplin la cultul Bisericii Ortodoxe. Poate că mergi la biserică în fiecare duminică, sau ocazional, sau poate deloc. Nu contează, fiindcă cu toţii trebuie să răspundem la invitaţia de a cunoaşte deplinătatea, frumuseţea, sfinţenia cultului ortodox. Dacă nu răspunzi, poţi participa cu întreruperi la Sfânta Liturghie tot restul vieţii tale, dar vor fi clipe, poate numeroase – în timpul fiecărei Liturghii la care vei participa – în care te vei simţi plictisit.

Nu, Biserica nu se va schimba. Întrebarea mea este următoarea: Cum te poţi tu schimba, cum mă pot eu schimba pentru ca fiecare clipă din Sfânta Liturghie – şi fiecare clipă de rugăciune, de Sfântă Taină, din Vecernie sau Utrenie – să ne înalţe în Împărăţia cerurilor, precum s-a întâmplat cu Profetul Isaia când a avut această vedenie:

În anul morţii regelui Ozia, am văzut pe Domnul stând pe un scaun înalt şi măreţ şi poalele hainelor Lui umpleau templul. Serafimi stăteau înaintea Lui, fiecare având câte şase aripi: cu două îşi acopereau feţele, cu două picioarele, iar cu două zburau şi strigau unul către altul, zicând: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!” (Is. 6, 1-3).

Nu ne vom folosi imaginaţia şi nu ne vom stârni emoţiile pentru a face cu putinţă o astfel de trăire. Nu, ne-ar duce pe un drum închis. Mulţi au încercat aceste metode şi mulţi încă le încearcă. Ele sunt istovitoare şi fără nici un rost. Dar ce alte opţiuni avem? Cum poate omul participa la cultul Bisericii într-o modalitate duhovnicească, plină de semnificaţie, matură?

Să începem prin a defini cuvântul” plictiseală”. Imaginează-ţi că ai o mie de dolari în mână şi vezi cum deodată se prefac în scrum sub ochii tăi. Faci tot ce poţi ca să împiedici aceasta, dar bancnotele continuă să se fărâme până ce nu mai rămâne nici una. Iată o descriere a plictiselii. Ai ceva – în acest caz timpul, nu banii – pe care vrei să-l cheltuieşti pe lucruri care îţi plac sau de care ai nevoie. Dar timpul se preface în nimic sub ochii tăi şi, indiferent ce-ai face, nu poţi împiedica aceasta. Aşadar, iată o definiţie a plictiselii: este sentimentul pe care-l trăieşti când timpul tău se preface în nimic şi nu poţi opri acest lucru.

Un aspect din definiţia mea este deosebit de important pentru discuţia noastră: plictiseala este un sentiment. Este afectivă. Plictiseala nu este reprezentată de mia de dolari care se prefac în scrum. Plictiseala este mânia şi neajutorarea, şi frustrarea, şi tristeţea pe care le simţi în timp ce acei bani dispar de sub ochii tăi. Este un sentiment groaznic. Dar este un sentiment. Plictiseala nu descrie cum te simţi atunci când eşti închis; ea descrie sentimentul pe care-I experiezi atunci când ţi se pare că eşti închis. Plictiseala nu este timp irosit; ea este sentimentul pe care-l ai atunci când decizi că timpul îţi este risipit.

Dar există lucruri care sunt plictisitoare în sine?

Nu cred. De exemplu, mie mi se par plictisitoare cursele de maşini NASCAR. Dar cunosc oameni care sunt pasionaţi de ele, care muncesc toată săptămâna pentru ca să stea apoi în weekend liniştiţi şi să privească acele curse. Ei vorbesc despre ele, caută să afle informaţii despre ele şi fac pronosticuri în privinţa lor … pur şi simplu le iubesc. Eu nu pot. Nu le înţeleg. Pe de altă parte, mie-mi place jocul de hochei. Îmi place să privesc cum joacă echipa mea favorită din NHL. Şi ştii ce? Am prieteni apropiaţi care au încercat să urmărească meciuri de hochei împreună cu mine, dar au ajuns la concluzia că acest sport este îngrozitor de plictisitor.

Aşadar, spune-mi: sunt cursele NASCAR plictisitoare? Este hocheiul plictisitor? Sau fotbalul, sau alpinismul, sau arta culinară, sau privitul la televizor, sau mersul la cumpărături ori la concerte? Pentru unii oameni, da, unul sau mai multe exemple dintre cele de mai sus pot fi plictisitoare. Dar nici o activitate nu este plictisitoare pentru fiecare om de pe acest pământ. Plictiseala nu este o trăsătură a vreunei activităţi. Plictiseala se află înlăuntrul tău.

Când apare biserica în lista de mai sus? Unora li se par slujbele plictisitoare, iar alţii doresc să nu mai existe deloc. Dar un lucru putem spune limpede: nu are nimic de-a face cu biserica. Pricina o reprezintă emoţiile noastre. Cuvântul” plictiseală” descrie sentimentele pe care le avem atunci când ne gândim că suntem închişi sau că timpul nostru este irosit. Nimeni nu este închis în biserică, dar uneori te simti închis.

Mulţi dintre noi am simţit, la un moment dat, că mersul la biserică pare a fi o pierdere de timp, ca şi cum ar fi fost lucruri mai bune de făcut. Înainte de a simţi astfel trebuie să lămurim două lucruri. Primul este atunci când mintea noastră hoinăreşte într-un alt loc, iar al doilea este când mintea noastră spune: „Hei, aş prefera să mă aflu altundeva”. Atunci începem să ne simţim plictisiţi. Mare parte din ceea ce vom discuta în această carte se referă la cum să ne păzim mintea de la a rătăci precum un copil pierdut într-un mall.

De asemenea, te simţi plictisit atunci când nu simţi o provocare. Aceasta se întâmplă când sarcina ce-ti stă înainte este simplă. Dacă mă aflu într-o sală de curs, iar profesorul pălăvrăgeşte încontinuu despre ceva ce nu pricep, mă plictisesc fiindcă am renunţat să mă concentrez asupra cursului. În acest caz, m-am exclus singur de la provocarea de a înţelege despre ce vorbeşte şi mi-am stabilit o nouă provocare: să încerc să stau treaz până se sfârşeşte. Asta chiar că e o sarcină simplă. Dar şi plictisitoare … De asemenea, dacă mă aflu la un curs, iar profesorul pălăvrăgeşte încontinuu despre ceva pe care deja l-am înţeles, atunci mă simt plictisit dintr-un motiv diferit, dar rezultatul este acelaşi. Stau acolo, aşteptând pur şi simplu să se sfârşească ora.

Vom afla în biserică o provocare ce ne face să nu mai spunem niciodată: „Scopul meu este pur şi simplu să stau (sau să şed) până se termină slujba”.

Sunt clipe în viaţa noastră când trebuie să învăţăm să luptăm cu plictiseala la serviciul pe care-l avem. Ştiu pe cineva care este un exemplu minunat. Serviciul ei este să deschidă scrisori în fiecare zi. Asta e tot ce face. Lucrează pentru o companie de asigurări şi opt ore pe zi ea le deschide scrisorile. Plictisitor, fără îndoială. Are tot dreptul să se simtă şi închisă, şi lipsită de provocări.

Dar iată cum stă treaba. Ea continuă să meargă la serviciu zi de zi. Mi-a spus că va păstra acest serviciu până la pensionare, dacă o lasă să stea atât de mult. Cum poate cineva să facă ceva atât de plictisitor precum să deschizi scrisori în fiecare zi? În primul rând, ea face aceasta pentru bani, şi nu din pasiune. În plus, are alte provocări care îi oferă semnificaţie vieţii. În al treilea rând, ea ascultă toată ziua la iPod-ul său muzică sau cărţi audio, şi acolo îşi ţine mintea. Alăturaţi toate aceste trei lucruri împreună şi aveţi o persoană care are un serviciu foarte plictisitor, dar nu se plictiseşte. Ea înţelege că plictiseala este o emoţie şi nu va permite ca emoţiile să-i stăpânească viaţa. S-a confruntat cu monotonia serviciului său şi a găsit mijloace prin care să evite epuizarea emoţională cauzată de plictiseală. Ce fată isteaţă!

Dar tu ce vei face? Priveşte din acest unghi: dacă ţi-e frig, te îmbraci cu o haină. Dacă ţi-e foame, mănânci. Ce faci dacă te plictiseşti? Îţi voi spune, trebuie să faci ceva. Ce om trist şi patetic este cel căruia îi este frig şi spune: „Îmi este frig, dar nu-mi pasă suficient de mult de mine ca să mai pun o haină pe mine. Nu-mi rămâne decât să sufăr şi să mă simt nefericit”. Ai face asta? Cu siguranţă nu! Ei bine, să nu faci astfel nici când te afli în biserică. Aceasta este provocarea ta: descoperă ce haină trebuie să îmbraci şi apoi… pune-o pe tine!

Am să-ţi dau răspunsul care a funcţionat în cazul meu: haina este rugăciunea şi trezvia. Nu, nu sună uşor şi nu pare amuzant. Fiindcă chiar nu e. Rugăciunea este ceea ce cu toţii facem din când în când, unii mai mult ca alţii. Dar niciodată nu putem fi trezvitori „din când în când”. Trezvia este dificilă, fiindcă trebuie să ne antrenăm pentru a o practica neîncetat. Este un meşteşug pe care-l dobândim de-a lungul vieţii.

Dar acum avem altă problemă. Ţi-am spus încotro ne îndreptăm şi ţi-am dezvăluit că provocarea nu este uşoară. Iată o întrebare bună: De ce s-o faci? De ce să mergi totuşi la biserică? Dacă participarea la slujbe cere o îndemânare care necesită mult efort pentru a o dobândi, de ce să mai faci acest efort? Oare avantajul covârşeşte cu adevărat preţul plătit?

Să ne întoarcem la exemplul ales de mine. Faptul că această cunoştinţă a mea, care lucrează la compania de asigurări, este plătită să se afle în acel loc face ca situatia sa să fie foarte diferită de participarea ta la slujbele Bisericii. Motivaţia şi imboldul principal pentru a merge la serviciu este salariul. Dacă ea nu ar fi plătită de compania de asigurări, ar fi nevoită să-şi caute alt loc de muncă. Nu ar fi pur şi simplu ca o persoană care stă acasă duminica în loc să meargă la biserică. Ar putea sta acasă şi să lupte cu plictiseala ascultând muzică la iPod-ul său, dar nu ar face asta. Ea şi-ar căuta un alt serviciu. Pentru un venit, pentru bani.

Aşa că îngăduie-mi să-ţi pun o întrebare: Unde sunt „banii” tăi în participarea ta la Sfânta Liturghie? Ce obtii din mersul la biserică? Asta e o întrebare importantă. Dacă ţi se pare că nu obţii nimic de la biserică, nu vei considera că participarea la slujbe este foarte importantă. Vei rezolva problema plictiselii pur şi simplu prin neparticipare. Prin urmare, să începem cu această întrebare, şi voi răspunde la ea oferind patru motive diferite.

 (1) În biserică afli îndreptare

Începem cu îndreptarea fiindcă, atunci când decidem ce credem despre îndreptare, dobândim temelia pe care ne construim credinţa. Definesc „îndreptarea” ca fiind acea parte din credinţa noastră care ne spune cum ne împrietenim cu Dumnezeu. Ea răspunde la astfel de întrebări: Ce câştig din feluritele aspecte ale credinţei noastre? Ce a făcut Dumnezeu şi ce trebuie să fac pentru ca să putem trăi în armonie unul cu celălalt? De ce cultul nostru este aşa cum este şi cum îmi oferă acces la Dumnezeu? Acestea sunt întrebări critice şi, dacă poţi răspunde la ele, ai parcurs o bună parte din drumul către înţelegerea motivului pentru care mergi în primul rând la biserică. Şi la ce bun efortul tău de a rezolva problema plictiselii?

Şi, oh, apropo, vom afla despre îndreptare folosindu-ne de imagini. Imagini în cuvinte. Dacă eşti ca mine, vei înţelege mai bine teologia dacă este explicată în imagini.

 (2) În biserică ai parte de Sfânta Liturghie

Pe urmă vorbim despre Sfânta Liturghie. Iată ce spun unii oameni: „Hei, dacă ne plictisim la biserică, hai să schimbăm Liturghia şi s-o facem mai scurtă şi mai interesantă!”. Poate că şi tu ţi-ai zis aceasta, chiar dacă numai ţie. Aşadar, de ce nu? Dacă nu întrebăm, nu vom afla niciodată.

(3) În biserică primeşti mai mult decât ceea ce ai negociat

 

În al treilea rând, aş vrea să arunc o privire asupra aspectului văzut al Sfintei Liturghii şi al celui nevăzut. Un preot a scris un articol despre oamenii din parohia sa care nu vin niciodată la biserică, dar care stau acasă şi privesc Liturghia transmisă de o televiziune din ţara lor natală. I-au spus că vor să vadă ” veşmintele splendide ale episcopilor şi preoţilor. .. [să asculte] vocile frumoase ale diaconilor în timp ce intonează ecteniile în limba greacă”. Un bărbat i-a zis: „Iconografia bizantină autentică şi magnifică şi acel cor îmi aduc aminte de vechiul meu sat din Grecia. În fiecare duminică putem retrăi slava Bizanţului şi moştenirea culturală a neamului nostru”.

Pune asta în contrast cu a merge la o biserică unde nici măcar nu-l poţi auzi sau înţelege pe preot. Corul este îngrozitor, iar icoanele sunt pictate de amatori. Veşmintele clericilor sunt vechi şi, în plus, ei mereu cer bani. Iar la acestea se adaugă faptul că, în cel mai bun caz, trebuie să stai pe o bancă de lemn, în loc să stai acasă, pe canapea sau în fotoliu.

Ce este atât de măreţ şi divin la Sfânta Liturghie?

Uneori nu pare deloc a fi aşa măreaţă. Oare chiar trebuie să merg personal la biserică şi să stau acolo de la un capăt la celălalt al slujbei?

 (4) În biserică poţi mânca Trupul lui Dumnezeu

În sfârşit am ajuns şi în acest punct: biserica este singurul loc unde poţi primi pâinea care a fost trimisă din ceruri, Trupul şi Sângele lui Hristos. La Sfânta Liturghie mâncăm Trupul lui Dumnezeu şi bem Sângele Lui. Nu există un alt loc pe pământ unde poţi face aceasta sau măcar ceva asemănător. Îţi poţi imagina vreun om care să-ţi spună că el are Trupul şi Sângele lui Dumnezeu şi ţi le va oferi să mănânci şi să bei? Numai Biserica poate spune aceasta; oricine altcineva ar fi considerat nebun. În capitolul al V-lea vom arunca o privire asupra unui episod din viaţa Domnului, când le-a vorbit oamenilor despre Sfânta Împărtăşanie şi aproape toţi au încetat să-L mai urmeze fiindcă credeau că spusele Sale sunt smintitoare şi dezgustătoare.

ACESTE MOTIVE SUNT „BANII”

Cele patru motive date de mine – „De ce să merg totuşi la biserică?” – vă oferă un scop pentru care să mergeţi la biserică. Apoi, după aceasta, putem analiza sentimentul ocazional de plictiseală. Ţii minte? Dacă îţi este frig, îmbracă-te. Dacă eşti plictisit, apucă-te de rugăciune şi fii cu luare aminte.

După ce vom arunca o privire asupra motivelor pentru care ne plictisim în biserică şi asupra câtorva idei despre ce poţi să faci la Sfânta Liturghie ca să rezolvi această problemă, vom folosi în ultimele capitole un ton mai tranşant. Nu eşti un copil. Desigur, uneori poate fi plictisitor în biserică, dar o persoană matură învaţă – de fapt, mai mult decât învaţă, se străduieşte – să petreacă timpul în mod real, cu folos şi în chip dătător de viaţă.

Cândiţi-vă la un om precum Sfântul Serafim de Sarov. El a petrecut ani întregi stând într-o colibă în pădure. Oare cum o fi asta? Cred că după câteva zile aş dori să vină la mine un vizitator sau doi cu care să vorbesc; însă atunci când era vizitat de oameni, Sfântul Serafim se ascundea într-o groapă de sub podeaua colibei sale până ce aceia plecau. Ce a făcut el în tot acest timp în care a stat singur în pădure? A aşteptat. L-a aşteptat pe Dumnezeu, iar aceasta este cea mai bună modalitate de a-ţi petrece timpul în această lume.

Desigur, el Îl aştepta pe Dumnezeu rugându-se.

Vom arunca o privire la cele două părţi din noi care se roagă şi la cele două feluri de rugăciune: personală şi publică. Când te afli în biserică, participi la rugăciunea publică. Dar poţi să porţi cu tine rugăciunea personală în biserică; acest fel de rugăciune era cel lucrat de Sfântul Serafim. Rugăciunea personală e cea pe care o lucrezi atunci când eşti singur. Da, sunt perioade în care participi la rugăciunea publică şi aceasta pare că tărăgănează puţin. Dar rugăciunea personală nu tărăgănează niciodată; de fapt, timpul se opreşte cu totul atunci când înveţi să te rogi cu rugăciunea inimii. Uneori este bine să ai rugăciunea personală cu tine atunci când te afli în biserică şi eşti distras de cele din afara ta.

Însă, neîndoielnic, trebuie să exersezi rugăciunea personală pentru ca aceasta să lucreze în tine. Dacă nu te rogi deloc în particular, degeaba încerci să faci o rugăciune personală în biserică. Imaginează-ţi că eşti în clasă şi asculţi o lecţie plictisitoare sau că eşti la serviciu şi participi la o şedinţă inutilă, iar în buzunar ai un joc video sau un telefon, sau altceva care te-ar putea ajuta să treacă timpul. Când încerci să-l scoţi pe furiş din buzunar ca să-l foloseşti, descoperi că i s-a descărcat bateria. Orice dispozitiv vei fi având atunci în mână, nu te va ajuta deloc! La fel şi cu rugăciunea. Obligatoriu trebuie să-ţi încarci rugăciunea personală pentru a fi lucrătoare atunci când ai nevoie de ea. Tăcerea este ceea ce-ţi încarcă rugăciunea personală.

Acesta este un lucru de care ai nevoie. Mai mult decât de electricitate, mai mult decât de o baie, mai mult decât de căldură sau de aer condiţionat, mai mult decât de hrană. Ai nevoie de tăcere. Unii dintre voi sunteti atât de flămânzi de tăcere, încât nici măcar nu vă amintiţi că aveţi nevoie de ea.

Aşadar, sunteţi pregătiţi? Haideţi s-o spunem cu voce tare: „Uneori mă plictisesc în biserică!”. O.K, bine aşa. Acum haideţi să facem ceva în această privinţă.

 

Read Full Post »

CUPRINS

INTRODUCERE

ÎNVĂŢĂTURA ORTODOXĂ DESPRE DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS

ÎNVĂŢĂTURA ORTODOXĂ DESPRE UNICITATEA BISERICII

MONOFIZISMUL

MONOENERGISMUL ŞI MONOTELISMUL

ECUMENISMUL

ÎNCERCĂRI ECUMENISTE DE UNIRE ÎNTRE ORTODOCŞI ŞI MONOFIZIŢI

IMPORTANŢA DREPTEI CREDINŢE

Numai cel ce trăieşte în Credinţa Ortodoxă îşi va mântui sufletul

Ce se întâmplă cu ereticii care nu se întorc la Ortodoxie?

REZUMAT

ANEXE

          Despre perseverenţa eretică a monofiziţilor şi compromisurile foştilor ortodocşi

Nu se cuvine să facem rugăciune cu ereticii sau să ne întovărăşim cu ei

Extras din Memoriul Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte Athos pe marginea Dialogului dintre ortodocşi şi anticalcedonieni (14/27 mai 1995)

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Din învăţătura ortodoxă cunoaştem că Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. El este Fiul lui Dumnezeu întrupat. Este o singură Persoană cu două firi: dumnezeiască şi omenească. Cele două firi (naturi) sunt unite fără separare şi fără amestecare.

Învăţătura ortodoxă este descoperită de Dumnezeu, nu inventată de oameni. Însă din vremuri vechi au existat eretici, oameni cuprinşi de mândrie, care au născocit erezii, adică învăţături mincinoase, potrivnice învăţăturii ortodoxe.

Atunci când apăreau erezii, Sfinţii Părinţi se adunau în Sfinte Sinoade

Ecumenice (Sfinte Soboare a toată lumea) sau în Sfinte Sinoade Locale, şi  luminaţi de harul lui Dumnezeu, apărau dreapta credinţă împotriva acelor erezii. Ei anatematizau (condamnau) ereziile şi îi îndepărtau pe eretici de poporul binecredincios pentru ca acesta să nu se contamineze de erezii.

De ce este atât de importantă dreapta credinţă? Deoarece aceasta este o condiţie necesară pentru mântuire. Sfântul Paisie de la Neamţ spune foarte clar:      „Fără credinţa ortodoxă, nicidecum nu este cu putinţă nimănui a se mântui. Credinţa ortodoxă fără fapte bune moartă este, precum şi faptele cele bune fără credinţa ortodoxă sunt moarte. Iar cel ce vrea să se mântuie, trebuie să unească întotdeauna credinţa ortodoxă cu faptele cele bune şi să aibă fapte bune întru credinţa ortodoxă.” [1] De aceea, Sfinţii Părinţi luptau – prin scris şi prin grai – pentru apărarea dreptei credinţe împotriva tuturor ereziilor.

Monofizismul este o erezie care, de peste 1500 de ani, vatămă sufletele oamenilor cuprinşi de ea. În secolul al V-lea, Eutihie, un eretic din Constantinopol, susţinea că Domnul Iisus Hristos nu ar avea două firi (dumnezeiască şi omenească), ci una singură – cea dumnezeiască. Prin lucrarea vrăjmaşului, Eutihie a dus în rătăcire pe mulţi credincioşi. Patriarhul Dioscor al Alexandriei a căzut şi el în această erezie.

Împotriva acestei erezii, şase sute treizeci de Sfinţi Părinţi s-au adunat la cel de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic, care a avut loc la Calcedon, în anul 451. Ei au anatematizat monofizismul şi pe susţinătorii lui. Luminaţi de harul lui Dumnezeu, Sfinţii Părinţi au arătat că Domnul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire. El este o singură Persoană cu două firi (dumnezeiască şi omenească).

Mai tîrziu a apărut şi un „monofizism moderat”, al patriarhului eretic Sever al Antiohiei, care considera că cele două firi din care este Hristos sunt amestecate într-o nouă fire. Sfinţii Părinţi au luptat şi împotriva acestei erezii.

Dintre Sfinţii care au luptat împotriva monofizismului şi monotelismului, cei mai cunoscuţi sunt: Flavian Patriarhul Constantinopolului, Proteriu Arhiepiscopul Alexandriei, Leon Arhiepiscopul Romei, Martin Mărturisitorul Arhiepiscopul Romei, Dometian Episcopul Meletinei, Agapit Arhiepiscopul Romei, Sofronie Patriarhul Ierusalimului, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin, Anastasie Sinaitul, Simeon Stâlpnicul, Auxenţiu cel din Munte, Leonţiu de Bizanţ, Fotie cel Mare, Maxim Grecul.

Deşi au fost anatematizaţi, născocitorii ereziilor nu s-au îndreptat, ci au format adunări eretice numite pe nedrept „Biserici”. Astfel de adunări eretice sunt numite necalcedoniene sau anticalcedoniene, deoarece nu acceptă hotărârile dogmatice ale celui de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic de la Calcedon. Dar ele însele se consideră a fi ortodoxe şi se autointitulează „Biserici Ortodoxe Vechi Orientale” sau „Biserici Orientale Ortodoxe”. Una din acestea este „Biserica Coptă” din Egipt, o adunare monofizită care nu acceptă al patrulea, al cincilea, al şaselea şi al şaptelea Sfânt Sinod Ecumenic.

În ultimii zeci de ani, unii ierarhi şi preoţi ortodocşi, lepădând comuniunea cu Sfinţii Părinţi, au intrat în ecumenism (mişcarea de amestecare a religiilor). Ei au participat la întâlniri oficiale şi neoficiale cu reprezentanţi ai „Bisericilor” anticalcedoniene, spunând că şi aceia sunt ortodocşi. Au îndrăznit chiar să afirme că anatemele date de Sfinţii Părinţi împotriva monofiziţilor trebuie ridicate, că ereticii respectivi trebuie cinstiţi ca sfinţi şi că numele lor trebuie introduse în Calendarul Bisericii Ortodoxe. S-a mai propus modificarea cărţilor de Istorie Bisericească şi a cărţilor de cult ortodoxe, prin eliminarea textelor referitoare la monofiziţi. S-a hotărât organizarea unui „program educativ” prin care credincioşii să fie pregătiţi să accepte textele „revizuite”.[2]

Toate acestea sunt pregătiri pentru unirea ecumenistă cu monofiziţii (adică slujirea şi împărtăşirea împreună cu ei, trecând cu vederea că aceia sunt eretici).

Sfinţii Părinţi ne învaţă că împărtăşirea împreună cu ereticii este foarte periculoasă. Sfântul Theodor Studitul spune că „împărtăşania de la eretic înstrăinează pe om de Dumnezeu şi îl predă diavolului. După măsura deosebirii dintre lumină şi întuneric, aşa e şi deosebirea dintre împărtăşania drept slăvitoare (ortodoxă) şi cea ereticească: cea drept slăvitoare luminează, cea ereticească întunecă; una îl uneşte cu Hristos, cealaltă – cu diavolul; una dă viaţă sufletului, cealaltă îl ucide. Împărtăşania din mână eretică este otravă, nu simplă pâine.” [3]

Situaţia actuală fiind foarte gravă, este necesar ca binecredincioşii creştini să cunoască pericolul unirii ecumeniste cu monofiziţii. Cei care se împărtăşesc cu ereticii sau acceptă ereziile lor, nu au nădejde de mântuire, dacă nu se întorc la Ortodoxie. Iar cei care se întorc la Ortodoxie, au datoria să anatematizeze ereziile în care au căzut, şi să primească întreaga învăţătură ortodoxă.

Datoria noastră este să păstrăm dreapta credinţă primită de la Dumnezeu prin Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Numai aşa vom intra în comuniunea veşnică a Sfinţilor.

ÎNVĂŢĂTURA ORTODOXĂ DESPRE DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS

 

La primele două Sfinte Sinoade Ecumenice, Sfinţii Părinţi, luminaţi de harul lui Dumnezeu, au alcătuit Crezul Ortodox:

Credem întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.

Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii.     

Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut.

Care pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria  şi S-a făcut om.

Şi S-a răstignit pentru noi, în zilele lui Ponţiu Pilat, şi a pătimit şi S-a îngropat.

Şi a înviat a treia zi, după Scripturi.

Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui.

Şi iarăşi va să vină cu slavă să judece vii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.

Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede.

Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin Prooroci.

Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică.

Mărturisim  un[singur] Botez spre iertarea păcatelor.

Aşteptăm  învierea morţilor.

Şi viaţa veacului ce va să vie. Amin.

Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Cel de o fiinţă cu Tatăl, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria  şi S-a făcut om. El este Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Aceasta înseamnă că are două firi: dumnezeiască şi omenească.

Domnul nostru Iisus Hristos este desăvârşit întru Dumnezeire cât şi întru omenitate, Dumnezeu adevărat şi om adevărat din suflet raţional şi din trup, întru toate asemenea nouă afară de păcat. El este născut din Tatăl mai înainte de veci după dumnezeire şi, la plinirea vremii, Acelaşi născut pentru noi şi pentru a noastră mântuire din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, după omenitate.

Domnul Iisus Hristos este un singur Ipostas (o singură Persoană) în două firi. Având două firi, are două lucrări fireşti şi două voiri fireşti (dumnezeiască şi omenească).

Lucrare înseamnă puterea naturală de manifestare a fiecărei fiinţe. Lucrătoare este natura (firea) de unde provine lucrarea. A lucra înseamnă a te folosi de puterea lucrătoare. Cel care lucrează este cel ce se foloseşte de lucrare, adică ipostasul.

Având şi fire dumnezeiască, Hristos are şi lucrare dumnezeiască. Având şi fire omenească, El are şi lucrare omenească. Puterea facerii de minuni este lucrare a firii dumnezeieşti. Dar fiind şi om, avea şi lucrare omenească. Dacă n-ar fi avut lucrare omenească, atunci n-ar fi trăit ca om, n-ar fi mâncat, n-ar fi băut, n-ar fi mers, nici n-ar fi făcut ceva din cele omeneşti.

Însă Cel care lucrează este Cel ce se foloseşte de lucrare, adică Ipostasul, Care este unul singur.

Prin urmare, Hristos lucrează potrivit fiecăreia din cele două firi ale Lui, iar fiecare fire din cele două lucrează în El cu participarea celeilalte.

El nu săvârşea în chip omenesc pe cele omeneşti, căci nu era numai om, ci şi Dumnezeu. De aceea şi pătimirile Lui au fost de viaţă făcătoare şi mântuitoare. Tot pentru aceea mergea cu picioare pământeşti pe apă nestatornică.

Dar nici nu lucra în chip dumnezeiesc pe cele dumnezeieşti, căci nu era numai Dumnezeu, ci şi om. Pentru aceea săvârşea minunile prin punerea mâinilor şi prin cuvânt.

Voirea este puterea simplă de a voi. Voinţa este voirea îndreptată spre un lucru. Cel care voieşte este acela care face uz de voire, adică ipostasul.

Aşadar, pentru că unul este Hristos şi unul este Ipostasul Lui, Unul şi Acelaşi este Cel care voieşte în chip dumnezeiesc şi omenesc. Dar deoarece are două firi voliţionale, pentru că sunt raţionale, — căci tot ceea ce este raţional este şi voliţional şi liber — vom spune despre El că are două voiri.

Aşadar, pentru că Hristos are două firi, spunem că are două voiri şi două lucrări naturale.

ÎNVĂŢĂTURA ORTODOXĂ DESPRE UNICITATEA BISERICII

Biserica este „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească” aşa cum mărturisim în Crezul alcătuit la primele două Sfinte Sinoade Ecumenice. Nu există mai multe Biserici.

Sfântul Iustin Popovici ne învaţă astfel: „Dat fiind că Domnul Hristos nu poate avea mai multe trupuri, în El nu pot fi mai multe Biserici.”[4]

Sfântul Lavrentie de Cernigov spune că „Una este doar Biserica Ortodoxă Sobornicească şi Apostolească, celelalte ce se numesc ‹‹Biserici›› nu sunt Biserici, ci sămânţă stearpă a diavolului în lanul de grâu al lui Hristos.”[5]

MONOFIZISMUL

 

       Rădăcina monofizismului este apolinarismul. După ereticul Apolinarie, Fiul lui Dumnezeu a luat trup şi suflet fără minte şi fără raţi­une. Vorbind despre „o singură fire”, Apolinarie a pus temeliile ereziei monofizite. Biserica l‑a condamnat la Si­nodul al II‑lea Ecumenic.

Patriarhul eretic Nestorie al Constantinopolului susţinea că în Iisus Hristos sunt două persoane: Persoana dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu şi persoana omenească a lui Hristos. Ereticul Nestorie considera că Fecioara Maria nu a născut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, cum învaţă Biserica, ci a născut pe omul Hristos. De aceea, nu o numea Născătoare de Dumnezeu (Theotokos), ci născătoare de om (Anthropotokos) sau născătoare de Hristos (Hristotokos).

Împotriva patriarhului eretic Nestorie, două sute de Sfinţi Părinţi s-au adunat la cel de-al treilea Sfânt Sinod Ecumenic, care a avut loc la Efes, în anul 431. Acest Sfânt Sinod Ecumenic a anatematizat pe Nestorie şi învăţătura lui, mărturisind că Fecioara Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, fiindcă L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. La acest Sfânt Sinod, un rol important l-a avut Sfântul Chiril al Alexandriei.

Arhimandritul Eutihie din Constantinopol a luptat împotriva ereziei lui Nestorie, dar nu sub ascultarea Sfinţilor Părinţi luminaţi de Dumnezeu, ci după născocirile minţii lui. De aceea, a căzut în altă erezie, considerând că firea omenească a lui Hristos a fost absorbită de cea dumnezeiască şi că Hristos ar avea astfel o singură fire. Această erezie s-a numit monofizism (care în limba greacă înseamnă o singură fire).

Erezia a fost acceptată de patriarhul Dioscor al Alexandriei.

Împotriva acestei erezii, şase sute treizeci de Sfinţi Părinţi s-au adunat la cel de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic, care a avut loc la Calcedon, în anul 451. Ei au anatematizat monofizismul şi pe susţinătorii lui. Luminaţi de harul lui Dumnezeu, Sfinţii Părinţi au arătat că Domnul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire. El este o singură Persoană cu două firi (dumnezeiască şi omenească).

Dumnezeu a arătat în chip minunat, la Calcedon, care este mărturisirea adevărată. Punându-se cele două mărturisiri în cinstita raclă a Sfintei Mari Muceniţe Eufimia şi pecetluindu-se racla, mărturisirea ortodoxă a fost găsită în mâna dreaptă a Sfintei (ca semn de acceptare), iar mărturisirea monofizită a fost găsită sub picioarele Sfintei (ca semn de lepădare şi călcare în picioare).

A apărut şi un „monofizism moderat”, al patriarhului eretic Sever al Antiohiei, care vorbea de două firi în Hristos, dar le considera amestecate. Sfinţii Părinţi au luptat şi împotriva acestei erezii.

Al cincilea Sfânt Sinod Ecumenic din Constantinopol (553) a anatematizat pe cei ce încercau să folosească scrierile Sfântului Chiril al Alexandriei în favoarea monofizismului.

MONOENERGISMUL ŞI MONOTELISMUL

Mai târziu, încercându-se împăcarea dintre monofiziţi şi ortodocşi pe baza unui compromis dogmatic, au apărut alte două erezii care spuneau că în Hristos există o singură lucrare (monoenergism) şi o singură voire (monotelism).

Împotriva acestor erezii s-au adunat la Constantinopol, în anul 680, la cel de-al şaselea Sfânt Sinod Ecumenic, o sută şaizeci şi cinci de Sfinţi Părinţi care au anatematizat pe eretici şi ereziile lor. Insuflaţi de Dumnezeu, Sfinţii Părinţi au arătat că în Hristos sunt două lucrări şi două voiri, corespunzătoare celor două firi. Între cele două voinţe nu există nici o contradicţie.

ECUMENISMUL

 

Ecumenismul sau mişcarea ecumenică este un ansamblu de concepţii şi practici heterodoxe (neortodoxe) care au ca scop unificarea religioasă. S-a folosit denumirea de „mişcare ecumenică” pentru a crea impresia că are legătură cu Sfintele Sinoade Ecumenice.

Sfintele Sinoade Ecumenice sau Sfintele Soboare a toată lumea au fost rânduite de Dumnezeu pentru apărarea Ortodoxiei. Atunci când apăreau erezii (credinţe greşite), Sfinţii Părinţi se adunau în Sfinte Sinoade Ecumenice sau în Sfinte Sinoade Locale, statornicind dreapta credinţă şi combătând ereziile.

Ecumenismul nu are legătură cu Sfintele Sinoade Ecumenice.

După criteriul grupării întemeietoare, ecumenismul este de două feluri: ecumenism romano-catolic şi ecumenism protestant.

După criteriul scopului, există ecumenism creştin şi ecumenism panreligios.

Ecumenismul creştin are ca scop stabilirea unui creştinism unic, la care să adere ortodocşii, monofiziţii, papistaşii (romano-catolicii), anglicanii şi denominaţiunile protestante. Se încearcă înlocuirea Ortodoxiei cu acest creştinism hibrid. Ecumenismul creştin este etapa pregătitoare pentru ecumenismul panreligios.

Ecumenismul panreligios urmăreşte construirea unei religii unice, la care să adere toţi oamenii. Se urmăreşte ca această globalizare a credinţei să fie un sprijin pentru globalizarea politico-economică.

Mişcarea sincretistă Noua Eră (New Age) are două scopuri de bază: o nouă ordine a lucrurilor pe plan politico-economic şi o nouă ordine a lucrurilor pe plan religios (o nouă religie mondială).

Robert Müller, fostul sub-secretar al O.N.U. şi un important exponent al Noii Ere, scrie în cartea sa Noua Geneză că religiile trebuie:

să accelereze ecumenismul şi să creeze fundaţii religioase mondiale comune;

– să înalţe steagul O.N.U. în toate locurile de cult;

– să se roage şi să organizeze rugăciuni comune mondiale. [6]

 

Prin ecumenism oamenii se depărtează de Ortodoxie; se depărtează de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Care este Calea, Adevărul şi Viaţa.

Papistaşii, protestanţii şi anticalcedonienii nu mai au nici o motivaţie să vină în Biserica Ortodoxă, fiindcă ecumeniştii din Biserica Ortodoxă admit că şi adunările acelora sunt Biserici. Situaţia anticalcedonienilor este şi mai gravă, deoarece adunările lor sunt recunoscute ca „Biserici Ortodoxe Orientale”, iar Bisericile Ortodoxe naţionale (Greacă, Rusă, Sârbă, Română, etc.), sunt numite Biserici Ortodoxe Răsăritene. De ce ar pleca un om dintr-o Biserică Ortodoxă Orientală pentru a intra într-o Biserică Ortodoxă Răsăriteană? Dacă i se spune că ambele sunt ortodoxe, el se gândeşte că poate rămâne acolo unde se află acum.

„Participarea la C. M. B (Consiliul Mondial al Bisericilor, organizaţie a ecumenismului protestant – n. n.) şi tot sincretismul ecumenist, care conţine nu numai dialoguri, ci şi manifestări de cult comune, au condus la încetarea misiunii ortodoxe în ţările în care predomină confesiunile creştine. În felul acesta închidem uşa oamenilor obosiţi ai Apusului, arătându-le că trebuie să rămână acolo unde se află, de vreme ce ‹‹suntem la fel››, suntem ‹‹biserici surori›› şi ‹‹unirea este iminentă››.” [7]

Chiar şi ortodocşii care participă la ecumenism se îndepărtează de Ortodoxie. „Participarea aceasta a condus şi conduce în fiecare zi tot mai mult la schimbarea cugetării şi etosului ortodox şi la formarea unei cugetări şi a unui etos interreligios”. [8]

          Prin întovărăşirea şi rugăciunea împreună cu ereticii, cugetarea ortodoxă se vatămă, dobândind înclinaţii eretice. Acesta este unul din motivele pentru care Sfinţii Părinţi interzic întovărăşirea cu ereticii.

La dialogurile ecumeniste, sub pretextul dragostei, se discută foarte mult cele care unesc şi foarte puţin cele care despart, astfel încât să se creeze un sentiment fals de unire şi credinţă comună. La Sfintele Sinoade Ecumenice, însă, Sfinţii Părinţi discutau totdeauna cele care despărţeau.

Sfântul Iustin Popovici ne învaţă că „nu există ‹‹dialog al dragostei›› fără dialogul adevărului. Altminteri, un astfel de dialog e nefiresc şi mincinos. De aceea şi porunca purtătorului de Hristos Apostol cere: Dragostea să fie nefăţarnică (Romani 12, 9).

Se cuvine ca ierarhii şi preoţii ortodocşi să discute din dragoste cu heterodocşii pentru a le atrage atenţia unde au greşeli şi pentru a-i  ajuta să vină la Adevăr. [9]

 Dumnezeu voieşte unitatea întru Adevăr. Pentru a se ajunge la această unitate trebuie ca toţi să primească dreapta credinţă şi să intre în Biserica Ortodoxă, cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

Prin ecumenism nu se urmăreşte unitatea întru Adevăr, ci se poartă dialoguri pentru a se ajunge la un compromis dogmatic şi la recunoaşterea bisericească reciprocă.

Cuviosul Filothei Zervakos spune că „numai prin smerenie, pocăinţă şi întoarcere la Dumnezeu, la credinţa ortodoxă, va reuşi mult dorita unire, iar nu prin consfătuiri şi dezbateri, prin dialoguri nefolositoare şi lipsite de rost, prin şedinţe zadarnice.” [10]

Cuviosul Filothei se ruga iubitorului de oameni Dumnezeu, „să-i ţină în credinţa ortodoxă pe cei credincioşi iar pe popoare să le unească prin legăturile dragostei, să-i cheme pe toţi la unirea întru credinţa ortodoxă cea adevărată, să-i învrednicească pe toţi de unirea întru Duhul Sfânt şi să dăruiască tuturor cele necesare pentru mântuire.” [11] De o astfel de unitate avem trebuinţă, nu de ecumenism.

 ÎNCERCĂRI ECUMENISTE DE UNIRE ÎNTRE ORTODOCŞI ŞI MONOFIZIŢI

 

Dialogul ecumenist dintre unii reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe şi reprezentanţi ai monofiziţilor a început în anul 1964 la Aarhus – Danemarca. De atunci au avut loc mai multe întâlniri neoficiale şi oficiale.

Care sunt roadele acestui dialog care durează de peste 43 de ani? Ce au hotărât ecumeniştii la propunerea monofiziţilor? Iată ce au hotărât:

–         să nu-i mai considere eretici  pe monofiziţi;

–         să se considere că ortodocşii şi monofiziţii au aceeaşi credinţă;

–         să ridice anatemele date de Sfinţii Părinţi la Sinodul Ecumenic de la Calcedon;

–         să elimine din cărţile de cult toate textele care se referă la monofiziţi ca la nişte eretici;

–         să modifice Istoria Bisericească în funcţie de rezultatele dialogului, eliminând acele texte care nu convin monofiziţilor;

–         să introducă în calendarul Bisericii Ortodoxe – ca Sfinţi – pe ereticii monofiziţi anatematizaţi;

–         adunările monofizite să se numească „Biserici Ortodoxe Vechi Orientale”, iar adunarea monofiziţilor egipteni să se numească „Biserica Ortodoxă Coptă”;

–         după ridicarea anatemelor să se intre în comuniune euharistică (împărtăşire în comun). [12]

Acestea sunt roadele dialogului ecumenist. I-au batjocorit pe adevăraţii Sfinţi, modificând Istoria Bisericească şi considerând drept sfinţi pe ereticii anatematizaţi. Au hulit pe Sfântul Duh care a grăit prin Sfinţii Părinţi la Sfintele Sinoade Ecumenice. S-au împotrivit adevăratei Biserici, numind „Biserici Ortodoxe” nişte adunări de eretici anatematizaţi. Au batjocorit credinţa ortodoxă, considerând-o una cu credinţa rătăcită a monofiziţilor. Şi – dacă vor ajunge – vor strica turma lui Hristos prin împărtăşire în comun cu ereticii. Bine scrie într-un Canon că ereticii „sunt potrivnici şi duşmani ai Bisericii, strică turma lui Hristos  şi batjocoresc moştenirea credinţei.“

          IMPORTANŢA DREPTEI CREDINŢE

 

Numai cel ce trăieşte în Credinţa Ortodoxă îşi va mântui sufletul

         

O singură credinţă este adevărată; un singur Botez este adevărat:

„Este un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Botez.” (Efeseni 4, 5)

Învăţăturile heterodoxe provin din îngâmfare:

„Iar de învaţă cineva altă învăţătură şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de învăţătura cea după dreapta credinţă, acela e un îngâmfat, care nu ştie nimic, suferind de boala discuţiilor şi a certurilor de cuvinte”. (I Timotei 6, 3-4)

Se cuvine să păstrăm dreapta credinţă pe care am învăţat-o de la înaintaşii noştri binecredincioşi:

„Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat”. (II Timotei 3, 14)

„Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa. Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi. Nu vă lăsaţi furaţi de învăţăturile străine cele de multe feluri”. (Evrei 13, 7-9)

Sfântul Paisie de la Neamţ spune foarte clar: „Dumnezeu Preamilostivul, prin credinţa ortodoxă şi fapte bune, şi darul Său, lucrează mântuirea sufletelor creştinilor ortodocşi. Credinţa ortodoxă este aceea pe care o ţine Una Sfânta Soborniceasca şi Apostoliceasca Biserică a Răsăritului, iar fără ea, adică fără credinţa ortodoxă, nicidecum nu este cu putinţă nimănui a se mântui. Credinţa ortodoxă fără fapte bune moartă este, precum şi faptele cele bune fără credinţa ortodoxă sunt moarte. Iar cel ce vrea să se mântuie, trebuie să unească întotdeauna credinţa ortodoxă cu faptele cele bune şi să aibă fapte bune întru credinţa ortodoxă.” [13]

Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov spune că „Ortodoxia este învăţătura Sfântului Duh, dată de Dumnezeu oamenilor spre mântuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este mântuire.[14]

Sfântul Teodosie de la Pecerska spune: „Numai cel ce trăieşte în Credinţa Ortodoxă îşi va mântui sufletul.[15]

Ce se întâmplă cu ereticii care nu se întorc la Ortodoxie?

 La această întrebare găsim răspuns în capitolul 26 din Limonariu:

„Un Bătrân cu numele Chiriac trăia în Lavra Calamon din apropierea sfântului râu Iordan. Şi era Bătrânul îmbunătăţit în fapte dumnezeieşti. La el a venit un frate străin din ţinutul Dara, cu numele de Teofan, ca să-l întrebe pe bătrân despre gândul curviei. Bătrânul a început să îl sfătuiască cu felurite cuvinte de înţelepciune şi viaţa curată. Folosindu-se mult fratele din cuvintele Bătrânului, i-a spus:

– Eu, avvă, am părtăşanie în ţara mea cu nestorienii. Din această pricină nu mai pot rămâne cu ei şi vreau să locuiesc împreună cu tine.

Când a auzit Bătrânul numele lui Nestorie s-a întristat de pierderea fratelui şi l-a sfătuit şi l-a îndemnat să se despartă de această erezie vătămătoare şi să vină la Sfânta Sobornicească şi Apostolească Biserică. Şi i-a spus :

– Nu este altă mântuire decât numai în a cugeta drept şi a crede că Sfânta Fecioară Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu.

– Într-adevăr, avvo, a răspuns fratele, toţi ereticii aşa spun: dacă nu eşti cu noi, nu te mântui. Sărmanul de mine nu ştiu ce să fac. Roagă-te deci Domnului ca Domnul să mă încredinţeze, din faptă, care este credinţa cea adevărată.

Bătrânul a primit cu bucurie cuvântul fratelui şi i-a spus :

– Şezi în chilia mea şi am nădejde în Dumnezeu că bunătatea Lui îţi va descoperi adevărul !

Lăsându-l pe fratele în peşteră s-a dus la ţărmul Mării Moarte şi s-a rugat pentru el. Şi iată cam pe la ceasul trei după amiază în ziua următoare, vede fratele pe cineva înfricoşător la vedere, stând în faţa lui şi-i spune:

– Vino să vezi adevărul !

Şi luându-l, l-a dus într-un loc întunecos, cu miros urât şi cu foc şi îi arătă în mijlocul focului pe Nestorie şi Teodor, pe Eutihie şi Apolinarie, pe Evagrie şi pe Didim, pe Dioscor şi pe Sever, pe Arie şi pe Origen şi pe alţi câţiva.

– Iată, îi spune acela ce i s-a arătat, acesta-i locul pregătit ereticilor şi celor care hulesc pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi celor ce urmează învăţăturile lor. Dacă-ţi place locul, rămâi în credinţa ta! Dar dacă nu vrei să încerci chinul acesta, vino la Biserica cea Sfântă şi Sobornicească, aşa cum ţi-a spus Bătrânul. Căci îţi spun : chiar dacă ai săvârşit toate virtuţile, ajungi în locul acesta dacă n-ai dreaptă credinţă.

La cuvântul acesta fratele şi-a venit în sine. Când a venit Bătrânul, i-a povestit toate cele întâmplate aşa cum le-a văzut şi a trecut la Sfânta Sobornicească şi Apostolească Biserică. Şi a rămas împreună cu Bătrânul în Calamon. După ce a stat mulţi ani cu el, a adormit în pace.”

Iată unde se chinuiesc ereticii monofiziţi: Eutihie şi Apolinarie, Dioscor şi Sever!

REZUMAT

 Din învăţătura ortodoxă cunoaştem că Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. El este Fiul lui Dumnezeu întrupat. Este o singură Persoană cu două firi: dumnezeiască şi omenească. Cele două firi (naturi) sunt unite fără separare şi fără amestecare.

Monofizismul este o erezie care, de peste 1500 de ani, vatămă sufletele oamenilor cuprinşi de ea. În secolul al V-lea, Eutihie, un eretic din Constantinopol, susţinea că Domnul Iisus Hristos nu ar avea două firi (dumnezeiască şi omenească), ci una singură – cea dumnezeiască. Prin lucrarea vrăjmaşului, Eutihie a dus în rătăcire pe mulţi credincioşi. Patriarhul Dioscor al Alexandriei a căzut şi el în această erezie.

Împotriva acestei erezii, şase sute treizeci de Sfinţi Părinţi s-au adunat la cel de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic, care a avut loc la Calcedon, în anul 451. Ei au anatematizat monofizismul şi pe susţinătorii lui. Luminaţi de harul lui Dumnezeu, Sfinţii Părinţi au arătat că Domnul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire. El este o singură Persoană cu două firi (dumnezeiască şi omenească).

Dumnezeu a arătat în chip minunat, la Calcedon, care este mărturisirea adevărată. Punându-se cele două mărturisiri în cinstita raclă a Sfintei Mari Muceniţe Eufimia şi pecetluindu-se racla, mărturisirea ortodoxă a fost găsită în mâna dreaptă a Sfintei (ca semn de acceptare), iar mărturisirea monofizită a fost lepădată sub picioarele Sfintei (ca semn de lepădare şi călcare în picioare).

Mai tîrziu a apărut şi un „monofizism moderat”, al patriarhului eretic Sever al Antiohiei, care considera că cele două firi din care este Hristos sunt amestecate într-o nouă fire. Sfinţii Părinţi au luptat şi împotriva acestei erezii.

Deşi au fost anatematizaţi, născocitorii ereziilor nu s-au îndreptat, ci au format adunări eretice numite pe nedrept „Biserici”. Astfel de adunări eretice sunt numite necalcedoniene sau anticalcedoniene, deoarece nu acceptă hotărârile dogmatice ale celui de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic de la Calcedon. Dar ele însele se consideră a fi ortodoxe şi se autointitulează „Biserici Ortodoxe Vechi Orientale” sau „Biserici Orientale Ortodoxe”. Una din acestea este „Biserica Coptă” din Egipt.

În ultimii zeci de ani, unii ierarhi şi preoţi ortodocşi, lepădând comuniunea cu Sfinţii Părinţi, au intrat în ecumenism (mişcarea de amestecare a religiilor). Ei au participat la întâlniri oficiale şi neoficiale cu reprezentanţi ai „Bisericilor” anticalcedoniene, spunând că şi aceia sunt ortodocşi. Au îndrăznit chiar să afirme că anatemele date de Sfinţii Părinţi împotriva monofiziţilor trebuie ridicate, că ereticii respectivi trebuie cinstiţi ca sfinţi şi că numele lor trebuie introduse în Calendarul Bisericii Ortodoxe. S-a mai propus modificarea cărţilor de Istorie Bisericească şi a cărţilor de cult ortodoxe, prin eliminarea textelor referitoare la monofiziţi. S-a hotărât organizarea unui „program educativ” prin care credincioşii să fie pregătiţi să accepte textele „revizuite”.

Toate acestea sunt pregătiri pentru unirea ecumenistă cu monofiziţii (adică slujirea şi împărtăşirea împreună cu ei, trecând cu vederea că aceia sunt eretici).

Sfinţii Părinţi ne învaţă că împărtăşirea împreună cu ereticii este foarte periculoasă. Sfântul Theodor Studitul spune că „împărtăşania de la eretic înstrăinează pe om de Dumnezeu şi îl predă diavolului.”

Unirea ortodocşilor cu monofiziţii – care se încearcă în zilele noastre din motive politico-economice – este o componentă a ecumenismului.

Ecumenismul sau mişcarea ecumenică este un ansamblu de concepţii şi practici heterodoxe (neortodoxe) care au ca scop unificarea religioasă.

Ecumenismul creştin are ca scop stabilirea unui creştinism unic, la care să adere ortodocşii, monofiziţii, romano-catolicii, anglicanii şi denominaţiunile protestante. Se încearcă înlocuirea Ortodoxiei cu acest creştinism hibrid. Ecumenismul creştin este etapa pregătitoare pentru ecumenismul panreligios.

Ecumenismul panreligios urmăreşte construirea unei religii unice, la care să adere toţi oamenii. Se urmăreşte ca această globalizare a credinţei să fie un sprijin pentru globalizarea politico-economică.

Prin ecumenism oamenii se depărtează de Ortodoxie; se depărtează de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Care este Calea, Adevărul şi Viaţa.

Datoria noastră este să păstrăm dreapta credinţă primită de la Dumnezeu prin Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Numai aşa vom intra în comuniunea veşnică a Sfinţilor.

  ANEXE

Despre perseverenţa eretică a monofiziţilor şi compromisurile foştilor ortodocşi

Sinodul al III-lea Ecumenic (Efes, 431) a condamnat erezia patriarhului Nestorie, numită dioprosopism sau nestorianism, care susţinea că în Iisus Hristos sunt două persoane: Persoana dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu şi persoana omenească a lui Hristos. Ereticul Nestorie considera că Fecioara Maria nu a născut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, cum învaţă Biserica, ci a născut pe omul Hristos. De aceea, nu o numea Născătoare de Dumnezeu (Theotokos), ci născătoare de om (Anthropotokos) sau născătoare de Hristos (Hristotokos). Refuzând să se supună hotărârilor Sinodului, Nestorie a fost depus din scaunul de patriarh al Constantinopolului şi exilat.

Din opoziţie nechibzuită faţă de nestorianism, a apărut monofizismul extremist, erezie care afirmă că Hristos are o singură fire, cea dumnezeiască, aceasta absorbind cu totul firea omenească. Întemeietorul ereziei monofizite a fost bătrânul arhimandrit din Constantinopol, Eutihie, bărbat cu temeinice cunoştinţe biblice, care luptase cu mult zel contra nestorianismului, dar nu sub ascultarea Sfinţilor Părinţi, ci după născocirile minţii sale.

Denunţat patriarhului Flavian al Constantinopolului de Episcopul Eusebiu de Dorileum, Eutihie a fost chemat să-şi expună doctrina într-un Sinod Local din Constantinopol (448).

După ce a refuzat de câteva ori să se prezinte, Eutihie a venit la Sinod însoţit de o mulţime de monahi şi o gardă militară. În timpul discuţiilor, el a mărturisit că Domnul este din două firi, şi că Sfânta Fecioară este de o fiinţă cu noi şi din ea s-a întrupat Dumnezeul nostru. De aceea, unii sinodali au avut iniţial impresia că Eutihie este ortodox.  Prin întrebări mai precise, s-a cunoscut însă că el mărturiseşte că Domnul este „din două firi”, dar nu acceptă că este „în două firi”. În final, neavând cum să-şi mai ascundă rătăcirea, Eutihie a făcut următoarea mărturisire: „Mărturisesc că Domnul a fost din două firi înainte de întrupare, dar după întrupare nu mărturisesc decât o singură fire.”

În urma acestei mărturisiri eretice, Eutihie a fost anatematizat. Sentinţa de condamnare a fost semnată de 30 de episcopi şi 23 de egumeni. Revoltat de hotărârea de anatematizare, el a apelat la patriarhul Dioscor al Alexandriei (444-451), în care a găsit un apărător înfocat. Aşa fac ereticii când sunt condamnaţi – în loc să se îndrepte, se revoltă şi caută ajutor omenesc la puternicii zilei.

Arhiepiscopul Leon I al Romei, fiind informat despre erezia lui Eutihie, a adresat în iunie 449 Sfântului Patriarh Flavian o importantă epistolă dogmatică în care expunea clar învăţătura ortodoxă despre cele două firi ale lui Hristos, socotind pe arhimandritul Eutihie „eretic periculos”, anatematizat pe drept de Sinodul de la Constantinopol din 448.

În august 449, s-a convocat în Efes un sinod prezidat de patriarhul eretic Dioscor. Împăratul Teodosie al II-lea (408-450), influenţat de Eutihie, de patriarhul Dioscor şi de eunucul Hrisafiu (personalitate cu mare trecere la Curtea din Bizanţ şi duşman neîmpăcat al Sfântului Flavian pe care stima şi protecţia augustei Pulheria, sora împăratului, îl făcea şi mai nesuferit invidiosului eunuc), era favorabil cauzei lui Eutihie. Tuturor ierarhilor care s-au pronunţat împotriva lui Eutihie la Sinodul Local din 448, li s-a retras dreptul de vot. În schimb, s-a acordat acest drept arhimandritului monofizit Barsuma, care împreună cu patriarhul Dioscor şi cu parabolanii aduşi de acesta din Egipt, au fost răspunzători de actele de violenţă petrecute în sinod (pentru care se şi numeşte sinod tâlhăresc). Dioscor a folosit acest sinod ca armă de răzbunare împotriva Sfântului Flavian care a fost grav brutalizat de ereticul Barsuma, încât după trei zile a plecat din această viaţă vremelnică, luând de la Domnul cununa mărturisirii. La acest tâlhăresc sinod, învăţătura ortodoxă despre cele două firi ale lui Hristos a fost anatematizată. Părăsind Efesul, patriarhul eretic Dioscor a reuşit şă obţină de la împăratul Teodosie al II-lea, monarh naiv şi lipsit de experienţă în problemele religioase, aprobarea hotărârilor acestui sinod.

Sinodul tâlhăresc a produs mare confuzie şi neorânduială. Eparhiile din Egipt, Tracia şi Palestina au trecut de partea ereticului Dioscor, iar în eparhiile din Siria, Pont şi Asia Mică, doar puţini au avut curajul să se opună pe faţă monofizismului. Aşa s-a întâmplat de multe ori în istorie, când patriarhul era eretic.

La 28 iulie 450, împăratul Teodosie al II-lea a murit într-un accident de călărie, iar tronul Bizanţului l-a ocupat sora sa Pulheria, sprijinitoare a Ortodoxiei, care s-a căsătorit cu generalul Marcian. Binecredincioşii Marcian şi Pulheria au convocat al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic de la Calcedon (451), la care au participat 630 de Sfinţi Părinţi.

În şedinţa a V-a din 22 octombrie 451, luminaţi de harul Sfântului Duh, Sfinţii Părinţi au mărturisit credinţa cea adevărată:

Urmând aşadar Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm într-un glas şi mărturisim pe Unul şi Acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, Însuşi desăvârşit întru dumnezeire cât şi întru omenitate, Însuşi Dumnezeu adevărat şi om adevărat din suflet raţional şi din trup, de-o-fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de-o-fiinţă cu noi după omenitate, întru toate asemenea nouă afară de păcat, născut din Tatăl mai înainte de veci după dumnezeire şi, la plinirea vremii, Acelaşi născut pentru noi şi pentru a noastră mântuire din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, după omenitate, Unul şi Acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul Născut,   cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire, deosebirea firilor nefiind nicidecum stricată din pricina unimii, ci mai degrabă păstrându-se însuşirile fiecărei firi într-o singură Persoană şi într-un singur Ipostas, nu împărţindu-se sau despărţindu-se în două feţe, ci Unul şi Acelaşi Fiu, Unul Născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul Iisus Hristos, precum au vestit de la început proorocii, precum El Însuşi ne-a învăţat despre Sine şi precum ne-a predanisit nouă Crezul Părinţilor.” (Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, Ed. Sfântul Nectarie, Bucureşti, 2003, p. 27)

La moartea binecredinciosului împărat Marcian, patriciul Aspar, cu influenţă mare în imperiul de Răsărit, a chemat pe tron, în februarie 457 pe Leon I Tracul (457-474). Acesta era străin de complexitatea problemelor teologice. Monofiziţii deveniseră tot mai turbulenţi, şi reuşiseră să îndepărteze pe patriarhii ortodocşi din Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, înlocuindu-i cu patriarhi monofiziţi.

La Alexandria era atunci patriarh ortodox Sfântul Proteriu. Acest fericit a fost preot al Bisericii din Alexandria. Şi mult nevoindu-se împreună cu Sfinţii Părinţi împotriva ereziilor, a fost pus de Sobor patriarh. Partizanii lui Eutihie şi ai lui Nestorie, revoltându-se şi ameninţând că vor opri aducerea grâului la Alexandria, era mare primejdie pentru alexandrini să piară de foame. Dar mijlocind Sfântul la împăratul Marcian, acesta a poruncit să se ducă grâul la Alexandria, izbăvind astfel de la pieire pe locuitorii cetăţii. Iar după săvârşirea din viaţă a evlaviosului împărat Marcian, un oarecare Timotei, eretic monofizit, supranumit Eluros, pândind într-o noapte întunecoasă şi ducându-se la chiliile monahilor, pe la miezul nopţii, zicea despre sine că este înger, şi le poruncea să se depărteze de împărtăşirea cu Proteriu. Şi ei, ca nişte oameni simpli, lăsându-se înşelaţi, au ridicat tulburare împotriva Sfântului, care, fugind, a văzut pe dumnezeiescul Prooroc Isaia zicându-i: „Întoarce-te şi eu aştept să te primesc pe tine”. Cu aceasta i s-a arătat silnica lui moarte, căci întorcându-se a fost spintecat de aceia. Apoi în locul Sfântului Proteriu, a fost hirotonit ereticul Timotei, care îi înşelase şi pe care l-au suit în scaunul arhieresc.

Patriarhul monofizit Timotei Elur a ştiut să folosească timpul şi împrejurările pentru a persecuta pe ortodocşi. Aceasta este o trăsătură comună tuturor ereticilor: râvna diabolică pentru răspândirea minciunii şi stârpirea adevărului. Elur a convocat în grabă un sinod eretic local care a condamnat pe dreptcredinciosul Arhiepiscop Leon al Romei. Prigoana cea mai grea apăsa asupra Egiptului. Păstorii ortodocşi legitimi au fost alungaţi, iar în locul lor au fost numiţi eretici devotaţi monofizismului. Paisprezece episcopi, prieteni ai Sfântului Proteriu, au mers la Constantinopol, pentru a înainta Curţii bizantine plângerea lor. Dar şi Timotei Elur a trimis câţiva episcopi care au prezentat împăratului un memoriu favorabil cauzei sale. Aceasta este o altă trăsătură a ereticilor: îndrăzneala de a minţi în faţă chiar şi pe reprezentanţii puterii, şi perseverenţa cu care îşi impun varianta mincinoasă născocită de ei.

Aflat în această situaţie, împăratul a hotărât să consulte, în octombrie 457, pe episcopii din imperiu şi pe cei mai cunoscuţi pustnici ai vremii (Simeon Stâlpnicul, Varadat şi Iacob de Cir), asupra celor două probleme importante care îl frământau: dacă să accepte Sinodul de la Calcedon şi dacă să recunoască pe patriarhul Timotei Elur.

Sfântul Ierarh Leon al Romei şi Episcopii cetăţilor din imperiu, în număr de peste 1600, au răspuns împăratului, recunoscând Sinodul de la Calcedon ca fiind ortodox, şi dezaprobând hirotonirea frauduloasă a patriarhului monofizit Timotei Elur. Aşa au răspuns şi Părinţii pustnici. Avem aici o confirmare foarte importantă a ortodoxiei Sinodului Ecumenic de la Calcedon.

Sfântul Simeon Stâlpnicul a răspuns prin două scrisori: una adresată împăratului, iar alta patriarhului Vasile al Antiohiei, prin care el asigura că respectă Sinodul de la Calcedon şi credinţa descoperită Părinţilor de la Sinod de către Sfântul Duh.

Arhiepiscopul Leon al Romei a trimis, în august 458, o nouă scrisoare în care arăta că nu trebuie să se discute cu persoane deja condamnate la Sinodul din Calcedon, ci să se restabilească în Egipt pacea şi Ortodoxia, iar la Alexandria să se instaleze un patriarh ortodox. Primind această scrisoare, împăratul Leon Tracul a crezut că este bine să o trimită lui Timotei Elur, pentru a-l convinge să renunţe la împotrivirea sa faţă de Sinodul de la Calcedon. Dar acela, îndărătnicindu-se şi mâniindu-se, a răspuns împăratului, condamnând atât scrisoarea Sfântului Leon, cât şi învăţătura ortodoxă stabilită la Calcedon.

O ultimă încercare de împăcare a făcut-o împăratul, trimiţând la patriarhul Elur pe comitele Rusticus, cu misiunea de a-i pune întrebări precise asupra credinţei. Cum era de aşteptat, ereticul Elur, ca să pară ortodox, a respins doctrina monofizită a lui Apolinarie (care contesta integritatea firii omeneşti a lui Hristos), dar a condamnat şi hotărârea dogmatică de la Calcedon. Aceasta este o metodă des folosită de eretici: condamnă şi unele doctrine eretice, şi unele hotărâri ortodoxe.

În faţa acestei rezistenţe absurde, împăratul a fost nevoit să ia măsuri, poruncind exilarea patriarhului eretic în Paflagonia. Dar şi acolo Elur a luptat împotriva hotărârii dogmatice a Sinodului de la Calcedon. De aceea a fost exilat dincolo de Pontul Euxin (Marea Neagră), în Cherson.

După moartea patriciului Aspar, influenţa la curte a trecut în mâinile unui aventurier isaurian numit Zenon, care s-a căsătorit cu fiica împăratului. El a avut un fiu numit, ca şi bunicul său, Leon. La moartea împăratului Leon I Tracul, acest nepot a devenit moştenitorul tronului. Dar având vârsta de doar patru ani, coroana imperială a fost pusă pe capul lui Zenon, tatăl lui. Acesta, văzându-se împărat şi voind să domnească singur, l-a făcut dispărut pe fiul său. Însă, după un an, o răscoală a palatului l-a înlocuit cu Vasilisc, cumnatul împăratului Leon I Tracul.

Uzurpatorul Vasilisc se sprijinea pe monofiziţi. El l-a chemat din exil pe patriarhul monofizit Timotei Elur, şi a promulgat, la îndemnul acestuia, în 476 o enciclică cu conţinut monofizit. Prin această enciclică, cei care apărau Sinodul de la Calcedon erau consideraţi răzvrătitori şi tulburători ai liniştii credincioşilor şi erau pedepsiţi astfel: episcopii şi preoţii erau depuşi din treptele lor, călugării erau exilaţi, iar mirenii erau pedepsiţi cu confiscarea averilor şi cu exilul.

Enciclica monofizită a fost semnată de Timotei Elur, de Petru Gnafevs, patriarhul monofizit al Antiohiei, de Anastasie patriarhul Ierusalimului şi de alţi ierarhi, fiind în total cinci sute. Episcopii provinciei Asia au trimis împăratului o scrisoare în care afirmau că au semnat enciclica, nu de frică, ci cu multă libertate şi bucurie.

Însă poporul binecredincios era îngrijorat de situaţia bisericească a imperiului şi păstra cu multă râvnă dreapta credinţă, în ciuda apostaziei ierarhilor. Timotei Elur, văzând împotrivirea crescândă a credincioşilor din Constantinopol, a plecat la Alexandria, unde a fost primit cu entuziasm de monofiziţii lui. Iar patriarhul ortodox al Alexandriei s-a retras în mănăstirea călugărilor pahomieni.

Numărul monofiziţilor devenea din ce în ce mai mare, mai ales în Egipt şi în Siria. Dar opoziţia dârză a patriarhului ortodox Acachie al Constantinopolului, a reuşit, cu ajutorul lui Dumnezeu, să întoarcă evenimentele spre binele Ortodoxiei. Într-o zi, el a organizat o procesiune de pocăinţă care s-a desfăşurat pe străzile principale ale oraşului; în altă zi a îmbrăcat în doliu altarul şi amvonul Sfintei Sofii, şi îmbrăcat şi el în doliu, a vorbit aşa poporului, îndemnându-l la rezistenţă; iar în altă zi l-a convins pe Sfântul Daniil Stâlpnicul să coboare de pe stâlpul său şi să vină în cetate pentru a întări pe cei binecredincioşi şi pentru a cere împăratului respectarea hotărârilor Sinodului de la Calcedon.

Temându-se de poporul dreptcredincios, Vasilisc s-a grăbit să retragă enciclica sa monofizită şi să dea o antienciclică cu conţinut ortodox. Dar era prea târziu. În septembrie 476, uzurpatorul Vasilisc a fost alungat, iar Zenon a intrat triumfător în Constantinopol. Acesta a anulat toate măsurile luate de Vasilisc în favoarea monofiziţilor. Timotei Elur şi patriarhul monofizit al Antiohiei au fost alungaţi. Episcopii provinciei Asia au cerut iertare Patriarhului Acachie, şi au spus că ei au semnat din constrângere enciclica monofizită.

Cu toată simpatia pe care Zenon o păstra pentru ortodocşi, cu ajutorul cărora a venit a doua oară la domnie, el a înţeles că monofiziţii constituie o grupare religioasă şi politică puternică, de care trebuie să ţină seama pentru stabilitatea tronului imperial. Iar patriarhul Acachie se gândea să restabilească pacea religioasă a Orientului, cu preţul unor concesii făcute monofiziţilor. De aceea, împăratul dorea ca în Alexandria să fie ales patriarh monofizitul Petru Mong, pentru a intra în bune relaţii cu monofiziţii. Iar la inspiraţia patriarhului Acachie, a emis în octombrie 482 un edict de unire, numit Henoticon, care a servit ca legiuire normativă până la urcarea pe tron a împăratului Iustin I (518-527). La 24 octombrie 482, Henoticonul a fost semnat de patriarhul Acachie al Constantinopolului şi de patriarhul monofizit Petru Mong al Alexandriei. Deşi prin acest edict era anatematizat monofizitul extremist Eutihie, se evitau cu iscusinţă termenii „o fire” şi „două firi”, referitoare la Domnul Iisus Hristos.

Dar monofiziţii nu au fost mulţumiţi de această soluţie de compromis; ei doreau o condamnare explicită a învăţăturii ortodoxe şi o afirmare clară a monofizismului. De aceea, în timp ce trimitea patriarhului Acachie scrisori respectuoase, patriarhul monofizit Petru Mong anatematiza Sinodul de la Calcedon, şergea din diptice numele patriarhilor ortodocşi şi trecea numele patriarhilor monofiziţi. Mulţi monofiziţi s-au despărţit de patriarhii lor moderaţi (adepţi ai unirii), iar adevăraţii ortodocşi s-au despărţit de patriarhii lor care au semnat edictul.

Acum, în loc de două grupări (ortodocşi şi monofiziţi) s-au format trei: adevăraţii ortodocşi, monofiziţii intransigenţi şi adepţii compromisului. Iar în această situaţie s-a ajuns dintr-o înţelegere greşită a păcii religioase. S-a căutat unirea cu orice preţ, în loc să se urmărească unirea întru Adevăr. S-a încercat o reconciliere prin compromis, şi s-a ajuns la o dezbinare mai mare ca înainte. Iar această dezbinare nu s-a limitat la formarea celor trei grupări, ci a determinat prima schismă între Biserica Răsăritului şi Biserica Apusului, cunoscută sub numele de „schisma acachiană”.

Unii episcopi ortodocşi alungaţi din scaunele lor, precum şi mulţi monahi ortodocşi s-au adresat Arhiepiscopului Felix al III-lea al Romei, cerându-i ajutor. Acesta a trimis delegaţi la Constantinopol (pe episcopii Vitalis şi Misenus) cu scrisori adresate patriarhului Acachie şi împăratului, prin care le cerea să rămână credincioşi Sinodului de la Calcedon, să alunge pe Petru Mong şi să nu se compromită cu monofiziţii. Delegaţii aveau poruncă să se întâlnească mai întâi cu Chiril, egumenul Mănăstirii achimiţilor, fiindcă monahii de acolo acceptau Sinodul de la Calcedon. Dar, îndată ce delegaţii au ajuns la Constantinopol, patriarhul Acachie şi împăratul Zenon au reuşit să-i câştige de partea lor, folosind când ameninţarea, când darurile, asemenea prigonitorilor din vechime, care, prin aceste metode îi sileau pe creştini să se lepede de Hristos. Iar delegaţii au participat la liturghia oficiată de patriarhul Acachie, care a pomenit cu voce tare numele lui Petru Mong, spre indignarea monahilor achimiţi. De aceea, egumenul Chiril a trimis îndată la Roma pe monahul Simeon, acuzând pe delegaţii Vitalis şi Misenus că n-au voit să stea de vorbă cu ortodocşii, ci dimpotrivă, au dat de înţeles că Biserica Romei ar fi în comuniune cu Petru Mong, pomenit de Acachie la liturghie.

La întoarcerea delegaţilor la Roma, Arhiepiscopul Felix al III-lea, i-a depus din treapta episcopală, a reînnoit condamnarea dată împotriva ereticului Petru Mong, şi a anatematizat pe Acachie, pentru faptul că a recunoscut pe monofizitul Petru Mong ca patriarh al Alexandriei şi a oferit Scaune episcopale unor eretici monofiziţi.

Sentinţa condamnării patriarhului Acachie  a fost trimisă la Constantinopol prin Tutus, defensorul Bisericii Romane. Dar acesta, temându-se să o înmâneze patriarhului, a dat scrisoarea monahilor achimiţi, care au prins-o în timpul unei liturghii de mantia patriarhului Acachie. Pentru acest act de curaj, monahii mărturisitori au fost prinşi de slugile patriarhului; unii au fost omorâţi, alţii bătuţi, iar alţii întemniţaţi. Cât priveşte pe Tutus, acesta a fost câştigat de patriarhul Acachie, care a aflat de la el tot ce se pregăteşte la Roma.

Ca răspuns la condamnare, Acachie a şters numele Arhiepiscopului Felix din diptice şi a întrerupt orice legătură cu Roma. Astfel a început schisma acachiană, care a durat 35 de ani.

Vedem de aici cât de periculos este compromisul. Voind să înfăptuiască unirea dintre ortodocşi şi monofiziţi pe baza unui compromis aparent minor, patriarhul Acachie i-a dezbinat şi pe ortodocşi.[16]

Nu se cuvine să facem rugăciune cu ereticii sau să ne întovărăşim cu ei

 

Pe heterodocşi nu se cuvine să-i primim în casă, nici să le zicem Bun venit!:

„Oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învăţătura Lui, acela are şi pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit! Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele rele.” (II Ioan 1, 9-11)

Trebuie să ne depărtăm de eretici:

„Şi vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei.” (Romani 16, 17)

Ereticii să fie anatema:

„Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema!” (Galateni 1, 9)

 

„Pe ereticii cei nelegiuiţi, care nu se pocăiesc, afurisiţi-i şi-i lepădaţi de ceilalţi credincioşi, aducând la cunoştinţă publică îndepărtarea lor din Biserica lui Dumnezeu şi porunciţi credincioşilor să se ferească cu desăvârşire de ei, şi să nu se întovărăşească cu ei nici la vorbă, nici la rugăciune, căci ei sunt potrivnici şi duşmani ai Bisericii, strică turma lui Hristos şi batjocoresc moştenirea credinţei.“ [17]

„Oricine va mânca cu ereticii, sau va bea, sau va face prieteşug şi dragoste şi adunare, ce se zice cu armenii (monofiziţi, n. n) sau alţii ca dânşii, unii ca aceia anatema să fie.“ [18]

„Al 10-lea Canon al Sfinţilor Apostoli opreşte a ne ruga împreună cu ereticii şi schismaticii, măcar în casă de s-ar afla; se afuriseşte şi să nu fie primit la Sfintele Taine.

Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli porunceşte: Episcopul, preotul sau diaconul care numai s-ar ruga cu ereticii, să se afurisească şi dacă l-ar primi să slujească ca preot, să se caterisească.

La tâlcuirea Canonului 47 al Sfinţilor Apostoli, scrie Sfântul Nicodim Aghioritul că latinii (papistaşii, n. n.) sunt eretici şi nu au nici Botez, nici Preoţie, şi dacă vreun preot nu botează pe cei care se întorc la Ortodoxie se afuriseşte.

Şi Canonul 33 din Laodiceea opreşte a te ruga cu eretici şi cu schismatici. “ [19]

„Dreptslăvitorii creştini se cuvine a se feri de eretici, şi slujirile lor a le urî. Iar mai vârtos însuşi ereticii se cuvine a se mustra şi a se înţelepţi de către Episcopi şi Presbiteri, doar cumva vor înţelege şi se vor întoarce din rătăcirea lor. Pentru aceasta şi Canonul acesta rânduieşte, că, oricare Episcop, sau Presbiter, ar primi ca de drept şi adevărat botezul ereticilor sau jertfa ceea ce se proaduce de dânşii. Unul ca acesta, poruncim ca să se caterisească. Fiindcă ce conglăsuire are Hristos cu diavolul? Sau ce parte are credinciosul cu cel necredincios? Căci cei ce primesc cele de către eretici, sau şi ei au aceleaşi socoteli ale acelora, sau cel puţin nu au osârdie spre a-i scoate pe dânşii din cacodoxia (credinţa cea rea – n. n.) lor. Că cei ce bine voiesc (adică se învoiesc) la slujbele acelora, cum pot a-i mustra pe ei ca să lepede eresul lor cel cacodox şi rătăcit?”[20]

Despre părtăşia cu ereticii, Sfântul Theodor Studitul spune: „În legătură cu cele rânduite de Sfinţii Părinţi trebuie spus că nici a petrece, nici a mânca, nici a cânta împreună, nici a avea vreo părtăşie cu ei nu am primit, ci ‹‹Vai!›› se rosteşte asupra celor care au părtăşie cu ei, fie şi doar la mâncare sau băutură sau simplă relaţie.” [21]  

Iar Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur spune: „Auziţi toţi care mâncaţi împreună cu ereticii, hotărâre dureroasă: sunteţi vrăjmaşi ai lui Hristos. Căci nici cel ce este prieten cu vrăjmaşii împăratului nu poate să fie prieten al împăratului; şi nu se învredniceşte de viaţă, ci piere împreună cu vrăjmaşii şi suferă şi mai rele.” [22]

„Auziţi iarăşi cei ce faceţi agape împreună cu ei: cum veţi scăpa de mânia ce va să vină peste voi, care vă pângăriţi împreună cu aceştia prin mâncare şi băutură laolaltă? Cum îndrăzniţi să vă apropiaţi de dumnezeieştile şi înfricoşatele Taine ale lui Hristos? Sau nu aţi auzit pe fericitul Pavel strigând că ‹‹nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul demonilor ; nu puteţi avea parte de masa Domnului şi de masa demonilor›› (I Corinteni 10, 21)” [23]

Extras din Memoriul Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte Athos pe marginea Dialogului dintre orto­docşi şi anticalcedonieni (14/27 mai 1995)

„Articolul Mitropolitului Damaschin al Elveţiei, copre­şedinte al Comisiei Mixte de Dialog între orto­docşi şi anti­cal­cedonieni, cu titlul: „Dialogul Teologic dintre Bise­rica Ortodoxă şi Bisericile Ortodoxe Orien­tale. Reflecţii şi per­spective” (Episkepsis, 516/ 31‑03‑1995) a pricinuit Sfân­tului Munte şi mai multă nelinişte în privinţa evolu­ţiei acestui Di­alog Teologic.

Este cunoscut faptul că se încearcă înfăptuirea unei uniri pripite între ortodocşi şi anticalcedonieni, în ciuda diferenţelor dogmatice încă existente şi a nesolu­ţionării unor probleme eclesiologice serioase, cum ar fi, de pildă, acceptarea fără rezerve din partea anticalcedonienilor a Hotărâ­ri­lor dogmatice ale Sinoade­lor Ecumenice, precum şi a sfin­ţe­niei şi ecumenicităţii acestora.

Comisia Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte con­sti­tuită pentru a analiza dialogul dintre ortodocşi şi anticalce­donieni, în referatul ei (din 1 februarie 1994), îşi manifestă rezervele în ceea ce priveşte evoluţia acestui di­a­log teo­lo­gic, afirmând că acesta în nici un caz nu va con­duce la o unire întru Adevăr, singura accep­tabilă din punct de ve­de­re orto­dox. Aceleaşi rezerve au fost expri­mate şi de distinşi pro­fe­sori ai Facultăţilor de Teologie precum şi de alte perso­na­li­tăţi ale vieţii biseri­ceşti în stu­dii speciale pe această temă. […]

Conştienţi de acest pericol al unirii cu anticalcedo­nie­nii pe baza unor premize neortodoxe, sun­tem cuprinşi de o mare nelinişte. E pusă în primej­die cre­dinţa în­săşi, lucru cu care nu ne este permis să ne jucăm. Simţim că este de responsabilitatea noastră să apărăm şi să păstrăm dogma şi eclesiologia Sfintei Bise­rici slobode de orice născo­cire, aşa cum le‑am primit de la Sfinţii Pă­rinţi.

De aceea, evidenţiind toate acestea şi adresându‑ne:

– Sanctităţii Sale Patriarhului Ecumenic Bartolo­meu şi Sfântului Sinod Patriarhal de la Constantinopol,

– Prea Fericiţilor Întâistătători ai Patriarhiilor isto­rice şi ai celorlalte Patriarhii şi Ierarhilor Sfintelor Si­noade din cadrul acestora,

– Sfinţitului cler ortodox şi poporului binecredin­cios de pretutindeni,

Denunţăm cele de mai jos:

[…]

10. Decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a României [din 8-9 decembrie 1994] ca fiind străină de cugetarea Bisericii So­borni­ceşti, din următoarele motive:

a. Consideră că anatemele îndreptate împotriva ereti­cilor au fost aruncate de Sinoadele Ecumenice în du­hul lip­sei de dragoste, în vreme ce astăzi, când există dra­goste, unirea poate fi lesne înfăptuită. În acest fel se aduce o hulă foarte grea împotriva Duhului Sfânt, sub inspiraţia Căruia au fost luate aceste hotărâri şi împo­triva memoriei sfinte a dumnezeieştilor Părinţi, pe care Biserica îi nu­meşte teofori (purtători de Dumnezeu), guri ale Cuvân­tului, organe ale Duhului etc.;

b. Propune un fapt nemaiîntâlnit în istoria Biseri­cii: înlocuirea autorităţii Sinodului Ecumenic cu consen­sul Sfintelor Sinoade Locale;

c. Aprobă organizarea de programe pentru a face cu­noscute credincioşilor deciziile luate de Comisia Mixtă, fără ca toate Bisericile Ortodoxe să se fi pronun­ţat în prea­labil în consens. Acest fapt este întristător şi vătămă­tor pentru po­porul român evlavios.

Inima noastră se umple de o mâhnire nespusă din pri­cina acestei decizii a Bisericii Ortodoxe a României.

11. Decizia extrem de neliniştitoare a Comisiei Mix­te privitoare la „curăţirea” cărţilor liturgice de tex­tele care se referă la anticalcedonieni ca la nişte ere­tici.

Cu alte cuvinte, Sfintele Slujbe ale multor Sfinţi Măr­tu­­risitori ai credinţei, ale Sfinţilor Cuvioşi, şi mai cu seamă ale Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al IV‑lea Ecu­menic vor fi mutilate. Sinaxarele multor Sfinţi vor în­ceta de a mai fi citite de către poporul lui Dumnezeu.

Întrebăm: Toate aceste scrieri sfinte sunt simple pi­ese de ornament ale imnografiei ortodoxe, încât să poată fi în­depărtate fără durere şi fără vătămare, sau sunt ele­mente fundamentale ale Ortodoxiei, care, odată eliminate, pot pri­cinui dispariţia a ceea ce înseamnă Ortodoxia?

După părerea noastră, această decizie constituie o ino­vaţie de neacceptat, care va avea consecinţe nefaste asupra identităţii însăşi a Bisericii Ortodoxe.

* * *

Denunţând toate acestea Patriarhiei Ecumenice, Cin­stitelor Ierarhii ale Bisericilor Ortodoxe, Sfinţitului Cler şi poporului dreptcredincios, afirmăm cu smerenie că sun­tem mişcaţi de un sentiment de responsabilitate şi nu urmărim altceva decât reaşezarea cât mai grabnică a Dialo­gului Teo­logic pe baze corecte, în aşa fel încât şi noi orto­docşii să ne păstrăm integră Credinţa dreptslăvitoare, dar şi anticalcedonienii să aibă posibi­litatea de a se întoarce la adevărata Biserică a lui Hris­tos, de care sunt separaţi de cin­cisprezece veacuri.

Credem că prin harul lui Dumnezeu strădania co­ro­bo­rată a tuturor mădularelor Bisericii va avea rezul­tate po­zi­tive.

Însă, în cazul în care unirea se va înfăptui împo­triva Unicului Adevăr – să nu fie! –, declarăm clar şi categoric că Sfântul Munte nu va accepta o astfel de unire minci­noasă.

Toţi Reprezentanţii şi Întâistătătorii celor douăzeci de Sfinte Mânăstiri ale Sfântului Munte Athos reuniţi în Sinaxă.[24]

BIBLIOGRAFIE

 Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, tipărită întâia oară la 1688 în timpul lui Şerban Vodă Cantacuzino, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997.

Noul Testament, tipărit pentru prima dată în limba română la 1648 de către Simion Ştefan Mitropolitul Transilvaniei, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei, 1998.

Noul Testament al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Bucureşti, 1857.

Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, Ed. Sfântul Nectarie, Bucureşti, 2003.

Pidalion sau cârma corăbiei înţelese a Soborniceştii şi Apostoliceştii Biserici a Ortodocşilor, Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţul, 1844.

Pravila Bisericesca, numită Cea Mică, tipărită mai întâiu la 1640, în Mănăstirea Govora, publicată acum în transcripţiune cu litere latine, Tipografia Academiei Române, 1884.

Canoanele Maicii Domnului, Ed. Bunavestire, Bacău, 2002.

Mineiul pe septembrie, EIBMBOR, Bucureşti, 1984.

Mineiul pe noiembrie, EIBMBOR, Bucureşti, 1983.

Mineiul pe decembrie, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1930.

Mineiul pe decembrie, EIBMBOR, Bucureşti, 1991.

Mineiul pe ianuarie, EIBMO, Bucureşti, 1975.

Mineiul pe iulie , Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1930.

Molitfelnic, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1992.

Octoih Mare, EIBMO, Bucureşti, 1975.

Proloagele. Vieţile Sfinţilor şi Cuvinte de învăţătură, Ed. Mitropoliei Olteniei.

Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, partea I, Cuvânt împotriva elinilor. Cuvânt despre Întruparea Cuvântului. Trei cuvinte împotriva arienilor, PSB 15, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987.

Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993.

Sfântul Ioan Damaschin, Despre cele două voinţe ale lui Hristos, Ed. Anastasia, 2004.

Sfântul Ioan de la Neamţ Hozevitul, Hrană duhovnicească, Ed. Lumină din Lumină, Bucureşti, 2000.

Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, Predici la Triod şi Penticostar, Ed. Sophia, Bucureşti, 2003.

Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, Mănăstirea Sfinţii Arhangheli Petru Vodă, 2002.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri şi epistole hristologice şi   duhovniceşti,  PSB 81, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1990.

Sfântul Maxim Mărturisitorul şi tovarăşii lui întru martiriu, Ed. Deisis, Sibiu, 2004.

Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, I, 1998.

Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, II, 1999.

Părintele Filothei Zervakos, Testament duhovnicesc. Mărturisirea credinţei ortodoxe, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003.

Arhimandrit Gheorghios Stareţul Sfintei Mănăstiri Grigoriu – Athos, Scrieri athonite pe teme contemporane, Ed. Sfântul Nectarie, 2003.

Părintele Arsenie Vliangoftis Doctor în Teologie şi Licenţiat în Filosofie, Ereziile contemporane – o adevărată ameninţare – , Ed. Evanghelismos, Bucureşti 2006.

Preot Nicolae Chifăr, Istoria Creştinismului, vol. II, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 2000.

Preot C. Dron, Canoanele. Text şi interpretare, vol. II, Sinoadele Ecumenice, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1935.

          Preot Prof. Ioan I, Rămureanu, Evenimentele istorice înainte şi după Sinodul de la Calcedon, Studii Teologice, nr. 3-4, 1970.

Preot Vasile Sorescu, Biserica Ortodoxă stâlp şi temelie a Adevărului, Ed. Credinţa Strămoşească, 2002.

Dreapta Credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi, Sfântul Theodor Studitul, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Amfilohie de Iconium, vol. 1, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006.

Ecumenismul, Sfânta Mânăstire Paraklitu, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2004.

Sunt anticalcedonienii ortodocşi?, Texte ale Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte şi ale altor Părinţi athoniţi privitoare la dialogul dintre ortodocşi şi anticalcedonieni (monofiziţi), Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2007.


[1] Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, vol I, 1998.

[2] cf. Ion Grădincea, Relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile Vechi Orientale din anul 1964 până în anul 2001, Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Sitech, Craiova.

[3] cf. Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, p. 123.

[4] Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, 2002, p.41.

[5] Viaţa, învăţăturile şi minunile Sfântului Lavrentie de la Cernigov, Ed. Credinţa strămoşească, 2003, p. 179.

[6] cf. Părintele Arsenie Vliangoftis Doctor în Teologie şi Licenţiat în Filosofie, Ereziile contemporane – o adevărată ameninţare – , Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2006, p. 151-155.

[7] ibidem p. 189.

[8] ibidem, p. 187.

[9] cf. Sfânta Mânăstire Paraklitu, Ecumenismul, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2004, p. 25.

[10] Părintele Filothei Zervakos, Testament duhovnicesc. Mărturisirea credinţei ortodoxe, tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 75.

[11] ibidem, p. 13.

[12] cf. Ion Grădincea, Relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile Vechi Orientale din anul 1964 până în anul 2001, Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Sitech, Craiova, 2004, pp. 244- 254;  Părintele Arsenie Vliangoftis Doctor în Teologie şi Licenţiat în Filosofie, Ereziile contemporane – o adevărată ameninţare – , Ed. Evanghelismos, Bucureşti 2006, p. 189; Î.P.S. Antonie, Mitropolitul Transilvaniei, Dialogul dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Ortodoxă Vechi-Orientală, Ortodoxia, 1994, nr.1.

[13] Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, vol I, 1998.

[14] Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, Predici la Triod şi Penticostar, Ed. Sophia, Bucureşti, 2003, p. 99.

[15] cf. preot Vasile Sorescu, Biserica Ortodoxă stâlp şi temelie a Adevărului, Tipărită cu binecuvântarea Preasfinţitului Calinic Episcopul Argeşului şi Muscelului, Ed. Credinţa Strămoşească, 2002, p.113.

[16] Ceea ce s-a întâmplat atunci la Constantinopol, se întâmplă în zilele noastre în România.

[17] Hotărâre canonică, Const. Ap. VI, 18, în Pravila Bisericească, Valea Plopului, 1999, p. 172.

[18] Hotărâre a Soborului Antiohiei, canonul 70, în Pravila Bisericească, numită Cea Mică, tipărită mai întâiu la 1640, în Mănăstirea Govora, publicată acum în transcripţiune cu litere latine, Tipografia Academiei Române, 1884.

[19] Sfântul Ioan de la Neamţ Hozevitul, Hrană duhovnicească, Ed. Lumină din Lumină, Bucureşti, 2000, p. 541.

[20] Tâlcuire la Canonul 46 al Sfinţilor Apostoli, în Pidalion.

[21] Dreapta Credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi, Sfântul Theodor Studitul, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Amfilohie de Iconium, vol. 1, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, p.153.

[22] ibidem, p. 170.

[23] ibidem, p. 171.

[24] Sunt anticalcedonienii ortodocşi?, Texte ale Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte şi ale altor Părinţi athoniţi privitoare la dialogul dintre ortodocşi şi anticalcedonieni (monofiziţi), Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2007.

Read Full Post »

Mergând Duminica la Sfânta Biserică, bucuria şi mulţumirea noastră sufletească parcă nu este deplină dacă nu ducem (după posibilităţi), o mică jertfă la altar, înainte de a începe Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie: un pomelnic, o prescură, una sau mai multe lumânări, smirnă, tămâie, cărbuni pentru cădelniţă, ulei pentru candele …

Pomelnicul

Dar ce este un pomelnic? Pomelnicul este o listă cu numele persoanelor, în viaţă sau decedate, pe care le pomeneşte preotul în slujbe sau în rugăciuni. Termenul de pomelnic vine de la „a pomeni” – aducere aminte. Deci a pomeni – în ritualul creştin – înseamnă a rosti numele cuiva în cadrul unui serviciu religios pentru a atrage harul lui Dumnezeu, pentru a căpăta iertarea păcatelor lui etc. În Noul Testament acest termen de pomenire este folosit de multe ori: I. Atunci când în casă la Simon leprosul, femeia păcătoasă, a turnat mir pe capul lui Iisus şi El a zis: „Oriunde se va propovădui Evanghelia se va spune ce a făcut ea, SPRE POMENIREA EI” (Matei 26: 13). 2. Lui Corneliu sutaşul păgân, pentru că era foarte milostiv i se arată un înger al Domnului şi-i spune: „Corneliu! … Rugăciunile tale si milosteniile tale s-au suit, SPRE POMENIRE, înaintea lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 10:4-3’1). 3. Tâlharul de pe crucea din dreapta lui Iisus a zis: „POMENESTE-MĂ, Doanme, când vei veni în împărăţia Ta „(Luca 23:42). 4. „Ce este omul, că-l POMENEŞTI pe el, sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? „(Evrei 2:6).

CUM SE SCRIE CORECT UN POMELNIC

Trebuie să ştim cum se face un pomelnic, adică cum şi ce trebuie scris. În primul rând să avem grijă să scriem pe cei vii în partea stângă, iar pe cei morţi în partea dreaptă, şi în nici un caz invers, cum am observat pe câteva pomelnice.

RUBRICA CELOR VII,  aflată în partea stângă a pomelnicului, trebuie să înceapă prin pomenirea celor care păstoresc cu ajutorul lui Dumnezeu Sfânta Biserică Ortodoxă (de exemplu: Teoctist patriarhul, Teofan mitropolitul, Gurie episcopul, Nicodim episcopul), apoi trebuie să scriem numele preotului care ne-a botezat, numele celui care ne-a cununat (dacă preotul care ne-a botezat sau ne-a cununat nu mai trăieşte, trecem numele în partea dreaptă, la cei morţi), şi să nu uităm niciodată să trecem numele preotului duhovnic prin care ni s-au iertat păcatele (de exemplu: Vasile preotul). Aşa este bineplăcut lui Dumnezeu să ne rugăm unii pentru alţii: PREOŢII SE ROAGĂ TOTDEAUNA PENTRU POPOR SI POPORUL SĂ SE ROAGE TOTDEAUNA PENTRU PREOŢI ŞI ASTFEL VOR MERGE ÎMPREUNĂ LA CER! Continuăm cu numele părinţilor, naşilor, copiilor, al celor care ne-au făcut bine şi al celor care ne-au făcut rău, şi la sfârşit trecem şi numele nostru (căci aşa îmi spunea părintele meu duhovnic: „Roagă-te tu pentru toţi, că de tine are Dumnezeu grijă!”).

RUBRICA CELOR MORTI trebuie să fie neapărat în partea dreaptă a pomelnicului. O completăm la fel: începem cu cei adormiţi din clerul bisericesc (se înţelege, pe care i-am cunoscut, spre exemplu: Nestor mitropolitul, Firmilian mitropolitul, Cleopa arhimandritul…) şi continuăm cu toţi cei adormiţi din neamul nostru. Oamenii au obiceiul de a pune după numele celui care a murit fără lumânare o cruce (†), după nunele celui care a murit nespovedit şi neîmpărtăsit pun două cruci (††) iar după numele celui care a murit fără lumânare, nespovedit şi neîmpărtăsit, trei cruci (†††), lucru care nu are nici -un rost, fiindcă murind aşa, nepregătiţi din vina lor sau a familiei, nu există rugăciuni în plus sau speciale pentru ei. Deci nu trebuie nici să punem acele cruci, nici să scriem cu litere: fără lumânare, nespovedit, neîmpărtăsit. Nu trebuie scris în dreptul numelor nici: „pomenit de şase săptămâni, pomenit de un an, pomenit de şapte ani”, pentru că nici în aceste cazuri nu există rugăciuni speciale.

ACATISTUL

Uneori primim în Sfântul Altar de la creştini pomelnice cu titlul ACATIST. Termenul acatist (din limba slavonă – akatistu sau din limba greacă modernă – akatistos) are două înţelesuri: 1. Slujbă bisericeasca ortodoxă cuprinzând rugăciuni în cinstea Domnului Iisus Hristos, a Pururea Fecioarei Maria sau a unor sfinţi.  2. Lista de nume data preotului spre a se ruga pentru persoanele înscrise pe ea. În mod greşit unii înţeleg prin acatist o slujbă de blestem. Expresia „A da acatiste (un acatist)” înseamnă a cere preotului să înalţe rugăciuni către Dumnezeu, pentru persoanele din acatist. În timpul citirii Acatistului nu se stă jos, în strane, ci în picioare sau în genunchi în faţa icoanei sfântului spre care ne îndreptăm rugăciunea. La Acatist aducem pomelnicul pe care se trec numai numele celor vii pentru care ne rugăm, tămâie şi untdelemn şi le dăm preotului. Acatistele se pot citi si acasă, de către fiecare credincios. Cei care citesc acatiste trebuie să stie că nu sunt unele mai puternice sau mai eficiente decât altele, ci totul depinde de cel care citeste, adică de credinta si convingerea cu care se roagă.

CUM SE SCRIU NUMELE PE POMELNIC SI PE ACATIST

Numele celor dragi pe care vrem să le pomenească sfinţiţii preoţi, trebuie scrise pe pomelnic corect, aşa cum le-au primit în Taina Sfântului Botez şi nu folosind prescurtări (Bobo, Noni, Piţi, Mimi, Nae, Uta, Miticus, Coco, Bibi, Ela, Ică, Tutu, Miti … ) sau diminutivele cu care i-am alintat noi sau cei din jurul nostru. Spre exemplu citim uneori pe pomelnice: Mişu, Mihăiţă în loc de MIHAIL; Lolu, Iulică probabil în loc de Iulian; Miţa, Mariţa, Măriuca, Măruta, Marieta, Mărioara, Maricica în loc de MARIA; Tanţa, Tanţi în loc de CONSTANŢA; Paulică în loc de PAUL; Găbel,Gabi, Găbiţă, Biţă în loc de GABRIEL; Culina în loc de NICULINA; Gogu, Goguţă în loc de GRIGORE; Costel, Costică, Tică, Ică, Tache, Costache în loc de CONSTANTIN; Adi, Adiţă în loc de ADRIANA; Nuţi, Nuţa, Nuţica, Lencuţa, Lina, Lenuţa, Leana, Leanca în loc de ELENA; Nicu, Nicuşor în loc de NICOLAE; Veta, Elisaveta în loc de ELISABETA; Fane, Ştefi, Ştefăniţă în loc de STEFAN; Cristi, Cristisor în loc de CRISTIAN; Ionită, Ionut, Ionică, Ică, Ionisor în loc de IOAN, etc.

Luciana în loc de LUCIA; Florinel în loc de FLORIN; Florica, Flori, în loc de FLOAREA; Mitra în loc de DUMITRA; Rica, Aurica, Reli, în loc de A URELIA; Amelia în loc de CAMELIA; Pătru, Petrică, Petrache, Petrişor în loc de PETRE;Titi, Titus în loc de TIT; Catarina, Cati, Catrinel, Catrina în loc de ECATERINA; Zâna probabil în loc de ZENOVIA; Tibi de la TIBERIU; Andra, Andi, Andrus în loc de ANDREI; Jana, Janeta, Janina în loc de IOANA; Fevica în loc de FEVRONIA …

Uneori întâlnim diminutive care nici nu sunt nume crestineşti şi nici nu ştim rădăcina lor: Nina, Lia, Bebe, Neta, Cola, Norica, Ela, Sica, Miorel, Edit

… În calendarul nostru oricât am căuta nu vom găsi nici un sfânt cu numele: Tolică, Lori, Gimi, Lilică, Bebe, Puşa, Gogu, Deian, Miruna, Rozeta, Patrichi .. Unii creştini pun la Botez copilului lor în loc de numele unui sfânt, un diminutiv cum ar fi BEBE!. În copilărie, până la o anumită vârstă mai merge cum mai merge să-l strigăm BEBE, dar după ce a atins o vârstă respectabilă (spre exemplu 87 de ani), ne este greu să-i spunem: „DOMNUL BEBE, CE MAI FACETI?”

Mai există şi oameni care le pun copiilor nume din diferite domenii: geografic – Elveţia, Europa; din domeniul electric: Lumina; din lumea filmelor: Supermanu, Vandana, Manix … ; din telenovele: Marimar, Sindbad …

Uneori, cei drept mai rar, găsim în pomelnicele anumitor persoane, nume de zeităţi: DIANA, MINERVA, VENERA, AFRODITA … Mult mai bine ar fi fost dacă purtau numele unui sfânt, căci sfântul respctiv, s-arfi rugat pentru ele cât ar fifost inviaţă, iar în clipa grea a morţii, ar fi mijlocit la Dumnezeu pentru iertarea celor sau celora care i-a purtat numele.

De foarte multe ori găsim în pomelnice nume care nu sunt creştin-ortodoxe: ALYSSA, JACK, GILBERT,GUNTER, VILMA, STREBETA, CLEOPATRA, MORGANA, DOLORES, GRAZZYANO, BELMONDO, ENZO, ERICO, ANGEL, LORELLA, CRISA, SUZETA, NATALINO, RICHY, SMOCKY, BINA, FRANCO, VANESA, CILIBICA,VILUŢA, ALPHRED … Dacă nu sunt botezaţi într-o Sfântă Biserică Ortodoxă, nu-i putem pomeni în rugăciuni.

Şi iată un exemplu: A venit odată o doamnă care voia să dea la Sfântul Altar un pomelnic pe motiv că are copiii bolnavi. Privind pomelnicul, am observat nume pe care nu le poartă creştinii: Ahmed, Husein … şi mi-a spus că este căsătorită cu un musulman şi acelea sunt numele copiilor ei. Şi am întrebat-o: „Sunteţi cununată cu cel care ziceţi că vă este soţ?”- „Nu, părinte, că nu vrea să intre în Biserica Ortodoxă fiindcă nu crede că Iisus Hristos este Dumnezeu şi nu m-a lăsat să botez nici copiii în religia noastră”. Şi atunci i-am zis: „Îmi pare tare rău că trebuie să vă spun, dar nu pot primi acest pomelnic din două motive: în primul rând, pentru că aceşti copii, nefiind botezaţi, nu-i putem pomeni în Sfânta Biserică şi în al doilea rând pentru că dumneavoastră nu sunteţi cununată religios cu musulmanul (lucru care nici nu se poate face) şi trăiţi în păcatul desfrânării”.

MENTIUNI CARE NU TREBUIE SCRISE IN POMELNICE

1 Copii din lume fara nume . Este cu totul greşit a scrie aşa ceva, fiindcă neavând nume, preoţii nu-i pot pomeni şi apoi scrie „din lume”, adică din care lume? Lumea aceasta sau cealaltă? În lumea aceasta nu mai sunt, iar cealaltă nu i-a primit Dumnezeu, nefiind botezaţi .

2 Ioni si Ioane prunci înainte de vreme (adică copii care au fost avortaţi şi dacă nu s-ar fi întâmplat aşa, le-ar fi pus numele de Ion … şi Ioana … )

Biserica nu s-a rugat şi nu se roagă niciodată pentru copiii avortaţi, întrucât are fixată o învăţătură în această privinţă. Copiii avortaţi nu intră în Împărăţia lui Dumnezeu, ei rămân în planul iconomiei, milei şi iubirii divine. Neajungând momentul naşterii şi mai ales al botezului, ei nu sunt părtaşi Împărăţiei lui Dumnezeu în care se intră numai prin botez: „De nu se va naste cineva din apă si din Duh, nu va putea să intre în Împărătia lui Dumnezeu” (Ioan 3:5) .

• Tiberiu- spânzurat, Elena – sinucidere acum 7 ani; Alexandra – sinucidere …

Cei sinucisi nu trebuie trecuţi pe pomelnicc, întrucât conform Sfintei Scripturi nu sunt iertaţi în veac: „Adevărat grăiesc vouă că toate vor fi iertate fiilor oamenilor, păcatele şi hulele câte vor fi hulit. Dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veşnică” (Marcu 3:28-29). Deci, pe cei ce şi-au curmat firul vieţii, căzând în păcatul deznădejdii, nu trebuie să-i punem pe pomelnic.

· –

ALTE CERERI CE N-AR TREBUI SA FIE NOTATE ÎN POMELNICE

Domeniul cererilor de pe pomelnice este foarte mare. Foarte mulţi credincioşi, alături de nume adaugă pe pomelnic: Să vând video şi să nu mai vină garda financiară pe la chioşc; Baftă la revizie; Mersul de bine în afaceri; Să fiu văzută bine de şefi şi de restul personalului; Să fiu văzută bine de patron; Îmblânzirea şi potolirea şefilor; Înmuierea inimilor şefilor lui Lilică … ; Obţinerea unei funcţii importante la locul de muncă; Avansarea în funcţie; Pentru patronii firmelor: BOMBOANA SRL; DAN- OIL şi S.C. CÂRCEA; Ajutor în ancheta socială de la primărie; Câştig de bani; Strângere de bani; Noroc şi câştig de bani; Baftă; Succes şi prosperitate; Noroc şi mergere de bine; Noroc, sănătate şi dar de la Dumnezeu; Noroc să aibă în viaţă … Asemenea cereri nu trebuie să-şi aibă locul în pomelnicele noastre fiindcă Dumnezeu ne-a spus:

„Căutati mai întâi Împărăţia lui Dumuezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei I6:33). Iar despre idolul Noroc, iată ce ne spune Părintele Cleopa (în „Ne vorbeşte Părintele Cleopa”, volumul 7, pagina 68): „Am văzut pe unele pomelnice pe care le aduceţi, că pomeniţi pe DRACUL NOROC, zicând : Pentru norocul fetei, norocul băiatului, pentru norocul familiei. De ce mi-aţi pus pe dracul pe pomelnic? Voi ştiţi cine a fost Noroc? Cel mai mare demon care a secerat milioane de suflete … ”

Cereri pentru aducerea scrisei si dezlegarea cununiilor

Aducerea scrisei cât mai repede, a ursitei, a destinului; Dezlegarea cununiilor; Dezlegare de cununie şi grabnică căsătorie; Mă rog pentru un bărbat bun fără vicii; Si ell mă dorească, să mă iubească cu o dragoste adevărată, să se gândească în orice moment numai la mine şi să nu mai fie timid în prezenţa mea; În depărtarea femeilor beţivane, desfrânate şi clevetitoare care vor să ne distrugă familia.

Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu demnitate şi libertate. Ca atare, omul este o fiinţă demnă, adică este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră” … (Facerea 1:26). În acelaşi timp omul este înzestrat cu liberul arbitru, omul fiind liber să aleagă” calea luminii” sau „calea întunericului”. Deci nu există scrisa, destinul sau ursita cuiva, sau alt fel spus predestinarea, ci există doar PREŞTIINŢA lui Dumnezeu. Chiar punerea ursitorilor la copii este păcat, fiind o reminescenţă păgână. Spre exemplu: dacă ar exista” scrisa”, la judecata lui Dumnezeu ar spune femeile cu avorturi sau cei care au făcut desfrânare: „Doamne, pentru ce vrei să ne judeci, Tu ne-ai predestinat să facem aceste păcate iar noi le-am făcut!”, Cât despre dezlegarea cununiilor, în Molitfelnic, cartea după care slujesc preoţii, nu există nici-o asemenea rugăciune.

Cereri din domeniul justitiei si al circulatiei rutire

Întâlnim şi dorinţe de genul acesta:

Dreptate în procesul de partaj cu fosta mea soţie; Reuşită la tribunal (curtea de apel) în procesul cu robii lui Dumnezeu … ; Câştigarea judecăţii în dosarul 19049/2003 … ; Să fiu lăsată în liniştită posesie în curtea mea; Demararea lucrărilor pentru apă şi rezolvarea problemelor pământului; Ferirea de accidente pe soselele şi autobenzile de circulaţie naţionale şi internaţionale.

DESPRE ACATISTELE DE BLESTEM

Uneori, ce-i drept foarte rar, se aduce la Sfântul Altar câte un pomelnic pe care scrie aşa:

Să le dea Domnul Dumnezeu duşmanilor ce ne doresc ei nouă … (adică ce facem, venim la Sfânta Biserică să blestemăm sau să ne rugăm?). Iată Încă un exemplu: Într-o zi a venit la mine un om înaintat în vârstă, dintr-o comună din apropiere de Dunăre şi m-a întrebat:

„Părinte nu cumva ştiţi unde este aici, în Craiova, biserica neagră, pentru că vreau să mă duc acolo şi să dau un ACATIST DE BLESTEM pentru nişte vecini de-ai mei care mi-au făcut mult rău în viaţă. ” Eu i-am spus: „Tăicuţă dragă, biserica neagră nu se află în Craiova, ci în Braşov, şi nu se numeşte aşa pentru că acolo s-ar primi acatiste de blestem, ci pentru că au incendiat-o turcii. Însă iată ce ne-a poruncit Dumnezeu:-« Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântati-i si nu-i blestemati.  Nu vă răsbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsati loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: A mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul … Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele» (Romani 12:14-19-21).

DESPRE VISELE URÂTE SI DESPRE FARMECE

Alţi creştini insistă în pomelnice cu cereri către Dumnezeu pentru izbăvirea de vise urâte şi de farmece, ca în exemplele următoare: In depărtarea viselor urâte din somn; Ferirea de duşmanii vizibili şi invizibili; Anihilarea blestemelor; Eliberare de sub atacurile satanice; Plecarea farmecelor şi releleor din casă; Spargerea de farmece şi spor în toate; Limpezinea minţii duşmanilor şi îmblânzirea lor; Ferirea de farmecele şi aruncăturile de la casa noastră; Alungarea necuratului de lângă noi; Alungarea ghinioanelor; Izbăvirea de vrajbă …

Trebuie ştiut faptul că, farmece există, se fac, dar nu în acea măsură exagerata, cum cred unii. Toţi cei care nu se roagă dimineaţa, aprinzându-şi „candela sufletului”, nu se roaga seara, nu iau anaforă şi apă sfinţită dimineaţa pe nemâncate, nu spun „Tatăl nostru” de cate ori se aseaza la masă, nu-i mulţumesc lui Dumnezeu după ce se ridică de la masă, nu merg în fiecare Duminică la Sfânta Biserică, nu postesc cel puţin Miercurea şi Vinerea, nu se spovedesc şi nu se împărtăşesc (cel puţin de 4 ori pe an), nu aprind candela în casă cel puţin când se roagă, nu fac în fiecare sfânt post sau cel puţin o dată pe an sfeştanie casei în care stau … sunt convinşi că au „FĂCĂTURI”. Adevărul este cu totul altul: NU SUNT PE CALEA LUI DUMNEZEUL. De fapt creştinii care participă cu regularitate la slujbele din Sfânta Biserică Ortodoxă ştiu că, dacă n-au făcut rău nimănui, chiar dacă cineva ar face farmece împotriva lor, ele nu se prind, pentru că nu îngăduie Dumnezeu aşa cum ne şi spune prin gura Sfântului Apostol Pavel: „fiţi întelepţi spre bine ( adică să faceţi bine pe cât vă stă în putere) şi nevinovaţi faţă de rău (adică să nu faceţi rău nimănui). Iar Dumnezeul păcii va zdrobi repede sub picioarele voastre pe satana (diavolul fiind duh, nu poate să „fie zdrobit sub picioarele cuiva dar ceea ce scrie aici se poate tâlcui prin faptul că Dumnezeu nu-i va îngădui să facă rău)”(Romani 16; 19-20).

DESPRE CERERILE SFINTEI BISERICI PENTRU TOATE NECAZURILE

Unele pomelnice cuprind fel de fel de cereri care nu ar trebui să fie scrise, deoarece Sfânta Biserică are rugăciuni pentru toate necazurile, nevoile şi neputinţele noastre.

 

 

 

 

 

Read Full Post »

2. Infranarea

Este posibil ca relaţiile dintre soţi să fie curate, însă, dacă nu sunt folositoare din punct de vedere duhovnicesc, împietresc sufletul. Şi pentru ca soţii să se dedice în anumite perioade de timp din tot sufletul celor duhovniceşti, Biserica le recomandă înfrânarea, conform cuvântului Sfântului Apostol Pavel: ca să vă îndeletniciţi cu postirea şi cu rugăciunea (1 Corinteni 7, 5). Acest îndemn (ca să vă îndeletniciţi cu postirea şi cu rugăciunea) se aplică în Biserica noastră în zilele de post, de duminică sau de praznic mare (ca şi în ziua numelui sfântului pe care-l purtăm), când este oprită relatia dintre soti.

Cuplul care are relaţii în asemenea zile păcătuieşte, pentru că încalcă poruncile Bisericii. Desigur că un asemenea păcat nu are legătură cu păcatul de moarte al adulterului. Este diferit şi mult mai mic. Dar, iarăşi, există aici diverse trepte ale gravităţii păcatului: altceva este să fie împreună un cuplu de tineri căsătoriţi (căruia îi este greu să se înfrâneze în toate posturile) şi altceva un cuplu înaintat în vârstă. Şi iarăşi: altceva este să fie împreună în postul Săptămânii Mari şi altceva în postul uşor al Sfinţilor Apostoli sau al Crăciunului.

Ceaslovul, la orice sărbătoare de acest fel, scrie: „nelucrătoare” (ca de exemplu: praznicul adormirii Sfintei Ana, la 25 iulie, al Sfântului Pantelimon la 27 iulie ş.a.). Prin urmare în aceste sărbători se impune înfrânare de la relaţiile trupeşti (n. a.).

Dacă amândoi, bărbatul şi femeia, sunt înăuntrul Bisericii, vor trebui să lupte, încât să ţină, pe cât este cu putinţă, înfrânarea pe care o învaţă aceasta. „Convinge-l pe soţul tău să respecte zilele sfinte. Chipul lui Dumnezeu trebuie să se supună legilor dumnezeieşti”, scria Sfântul Grigorie Teologul Olimpiadei. „Să nu fiţi împreună miercurile şi vinerile, şi după rânduială să păziţi posturile, sărbătorile şi duminicile, ca nişte creştini. Şi să petreceţi ca nişte fii şi fiice ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos” (Sfântul Cosma Etolianul, Didahia 1, 2).

Dacă însă soţul (sau soţia) trăieşte departe de Biserică şi refuză cu încăpăţânare să se înfrâneze la praznice şi în posturi, celălalt soţ trebuie să cedeze. Este de mii de ori de preferat să păcătuiască cu soţia lui în aceste zile decât să cadă în ispită şi să săvârşească păcatul adulterului cu altă femeie (de altfel, pentru acest motiv, pentru a scăpa de adulter, o are pe soţia lui) (v. 1 Corinteni 7, 5).

Înfrânarea înseamnă luptă

Înfrânarea este o virtute şi are plată de la Dumnezeu când devine luptă. Doar atunci are plată, ceea ce înseamnă că dacă cineva este înirânat din fire nu primeşte răsplată, tocmai pentru că înfrânarea lui nu necesită luptă.

Adică, bărbatul poate să fie neînfrânat în căsătorie, iar femeia să fie înfrânată din fire, dar să se abţină amândoi în zilele de post şi la praznice. Însă soţul va avea plată mare, pentru că de unul singur, cu „sabia” lui biruieşte pornirile trupului. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Virtutea a fost amestecată cu osteneli şi sudori, pentru că ce bucurie ţi se va da, şi ce răsplată vei primi, dacă osteneala nu merge înainte? Pot să vi-i arăt pe mulţi care din fire sunt scârbiţi de relaţiile cu femei. Spune-mi, pe aceştia îi vom numi înfrânaţi, îi vom încununa? Fireşte că nu! Pentru că înfrânarea înseamnă biruinţă asupra plăcerilor, în urma luptelor. De aceea, Hristos, pe cei care s-au născut fameni, dar şi pe cei care «s-au făcut eunuci», adică s-au făcut pe ei înşişi neputincioşi de a avea relaţii trupeşti (v. Matei 19, 12), nu-i încununează, tocmai pentru că nu s-au luptat” (Omilia 36, 2, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan).

3. Înfrânarea în afara Legii

Când cei doi soti se înfrânează din silă faţă de relaţia trupească, abstinenţa aceasta este socotită de Biserica noastră fărădelege, dar şi păcat, pentru că soţii dispreţuiesc binecuvântarea pe care le-a dat-o Hristos prin Taina Nunţii.

Biserica a hotărât şi pentru această situaţie epitimii din cele mai grele:

Sinodul din Gangra impune epitimia cea mai grea, a anatemei: „Dacă cineva rămâne fecior sau se înfrânează fiindcă are scârbă de nuntă, să fie anatema!” (Canonul 9). La fel hotărăsc şi canoanele 5 şi 51 ale Sfinţilor Apostoli.

Fărădelege este considerată şi înfrânarea care nu se face din înţelegere (1 Corinteni 7, 5). Pentru că: femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul lui, ci femeia (1 Corinteni 7, 4).

De pildă, chiar şi „făgăduinţă” să facă femeia pentru înfrânare provizorie sau pe viaţă (fără consimţământul bărbatului), aceasta înseamnă fărădelege şi nu are nici o valoare în sine (v. Numerii 30, 10). Fireşte că acelaşi lucru este valabil şi pentru bărbat.

Înfrânarea – primejdioasă?

Înfrânarea de o singură parte este şi primejdioasă. Ea poate provoca complicaţii nedorite soţului sau soţiei care rămâne lipsit fără voia sa (mai ales pe toată viaţa) de relaţiile intime: boli de nervi, agresivitate acută sau chiar demoralizare şi depresie. Şi, ceea ce este mai rău, poate duce chiar şi la adulter. Să nu vă lipsiţi unul de altul, îi sfătuieşte pe soţi Sfântul Apostol Pavel (1 Corinteni 7, 5). Şi, desigur, nu ca aceştia să se sature de plăceri fără limită, ci pentru ca să nu cadă în ispitele satanei, din pricina neputinţei lor (1 Corinteni 7, 5). De exemplu, soţia se înfrânează (chipurile, din evlavie) fără ca soţul ei să vrea acest lucru, şi devine pricină ca acesta să fie ispitit de satana. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că: „de multe ori diavolul îmbracă păcatul cu veşmântul evlaviei. Astfel, inspiră femeii dorinţa de înfrânare, sub masca evlaviei, în timp ce scopul lui viclean este să-l arunce pe bărbat în păcatul adulterului” (Comentariu la Evanghelia Sfântului Matei, 86, 4).

Şi dacă, în final, bărbatul cade în înfricoşătorul păcat al adulterului, responsabilitatea femeii înaintea lui Dumnezeu este foarte mare.

 

4. Relaţiile trupeşti sunt doar pentru naşterea de copii?

Relaţiile dintre soţi nu au drept scop exclusiv naşterea de copii, ci „uciderea” trupului, ca să nu-i ispitească satana şi să cadă în desfrânare (1 Corinteni 7, 5) (conform Sfinţilor Părinţi, cuvintele creşteţi şi vă înmulţiţi – Facerea 1, 28 deja s-au împlinit).

Sfântul Ioan Gură de Aur, sprijinindu-se pe afirmaţiile Sfântului Apostol Pavel, mărturiseşte cu tărie că scopul principal al nunţii este evitarea desfrânării. El scrie: „Nunta a fost dată pentru naşterea de copii, dar mai mult pentru stingerea aprinderii trupeşti. Îl am martor pe Sfântul Apostol Pavel, care spune: din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa (II Corinteni 7, 2). Deci spre evitarea desfrânării, şi nu spre naşterea de copii. Şi zice iarăşi Apostolul Pavel: «să fiţi unul cu altul, nu pentru ca să faceţi copii, ci ca să nu vă ispitească satana!» Înaintând, Apostolul nu spune: «dacă vor copii, să se căsătorească, ci: dacă nu se infrânează, să se căsătorească!» (1 Corinteni 7, 8-9).” (Despre Feciorie, XIX).

Cu siguranţă că prin aceste cuvinte Sfântul Ioan Gură de Aur nu exclude naşterea de copii şi, fireşte, nici nu recomandă evitarea ei. Pur şi simplu, vrea să sublinieze şi celălalt scop al nunţii, ferirea omului de desfrânare.

Prin urmare soţii care n-au dobândit copii nu sunt consideraţi nefericiţi de către Biserică (nefericiţi sunt bărbatul şi femeia care destramă căsătoria). „Ai copii, bucură-te! N-ai copii, bucură-te!” (Proverb popular).

Înfierea

Sfântul Cosma Etolianul, în situaţia lipsei copiilor, recomandă înfierea. El scrie: „Ia un copil sărac şi fă-l copilul tău duhovnicesc, ca să te bucuri şi să te desfeţi şi tu, şi să se bucure şi să se desfete şi acela. Pentru acel copil pe care ţi-l naşte femeia ta, Dumnezeu nu-ţi este dator cu har, pentru că o faci din patimă trupească, dar pentru acel copil sărac, ai de mii de ori plată de la Dumnezeu în sufletul tău, şi cinste de la oameni, pentru că îl faci cu voia ta fiul tău duhovnicesc” (Didahia II, 1, 37).

 

Read Full Post »

„M-am culcat şi am visat că viaţa era fericire. M-am trezit şi am văzut că viaţa este datorie. Mi-am făcut datoria, şi a venit fericirea.”

(R. Tagare, 1941)

Prolog

Mai fericit este a da decât a lua (Fapte 20, 35). Când primeşti, ţi se umplu mâinile, în timp ce atunci când dăruieşti ţi se umple sufletul! Când asuzi pentru celălalt, trupul oboseşte, dar sufletul tău se odihneşte. Viaţa înseamnă dăruire!

Şi nunta este o ofrandă, deci izvorul vieţii!

Lumânarea, atunci când nu se topeşte, nu luminează! Şi tămâia bine-mirositoare, dacă nu se topeşte în foc, nu scoate bună mireasmă! Şi soţul sau soţia, dacă nu se mistuie în îndatorire, nu luminează, nu scot mireasma cea bună.

Aş dori ca prezenta carte să-i ajute pe fraţii noştri întru Hristos, bărbaţi şi femei, să perceapă căsătoria lor ca pe o luptă duhovnicească, care-i va ridica pe înălţimi, pe culmi, către cer. Amin.

Lămuriri

Familia nu este alcătuită din maşini neînsufleţite, cărora le apeşi butonul de pornire şi toate merg „ceas”, ci din oameni sensibili, care sunt măcinaţi de patimi şi de neputinţe. Acest aspect de simbioză, de comuniune, ar trebui să-l avem întotdeauna în vedere. Altfel, vom cere de la celălalt să se supună voii noastre cu aceeaşi uşurinţă cu care roboţii neînsufleţiţi ne execută comenzile!

„Să-l înţelegem pe celălalt, în măsura în care ne înţelegem pe noi înşine.” (Jung) De aceea, „cel mai bun medic este cel care a fost încercat de boală” (Platon). Acelaşi lucru este valabil şi pentru boala noastră duhovnicească. Cel mai bun medic este cel care s-a

vindecat, care s-a izbăvit de patimile şi de neputinţele lui, adică sfântul. Aceasta înseamnă că el este „specialistul” în problemele căsătoriei, nu cel căsătorit, nici cel necăsătorit.

Câti oameni căsătoriti din lumea aceasta îşi conduc familiile ca pe propriul automobil neînsufletit! Câti înţelepţi, câţi cercetători ai iumii acesteia se poartă inuman cu soţia sau cu soţul lor, destrămându-şi familiile!

Cât de frumos şi de duios vorbeşte despre relatiile dintre soti Sfântul ieromonah Cosma Etolianul! El grăieşte: “Bărbatilor, luati seama să nu le priviţi pe femeile voastre cu ochi sălbatici!” Şi la fel fac şi Sfântul Ioan Gură de Aur, şi Sfântul Grigorie Teologul în epistola către Olimpiada, fiica lor duhovnicească.

Nu suntem sfinţi, ci pur şi simplu în cartea aceasta doar ne ocupăm de Taina cea mare a Căsătoriei, avându-i drept îndrurnători pe Sfinţii Părinţi. Prin ea nădăjduim să se întărească puţin această legătură sfântă, pentru că; în zilele noastre rele, multe se întâmplă

 

1. Căsătoria: întregirea firii

Şi a grăit Dumnezeu: nu este bine să fie omul singur! (Facerea 2, 18). Luaţi aminte că n-a grăit primul om: „Nu mă simt bine singur!”, ci Dumnezeu Înţelepciunea a grăit că nu este bine să fie singur Adam, cel plăsmuit de Însuşi Dumnezeu, Care l-a sălăşluit în paradisul minunat, pe care l-a creat în mod special pentru acesta (v. Facerea 2, 8). Adam a fost şi un mare sfânt, un văzător de Dumnezeu, Îl privea pe Creator şi grăia cu El. Oh, pentru acest Adam, Dumnezeu a socotit că nu era bine să fie singur, fără tovarăşul lui! Creatorul, fiind şi Atotcunoscător, a ştiut că Adam, la un moment dat, Îi va cere însoţitor, o tovărăşie omenească. Şi ca să nu simtă de timpuriu golul, singurătatea, Dumnezeu S-a apucat şi a creat-o pe Eva. Şi nu direct din pământ, aşa cum l-a plăsmuit pe Adam, ci din mijlocul trupului, din coasta lui Adam [v, Facerea 2, 12), ca s-o simtă ca fiind a lui, trup din trupul lui, os din oasele lui. Şi a simţit-o în acest fel! (v. Facerea 2, 23).

Cele de mai sus ne arată că omul, oricât de sfânt ar fi (cine era mai sfânt decât Adam în Rai?), are nevoie, în afară de prezenţa dumnezeiască nevăzută, şi de prezenţa omenească văzută. Simte nevoia să aibă lângă el un om de-al lui, să-l privească, să-l atingă, să-l asculte, să se plece asupra lui şi să-i arate iubire (amintiţi-vă că Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos l-a însărcinat pe Sfântul Ioan să se îngrijească de Preacurata Sa Maică (v. Ioan 19,27). (Gândiţi-vă la pustnici, la martiriul lor!)

Atractia

Un părinte a îmbrăţişat monahismul împreună cu fiul său, pe atunci încă la vârsta prunciei. După ani, s-au coborât amândoi în cetate. Tânărul, acum călugăr, se găsea pentru prima dată în mijlocul cetăţii. Şi a simţit că se găsea în altă lume. A văzut pentru prima dată şi câteva femei mergând prin cetate. Le-a privit oarecum curios şi a întrebat:

– Tată, cine sunt aceşti oameni?

– Călugări care trăiesc în lume, i-a răspuns părintele său, nevoind să-i aducă gânduri viclene.

Şi fiul i-a zis:

– Să luăm cu noi în pustiu un astfel de călugăr, aşa, pentru tovărăşie!

Ce l-a făcut pe călugăr să se „lipească de femeie”? Însăşi firea lui! Femeia este ieşită din bărbat (v. Facerea 2, 21), aşadar acestuia îi lipseşte ceva. El simte că are ceva lipsă şi de aceea caută, cercetează, ca să afle partea lui pierdută. Dar şi femeia, la rândul ei, caută să-şi afle izvorul, locul, originea ei. Şi, astfel, între ei există o căutare reciprocă, ascunsă, un magnetism îmbietor.

Pe această” taină” se sprijină căsătoria, ceea ce înseamnă că ea reprezintă completarea firească a bărbatului cu femeia. În căsătorie, firea omenească îşi găseşte plinătatea ei. „Deoarece firea noastră era neîntregită, a apărut căsătoria. Prin aceasta, ceea ce lipseşte unuia este completat de celălalt” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 19, 1, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan). În spatele acestei atracţii hedoniste, înnăscută şi nestinsă, dintre bărbat şi femeie mocneşte întotdeauna dorinţa pentru unirea trupească, care în orice moment se poate concretiza, poate primi „trup şi oase”. Şi, câtă vreme omul poartă trup, mocneşte mereu înăuntrul lui această dorinţă. El este întotdeauna atras spre această plăcere, „alunecă” precum şarpele de apă şi, aşa cum spunea cu înţelepciune arhimandritul Epifanie Teodoropoulos (†1989), problema trupului va fi rezolvată definitiv doar de lespedea mormântului.

Dumnezeu, ca să-l păzească pe om de pofta desfrânată (în afara nunţii), a întemeiat căsătoria. Adică, dacă nu poţi să-ţi stăpâneşti trupul, ţi se îngăduie să guşti legitim plăcerea doar înăuntrul căsătoriei: pentru desfrânare, fiecare să aibă femeia lui (1 Corinteni 7, 2).

1 De aceea, conform ultimelor studii, căsătoria (se înţelege că este vorba de cea reuşită) este benefică sănătăţii. Cel căsătorit are mai puţine probabilităţi să fie lovit de angoasă sau de depresie. („Cotidianul”, 15.2.2010) Şi nu numai, dar, chiar dacă suferă de vreo oarecare boală sufletească, este posibil ca prin căsătoria reuşită boala să se vindece, sau prin căsătoria nereuşită să se înrăutăţească. Medicul psihopatolog Paul Toumie nu ezita să mărturisească: . De mic aveam fobii şi eram capricios, dar soţia mea mi-a devenit cel mai bun psihoterapeut!” (n. a.)

 

Nuntă – feciorie

Cele de mai sus relevă faptul că omul are din fire înclinaţia către căsătorie. Însăşi firea îl îndeamnă spre aceasta. A nu se căsători este împotriva propriei firi, înseamnă a se opune acesteia, rămânând lipsit. Astfel, monahismul este o stare care depăşeşte firea, este supra-firesc. Şi tocmai de aceea este vrednic de admiraţie! (Scara, Cuvântul 15, 4). Prin urmare monahismul nu este harisma firii, ci a voinţei. Voinţa (puterea) intervine şi îmblânzeşte înclinaţia (firea) către căsătorie. Cine poate înţelege, să înţeleagă – este deviza Mântuitorului nostru Iisus Hristos (v. Matei 19, 12).

2. Alegerea

Rabinii înţelepţi sfătuiau: „Să ezitaţi mult înainte să vă alegeţi soţia! Să nu vă gândiţi la frumuseţe, căci aceasta trece. Cândiţi-vă la familie!”

Te căsătoreşti ca să devii fericit, nu ca să fii nefericit. Totul constă nu în a te căsători, ci în a deveni fericit prin nuntă. Şi vei fi fericit când vei găsi un tovarăş bun. Cel care şi-a găsit o soţie bună şi-a îndulcit viaţa lui (Pilde 18, 22). Totul în căsătorie ţine de cele dinaintea nunţii. Acum ţii în mâini cheia fericirii tale!

„Dacă urmează să călătoreşti, roagă-te o dată, dacă trebuie să mergi la război, roagă-te de două ori, dar, dacă urmează să te căsătoreşti, roagă-te de trei ori!” (Proverb).

 

 

 

„Să vedem dacă ne potrivim”

Aşa spun astăzi tinerii, când vor să se căsătorească. Şi, sub pretextul acesta, amână căsătoria sau chiar convieţuiesc în păcat, chipurile, poate se vor găsi. Dar cine poate spune că l-a găsit pe celălalt? Sub acest aspect nu ne potrivim nici cu fratele nostru, cu care am crescut şi ne-am dezvoltat în acelaşi mediu familial. Nu ne găsim nici pe noi înşine! (De câte ori afirmăm cu convingere şi repetăm, dar astăzi facem într-un fel, iar mâine în alt fel?!) Şi ne vom potrivi cu o persoană străină?

Ar trebui să cântărim lucrurile bine, căci fiecare om este o personalitate unică şi irepetabilă. Există şase miliarde de oameni? Există şi şase miliarde de personalităţi irepetabile.

Plecând de la aceste premise, oricât ai căuta, nu-ţi vei găsi un tovarăş cu care să te potriveşti la modul absolut, să ai aceeaşi gândire, aceleaşi dorinţe, aceeaşi voinţă! Nu vei găsi! „Nepotrivirea de caracter” (cauza divorţului) este un fapt real.

Criteriile alegerii

Desăvârşit este singur Dumnezeu, chiar şi sfinţii au neputinţe, cu atât mai mult noi, oamenii lumeşti şi pătimaşi. De aceea, să fii sigur că soţul pe care-l cauţi va avea propriile sale patimi şi neputinţe.

Bineînţeles că aceasta nu înseamnă că omul este alcătuit doar din patimi, neputinţe şi nimic altceva (ar fi vai de el). În paralel, are şi virtuţi înnăscute (Scara, Cuvântul 26, 41) (cu excepţia faptului dacă a încetat să fie om). Şi primele virtuţi de frunte care-l înfrumuseţează sunt smerenia şi bunătatea, mai ales bunătatea: „un dram de bunătate valorează mai mult decât sumedenie de cunoştinţe”] (Proverb). Şi iarăşi: „De frumuseţe ţi se face lehamite după patruzeci de zile, de bunătate nu te saturi nici după patruzeci de ani” (Proverb). Omul lipsit de iubire şi de smerenie este nepotrivit (primejdios) pentru familie (şi nu numai pentru ea … !).

„Primeşte sfaturi?”

Un părinte a logodit-o pe fiica sa.

Plin de bucurie, a vestit evenimentul unei bătrâne înţelepte în vârstă de optzeci de ani:

– Fiica mea ia un flăcău cu studii, cu serviciu bun!

– ??? ….

– Mamaie, mă auzi? Am logodit-o pe fiica mea. Se căsătoreşte cu un tânăr instruit, cu salariu bun, ce să-ţi spun …

– Primeşte sfaturi? l-a întrebat bătrâna. Pentru că, dacă nu primeşte sfaturi de la părinţi, de la preoţi, de la părinţii duhovnici, este stăpânit de o trufie „exemplară”! Şi va trebui să te temi de un asemenea om!

Înainte să te căsătoreşti, ochii tăi să fie larg deschişi. Când te căsătoreşti, să fie pe jumătate închişi!” (Proverb). Să nu fie înainte de nuntă deschişi pe jumătate, şi după aceea larg deschişi!

3. Căsătorie cu „peţire” sau „din iubire'”?

In vechime, în marea lor majoritate căsătoriile se făceau „cu peţire”, „cu înţelegere”. Părinţii rânduiau din culise nunta copilului lor (se pare că acelaşi lucru îl prescrie şi Legea mozaică – Ieşirea 22, 17)

Şi primul lucru pe care îl întrebau despre nora candidată era: „Este gospodină? Este dintr-o familie bună?”, pentru că ceea ce ,,îi ardea” întâi de toate era să-şi creeze o familie. Astăzi, primul lucru pe care îl întreabă este:

„Cum arată? Este frumoasă?” Rar se întreabă dacă este din familie bună, şi mai niciodată dacă este gospodină. Mai mult, în vechime, mirii nu aşteptau să se găsească unul pe altul. Ceea ce era să se întâmple se întâmpla.

Astăzi, lucrurile s-au schimbat. Majoritatea covârşitoare a tinerilor au repulsie faţa de căsătoria făcută „prin peţire”, „prin înţelegere”. Tinerii doresc să-şi găsească de unii singuri partenerul (prin mijlocirea iubirii). Este dreptul, alegerea lor. Însă ceea ce are importanţă în fond nu este dacă se vor căsători „din iubire” sau „din înţelegere”, ci dacă soţul ales va fi bun. Statisticile ne spun că nunţile care se încheie „prin înţelegere” sunt mai statornice, mai trainice, decât cele care se fac „din iubire”, şi aceasta pentru că alegerea tovarăşului se face în primul caz prin raţiune, şi nu prin sentiment. Candidatul la căsătorie nu este cu capul în nori, ci cu picioarele pe pământ. Aşa cum îl percepe pe tovarăşul său acum, înainte de nuntă, îl va percepe şi după aceea. În timp ce în căsătoria „din iubire” o ia înainte sentimentul nebunesc.

Legătura

„Când dragostea intră în inimă, mintea fuge din cap!”, spune o vorbă din popor. Adică raţiunea este pervertită de sentiment şi denaturează situaţia. Drept urmare, cel îndrăgostit o vede pe tovarăşa sa nu aşa cum este, ci aşa cum ar dori să fie. Este vorba despre o stare patologică.

În timpurile recente, specialiştii s-au preocupat de fenomenul îndrăgostirii şi au ajuns la concluzia că es- . te vorba despre nebunie. În mod concret, ziarul „Cotidianul” a publicat articolul cu titlul: „Creierul îndrăgostit este schizofrenie”, al lui Benedict Carey, de la „New York Times”, care demonstrează prin documente că, într-adevăr, îndrăgostirea este o boală a creierului! Fragmente din acest articol: „Dragostea este nebunie, un amestec de pasiune, demenţă şi tulburare obsesivă, care-l înstrăinează pe cel îndrăgostit de cei din jur, îi schimbă comportamentul şi caracterul, şi-l face de nerecunoscut. [ … ] Neurologii deţin reprezentri ale creierului îndrăgostit, în faza lui delirantă. Cercetătorii americani susţin că dragostea este o necesitate biologică, diferită de excitaţia sexuală. Ea se aseamănă cu foamea, cu setea, cu nevoia de narcoticel”

Studiul explică faptul că iubirea poate să cuprindă în egală măsură şi sentimente extremiste şi opuse, precum euforia, angoasa şi mânia, pentru că, atunci când ne pierdem obiectul dorinţei, dragostea se intensifică. „Când eşti îndrăgostit îţi pierzi controlul, logica, explică un antropolog de la Universitatea Rogers. Comportamentul pe care îl are cel îndrăgostit este dincolo de limitele logicii” („Cotidianul”, 1.6.2005, p. 11).”

Câtă vreme durează „dragostea”, relaţiile interpersonale sunt „roze”, romantice, însă sentimentul are şi „termen de valabilitate”. El îşi va face jocul şi va pleca (altfel, nici o relaţie şi nici o căsătorie nu s-ar destrăma). „Căsătoria este mormântul iubirii.” (Victor Hugo) Şi atunci creierul fugar se reîntoarce în cap şi omul vine cu picioarele pe pământ, la cruda realitate. Atunci, băiatul sau fata nu te vor mai atrage, ci ţi se vor părea nişte străini, nişte persoane anoste. Este posibil să-l percepi pe celălalt chiar ca pe un diavol, pe cel pe care înainte îl priveai ca pe un înger, şi să te gândeşti serios la despărţire. „Când m-am căsătorit am ştiut că m-am îndrăgostit de doi ochi verzi, minunaţi! N-a durat mult însă ca să înţeleg că m-am căsătorit cu o fată întreagă!”, spunea un bărbat divorţat.

Înţelegerea

L-ai aflat, l-ai descoperit pe tovarăşul alături de care vei trăi toată viaţa. Însă există o problemă nerezolvată: încheierea „contractului”. Adică, va trebui să discutaţi condiţiile convieţuirii. Caracteristici: nu sunt înger, ci om cu neputinţe. Deci accepţi să trăim toată viaţa împreună? Mă vei suporta în momentele grele? Eşti pentru familie, pentru o familie cu mulţi copii? Vom trăi o viaţă creştinească? Ne vom ruga? Vom merge la biserică în fiecare duminică? Vom ţine posturile? Ne vom mărturisi, dacă este cu putinţă, la un duhovnic comun? Cum vom folosi banii noşti? Vom avea banii în comun? Care vor fi relaţiile noastre cu părinţii? etc … După aceea veţi merge la biserică şi veţi declara oficial (la ceasul depunerii „jurământului” – al ritualului Tainei) hotărârea voastră comună de a trăi împreună pe viaţă şi neîncălcând condiţiile de mai sus. Şi cine încalcă chiar şi o condiţie din contract, adică cine nu respectă propria „semnătură” (consimţământul lui), va fi marele vinovat.

4. Relatiile înainte de căsătorie

Ti-ai ales-o pe viitoarea tovarăşă, dar ia seama că nu este încă soţia ta! Va fi, dar este posibil şi să nu fie, căci se întâmplă multe. Când tatăl şi mama ei ţi-o dau în biserică şi se săvârşeşte Taina, atunci va deveni soţia ta!

Păcatul

Astăzi, relaţiile intime înainte de nuntă au devenit ceva obişnuit în viaţa tinerilor noştri. Desigur că şi tinerii aduc propriile argumente. Însă despre ceea ce este păcatul nu hotărâm noi, nu hotărăsc patimile şi dorinţele noastre, ci Hristos, Care este Legiuitorul şi Care grăieşte foarte limpede:

 

Oricine se uită la femeie poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui (Matei 5, 28).

Prietene, vezi că Hristos nu-ţi îngăduie să priveşti” trupeşte” nici o femeie (fireşte, în afară de femeia ta, cu care te-ai căsătorit), cu atât mai mult să săvârşeşti păcatul în chip practic cu ea! Dar de ce? Pentru că Hristos te doreşte stăpân al instinctelor de jos, şi nu robul lor. Te doreşte atlet, luptător! (Ca să faci sex nu este nevoie de luptă, ci, dimpotrivă, de opusul acesteia; pentru înfrânare este necesară lupta!) Viaţa primeşte sens prin ţinerea poruncii dumnezeieşti, şi nu prin dispreţuirea ei (în situaţia de faţă prin stabilirea de legături intime înainte de nuntă).

Temelia fragilă

La Târgul Etnic al Religiilor cu participare internaţională din America, s-a realizat un sondaj de opinie referitor la relaţiile înainte de nuntă şi la nunta reuşită. Şi s-a demonstrat că relaţiile înainte de căsătorie nu contribuie la reuşita acesteia. În mod concret: căsătoria celor care avuseseră relaţii înainte de încheierea mariajului, spre deosebire de a celor care nu avuseseră, era fragilă, înregistrându-se în primul caz cu 50% la sută mai multe divorţuri.. Desfrânarea (relaţia trupească înainte de nuntă) nu este nuntă, nici nu constituie un punct de plecare bun pentru încheierea unei căsătorii.” (Sfântul Vasile cel Mare, Canonul 26).

Campania împotriva relatiilor înainte de căsătorie

Se pare că guvernul american (2007) a înţeles că relaţiile înainte de căsătorie, printre altele, sunt şi primejdioase pentru sănătatea tinerilor, şi s-a însărcinat să lupte împotriva lor. Astfel, citim titluri precum: „Războiul SUA împotriva relaţiilor înainte de nuntă: Bush impune şi înfrânarea maturilor”. „De anul acesta guvernul lui George Bush plănuieşte să pună în practică promovarea înfrânării şi educaţia sexuală la americanii majori, Campania cu denumirea: «abstinence only» (doar abstinenţa), care se adresa până acum doar adolescentilor, recomandând retinerea de la sex din motive morale şi de sănătate, se va adresa mai ales tinerilor maturi, cu vârste cuprinse între 19 şi 29 de ani.”

Campania este sponsorizată printre altele de către statul american, care din 1996 şi până astăzi (2007) a dispus pentru scopul acesta aproximativ 1,1 miliarde de dolari. Cu lozinci precum: „it’s great to wait!” („este mare lucru să aştepţi”), inspiratorii campaniei se străduiesc să convingă tineretul Statelor Unite ale Americii că reţinerea de la sex este cel mai bun mod de a evita problemele care pot să reiasă din activitatea sexuală, ca de exemplu: sarcina nedorită sau bolile cu transmitere sexuală. Mesajul campaniei, după cum sustine Gwen Horn din Serviciul Naţional de Sănătate, este următorul: „mai bine este să aştepte cineva până la căsătorie, şi cea mai bună garanţie pentru aceasta este înfrânarea”, În ultimii ani s-au redus substantial relatiile sexuale înainte de căsătoie la tinerii din Statele Unite (ziarul ”Investitorul”, 27-28/1/2007).

1. Nunta este cinstită (Evrei 13, 4)

Cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat! (Evrei 13, 4).

Nunta este cinstită şi patul matrimonial este curat de păcat, adică relaţiile dintre soţi. Datorită binecuvântării Bisericii, ele sunt curate, lipsite de păcat’. Drept urmare, cuplul poate să coabiteze fără mustrări de conştiinţă şi vinovăţie. Sfântul Apostol Pavel scrie: Cât despre cele ce mi-a scris, bine este pentru om să nu se atingă de femeie. Dar, din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa, şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său. Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului. Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. Să nu vă lipsiţi unul de altul decât cu bună învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neinfrânării voastre. Şi aceasta o spun ca un sfat, nu ca o poruncă. Eu voiesc ca toţi oamenii să fie cum sunt eu însumi. Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul aşa, altul într-alt fel (1 Corinteni 7, 1-7).

 

Cel care socoteşte relaţiile dintre soţi spurcate primeşte din partea Bisericii epitimii grele, pentru că dispreţuieşte binecuvântarea ei. Clericul este caterisit, mireanul este afurisit (Canonul 51 al Sfinţilor Apostoli). Sinodul din Gangra dă o epitimie şi mai grea: anathema, „Dacă cineva aduce reproşuri nuntii, să fie anatema!” (Canonul 1) (n. a.).

 

 

„Să convieţuiţi cu bună cuviinţă”

Prin faptul că Biserica binecuvântează unirea trupească înăuntrul căsătoriei nu înseamnă că sunt îngăduite toate. Sfântul Cosma Etolianul îi sfătuieşte pe cei căsătoriţi: „să convieţuiţi cu bună-cuviinţă, ca nişte creştini” (Predici 2). Cele neîngăduite constituie un păcat grav şi primesc mustrare. Şi una dintre cele mai mari binefaceri pe care le poate oferi soţia bună soţului ei este să-l împiedice de la astfel de păcate.

Icoanele

Unii soţi evlavioşi îşi pun probleme dacă ar trebui să aibă icoane în dormitorul lor. Răspunsul este da! Tocmai pentru că relaţiile lor nu constituie păcat. Şi dacă aceste legături au drept scop naşterea de copii, atunci dobândesc sfinţenie, pentru că aduc pe pământ un om, încă un „chip” al lui Dumnezeu, înmulţind astfel pe fiii şi mădularele împărăţiei Lui, aşa cum spunea arhimandritul Sofronie (t1993), stareţul Mănăstirii Sfântul Ioan Botezătorul din Essex, Anglia.

Şi chiar dacă nu există icoane în casă, Dumnezeu este pretutindeni şi întotdeauna prezent, fie că-L vedem sau nu, prin mijlocirea icoanelor. Prin urmare, trebuie ca întotdeauna să lucrăm ca şi cum am avea în faţă sfânta Lui icoană, aşa cum făcea Prorocul David (v. Psalmul 15, 8).

 

 

Read Full Post »

Unii spun asa: Eu sunt prea pacatos ca sa ma mai pot mantui”. Trebuie sa tinem cont de cuvintele Mântuitorului care a spus: Nu cei sănătoṣi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi… eu n-am venit să chem pe cei drepti, ci pe cei păcătosi la pocăintă” (Matei 9:12-13). „Dar Dumnezeu Îṣi arată dragostea Lui fata de noi prin aceea ea Hristos a murit cand noi eram înca păcătoṣi” (Romani 5:8). Multa nadejde ne dau ṣi cuvintele Sfantului prooroc Isaia: „Veniti sa ne Judecam, zice Domnul. De vor fi pacatele voastre cum e cârmâzul, ca zapada le voi albi, ṣi de vor fi ea purpura, ea lâna albă le voi face” (Isaia 1: 18).

Sunt multi oameni care sunt cu mult mai răi decat mine … Acestor credinciosi trebuie sa le spunem ca între  oameni: „Nu este drept nici unul” (Romani 3: 10) ṣi că „Cine va păzi toata legea, dar va greṣi într-o singura poruncă, s-a facut vinovat fata de toate poruncile” (Iacov 2: 10). Aceasta afirmatie ca ei sunt mai buni decat altii este o lauda, este mandrie ṣi iata ce spune Sfantul Apostol Pavel despre aceasta: „Iar cel ce se leudă, în Domnul sa se laude. Pentru că nu cel ce se leudă, singur este dovedit bun, ci acela care îl laudă Domnul” (2 Corinteni 10:17-18).

Eu am amanat de prea multe ori pocăinta … Sfantul Apostol Petru ne vorbeste despre îndelunga răbdare a lui Dumnezeu: Domnul… îndelung rebdă pentru voi, nevrând să piară cineva, ci toti sa vina la pocăinţă” (2 Petru 3:9).

iar Sfantul Apostol Pavel este parca si mai încurajator: „La vreme potrivita te-am ascultat ṣi în ziua mântuirii te-am ajutat; iata acum vreme potrivită, iata acum ziua mântuirii” (2 Corinieni 6:2).

 De aceea, precum zice Duhul Sfant: „Daca veṣi auzi astăzi glasul Lui, nu vă învârtoṣaţi inimile voastre, ca la răzvrătire în ziua ispitirii” (Evrei 3:7-8).

Inima mea este prea împietrită ca sa mă mai pot mântui .

Deci, decii este cineva în Hristos, este faptură nouă; cele vechi au trecut, iata toate s-au facut noi” (2 Corinteni 5:17). lar prin Sfantul prooroc lezechiel ne spune Domnul Dumnezeu: „Va voi da inima nouă si duh nou vă vo da, voi lua din trupul vostru inima cea de piatra si vă voi da inima de carne. Pune-voi înlauntrul vostru Duhul Meu ṣi voi face ca sâ umblaţi după legile Mele ṣi să păziţi ṣi să urmaţi rânduielile Mele” (lezechiel 36:26-27).

• Mă voi pocai mai tarziu, la batrâneţe

„Nu te lăuda cu ziua de maine, ca nu stii la ce poate da nastere” (Pildele lui Solomon 27:1). „Cautati pe Domnul cat Îl puteţi gasi, strigaţi către Dânsul cât El este aproape de voi. Cel rău. să lase calea lui si omul nelegiuit vicleniile lui si sa se întoarcă spre Dornnul, căci El se va milostivi de dânsul” (Isaia 55:6-7).

• Îmi este teama ca îmi voi pierde prietenii dacă vor vedea ca vreau să mă mântuiesc. Domnul Iisus Hristos a spus: ” Voi suteţi prietenii Mei, decâ faceti ceea ce va poruncesc” (loan 15:14). “Nu stiţi ca prietenia lumii este duṣmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi sa fie prieten cu lumea se face vrajmaṣ lui Dumnezeu” (Iacov 4:4).

Există oameni ca merg la Biserica ṣi totuṣi sunt răi ṣi păcătoṣi.

lata ce ne îndeamna Sfantul Apostol Pavel în Epistola catre Romani: ” … fiecare dintre noi va da seamă despre sine lui Dumnezeu. Deci sa nu ne mai judecem unii pe alţii, ci mai degrebă judeceti aceasta: Sa nu dati fratelui prilej de poticnire sau de sminteelii” (Romani 14:12-13).

lar Sfantul Evanghelist Matei zice: “Nu judecaţi, ca sa nu fiti judecaţi. Caci cu judecata cu care judecatii, veti fi judeceti si cu masura cu care masurati, vi se va masura, De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, si berna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întai berna din ochiul tău si atunci vei vedea sa scoti paiul din ochiul fratelui tău” (Matei 7:1-5). De aceea tuturor celor care sunt în înselare în ceea ce priveste scopul vietii noastre crestinesti trebuie sa le spunem ca:

Alta este viata decât aceea pe care în mod obisnuit ṣi-o închipuie oamenii;

Altul este omul însuṣi, decat acela ce se închipuie el;

Altul este adevarul, decât acela pe care ṣi-l închipuie mintea omenească.

Read Full Post »

Older Posts »