Despre mărturisirea şi ispăşirea păcatelor

Mărturisirea şi ispăşirea păcatelor – sunt două lucruri diferite.

Iată cum avem noi păcatele:

1. – unele mărturisite, adică spuse înaintea lui Dumnezeu, sub patrafir la preotul duhovnic, şi altele nemărturisite. Pentru păcatele mărturisite căpătăm canonul de pocăinţă. De obicei canonul sau pocania e chiar leacul păcatului aceluia. Şi fiindcă cuprinde întrînsul o osteneală oarecare, fie pentru trup, fie pentru suflet, osteneala aceasta se numeşte ispăşire; iar fiindcă pe tine te mustră cugetul şi de aceea ai alergat la spovedanie să capeţi liniştire, sigur că vei primi cu bucurie şi pocania (canonul). De aceea această osteneală după care ai venit, de bună voie, se cheamă ispăşirea de bună voie.

Mulţi v-aţi mărturisit păcatele voastre şi totuşi cugetul vă mustră. Oare de ce? De aceea, că ori nu aţi primit leacul după mărimea rănii, ori că l-aţi primit, dar nu l-aţi făcut. Şi vă mai mustră cugetul chiar şi după ce aţi împlinit toată pocăinţa şi după ce veţi fi ispăşit păcatul acela, pentru că mai sunt şi păcate nemărturisite, şi până ce nu le veţi mărturisi pe toate şi nu veţi ispăşi de bună voie toate, nu veţi putea avea pace cu pârâşul vostru. Căci cugetul nostru când ne mustră pentru păcatele noastre, să ştiţi că e glasul lui Dumnezeu în noi. Dacă noi am fi cum trebuie, glasul acesta al lui Dumnezeu în noi ne-ar învăţa tainele lui Dumnezeu şi ne-ar răpi în Rai încă pe pământ fiind, dar nu poate de mulţimea şi de greutatea păcatelor noastre. De aceea ne tot mustră, că doar, doar, ne vom apuca de lucrul ispăşirii şi al curăţirii.

Cugetul e veriga lui Dumnezeu şi de Dumnezeu pusă în noi, de care agaţă Dumnezeu mila Sa şi ne atrage la Sine. Ne-ar cuprinde Dumnezeu cu totul şi ne-ar îmbrăca în lumină, însă nu găseşte în noi loc curat de care să ne cuprindă decât această singură verigă. Nu tânjim noi spre Dumnezeu, cum tânjeşte Dumnezeu spre noi. Pe noi dragostea lui Dumnezeu ne arde. Până când încă mai zăbovim în păcate şi nu ne desfacem de ele, dragostea lui Dumnezeu spre noi ne este foc arzător, iar apucându-ne de ispăşirea păcatelor, ni se face bucurie şi pace şi lumină dumnezeiască.

Dragostea arde relele. Fericit e cine o are!

2. – Cu păcatele nemărturisite are Dumnezeu altă socoteală; tot socoteală milostivă, însă pe noi ne ustură. Ştiind Dumnezeu nătângia noastră, nu ne lasă părăsiţi în întunericul necunoştinţei, ci ne trimite necazuri sau pocanie (canon) fără voie. Asta-i ispăşirea de nevoie: dureri, pagube, vrajbe, tulburări, copii slabi şi orice altă suferinţă care ne îndoaie cerbicia.

Ispăşirea de nevoiee, de obicei, mai aspră decât ispăşirea de bună voie, pentru că şi păcatele nemărturisite sunt mai grele decât cele mărturisite de bună voie. Cu toate acestea, tu, în neştiinţa ta, te poţi împotrivi rânduielii lui Dumnezeu şi ceea ce îţi trimite Dumnezeu spre ispăşire să strici şi să întorci spre mai mare osândă, – căci toate le poate Dumnezeu fără tine dar ca să te mântuiască din lumea aceasta nu vrea fără tine. Nici tu nu te mântuieşti fără mâna lui Dumnezeu şi nici Dumnezeu nu te ridică dacă nu-I întinzi şi tu mâna ta. Destul îţi este că te cercetează mereu şi atât de mult te roagă!

Hotărâţi-vă astăzi şi mărturisiţi-vă şi cele nemărturisite ale voastre, căci acelea-s verigile diavolului în care îşi prinde el cârligele. Luaţi seama că dacă nu vom rupe de la noi lucrurile diavolului, nu vom scăpa de ghearele iadului care într-aceste verigi se află. Aceasta-i mâna neagră a satanei care ne ia de minte să nu ne îndreptăm viaţa, ba, dimpotrivă, să lovim cu ocări milostiva mână a lui Dumnezeu. Chiar când Dumnezeu ne întinde mâna, – satana ne împinge s-o scăpăm. Voi vă speriaţi când auziţi aceasta, însă ori de câte ori blestemaţi când aveţi necazuri, să ştiţi că lucrul acesta îl faceţi: loviţi cu ocări mâna lui Dumnezeu în dauna voastră, atrăgându-vă urgia lui Dumnezeu!

Aceştia sunt cei ce osândesc păcatele altora şi nu le văd pe ale lor, vor cădea şi ei întocmai, pentru că nu s-au rugat, ci au judecat!

Ori de la toţi cei ce se împotrivesc lucrului lui Dumnezeu în lume, de la toţi aceştia se duce Duhul Adevărului şi intră într-inşii duhul satanei, care li se face dumnezeul lor: „N-au crezut adevărului şi nu l-au primit; iată le-a trimis Dumnezeu lucrarea minciunii, să o creadă pe aceasta … şi să fie osândiţi” (II Tesaloniceni 2, 10-12). Aşa se nasc toţi sectanţii (mucării) pe lume şi vine urgia lui Dumnezeu peste ei.

Alunecarea în păcate e o taină a rânduielii nevăzute. Unii cad din neştiinţă, alţii din amăgirea firii; unii din ispita diavolului, alţii că-i părăseşte Dumnezeu o vreme ca să-I cunoască lipsa şi, în sfârşit, căderea cea mai mare este cea din urgia lui Dumnezeu.

Împotriva mâinii întinse a milei lui Dumnezeu poţi să dai până şi cu copita dar împotriva urgiei mâniei Lui nu mai poţi face nimic.

În una din lucrările Părintelui Arsenie Boca, este consemnat lucrul acesta: „În zilele acestea mai de pe urmă, când şi nouă ni se pare «că de acum vremea s-a scurtat», cercetând firea durerilor, am aflat desfrânarea încleştându-i pe oameni şi lucrându-le de zor dărâmarea în întindere şi adâncime. Iar pe de altă parte preoţii vremilor noastre n-au mai urmărit (aceasta) ca păcat şi ca atare să o măture afară din Taina lui Dumnezeu, adică din căsătoria creştină şi nu numai). Aşa se face că: „vai peste vai va fi şi veste peste veste va fi şi se va căuta vedenie de la prooroc, (dar) lipsind preotului cunoştinţa legii şi bătrânului sfatul” (Iezechiel 7,26), oamenii orbecăiesc în mulţimea neştiinţei şi a lipsei de sfat, care s-a întins ca o noapte de osândă peste bieţii oameni, în care dorm liniştiţi somnul de primejdie, de bună credinţă, precum că aceea nu-i păcat. Dar fiind rânduit să văd şi să ascult mereu durerile oamenilor – care le vin de pe urma păcatelor şi a lipsei de sfat – şi ajungând adeseori una cu durerea lor, într-o zi slujind Sfânta Liturghie şi rugându-mă: «Pentru pacea a toată lumea şi pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu biserici», aud deodată în urechea dinlăuntru înfruntarea aceasta:

– Nu te ruga de Mine să le dau pacea, roagă-te de oameni să-şi schimbe purtările, dacă vor să mai vadă pacea pe pământ. Şi am înţeles pe urmă mai multe lucruri. Drept aceea, ascultător poruncii, trebuie să strig tare cuvântul Scripturii, ca o sunare de alarmă că «Dumnezeu vesteşte acum pe oameni, ca toţi de pretutindeni să se pocăiască» (Fapte 17,39). Adică să vie la viaţă curată şi la învăţătura dreptmăritoare a Bisericii lui Hristos; iar când vremea o va cere, să le mărturisească cu preţul vieţii, netemându-se de moarte.” Şi cu atât mai puţin duhovnicii în scaunul duhovniciei, dacă vor să se mântuiască.

Foarte adesea mă uit la voi, cum venind de la depărtări mari, după nopţi de osteneală, cu pâinea săracului în straiţă (traistă), alergaţi la mănăstire şi rămâneţi zile de-a rândul ca să auziţi cuvânt.

Dacă cineva s-ar uita la voi prin paginile Sfintei Scripturi ar spune cele zise de proorocul Agheu către zidarii care nu mai mergeau la Biserică şi nu mai voiau să zidească templul din Ierusalim. Aceste cuvinte vi se potrivesc şi vouă. Şi tot din cauza aceasta vi se întâmplă ceea ce spuneam, că vă osteniţi de la mari depărtări, cu merindea săracului în straiţă, Vi se întâmplă pentru vremea când nu mergeaţi la Biserică, la biserica voastră din sat (sau din oraş), unde acelaşi cuvânt vi s-ar fi vestit, încă din tinereţe. Cuvântul s-a vestit dar voi aţi tândălit, şi-aţi rămas acasă, când se vestea cuvântul. Căci de unde era să înveţi să faci lucrul lui Dumnezeu, ca să se coboare peste tine şi peste casa ta binecuvântarea lui Dumnezeu, dacă n-ai fost la biserică? Dar nu numai că n-aţi fost la biserică şi nu v-aţi grijit de casa lui Dumnezeu, dar nu te-ai grijit nici de biserica ta, pe care fiecare o avem pe noi, căci aşa se spune că trupul nostru este locaş al Duhului Sfânt. Şi pe acesta l-ai lăsat să se dărăpăneze (să se ruineze, să se năruie, să se surpe, să se deterioreze).

Iată cuvintele lui Agheu, care se potrivesc aşa de bine şi nouă. Căci cum să nu se potrivească cuvintele Scripturii la toţi? Cuvintele lui Dumnezeu tuturor se potrivesc. Şi iată mustrarea lui Dumnezeu, printr-unul din prooroci, făcută jidovilor, pentru că nu mergeau la Biserică. Iată cum îi luminează şi cum îi îndeamnă să-şi repare Biserica:

„Aţi tot aşteptat să aveţi mult, dar iată că aveţi puţin. Aţi strâns mult şi eu am risipit truda voastră! Pentru ce? Din pricina templului acestuia, care este dărâmat, iar voi zoriţi cu lucrul fiecare pentru casa lui! De aceea cerul se va încuia şi nu-şi va mai da roua sa şi nici pământul roada sa. Eu am chemat seceta pe pământ şi peste munţi, şi peste grâu şi peste vin şi peste tot ce creşte din pământ şi peste oameni şi peste dobitoace şi peste toată strădania mâinilor voastre” (Agheu 1, 9-11).

Le spune Domnul prin proorocul Agheu aceste cuvinte pentru că nu mergeau la Biserică şi nu-şi reparau templul din Ierusalim. Iar vouă, astăzi, când veniţi de la mari depărtări cu multă osteneală şi cu pâinea săracului în straiţă, vi se potrivesc aceste cuvinte, pentru că lucrurile s-au întors. Căci cât a fost biserică în sat, voi tândăleaţi cu alte lucruri. Cine poate zice că nu i s-a făcut cunoscut cuvântu1lui Dumnezeu încă din tinereţe?! Iată că acum trebuie să veniţi până aici şi să faceţi osteneală ca asta.

Şi de-ar fi mănăstirea într-un loc unde aţi ajunge cu şi mai multă osteneală, să ştiţi că şi acolo v-aţi duce, aşa de mare e durerea când uscă Dumnezeu viaţa oamenilor. Aşa stau lucrurile într-o latură.

Să vedem cum stau lucrurile în latura în care se mai pot îndrepta. Şi vom pleca de la cuvintele unui prooroc împărat. Iată ce zice Dumnezeu prin gura proorocului David: „Ziua şi noaptea mă apasă mâna Ta şi se usucă vlaga mea, ca de arşiţa verii. Mi-am mărturisit însă păcatul şi greşeala mea n-am ascuns-o şi am zis: „Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea” şi îndată a ridicat pedeapsa păcatului meu.

De aceea toată sluga credincioasă să se roage Ţie la vreme cuvenită şi chiar potop de s-ar stârni, pe acela nu l-ar potopi” (Ps. 31, 4-7).

Aşa a păţit şi David, cum păţeşte tot cel ce păcătuieşte.

Simte o uscăciune a vieţii, o tânjire a lui şi a tuturor lucrurilor sale. Simte sabia lui Dumnezeu atârnată asupra sa, pentru păcatele sale.

Ce e de făcut?

Astea-s şi necazurile care apasă pe toţi şi care vă aduc pe voi la mănăstire. Pentru necazurile voastre osteniţi. Căci numai prin necazuri scoate Dumnezeu pe oameni din înţepeneală, din uscăciunea vieţii. Iar necazurile te vor ustura tot mai tare, până când vei căuta să te tămăduieşti.

Căci iată ce pricină are cu noi Dumnezeu.

Nu cu noi, că doar suntem fiii Lui, ci cu relele noastre. Asupra relelor, a păcatelor, a fărădelegilor noastre atârnă sabia lui Dumnezeu. Necazurile acestea vă ustură şi din pricina lor vine apoi şi uscăciunea vieţii voastre.

Dacă necazurile sunt pricina pentru care veniţi aici, apoi pricina pentru care vi le trimite Dumnezeu sunt fărădelegile voastre.

Cum să scăpăm de sabia lui Dumnezeu care atârnă asupra noastră sau de păcatele nemărturisite, căci pe acestea le urmăreşte sabia lui Dumnezeu? Proorocul şi împăratul David zice: «Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea şi pe dată a ridicat – a înlăturat – pedeapsa păcatului meu» (Ps. 31,6).

Ce trebuie să facem? Să ne mărturisim toate fărădelegile noastre fără nici o ascundere şi îndată va înlătura Dumnezeu osânda, şi îndată sabia nu va mai atinge viaţa ta.

Însă luaţi seama, că pentru aceea atinge Dumnezeu viaţa ta cu necazuri, pentru că nu te-ai mărturisit. Dacă zici că-ţi merg în curte şi-n viaţă toate rău, apoi înseamnă că ai păcate, de care Dumnezeu vrea să te desfacă. De aceea să vrei şi tu, ce vrea Dumnezeu, să te desfaci de rele, căci Dumnezeu nu vrea ca să atârne în veac sabia Sa asupra ta.

Să vă spun acum câteva feluri, în care simţiţi voi sabia lui Dumnezeu asupra voastră.

Să zicem că cineva îţi face vreo nedreptate.

Tu în toate privinţele eşti cinstit, şi o vecină, soţul, soţia sau unul din copii, se va răzvrăti împotriva ta şi-ţi va zice cuvinte de ocară: desfrânat, desfrânată, cuvinte grele, care-ţi pătrund inima ca o sabie, şi nu pricepi ce poate fi, ba te şi mânii şi dai şi tu cu o sabie asupra lui, şi aşa se ajunge la vrajbă şi la lucruri slabe.

Şi vii aici ca să afli de ce păţeşti asemenea lucruri. Şi afli aici că necazurile acelea, nedreptatea aceea totuşi nu e o nedreptate, ci este o nuia cu care Dumnezeu îţi aduce aminte de păcatele tale pe care tu nu le-ai mărturisit. Şi păcatul e acel cuvânt zis de vecina, de soţul sau de propriul copil, cuvânt care te-a săgetat la inimă. Pentru că tu ai uitat să mărturiseşti preotului unul din păcatele tale din tinereţe. Şi Dumnezeu îţi aduce aminte. Tu poate ai uitat că ai început căsătoria cu stângul şi apoi te-ai cununat, sau ai lepădat vreun copil şi aceasta e fărădelege înaintea lui Dumnezeu. E o ispravă a curviei, chiar dacă eşti cununată după lege. Sau ai uitat să spui că numai ai osândit, sau ai gândit despre cineva acelaşi cuvânt, şi ai uitat să-l spui la mărturisire. Dumnezeu însă n-a uitat greşalele tale sau cuvintele tale. De aceea vrea ca să te spele, să te cureţe de toate relele tale.

Ce face cu tine? Doar îţi aduce aminte de relele pe care le-ai făcut. De aceea toate relele care îţi vor fi împroşcate în obraz, şi care te vor săgeta la inimă, nu le socotiţi ca necazuri, ci staţi locului şi cugetaţi: n-am şi eu oare vreo greşeală ca asta? Pentru că vă spun că aşa lucrează Dumnezeu: îngăduie ca bărbatul tău, vecina ta, copilul tău să-ţi spună cuvinte de ocară, ca astfel să-ţi aduci aminte de păcatul tău şi să te îndrepţi. Şi dacă tu ai uitat, sau ţi-a fost ruşine să-l mărturiseşti preotului – (şi nu trebuia să-ţi fie ruşine, ci ruşine de păcatul tău numai) – pentru aceasta a îngăduit Dumnezeu ca să-l auzi din gura altuia şi cu toate că tu juri că nu eşti vinovată de aşa ceva, şi acum nici nu eşti – dar ai acel păcat în tinereţe, şi nu l-ai mărturisit. Asta e pricina vrajbei, păcatele nemărturisite.

Şi când pricepi vrajba, cu rostul ei, trimisă fiind de la Dumnezeu, atunci ia aminte, recunoaşte-ţi păcatul tău şi spune-l sub patrafir la preot, ca să nu mai atâme pedeapsa lui Dumnezeu asupra ta. Mărturisi-voi păcatul meu, şi îndată va înlătura pedeapsa păcatului meu. Căci zice în alt loc: „Multe sunt bătăile care ajung pe păcătos; iar pe cel ce se teme de Domnul mila îl va întâmpina” (Ps. 31,11). Da, necazurile sunt mila lui Dumnezeu cu noi oamenii.

Cum te-ai teme de un şarpe pe care l-ai avea în buzunar, şi ai face tot ce ai putea numai să scapi de el, ai arunca şi haina de pe tine cu el cu tot, numai să scapi, căci poate găuri buzunarul şi să te muşte, tot aşa să faceţi şi cu păcatele.

De aceea vă spun să faceţi spovedanie curată, cum n-aţi făcut în viaţa voastră. Iar de vă veţi aduce aminte şi de păcatele pe care vi le-a adus aminte soţul, vecina, propriul copil, apoi rugaţi-vă şi pentru gura slabă, care v-a atras luarea aminte, căci prin aceea s-a făcut lucrarea lui Dumnezeu.

Credeţi voi lucrul acesta!? Apoi ţineţi-l minte.

Pentru cel care te ocărăşte roagă-te ca pentru un binefăcător, întoarce-te cu bunătate spre el, şi-Şi va întoarce şi Dumnezeu faţa cea luminoasă spre tine. Biruiţi răul cu binele, căci de partea binelui este Dumnezeu. Şi oare nu e mai tare Dumnezeu ca răul?

Lipiţi-vă inima de lucrul lui Dumnezeu, căci zice Domnul: „Cheamă-mă pe Mine în ziua necazului tău şi te voi scoate şi Mă vei proslăvi” (Ps. 49,16). Nu mai chemaţi pe dracul, pe bată-l crucea, căci dacă tot pe el îl chemaţi, el vă va ajuta, şi tot el vă va aduce risipă şi moarte.

Deci lipiţi-vă de cele ale lui Dumnezeu. Şi chiar de vă va trimite necazuri, apoi vi le trimite cu rost (spre îndreptare). Şi de îndată ce vei mărturisi păcatul tău, Domnul va ridica pedeapsa păcatului tău.

Şi chiar de vor mai veni necazuri asupra ta, tu nu le vei mai socoti necazuri, ci mila lui Dumnezeu cu tine şi aşa vei ieşi biruitor asupra lor. De aceea: binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc pe voi, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă supără şi vă prigonesc pe voi. (Matei 5,44). Şi asta stă scris! Căci lucru bun fac ei, dar nu vedeţi voi.

Cum v-am mai spus, toţi cei ce vreţi să coboare mila lui Dumnezeu peste casa voastră şi peste osteneala mâinilor voastre, curăţiţi-vă sufletele voastre cu rugăciuni, cu spovedanie curată şi cu post. Şi veţi vedea cum are să vină mila lui Dumnezeu şi ocrotirea Lui asupra ta şi asupra a tot lucrul mâinilor tale. Amin.

Despre spovedanie

La spovedanie nu trebuie să spui păcatele de care te-ai căit mai înainte, de care ai fost dezlegat şi pe care nu le-ai mai repetat. Altfel ar însemna că nu ai încredere în puterea Tainei săvârşite prin Spovedanie.

Nu trebuie să-ţi aminteşti de persoanele cu care ai fost în clipa săvârşirii păcatului, ci, să te osândeşti numai pe tine.

Sfinţii Părinţi îi opresc pe credincioşi să-şi spună păcatele în toate amănuntele, ci să le recunoască în general, pentru ca nu cumva luându-le pe toate în parte, să dea prilej de sminteală sufletului său, cât şi duhovnicului.

Tu ai venit să te pocăieşti şi totuşi nu te căieşti de păcate fiindcă nu ştii să te pocăieşti cum trebuie, adică nu-ţi aduci aminte de pocăinţă decât în chip rece şi indiferent.

Tu ai înşirat toate mărunţişurile, iar ceea ce este mai important ai scăpat din vedere. Nu ţi-ai mărturisit cele mai grele păcate; nu ai recunoscut şi nu ai notat că tu nu-L iubeşti pe Dumnezeu, urăşti pe aproapele, nu crezi în cele ce spune Cuvântul lui Dumnezeu şi eşti plin de mândrie şi de slavă deşartă. în cele patru păcate intră toată prăpastia de răutăţi şi toată corupţia noastră sufletească. In esenţă ele sunt rădăcinile principale din care răsar toate vlăstarele căderii noastre în păcat.

Acum să vă spun şi despre spovedania care duce la smerenia omului lăuntric: Întorcându-mi privirea cu toată atenţia asupra sufletului meu şi observând mersul lăuntric al stării mele m-am încredinţat din experienţă, că nu-L iubesc pe Dumnezeu, nu am dragoste către aproapele, nu cred în nimic din cele ce ştiu despre religie (credinţă) şi sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate acestea se găsesc într-adevăr în mine (descoperindu-le) printr-o cercetare amănunţită săvârşită asupra simţurilor şi faptelor acolo unde sunt.

1. Eu nu-L iubesc pe Dumnezeu – căci dacă L-aş fi iubit, m-aş fi gândit mereu la El cu o bucurie pornită din adâncul inimii. Orice gând despre Dumnezeu mi-ar fi adus în suflet o plăcere deosebită. Dimpotrivă, eu mă gândesc mai mult şi cu mai multă plăcere la cele pământeşti, iar gândurile despre Dumnezeu constituie o greutate, o urâciune şi o uscăciune. Dacă eu L-aş fi iubit, atunci convorbirea cu Dumnezeu săvârşită prin rugăciune m-ar fi hrănit şi m-ar fi dus spre o neîntreruptă legătură cu El. Dar, dimpotrivă, departe de a mă desfăta în rugăciune, eu simt o greutate tocmai în timpul în care mă rog, mă lupt cu plictiseala, slăbesc din pricina lenevirii şi sunt gata să mă apuc cu mai multă plăcere de orice fel de alt lucru mai mărunt, numai ca să pun capăt rugăciunii. Din ocupaţiile mele nefolositoare, timpul trece pe neobservate, dar când mă apuc de lucruri dumnezeieşti, . când mă aflu în prezenţa Lui – mi se pare un an. Cel ce iubeşte pe cineva, se gândeşte neîncetat, în tot timpul, numai la această persoană, şi-o închipuieşte, se gândeşte la ea şi în orice ocupaţie iubitul său prieten nu iese din gândurile lui. Eu însă în 24 de ore, abia dacă jertfesc o oră ca să mă cufund în adâncurile gândirii despre Dumnezeu, ca să mă înflăcărez cu dragostea Lui, iar restul de 23 de ore, le pun cu plăcere şi cu toată râvna pe altarul atâtor mii de patimi. In vorbirile despre lucrurile nefolositoare, despre lucrurile mici pentru.suflet, eu sunt treaz, simt o plăcere, iar în discuţiile despre Dumnezeu sunt uscat, plictisit şi trândav. Nevrând să ascult de convorbirile dumnezeieşti, caut să trec mai repede la discuţiile care măgulesc patimile, caut cu ele să-mi satisfac dorinţa de a dobândi mai multă cunoştinţă de ştiinţele lumii, de pildă în ştiinţele economice, iar învăţăturile Legilor Domnului, cunoştinţele despre Dumnezeu, despre religie, nu lasă nici o urmă asupra mea, nu-mi hrănesc sufletul. De aceea, socotesc că toate acestea, de-parte de a fi ocupaţia esenţială a unui creştin, nu sunt decât subiecte singuratice şi de mâna a doua de care trebuie să mă ocup numai în timpul liber şi numai aşa … în treacăt. Scurt vorbind, dacă dragostea lui Dumnezeu se cunoaşte după împlinirea poruncilor Lui „Dacă Mă iubiti, veti păzi poruncile Mele” – spune Domnul nostru Iisus Hristos, iar eu nu numai că nu păzesc poruncile Lui, ci-mi dau prea puţin silinţa ca să le împlinesc, atunci să trag încheierea potrivit adevărului cel mai curat că eu nu-L iubesc pe Dumnezeu. Aceasta o întăreşte şi Sfântul Vasile cel Mare când spune „drept dovadă că omul nu-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe Hristosul Său, este faptul că el nu împlineşte poruncile Sale”.

2. Nu am dragoste către aproapele – Că departe de a mă hotărî să-mi pun, potrivit Evangheliei, sufletul meu pentru binele aproapelui, eu nu jertfesc nici măcar cinstea, fericirea şi liniştea mea pentru binele aproapelui. Dacă l-aş fi iubit potrivit poruncii Evangheliei, ca pe mine însumi, atunci nenorocirea lui m-ar durea şi pe mine, iar fericirea lui m-ar umple de fericire şi pe mine, pe câtă vreme eu care ascult cu mai multă curiozitate povestirile privitoare la nenorocirile aproapelui, nu mă interesează, sau ceea ce este o crimă şi mai mare, parcă găsesc o plăcere în toate acestea. Eu nu acopăr cu dragostea faptele cele rele ale fratelui meu, ci le răspândesc; văzându-i bunăstarea, cinstea şi fericirea lui nu mă bucur ca şi cum ar fi şi ale mele proprii, ci ca şi orice lucru străin de mine, nu trezesc în sufletul meu nici un simţământ de bucurie, ci dimpotrivă, stâmesc în inima mea un fel de invidie şi dispreţ.

3. Nu cred în nimic din cele ce ţin de religie, nici în nemurire, nici în Evanghelie. Dacă eu aş fi fost bine încredinţat că fără nici o îndoială dincolo de mormânt este o viaţă veşnică, şi răsplată pentru faptele pământeşti, atunci fără încetare m-aş fi gândit la toate acestea. Un simplu gând despre nemurire m-ar fi îngrozit, pe când eu nu mi-am trăit viaţa aceasta ca un pribeag care este gata să intre în patria lui, ci dimpotrivă, eu nici nu-mi pun problema veşniciei, iar sfârşitul vieţii de aici îl socotesc ca un fel de margine a existenţei mele. Un gând tainic se umbreşte în inima mea: Cine ştie ce va fi după moarte?! Chiar dacă zic că eu cred în nemurire o zic numai din gură nu din convingere, iar inima mea rămâne departe de credinţa puternică în viaţa cea veşnică. Dacă Sfânta Evanghelie, ca un cuvânt al lui Dumnezeu, ar fi fost primită în inima mea cu credinţă, eu m-aş fi ocupat mereu de ea, aş fi învăţat-o, m-aş fi desfătat cu citirea ei, şi chiar o simplă privire aruncată asupra ei ar fi trezit în mine o adâncă evlavie. Înţelepciunea, fericirea şi iubirea care sunt prinse în paginile ei, m-ar fi umplut de bucurie, m-ar fi desfătat în învăţăturile Legii Domnului şi noaptea – m-aş fi hrănit cu ele, cum te hrăneşti cu pâinea cea de toate zilele şi aş fi purces din toată inima la împlinirea poruncilor ei. Nimic din cele pământeşti nu ar fi fost în stare să mă abată de la această hotărâre. Şi totuşi eu, chiar dacă din când în când mai citesc din Cuvântul Domnului, aceasta o fac fie dintr-o necesitate, fie din curiozitate ştiinţifică şi încă din astfel de împrejurări nu mă pot adânci cu cea mai mare luare aminte în duhul Evangheliei şi simt cum mă cuprinde o uscăciune, o lipsă de interes, ca şi cum aş fi în faţa unei cărţi obişnuite, rămân fără nici un fel de roadă şi chiar bucuria o schimb pe orice fel de carte lumească în care găsesc mai multă plăcere şi multe subiecte pline de interes.

 

4. Sunt plin de iubire şi de mândrie de sine.

Tot faptele mele afirmă următorul lucru: văzând în mine ceva bun, doresc să-l scot la iveală, sau să mă proslăvesc în faţa altora, sau să mă îndulcesc înlăuntrul meu, deşi în afară arăt o oarecare smerenie, totuşi le atribui propriilor mele puteri şi mă socotesc în faţa altora cel mai desăvârşit, sau cel puţin nu mai rău decât ei. Dacă observ la mine un neajuns, caut să-l acopăr cu aparenţe – cu necesitate sau cu nevinovăţie; mă supăr pe cei ce nu mă respectă, pe care-i consider drept nişte nepricepuţi care nu ştiu să preţuiască oamenii; mă laud cu binefacerile mele, înfrângerile în întreprinderile mele le socotesc jignitoare pentru mine, cârtesc şi mă bucur de nenorocirea vrăjmaşilor mei. Chiar dacă-mi dau silinţa spre ceva bun, am drept scop sau lauda sau folosul meu sau mângâierea ce vine de la lume. Într-un cuvânt, eu fac din mine un ideal în faţa căruia săvârşesc o neîntreruptă slujbă, căutând în toate fie plăcere pentru simţuri, fie o hrană pentru patimile şi poftele mele doritoare de desfătări. Din toate cele înşirate aici, mă văd mândru, lipsit de credinţă, neiubitor de Dumnezeu şi urâtor de aproapele. Ce stare mai păcătoasă decât aceasta? Situaţia duhurilor întunecate (a dracilor) e mai bună decât a mea, căci ele chiar dacă nu-L iubesc pe Dumnezeu, îl urăsc pe om, trăiesc şi se hrănesc cu mândrie dar cel puţin ele cred şi se cutremură de atâta credinţă. Dar eu? Mai poate fi o stare mai grea decât aceea care mă aşteaptă? Şi pentru care alte pricini hotărârea judecăţii va fi mai aspră, dacă nu pentru o astfel de viaţă dezordonată şi nechibzuită pe care o recunosc în mine însumi.

Sfat pentru mărturisit.

– Sufletul ce cugetă la mărturisit, ca de o frână se împiedică de la păcate. Iar cine n-are frână, le va face fără grijă fiind în întuneric. Când lipseşte mai marele nostru, să avem măcar chipul lui în minte şi despre tot ce am şti că s-ar scârbi de ar fi de faţă, să nu facem, fie cuget, fie vorbă, fie lucru, fie hrană, fie somn şi orice altceva – de la acestea să ne întoarcem. Abia atunci cunoaştem cu adevărat cum este ascultarea noastră. Numai copiii fără minte se bucură de lipsa dascălului lor, ceilalţi însă o socotesc ca pagubă.

– Cel ce mărturiseşte duhovnicului său şerpii ispitelor, credinţă adevărată dovedeşte; iar cine-i ascunde, pe drumul pierzării se află.

– Cine va ajunge la cuget curat, ascultă desăvârşit de părintele său; acela nu se va teme de moarte, ci ca un somn spre o altă viaţă îi va fi.

– Cel ce uneori ascultă de părintele său şi alteori nu, se aseamănă unui bolnav de ochi ce pune pe ei o dată ierburi tămăduitoare, altă dată var nestins. Căci zice: „Unul zidind şi altul stricând, ce folos au fără numai osteneală în zadar”

– Să nu ne speriem văzând că şi după mărturisire ni se dă război, că mai bine este a ne lupta cu întinăciunea decât cu trufia.

– Nu pregeta să-ţi mărturiseşti păcatele tale duhovnicului cu chip smerit, ca înaintea lui Dumnezeu. Că El e ajutorul tău. Căci am văzut osândiţi care cu chip prea jalnic şi cu mărturisire prea umilă şi cu rugăciuni au îndulcit asprimea Judecătorului şi mânia Lui în milostivire au întors-o. De aceea şi Ioan Înaintemergătorul mai întâi mărturisirea o cerea şi apoi botezul de la cei ce veneau la dânsul, nu că lui i-ar fi lipsit, ci aşa li se lucra mântuirea.

Gândurile şi vicleniile lor

Gândurile vin în minte de la fire, de la Dumnezeu şi de la diavol.

De la fire sunt cele numite: foamea, setea, frigul şi celelalte.

De la Dumnezeu sunt gândurile cu grijă de suflet, de luminarea lui, de aducerea omului întreg, curat înaintea lui Dumnezeu, precum şi atenţionările conştiinţei şi altele asemenea.

De la diavolul sunt plăcerea de a face rău, de a uita de Dumnezeu, precum şi toate pasiunile. Şi o altă caracteristică a lui este că sileşte omul la toate extremele care-i sunt peste putere.

Mintea, nu creierul, trebuie să ştie să deosebească ce vine de la Dumnezeu, sau de la fire, sau de la diavol. Cu mintea trecem prin mormânt dincolo, ea nu-i supusă morţii.

Toate acestea ca gânduri.

Dar diavolul încurcă lucrurile şi altfel, le strâmbă! Strâmbă şi cele ale firii, îmbiind firea la toate denaturările şi exagerările ca s-o uzeze şi s-o înnebunească după tot felul de plăceri egoiste.

Strâmbă şi cele ale lui Dumnezeu. Dacă mintea nu ia aminte, diavolul face cu omul cum face cu sectarii. Trage în greşeală pe om să nu asculte de orice rânduială ci numai de mintea din capul lui, în care el, diavolul, e profesor.

Ce interesează aici, cu deosebire, e ce face diavolul cu instinctele primare ale omului, cum le degradează, cum le exagerează … prezentându-le ca drepturi la ceva – „minţind că asta-i libertatea lui” (gen drepturile omului trâmbiţate de comunitatea europeană. Că asta-i el (omul) şi altceva nimic. De cumva omul crescând află că mai are şi minte şi suflet, le umflă de mândrie, de aroganţă, de suficienţă de sine, de neascultare şi îndărătnicie.

O altă caracteristică a diavolului e că este cel mai mare pisălog pe capul omului, obsedând mintea chiar şi în vis cu „învăţăturile lui”. Obsesiile sexuale, de pildă. Acestea sunt gânduri care ciocănesc la cap până îl biruie şi îl duc la învoială pe bietul om neatent, îl duc la faptă şi îl aruncă în păcat. Plăcerea mincinoasă şi de-a clipă a căderii în păcat devine cleiul memoriei şi se face deprindere care de acum va cere o repetiţie continuă şi omul pierde stăpânirea de sine şi merge în calea păcatului până la istovire prin moarte şi nu moarte bună ci moarte a minţii mai întâi – că a fost prima de vină. Nevrozele, psihozele sunt efectul denaturării acestui instinct primar al firii în câteva generaţii succesive dar pot apare şi într-o generaţie dată. Deci omul condus fără să-şi dea seama de diavol a declanşat exploziv un instinct al firii. Astfel deci a slăbit firea minţii, a slăbit stăpânirea de sine, a acoperit mustrarea de conştiinţă, care acum ea face explozie şi găsind mintea slăbită o alungă în schizofrenie, în paranoia şi în alte nenorociri nervoase.

Calea călugăriei nu e după fire; ea e mai presus de fire, ca atare cere o putere în plus. Se înţelege că e o putere mai presus de fire de la Dumnezeu dar şi o capacitate biologică de rezistenţă faţă de pisălogeala obsesiei, a tensiunii firii sau a povârnişului denaturării.

Când au zis ucenicii Mântuitorului într-un context: „Nu e bine a se însoţi omul cu femeie”, iar Domnul Hristos, Autorul omului, le-a răspuns:

„Cuvântul acesta nu-l pot cuprinde decât aceia cărora le este dat”.

Cum dat? Dat în conştiinţa lui genetică, mai înainte de a fi vreuna din zilele lui pe pământ. Dat ca destin cu ajutorul orânduirii speciale, a unor gene … în cromozomii săi specifici xx sau yy, ca tensiunea lor cea după fire să poată favoriza convertirea iubirii fizice – pentru o singură persoană, opusă sexului – în iubire duhovnicească universală pentru toţi oamenii oricum ar fi ei.

Potrivnicul (diavolul) e îngăduit să ispitească trupul şi sufletul cu plăcerile patimilor: senzualitatea, lăcomia, luxul, slava deşartă, ispita puterii sau a măririi trecătoare, a mândriei sau aroganţei, cu patima proprietăţii, sau poate ispiti omul făcându-l să intre în contextul unei concepţii de viaţă diametral opuse Revelaţiei. Toate patimile dezlănţuie o concurenţă pe bunurile lumii acesteia încât oamenii se văd unii pe alţii duşmani de moarte şi ajung la crime şi războaie.

Iubirea de oameni e înfrântă de egoisme antagonice sau demonice. Oamenii pot înnebuni dacă rămân sau oftează cu exclusivitate numai pentru viaţa de acum şi de aici. Libertatea lor cu care sunt împodobiţi de creaţie nefolosind-o sub îndrumarea lui Dumnezeu ajung în cea mai demonică robie şi omul e pierdut cu voia şi cu mintea lui. Deci, de ce e îngăduită devierea şi potrivnicul? Ca să se vadă încotro înclină libertatea duhului nostru şi de acea direcţie să aibă parte în veci. „Iată, pus-am înaintea feţei voastre apa şi focul, viaţa şi moartea; spre care veţi întinde mâna, pe aceea veţi avea-o” (Isus Sirah 15, 16-17; Deut. 30, 16).

Numai între contrarii se desăvârşeşte iubirea. Gândurile lui sarsailă îşi pierd puterea când sunt spuse, denunţate la preot. Mai greu este cu neajunsurile ereditare ţesute în fire. La obârşie şi acestea tot pe cel viclean îl au la rădăcină. Sunt neputinţe ereditare de care greu scapi, ba de unele din ele nu scapi. Exemplu: alcoolismul bunicilor, străbunicilor, se soldează în urmaşi cu un creier mai slab. Descendenţii acestora merg până la al treilea neam. Sfânta Scriptură pomeneşte şi de al patrulea neam … , de-al cincilea neam nu mai spune nimic, dovadă că s-a stins neamul acesta.

Orice lămurire luminată nu poate înlocui celulele nervoase distruse de alcool. Sunt deci şi imposibilităţi de luptă cu poverile ereditare. Pe înaintaşi să-i iertăm şi cu asta îi ajutăm la judecată.

Pentru slava deşartă munciţi mult, mai mult ca pentru smerenie. Faceţi mai bine şi îmbunătăţiţi locul cât puteţi mai mult dar nu pentru a fi laudă ci pentru a vă însemna sufletele voastre.

Cum puteţi să credeţi când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la Dumnezeu n-o căutaţi? „Nu puteţi sluji la doi domni” şi la cel cu slavă deşartă şi la cel cu slavă adevărată. Gândiţi-vă bine!

Cel mai bun semn că în noi nu există nici măcar un început de dragoste pentru Dumnezeu este greutatea de a-I sluji lui Dumnezeu, când nu vrem să ne îndeplinim deloc datoriile noastre privitoare la El. Cineva i-a spus lui Avva Agaton: „Mi s-a dat poruncă, dar îndeplinirea poruncii e legată de necazuri; vreau să îndeplinesc porunca, dar mi-e frică de necazuri”. Bătrânul i-a răspuns: „Dacă ai fi avut dragoste, ai fi îndeplinit porunca şi ai fi biruit necazurile”.

Să nu-mi spui că-L iubeşti pe Dumnezeu, acestea nu sunt decât simple cuvinte, arată dragostea cu fapta.

Nimic nu poate înlocui lipsa iubirii (de Dumnezeu), dar iubirea înlocuieşte toate neajunsurile.

Iubeşte (pe Dumnezeu) şi vei proceda cu dreptate în orice prilej. Acest principiu duhovnicesc te va învăţa cum să procedezi în toate împrejurările.

Nu va lumina candela fără untdelemn nici rugăciunea nu va lumina duhul fără iubire. Fumul de tămâie nu se va ridica fără foc, nici rugăciunea nu se va ridica la Dumnezeu fără dragoste. Iubirea de Dumnezeu toate le întoarce în mijloace pentru mântuirea şi fericirea noastră.

Read Full Post »

Un destin înteles

Un destin înţeles

Pribegim mulţi ani în viaţă fără a ne lămuri un rost în lume. Unii pribegesc fără rost, fără ţintă. Alţii îl caută toată viaţa fără să-I găsească sau fără să ştie că l-au găsit.

Înţeleg prin destin rosturile pe care le-a ascuns Dumnezeu în viaţa fiecărui om şi pe care omul trebuie să le desfăşoare la rându-i între oameni. În fiecare ins e sădită o intenţie a lui Dumnezeu, care prin om trebuie să devină creaţie.

În creştinism omul este ridicat până la cinstea de colaborator al lui Dumnezeu, iar această colaborare e destinul. Talanţii (talentele) – sunt înzestrările acestei colaborări ale lui Dumnezeu cu omul.

Lucrând în sensul înzestrărilor, lucrezi în sensul destinului tău. Omul e neliniştit câtă vreme nu ştie ce vrea Dumnezeu cu el, ce vrea Dumnezeu de la el.

Viaţa (pământească) nu e un scop în sine ci numai un mijloc, e numai cadrul unui destin sau e în cadrul unui destin.

Mulţi se tem de cuvântul destin, ca nu cumva să însemneze predestin, prin urmare, să se trezească într-o doctrină fără de libertatea voinţei, deci fără conceptul specific creştin al responsabilităţii ultime.

Cum să nu răspunzi de ce ţi-a dat Dumnezeu? Şi cum să nu răspunzi dacă n-ai făcut ce ţi-a dat de făcut?

Lucrătorii viei angajaţi de Dumnezeu, iconomi ai creaţiei Sale, nu aveau să răspundă pentru că şi-au interpretat destinul? Mozaicii din Ierusalim, care aveau această istorie unică în lume, istorie mai mult a viitorului decât a trecutului – Sfânta Scriptură – nu sunt cu atât mai răspunzători, cu cât n-au înţeles destinul ascuns de Dumnezeu în neamul lor în sensul lui Dumnezeu, ci în sensul (dorit de ei al) unei împărăţii pământeşti? Marea răspundere a lui Israel a rămas tocmai vinovăţia că nu s-au integrat în viitorul pe care-l destinase Dumnezeu Scripturii.

Dar iată că vine cineva la Praznicul Paştilor în Ierusalim, un copilaş de 12 ani, plăcut la chip, cu ochii frumoşi şi păr bălai ca odinioară strămoşul lui, David, (Regi 16,22) Care Îşi înţelege destinul la reala interpretare a destinului lui Israel.

Toţi capii de familie erau îndatoraţi de religie să vină la Ierusalim de 3 ori pe an. Printre aceste 3 zile era şi praznicul Paştilor iudeilor, care comemora ieşirea evreilor din robia Egiptului, dar mai însemna şi ultima zi a robiei, când aşteptau îmbrăcaţi de plecare porunca lui Faraon de punere în libertate. Mai era ţinută în Praznicul Paştilor şi jertfa pe altarul templului a mielului pascal, sângele căruia era semn pe uşa fiecărui israelitean, spre apărarea de îngerul morţii care pedepsea Egiptul.

Când a văzut copilul Iisus jertfa şi arderea mielului, atunci Cel ce era personificarea iubirii S-a identificat durerii mielului şi deodată i s-a deschis taina ce preînchipuie această jertfă. Această puternică impresie a jertfei unui miel nevinovat a organizat dintr-o dată, într-o lumină nouă de viitor, întrebările pe care avea să le pună rabinilor de îndată ce-i va putea prinde de vorbă. De aceea, după praznic, Iisus nici gând nu avea să se întoarcă acasă, până ce nu afla tot ce-L ardea pe El. Cum Iisus avea 12 ani, vârsta de trecere între copii şi tineri şi vârsta de admitere în şcoala rabinică a templului – printre tinerii care şedeau la picioarele bătrânilor era şi Iisus. Într-o aripă a templului (întrebându-i şi răspunzându-le din Scriptură), preoţii ţineau curs de îndrumare prin întrebări şi răspunsuri, în felul în care erau mai de mult şcolile profeţilor.

Iisus era printre mozareţii templului, întrebându-i şi răspunzându-le din Scriptură despre venirea lui Mesia. Bătrânii ascultau Copilul şi se minunau de înţelepciunea Lui. Ei nu-şi puteau da seama că vorbesc cu un Copil ce Şi-a înţeles destinul: misiunea pe care o avea în lume de a înlocui cu Sine mielul de jertfă. Cu umilinţă de copil, Iisus repetă textele din profeţi, arătând înţelesuri mai adânci pe care mozareţii le treceau cu vederea. Copilul îi întreba mai des despre locul din Isaia, în care sunt profeţite suferinţele lui Mesia, şi din Psalmi, despre jertfa Mielului lui Dumnezeu. Dacă de la această întâlnire a lui Iisus cu mai marii templului s-ar fi mers mai înainte, s-ar fi trezit un mare interes pentru ale religiei, şi când Iisus, la 30 de ani – vârsta legală ce dădea dreptul de a învăţa, ar fi început să propovăduiască, ar fi găsit căpetenii care să-L primească drept o împlinire a Scripturilor.

Bătrânii aveau în El mari făgăduinţe, dar nu le vedeau decât prin cercul lor îngust. Copilul le mişca inima, cum poate n-o făcuse nici un om până la El. Dumnezeu încearcă să le dea învăţătorilor lui Israel o nouă lumină a Scripturilor, folosindu-se de nevinovăţia de copil a Fiului Său, singura cale care nu le rănea îngâmfarea lor de rabini. Ei nu admiteau ca cineva să-i înveţe; De aceea Iisus le-a dat impresia că ei sunt învăţătorii iar El şcolarul. Era singura cale de a le arăta că profeţiile mesianice mai au şi alt înţeles. Dar trufia lor nu le îngăduia să recunoască şi o altă interpretare a Scripturilor, decât aceea care le satisfăcea pofta de dominaţie.

Dacă L-ar fi ascultat, tâlcuirea locurilor mesianice ar fi suferit o radicală reformă, în sensul vederilor dumnezeiescului Copil.

Au trecut 3 zile frumoase pentru Iisus, nu însă şi pentru Iosif şi Maria, Maica Sa, care-L căutau deznădăjduiţi. Când Îl găsesc între bătrâni, mama Îi face o duioasă dojană – „Ce ne-ai făcut? Tatăl Tău şi cu mine Te căutam!” La aceste cuvinte ale mamei, copilul răspunde într-un grai neînţeles: – „Nu ştiaţi, că în casa Tatăiui Meu se cade să fiu?” Iisus aflase cine era şi ce avea de făcut.

Iată un destin înţeles la 12 ani. Întâlnirea cu jertfa din templu şi cu rabinii, I-a făcut lui Iisus revelarea destinului. Deşi acesta ar fi trebuit să fie cunoscut de ei după Scripturi, – iată Iisus Şi-l cunoaşte împotriva lor, fiindcă cunoaşterea lor era orbită de prejudecăţi politice şi nu era orientată spre năzuinţele desăvârşirii.

Dreptul Simeon Îl cunoaşte pe Copil acum 12 ani, în acelaşi templu, dar urmaşii dreptului nu mai aveau viaţa lui ca să-I cunoască şi ei. Acesta din copilărie, ars de o rază a destinului, aştepta …

Oamenii nu ştiau cu ce răbdare şi îndârjire a înzestrat Providenţa pe Copilaşul acesta Căruia

I-a încredinţat marea misiune a mântuirii oamenilor. De atunci nu mai este între oameni destin mai mare decât al lui Iisus. Iar Iisus Şi-a asociat la acelaşi destin al Său pe toţi ucenicii Săi din veacuri. A fi gura Lui, a fi inima Lui către orice necăjit al lumii, a face din viaţa ta viaţa Lui. Aşa cum şi Sfântul Pavel îşi interpreta destinul – ,,Mie a vieţui este Hristos, iar a muri (pentru El), este DOBÂNDA” (Filip. 1,21). De atunci Iisus dă omului şi toată energia Lui divină. Iisus este un destin întruchipat.

– Cine-L ajunge, ştie ce are de făcut!

Read Full Post »