Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Martie 2010

Anunțuri

Read Full Post »

Profesorul Jacques Ellul unul dintre autorii de referinţă în domeniul teoretizării efectelor ascensiunii tehnicii şi tehnologiei în societatea tehnocratică, subliniază în cărţile sale că numai în această ,societate propaganda se poate îndeplini cu adevărat, fiindcă ea face posibilă desfăşurarea procesului de manipulare la nivelul comunicarii globale. Mai concret, prin înmultirea mijloacelor de comunicare în masă propaganda poate să-şi atingă mai bine idealul – înlocuire persoanei sau grupului cu mărturiile ideologiei promovate. Propaganda, arată Ellul, „este interesată să le ocupe [oamenilor] existenţa, să nu le lase sau să le lase cât mai puţine puncte de referintă în afara sistemului de valori propuse de actul de convingere respectiv.” (Dobrescu, Bârgăoanu: 43-45)

Cu cât individul este mai mult depărtat de lumea naturală, cu cât este mai bine izolat, înconjurat de minciunile propagandei, cu atât este mai lesnicioasă însusirea noilor valori si părăsirea celor personale. Desigur, în acest context, mass-media, cea care, după .um se va putea constata mai departe, şi-a depăşit rolul de mijloc de comunicare, instituindu-se într-un adevărat mediu de existenţă mentală pentru omul modern, poate deveni un fel de spaţiu concentrationar al societătii globalizare, în care se continuă experimentul reeducării. Dacă prin televiziune şi ziare, prin radio şi internet omul contemporan cunoaşte lumea, atunci însăşi mass-media devine lumea sa.

Astfel, cei care construiesc lumea mediatică, în special ficţiunea tv, au posibilitatea de a configura şi universul de concepţii, atitudini si comportament pe care oamenii si-I formează pe baza acestei imagini trucate a lumii reale. Acest lucru ar trebui să ne sperie, însă se pare că ne-am obisnuit într-o asemenea măsură cu experienta vizionării, încât ne putem împăca şi cu gândul că o ideologie anume ar putea fi impusă prin televiziune si ne-ar putea influenta conceptiile. „Până la urmă, ar putea obiecta cetăţeanul societăţii globalizate, fie o ideologie, fie alta, oricum viaţa merge înainte… şi completează, că doar nu te obligă nimeni să crezi ce vezi şi auzi de la televizor.”

Această opinie nu ia în consideratie un lucru esential: Actiunea televiziunii nu este doar una de îndoctrinare, idee cu care ne-a obisnuit comunismul, ci o reală mutilare a mintii si sufletului omului.

Mărturisim că şi noi aveam impresia, în perioada de debut a cercetărilor privind procesul reeducării, că educarea copiilor din fragedă copilărie potrivit nihilismului programelor tv nu mai poate fi numită spălare a creierului, ci pur şi simplu educaţie ideologizată. Opinia aceasta este cu totul eronată căci confundă procesul reeducării cu ideologizarea în sine, care nu este decât unul din aspectele principale, dar nu şi definitorii ale acestui proces.

Au existat în trecut şi există şi astăzi diverse ideologii şi religii în care oamenii au crezut şi li s-au conformat. Au fost idealiştii, mai apoi materialistii si marxistii, însă cu exceptia unor indivizi izolati majoritatea oamenilor se aflau destul de departe de asa-numitul om reeducat. Astăzi, mai cu seamă în Occident, se pot întâlni indivizi care zâmbesc tot timpul, care nu se pot adapta la nici o situaţie nouă, care repetă obsesiv lozincile învăţate, adesea complet contrare bunului-simt si realitătii, si nu pregetă să-si schimbe cu totul, în mod orbeşte, concepţia, dacă stăpânirea la care se supun o cere.

La vederea unui asemenea om cei mai mulţi afirmă în mod simplu:

„Nu vezi?! Este spălat pe creier”. Din această simplă observaţie se poate deduce uşor faptul că reeducarea nu a dispărut odată cu comunismul, că există cu adevărat anumite trăsături specifice care, în mod intuitiv, sunt identificate de majoritatea oamenilor ca aparţinând celui căruia i-a fost cu adevărat spălat creierul.

Ce este aşadar spălarea creierului şi de ce a fost folosită în trecut atât împotriva duşmanilor regimului, cât şi împotriva slujitorilor fideli, iar în prezent reprezintă unul din cele mai importante deziderate ale marilor puteri?

Un exemplu foarte bun al diferenţei dintre individul ideologizat şi cel reeducat ne-o oferă cazul sistemelor de reeducare ale Chinei comuniste. Că soldatii americani, asa-zisii dusmani ai poporului, erau trecuti prin masina de spălare a creierului este un lucru lesne de inteles, însă faptul că insisi slujitorii fideli ai regimului, tinerii care primiseră de bună-voie ideologia şi acceptau să lupte pentru comunism erau supusi aceleiasi tehnici dezumanizante poate părea absurd pentru cei care nu stiu care este scopul adevărat al reeducării. Iată cum descrie R.L. Walker in cartea sa China sub comunism regimul prin care trebuiau să treacă fiicele si fii Chinei comuniste pentru a ajunge la desăvârsirea gândirii si actiunii marxiste, pentru a se face vrednici misionari ai evangheliei marxismului.

În cadrul acestui sistem de educaţie, materia primă umană este expeâiată în lagăre speciale, unde cei supusi instructiunii sunt total izolati de familiile si de prietenii lor, de lumea exterioară, în general. În aceste lagăre sunt obligaţi la o muncă fizică şi mentală istovitoare; nu sunt lăsaţi singuri niciodată, ci numai în grupuri. Fiind ţinuţi mereu laolaltă, sunt încurajaţi să se spioneze între ei; li se cere să scrie autobiografii în care să se autoacuze; trăiesc cu spaima permanentă a sorţii îngrozitoare pe care ar putea-o avea din pricina lucrurilor spuse despre ei de către informatori sau din pricina celor pe care ei înşişi le-au mărturisit. Ţintuţi în această stare de sugestibilitate sporită, li se predau cursuri intensive de marxism teoretic si aplicat – si esecul la un examen din domeniu poate reprezenta orice, începând cu exmatricularea ruşinoasă şi sfărsirid. cu o perioadă petrecută într-un lagăr de muncă silnică, dacă nu chiar cu lichidarea fizică. După circa sase luni de tratament de acest fel, stresul mintal si fizic prelungit produce rezultatele la care ne putem aştepta pe baza descoperirilor lui Pavlov. Unul după altul sau în grupuri întregi, cursantii isi pierd rezistenţa şi clachează. Îşi fac apariţia simptome de nevroză şi isterie. Unele dintre victime se sinucid, altele (după câte se spune, cam 20% din t:otal) încep să prezinte semnele unor grave boli mintale. Cei care supravieţuiesc rigorilor procesului de convertire păstrează tipare de comportament noi şi imposibil de eradicat. Toate legăturile lor cu trecutul, cu familia, prietenii, manifestările tradiţionale de comportament decent şi de pietate au fost crunt retezate. Acestia sunt oamenii noi, remodelati după chipul noului lor zeu si închinati total slujirii lui. (Huxley: 293)

Omul reeducat este cel care nu mai gândeste, nu mai reflectă, el acceptă şi se supune orbeşte comandamentelor ideologice ale stăpânului sau ale stăpânirii, chiar dacă acestea sunt contrare logicii elementare, sunt inumane si absurde sau chiar sinucigase. Reeducatul nu mai vede realitatea cu propriii ochi, ci cu cei ai ideologiei inoculate. Nemaiputând gândi singur, aprecia ce este bine şi ce este rău, ce este alb şi ce este negru, reeducatul aşteaptă să i se spună de stăpânire cum stau lucrurile.

În procesul spălării pe creier se urmăreste ca întreaga fiintă a individului să se confunde cu ideologia promovată. Acest om traumatizat sufleteşte trebuie făcut să devină incapabil să se lege afectiv si pe durată de cineva. Dragostea sinceră, curată si altruistă trebuie să dispară din viaţa lui, căci ea îl poate face pe recrut să devină ne loial. Această dragoste este socotită unul din cei mai mari duşmani ai regimului reeducării, fiindcă ea poate redcstepta în om nostalgia curăteniei sufletesti, a adevărului si a binelui, a lumii senine şi neîntinate a copilăriei. Trecut prin reeducare, individul contorsionat de solicitările la care a fost supus trebuie să devină insensibil sufleteşte, impasibil în relaţiile interpersonale, chiar ostil celorlalti oameni, văzându-i ca pe niste potentiali dusmani. Initiativa personală trebuie să dispară, iar vointa să-i fie motivată numai de imperative ideologice.

În concluzie, procesul spălării pe creier urmăreşte crearea unui „om nou” traumatizat sufleteşte până la mutilare, lipsit de discernământ propriu, de voinţă şi de sentimente exprimate ferm şi stabil în timp. Este un fanatizat care, fără să realizeze, trăieste prin si pentru ideologia care i-a fost inoculată. Personalitatea acestui om a fost aproape anihilată, substituită fiind, prin tehnica re educării, de idolii regimului care i-a spălat creierul.

Prin urmare, faţă de o ideologi zare obişnuită, spălarea creierului, prin tehnica pe care o abordează, prin caracteristicile ideologiei implantate în mintea omului, contribuie definitoriu la anularea persoanei umane, la distrugerea trăsăturilor care ontologic îl definesc pe om, cum ar fi: discernământul, vointa proprie, simtire a vie si compătimitoare cu ceilalti oameni, puterea de a iubi si, în mod esential, libertatea. Într-o viziune crestină, reeducarea alterează fiinta umană prin anularea potentialitătilor chipului lui Dumnezeu constitutiv omului de la creaţia sa,

Nihilismul – ideologia ideală desfăsurării procesului de reeducare

Privitor la ideologia favorabilă re educării, experienţa câstigată în lagărele comuniste sau în urma câtorva zeci de ani de experimente desfăşurate în cadrul unor programe occidentale de cercetare în domeniul controlului mintii (Mind Control, cunoscută sub indicativul MK)’ a demonstrat că ideologia nihilistă slujeşte cel mai bine obiectivului spălării creierului.

În primul rând, la nivelul cognitiv, nihilismul cultivă confuzia, prin relativizarea tuturor valorilor. S-a putut constata în volumul Efectele televiziunii asupra minţii umane cât de nocivă este această doctrină chiar pentru dezvoltarea structurală a minţii, pentru edificarea reţelelor neuronale ale cortexului prefrontal. Aceasta fiindcă, spre a se dezvolta normal, structural şi psihologic, mintea omului are nevoie de nişte certitudini, de o viziune armonioasă, logică asupra lumii, în timp ce nihilismul anulează orice certitudine, distruge armonia si contrazice logica elementară. El spune „da” la tot ceea ce ar trebui să fie „nu” şi „nu” la tot ce este în mod evident „da”. Nihilismul nu numai că induce confuzie în mintea omului, dar şi generează conflicte între ceea ce îl condiţionează pe individul să creadă despre lume si realitatea obiectivă a lumii asa cum este cunoscută aceasta prin simturi. Însesi nevoile si intuitiilor afective si sentimentele omului sunt contestate de comandamentele acestei ideologii a negării. În consecinţă, nihilismul guvernează în mintea oamenilor o permanentă stare de război, un conflict care sfârseste de cele mai multe ori în epuizare sufletească şi mentală, şi cedare completă prima fază a spălării creierului – sau în constientizarea crizei si schimbarea vietii prin lepădarea de această ideologie sinucigaşă.

Spre exemplu, nihilismul cultivă răzvrătirea fată de părinţi si familie, dar copilul şi tânărul, deşi se vor integra acestui spirit al revoltei, vor resimţi dureros aceast conflict, această ruptură de cei care i-au hrănit sufletul cu afectivitatea lor şi de al cărui sprijin ar avea în continuare atâta nevoie într-o lume în care este tot mai rară dragostea dezinteresată, altruistă. Aceeaşi frustrare va trăi şi atunci când, împins de erotismul liberal promovat de nihilism va reduce sentimentul de dragoste şi afecţiunea faţă de persoana îndrăgită la o performanţă sexuală, când persoana de care ar trebui să fie legat sufleteşte este transformată fantasmatic într-un instrument de satisfacere al plăcerii.

Aceste frustrări şi multe altele izvorâte din conflictul dintre firescul lucrurilor şi a omului şi anormalul inoculat ideologic vor traumatiza puternic mintea tânărului, îl va secătui sufleteşte, îi vor induce un sentiment de vinovătie si nesigurantă, îl vor însingura, transformându-l astfel în victima perfectă a reeducării.

Nihilismul este prin excelenţă doctrina ideală spălării creierului, el promovând absurdul în plan logic, degradarea morală şi desfrânarea în plan etic, iar la nivel religios, cultivând necredinţa în Dumnezeu, magia, si în faze avansate satanismul. Ideologia nimicului îl goleşte pe om de viaţă lăuntrică, îl face să dispreţuiască şcoala şi cartea, să renunţe la reflexia personală, mândrindu-se chiar cu reactia instinctivă si violentă, îl goleste pe om de el însusi, de propriile gânduri şi sentimente. Această ideologie a negării reuseste să facă din omul modern ceea ce numai cu greu puteau obtine torţionarii în lagărele comuniste în urmă cu 50 de ani. Fără îndoială, omenirea a progresat.

***

Tehnicile clasice de reeducare se luptau permanent să anihileze libertatea individului, cea care oricând s-ar fi putut revolta împotriva regimului constrângător. Din această cauză, exista tot timpul temerea că în momentul în care constrângerea va dispărea, dacă omul va mai găsi minime resurse psihice, va reveni, prin afirmarea libertăţii, la multe din valorile anterioare procesului reeducării. Avantajul spălării creierului prin televizor şi pe căile unor ideologii tentante, chiar hipnotice este acela că la acestea indivizii aderă în mod liber, deşi nu fără înrâurirea unor condiţionări subconştiente, si de aceea si le asumă ca pe un bun ce le reflectă libertatea alegerii si personalitatea.

Prin urmare, spălarea creierului prin mijlocele blânde ale ideologiei libertinismului anihilează pe cel mai puternic duşman al procesului reeducării – libertatea omului. Înselată fiind cu momeala plăcerii si a libertinajului, acesta, în prima fază este convinsă să .olaboreze la reeducare, iar ulterior este anihilată şi înrobită prin legăturile magice ale dorintelor pătimase, prin starea de vinovătie si deznădejde la care a fost adus omul.

In volumul 1 al acestei cărţi, am demonstrat pe larg faptul că nihilismul este cultura dominantă în spatiul ideologic al micului ecran, iar, după Heideger, si destinul cultural al lumii occidentale. Prin televiziune se desfăşoară astăzi procesul de infuzare a valorilor nihilismului în masa întregii populatii a lumii aflate în raza micului ecran. Prin intermediul acestui canal, viaţa omului modern – atitudini, comportamente, relationare la oameni si lume – este infectată de morbul unei vietuiri contrare oricărei rationalităti.

Nu vom insista mai mult asupra acestui subiect, însă considerăm necesar să arătăm în ce mod, prin promovarea nihilism ului ca si mod de a vedea lucrurile si de a trăi, televiziunea întruneste perrect condiţiile necesare ce trebuie îndeplinite de un regim al reeducării, cel putin, asa cum rezultă acestea din experientele desfăsurate în lagărele comuniste.

Teroarea stresului

1. Teroarea stresului joacă rolul principal în orice proces de reeducare, deoarece ea creste, proportional cu nivelul său, sugestibilitatea indivizilor. Ca şi în experimentele lui Pavlov, în centrele de reeducare s-a dovedit că, atunci când sistemul nervos este bulversat si epuizat din cauza stresului, oamenii acceptă mult mai usor orice sugestie, îndemn sau poruncă. În acele condiţii, mesajele primite se imprimă cu o putere deosebită în subconştient. Dacă ele sunt repetate de mai multe ori, pe acest fond de stres sau teroare, atunci se fixează atât de puternic în mintea omului, încât pot deveni noi repere individuale, valori fundamentale în existenţa persoanei respective. În acest context, stresul sau teroarea au ajuns să fie considerate conditiile de bază pentru desfăsurarea oricărui proces de manipulare sau de ideologizare.

Întreţinerea oboselii, a unei încordări permanente, a spaimei, a agitaţiei mintale, zăpăcirea, surprinderea, socurile emoţionale, aducerea victimelor într-o stare de nelinişte cronică, din pricina amenintării continue la care erau expuse constituiau doar câteva din metodele folosite pentru atingerea nivelului de stres necesar spălării creierului si inoculării noilor cunostinte (doctrina ideologiei respective).

Aceste observaţii, rodul experienţelor reeducării, dacă sunt coroborate cu studiile care pun în evidenţă caracterul extrem de stresant al televiziunii, manifestat atât prin exacerbarea violenţei, cât şi prin inducerea frustrării consumatorismului, ne demonstrează faptul că mediul tv este perfect adaptat funcţiei de spălare a creierului şi de reeducare a omenirii.

Citind aceste rânduri, poate că multi se vor gândi ca de acum incolo să evite programele cu conţinut violent şi publicitar, şi să pună accentul în vizionare pe programele nonviolente, eventual pe divertisment. Din păcate, o asemenea judecată nu mai stă în picioare dacă vom sti cu adevărat ce înseamnă stresul în perspectiva descoperirilor neuropsihologiei ultimelor decenii. În virtutea acestor cercetări se constată că televiziunea constituie pentru omul modern un factor esenţial în inducerea stresurilor informaţional, decizitional, cognitiv şi cultural. Toate aceste stresuri contribuie la generarea aşa-zisului şoc al viitorului, cel care creează oamenilor de ştiinţă o mare îngrijorare privind sănătatea mintală şi biologică a cetăteanului societătii super-tehnologizate si informatizate, privind viitorul omenirii.

În cele ce urmează, continuând abordarea şi în capitolul Soluţii de la sfârşitul cărţii, vom insista mai mult asupra fenomenologiei şi efectelor stresului. Se pare că raportarea omului la televiziune, la mass-media în general, eliberarea sa de influenţele negative ale acesteia este un fenomen complex de înţelegerea căruia trebuie ţinut cont de o mulţime de factori.

Stresul sau reacţia de adaptare este unul dintre mecanismele, unul dintre criteriile care ne-ar putea ghida către iesirea din criza în care ne-a adus nihilismul, televiziunea, îndeobşte, societatea modernă.

De ce este atât de important stresul

După cum am putut constata, în cadrul experienţelor lui Pavlov si mai târziu în tehnicile de reeducare, stresul joacă un rol principal. El este capabil să subrezească într-o asemenea măsură sistemul nervos, rezistenta psihică a individului, încât acesta poate fi adus în stadiu de a renunta la orice fel de opozitie, devenind, din punct de vedere psihologic, ca o plastilină uşor modelabilă în mâna tortionarului. Dar ce este de fapt stresul?

Hans Selye, primul cercetător al stresului şi cel care a stabilit numele fenomenului în cauză, a descoperit că:

Stresul este un răspuns al organismului fată de niste factori; tot felul de factori, cum ar fi boala, emotiile plăcute sau neplăcute, pe scurt, niste factori care necesită o adaptare. Este foarte important de înţeles că termenul stres desemnează reactia organismului, si nu situatia stresantă. [ … ] Acelaşi lucru, aceeaşi situaţie poate provoca la diverşi indivizi nişte veactii fiziologice mai mult sau mai pUţin pronunţate. Vederea unui şarpe Îi va lăsa pe unii aproape indiferenti, în timp ce altii vor avea mâinile umede, un puls accelerat etc. (Goupil, 24-25)

După Hans Seyle, acest răspuns al organismului la un stimul 110U se va desfăşura în trei faze: Mai întâi este faza de alarmă, care este urmată de faza de rezistenţă, iar dacă aceasta durează prea mult se intră în faza de epuizare. Toate trei, în accepţiunea lui Seyle, poartă numele de Sindromul general al adaptării. Prima fază poate fi identificată cu Reactia de orientare sau de apărare”, când întregul organism este mobili~at în vederea apărării.

 În cadrul cap. Probleme de atenţie din vol. Efectele televiziunii asupra mmţii umane au fost prezentate o serie de studii în care se constata că mecanismul de captivare a atenţiei pe parcursul vizionării se bazează pe provocarea unei mulţimi de Reacţii de orientare ca urmare a folosirii excesive a efectelor tehnice. Practic, de cel puţin 12 ori pe minut sistemul nervos este provocat să dea semnalul de alarmă, fapt care contribuie la epuizarea acestuia.

Pupilele ochilor se dilată. Auzul devine mai ascutit. Tonusul general muscular creşte. Unele circuite ale creierului sunt întrerup te. Ritmul respiraiiei şi al inimii accelerează etc. (Toffler: 321)

Trebuie stiut faptul că Reactia de orientare se produce în cazul oricărei noutăti perceptibile, nu numai în fata unor imagini si sunete care ne surprind, dar şi în cazul unor idei şi informaţii noi.

Atunci când indivizii trebuie să facă faţă la o serie de stimuli care se repetă si durează un timp mai îndelungat, devenind chiar o nouă situaţie de viaţă se intră în cea de-a doua fază, cea a rezistentei, care este după mai multi autori, însăsi Reactia de adaptare. Trebuie să ne adaptăm la noul serviciu la care ne-am mutat, la noii prieteni pe care ni i-am făcut, la schimbarea intervenită în programul nostru cotidian, la o situaţie nouă presupusă de schimbarea maşinii, a casei sa u numai a hainelor.

Reacţia de orientare solicită în special sistemul nervos, în timp ce Reacţia de adaptare se bazează în cea mai mare măsură pe glandele endocrine şi în esenţă pe hormonii acestora. Aşadar, când un agent stresant intervine în viaţa noastră, glandele suprarenale secretă anumite substanţe chimice numite corticosteroizi şi catecolamine – adrenalină şi noradrenalină. Când sunt eliminaţi în sânge, acestia grăbesc metabolismul, cresc presiunea sângelui si, în general, produc transformări masive în organismul nostru.

Această reacţie de adaptare constituie, de fapt, fenomenul cunoscut sub numele de stres. Ea poate fi declanşată atât de schimbări mai mari sau mai mici în modul nostru de viaţă, cât şi de schimbări în climatul psihologic si informational care ne înconjoară. Supărarea, grija, incertitudinea, socul emotional, veselia excesivă, tristeţea precum şi ceea ce ne obligă să înfruntăm necunoscutul.

În mod normal, organismul este pregătit să susţină importantele transformări metabolice impuse de Reacţia de adaptare, consumul şi uzura presupuse de stres, însă când acesta intervine foarte des în viaţa omului, când durează o perioadă semnificativă de timp sau când stresul, ca intensitate, este extrem de puternic, poate interveni epuizarea, uzura excesivă a organismului şi, în consecinţă, boala.

Pentru a putea constata care este legătura dintre stresul trăit de o persoană pe parcursul unei bune perioade de timp, să zicem pe parcursul unui an, şi starea de sănătate, cercetătorii au alcătuit o scară în care au atribuit fiecărei schimbări care intervine în viaţa unui om o anumită valoare numerică. Aceasta întrucât unele schimbări produc un stres mai puternic, cum ar fi moartea unei fiinţe dragi, iar altele un stres mai slab, cum ar fi schimbarea maşinii sau a hainelor. Practic, intensitatea reacţiei de adaptare, adică a cantitătii de hormoni eliberati în sânge, este direct proportională cu semnificaţia evenimentului sau a schimbării înregistrate. De exemplu, moartea soţului a fost evaluată la 100 de puncte, mutarea într-o casă nouă la 20 de puncte, iar un concediu la 13 puncte. Moartea soţului a fost considerată în mod unanim cea mai puternică schimbare care poate interveni în viaţa unui om, găsindu-se că stresul produs de această schimbare, mai mult chiar decât durerea în sine provocată de pierderea persoanei iubite, face ca rata mortalităţii văduvilor să crească cu 40% în primul an de la moartea partenerilor de viaţă.

Prin compararea indicilor de schimbare a vieţii pe perioada unui an de zile cu starea de sănătate în anul următor, la un mare esantion de populatie din mai multe tări ale lumii (Statele Unite, Japonia, Franţa, Belgia, Olanda) s-a constatat că, cu cât indicele de schimbare era mai mare, cu atât mai gravă era boala de care suferea persoana respectivă în anul următor. (Toffler: 327) Pe urmă, studiile desfăşurate de-a lungul anilor au demonstrat că stresul prelungit cauzează aparitia unor boli cardio-vasculare, slăbeste imunitatea, afectează sistemul limfatic, agravează diabetul, creează dereglări sexuale, distruge reţelele cortexului prefrontal, iar, după Seyle, contribuie la apariţia unor tipuri de cancere.

Bombardarea simturilor

Psihologii găsesc că stresul sau reacţia de adaptare se produce la trei niveluri, care într-o oarecare măsură se poate spune că se întrepătrund: nivelul senzorial, nivelul cognitiv şi cel decizional.

Experienţele legate de pierderea simţurilor în cursul cărora voluntarii su nt lipsiţi de o stimulare normală a simţurilor au arătat că absenţa unor noi stimuli senzoriali poate duce la dezorientare şi la degradarea netă a facultăţilor mentale. La fel, înregistrarea unui număr prea mare de stimuli senzoriali dezorganizati, dezordonati sau haotici poate avea efecte similare. Din această cauză, specialiştii „spăLării creierului” fie ea de natură politică sau religioasă, folosesc nu numai privaţiunea senzorială (âetentiunea solitară, de exemplu), dar si bombarda rea simturilor cu fulgere luminoase, alternarea rapidă a culorilor, efecte de sunete haotice, adică întregul arsenal al experienţelor psihedelice. (Toffler: 336)

Asa cum am putut constata în vol. Revrăjirea lumii, neuropsihologii constată că, în mod paradoxal, televiziunea cauzează concomitent atât o deprivare senzorială exprimată prin reducerea activitătii corticale, cât şi o suprastimulare senzorială determinată de mulţimea efectelor tehnice, a jocului de imagini şi sunete ce provoacă cu o foarte mare frecventă reactia de orientare sau de apărare.  Atunci când semnalele care ajung la noi sunt regulate şi repetate, afirmă Toffler, acest proces de selecţie ne poate oferi o reprezentare mentală destul de bună a reatitătit. Dar când sunt foarte dezorganizate [precum se întâmplă în cazul televiziunii], când mediul ambiant este nou si neaşteptat exactitatea imaginilor noastre este mult redusă. Imaginea noastră despre realitate este denaturată. Aceasta explică poate, de ce atunci când suntem obiectul unei suprasolicitări senzoriale intrăm într-o stare confuzională, iar limita dintre iluzie şi realitate se estompează. (Toffler: 337)

Aflăm în această constatare încă o explicaţie a stării de confuzie mintală în care se află, fie că o acuză sau nu, mulţi dintre tinerii zilelor noastre, mai cu seamă cei care alternează vizionarea tv şi internetul, cu ascultarea muzicii sau cu alte mijloace de suprastimulare senzorială.

Stresul infomational

„Există limite stricte ale cantităţii de informaţie pe care suntem capabili să o prelucrăm sau să o păstrăm în memorie”, afirmă psihologul George Miller de la Universitatea Rockfeller din America (Toffler: 338). Cercetările demonstrează că depăşirea acestor limite duce, vizibil, la o diminuare serioasă a rezultatelor unei activităţi, fie că este una preponderent mentală – citit, efectuarea unor calcule -, fie a unei activităti practice. Cine ne poate produce un stres informational? Pur si simplu zgomotul străzii sau al locului în care ne desfisurăm activitatea, fondul muzical sau stirile ascultate pe un mijloc de transport, deciziile luate la serviciu sau la cumpărături, rezolvarea problemelor de acasă şi, bineînţeles, multitudinea de informaţii pe care le primim prin oricare canal mediatic, dar mai cu seamă prin televizor.

Aşa cum s-a putut constata anterior, în prima fază, persoanele care suferă o suprasolicitare informaţională vor da semne de scădere a performantelor profesionale, senzatia de oboseală devine tot mai intensă. Apoi, dacă nu se ia nici o măsură, în mod gradat apare neliniştea, încordarea si iritabili tate a excesivă. Mai apoi intervine dezinteresul si apatia, slăbeşte voinţa ~i motivaţia, începe să se manifeste sentimentul neîncrederii în fortele proprii, nesiguranta si incertitudinea, se instalează apatia, refuzul emotional si refuzul de a mai desfăşura anumite activităţi. În fazele avansate de stres informational, intervine confuzia în asociaţia ideilor şi a cuvintelor, dezorientarea ~i denaturare a realităţii, care poate merge până la perceptie schizofrenică, la stări nevrotice si psihopatii. Doctorul James Miller, director la Mental Health Research Institute al Universităţii din Michigan afirmă categoric că: Bombardarea unei persoane cu mai multe informaţii decât este ea ctipabilă să prelucreze ar putea duce la tulburări grave. (Toffler, 341)

Miller demonstrează că, în momentul în care intervine presiunea timpului în prelucrarea unui flux rapid de informatii, apar manifestări cognitive similare cu cele ale schizofrenicilor, ceea ce îl face să concluzioneze că suprasolicitarea informaţională poate fi legată de psihopatologie. Ulterior, experientele lui G. Usdenski si L. J.

Chapman au condus la aceleaşi concluzii. Simptomele amintite mai sus, ce apar în cazul suprasolicitării seamănă foarte bine, observă Toffler, cu cele constatate de Pavlov in experientele sale pe câini. La fel se comportă si acestia atunci când, prin stres, sunt aduşi în faza paradoxală în care pot fi instalate unele comportamente, fază similară celei la care debutează aşa-zisa spălare a creierului în cadrul experimentului reeducării.

Stresul deciziţional

Asupra stresului decizional nu vom insista prea mult, căci fiecare dintre noi ştim din proprie experienţă ce înseamnă să trebuiască zilnic să iei o mulţime de decizii. Serviciile solicită astăzi mai mult ca oricând capacitatea decizională. De asemenea, cu cât diversitatea produselor creste, cu cât se măresc posibilitătile de alegere a serviciului, a locuintei, a masinii, a vestimentatiei, a comportamentelor adoptate, si chiar a identitătii, a modului de a ne creste copilul, a celui în care să ne petrecem timpul liber, a programelor pe care să le urmărim, cu atât creşte mai mult consumul decizional. Cu cât beneficiem de o mai mare diversitate în oferta societăţii de consum, cu atât ne re găsim mai puţin capabili în a decide, de un milion de ori, pentru lucrurile importante şi pentru cele mai puţin importante asupra cărora trebuie să optăm.

Disoluţia tradiţiei, a normelor, abolirea tuturor rânduielilor ne complică extrem de mult viaţa, căci ne lipsesc criteriile alegerii şi trebuie, poate în premieră în istoria civilizaţiei, să ne reconstruim aproape complet modul de viaţă însă atenţi să nu ne lăsăm înşelaţi de vreun eronat studiu ştiinţific sau de vreun întreprinzător care este preocupat mai mult de cum ar putea să-si vândă mai bine produsul, decât de calitatea acestuia, În aceste condiţii, stresul decizional va creşte tot mai mult până când, epuiza ţi, vom începe să renunţăm într-o măsură tot mai mare să ne decidem pentru un lucru sau altul, acceptând cu resemnare solutia cea mai comodă, sugestia  cea mai puternică şi condiţiile pe care alţii ni le impun.

Vizionarea tv, factor de risc pentru cronicizarea stării de stres

În capitolele anterioare, am putut constata că televiziunea este un mijloc care poate induce în masa telespectatorilor o importantă rensiune psihologic, o frică permanentă sau o adevărată teroare. Poate, de asemenea, pe termen lung, să creeze anumite frustrări cu rnracter consumatorist. Oare toate acestea nu pot fi considerate factori de stres? Desigur, şi chiar mai mult, capacitatea televiziunii tic a genera o puternică stare de stres nu se limitează doar la cele două aspecte abordate anterior.

În experientele sale, dr. Lennart Levi, director la Clinical Stress Labotutory de la spitalul Karolinska din Stokholm, a demonstrat că solicitările emoţionale provocate pe parcursul vizionării induc o semnificativă stare de stres. Unui grup de studenţi suedezi în medicină, de sex masculin, iau fost prezentate secvenţe filmate, descriind asasinate, lupte, torturi, executii si scene de cruzime fată de animale. Cantitatea de adrenaină din urina lor a crescut în medie cu 70%. Proportia de nor-adrenalina(( a crescut si ea în medie cu 35%. Apoi, unui grup de tinere functionare i-au fost prezentate patru filme diferite, în patru seri succesive. Primul era o simplă descriere a unei călătorii. Sentimentele înregistrate au fost calmul si seninătatea, iar productia de catecolamine a scăzut. În cea de-a doua seară au urmărit filmul lui Stanley Kubrik; „Căile gloriei”, iar sentimentele înregistrate au fost frământarea intensă si mânia. Productia de adrenalinaa urcat brusc. În cea de-a treia seara, au urmărit comedia „Mătuşa lui Charley”, la care au râs în hohote. În ciuda sentimentelor plăcute si a lipsei oricăror scene de agresiune sau violentă, adrenalina a crescut din nou într-o măsură însemnată. În cea de-a patra seară, au văzut: „Masca Diavolului”, un film politist în care au tipat de groază. După cum era de asteptat, productia de catecolamine a crescut vertiginos. Pe scurt, reactia emotională, indiferent de caracterul ei, este însotită de activitatea glandei suprarenale. (Toffler, 326).

Şi numai dacă avem în vedere această contribuţie semnificativă la stresul cotidian pe care o aduce televiziunea, şi ar trebui să dozăm mai bine timpul petrecut în faţa micului ecran. Poate ca acest stres produs în mod continuu de micul ecran pe perioada a câteva ceasuri petrecute în faţa sa în fiecare zi este în multe cazuri pică tura care umple paharul, unei vieţi extrem de stresante. În loc să ne refacem sistemul nervos si endocrin, multi dintre noi continuăm să ne supunem solicitării stresului care, chiar si în cazul în care este plăcut tot către epuizare şi boală ne îndreaptă.

Şocul viitorului ne aruncă în cercul vicios al dependenţei si reeducării prin televiziune

Societatea tehnologică, societatea informaţională, societatea vi tezei, a divertismentului, a spectacolului, a ecranului sau a internetului, societatea de consum sunt câteva dintre faţetele lumii în care trăim astăzi; o lume care este din ce în ce mai putin umană, desi ni se spune tot timpul că toate se fac pentru om. Iar acest lucru nu-l afirmă unul din nostalgicii trecutului sau vreun om religios căruia îi repugnă dezumanizarea şi depersonalizarea societăţii, ci unul din cei mai mari analişti ai fenomenului cultural, economic şi politic al vremurilor noastre, Alvin Toffler.

Societatea schimbărilor rapide, a unei permanente tranziţii către o ţintă total necunoscută, societatea bombardamentului senzo rial, al suprasolicitării informationale si decizionale este lumea în care din ce în ce mai greu se va putea trăi normal, păstrându-se sănătatea biologică şi mentală.

Victima socului viitorului va resimti, afirmă Toffler, un sentiment tot mai profund de incertitudine. Prinsă în vârtejul schimbărilor, solicitată sd ia hotărâri importante si urgente, ea simte nu numai o consternare pe plan intelectual, ci si o dezorientare pe planul valorilor personale. Pe măsură ce ritmul schimbărilor se accelerează, această confuzie interioară este dublată de neîncredere în forţele proprii, de îngrijorare şi teamă. Omul se simte cuprins de tensiune, oboseşte uşor. Se poate chiar îmbolnăvi. Pe măsură ce cresc presiunile implacabil tensiunea se transformă în irascibilitate, În supărare si uneori în violentă stupidă. Evenimente mărunte declanseaza reactii uriase)” evenimente mari provoacă reactii necorespunzătoare.

Cu mulţi ani în urmă, Pavlov a numit acest fenomen faza paradoxală, descriind crizele prin care treceau câinii pe care a făcut experienţele sale cu reflexe conditionate. [ … ] Pe de altă parte, confuzia si incertitudinea generate de tranzienţă, noutate si diversitate pot explica profunda apatie care desocializează milioane de oameni, bătrâni şi tineri deopoI rivă. Aceasta nu este retragerea temporară si voită a individului rational, care trebuie să strângă pânzele sau să frâneze pentru a putea apoi să facă faţă problemelor. Este o capitulare totală în faţa efortului de luare a deciziei în conditii de incertitudine si de pletoră de optiuni. (Toffler, 351)

Toffler subliniază, parcă, în mod expres faptul că exact acelasi efect pe care-l aveau în trecut teroarea şi stresul la care erau supusi in mod forţat prizonierii în lagărele de concentrare se obţine astăzi In conditiile oferite de societatea progresului informational. Mase de oameni sunt aduse la limitele supravieţuirii biologice, nervoase şi psihice de un mod de viată bolnav.

Care este rolul care i se rezervă televiziunii si, de ce să nu spunem, internetului în această lume a victimelor socului viitorului?

Televiziunea sau, mai general, realitatea virtuală devine locul comun al umanităţii, refugiul cel mai căutat al insului care nu mai poate suporta realitatea. Televiziunea se instituie unor ca punct de referintă, glas al autoritătii, al stabilitătii si al sigurantei, în conditiile în care constituie cel mai facil cadru de referinţă. Cine-i conferă aceste functii? Ea singură si le atribuie prin avantajele pe care le are de a putea pătrunde în fiecare casă, în intimitatea vieţii fiecăruia dintre noi. Televiziunea devine astfel liantul, sângele acestei societăti aflate într-o permanentă tranzitie către o nouă realitate pe care permanent, profetic, tot lumea virtuală o configurează.

Ochiul hipnotic al micului ecran absoarbe si ultimele energii psihice care ne mai rămân în urma vieţii super-stresante la care suntern conectati. Caracterul înşelător al televiziunii, care-o transformă în instrumentul ideal al reeducării, se vede din faptul că oamenii caută în faţa micului ecran descărcarea, eliberarea de stresul la care-i supune societatea, dar, în pofida somnului semi-hipnotic care-i cuprinde, o cantitate uriaşă de informaţii si stimuli le inundă mintea si simţurile. Astfel se ajunge pe nesimţite la un rezultat complet contrar. Epuizarea mentală creşte până la apatie totală şi refuz de a mai gândi şi a face altceva decât este strict necesar pentru a trăi. Această stare este ideală pentru instalarea noului program ideologic ce caracterizează procesul de spălare a creierului. În acest context, televiziunea joacă un rol dublu: pe de o parte, intensifică stresul, deci confuzia mentală şi ataşamentul conştient la valorile vechi, pe de altă parte, oferă nişte forme ideologice, în care numai alienându-se profund mintea şi sufletul omului se vor putea conforma.

Reeducarea prin televizor

Luând în consideraţie principiile reeducării, prezentate anterior, se poate întelege motivul pentru care televiziunea are o eficacitate extraordinară în modelarea universului de conştiinţă uman sau pentru ce este considerată principalul instrument de persuasiune ideologică al timpurilor moderne. Se poate explica, în acest context, de ce prin televizor se cultivă atât de mult sexualismul, ne credinta, degradarea morală si teroarea violentei.

Faptul că efectele reeducării prin televiziune se manifestă pe termen lung face ca oamenii nici să nu-şi dea seama când li s-au schimbat opiniile, cu alte cuvinte, nu constientizează procesul reeducării. De altfel, pentru tot mai mulţi dintre cei crescuţi în interiorul lumii artificiale a televiziunii, cu greu se mai poate afirma că au gândit vreodată altfel decât li s-a sugerat sau dictat de-a lungul miilor de ore de vizionare.

Revenind la principiile fundamentale care trebuie respectate în procesul spălării creierului, vom încerca în continuare să vedem în ce măsură se poate spune că mediul televizual satisface exigenţele unui mediu de reeducare dincolo de faptul că favorizează stresul.

Îndepărtarea de familie şi de cei dragi, de lumea din care proveneau deţinuţii sau recrutii, practic, ruperea de trecut erau socotite în lagărele de concentrare indispensabile procesului reeducării. Familia si trecutul întăresc motivatia, rezistenta fizică si psihică în faţa propagandei, subminează permanent, prin legăturile sufletesti profunde pe care le presupun, eficacitatea procesului de reeducare. Acestea sunt în fond rădăcinile fiecărui om, cele prin care-si trage seva – sensul de a exista, credinta, valorile.

Ruperea de mediul în care omul trăise anterior, dar şi de natură, de lumea normală aşa cum este ea, izolarea în universul concentrationar al lagărului unde detinutul era înconjurat numai de mărturiile mincinoase.ale ideologiei erau necesare pentru ca acesta, pe fondul stresului urias prin care trecea, să ajungă să creadă că noua lume este cea reală. Teroarea, stresul sunt cele mai bune metode pentru distrugerea memoriei, pentru tăierea legăturilor afective cu lumea trecutului, mai cu seamă când aceste legături nu mai sunt reînnoite nici prin vedere, nici prin retrăirea si rememorarea lor (vom vedea mai departe că deţinuţilor nu li se permitea să se refugieze în reflexia interioară, în amintiri, imaginaţie etc.).

Odată înlăturat orice reper al normalităţii, odată ruptă legătura cu trecutul, cu familia, cu lumea reală, prin îndepărtarea de acestea, dar si prin experienţa traumatizantă prin care trebuia să treacă, sub imperiul stresului, al presiunii amenintărilor, al relativizării adevărului, al nevoii de eliberare de tensiunea si nelinistea care-i aduceau mintea în pragul dezagregării, cel supus experimentului reeducării ajungea, treptat, să fie tot mai deschis în a accepta însusirea preceptelor ideologiei inoculate.

***

Familia? Mult mai puţin timp ajunge să petreacă omul modern între ai lui decât în faţa micului ecran. Astfel că, este mai mult decât îndreptăţită observatia unor cercetători ai fenomenului comunicării când afirmă că familia fictională este mai prezentă în viaţa noastră decât propria noastră familie.

Telespectatorul, devenind pentru câteva ore zilnic prizonierul lumii imaginare, artificiale a televizorului, ajunge, în timp, să se comporte şi să se raporteze la această lume ca la una reală. Falsa realitate a lumii mediatice ajunge să fie mediul de existenţă al omului modern.

Distrugerea relatiilor personale. Pe lângă izolarea de familie şi prieteni, reeducarea urmărea slăbire a până la anihilare a tuturor relatiilor personale, prin sădirea neîncrederii si a suspiciunii în toate persoanele care-l înconjoară pe subiect sau pe deţinut. Relaţia personală de prietenie sau dragoste, de încredere sau fidelitate, mai cu seamă în momentele grele din viaţă, cele de încercare, pot constitui un puternic suport psihic pentru oricare om. În astfel de momente, fiecare găseşte sprijin în celălalt. Prietenul este o mărturie, un reper, o nădejde, o sursă de încredere sau o puternică motivaţie pentru a continua lupta chiar până la jertfă. Când oamenii nu sunt singuri suportă mult mai uşor orice suferinţă, durere sau încercare. Pentru a atinge acest obiectiv, a-l convinge pe fiecare detinut că este înconjurat numai de duşmani în care nu poate avea încredere, aceştia erau obligaţi să se spioneze, să se „toarne” unul pe altul. Fiecare trebuia convins că, de fapt, celălalt îi vrea răul, că i-a trădat secretele şi, de aceea, şi el era îndemnat să părăsească orice reţinere, comportându-se la fel. Astfel, în mod pervers, erau furnizate argumentele necesare pentru ca fiecare detinut să se îndreptăţească pe sine în a-l trăda pe colegul sau pe prietenul său.

***

În mod evident, televiziunea slăbeste relatiile personale atât prin natura ei, ca mijloc de comunicare, cât şi prin sădirea neîncrederii în ceilalţi. În primul rând, pentru că acestea sunt substituite de actul vizionării, atât ca falsă satisfacere a nevoii de comunicare, cât şi prin timpul îndelungat pe care îl necesită.

De asemenea, prin cultivarea comportamentului egoist, violent şi desfrânat, şi a lipsei de respect pentru celălalt, al răzvrătirii sau a altor comportamente pătimase, televiziunea conduce la îndepărtarea oamenilor de semenii lor. Nu în ultimul rând, un rol semnificativ îl joacă violenta fictională a micului ecran, care sădeste neîncrederea şi suspiciunea.

Anihilarea vietii lăuntrice, distrugerea forului interior. Detinutii erau tinuti permanent in grupuri, nu erau lăsati niciodată singuri, pentru a nu apuca să se refugieze in ei insisi, găsind in reflectia interioară, in rugăciune si in credintă resursele continuării luptei, a mărturisirii idealului sau măcar puterea de a rezista in faţa reeducării. Prezenţa continuă a altor persoane, zgomotul, stresul continuu trebuiau să tină permanent mintea in agitatie, tensiune sau incordare.

***

Televizorul nu lasă omului modern liniste a si răgazul construirii unui puternic for interior, implicit al dezvoltării unei vieţi lăuntrice bogate. Televiziunea nu permite retragerea în reflexie, contemplare, rugăciune.

Cele câteva ceasuri petrecute zilnic în faţa televizorului constituie chiar timpul liber sau răgazul pe care oamenii l-ar avea pentru li se linisti, a se reculege în singurătate sau, cel putin, în vreo activitate familială care presupune interiorizare si potentarea unei lucrări sufleteşti.

Serviciul sau scoala, zgomotul si aglomeratia vietii cotidiene, televizorul, muzica etc. toate îl fac pe omul zilelor noastre să fie foarte rar singur şi reflexiv.

El nu mai găseşte timpul de a se aduna în sine, de a-şi reînnoi resursele sufletesti spre a rezista solicitărilor cotidiene. În felul acesla, nivelul de oboseală şi stres creşte încontinuu, rămânând ca soluţii pentru descărcarea parţială (în fond, falsă) a lor televizorul sau divertismentul – drogul cotidian. Atât de puternic a ajuns omul modern captivat de această stare sau atmosferă, de zgomot, ritm, nelinişte sau agitaţie permanentă, încât chiar atunci când, conjunctural, rămâne singur acasă sau undeva în mijlocul naturii, neobişnuit cu liniştea, cu reflexia sau cu propriile gânduri, şi acolo caută zgomotul, stirile, mass-media, lumea de care abia a reuşit să se despartă.

Înlăturarea suportului sau a reperelor morale si duhovniceşti. Credinţa şi virtuţile sufleteşti erau ultimele ziduri care trebuiau dărâmate pentru a fi luată în stăpânire cetatea minţii, pentru a-i înlocui vechile asezărninte, valori şi credinţe, cu doctrina ideologiei respective. Torţionarii, chiar dacă erau necredinciosi stiau că numai credinţa, curăţia sufletească şi virtutea puteau constitui rezervele nesfârşite de rezistenţă în faţa reeducării. Ele îi puteau face pc detinuti sa reziste torturu, stresului, asaltului ideologic, până la distrugerea sistemului nervos sau până la moarte.

De aceea, se încerca prin toate mijloacele murdărirea lor sufletească, compromiterea în fata propriei constiinte în fata lui Dumnezeu şi a celorlalţi oameni. Deţinuţii erau puşi să înainteze mai încet sau mal repede pe acest drum al degradării morale. Trădarea şi batjocorirea confraţilor de suferinţă era un mijloc, însă nu singurul. Detinutii erau obligaţi să-şi scrie autobiografia sau trebuiau să-şi imagineze alte mărturii sau denunturi, în care să arate o atitudine injurioasă, batjocoritoare faţă de tot ce aveau mai drag si mai sfant. „Nemernic”, „curvă” sau „criminal” erau cuvinte cu care trebuiau să-şi stigmatizeze propriii părinţi, sotiile sau prietenii. În acele autobiografii sau povestiri despre ei înşişi şi despre cei dragi, detinutii erau constrânsi să imagineze scenarii cât mai desfrânate, murdare, pe care trebuiau să le îmbogătească permanent cu noi amănunte şi pe care trebuia să le repete de nenumărate ori pentru a le transforma în realitate de constiintă, pentru a le da consistentă şi relief la nivelul propriului subconstient, desi ei stiau dintru început că totul este ficţiune.

***

Degradarea sau pervertire a morală este una dintre specialităţile televiziunii, unul din efectele sale principale. Sexualismul, de la simplele aluzii până la pornografie, violenta, de la înjurături si certuri până la violuri si ucideri, sunt prezente din abundentă pe micul ecran. Acest climat general în care predomină minciuna, falsitatea, viclenia, hotia, smecheria si necredinta, îl conduc pe telespectator nu la pierderea suportului sau a reperelor morale. Întinaţi de imaginile desfrânării, pe care le-au primit cu o plăcere disimulată sau chiar neconştientizată, de trivialităţile şi obscenităţile care adesea constituie fondul emisiunilor de divertisment, cu mintea spurcată şi pervertită de dorinţele necuviincioase, stârnite de fantasmele păcatului, oamenii-telespectatori găsesc tot mai puţină tărie şi motivaţie în a apăra vreo valoare, chiar dacă aceasta se referă la credintă, la familie sau la dreptate. S-a putut constata, în studiul privind dependenţa de pornografie prezentat în vol. Efectele televiziunii asupra mintii umane, că expunerea la mesajele erotice slăbeste fidelitatea, dorinta de a avea copii si chiar dorinta întemeierii unei familii.

Aceşti oameni, spune studiul, ajung să trăiască într-o măsură tot mai mare pentru satisfacerea plăcerii. Ei nu mai cred sau nu mai vor să lupte pentru altceva. Abundenta sexualitătii si a violentei pe micul ecran – fapt ce rămâne pentru mulţi un mister sau un motiv de speculatie – se explică prin forta cu care acestea anihilează cenzura sau conştiinţa telespectatorilor şi deschid porţile minţii acestora spre comunicarea „noilor adevăruri”.

Apostazia sau blasfemierea lui Dumnezeu era o altă condiţie pe care, dacă nu o îndeplineau, detinutii erau torturati până la pierderea cunostintei. Pentru a scăpa de suferinta insuportabilă, unii dintre ei acceptau, conjunctural, să facă tot ce li se cerea, pentru ca pe urmă să trebuiască să se lupte cu scârba faţă de sine, cu mustrările de conştiinţă, cu dispreţul celorlalţi şi, căzând în deznădejde, să accepte noua situatie – imoralitatea si ne credinta – ca o stare de fapt la care nu mai aveau nici puterea, nici resursele de a o schimba. De aici începeau, în fapt, cedarea, căderea, acceptarea preceptelor noii doctrine, ale noilor idei care, din pricina stresului, a unei sugestibilităţi crescute şi a bombardamentului ideologic, începuseră deja, în mod aproape automat, să fie însusite.

***

Prin tot ce înseamnă degradare morală şi nihilism, televiziunea nu face altceva decât să-I îndepărteze pe om de Dumnezeu, iar acest lucru va fi analizat cu mai multă atenţie într-un capitol viitor. Dar educaţia atee primită prin vizionarea tv nu se reduce doar la atât. Sincretismul religios promovat pe micul ecran, adică relativizarea caracterului absolut al lui Dumnezeu, venit în lume prin Fiul Lui, Iisus Hristos, este cea mai bună modalitate de a surpa credinta creştinilor mai este şi denigrarea obsesivă a oamenilor Bisericii şi îndeobşte a valorilor credinţei, care îşi aduce contributia esentială. Televiziunea constituie, după cum vom vedea în continuare mediul al cărui efect global este pustiirea sufletului oamenilor, îndepărtarea lor de Dumnezeul Cel adevărat.

Avantajele folosiri televiziunii ca instrument al reeducării

Pe fond îndepărtării de Dumnezeu si a degradării morale, al slăbirii relaţiilor personale şi familiale, şi a diminuării până la anulare a forului personal de conştiinţă, teroarea şi stresul instaurate de televiziune în viata omului modern, tensiunea si angoasa, amenintarea cu violenta, frica, încordarea si nelinistea permanentă, stresul emotional sau chiar numai miliardele de imagini, idei si griji sădite de televizor în sufletul telespectatorilor, sporesc puternic sugestibilitatea şi fac publicul să accepte cu docilitate orice minciună evidentă ca pe un adevăr, orice măsură socială, politică sau comunitară (chiar dacă este, flagrant, în dezinteresul său) ca pe o solutie salvatoare.

Este adevărat că televizorul, ca instrument de spălare a creierului sau de reeducare, ca mediu ambiant al omului modern, prin stresul creat sau prin teroarea instituită, nu poate atinge intensitatea atât de traumatizantă a lagărelor de concentrare cu acest specific. De altfel, el nu respectă întru totul conditiile sau cerintele pe care le îndeplinesc acele medii de reeducare, constituite după modelul prezentat anterior. Televiziunea deţine însă câteva avantaje care-i anulează în mare măsură imperfectiunile, dându-i, în acelasi timp, o eficienţă suficientă pentru a fi considerată în zilele noastre potrivită si, poate, indispensabilă pentru spălarea creierului si reeducarea indivizilor. Efectele acesteia nu se bazează pe forta agresivă, ci pe cea magică, seducătoare. Televizorul îi stresează şi îi terorizează pe oameni, însă aceştia nu-l evită pentru a se refugia în relatia personală, în credintă, în viata lăuntrică, ci, dimpotrivă, îl caută parcă vrăjiti sau hipnotizaţi, cu o plăcere obsesivă şi epuizantă.

Ideologia pe care o impune nu are înfăţişarea aspră, rece, respingătoare a doctrinelor trecutului, ci pe aceea atrăgătoare, ademenitoare a desfrânatelor care promit plăcerea. În felul acesta, televizorul nu se înfăţişează indivizilor ca un duşman periculos pentru securitatea personală, ci se insinuează în sufletul telespectatorilor drept cel mai bun prieten, care merită încrederea de a i se deschide poarta sufletului spre a i se primi mesajele.

Televizorul este maşinăria ideală la care este conectată constiinta a sute de milioane de oameni, popoare întregi, si de la al cărui pupitru pot fi controlate conştiinţele, emoţiile, senzaţiile, răspunsurile, comportamentele, acţiunile sociale, politice sau religioase ale publicului.

Dacă există nemultumiri, atunci se măreste doza de sex si circ (zis divertisment), suficient cât masele să fie anesteziate şi euforizate. Dacă se observă sau se anticipează nemulţumirea sau refuzul poporului de a accepta vreo măsură a ideologiei sau dacă trebuie produse nişte modificări profunde în mentalitatea mulţimii, atunci se aplică metoda mai dură a terorismului, a inventării şi exagerării amenintării si pericolului. Tensiunea poate fi crescută si întretinută prin televizor sau mass-media până când masele dau semne de epuizare, până la nevroză sau psihoză. Pe acest fond de sugestibilitate crescută, mesajul ideologic este argumentat şi repetat până când ajunge să se fixeze în subconstientul indivizilor, devenind o nouă realitate de conştiinţă. Oricum ar fi, mai devreme sau mai târziu, multimea va cere ea însăsi aplicarea noilor măsuri, acceptând chiar cu recunoştinţă noile „adevăruri” sau principii, cu nădejdea că aplicarea lor va aduce eliberarea de tensiunea insuportabilă a terorii.

În aceste condiţii, terorismul nu va avea cum să dispară. El este instrumentul fundamental de control si de conducere a omenirii, biciul cu care sunt biciuiti nervii popoarelor până când acestea se supun. Forţele teroriste, pentru a avea eficienţă maximă, vor trebui doar manipulate în directia dorită sau, dacă nu vor exista, atunci vor trebui inventate. Cele două mijloace de control şi de conducere a lumii viitorului sunt, după cât se pare, divertismentul ca mijloc magic şi regimul terorii ca instrument constrângător. De fapt, nici nu este nevoie de prezenta sau inventarea actelor de terorism. Mediul televizual conţine suficientă violenţă sau terorizează suficient de puternic publicul prin metodele discutate anterior, ca să poată crea nivelul optim de stres necesar permanentei reeducări.

Televiziunea reprezintă, pentru omul modern, atât rortionarul care terorizează, stresează şi epuizează mintea slăbindu-i rezistenta, expunând-o sugestiilor sau presiunilor, cât si închisoarea simturilor si a imaginatiei, care-l izolează pe om de cei dragi, de lume si de sine însuşi, făcându-l să trăiască în lumea artificială şi ideologică pe care o creează. Televizorul, nu prin fortă, ci prin seductie conduce la degradarea morală şi spirituală a indivizilor, distrugându-le astfel resursa principală a rezistentei sufletesti în fata oricui are chef să le invadeze minţile cu intenţia de a se face stăpân pe ele.

Televiziunea constituie ideologul ideal, deoarece ea îşi trimite mesajele nu în chipul unor lecţii sau ordine, ci materializându-le în chipul subtil al unor realităti foarte seducătoare. Nu actionează asupra indivizilor numai câteva luni sau ani, precum în programele de reeducare clasice, ci îi influenţează pe oameni din primii ani de viaţă şi până la moarte.

Read Full Post »

Ascultarea săvârşită fără tragere de inimă aţi numit-o ascultare mecanică. Dar în realitate se întâmplă ca numai acea ascultare care este săvârşită împotriva voii şi a raţiuni lor proprii să aibă efect binefăcător în formarea caracterului …

Adevărata ascultare se săvârşeşte fără ca omul să vadă temeiul ei şi fără să ţină cont de lipsa dorinţei lui. Acestei ascultări îi este făgăduit un har deosebit – harul păzirii de orice rău în împlinirea ascultării. Când ascultarea este săvârşită pentru Domnul, Domnul îl ia în grija Sa pe cel ce săvârşeşte ascultarea şi îl păzeşte. [IV, 724]

Orice poruncă s-o primiţi ca pe cuvântul care vine în chip nemijlocit de la Dumnezeu Însuşi şi s-o împliniţi ca pe lucrul lui Dumnezeu, ca înaintea lui Dumnezeu, cu toată râvna şi atenţia, nu ca pentru oameni lucrând, ci pentru Dumnezeu, Cel atoatevăzător, temandu-vă de judecata care este rostită asupra celor ce săvârşesc lucrul lui Dumnezeu cu nepăsare (cf. Ier. 48, 10). [IV, 739]

Read Full Post »

Cu privire la gânduri le hulitoare trebuie să ne pară rău şi să ne căim înaintea Domnului; dar să nu ne descurajăm, nici să credem că din pricina lor va fi dezastru. De vreme ce nu voiţi astfel de gânduri şi vă depărtaţi de ele, nici Dumnezeu nu Se va mânia pe voi. Gândurile nu sunt de la voi, ci vrăjmaşul este cel care le insuflă. Şi vina este a lui … Rugaţi-vă lui Dumnezeu să-I alunge pe vrăjmaşul. Spuneţi-i mai des duhovnicului. Şi vrăjmaşul va pleca. El se apropie cu aceste curse când vede că sufletul se teme. Dar, când vede că sufletul este bărbătos şi înţelege cursele lui, îndată se depărtează. [1, 49]

În privinţa tuturor gândurilor păstraţi următoarea regulă: îndată ce le observaţi, daţi-le la o parte fără nici o judecată şi rărnâneţi cu gândul numai la Domnul Mântuitorul, Cel atotprezent şi atoatevăzător. .. [1, 133]

Gândurile tulburătoare care vă vin daţi-le la o parte fără să discutaţi cu ele. Acum deja puteţi vedea în mod concret că toate acestea sunt insuflările vrăjmaşului. Iar cu vrăjmaşul de ce să lungiţi vorba? Fără întârziere trebuie să-l alungaţi. [1, 138]

Prima metodă pentru cel ce simte atracţii rele este să nu socotească insuflările vrăjmaşului ca fiind ale sale, ci sădite în el, să facă diferenţa între sine şi aceste insuflări sădite şi, recunoscând că sunt străine, să se raporteze la ele nu ca la odorul său, ci ca la rodul vrăjmaşului. De aici imediat în suflet nu numai că slăbeşte, dar se depărtează cu totul de el îndemnul de a lucra potrivit insuflărilor. ..

La fiecare rod al [îndoielii] lui să nu vă uniţi cu el în minte, ca şi cum şi în realitate este aşa cum insuflă el; ci să-I opriţi chiar la intrare, ca pe un musafir nepoftit, şi să-I supuneţi cercetării. Aşa cum în privinţa dorinţelor a nu vă lipi de ele cu inima este cel dintâi lucru, aşa şi în privinţa îndoielilor a nu vă lipi de ele cu mintea este lucrul cel dintâi. Spuneţi că îndoiala vă împresoară dintr-o dată şi cuprinde toată mintea. Nu-i nimic. Şi în privinţa dorinţelor se întâmplă acelaşi lucru: ele cuprind dintr-o dată toată inima. Însă aceasta nu înseamnă că au şi biruit, ci arată numai pornirea cumplită a vrăjmaşului. Să cuprindă îndoial a toată mintea; voi încordaţi-vă s-o respingeţi, ca ea să rămână afară şi să-i puteţi face faţă ca unei persoane străine …

În privinţa dorinţelor, având conştiinţa accesului vrăjmaşului prin ele la noi, toţi sfinţii propun a doua metodă: în locul luptei personale cu ele, să ne adresăm Domnului Mântuitorului şi ele vor dispărea … Adresaţi-vă în gând Domnului şi rugaţi-L pe El să alunge ispita şi ispititorul. Şi acest lucru se va întâmpla. A treia metodă este să restauraţi binele în voi cu puterea lui obişnuită. Aveţi şi mintea şi inima întregi. Nu le defăimaţi. Ceea ce se întâmplă se întâmplă datorită vrăjmaşului. Poate că aveţi de ce să vă luaţi în sinea voastră. Aşadar, veniţi-vă în fire. Iar gânduri le şi sentimentele bune pe care le simţiţi, pe acelea grăbiţi-vă să le reînnoiţi. [1, 140]

Şi neorânduielile pe care le simţiţi în gânduri şi simţăminte, toate se vor potoli cu timpul dacă, neţinând cont de ele, nu veţi înceta să râvniţi cu toată puterea numai la ceea ce Îi este plăcut lui Dumnezeu. Iar pentru aceasta un singur mijloc sigur este: să aveţi pomenirea lui Dumnezeu şi pomenirea morţii. Ele vor înrădăcina frica de Dumnezeu, care va fi şi deşteptătorul spre tot ceea ce este plăcut lui Dumnezeu, şi respingătorul a tot ceea ce Îl mânie pe Dumnezeu, şi păzitorul bunelor avuţii din interior, şi nimicitorul a tot răul care zace acolo. [1, 193]

Uneori, când vă zboară prin minte gândul rău, este săgeata vrăjmaşului. El o slobozeşte atunci când doreşte să vă distragă atenţia de la rugăciune şi să vă ocupaţi cu ceva nedumnezeiesc. Dacă atenţia se opreşte asupra acestui gând, vrăjmaşul se apropie în zbor şi începe să vă alcătuiască în minte diferite poveşti ca să vă întineze sufletul şi să vă aprindă anumite simţăminte rele, pătimaşe … Aici este o singură lege … Să întoarceţi degrabă atenţia de la rău la bine şi s-o opriţi asupra binelui. [III, 472]

Vă mai spun aici doar câte ceva despre gânduri.

Când faptele păcătoase încetează, lupta trece înlăuntru, în inimă. Principalul aici sunt gândurile: după gânduri vin consimţirile, iar după ele, dorinţele; după dorinţe, înclinaţiile spre faptă, acordurile, hotărâri le … Prin acestea din urmă se săvârşeşte păcatul lăuntric. Dintre aceste mişcări lăuntrice nu toate sunt păcătoase. Păcătoşenia începe atunci când se vede liberul consimţământ. Gândurile nu sunt păcătoase dacă omul nu le stârneşte singur, iar pe cele stârnite nu voieşte să le reţină … Aici este necurăţie păcătoasă. Dar, când la aceasta se adaugă consimţirea şi desfătarea, pofta trupească, fără să fie alungate, ci păstrate, înăluntru păcatul este săvârşit pe jumătate; dacă cineva menţine singur această plăcere şi o aprinde, deja tot sufletul se află în stare de desfrâu. Adevăratul păcat lăuntric sunt înclinaţia, acordul şi hotărârea. Gândurile trebuie să le alungăm, nu să le păstrăm de bunăvoie. Consimţirea sau plăcerea, îndată ce se arată, trebuie să le înăbuşim cu toate puterile … Aici este punctul principal al luptei interioare … Întrebarea „cum?” se rezolvă în felul următor: coborâţi cu atenţia în inimă, staţi acolo înaintea Domnului şi nu îngăduiţi să intre nimic păcătos. În acestea constă toată lupta interioară. [III, 475]

Cercetaţi din ce pricină s-a produs căderea. Căderea rareori se întâmplă dintr-o dată, de obicei, începe cu ceva neînsemnat: cu gânduri, consimţiri uşoare şi tărăgănare în gândire … apoi din ce în ce mai mult… până la dorirea păcatului … după care căderea în păcat nu mai întârzie. La Sfinţii Părinţi acest drum al căderii este descris amănunţit… Principalul aici este să nu lăsaţi niciodată nici o urmă nu numai din consimţirea produsă de gând, dar nici măcar din gândul respectiv, ca în suflet să rămână dezgustul faţă de păcat. [III, 477]

Puneţi-vă ca lege de fiecare dată când vi se întâmplă o nenorocire, adică un atac al vrăjmaşului sub forma unui gând sau a unui simţământ rău, să nu vă mulţumiţi numai cu respingerea şi dezacordul, ci să adăugaţi la acestea rugăciunea până la formarea în suflet a gândurilor şi simţămintelor opuse lor. Şi întotdeauna să încheiaţi cu acestea lupta voastră cu păcatul. Este la fel ca scoaterea ghimpilor. .. [IV, 601]

Principalul este curmarea gândurilor. Când gânduri le se potolesc, celelalte îşi pierd puterea. Îndată ce apare o pornire rea, fixaţi-vă gânduri le asupra unui subiect sfânt din întâmplările evanghelice – schimbarea la faţă, pătimirea Domnului, răstignirea, învierea, înălţarea şi altele. Astfel, tot răul va fi aruncat înapoi. Sau … aduceţi-vă aminte … de moarte, judecată şi urmările ei. După aceea, fixându-vă mintea asupra prezenţei Domnului, strigaţi către El… şi incredinţaţi-I Lui vindecarea voastră, zicând: „Vezi, Doamne, ce se află în mine … Nimic din acestea eu nu voiesc … Ajută-mă şi depărtează de la mine aceste porniri” … şi începeţi să săvârşiţi rugăciunea lui Iisus … repetând-o cu credinţă … şi numai la ea reducând tot conţinutul minţii şi al inimii voastre. [IV, 624]

Gânduri pătimaşe vă vor veni – de îngâmfare, de dispreţ, de osândă, de nemulţumire, de supărare, de bănuială şi altele – ce veţi face cu ele? Trebuie să le spuneţi cuiva: altfel se vor sălăşlui în interior şi vor creşte acolo şi vor îmbătrâni. [IV, 702]

Primul gând ispititor care va începe să vă sâcâie va fi al mulţumirii de sine: după el va veni îngâmfarea lăuntrică sau fălirea înaintea voastră înşivă, iar mai departe – fălirea înaintea celorlalţi. Luaţi seama la aceste căi. [IV, 705]

Ochiul minţii voastre să nu-l scoateţi din inimă şi tot, ceea ce iese de acolo, prindeţi şi cercetaţi: dacă este bun, să trăiască, dacă nu este bun, trebuie să-I ucideţi imediat. Astfel veţi învăţa să vă cunoaşteţi pe voi înşivă. Observaţi gândul care iese mai des, căci înseamnă că acea patimă este mai puternică; împotriva ei să şi începeţi să luptaţi mai puternic. [IV, 707]

Lupta cu gânduri le nu are sfârşit. [IV, 707]

Faceţi totul cu înţelepciune, dar cel mai mult lucraţi cu gândurile şi cu sentimentele. Cu ostenelile exterioare vă puteţi deprinde astfel încât, în cele din urmă, să devină uşoare şi să fie împlinite fără luptă, dar osteneala interioară nu are sfârşit şi nimeni nu poate spune că iată, în sfârşit, latura aceasta este în ordine şi nu este nevoie de luptă. Chiar în momentul în care omul gândeşte că a biruit o slăbiciune sau o patimă, vrăjmaşul stârneşte cea mai puternică furtună. Privegheaţi şi vă rugaţi (Marcu 13,33). [IV, 708]

Trebuie să vă înţelepţiţi cu privire la judecarea gândurilor. Atenţia faţă de sine, pe lângă frica de Dumnezeu, vă va învăţa totul. [IV, 716]

Să descoperiţi gânduri le, aşa cum ştiţi din experienţă, este un lucru foarte bun. [V, 912]

Neorânduiala în interior întotdeauna este produsă de neorânduiala gândurilor. Ţineţi-le în frâu, iar ca să izbândiţi, păstraţi pomenirea lui Dumnezeu şi pomenirea mortii. Dumnezeu este pretutindeni şi vede tot… Vede tot interiorul vostru. Coborâţi cu acest gând în inimă şi urmănţi mişcările care sunt acolo şi pe unele primiti-le, iar pe altele izgoniţi-le … [VI, 967] ,

Referitor la gândurile rele se ştie că, îndată ce este observat un asemenea gând şi este lepădat cu hotărâre oricât de rău ar fi, nu i se reproşează celui care l-a avut:

Ţineţi minte acest lucru şi staţi liniştiţi. [VIII, 1447]

Read Full Post »

Nimic nu vine gratuit. Ajutorul lui Dumnezeu întotdeauna este gata şi întotdeauna este aproape, însă este împărţit numai celor care-I caută şi se trudesc şi mai ales atunci când cei ce-I caută îşi epuizează toate mijloacele lor… şi încep cu toată inima să strige: „Doamne, ajută-mă!” Dar, atât timp cât rămâne o nădejde cât de mică în propriile mijloace, Domnul nu Se amestecă, spunând parcă: „Aştepţi să dobândeşti singur! Păi, aşteaptă … ” Însă, oricât vei aştepta, nimic nu vei dobândi. [IV, 572]

Conştiinţa neputinţei este adevărata pregătire pentru primirea ajutorului lui Dumnezeu. [IV, 615]

Read Full Post »

Numărul metaniilor este mai bine să nu-l determinaţi, nici timpul. Rugaţi-vă, făcând metanii, atât timp cât cere inima şi nu vă împotriviţi ei, căci vrăjmaşul se va apropia, zicându-vă: „Te-ai rugat mult…” [II, 291]

Metaniile sunt o lucrare trupească. Cu ele trebuie să uniţi gândul la Dumnezeu şi sentimentul către El. [V, 903] Metaniile sunt ajutorul rugăciunii, nu rugăciunea însăşi. Rugăciunea este înălţarea minţii şi a inimii către Dumnezeu. [VIII, 1337]

Read Full Post »

Read Full Post »

Older Posts »