Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Iisus’

Cu privire la diferite cazuri de „vindecări minunate” petrecute pe la locurile unor pretinse revelaţii, este interesantă afirmaţia răposatului profesor dr. G. Marinescu, din articolul său apărut în ziarul „Universul”~ (52.275.6) sub titlul „Miracolul de la Maglavit”.

„In calitatea mea de elev al creatorului neurologiei moderne, J. M. Charcot, mi-a fost dat să văd – spune răposatul om de ştiinţă – asemenea cazuri la Salpetriere şi am putut eu însumi vindeca diferite manifestări de orbire, surditate, paralizii… şi chiar prin izolare am vindecat o epidemie de corea ritmică isterică. Deci orice neurolog şi psihiatru care cunoaşte influenţa autosugestiei şi a tratamentului moral a asistat la asemenea minuni sau le-a făcut el însuşi”.

Mărturia de mai sus are, din punctul nostru de vedere, o singură valoare: se constată putinţa unor pretinse „ vindecări imediate” a diferite manifestări de orbire, surditate, paralizii şi chiar a unor boli epidemice pe cale de autosugestie şi hipnotism, deci nu prin tratamente şi intervenţii normale ale medicinei, ci pe căi psihice, vicioase şi neîngăduite de Biserică. Asemenea cazuri de vindecări excepţionale, în care anumiţi psihiatri pot porunci orbului să vadă şi paraliticului să umble, iar poruncile lor sînt împlinite, sînt socotite de medicină drept „minuni ale ştiinţei”, în timp ce prin înfăţişarea lor ar putea apărea ca minuni dumnezeieşti.

Cu toate acestea, despre ce lucrare suprafirească poate fi vorba aici ? Ne aflăm de la început în faţa unui simulacru de minuni, căci nu într-o stare de amorţire sau de subjugare a conştiinţei s-au focut minunile dumnezeieşti, ci dimpotrivă, într-o stare de mare trezire şi de lumină a sufletului.

Dar marii psihiatri şi neurologi ai centrelor de experienţe psihice, absorbiţi prea mult de exclusivitatea unei ştiinţe profane, din care lipseşte Hristos şi Legea lui Dumnezeu, nu-şi dau seama că puterea autosugestiei, a „paselor magnetice” şi a tuturor metodelor ocultiste prin care se pot obţine vindecări neobişnuite, îşi găseşte originea în domeniul satanismului.

Prin tratamente hipnotice şi „fluidice”, care nu au nimic de-a face cu temeiul adevăratei credinţe creştine, este de la sine înţeles că nu Duhul Sfint lucrează asupra acestor bolnavi, ci puteri străine şi potrivnice, care ne expun să cădem pradă Satanei.

Căci nu prin ispitirea lui Dumnezeu se poate provoca producerea minunilor. Iar putinţa eventuală de vindecare pe cale spirituală nu o putem avea decît numai prin Biserică, şi numai cu ajutorul lucrării Duhului Sfînt. Drept urmare, nu toate vindecările cu înfăţişări suprafireşti  sînt minuni, iar asemenea cazuri sînt dubioase şi trebuie luate sub toată rezerva.

Vindecări neobişnuite, cu aparenţe suprafireşti, se pot produce şi într-un chip mult mai ispititor decît în cazul fenomenelor de ocultism. Este vorba anume de categoria oamenilor credincioşi şi de intervenţia puterii rugăciunii. Diferiţi bolnavi incurabili dobîndesc astfel tămăduirea deplină  în cel mai scurt timp, cu ajutorul rugăciunii. Asemenea vindecări excepţionale par întru totul minuni, ceea ce se şi întîmplă în realitate de multe ori cu atîţia oameni evlavioşi. Dar, din păcate, şi în asemenea cazuri ne putem afla, adeseori, pe un acelaşi teren vicios şi într-un domeniu de acţiune satanică. Căci, după cum este ştiut, nu este destul a avea credinţă pentru a fi mîntuit, şi nu e destul a ţine posturi şi a face rugăciuni pentru a întreţine legătura harică cu Dumnezeu. Ispitele Satanei pot veni  în orice chip asupra noastră, iar pentru cei credincioşi aceste ispite apar tocmai pe planul credinţei, cu dogme noi înşelătoare şi cu semne, revelaţii şi minuni mincinoase.

În felul acesta, multe semne şi fapte neobişnuite ne pot părea minuni, dar în realitate ele nu sînt decît nişte înşelăciuni satanice.

Dacă nu ne aflăm sub aripa ocrotitoare a Sfintei şi dreptmăritoarei Biserici Ortodoxe, singura adevărată, şi dacă nu trăim o viaţă euharistică şi împlinitoare a voii Domnului, şi dacă nu sîntern întru totul ascultători faţă de cuvîntul Bisericii, suntem cetăţi neapărate faţă de vrăjmaşul diavol, care ne poate birui şi prinde în orice cursă a lui.

In lucrarea sa, ,,L’homme, cet inconnu” (Paris, Plan), dr. Alexis Carrel scrie printre altele:

,,Concepţia noastră actuală despre influenţa rugăciunii asupra stărilor patologice se întemeiază pe observarea bolnavilor vindecaţi aproape instantaneu de boli de tot felul, ca de exemplu de tuberculoză osoasă şi peritoneală, de abcese reci, de răni supurante, de lupus, de cancer etc.  Procesul vindecării variază puţin de la un bolnav la altul. Adesea se simte o mare durere căreia îi urmează deodată sentimentul vindecării complete. În cîteva secunde, în cîteva minute, cel mult în cîteva ceasuri, rănile se cicatrizează, simptomele generale dispar, pofta de mîncare revine. Singura condiţie indispensabilă a acestui fenomen este rugăciunea, dar nu e nevoie ca bolnavul însuşi să se roage sau să aibă credinţă religioasă, ci este de ajuns să se roage altcineva în jurul lui”.

Rugăciunile de care pomeneşte dr. Carrel se referă însă la o credinţă foarte liberă, care poate atinge toată gama ereziilor, şi care nu are nimic de-a face cu temeiul duhovnicesc al Bisericii noastre Ortodoxe.

Căci dacă necredincios este oricine are părtăşie cu diavolul prin fapte urîte, de asemenea, ,,necredincios este acela care nu crede potrivit predaniei  Bisericii Soborniceşti” … (,,Dogmatica” Sfîntului Ioan Damaschin, p. 253, Editura Librăria Teologică Bucureşti).

Dar dr. Alexis Carrel, a cărui lucrare a avut un mare răsunet  în lume, îşi lămureşte într-un alt capitol, cu şi mai multă precizie, gîndurile sale despre credinţă.

„Căutarea lui Dumnezeu – spune dânsul – este o întreprindere personală. Datorită unei activităţi a propriei  conştiinţe, omul tinde către o realitate nevăzută care se află în lumea materială şi se extinde dincolo de ea. El se îndreaptă către cea mai îndrăzneaţă aventură pe care poate să şi-o îngăduie.

Putem să-l considerăm ca pe un erou sau ca pe un nebun. Dar nu trebuie să ne întrebăm dacă experienţa mistică este adevărată sau falsă, dacă este o autosugestie, o halucinaţie, sau dacă reprezintă o evadare a sufletului  în afara dimensiunilor lumii noastre şi o legătură cu o lume superioară. Să ne mărginim să avem o concepţie operatorie. Ea este eficace prin ea însăşi. Ea dă ce i se cere de către cel ce o practică. Ea îi dă renunţarea, pacea, bogăţia lăuntrică, puterea, dragostea, pe Dumnezeu. Ea este tot atît de reală ca şi inspiraţia estetică. Pentru mistic, ca şi pentru artist, frumuseţea pe care o contemplă este singurul adevar” (Op. cit., p. 160).

lată deci în ce perspectivă de „spiritualitate” ne aflăm …

Se pot spune cam aceleaşi lucruri şi despre adepţii rătăcirii curentului denumit „Christian Science” din Statele Unite, a cărei întemeietoare este protestanta Mary Backer Eddy şi care obţin în mod obişnuit vindecări nemaipomenite de tuberculoză, cancer sau alte boli organice, prin stăruinţa în rugăciuni. In realitate scientiştii sînt nişte eretici, foarte grav abătuţi de la calea Adevărului. Ca adepţi ai unor învăţături neîngăduite de adevărata Biserică, nu cu puterea Duhului Sfint se săvîrşesc asemenea „minuni „, ci cu puterea mascată a Satanei. Şi totuşi, asemenea pretinse „minuni” se produc  în văzul lumii, iar vindecările acelor bolnavi sînt certificate de medici şi sînt înregistrate de analizele laboratoarelor şi de plăcile radiografice (exemple şi documente de acest fel se pot afla în mare număr  în colecţiile revistei „Christian Science” sau prin publicaţiile periodice psihiste, ,,spiritualiste” sau teosofice).

Aşadar, dacă asemenea cazuri se pot întîmpla, ele nu se înscriu însă nicidecum în cuprinsul unor lucrări harice şi nu pot constitui un drum aparte de mîntuire, separat de acela al Bisericii adevărate.

Iar dacă rugăciunea este de cel mai mare folos pentru viaţa fiecărui creştin şi pentru mîntuirea lui şi a lumii, totuşi nu orice rugăciune poate avea o însemnătate duhovnicească numai pentru faptul că este o „rugăciune”.

Căci, ,,dacă cineva îşi întoarce urechea ca să nu asculte Legea, chiar şi rugăciunea lui este o scîrbă” (Pilde 28, 9).

„Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4, 24).

Iar Psalmul 67, v. 7, spune: ,,El scoate pe cei din cătuşe la fericire, iar pe cei neascultători îi lasă în pustiul arzător”.

 

Din clipa în care ieşim din făgaşul cuvîntului lui Dumnezeu şi mergem pe căi dubioase, care nu mai sunt acelea ale dreptei  credinţe, înseamnă că nu mai ascultăm de Lege. Aşa se întîmplă cu toţi ereticii şi cu toţi cei robiţi păcatelor, care rămîn şi se complac în fărădelege.

 

Bineînţeles că în cazurile de boală care s-ar ivi între noi, bine este a ne ruga şi a posti pentru tămăduirea noastră sau a aproapelui, dar totodată bine este ca cel bolnav, după îndemnul Sfintei Scripturi „să cheme preoţii Bisericii să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului” (Iacov 5, 13-15).

Căci Biserica noastră Ortodoxă, în instituirea celor şapte Sfinte Taine, prevede pentru cauze de boală ajutorul Sfîntului Maslu, precum şi pomenirile de la sfintele slujbe.

Din cele mai sus expuse se poate trage încheierea că simpla constatare a unor vindecări neobişnuite, produse în anumite împrejurări ciudate, nu este o dovadă definitivă că s-a petrecut o adevărată minune.

De altfel, diavolul, pentru a înşela lumea şi a o îndepărta de la adevărata cale a mîntuirii, poate face şi alte semne excepţionale. Puterea Necuratului – prin îngăduinţa lui Dumnezeu şi  în scopul de a se încerca credinţa creştinilor – săvîrşeşte înşelăciuni mari şi în legătură cu Sfînta Aghiasmă, înfăţişîndu-ne în anumite cazuri „ape nestricătoare” şi „tămăduitoare de boli” ca şi cum ar fi fost „sfinţite” pe alte căi decît acelea ale ierurgiilor împlinite prin preoţi.

Dar semnele, ca şi vindecările suprafireşti, se pot produce numai în numele lui Iisus Hristos şi într-un anumit cuprins de condiţii duhovniceşti, precum şi sub o verificată chezăşie harică a Bisericii.

Aşadar, nu este de ajuns de a se pomeni numele Domnului  în săvîrşirea unor pretinse minuni sau lucrări dumnezeieşti, pentru a avea încredinţarea de autentică sfinţenie a acelor acte.

În „Faptele Apostolilor” (19, 13-20) ni se confirmă lucrul acesta prin următoarele:

,,Nişte exorcişti iudei, care umblau din loc în loc, au încercat să cheme numele Domnului Iisus peste cei ce aveau duhuri rele, zicînd: «Vă jur pe Iisus, pe care-L propovăduieşte Pavel„ să ieşiţi afară !» Cei ce făceau lucrul acesta erau şapte feciori ai lui Sceva, un preot iudeu din cei mai de seamă. Duhul cel rău le-a răspuns: «Pe Iisus Il cunosc, şi pe Pavel  îl ştiu; dar voi cine sînteţi ?» Şi omul în care era duhul cel rău a sărit asupra lor, i-a biruit pe amîndoi şi i-a schingiuit în aşa fel că au fugit goi şi răniţi din casa aceea”.

Totodată, e bine să se ţină seamă şi de faptul că, avînd diavolul putinţa să se înfăţişeze oamenilor în chipuri de sfinţi, de îngeri sau de arhangheli de lumină, el pomeneşte uneori de numele Domnului Iisus Hristos pentru a cîştiga mai uşor în cursele lui de rătăcire a încrederii unor credincioşi creştini puţin incercaţi.

Dar în asemenea cazuri interesează  în primul rînd să se ştie care este temeiul duhovnicesc al acelor lucrări, pentru ca să se poată cunoaşte esenţa lor.

Tămăduirile, ca rezultat al unor minuni, urmăresc scopuri spirituale, situate pe planul mîntuirii, iar nu numai un rost mărginit, pămîntesc şi privind exclusiv starea trupească.

Numeroase cazuri de vindecări cu caracter „suprafiresc” s-au putut înregistra în ultimii ani, prin diferite locuri, devenite foarte cunoscute prin pretinsele lor descoperiri dumnezeieşti.

Şi pe acestea s-a pus tot temeiul de credinţă şi s-a fixat centrul de greutate al „revelaţiilor” acelor locuri.

Din păcate însă, aceste vindecări, certificate chiar de medici, nu prezintă elementele hotărîtoare pentru a confirma autenticitatea acelor cazuri ca minuni, ci mai degrabă stîrnesc suspiciunea prin condiţiile în care s-au produs. Pentru lămurirea şi dovedirea acestei afirmaţii este destul a observa că nu în numele lui Iisus Hristos s-au făcut toate acele vindecări, ci într-un chip cu totul străin de Biserică. În mod general, aceste vindecări s-au produs prin simpla „punere a mîinilor” pe capul bolnavilor, fără nici o pomenire de Hristos, amintind fără voie de „pasele magnetice” şi „fluid” ale ocultiştilor; ba chiar s-au produs vindecări şi prin folosirea picăturilor scurse din anumiţe crengi uscate ale unor plute sau sălcii.

In schimb, toţi sfinţii făcători de minuni, cînd au săvîrşit vreo tămăduire, în numele lui Hristos au împlinit-o.

Sfîntul Apostol Petru  îl vindecă pe ologul din faţa Templului cu cuvintele: ,,In numele lui Iisus Hristos din Nazaret, scoală-te şi umblă!” (Faptele Apostolilor 3, 6).

Asemenea se întîmplă şi cu ologul din Enea, cînd Petru rosteşte cuvintele: ,,Iisus Hristos te vindecă. Scoală-te şi fă-ţi patul!” (Faptele Apostolilor 9, 34).

Sfîntul Apostol Pavel scoate un duh de ghicitorie din roaba din Filipi, zicînd duhului: ,,In numele lui Iisus Hristos, Îţi poruncesc să ieşi din ea !” (Faptele Apostolilor 16, 18).

Pe de altă parte, toate vindecările întîmplate pe la diferite locuri cu arătări, au avut un caracter mărginit şi strict pămîntesc. Tămăduirile de bolnavi pe care la făcea Mîntuitorul, nu au urmărit un scop material, cu gîndul unei exclusive vindecări trupeşti, ci au ţintit către un scop mult mai adînc.

Din fiecare vindecare fAcută, Mîntuitorul a voit să scoată o parabolă, o învăţătură de mîntuire. Deci accentul nu cădea niciodată pe cele materiale, ci pe cele duhovniceşti şi nici pe cele temporale, ci pe cele veşnice.

De altfel, vătămarea noastră trupească, în afară de unele foarte rare cazuri de semne dumnezeieşti, cum e de pildă cazul lui Iov, îşi are ca obîrşie păcatul, după cuvîntul care spune: ,,Pentru păcatele noastre se îmbolnăveşte trupul şi slăbeşte sufletul” (Paraclisul Maicii Domnului).

Sau: ,,Din pricina miniei tale, nu este sănătate în trupul meu; nu e pace în oasele mele din pricina păcatelor mele” (Psalmul 37).

Prin urmare, ne izbăvim de rău, chiar şi de răul material, curăţindu-ne întîi de păcate. Şi patru sînt Sfintele Taine care ne pot curăţi de păcate: Botezul, Spovedania, Impărtăşania şi Maslul.

Aşadar, nu putem dobîndi  în mod obişnuit sănătate sau vindecare de boală, prin nici o „minune”, atît timp cît nu sîntem împăcaţi cu Dumnezeu;  iar împăcarea cu Dumnezeu nu o putem face decît la preot, singurul care are puterea sfinţitoare de a săvîrşi şi administra dumnezeieştile Taine. Curăţindu-ne de păcate, putem nădăjdui şi  în vindecarea noastră trupească. Căci se cuvine „să căutăm mai întâi Impărăţia Cerurilor, iar toate celelalte ni se vor da nouă” (Luca 7, 31). Biserica cunoaşte, desigur, şi căi neobişnuite de lucrare a harului lui Dumnezeu, spre tămăduirea şi spre ajutorarea oamenilor, dar bineînţeles că  tot în măsura în care ei se împacă cu Dumnezeu. In această categorie intră moaştele sfinţilor,  icoanele făcătoare de minuni, veritabilele locuri de pelerinaje şi altele. Dar toate aceste centre de lucrare harică se găsesc  în orbita duhovnicească a Bisericii, care le deţine, garantîndu-le natura dumnezeiască.

Cînd Mîntuitorul a tămăduit pe bolnavul de la scăldătoarea Betesda i-a spus: ,,Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti ca să nu ţi se Întîmple ceva mai rău” (Ioan 5, 14). Dar în acest caz bolnavul se pocăise şi căpătase îndurarea Domnului, deşi a fost prevenit să nu mai păcătuiască. In schimb, care este starea duhovnicească a atîtor bolnavi care, tămăduindu-se pe căi  profane sau aparent „miraculoase” de suferinţele lor, nu-L  caută totuşi pe Domnul şi nu se pocăiesc de păcatele lor ? Oare nu se vor primejdui aceştia prin alte necazuri şi nenorociri mai mari, între care cea mai mare este osînda veşnică şi izgonirea de la faţa lui Dumnezeu ?

Din toate vindecările şi minunile Domnului precumpăneşte preocuparea de a scoate în lumină sensul mîntuirii. Pentru adeverirea acestei susţineri, este doveditor cazul slăbănogului din Evanghelie, care voind să audă cuvîntul lui Dumnezeu, a fost coborît în mijlocul adunării, prin acoperişul casei de către însoţitorii lui.

Dar, cînd le-a văzut credinţa, Iisus a zis: ,, Omule, păcatele îţi sînt iertate”.

Aşadar, Mîntuitorul nu s-a gîndit să-i dea sănătatea trupească, ci mîntuirea sufletului.

Cît despre vindecarea trupească a slăbănogului petrecută de abia după aceea, această tămăduire nu a fost un scop, ci numai un mijloc. A fost prilejul prin care Hristos a făcut dovada tuturor celor de faţă, care cîrteau, că nu este mai greu de a spune: ,,Păcatele îţi sînt iertate” decît a zice: ,,Scoală-te şi umblă” (Luca 5, 17-26).

Iată deci că elementul spiritual şi nu cel material a precumpănit  în această lucrare dumnezeiască ca de altfel În toate pildele pe care ni le-a dat Mîntuitorul.

De asemenea, toate minunile săvîrşite prin Sfinţi au urmărit acelaşi ţel.

Cît despre împrejurarea că şi prin ţările Apusului sînt anumite locuri de pelerinaj unde lumea se duce cu nădejdea tămăduirilor de boli, nu este cazul aici de a ne ocupa şi de a preciza în ce măsură acele minuni sînt într-adevăr semne de la Dumnezeu sau dacă nu sînt, în realitate, înşelăciuni satanice. Să ne ocupăm întîi de noi.

De altfel, anumite locuri de pelerinaj din Apus, devenite vestite pentru darul vindecărilor, sînt legate şi de unele învăţături noi, eretice, apărute în catolicism şi întărite tocmai pe asemenea căi „suprafireşti”. Aşa s-a întărit dogma neprihănitei zămisliri a Sfintei Fecioare Maria cu totul respinsă de Biserica dreptmăritoare Ortodoxă pentru multe şi binecuvîntate motive, dogmă rătăcită care a fost combătută dintru început chiar şi de unii dintre cei mai mari teologi apuseni cum au fost scolasticii Toma d’ Aquino şi Bernard precum şi fericitul Augustin.

 

 

 

 

Read Full Post »

2.Ecumenismul protestant

În afara ecumenismului papal mai există şi unul protestant.

Protestantismul dezamăgit de papism s-a îndepărtat de el. Nu s-a întors la una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică, la Biserica ortodoxă, ci a căzut într-o altă înşelare şi mai rea, în raţionalism. A vrut şi acesta la rândul lui să conducă lumea (oikumeni), să dea o direcţie umanităţii pe baza raţionalismului. A eşuat însă în mod jalnic pentru că a respins sfinţenia Bisericii, a negat realitatea îndrumării sale de către Duhul Sfânt. S-a lepădat de Sfânta Tradiţie, de învăţătura sinoadelor ecumenice şi părinţilor purtători de Dumnezeu. Protestantismul a fost tăiat de la izvoarele harului dumnezeiesc şi a conceput o „teologie” păcătoasă, care nu poate conduce lumea la mântuire, ci care vizează reuşita unor obiective lumeşti.

A făcut din teologie discuţie, gnoseologie, sistem filosofic, supunând-o cuvântului omenesc. „Teologia” protestantă nu se ocupă cu ce spune şi ce porunceşte Dumnezeu pentru eliberarea şi mântuirea omului, ci cu ce gândeşte omul despre Dumnezeu. „Teologia” protestantismului a încetat să mai fie rodul Sfântului Duh şi a devenit gând omenesc searbăd, uscat şi nesăbuit.

Protestantismul a înălţat logica omenească, cuvântul raţional ca pe un nou dumnezeu-idol. A desfiinţat tradiţia şi a lepădat partea cea mai presus de fire a Sfintei Scripturi şi, aşa cum a făcut fratele ei mai mare papismul, a dizolvat prin teoriile lui eretice realitatea divino-umană a Bisericii, singura în care lumea se poate uni şi mântui. A sfârşit în antropocentrism.

În aceste două erezii, locul Lui Dumnezeu este luat de om. Înţelepciunea Lui Dumnezeu este substituită de cea omenească. Capul şi conducătorul absolut al Bisericii nu mai este Dumnezeu-omul, ci omul.

Unde se îndreaptă protestantismul prin această anarhie şi lipsă de evlavie? Cum speră să mântuiască lumea printr-o astfel de învăţătură?

Din păcate cade tot mai jos trecând de la erezie la ateism, pentru ca astăzi teologia păcătoasă a protestantismului să ne vorbească de «teologia morţii Lui Dumnezeu». Nici că se putea ceva mai rău.

Însă cum să nu se ajungă aici, atâta timp cât fundamentul principal este infailibilitatea omului. Dacă în papism infailibilitatea aparţine papei, în protestantism dimpotrivă, fiecare protestant devine infailibil, revendicându-şi această calitate în materie de credinţă.

Sfântul Nectarie spune în acest sens: «pe de-o parte la protestanţi fiecare om constituie o Biserică, iar pe de alta, în catolicism un om constituie toată Biserica ».

Astfel protestantismul a avansat de la raţionalism la ateism şi materialism.

Ce urmăreşte aşadar astăzi protestantismul? Acesta nu urmăreşte nimic, fiind o masă nedecisă şi amorfă. Prin acesta, însă se urmăresc multe. Joacă un anumit rol, pe care îl doresc şi îl impun puterile întunericului, care au reuşit să-i facă să fie indiferenţi, aruncându-i în confuzie şi într-o stare căldicică. Aceste puteri întunecate au găsit protestantismul numai bun de folosit ca bază a planurilor lor. El a fost pus în fruntea mişcării ecumenice antihristice din epoca noastră. El este prima treaptă a ecumenismului antihristic ce s-a dezvoltat pe parcurs.

2. Ecumenismul sionist

Ecumenismul actual am putea să-l considerăm de sorginte sionistă, întrucât urmăreşte să împlinească planurile infernale ale acestuia.

Scopul sionismului internaţional este să ajungă, într-o bună zi, să stăpânească politic şi religios întreaga lume. Acesta a fost de la început visul evreilor. Au aşteptat să vină Mesia ca un conducător lumesc atotputernic, având o autoritate şi o putere materială uriaşă, care urma să zdrobească armata romană invincibilă şi să restaureze împărăţia lui Israel, eliberându-o de sub tutela Romei.

Ucenicii, sub influenţa acestei aşteptări, l-au întrebat pe Hristos: «În vremea aceasta vei restaura Împărăţia lui Israel?». Însă Hristos le-a răspuns clar: «Împărăţia mea nu este din lumea aceasta».

Evreii continuă încă să aştepte venirea Lui Mesia. După cum creştinii se salută de Paşti cu „Hristos a înviat” şi răspund cu „Adevărat a Înviat” aşa şi mulţi evrei întreabă în multe locuri: „A venit Mesia?” şi răspund „Nu a venit”.

Aceştia nu au crezut la venirea Lui, acum 2000 de ani deşi a fost însoţită de atâtea semne şi minuni evidente, împlinindu-se în persoana Sa toate profeţiile Vechiului Testament. Nu i-au convins cuvintele profeţilor care au vestit în amănunt evenimentele vieţii Domnului şi care s-au împlinit cuvânt cu cuvânt în Hristos.

Sioniştii încă aşteaptă să vină pe pământ un Hristos după cum vor aceştia să fie, după cum a fost plăsmuit de fantezia lor bolnavă şi de visele lor egoiste… Aşteaptă un Mesia, nu smerit ca Dumnezeu-omul, ci ca un împărat atotputernic.

«Împăratul iudeilor va fi adevăratul papă al lumii, patriarhul Bisericii internaţionale»(Protocoale cap. 17)[1]

Sioniştii vor un Hristos care să aibă putere materială şi autoritate lumească, care să le confere în continuare atotputernicie şi dominaţie mondială. Se gândesc la un Mesia care să se încadreze în standardele ambiţiilor lor, ale unei fericiri, nu duhovniceşti şi cereşti, ci materiale şi lumeşti. Iată ce zic:

«Domnitorul care va lua locul guvernelor de astăzi, care îşi târăsc viaţa în mijlocul societăţilor demoralizate de către noi, care au tăgăduit chiar puterea lui Dumnezeu, şi în sânul cărora se ridică din toate părţile focul anarhiei, acest domnitor va trebui înainte de toate să stingă această flacără mistuitoare

Acest ales al lui Dumnezeu e numit de sus, pentru a sfărâma puterile nesăbuite, mişcate de instincte iar nu de raţiune, de bestialitate iar nu de umanitate. Aceste puteri triumfă astăzi, jefuiesc, săvârşesc tot felul de violenţe, sub pretextul libertăţii şi al unor drepturi. Ele au nimicit orice ordine în societate pentru a ridica pe aceste dărâmături tronul Regelui lui Israel; dar rolul lor va fi încheiat în momentul ridicării pe tron a regelui nostru În persoana regelui, stăpân pe sine însuşi şi pe omenire, mulţumită unei voinţe neclintite, toţi vor crede că văd destinul cu căile lui necunoscute. Nimeni nu va şti ce vrea să atingă regele prin poruncile sale, şi de aceea nimeni nu va îndrăzni să se pună de-a curmezişul drumului necunoscut.

Stâlpul omenirii – în persoana domnitorului universal din sămânţa sfântă a lui David – trebuie să jertfească poporului din toate gusturile sale personale.

Suveranul nostru trebuie să fie de o corectitudine exemplară» (cap. 23-24)

Dacă sioniştii aşteaptă un conducător lumesc în persoana căruia vor vedea «personificarea forţei şi puterii» şi «vor crede toţi că văd destinul cu căile lui necunoscute». Acest conducător ecumenic (al lumii) va fi din «sămânţa sfântă a lui David».

Un alt Mesia aşteptă, deci, evreii, un Mesia lumesc cu care să conducă lumea.

Pentru ca sionismul internaţional să-şi vadă visul cu ochii, de a conduce lumea, creează diferite organizaţii cu scopuri pretins bune, în spatele cărora stă nevăzut. Reuşeşte de asemenea prin susţinere satanică să se infiltreze în organizaţiile deja existente şi să le folosească în vederea scopurilor sale întunecate, fără ca membrii lor să bage de seamă, şi să realizeze că în realitate lucrează la împlinirea visului sionismului de a conduce lumea.

  1. Masoneria

Masoneria este una din organizaţiile care conlucrează pentru reuşita planurilor sioniştilor. Iată ce ne descoperă Protocoalele în acest sens: « vom înfiinţa şi vom înmulţi societăţile francmasonice în toate ţările din lume; vom atrage în ele pe toţi aceia care sunt sau pot fi nişte buni agenţi. Aceste societăţi, aceste „loji”, vor fi biroul nostru principal de informaţii şi îndrumări, şi mijlocul cel mai influent (al activităţii noastre). Vom centraliza toate aceste societăţi într-o administraţie cunoscută numai de noi şi compusă din înţelepţii noştri. „Lojile” vor avea câte-un reprezentant, în dosul căruia se va ascunde administraţia despre care am vorbit, iar acest reprezentant va fi acela care va da cuvântul de ordine şi va alcătui programul de muncă».(Protocoalele Înţelepţilor Sionului, cap. XV)

Sioniştii înşişi spun că masoneria este creaţia lor, având rolul de a duce la împlinire obiectivele ce şi le-au propus. Masoneria se ascunde şi ea în spatele diverselor asociaţii şi organizaţii care îi promovează  propriile interese şi care în final se identifică cu cele ale sionismului. Acest lucru îl aflăm chiar din organul lor oficial de presă „Pitagora”(fascicolul 1, ian 1930).

«Masoneria, după cum ne încredinţează pe de-o parte trecutul ei, a urmărit  să se amestece puternic în orice mişcare umanistă, eliberatoare, socială şi cu caracter educativ. Ea s-a ascuns şi se ascunde în spatele organizaţiilor oficiale pe care le îndrumă şi le susţine, nu din teamă, desigur, ci din obligaţie (sau necesitate)». Iar mai jos printre altele sunt date ca exemple: «Congresul internaţional anual pentru pace», «Frăţia creştină a tinerilor» şi alte nenumărate organizaţii umaniste cu rol progresist şi civilizator. De altfel, de fiecare dată când a încălcat principiul acesta a eşuat în mod jalnic sau şi-a atins foarte puţine din obiectivele propuse.

  1. Hiliasmul

Hiliasmul sau Martorii lui Iehova este o altă creaţie vicleană a evreilor sionişti. Hiliasmul a existat ca erezie încă din primii ani ai creştinismului. Biserica, prin strădaniile Părinţilor ei purtători de Dumnezeu, i-a biruit, iar susţinătorii lui au pierit.

A  venit însă sionismul şi l-a scos de la naftalină, dându-i un conţinut potrivit epocii actuale, spre reuşita planului ecumenist. Şi astfel, pe de-o parte el denaturează şi războieşte cu turbare creştinismul, iar pe de alta slujeşte şi lucrează pentru o conducere mondială a evreilor.

Profesorul Trembela de la Athena scria despre ei  «Hiliaştii şi neamul celor ce l-au răstignit pe Hristos sunt unul şi acelaşi lucru…Există, nu doar simple indicii, ci dovezi palpabile, că cei ce conduc Hiliasmul şi  sunt ctitorii şi creatorii învăţăturilor lui, sunt la bază evreii. Legătura dintre conducătorii hiliasmului şi evrei însă trebuie dovedită.

Hiliaştii, aşadar, sunt deosebit de apreciativi, ridicând de-a dreptul în slăvi asociaţia înfiinţată în 1897 de un anumit evreu, pe nume Teodor Hertzl.

Această asociaţie este evreiască şi are scopul de reînfiinţa Regatul evreiesc în Iudeea, şi să dea din nou evreilor Palestina. Hiliaştii vorbesc de evreul acesta ca fiind foarte drag inimii lor şi îl sprijină întrucât a fost ales «de Dumnezeu la momentul potrivit pentru a-şi aduce aportul la naşterea sionismului». Hiliaştii, cu alte cuvinte, confirmă prin aceasta credinţa că evreul acesta a fost ales de Dumnezeu şi că asociaţia înfiinţată de el, pe nume Sionismul (de la oraşul sfânt Sion sau Ierusalim) este de fapt lucrarea lui, fiind binecuvântată de Sus.

Hiliaştii mai susţin că din vara anului 1878 bunăvoinţa Lui Dumnezeu s-a întors către evrei «şi că pârga anului s-a dat în mod vădit poporului iudeu». Fapt care l-a determinat pe pastorul Rousel, ctitorul şi părintele hiliasmului modern «să dea o bună mărturie  în anul 1918 pentru poporul evreu pe hipodromul din New York».

Sionismul, după cum spun hiliaştii, a cheltuit o sumă mare de bani pentru împlinirea scopurilor sale, urmărind să pună mâna pe conducere, să reconstruiască oraşul sfânt evreiesc, iar populaţia Palestinei s-o reiudaizeze. Hiliaştii doresc şi aşteaptă de fapt şi ei acelaşi lucru. Această fundaţie ce sprijină interesele Sionismului nu încearcă decât să slăbească creştinismul pentru a revigora iudaismul, având convingerea că fi acea parte aleasă de Dumnezeu pentru a împărăţi cu El în împărăţia Lui viitoare.

Trebuie adăugat la toate acestea că hiliaştii au aşteptat în 1925 să se ridice din mormânt Avraam, Isaak, Iacov şi toate marile personalităţi ale VT, pentru ca unele dintre ele să constituie un guvern cu sediul la Ierusalim. O parte din aceste personalităţi urmau să se împrăştie în diferite părţi importante ale lumii ca reprezentanţi ai guvernului mondial de la Ierusalim. Avraam urma să coordoneze de la Ierusalim, din muntele Sionului, cu ajutorul unor posturi mass-media performante tot ce este important pe pământ, fiind ajutat de diferiţii membrii ai acestei guvernări, plasaţi în punctele cele mai importante ale lumii.

Trebuie ţinut seamă că acest vis din totdeauna al iudeilor este identic cu cel al hiliaştilor. Iudeii l-au aşteptat pe Mesia încă dinainte de venirea lui Hristos ca pe un conducător şi împărat lumesc. El urma să elibereze neamul evreiesc din robie, să reînvie domnia slăvită a lui
David şi să înalţe puterea iudaică pe culmi nemaiîntâlnite. Va alege Ierusalimul ca centru al întregii lumi şi va supune toate neamurile pământului iudaismului. Acesta ar fi şi motivul pentru care, la vremea respectivă, cei mai mulţi dintre evrei n-au crezut în Hristos, aşteptându-l să vină ca împărat şi cuceritor slăvit; ori El a venit ca să instituie o împărăţie duhovnicească şi nu un stat lumesc.

Dacă iei în considerare acest vis străvechi ce a hrănit doririle şi speranţele lui Israel şi citeşti, pe de altă parte, ce spun şi propovăduiesc hiliaştii, înţelegi cu claritate că hiliasmul este un iudaism mascat. El este ascuns însă cu viclenie, tocmai pentru a câştiga încrederea unora şi a deveni cât mai credibil».

Având în vedere acest plan antihristic al sionismului de conducere a lumii şi mecanismul lui complex de influenţare şi derecţionare a mişcărilor religioase şi sociale ce servesc scopurilor acestuia, vom constata pornind încă de la fundamentul său ideatic, că ecumenismul actual nu este o mişcare creştină, ci una politică având un staff creştin şi un scop antihristic.


[1] Întrucât în cartea de faţă vom face referire în diverse situaţii la „Protocoalele Înţelepţilor Sionului” citând din ea fragmente legate de planurile Sionismului, trebuie să explicăm cititorului în câteva cuvinte ce este cu această scriere. Protocoalele sunt documente ce scot la iveală amănunte din planul final întocmit de sionişti, care constituie strategia metodică ce va conduce la acapararea puterii mondiale de către ei. Este planul ambiţiilor lor dintotdeauna pentru conducerea lumii. Aceste texte care descoperă planul sionismului sunt direcţiile finale ale acestuia, ca parte practică. Ele au fost întocmite în 1897, atunci când societăţile sioniste s-au adunat într-un mare congres la Bále. Protocoalele au fost, fie sustrase dintr-un seif deţinut de sionişti în Alasacia, fie s-au scurs într-un alt mod, ajungând în mâinile creştinilor. Primul editor al lor, profesorul rus Serghie Nilus, scrie că manuscrisul lor i-a fost înmânat prin 1901 de către Alexis Nicolaevici Souchotin, mareşal din aristocraţia din Sherno. El le-a editat în 1902 . De atunci au urmat multe editări, apărând multe articole prin ziarele vremii, cu titluri incendiare cum ar fi: Duşmanul umanităţii, Motivul neliniştii mondiale, Protocoalele şi răsturnarea lumii, etc.

Dezvăluirile acestea i-au zdruncinat pe sionişti. Întrucât au încercat să le nege, au urmărit în continuare să convingă lumea că nu sunt rodul activităţii lor oculte şi că nu se sprijină pe fapte reale serioase.

Însă faptul sustragerii Protocoalelor este dovedit de circulara comitetului sionist din 1901, în care dr Hertzl vorbeşte de acest fapt ca o realitate, deplângând ajungerea unor texte secrete aşa de importante pe mâna neamurilor. O altă dovadă pentru autenticitatea Protocoalelor sunt evenimentele însele care s-au succedat până astăzi şi care urmăresc îndeaproape planurile sioniştilor.

În cartea de faţă cititorul poate vedea felul în care planul sionist a fost pus în aplicare, aşa cum a fost gândit în Protocoale.

Read Full Post »

Numele de Biblie vine de la cuvantul grecesc „Biblia” care inseamna “cartile”. Prin Biblie sau Sfanta Scriptura se intelege Cartea sfanta care cuprinde la un loc toate scrierile inspirate ale unor sfintite personalitati dintre evrei si ale profetilor – scrieri care la un loc alcatuiesc Vechiul Testament – cu si cele ale Apostolilor si ucenicilor domnului Iisus Hristos, acestea formand colectia Noului Testament. Deci cartile Vechiului si Noului Testament, toate laolalta, alcatuiesc Biblia sau Sfanta Scriptura, Vechiul Testament dupa Septuaginta (text grec) cuprinde 53 de carti: 39 canonice si 14 necanonice, dar cu continut moral. Noul Testament cuprinde 27 de scrieri istorice, didactice si profetice. Expresia „Testament Nou” este intalnira in mai multe locuri:

Luca 22; 20; I Corinteni 11: 25; II Corinteni 3: 6; Evrei 9: 15. „Iata, vin zile, zice Domnul, cand voi face cu casa lui Israel si cu casa lui luda, Testament Nou” (Evrei 8: 8).

CE PUTEM SPUNE DESPRE TRADUCEREA BIBLIEI ?

Biblia a fost tradusa pentru prima data in secolul II dupa Hristos, In limba siriaca VETUS SYRA; In limba latina – secolul I, II – ITALA, corectata de Fericitul Ieronim – VULGATA (sec. IV – V) etc. Biblia sau Sfanta Scriptura a fost scrisa in ebraica (Vechiul Testament) si in greaca (Noul Testament). Traducerile facute in decursul timpului au cautat sa redea cat mai exact sensul si realitatea celor scrise in original. In anul 2000 i.d. Hr. este tradus in limba greaca Vechiul Testament (Septuaginta – numit asa pentru ca la traducere au participat 70 de intelepti).

In tara noastra a existat in secolul IX o traducere a Bibliei in limba slavona – limba de cult in Biserica pana in secolul XI. Primele traduceri fragmentare ale Bibliei in limba romana au fost facute de diaconul Coresi intre 1560-1561. In 1648 apare Noul Testament (integral) tiparit la Alba Iulia de mitropolitul Simion Stefan. In 1688 este tradusa toata Biblia (dupa Septuaginta Vechiul Testament), iar Noul Testament, dupa un text grecesc original. Este numita Biblia lui Serban Cantacuzino. De atunci au aparut mai multe editii, toate purtand girul Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Rornane,

Putem spune cu certitudine ca Biblia este cea mai citita carte din istoria lumii. Educatia oricarui om nu este completa daca el nu a citit si aceasta carte. Nicolae Iorga spunea ca: “Taina existentei umane nu sta in a trai, ci in a sti pentru ce traiesti”. Dintre toate cartile lumii, Biblia este cartea care da eel mai bun raspuns pentru cine vrea sa afle sensul vietii lui. Orice carte de lectura se citeste o data si apoi se lasa bibliotecii. Biblia insa, trebuie reluata mereu, pentru ca este mai mult decat o carte, este Cartea Cartilor.

BIBLIA – CARTE DE RELIGIE

Din Biblie poate afla tot omul despre Dumnezeul eel adevarat si despre zeii popoarelor pagane. Toata aceasta Carte Sfanta este strabatuta ca de un fir rosu de cuvintele care scot in evidenta scopul vietii noastre crestinesti- MANTUIREA, caci zice Iisus Hristos: ” … Fiul Omului a venit sa caute si sa mantuiasca pe cel pierdut” (Luca 19: 1 0), iar imparatul David striga:

„Da-mi mie bucuria mantuirii Tale si cu Duh stapanitor ma intareste” (Psalm 50: 13). In Vechiul Testament se arata felul in care s-a facut pregatirea poporului evreu pentru a-L primi pe Mantuitorul Iisus Hristos, iar in Noul Testament este cuprinsa învatatura crestina. Din Biblie aflam si despre religiile altor popoare: EGIPTENII – au fost un popor politeist, adica credeau in numerosi zei. Plagile trimise de Dumnezeu asupra Egiptului, au fost indreptate una cate una impotriva fiecarei zeitati a tarii. CANAANITII – a carer religie ne sta ca o marturie a decadentei si a imoralitatii unei societati umane desprinsa de Dumnezeu si prabusita la nivelul animalitatii credeau in Baal (Baal = zeu). Participantii la ceremoniile religioase in cinstea lui Baal, celebrau fertilitatea, dedandu-se la orgii dezgustatoare. Uneori pe altarele lor pagane erau sacrificati copii. FILISTENII – aveau tot o religie politeista. Credeau in zeii: Dagon, Astarteea si Baal Zebub. HETITII – aveau si ei tot un sistem politeist si atunci cand Solomon a adus in Israel idolatria, natiunea s-a indepartat de inchinarea la Dumnezeul cel adevarat (l Regi 11:9-13). FENICIENII credeau in zei de parte barbateasca si zei de parte femeiasca, Si sistemul lor de inchinare mergea pana la sacrificarea de copii. Casatoria regelui Ahab cu feniciana Izabela, a prabusit Israelul in idolatrie (I Regi 18: 19). ASIRIENII – aveau o religie naturalista care personifica fortele naturii. Ei se inchinau lui Semac- Zeul Soarelui; lui Sin – Zeita Lunii si lui Hadad – Zeul tunetului (Isaia 10:5-6; Ezechiel 16:28; Osea 8:9). BABILONIENII puteau fi numiti un popor al magiei. Irnparatul Babilonului se afla sub totala dominatie a magicienilor si a vrajitorilor. Proorocul Isaia le-a vestit pedeapsa ce-i asteapta (Isaia 14:22; 21:9; 43:14).

Biblia surprinde si razboaiele pentru libertatea religioasa. Se discuta despre jefuirea templelor, despre profanarea lor, depre inchinarea la idoli, zei, si dumnezei straini: „Copiii lui Israel au facut atunci ce nu placea Domnului si au slujit Baalilor (Judecatori 2: II). Dimensiunile luptei morale, luptei religioase la care se refera Biblia, sunt date de unele descoperiri arheologice, cum ar fi tablitele scrise din cetatea Ugarit. Ele contin descrierea miturilor, datinilor, ritualurilor crude, salbatice, specifice religiilor Canaanului si destinate zeului Baal si zeitei Astarteea (3 Regi 14:23).

BIBLIA SI STIINTA

In epoca in care a fost scrisa Biblia, oamenii au emis numeroase ipoteze privind FORMA PAMANTULUI si modul in care este sustinut in spatiu. Spre exemplu, unii sustineau ca pamantul se sprijina pe patru elefanti, care la randul lor stau pe o enorma broasca testoasa marina. Dar Biblia, departe de a se face ecoul ideilor fanteziste si nestiintifice.ale acelor vremuri, spune cu simplitate: „El (Dumnezeu) intinde miazanopte peste genune; El spanzura pamantul pe nimic” (Iov 26:7). Despre forma pamantului, The Encyclopedia Americana scrie:

Potrivit celei mai vechi imagini pe care si-au facut-o oamenii, pamantul era un disc rigid si plat, situat in centrul Universului. Ideea unui pamant in forma sferica nu a fost acceptata decat incepand din Renastere. Unii dintre primii navigatori se temeau sa se aventureze pana in apropiere de marginile discului terestru. Si totusi acum 2700 de ani, inainte de toate acestea Biblia a spus: „El (Dumnezeu) sta in scaun deasupra cercului pamantului; pe locuitori ii vede ca pe niste lacuste; „EI intinde cernl ca un val usor si il desface ca pe un cort de locuit” (Isaia 40:22). Cuvantul ebraic CUGH, tradus aici prin CERC poate avea sensul de sfera, globul pamantului sau pamantul rotund. Biblia nu a fost influentata de ideea gresita ca pamantul este plat.

ClRCUlTUL APEl despre care anticii nu stiau nimic este descris in Biblie. Oamenii au observat de mult timp ca fluviile se varsa in mari si oceane, fara ca adancimea acestora sa creasca. Unii credeau ca o cantitate egala cu aceea adusa de rauri si fluvii se varsa peste extremitatile pamantului. Mai tarziu, s-a inteles insa ca Soarele pompeaza miliarde de litri de apa pe secunda sub forma de vapori. Norii formati din acesti vapori de apa sunt antrenati de vanturi deasupra continentelor, unde cad din nou sub forma de ploaie sau ninsoare. Acest circuit extraordinar despre care oamenii din antichitate nu stiau in general nimic, este descris in Biblie in acest verset: „Toate fluviile curg in mare, dar marea nu se umple, caci ele se intorc din nou la locul din care au plecat” (Eccleziast 1:7)”.

 

 

BIBLIA – CARTE DE ISTORIE

Din Biblie aflam atat despre tari si popoare, cat si despre conducatorii lor. Din cartea Facerea aflam ca EGIPTUL a fost fondat de Mitraim, unul din fii lui Ham (Facerea 10:6). Avraam s-a dus si el in Egipt sa scape de foamete (Facerea 12:10). Tot in Egipt ajunge si Iosif dupa ce a fost vandut de fratii lui (Facerea 37:12-36). CANAANITII au locuit pe teritoriul Israelului de astazi. FILISTENII au fost o natiune tribala, cruda si curajoasa, care au trait in sud – vestul Palestinei. HETITII au fost un popor care a prosperat in Asia Mica (Exod 32:2). FENICIENII au locuit o fasie ingusta de pamant intre Liban si Siria. Acest neam si-a cunoscut culmea de glorie intre anii 1050-850 Ld.Hr. (Ezechiel 27:8-9). ASIRIENII s-au ivit pe scena lumii din valea fertila, aflata intre Tigru si Eufrat. Profetul Iona este trimis de Dumnezeu sa vorbeasca cetatii Ninive (lona 1:1-13). BABILONUL a fost un extraordinar imperiu pagan. Despre domnia Babilonienilor in frunte cu regele Nabucadnetar se aminteste de cateva ori in Biblie (2 Regi 24:10-17; Daniel 1:13). PERSII se trag dintr-un popor care a emigrat prin anul 2000 i.d.Hr, din Rusia si s-a oprit sa locuiasca in partea de nord a Mesopotamiei. Cirus imparatul persilor Ie da voie evreilor sa se intoarca in patrie si sa-si reconstruiasca Templul (2 Cronici 36:22-23). GRECII s-au ridicat la putere predominanta pe scena lumii cam pe la sfarsitul perioadei de timp acoperita de relatarile Vechiului Testament. Dominatia imperiului grec a fost anuntata mai dinainte de profetul Daniel (Daniel II :3-35). Rastignirea lui Hristos a avut loc sub ROMANI pe vremea imparatului Tiberiu (Luca 3:1). Martirajul lui Iacov, fratele lui loan s-a produs pe vremea imparatului Claudiu (Faptele Apostolilor 11:28 ; 12: 1-2) . Sfantul Apostol Pavel a cerut sa fie judecat de Cezarul Nero (Faptele Apostolilor 25:11). In

Vechiul Testament sunt amintiti si stramosii nostri, SCITII: „Si pe Menelau, capul a toata rautatea, l-a scos nevinovat; iar pe nenorocitii aceia, care macar si la Sciti, de si-ar fi spus pricina, s-ar fi slobozit nevinovati, pe acestia i-a judecat spre moarte (2 Macabei 2: 47). In Biblie se fac referiri la Alexandru Macedon, fiul lui Filip, la Darie regele persilor (1 Macabeii:1-2), la Cir (Cyrus) regele persilor (Isaia 45:1-2), la Pilat din Pont (Luca 23:3) etc.

Cercetarile stiintifice au dovedit ca evenimentele, faptele istorice cuprinse in Biblie sunt adevarate, redate cu precizie. Arheologii au descoperit fortareata lui Saul in Ghebea, grajdurile lui Solomon la Meghida, edificiile lui Irod, locul in care a stat Iisus inaintea lui Pilat. Nume biblice, nume de personaje istorice au fost descoperite in inscriptii cuneiforme. Pe tablitele de lut ale asirienilor s-au descoperit numele stramosilor lui Avraam, asa cum sunt ele in Biblie (Facerea II).

BIBLIA – CARTE DE GEOGRAFIE, BIOLOGIE, ETNOGRAFIE

Biblia reconstituie universul in care a trait Iisus, felul de a gandi si a se comporta al oamenilor. Totul este plasat in timpul istoric respectiv si in toposul real. Se pot face cu usurinta localizari pe baza numelor de localitati, numelor diverselor forme de relief frecvent mentionate cu precizie in Biblie: CAPERNAUM – centrul misiunii lui Iisus, GOLGOTA, MUNTELE MASLINILOR, APA IORDANULUI, TERIHON, GALILEEA, IUDEEA, CEZAREEA, SINAI, NAZARET etc. Sunt locuri ce poarta si astazi aceste nume, altele au fost identificate sau descoperite in urma cercetarilor arheologice.

Flora si fauna la care se face referire in paginile Bibliei este cea specifica locurilor. Sunt frecvent amintite : maslinul, fisticul, vascul, smochinul, rodia, cedrul etc. In descrierile facute se refera la vegetatia tropicala cu paduri de cedri, chiparosi si stejari (Zaharia 11: 1-2), sau la alte plante ca tufele de balsam ( Ezechiel 27: 17). Din flori, muguri, arbusti ce cresc si astazi in Palestina se extrageau ingrediente pentru parfumuri si materii prime pentru coloranti. Botanistii au identificat mirodeniile biblice in vasele descoperite de arheologi. Camilele, folosite pentru transport pe distante mari, aduceau mirodenii, aur, pietre scumpe (l Regi 10:2).

Biblia cuprinde referiri la viata sociala si culturala a oamenilor. Sunt descrise asezari omenesti, cetati, fortificatii, case, temple si palate pe care sapaturile arheologice le-au scos la iveala, asa cum s-a intamplat cu orasul istoric si biblic Ninive, descoperit in anul 1845 etc. Din interiorul locuintelor patul de odihna a lipsit multa vreme: Raina, o invelitoare de lana, servea ca pat si covor (2 Regi 9:13; Matei 21:7-8). Tarziu a fost cunoscut divanul (Ezechiel 23:4). Oamenii aveau indeletniciri diverse: pescari, agricultori, negustori, constructori. Agricultorii asigurau existenta cu roadele campului. Graul era macinat in casa cu ajutorul unor rasnite de mana (Ieremia 25:10-11). Negustorii infloresc comertul. Se descopera titeiul (nafta in limba babiloniana). Si tovarasii lui Neemia au numit apa aceea Nephtar” (2 Macabei 1:36). Oamenii acelor timpuri erau buni constructori. Au ridicat temple, ziduri de aparare, canale pentru transportarea apei etc. Tehnica folosita la construirea Turnului Babel prezentata in Biblie (Facerea II :3-4) a fost confirmata de cercetarile arheologice.

Acei traitori cunosteau numeroase mijloace de vindecare asa cum dovedesc descoperirile arheologice facute la Ugarit in 1939 de francezi. Ei au descoperit o carte straveche care contine tratamente pentru cai. Sunt leacuri naturale folosite si la oameni, preparate din plante, fructe, mustar, lemn dulce etc. Este prezentat si un medicament la care se refera si Biblia in 2 Regi 20:7: „Isaia a zis: Luati o turta de smochine. Au luat-o si au pus-o pe umflatura, Si Ezechia s-a vindecat”. Se desprind si alte preocupari ale oamenilor puse in lumina de existenta bibliotecilor, întrecerilor sportive: ” ….. se tineau jocurile cele din cinci in cinci ani la care era de fata si regele ” (2 Macabei 4: 18).

Valorificand informatiile din Biblie, privind indeletnicirile oamenilor si locurile in care le practicau, evreii au reconstituit modernul stat Israel. Din Biblie au aflat ce plante pot fi cultivate si unde. Din Cartea Judecatorilor au stiut ca filistenii cultivau grau, aveau gradini de maslini, aveau regiuni cu vita de vie (Judecatori 15:5). Folosind ca ghid textul Bibliei, oamenii au gasit fantanile de apa sapate in vremea lui Avraam, pastor in tara de miazazi unde avea pasuni si apa (Facerea 26:17-18). Luand in seama mentiunea din Biblie „…..tara ale carei pietre sunt de fier si din ai carei munti vei scote arama” (Deuteronom 8:7-9), s-a descoperit aproape de Beerşeba zacaminte de fier si arama, ce fusesera exploatate de filisteni.

BIBLIA – CARTE DE LlTERATURA

Numeroasele Iucrari referitoare la Biblie, aparute de-a lungul timpului, mentioneaza multitudinea speciilor literare incluse in ea. Biblia contine: CARTI ISTORICE – Cartea lui losua, Cartea Judecatorilor, Cartea Rut, Cartea intai a regilor, Cartea a doua a regilor, Cartea a treia a regilor, Cartea a patra a regilor, Cartea intai a cronicilor (Paralipomena), Cartea a doua a cronicilor (Paralipomena), Cartea intai a lui Ezdra, Cartea lui Neemia; CARTI PROFETICE – lsaia, leremia, Plangerile lui leremia, Ezechiel, Daniel, Osea, loil, Amos, A vdie, lona, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia, Maleahi; CARTI POETICE – loy, Psalmii, Proverbele, Eccleziastul, Cantarea Cantarilor; CARTI BIOGRAFICE – In Noul Testament: Matei, Marcu, Luca si loan.

Biblia a fost socotita: cantare de dragoste, imn liturgic, text de lege, descriere istorica .

Ea cuprinde pilde, parabole, epistole, povestiri, predici.

Aducem ca exemplu in primul rand PILDA sau PARABOLA – O istorisire literara cu caracter moralizator, care ne invata un adevar duhovnicesc. Spre exemplu: „A zis Iisus Hristos ucenicilor: «De aceea le vorbesc in pilde, ca vazand, nu vad si auzind, nu aud, nici nu inteleg” (Matei 13:13).

In Biblie gasim mai multe EPISTOLE; la cele 14 Epistole ale Sfantului Apostol Pavel cinci ani la care era de fata si regele ” (2 Macabei 4: 18) se mai adauga: Epistola Soborniceasca a Sfantului Apostol Iacov, Intaia Epistola Soborniceasca a Sfantului Apostol Petru, A doua Epistola Soborniceasca a Sfantului Apostol Petru, Intaia Epistola Soborniceasca a Sfantului Apostol loan, A doua Epistola Sobomiceasca a Sfantului Apostol loan, A treia Epistola Soborniceasca a Sfantului Apostol loan, Epistola Soborniceasca a Sfantului Apostol luda, Apocalipsa Sfantului loan Telogul.

Biblia contine un numar impresionant de PERSONAJE cu caractere si destine arhetipale. Personajele biblice au dimensiuni simbolice. lata cateva dintre marile figuri biblice: lisus Hristos, Maria, losif, loan, Moise, David, Petru, Pavel, Iov, lona, Cain, Abel, Ilie, Adam, Eva, Cei trei magi, Enoh, lacov.

Sunt folosite in Biblie FIGURl DE SIlL care adauga frumusete, vioiciune si sens textului. Prin aceste figuri de stil Cuvantul lui Dumnezeu va fi mai puternic si mai clar si ne poate ajuta sa intelegern versetele care par contradictorii. Exemplificam cu: ALEGoRIA – un procedeu artistic care consta in exprimarea unei idei abstracte prin mijloace concrete. Alegoria descrie un lucru folosindu-se de imaginea unui alt lucru. Aducem ca exemplu alegoria „Viţa cea adevarata” (loan 15) in care Vierul este Dumnezeu- Tatal, Viţa este Domnul Iisus Hristos iar mladitele sunt credinciosii. METAFORA este o comparatie din care lipseste termenul comparat. De exemplu, Domnul lisus Hristos a spus: „Eu sunt Painea vietii” (loan 6:48). Cu privire la Cina cea de Taina la care Mantuitorul a spus; „Acesta este Trupul meu care se da pentru voi …. Acest pahar este legea cea noua, intru Sangele meu, care se varsa pentru voi …. ” nu este yorba de o metafora, ci cuvintele trebuie luate in sens literal, caci atunci cand a rostit EI aceste vorbe, painea s-a prefacut in PREA SFANT TRUPUL SAu, iar vinul s-a prefacut in PREA CURAT SANGELE sau. HIPERBOLA este o figura de stil care consta in exagerarea marimii, importantei reale a lucrurilor. Hiperbolele sunt frecvent folosite in Biblie si iata ca exemplu Psalmul 119:20: „Totdeauna mi se topeste sufletul de dor”. PERSONIFICAREA este o figura de stil prin care se atribuie lucrurilor, animalelor sau fenomenelor din natura insusiri omenesti. Spre exemplu citim in Isaia 55: 12: „Muntii si dealurile vor rasuna de veselie înaintea voastra si toti copacii din campie vor bate din palme”.

VALOAREA BIBLIEI

Nu intamplator Biblia, dreptarul de mare sfintenie al vietii omului, cartea cea mai cantata si cu cea mai mare circulatie si influenta asupra sufletelor, vreme de milenii, a mai fost numita CARTEA CARTILOR, CARTEA DE CAPATAI, CEA MAl INTERESANTA CARTE. Valoarea ei este multipla, Biblia are:

• VALOARE SPIRITULA- Cuprinde invatatura de credinta despre Dumnezeu.

• VALOARE COGNlTIVA- Cunoastem adevaruri despre nasterea Universului, despre oameni, locuri, organizare sociala, relatii sociale, guvernare, organizarea armatei, a bisericii, despre credinte, ocupatii, obiceiuri, dinainte si dupa Hristos.

• VALOARE LITERARA- Biblia foloseste stilul poetic, naratiunea, descrierea, pilde,

predici, studiul unor caractere, figuri de stil, o limba literara si in acelasi timp pune in circulatie . expresii care o data auzite se si intiparesc in suflet, ca de exemplu:

„Daca dragoste nu am , nimic nu sunt” (l Corinteni 13 :2); „Toti cei ce scot sabia de sabie vor pieri” (Matei 26:52); „lata Omul !” „Ecce Homo !” (loan 19:5);

„Dati Cezarului ce este al Cezarului si cele ce sunt ale lui Dumnezeu lui Dumnezeu”(Matei 22:21);

„Unde te duci?” – „Quo vadis?” (loan 13:36);

„Nu ceea ce intra in gura spurca pe om, ci ceea ce iese din gura”,

• VALOARE EDUCATIVA- In Biblie sunt abordate teme fundamentale ale existentei

(scopul vietii noastre crestinesti, relatia cu Durnnezeu, iubirea sranta, dragostea, familia crestina, relatia parinti-copii, divort, recasatoria, valori materiale, prietenie, ispitire, mandrie, compasiune, blandete, pacat, nadejde, mila, incredere, multumire, cinste, iertare, pace, rugaciune …. ) .

▪ VALOARE MORALA- Se contureaza in Biblie legi ale existentei (legea iubirii din care decurg toate celelalte: legea armoniei, a echilibrului, legea morala etc.). Biblia este un dreptar pentru oamenii credinciosi, un abecedar al existentei, o harta a îndatoririlor umane si a convietuirii in lume. Biblia este izvor pentru deontologie, poate fi socotita PRIMUL COD ETIC.

BIBLlA ARE VALOARE DE ADEVAR VESNIC, DE NETAGADUT

Biblia sta in fata cititorului ca o prescure care poate sa ramana paine nedospita, poate deveni anafura sau se poate transfigura în trup euharistic. Exista deci trepte de initiere, trepte de patrundere, trepte de cunoastere si trepte de sfintenie.

ESTE BIBLIA DEMNA DE lNCREDERE ?

Pentru multi oameni Biblia nu este nimic mai mult dedat o carte scrisa de oameni intelepti intr-o epoca de mult apusa. Biblia insa afirma despre ea insasi: Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos spre invatatura, spre mustrare, spre indreptare, spre inteleptirea cea intru dreptate. Astfel ca omul lui Dumnezeu sa fie desavarsit, bine pregatit pentru orice lucru bun (2 Timotei 3:l6-l7).Deci Biblia este demna de toata încrederea.

Un ambasador lua masa adesea intr-un restaurant din Paris, impreuna cu mai multi oameni ce se declarau atei. Conversatia acestora se invartea adesea in jurul Bibliei pe care o criticau in fel si chip, fara mila, spunand ca ea nu are nici-o valoare. Intr-o zi, ambasadorul le ceru voie sa citeascd dintr-o carte foarte veche, pe care zicea ca a gasit-o la un anticar. Ascultatorii au fost incantati de maretia gandirii si simtirii, exprimate de necunoscutul autor. Atunci ambasadorul le spuse: „Aceasta este o pagina din Biblia pe care o criticati fara s-o cunoasteti. Intreaga Biblie este la inaltimea paginii care v-a stors admiratia”. Fusese o paginti din proorocul Isaia.

In Sfanta Scriptura se intalnesc si texte dificile, pline de sens si greu de interpretat.

Nu exista erori in textele sfinte ale Bibliei, exista doar o marginire a intelegerii noastre. Cititorul trebuie sa fie inzestrat cu evlavie si smerenie. Multi oameni citese Biblia ca pe o interesanta carte de istorie. O citese asa si nu merg mai departe de acest punct de vedere pentru ca nu il vad pe Iisus Hristos-Dumnezeu in Sfanta Scriptura. Ea trebuie citita in stare de rugaciune, trebuie sa avem sentimentul ca ne vorbeste Hristos. Cand te rogi vorbesti eu Dumnezeu, iar cand citesti Biblia vorbeste Dumnezeu eu tine si atunci gandurile dumnezeiesti isi vor face loc în mintea noastra. Deci pentru întelegerea corecta a Bibliei este nevoie in primul rand de o credinta adanca adica, de incredintarea ca Sfanta Scritura cuprinde cuvantul lui Dumnezeu. Si sa nu uitam un lucru: trebuie cercetat textul in contextul sau.

In Biblie intailnim cuvinte cu doua intelesuri: unul literal, verbal sau gramatical si unul simbolic tipie spiritual sau mistic.

Spre exemplu:

{ADAM dupa sensul literal inseamna PRIMUL OM.

ADAM dupa sensul mistic inseamna HRISTOS: ” … Adam, care este chip al Celui ce va sa vina” (Romani 5;14).

MANA dupa sensul literal este HRANA OBIsNUITA (dar picata din cer). MANA dupa sensul mistic este IMPARTASANIA.

EXISTA OARE SENTINTA “CREDE SI NU CERCETA”

In perioada cornunista se reprosa Bisericii ca prosteste lumea, ca o arunca in intuneric deoarece respinge cunoasterea. Si multa cerneala rosie a curs impotriva asa-zisului dicton biblic: „Crede si nu cerceta ! „Multi oameni s-au indepartat de Sfanta Biserica Ortodoxa numai afland acest dicton care ucide aspiratia fireasca a omului spre cunoastere. Dar, de fapt acest dicton nu exista in Biblie, ci exista tocmai opusul lui: „Cereti si vi se va da; CAUTAI SI VETI AFLA; Bateti si vi se va deschide !” (Matei 7:7). Am putea spune cuiva «Crede si nu cerceta» cand este vorba despre Sfintele Taine. Credem cu toata fiinta ca Iisus Hristos s-a nascut din Fecioara Maria care a ramas fecioara si in nastere si dupa nastere. Ori, aceste lucruri nu le putem cerceta. Le credem. Sunt taine ale lui Dumnezeu. Credem cu toata taria ca la Boboteaza Duhul Sfant se coboara prin apele ce se sfintesc prin rugaciunea preotilor, dar cum se pogoara Duhul Sfant nu putem cerceta, ramane o taina, un mister.

OARE ARE CINEVA DREPTUL SA MODIFICE

(SA SCOATA SAU SA ADAUGE IN BIBLIE, IN VREUN FEL,

UN CAPITOL, UN VERSET, UN CUVANT SAU CHIAR O VIRGULA?

Categoric nul ! Mare pedeapsa vor avea cei care intentionat traduc gresit Biblia. Pentru ca iata ce scrie acolo: “Iar de va scoate cineva din cuvintele acestei proorocii, Dumnezeu va scoate partea lui din pomul vietii si din cetatea sfanta si de la cele scrise in cartea aceasta” (Apocalipsa 22:19). lata, tocmai de aceea ne spune Tertulian „Unul a schimbat cu mana sa textul, altul cu rastalmacirea sa intelesul” (Contra ereticilor). lar Sfantul Igantie Teoforul zice : “Ereticii, pentru a parea vrednici de crezare, amesteca pe lisus Hristos cu propriile lor ganduri, intocmai ca cei care dau bauturi otravitoare, amestecate cu miere si vin: cel care nu stie, ia cu placere bautura otravitoare si moare din pricina acelei rele dulceti” (Catre Traileni 6: 2-5).

Si pentru a ne fi mai clar, iata spre exemplu, ce inseamna a schimba locul unei simple virgule. Pe cruce fiind rastignit, Hristos îi spune talharului din dreapta Sa, dupa ce acesta il recunoaste de Dumnezeu si se caieste: „ADEVARAT GRAIESC TIE, ASTAZI VEI FI CU MINE IN RAI” (Luca 23 :43). Observati virgula pusa inainte de cuvantul “astazi”, ceea ce inseamna: chiar astazi vei fi eu mine in rai. Una din secte pune virgula dupa cuvantul astazi: „ADEVAR GRAIESC TIE ASTAZI, VEI FI CU MINE IN RAI”. Prin mutarea virgulei dispare siguranta mantuirii talharului si implicit si a noastra, Adica adevarul il spune astazi, dar va fi cu Dumnezeu in Rai, nu se stie cand, peste 1000, 2000 de ani sau niciodata.

UN CRESTIN ORTODOX POATE CITI ORICE PLIANTE CU CONTINUT RELIGIOS SAU ORICE BIBLIE I-AR CADEA IN MANA?

Conform cu porunca a 7-a bisericeasca: „Sa nu citim carti neortodoxe”, un crestin ortodox nu trebuie sa citcasca orice, pentru a nu cadea din nestiinta in necredinta. Deci, sa nu intram in contact si sa nu acceptarn ideile, pliantele si bibliile celor ce ne invata altceva decat Sfanta Biserica Ortodoxa: „Iar de basmele cele lumesti si babesti, fereste-te si deprinde-te cu dreapta credinta’ (I Tim. 4:7). Si iata in continuare o intamplare adevarata care ne lamureste despre cele de mai sus:

Int-o zi a venit la mine o doamna care plangea în hohote. Eu am întrebat-o: „Doamna, de ce plangeti?”; iar ea mi-a spus: „Parinte, am trei copii. Doi sunt sanatosi, iar cel mai mic, care este în clasa a noua, trage sa moara. L-am spovedit, l-am impartasit, dar suntem suparatii ca nici nu stim macar de ce boala zace. De trei saptamani, în fiecare seara, citesc Paraclisul Maicii Domnului. Ieri noapte, dupa rugaciuni, de oboseala si de suparare am adormit imbracata. Mi-a aparut în vis Maica Domnului si mi-a spus: „Ti-am auzit rugaciunile, ti-am numarat lacrimile si as putea sa duc rugaciunile la Fiul meu si Dumnezeul vostru, dar tu tii în casa carti sectante printre care si o biblie de-a lor, în care eu sunt numita nevasta (sotie). si asa ceva mie nu-mi place, caci eu n-am fost nevasta nimanui. Sunt pururea Fecioara Maria.” Dimineata, cand m-am sculat, mi-am adus aminte visul, am strans toate pliantele sectante din casa inclusiv biblia sectanta si am venit sa-mi aratati de ce era suparata Maica Domnului” . Am deschis biblia sectanta si i-am aratat ca la Matei 1:20, Maica Domnului este numita nevasta lui Iosif, pe cand în Biblia ortodoxa este numita logodnica lui losif. „Si acum ce sa fac parinte?”; m-a întrebat apoi femeia. I-am spus: „Biblia aceasta lasati-mi-o mie, merge acasa si cu, toata nadejdea sa va rugati în continuare, caci daca v-a numarat lacrimile Maica Domnului cand aveati biblia sectanta în casa, acum cand n-o mai aveti, nu va poate lasa fara ajutor” A patra zi doamna a venit din nou la mine, tot plangand, dar acum eu lacrimi de bucurie c140n ochi, fiindca fiul ei a început sa se insanatoseasca. Dupa alte 40 de zile a venit inca o data la mine sa-mi multumeasca. Eu i-am spus: „Doamna, lui Dumnezeu si Maicii Domnului sa-i multumiti, nu mie!’ Iar dansa mi-a zis: „Parinte, as vrea sa va rag, ca pe-unde v-a purta Dumnezeu pasii, sa spuneti crestinilor ortodocsi sa nu tinii in casa biblie sectanta sau carti sectante, fiindca Maica Domnului nu le va primi rugaciunile dupa cum spunem: Prea Sfanta nascatoare de Dumnezeu, primeste rugaciunile noastre si le du Fiului tau si Dumnezeului nostru si cere-i sa mantuiasca prin tine sufletele noastre.”

CUM PUTEM STI DACA 0 BBLIA ESTE SECTANTA?

Casa cu biblie ortodoxa este binecuvantata de Dumnezeu, si de aceea putem spune: Nici o casa de crestin-ortodox fara Biblie! Pentru a sti cum putem sa deosebim o Biblie ortodoxa de una sectanta, vom compara pe cea ortodoxa cu biblia britanica, aceasta fiind o traducere facuta de Dimitrie Cornilescu. Acesta a parasit Biserica Ortodoxa si intre anii 1921-1924 a tradus Biblia, nu dupa texte originale, ci dupa texte engleze, franceze si germane. Aparuta intr-o forma grafica deosebita, Biblia Comilescu este folosita astazi de majoritatea sectelor care o revizuiesc asa cum le dicteaza interesul. Este o traducere intentionat gresita, si mentionam mai jos numai cateva diferente:

1) Pe coperta nu are cruce. Dar atentie, mai nou, unele secte pun si crucea pe coperta pentru a ne amagi sa citim biblia lor.

2) Apoi, deschidem la prima pagina si acolo ne uitam daca scrie: „Tiparita sub indrumarea si cu purtarea de grija a Prea Fericitului Parinte Teoctist – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane. Cu aprobarea Sfantului Sinod.” Daca scrie asa, este ortodoxa, Daca nu are acest gir, sigur este sectanta.

3) Cele mai multe biblii sectante au cuprinsul la inceput, pe cand in bibliile ortodoxe, el se afla la sfarsitul cartii.

4) Biblia ortodoxa are in cuprinsul Vechiului Testament 53 de carti, iar Biblia sectanta are in cuprinsul Vechiului Testament 39 de carti, Deci din nou apare o diferenta intre ele.

5) Cautam in Biblie la capitolul cu Psalmi, luand spre exemplu Pslamul 50, vom observa ca este totalmente diferit. Si nu numai acest psalm nu corespunde; si cu ceilalti situatia este aceeasi.

6) In biblia sectanta, la Psalmul 96:7, scrie: „Sunt rusinati toti cei ce slujesc icoanelor, si cari se falesc cu idolii”. lata, sectantii au inlocuit cuvantul „chipuri cioplite” cu alt cuvant- icoane”. Au facut aceasta pentru a condamna cinstirea Sfintelor Icoane, insa trebuie retinut un lucru: pe vremea aceea (in timpul imparatului David) nu existau icoane si nici nu ar fi putut exista, fiindca lisus Hristos inca nu se nascuse, nu luase trup din Fecioara Maria.

In Noul Testament, la ortodocsi, scrie: “Iosife, fiul lui David, nu te teme sa iei la tine pe Maria, I.OGODNICA ta” (Matei 1: 20). in Noul Testament, la sectanti, scrie: ” losife, fiul lui David, nu te teme sa iei la tine pe Maria, SOTlA (NEVASTA) ta” (Matei 1: 20). Noi stim, iarasi, foarte bine, ca Maica Domnului este Pururea Fecioara, Ea nu a fost sotia sau nevasta cuiva. Acest cuvant, sotie sau nevasta, este o hula, o blasfemie la adresa Maicii Domnului.

OARE EXISTA SI OAMENI CARE NU CRED CA BIBLIA A FOST SCRISA SUB INSPIRATIA DUHULUI SFANT?

,Exista oameni care nu cred d Biblia a fost scrisa sub inspiratia Duhului Sfant. Ori, iata ce ne spune Sfantul Apostol Pavel: „Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos spre învatatura, spre mustrare, spre indreptare, spre inteleptirea cea intru dreptate” (II Tim. 3: 16). Cum a grait Duhul Stant prin gura acestor autori ai Bibliei putem intelege, foarte simplu, dar ne gandim, spre exemplu, la frumoasele sunete pe care le scoate o trompeta atunci cand sufla campazitarul in intrument. Asemenea trampetei au fost slujitorii lui Dumnezeu, scriitorii Bibliei, care au fost patrunsi de suflul lui Dumnezeu, fiind insuflati de Duhul Sfiint.

Read Full Post »

„Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi”.    (Iisus Hristos)” In. 8, 32

„Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”.    (Iisus Hristos) In. 13. 35

„Mai bine este a locui în pustie decât cu femeia limbută şi certăreaţă”.

„Sfânta Scriptură”

„Cel care îşi înmulteşte cunoştinţele, îşi înmulţeşte şi mâhnirile”

Biblia

„Nu este de ajuns să ne depărtăm de rău, ci trebuie să facem şi binele.”

David

Read Full Post »

Un destin înţeles

Pribegim mulţi ani în viaţă fără a ne lămuri un rost în lume. Unii pribegesc fără rost, fără ţintă. Alţii îl caută toată viaţa fără să-I găsească sau fără să ştie că l-au găsit.

Înţeleg prin destin rosturile pe care le-a ascuns Dumnezeu în viaţa fiecărui om şi pe care omul trebuie să le desfăşoare la rându-i între oameni. În fiecare ins e sădită o intenţie a lui Dumnezeu, care prin om trebuie să devină creaţie.

În creştinism omul este ridicat până la cinstea de colaborator al lui Dumnezeu, iar această colaborare e destinul. Talanţii (talentele) – sunt înzestrările acestei colaborări ale lui Dumnezeu cu omul.

Lucrând în sensul înzestrărilor, lucrezi în sensul destinului tău. Omul e neliniştit câtă vreme nu ştie ce vrea Dumnezeu cu el, ce vrea Dumnezeu de la el.

Viaţa (pământească) nu e un scop în sine ci numai un mijloc, e numai cadrul unui destin sau e în cadrul unui destin.

Mulţi se tem de cuvântul destin, ca nu cumva să însemneze predestin, prin urmare, să se trezească într-o doctrină fără de libertatea voinţei, deci fără conceptul specific creştin al responsabilităţii ultime.

Cum să nu răspunzi de ce ţi-a dat Dumnezeu? Şi cum să nu răspunzi dacă n-ai făcut ce ţi-a dat de făcut?

Lucrătorii viei angajaţi de Dumnezeu, iconomi ai creaţiei Sale, nu aveau să răspundă pentru că şi-au interpretat destinul? Mozaicii din Ierusalim, care aveau această istorie unică în lume, istorie mai mult a viitorului decât a trecutului – Sfânta Scriptură – nu sunt cu atât mai răspunzători, cu cât n-au înţeles destinul ascuns de Dumnezeu în neamul lor în sensul lui Dumnezeu, ci în sensul (dorit de ei al) unei împărăţii pământeşti? Marea răspundere a lui Israel a rămas tocmai vinovăţia că nu s-au integrat în viitorul pe care-l destinase Dumnezeu Scripturii.

Dar iată că vine cineva la Praznicul Paştilor în Ierusalim, un copilaş de 12 ani, plăcut la chip, cu ochii frumoşi şi păr bălai ca odinioară strămoşul lui, David, (Regi 16,22) Care Îşi înţelege destinul la reala interpretare a destinului lui Israel.

Toţi capii de familie erau îndatoraţi de religie să vină la Ierusalim de 3 ori pe an. Printre aceste 3 zile era şi praznicul Paştilor iudeilor, care comemora ieşirea evreilor din robia Egiptului, dar mai însemna şi ultima zi a robiei, când aşteptau îmbrăcaţi de plecare porunca lui Faraon de punere în libertate. Mai era ţinută în Praznicul Paştilor şi jertfa pe altarul templului a mielului pascal, sângele căruia era semn pe uşa fiecărui israelitean, spre apărarea de îngerul morţii care pedepsea Egiptul.

Când a văzut copilul Iisus jertfa şi arderea mielului, atunci Cel ce era personificarea iubirii S-a identificat durerii mielului şi deodată i s-a deschis taina ce preînchipuie această jertfă. Această puternică impresie a jertfei unui miel nevinovat a organizat dintr-o dată, într-o lumină nouă de viitor, întrebările pe care avea să le pună rabinilor de îndată ce-i va putea prinde de vorbă. De aceea, după praznic, Iisus nici gând nu avea să se întoarcă acasă, până ce nu afla tot ce-L ardea pe El. Cum Iisus avea 12 ani, vârsta de trecere între copii şi tineri şi vârsta de admitere în şcoala rabinică a templului – printre tinerii care şedeau la picioarele bătrânilor era şi Iisus. Într-o aripă a templului (întrebându-i şi răspunzându-le din Scriptură), preoţii ţineau curs de îndrumare prin întrebări şi răspunsuri, în felul în care erau mai de mult şcolile profeţilor.

Iisus era printre mozareţii templului, întrebându-i şi răspunzându-le din Scriptură despre venirea lui Mesia. Bătrânii ascultau Copilul şi se minunau de înţelepciunea Lui. Ei nu-şi puteau da seama că vorbesc cu un Copil ce Şi-a înţeles destinul: misiunea pe care o avea în lume de a înlocui cu Sine mielul de jertfă. Cu umilinţă de copil, Iisus repetă textele din profeţi, arătând înţelesuri mai adânci pe care mozareţii le treceau cu vederea. Copilul îi întreba mai des despre locul din Isaia, în care sunt profeţite suferinţele lui Mesia, şi din Psalmi, despre jertfa Mielului lui Dumnezeu. Dacă de la această întâlnire a lui Iisus cu mai marii templului s-ar fi mers mai înainte, s-ar fi trezit un mare interes pentru ale religiei, şi când Iisus, la 30 de ani – vârsta legală ce dădea dreptul de a învăţa, ar fi început să propovăduiască, ar fi găsit căpetenii care să-L primească drept o împlinire a Scripturilor.

Bătrânii aveau în El mari făgăduinţe, dar nu le vedeau decât prin cercul lor îngust. Copilul le mişca inima, cum poate n-o făcuse nici un om până la El. Dumnezeu încearcă să le dea învăţătorilor lui Israel o nouă lumină a Scripturilor, folosindu-se de nevinovăţia de copil a Fiului Său, singura cale care nu le rănea îngâmfarea lor de rabini. Ei nu admiteau ca cineva să-i înveţe; De aceea Iisus le-a dat impresia că ei sunt învăţătorii iar El şcolarul. Era singura cale de a le arăta că profeţiile mesianice mai au şi alt înţeles. Dar trufia lor nu le îngăduia să recunoască şi o altă interpretare a Scripturilor, decât aceea care le satisfăcea pofta de dominaţie.

Dacă L-ar fi ascultat, tâlcuirea locurilor mesianice ar fi suferit o radicală reformă, în sensul vederilor dumnezeiescului Copil.

Au trecut 3 zile frumoase pentru Iisus, nu însă şi pentru Iosif şi Maria, Maica Sa, care-L căutau deznădăjduiţi. Când Îl găsesc între bătrâni, mama Îi face o duioasă dojană – „Ce ne-ai făcut? Tatăl Tău şi cu mine Te căutam!” La aceste cuvinte ale mamei, copilul răspunde într-un grai neînţeles: – „Nu ştiaţi, că în casa Tatăiui Meu se cade să fiu?” Iisus aflase cine era şi ce avea de făcut.

Iată un destin înţeles la 12 ani. Întâlnirea cu jertfa din templu şi cu rabinii, I-a făcut lui Iisus revelarea destinului. Deşi acesta ar fi trebuit să fie cunoscut de ei după Scripturi, – iată Iisus Şi-l cunoaşte împotriva lor, fiindcă cunoaşterea lor era orbită de prejudecăţi politice şi nu era orientată spre năzuinţele desăvârşirii.

Dreptul Simeon Îl cunoaşte pe Copil acum 12 ani, în acelaşi templu, dar urmaşii dreptului nu mai aveau viaţa lui ca să-I cunoască şi ei. Acesta din copilărie, ars de o rază a destinului, aştepta …

Oamenii nu ştiau cu ce răbdare şi îndârjire a înzestrat Providenţa pe Copilaşul acesta Căruia

I-a încredinţat marea misiune a mântuirii oamenilor. De atunci nu mai este între oameni destin mai mare decât al lui Iisus. Iar Iisus Şi-a asociat la acelaşi destin al Său pe toţi ucenicii Săi din veacuri. A fi gura Lui, a fi inima Lui către orice necăjit al lumii, a face din viaţa ta viaţa Lui. Aşa cum şi Sfântul Pavel îşi interpreta destinul – ,,Mie a vieţui este Hristos, iar a muri (pentru El), este DOBÂNDA” (Filip. 1,21). De atunci Iisus dă omului şi toată energia Lui divină. Iisus este un destin întruchipat.

– Cine-L ajunge, ştie ce are de făcut!

Read Full Post »

Întrebarea întrebărilor

„Cine poate să se mântuiască?

Întrebarea aceasta „i-a îngrozit”, „i-a înspăimântat” şi „i-a înfricoşat” pe Apostoli. Ei şi-au pus-o prima dată.

Omul singur nu poate să se mântuiască, nu-şi poate asigura veşnicia sa. Nu-şi poate asigura mântuirea sa. De aceea Iisus a răspuns: „Cele ce nu sunt cu putinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18, 27); „La oameni lucrul este cu neputinţă, … , dar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă” (Marcu 10,27).

Totuşi, de ce nu scăpăm de întrebare? Pentru că întrebarea este provocată de veşnicul din noi. Dumnezeu dezlănţuie în noi întrebări la care numai El ne poate răspunde. Iar răspunsul nu-l dă nimănui în cursul vieţii. Poate că ar sparge limitele de acum ale omului.

Calea mântuirii este arătată de viaţa lui Iisus.

Cine trăieşte şi moare ca Iisus se va mântui. Iată un răspuns. Prin Iisus, Dumnezeu a dat un răspuns omului la întrebarea: „Cine poate să se mântuiască?”.

Omul trebuie să ajungă el însuşi un răspuns la întrebarea sa. De aceea este o întrebare îngrozitoare. Răspunsul îl costă uneori şi viaţa. Lepădarea de sine, de avere, de toată rudenia lumii, de viaţă, pentru Iisus şi pentru Evanghelia Sa, toate sunt de fapt răspunsuri la înfricoşata întrebare.

Toate aceste riscuri ale lepădărilor asigură „însutit” posesiunea lor „încă din viaţa aceasta, în mijlocul prigonirilor. Toată lumea este a ta când ai renunţat la ea. Atunci eşti mai tare ca ea şi te ascultă. Această renunţare totală asigură, „pentru veacul viitor, viaţa veşnică”.

Fiecare om are ţesut în destinul său răspunsul la întrebarea mântuirii. Omul trebuie să-şi actualizeze sensul său în lume, aşa îşi construieşte răspunsul. De aceea întrebarea este perfect legitimă. Mai greu este răspunsul răspunzătorilor pentru oameni.”. „Dar tu, jiul omului, să nu te temi de ei, şi să nu te înspăimântezi de faţa lor; pentru că sălbatici se vor face, şi se vor aduna asupra ta împrejur, şi ai să trăieşti între ei ca între scorpii; să nu te temi de cuvintele lor şi de faţa lor să nu te sperii, deşi sunt un neam îndărătnic.

Ori te-or asculta, ori nu te-or asculta, tu să le spui cuvintele Mele” (lezechiel 2, 5-7, Biblia din 1914).

Trădarea misiunii sau chiar şi numai împlinirea ei cu „nepăsare” (Ieremia 8, 11) îţi pune asupra ta (în pumn) sângele oamenilor care mor, pedepsiţi cu dreptate pentru păcatele lor, dar cu ei te pierzi şi tu.

„Iar dacă tu ai vestit pe păcătos să se abată de la calea lui şi el nu s-a abătut, atunci el va muri pentru păcatele lui, iar tu îţi vei mântui sufletul tău” (lezechie13, 19; 33, 9).

Pentru atâta, răspunsul e atâmător şi de om, întrucât ajută sau nu mântuirea oamenilor. E un răspuns de corelaţie, în care ne găsim între Dumnezeu şi oameni.

Un răspuns de răspunsuri!

Read Full Post »

Împărăţia aruncată

Heidegger spune că omul este aruncat în lume, aruncat în grijile existenţei, fără nici-o consolidare sau siguranţă. De ce adică o existenţă „de aruncat” în lume? Aceasta din cauza prăpastiei de netrecut între Dumnezeu şi om – consecinţa metafizică a lui „solafide” De altfel numai într-un climat protestant a putut lua naştere „filozofia neliniştirii” şi teama de neant.

Martin Heidegger (1889-1976) – Filozof german, reprezentant al existenţialismului şi nihilismului modern. Filozofia sa tratează despre depersonalizarea şi inautenticitatea omului căzut pradă banalităţii cotidiene („das Man”), propunând ca remedii angajarea într-o existenţă „autentică” prin trăirea (asumarea) .Angoasei” în faţa neantului şi a morţii. (Dicţionar Enciclopedic, 2001; nota ed.)

Sola fide = numai prin credinţă; doctrină confesională protestantă după care mântuirea şi justificarea se fac numai prin credinţă, credinciosul fiind iertat de Hristos prin jertfa Sa de răscumpărare, nu prin faptele sale, fapte care sunt un rod şi o dovadă a îndreptării; după protestanţi nici Tradiţia Bisericii, nici autoritatea papei, nici Biserica nu pot fi socotite intermediari între Hristos şi Biblie; Biblia şi Dumnezeu vorbesc direct numai celor ce au credinţă, care este un dar. ( … ) (preot prof. dr. Ion Bria – Dicţionar de teologie ortodoxă, Ed. J.B.M.B.O.R., 1994)

Iisus a spus altfel.

Împărăţia cerurilor, comprimată într-o sămânţă mică, a luat-o un Om şi-a aruncat-o în grădina Sa, lumea, şi s-a făcut copac mare şi păsările cerului s-au sălăşluit în ramurile lui.

Împărăţia cerurilor nu este pentru păsări, ci pentru oamenii care trăiesc „ca păsările” – mai desprinse de pământ şi firea pământească, trăind mai după firea lor cerească, trăind mai „în grija lui Dumnezeu” decât în grija vieţii. Păsările acestea sunt „vulturii” care se vor aduna ca să judece lumea (1 Corinteni 6, 2), când pământul va fi stârv.

Împărăţia lui Dumnezeu este un aluat pe care l-a luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină (în firea omenească de acum întreită): sufletul, trupul şi Duhul, până a dospit toată.

Mergând Iisus spre Ierusalim, cineva L-a întrebat: „Doamne, oare puţini sunt cei ce se mântuiesc?” Şi a răspuns Iisus tuturora: „nevoiţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă (şi cu chinuri, cum zice o cântare de la slujba înmormântării), că mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea”.

Cu alt prilej a predicat cine-i poarta: „Eu sunt uşa, prin Mine de va intra cineva se va mântui”. Deci, dacă Iisus este Împărăţia Cerurilor, sămânţa aruncată pe pământ, dacă Iisus este Cel ce dospeşte natura omului, în sensul Împărăţiei lui Dumnezeu, iar pe de altă parte tot Iisus este uşa acestei Împărăţii, aceasta înseamnă că Iisus este Dumnezeirea transcendentă, dată naturii noastre, pe care trebuie să o dobândim, liniştea împotriva neantului.

Atragem stăruitor aminte oamenilor şi cu toată gravitatea posibilă: nu treceţi cu uşurinţă peste Iisus! Mai bine declaraţi-vă împotriva Lui, că mulţi vă veţi lămuri. Căci dacă ne vom ţine mereu „că nu-L ştim cine este EL”, pentru noi aceştia, cele prescrise în cartea veşniciei vor merge înainte şi se vor împlini toate şi ne vom afla că ne-am încuiat uşa, în loc să ne-a deschidem, şi vom căpăta răspunsul cu care ne-am amăgit şi noi pe pământ: „nu vă ştiu nici Eu pe voi de unde sunteţi, duceţi-vă de la Mine” (Luca 13,25).

Marea nefericire a rămaşi lor pe dinafară este că atunci văd ei fericirea drepţilor. Propriu-zis îşi văd marea lor defecţiune, care le-a pecetluit eternitatea. Până atunci, adică acum pe pământ, aceştia se ţin de ochi ca să nu-L vadă pe Iisus. Atunci, cu natura transfigurată în vederea veşniciei, nu se vor mai putea ţine (de ochi) să nu vadă destinul firii omeneşti, pe care ei nu l-au admis.

Iadul nu se poate deschide mai bine. Nici Împărăţia lui Dumnezeu.

Piatra unghiulară

Avem câteva cuvântări ţinute de Iisus în ultimele zile în Templul din Ierusalim. Dintre acestea este şi pilda lucrătorilor ucigaşi, care arată acoperit istoria viitoare a lui Israel.

Firea omenească avea ca să crească şi în dimensiunea ei spirituală a cunoaşterii şi iubirii de Dumnezeu. Acesta era şi este destinul ei spiritual pe pământ.

Dar via lui Israel se sălbăticea încât Însuşi Dumnezeu se mira: Doar viţă de bun soi am sădit, cum dar s-a sălbăticit şi strugurii ei sunt acri’l (Ieremia 2, 21).

Pentru ca destinele superioare ale neamurilor pământului să nu sufere vreo zădărnicire, pentru ca roadele duhovniceşti ale lui Israel să fie totuşi în sensul Providenţei, Dumnezeu a trimis neamului acestuia rând pe rând Legea şi Proorocii. Din Lege au făcut o caricatură, iar pe prooroci i-au scos din vie şi i-au omorât trimiţându-i înapoi fără roada pe care trebuiau să o aducă.

Mai rămânea ca să vină Fiul Stăpânului lumii. A venit şi El, şi vorbea cu ei. „Iar lucrătorii, văzându-L, au vorbit între ei, zicând: Acesta este moştenitorul; hai să-L omorâm pe El şi moştenirea Lui va fi a noastră! Şi, scoţându-L afară din vie, L-au omorât.” (Luca 20,14-15).

Şi au făcut-o şi pe asta.

De atunci aleargă în toată lumea să cuprindă moştenirea Fiului lui Dumnezeu, silindu-se pe toate căile închipuite să descreştineze lumea, să scoată definitiv din natura omenească preocuparea duhovnicească de Dumnezeu.

Numai că această zdroabă de Sisif de a nivela la orizontală orice preocupare a naturii omeneşti de cer se loveşte permanent de piatra unghiulară, aruncată pe pământ, care cu cât este izbită mai tare, cu atât aruncă în unghi drept spre cer orice încercare de a o clinti din rostul ei divin.

Totuşi iluzia biruinţei o vor avea. Numai că atunci strugurii viei pământului vor fi tare sălbatici şi cu totul acri. Revelaţia spune că providenţa divină va trimite pe rând: secera, pentru secerişul pământului şi vierul pentru via lui (cosorul din Apocalipsă). Strugurii îi va grămădi într-un teasc „afară din cetate” – cum au scos şi pe Iisus afară din cetate – dar în loc de must va ieşi sânge din teasc, până la zăbalele cailor, în depărtări de 1600 de stadii (Apocalipsa 14, 17-20).

Până aici lucrătorii s-au lovit şi s-au împiedicat de piatra de hotar, Hristos, atunci însă va cădea piatra peste ei – a doua venire a lui Hristos în slavă şi în putere, şi va spulbera definitiv pe lucrătorii nelegiuirii.

Iată o cuvântare profetică în Templul din Ierusalim, o cuvântare unghiulară.

Cele ascunse în ceaţa viitorului fiind greu de desluşit, ba şi cu multe riscuri, ne limităm la tâlcuirea strict duhovnicească a acestei Pietre Unghiulare.

Aceasta este o piatră duhovnicească, cu efecte spirituale.

Unul din psalmi spune: „Fiica Babilonului, ticăloasa! Fericit este cel ce-ţi va răsplăti ţie fapta ta, pe care ai făcut-o nouă. Fericit este cel care va apuca şi va lovi pruncii tăi de Piatră” (Psalmul 136, 11-12). Babilon se tâlcuieşte de Sfânta Scriptură: confuzia patimilor, confuzia minţii.

Textul se poate citi: „satană, satană dornică de pustiire”. Dar pruncii Babilonului sunt gândurile, păcatele, momelile. Ferice de cel ce luptă duhovniceşte cu gânduri le, lovindu-le de Piatra unghiulară a fiinţei omeneşti, care este Iisus.

Armă mai puternică în cer şi pe pământ, împotriva diavolului, ca numele lui Iisus nu este, ne asigură Sfântul Ioan Scărarul. Acesta este temeiul rugăciunii neîncetate. Numai pe această Piatră unghiulară a fiinţei se poate găsi şi clădi pacea lăuntrică a omului, pacea pe care a dat-o Iisus.

Unica greutate este că: pentru a câştiga pe Iisus, pe toate celelalte trebuie să le socoteşti „gunoaie” (Filipeni 3, 8).

Ispititorii cu dajdia

Căpeteniile Templului au înţeles că despre ei vorbea pilda lucrătorilor ucigaşi. Deşi gândul uciderii era o realitate în inima lor, totuşi ei nu puteau suferi să le fie dat gândul pe faţă. Căci diavolul se ţine ascuns, în umbră, şi nu slujeşte decât pe cine îi ascunde gândurile.

În realitate umblau ca să-L omoare pe Iisus, dar căutau „mâinile altuia”. Drept aceea au trimis nişte iscoade, care prefăcându-se că sunt drepţi – cel mai uşor lucru în Israel – umblau să-L prindă în vreun cuvânt ca apoi să-L denunţe stăpânirii romane.

Evreii urau de moarte stăpânirea romană, dar ca să termine cu Iisus erau dispuşi ca să apeleze şi la oricine. Astfel, au fost în stare de data aceasta să se facă apărătorii cei mai ascuţiţi în slujba celor mai mari duşmani ai lor, romanii, numai şi numai ca aceştia să-i scape de cel mai îngrozitor coşmar al istoriei lor: Iisus. Şi au făcut-o şi pe aceasta.

Coşmarul acesta al lor s-a mărit cu veacurile, a ajuns de proporţiile lumii, încât pretutindeni dau de Iisus. Nici porţile iadului nu le-au putut ajuta să scape de EL. Nu le-a mai rămas decât aruncarea lumii în Apocalipsă,

Şi o vor face şi pe aceasta.

Aceştia sunt cei ce L-au ispitit pe Iisus, zicând: Învăţătorule, ştim că adevărul grăieşti şi Înveţi şi nu cauţi la faţa omului, ci Într-adevăr calea lui Dumnezeu înveţi. Se cade să dăm dajdie cezarului sau nu?” (Matei 22, 16-17).

Întrebarea era vicleană de la început până la sfârşit.

Mai întâi, iscoadele erau nişte mincinoşi şi fătarici fiindcă nu adevărul îi interesa pe ei, nici calea lui Dumnezeu.

Răspunsul lui Iisus este neaşteptat. Pe banul dajdiei, nici măcar n-a pus mâna. Dar îi face pe ispititori să-şi dea răspunsul, constrânşi de chipul şi de inscripţia de pe ban. Deci: „Daţi Înapoi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu, cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21).

Dumnezeu şi lumea, Dumnezeu şi statul sunt două ordine distincte. Omul aparţine la amândouă deodată, din pricina firii sale văzute şi nevăzute fiindcă este alcătuit din trup şi suflet.

Ispititorii nădăjduiau să stârnească conflict între aceste două ordine: a naturii şi a supranaturii.

Originea forţatului conflict între Dumnezeu şi Cezar (stat) – obârşia ateismului – este în Templul din Ierusalim.

Era creştină

Întruparea lui Iisus însemnează împărţirea istoriei în două: cea dinainte de Hristos şi cea după Hristos.

Şi mai este o despărţire: cea împotriva lui Hristos. Aceştia sunt anii de sminteală, despre care zice Iisus că trebuie să vie.

Legea şi Proorocii se termină cu Ioan Botezătorul, capătul proorocilor. De la Ioan începe era creştină, era propovăduirii Împărăţiei lui Dumnezeu, când intră în împărăţie toţi cei ce se silesc şi o răpesc pe ea.

Despre această divină pecete a timpului, Iisus avea siguranţă absolută. „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece, până nu se vor împlini toate” (Matei 24, 35).

Siguranţa aceasta străvede pe Dumnezeu în Iisus.

El a prevăzut că vor veni şi anii de sminteală, pe care acum îi vedem cu ochii.

De Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel

În ziua pogorârii Duhului Sfânt, Petru, care mai înainte tremura din toate fibrele neputinţei omeneşti, acum propovăduia pe Iisus în Ierusalim, în public, cu un curaj extraordinar-i. După cuvântul răscolitor de conştiinţe al lui Petru, se botează 3.000 de inşi. Aceasta este socotită ziua întemeierii Bisericii, prima societate creştină. Aceasta este şi prima predică creştină şi este interesantă fiindcă cuprinde numai elementele fundamentale ale unui simbol de credinţă:

Învierea Mântuitorului, Înălţarea la cer, Trimiterea Sfântului Duh, precum şi concluzia practică – cu caracter de Taină – a Botezului.

Iată o predică apostolică, în elemente şi rezultate. Suflarea Duhului Sfânt a topit graniţele de limbă dintre neamuri şi diferenţa dintre clase. Proprietatea particulară se schimbă în proprietate colectivă benevolă, primul comunism este creştin, întemeiat pe iubirea de oameni şi pe faptul că toţi oamenii sunt fii ai aceluiaşi Tată, Dumnezeu.

Iată primele rezultate ale propovăduirii Apostolului Petru. O activitate practică, organizatorică, transformatoare a bazelor de până aici ale societăţii.

Declaraţia publică a lui Petru, în Templul din Ierusalim, că Iisus este Sfânt şi Drept şi că El este Autorul vieţii, determină pe mai marii templului să-I tragă la răspundere pe el şi pe Ioan.

În faţa autorităţii iudaice – negativiste, Petru face apel la raţiunea situaţiei: „Judecaţi şi voi de este drept Înaintea lui Dumnezeu, să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu? Noi nu putem să nu spunem ce am văzut şi am auzit” (Fapte 4, 19-20).

Iată principiul apostolic al ierarhiei ascultătorilor.

Nici o agresiune, nici o tensiune, nici o intimidare.

Apostolii erau ferm convinşi de asistenţa Duhului Sfânt, fapt ce le dă curajul propovăduirii pe faţă a lui Iisus, o propovăduire pozitivă a creştinismului. La împotrivirile de tot felul ei erau pe deplin liniştiţi că biruinţa ultimă este a lui Dumnezeu, pe Care Îl propovăduiesc ei, de aceea nu se prindeau în dialectică cu împotrivitorii.

Mai târziu, Sfântul Apostol Pavel va da asigurarea că în ce priveşte ierarhia ascultărilor chiar şi potrivnicii se supun lui Dumnezeu, deşi fără să creadă, deci obiectul predicii este propovăduirea simplă a lui Iisus Hristos, Care singur transformă societatea din interiorul ei, încât nu este nevoie de luptă exterioară, ceea ce ar angaja creştinismul într-o mulţime de conflicte inutile şi păgubitoare.

Sinedriul îndată ia măsuri, arestează Apostolii.

Apostolii reafirmă aceeaşi raţiune simplă a lucrurilor, că ei ascultă mai mult de Dumnezeu, decât de oameni.

Gamaliel, un rabin ponderat din Sinedriu, opreşte Tribunalul Templului de a-i judeca pripit şi condamna cu moartea. Apostolii au luat deci bătaie de joarde şi au fost puşi în libertate, cu interzicerea de a mai propovădui pe Iisus. Sfatul acesta anticreştin, fireşte, Apostolii nu l-au putut asculta.

Deci, din primele întâlniri ale Apostolilor cu societatea s-a văzut că creştinii repetă, în mare, viata lui Iisus.

Suferinţa pentru Iisus – Sfântul Pavel va zice: „necazurile pentru Evanghelie” – încep să fie înţelese ca o binecuvântare. Iată cum, din primele zile ale creştinismului, Duhul Sfânt odrăsleşte în propovăduitorii săi, Apostolii, duhul jertfei de sine. Moartea, cu care-i ameninţau potrivnicii, nu mai este o temere, din simplul motiv că moartea a fost biruită de învierea lui Iisus.

Aşa a plecat creştinismul la câştigarea lumii: silit şi călit de încercări, printre potrivnici printre amenintări dar niciodată acestea nu l-au covârşit. Dunmezeu putea ca să le oprească, dar nu le-a oprit, pentru că acestea ar fi oprit creştinismul. Focul iubirii divine, de dragul Adevărului, între potrivnici se aprinde şi se menţine.

Acesta-i paradoxul: creştinismul reînvie în raport direct proporţional cu încercările de a-l stinge.

Tot din primele zile ale Bisericii s-a impus şi caracterul creştinismului ca religie universală – ecumenică _ şi nu mai mult naţională. El se exprimă în elementele (şi în limba) fiecărui neam aparte, deşi natura sa este mai presus de toate neamurile. Această lărgire a creştinismului,peste graniţele neamurilor i se descoperea lui Petru. In felul acesta, creştinismul apare în istorie ca o nouă energie a păcii între popoare. Pacea este o idee specific creştină şi se condiţionează de obârşia ei divină.

Cu această lărgire a Revelaţiei între toate neamurile – potrivit misiunii apostolice de la Înălţare – va avea să ostenească al doilea Apostol al creştinismului, Apostolul Pavel.

Providenţa, – alt element fundamental al creştinismului: conducerea nevăzută a celor văzute – s-a făcut strălucitor înţeleasă, prin convertirea unui mare vrăjmaş al lui Iisus cu numele de Saul din Tars.

Cine se putea prinde mai bine (în luptă) cu păgânii şi cu toată cultura elenă, decât unul ce fusese vrăjmaş militant împotriva noii religii. Saul cunoştea creştinismul, însă ca un potrivnic, ca un încredinţat cu autoritatea de a-l nimici. Dar socotelile lui Dumnezeu sunt mai presus decât socotelile omului. Vrăjmăşia neamurilor trebuia biruită de un vrăjmaş de moarte al creştinilor, convertit în „Apostolul neamurilor”. Iar ca o ironie a situaţiei – ca să nu zic a Providenţei această convertire a lumii greco-latine s-a făcut sub protecţia cezarului, pe care Pavel a invocat-o ca cetăţean roman (Fapte 22, 25) împotriva conaţionalilor săi iudei, care s-au întărit cu jurământ şi cu greva foamei (Fapte 23, 12) ca să-l omoare pe Pavel (unii chiar sunt de părere că Pavel a sfârşit asasinat de iudeii aceştia, în Roma).

În faţa Areopagului Atenei, Providenţa n-a trimis un ins întâmplător, ci un om pregătit. Saul era cel mai bun elev al lui Gamaliel – cel mai învăţat rabin al iudaismului, şi totodată bine instruit în cultura elenă a timpului.

Convertirea lui Saul n-a fost o convertire din nimic ci convertirea unui instruit de la o ideologie veche la o concepţie nouă.

Iar la Roma, Providenţa a trimis în Apostolul Pavel un cetăţean roman, care va avea să precizeze poziţia creştinilor faţă de împrejurările ostile create de conaţionalii săi iudei.

Creştinismul, la obârşia sa, a fost protejat de stăpânirea romană împotriva prigoanei iudaice. Acest fapt a determinat stăpânirea să facă deosebirea între iudaism şi creştinism. Mai pe urmă iudeii, care erau răspândiţi în tot imperiul roman, au asmuţit stăpânirea romană împotriva creştini lor, scornindu-le vina că aceştia uneltesc împotriva statului, împotriva Cezarului, reeditând pretutindeni ameninţările din curtea lui Pilat. Cu aceste sforării ale vicleşugului şi urii, iudeii căutau să antreneze autoritatea romană în planurile lor anticreştine. Mincinoasa lor prietenie cu Cezarul însă le-a atras expulzarea lor din Roma, la anul 50-52.

În această atmosferă deopotrivă ostilă atât iudeilor cât şi creştinilor, fiindcă se închinau Împăratului altei împărăţii şi nu împăratului roman, Pavel, iudeu şi creştin, cere să fie judecat tocmai de cezarul, potrivit dreptului roman şi cetăţeniei sale romane. Astfel, în primăvara anului 61, după multe peripeţii pe mare, sub escortă, ajunge la Roma. Aici este menţinut sub stare de arest, în lanţuri, deşi „Adevărul nu ştie de lanţuri”, tot ca o Providenţă. Căci, de n-ar fi fost păzit de autoritatea romană, cei 40 de iudei, care-i juraseră moartea, l-ar fi omorât, zădărnicindu-i misiunea. Arestul său de doi ani a fost uşor, mai mult un domiciliu forţat, căci avea voie să primească pe creşgul de imperativ.munca, şi naşterea copiilor o ridică la condiţia de mântuire a femeii căsătorite. De asemenea a pus capăt pentru totdeauna la alarmismul parusiei Domnului şi la orice fantezie aprinsă spre apocaliptic, descalificându-le din cinstea unei minţi sănătoase.

Între concepţia romană despre lume şi om şi concepţia creştină erau deosebiri ireductibile. Totuşi predica Sfântului Pavel nu este agresivă. Acesta este un normativ şi imperativ apostolic: neagresivitatea. Un compromis, de asemenea, este imposibil: deosebirile rămân deosebiri – cu toate consecinţele lor. Totuşi Apostolul nu insistă asupra lor, ci asupra a cu totul altă înlănţuire, centrală în toată misiunea sa apostolică: omul cel nou şi făptura cea nouă.

Apostolul Pavel, mai mult ca oricare dintre apostoli, cunoştea bine poziţia omului vechi, o trăise din plin, de vreme ce a fost el însuşi prigonitor al lui Iisus, organizator de persecuţie a Bisericii şi părtaş la uciderea lui Ştefan.

Teorii moderniste încearcă ca să interpreteze convertirea lui ca un simplu fapt natural, datorită insolaţiei sau a unui atac de epilepsie sau cel al unei remuşcări de conştiinţă. Dar un simplu fapt natural l-ar fi oprit, cel mult, de a mai prigoni pe Hristos şi Biserica, şi nicidecum nu l-ar fi putut transforma şi dinamiza în Apostol al lui Hristos.

Această convertire a prigonitorului Saul în Apostolul Pavel rămâne un fapt istoric, dar şi supraistoric. Este tocmai transformarea unui om vechi într-un om nou, în făptura cea nouă – leit-motivul doctrinei pauline. Căci cine este omul cel nou, făptura cea nouă?

Este Iisus, omul desăvârşit, Care S-a pogorât din cer, Noul Adam, Care, spre deosebire de Adam cel vechi, a ascultat de Dumnezeu până la răstignire şi moarte pe cruce.

Pentru ascultarea Sa, Tatăl I-a dat darul ca să Se îmbrace în toată firea omenească şi, prin botez şi oamenii să se îmbrace în Hristos. În fiecare botezat S-a sădit Hristos: făptura nouă, om nou. Deci Iisus nu este pentru noi, oameniii, numai o persoana istorică sau numai o fiinţă metafizică di este o persoană real spirituală, contemporană şi implicată în viaţa fiecăruia dintre noi. Această făptură cerească, această mlădiţă divină aşteaptă în fiecare Adam aparte vârsta cunoaşterii, vârsta deplinătăţii minţii, când noi avem a ne decide liber despre modul cum avem să trăim: pentru Hristos sau împotriva lui Hristos.

În cazul când libertatea noastră alege stilul de viaţă al lui Iisus şi comportarea noastră în lume după modelul Lui, harul Duhului Sfânt desăvârşeşte viaţa noastră şi Hristos trăieşte în noi până la totală asemănare.

În cazul când libertatea noastră ajunge roaba păcatelor, făptura cea nouă tânjeşte, nu se arată, şi omul acela se desăvârşeşte în rele, rămânând exclusiv un om pierdut al veacului acestuia pieritor si fără mântuire.

Mântuirea este prin Hristos, Care trebuie cunoscut istoric, dogmatic şi mistic. Mântuirea este un har al locuirii lui Dumnezeu în om, dar şi rezultatul unui efort al libertăţii şi cunoaşterii omului. E o atenţie de o viaţă la făptura cea nouă pe care o am dobândit-o şi pe care trebuie să o deservim în afară, ca o a doua naturii sau mai bine zis natura noastră originară refăcută.

Bună e Legea, dar când darul prin Hristos a venit, Legea încetează. În Iisus sunt ascunse toate comorile cunoştinţei şi ale înţelepciunii: în Iisus e ascunsă desăvârşirea, – aceasta nu e posibilă fără Iisus, cu atât mai vârtos împotriva lui Iisus

Viaţa noastră în Iisus, viaţa lui Iisus în viaţa noastră, garantează veşnici a noastră ascunsă prin Iisus în Dumnezeu. Biserica, văzută ca obiectivare socială a creştinismului, tipicul ei are valoarea numai în măsura în care conduce prin Sfintele Taine şi prin Taina Crucii ei – la corpul mistic al lui Hristos, la obştea de peste veacuri a tuturor fiilor lui Dumnezeu, al căror cap şi temelie este Hristos. Obştea conştiinţelor unificate dogmatic în Hristos e în afara peripeţiilor neesenţiale, prin care trece uneori Biserica, văzută în latura ei socială – tocmai ca să nu se ia neesenţialul drept esenţial.

Creştinismul nu are temelie omenească – vreun apostol – ci divinitatea Întemeietorului confirmată definitiv de Sfânta Sa Înviere. Pe învierea lui Iisus, pe faptul că Iisus are o realitate vie, unică, şi în categoriile lumii acesteia cât şi în afara ei, se motivează toată zdroaba apostolică a lui Pavel şi cei 40.000 km pe care i-a făcut în condiţiile de atunci pentru Hristos, sensul şi destinul vieţii sale.

Numai realitatea mai presus de evidenţă a lui Iisus în viaţa sa, a putut să-i dea curajul să înfrunte fără vreo opoziţie măcar, bătaia câtă a mâncat-o, ostenelile, grija bisericilor, primejdiile pe uscat, pe mare şi între fraţii mincinoşi, şi tot aceeaşi viaţă a lui Iisus într-a sa l-a făcut să-şi poarte cu demnitate lanţurile şi să nu vadă în ele o piedică a Adevărului.

Pentru toată această desăvârşire, Ia care a ajuns personal şi spre care a câştigat neamurile, n-a destăinuit decât calea ce mai scurtă şi mai presus de toate: sublimul dragostei, care nu cade niciodată. Se pare că prin Pavel, Iisus Şi-a completat porunca ce rezumă Scriptura, arătând, mai presus de inspiraţie omenească: desăvârşirea iubirii veşnice.

Toate încetează, afară de iubire. Iar cu numele iubirii Ioan definise pe Dumnezeu; Pavel L-a descris.

De pe atare culmi de realitate, concepţie şi trăire e limpede că toate celelalte date, ale via ţii de toate zilele, rămân de o importanţă secundară.

Iisus n-a propovăduit vreun sistem monetar, n-a adus vreo anumită formă de guvernământ a lumii, n-a condiţionat mântuirea de modurile posibile de proprietate, n-a arătat pe necredincioşi ca piedică de mântuire, pentru cine vrea să-L urmeze, drept aceea Iisus nu poate fi implicat apărător sau potrivnic nici unora din acestea.

Creştinismul înţeles în adâncimile sale, aşa cum I-a adus Iisus şi cum L-au înţeles apostolii Săi, e o concepţie revoluţionară de adânc al fiinţei omeneşti şi nicidecum o doctrină reacţionară de exterior.

Făptura cea nouă, sădită în noi, veşnicul din noi, nu face motive de vrajbă cu nici o stăpânire de pe lume pe nici una dintre problemele posibile ale lumii acesteia.

Soboarele Ecumenice nu s-au ocupat decât de problema conştiinţei exacte a mântuirii.

Nici o putere de pe lume nu te împiedică de-a trăi pe Iisus în viaţa ta de pământean – dacă eşti destoinic să-L urmezi şi ai dragostea care covârşeşte toată mintea, ci dimpotrivă toate te ajută.

Aceasta-i lucrarea creştinismului în lume, adâncirea (aducerea) fiinţei omeneşti de la periferia mereu cutremurată a vremelniciilor la obârşia şi destinaţia ei divină.

Aceasta e manevra Satanei, care vrea să biruie pe Dumnezeu. El ştie că libertatea omului are însuşirea de a se împotrivi până şi lui Dumnezeu. Deci dacă Satana va câştiga pe oameni să se închine la idoli, la orice altceva în afară de Dumnezeu, el e mulţumit cu această biruinţă asupra lui Dumnezeu.

Biruinţa din pustia Carantaniei

Precum în ordinea naturală a lucrurilor, aşa şi în ordinea spirituală a destine lor nu lipsesc verificările. Trebuie să-ţi cunoşti puterile şi să-ţi ştii împotrivirile.

Deşi Iisus îşi avea un destin, lămurit încă de la 12 ani în Templul din Ierusalim şi confirmat în pustia Iordanului pe la 30 de ani, totuşi nu a fost scutit de verificarea lui în pustia Carantaniei.

Între aceste două pustii cresc marile destine. Într-una se nasc, iar în cea de a doua se verifică. Abia oamenii marilor singurătăţi pot să învingă singurătatea lor între oameni, ca pe un lucru cunoscut.

Oamenii mărunţi, bursierii vieţii, se acomodează lumii, n-o combat ieşind din ea în pustie. Oamenii împovăraţi de un destin încă mai caută să acomodeze lumea la ei, de aceea ei ies din lume şi îşi meditează destinul în liniştea marilor singurătăţi. Ei trebuie să iasă în pustie. ,,Duhul L-a scos pe Iisus în pustie” (Marcu 1, 12).

Dacă în pustia Iordanului era Ioan şi mulţimile, în pustia Carantaniei erau fiarele şi fiara cea mai mare: diavolul. Mântuirea noastră a atârnat de sorţii luptei dintre Iisus şi satana. Dacă omul străvechi a pierdut lupta aşa de uşor, nici nu s-a luptat chiar, Omul cel nou avea să recâştige victoria pierdută şi victoriile pierdute se recâştigă mai greu.

Să urmărim textele:

„Atunci dus a fost Iisus în pustie «mânat de Duhul lui Dumnezeu» ca să fie ispitit de diavolul.”

Deci Iisus a mers în pustie din ascultare, „mânat de Duhul Sfânt”. Nu El de la El a mers să postească şi înca pană la istovire. Nu El a chemat ispita; ea trebuia sa vină, ca la tot omul.

Simţi o misiune? Împotrivirile te aşteaptă. De aceea ai nevoie de post şi rugăciune către cel Atotputernic, Care ţi-a dat misiunea, ca să o sprijine. Acestea întăresc, oţelesc sufletul în faţa adversitătilor în ,faţa jertfei.

Cunoaştem pustia Iordanului unde Ioan învăţa pe oameni lupta cu ei înşişi – lupta pocăinţei.

In pustia Carantaniei însă, coama unui munte uscat, locuiau doar fiarele, vulpile şi şacalii. Şi aici a venit Iisus, iar la sfârşitul celor 40 de zile, cu al căror număr s-a numit însăşi pustia, a venit şi fiara cea mai mare: diavolul.

Fioroasa întâlnire: Iisus şi diavolul, antipozii singurei dialectici ireductibile. Singurii între care este exclusă din principiu orice înţelegere şi orice compromis.

Atunci, de ce s-au întâlnit?

Ca această neînţelegere absolută între Dumnezeu şi satana să devină neînţelegere absolută şi între oameni şi satana.

Ei s-au mai întâlnit odată, înainte de zidirea omului pe pământ. Atunci a plănuit Lucifer uzurparea lui Dumnezeu, dar cu „aceasta ca fulgerul a căzut din cer” (Luca 10, 18).

Pe pământ diavolul a găsit omul, prima pereche de oameni pe care i-a înşelat şi i-a scos din ascultarea de Dumnezeu în ascultarea sa, i-a scos din fericirea contemplaţiei lui Dumnezeu în nefericirea de a nu-L mai vedea pe El ci pe ei înşişi goi. I-a aruncat în tragedia cunoaşterii contrazicerii, a cunoaşterii răului şi a nefiinţei.

Diavolul ţinuse minte metoda cu care i-a câştigat la început: îi strecurase omului îndoiala în Dumnezeu. Cu aceeaşi perfidie se furişează şi acum înaintea lui Iisus, a acestui Om nou, care nu venise în lume pe calea poftelor firii şi care, deşi la 30 de ani, nu făcuse nici un păcat.

Diavolul veni ca (aşa zis) „înger al luminii” să-I propună primul păcat: îndoiala. De sorţii acestei întâlniri a lui Iisus cu satana, în câmpul de luptă al acestei lumi, avea să atârne soarta mântuirii noastre. Satana, duşmanul lui Dumnezeu, era şi duşman al omului, căruia îi falsificase orientarea în lume, îl robise şi pe el destinului decăzut al său.

De aceea a venit Iisus în lume ca să strice lucrurile diavolului (1 Ioan 3, 8). „In hoc apparut Filius Deiut dissacuat opera diavoli”. Acesta este unul dintre înţelesurile mântuirii: izbăvirea de sub stăpânirea diavolului.

El, diavolul, nu putea să nu vină să-şi apere „stăpânirea”. El „trebuia” să-L facă şi pe Iisus să „cadă” în îndoiala de Dumnezeu şi de stăpânirea Sa (a lui Dumnezeu) şi să-L ia în „stăpânirea” lui. «Şi apropiindu-se, ispititorul a zis către El: – De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini» (Matei 4, 3-4). Adică, dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu arată- Ţi puterea Ta şi ieşi din cleştele acesta grozav al foamei, poruncind pietrelor să se facă pâini.

Propunerea diavolului cuprindea toată perfidia răului: voia să-L antreneze pe Iisus în îndoiala de Dumnezeirea Sa. Diavolul întindea lui Iisus o dilemă: dacă Tu crezi despre Tine că eşti Fiul lui Dumnezeu, fă pâini din pietre. Dacă nu faci, este semn că Te îndoieşti, dacă nu poţi face este semn că Te-a părăsit Dumnezeu, Te-a minţit. Dacă vei face, Tu părăseşti pe Dumnezeu şi-Ţi îngrijeşti Tu singur de viaţa Ta.

De fapt aceasta şi urmărea diavolul: nu urmărea să se convingă că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, ci voia să-L compromită pe Iisus împingându-L prin foamea firii să facă o minune pentru Sine. Aceasta n-ar fi fost o minune pentru iubirea de oameni ci una pentru iubirea de Sine.

Dar aceasta nu se afla la Iisus. Îndoiala în Dumnezeu nu I-a putut-o strecura în inimă. Iisus nu i-a făcut minunea cerută, deşi putea să facă din pietre nu numai pâini, ci şi „fiii lui Avraam” şi putea şi pe el, pe diavol, să-l încremenească într-o piatră a pustiei. Dar Iisus nu a venit în pustie în slava lui Dumnezeu ci în firea smerită a omului, ca în aceasta să-l bată pe diavol. Iisus nu avea acum ca scop să-l lichideze pe diavol, ci avea ca scop să dezrobească libertatea omului de sub tirania vrăjmaşului, chiar sub focul ispitelor sale, chiar în condiţia aceasta, de oameni cu firea slăbită de păcat.

Un răspuns, totuşi, i-a dat Iisus: „Scris este: nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot Cuvântul ce vine de la Dumnezeu” (Matei 4, 4).

Cel ce ţine în suferinţă neamul omenesc, Îi propune lui Iisus o minune cu ieşire din suferinţă. O propunere în aparenţă raţională.

Acestei raţiuni perfide, Iisus îi răspunde: „Scris este”, îi răspunde cu Revelaţia. Vicleanul ştie şi el Scriptura. Deci, dacă n-a isprăvit nimic cu acul îndoielii, încearcă o săgeată mai ascuţită: ispitirea de Dumnezeu – verificarea concretă a Scripturilor tot cu indoiala!

„Şi L-a dus în Ierusalim şi L-a pus pe aripa templului şi I-a zis: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă- Te de aici jos; că scris este: «Că Îngerilor Săi va porunci pentru Tine ca să Te păzească», şi pe mâini Te vor ridica ca nu cumva să-Ţi loveşti de piatră piciorul Tău” (Luca 4, 9-11).

Dar capătă răspunsul categoric: „Şi iarăşi scris este: să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău” (Luca 4, 12). (Ispitirea de Dumnezeu este interzisă!). Deci până aici cu îndoiala, această aşa zisă „virtute” a raţiunii.

Nu-i mai rămâne diavolului decât legitimarea nebuniei sale: cumpărarea lui Iisus.

Apoi L-a dus pe Dânsul diavolul pe un munte foarte înalt. De pe vârful acestui munte I-a arătat într-o clipă toată strălucirea împărăţiilor lumii şi slava lor deşartă, toată minciuna lor îmbrăcată în trufie; şi I-a zis Lui:,,Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei închina mie” (Matei 4, 8-9). Diavolul credea (şi credea nebuneşte), că de la căderea lui pe pământ şi mai ales de la căderea omului, lumea aceasta e a lui. Acum făcea marea concesiune: „Închină-Te mie şi Ţi-o dau Ţie”. Trufia dă gratuit lumea (deşi era o danie mincinoasă şi perfidă), numai să rămână el cu trufia lui deasupra. Iisus îi răspunde diavolului ripostându-i că cere o închinare interzisă: „mergi înapoia Mea, satano, că scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui Unuia să-I slujeşti!” (Matei 4, 10). Şi a plecat satana, „până la o vreme”, până când oamenii robiţi de el şi de slugile sale L-au dus pe Iisus în a doua pustie fioroasă: dealul Golgotei, şi I-au spus cam aceleaşi cuvinte: „Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, pogoară-Te de pe cruce şi vom crede în Tine” (Matei 27, 48).

Diavolul a fost luat de unii drept delegat al raţiunii care cere lui Dumnezeu evidenţa. Iisus i-a refuzat diavolului orice dovadă a Dumnezeirii Sale.

A concede diavolului delegaţia raţiunii, a celui mai înalt for omenesc, înseamnă a nu fi departe de raţionamentul demonic .

 A concede – A ceda un drept, un privilegiu, a îngădui, a încuviinţa.

Orice răspuns ar fi dat Iisus, altul decât a dat, nu dovedea diavolului nimic. De aceea nu i-a răspuns. Aceasta e raţiunea divină.

„Raţiunea” demonică cere lui Dumnezeu „dovezi”. Raţiunea divină rămâne în certitudine, în arătarea şi închinarea de Dumnezeu.

De atunci aceste două raţiuni se luptă în pustia fiecărei vieţi omeneşti, aşa cum s-a luptat Iacov într-o noapte.

Dar vai de tine dacă „vei învinge” tu pe Dumnezeu; vei cunoaşte însă că tu eşti învinsul iar învingătorul a fost diavolul.

Cearta lui Iisus cu Petru

(Sau gâlceava omului cu Revelaţia)

L-a certat Iisus pe Petru, zicând: „Mergi înapoia Mea, satano!, că sminteală Îmi eşti, că nu gândeşti cele ce sunt ale lui Dumnezeu. ci cele ce sunt ale oamenilor” (Matei 16, 23).

Cuvinte grele ca acestea n-a mai zis Iisus decât chiar satanei, când L-a ispitit în pustia Carantaniei.

Acum tot satana era camuflat în bunăvoinţa – de cea mai bună credinţă, a lui Petru. Petru nu ştia că din organ al Revelaţiei, mărturisitor al divinităţii Mântuitorului, cum a fost – fără să ştie – cu vreun sfert de ceas mai înainte, tot aşa acum, fără să-şi dea seama, a ajuns o unealtă a satanei. Situaţia dintâi l-a fericit, a doua l-a smerit.

Întâmplarea ne face să ne gândim şi la unii dintre sfinţii care, după ce erau cercetaţi de Dumnezeu, în diferite chipuri, îndată venea şi satana, ca măcar să-i laude, dacă alt necaz nu le putea face.

Nu Petru era satana. Petru era Petru. Totuşi Iisus dă identitatea omului după duhul care grăieşte într-insul. Semn că aşa va face şi la sfârşitul lumii.

Cearta o primeşte Petru, pentru că nu ştia ce punct de vedere grăia printr-însul, Necertat, nu te smereşti. Şi nesmerit nu apare în tine înrudirea ta cu Crucea, ca să o iubeşti ca pe ceva în care eşti smerit:

Smerenia, iubirea şi Crucea sunt din aceeaşi familie a desăvârşirii.

Şi Crucea – cu învierea care-i urmează – era punctul de vedere al lui Dumnezeu. Omul voia să-L scape pe Dumnezeu de cruce. Dumnezeu se ceartă cu omul. .. în numele dragostei.

Satana Îi era milostiv lui Iisus Dumnezeu prin Petru şi ucigaş prin Iuda. Satana, prin frica de suferinţă a trupului şi prin ignoranţa raţiunilor mântuirii, ţine omul în îngustime, în nedezvoltare, în nonsens, într-un cuvânt: în sminteală cu Dumnezeu.

Dacă n-ar fi Înviere, Petru ar avea dreptate. Ori lui Petru tocmai cuvântul Învierii nu i se fixase în minte. Învierea era pentru om ceva nou, până la imposibil.

Misiunea lui Iisus aceasta era: să antreneze omul în toate „riscurile” mântuirii, fiindcă este Înviere.

Drept aceea, după ce a ieşit Petru la liman, Iisus a chemat la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii şi le-a zis: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie. Că cine va voi să-şi mântuiască sufletul îl va pierde, iar cine-şi va pierde sufletul său, pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui” (Matei 16, 24).

Deci categoric: Cine-şi iubeşte viaţa sa, sufletul său în lumea aceasta, fără a considera şi cealaltă lume sau chiar împotriva ei – acela-şi va pierde sufletul, pentru că acela este un iubitor de sine, un iubitor de trup, care nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate (Romani 8, 7), acela este un fricos (Apocalipsa 21,8).

În aceştia nu este Duhul lui Hristos, aceştia nu sunt ai Lui, ei trăiesc împotriva lui Iisus.

Cine, însă, vrea să scape de paralizia lumii acesteia – că de la a vrea aceasta începe firul existenţei să capete sensul transcendenţei şi se aprinde în el Duhul lui Iisus, Duhul lui Dumnezeu – , aceştia toţi îşi riscă sufletul şi viaţa pentru Iisus şi Evanghelia Sa.

Cine a menţinut vie Evanghelia în conştiinţa veacurilor? A fost întreg calendarul sfinţilor, care în tot chipul au murit curajos pentru Iisus şi Evanghelia Împărăţiei Sale. Toţi câţi sunt înnoiţi şi mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, ei fiii lui Dumnezeu sunt şi n-au primit duh de robie, ca să le fie iarăşi frică, ci Duhul înfierii prin care zicem lui Dumnezeu „Tată”.

,,Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8, 14-16).

Deci câştigăm mântuirea sufletului când punem preţ pe ea. Preţul pe care l-a pus Iisus şi toţi sfinţii. Pentru veşnicia noastră în Împărăţia lui Iisus nici preţul vieţii şi nici un preţ nu este prea mare.

Necazurile de acum nu sunt vrednice de a fi puse în cumpănă cu slava viitoare. Iisus ne aduce Învierea – firul transcendenţei noastre, pe care ni-l leagă de inimă, fiindcă inima – credinta – are ratiuni mai adânci ca raţiunea, şi Învierea n-o înţelegea Petru, pentru că este o dragoste mai mare ca viaţa.

Şi nu este fir: este noul stâlp de foc, care conduce de două mii de ani neamul creştinesc prin pustia acestei lumi. Din lumina lui este făcut destinul care ne atrage Acasă. De aceea suntem străini şi călători pe pământ.

Doamne Iisuse, când vom ajunge?

Ajută-ne să trecem prin toate vămile văzduhului!

Nemărginita iubire

Îndată după ispitirea din pustia Carantaniei, Iisus a venit în Nazaret într-o sinagogă, unde şi-a citit legitimaţia din cartea lui Isaia Proorocul:

„Duhul Domnului peste Mine, care M-a uns ca să binevestesc săracilor, să tămăduiesc pe cei zdrobiţi la inimă, să propovăduiesc celor robiţi dezrobirea, orbilor vederea, să dau drumul celor apăsaţi, să propovăduiesc anul Domnului primit! Şi închizând cartea, a dat-o slugii şi a şezut; şi ochii tuturor din sinagogă erau îndreptaţi spre El. Şi a început a zice către dânşii, că: «astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre». (Isaia 61, 1-2, Luca 4, 18-19).

Cuvântarea a sfârşit prost fiindcă ascultătorii nu voiau să o creadă. L-au scos pe Iisus din oraş ca să-L arunce într-o râpă. Fireşte că Iisus a trecut prin mijlocul lor, lăsându-i în râpa lor sufletească.

Legitimaţia cuprindea nu numai anul de milostivire al lui Dumnezeu, vârsta nevăzută şi aşteptată de toţi a Împărăţiei lui Iisus, ea mai cuprinde şi: ,,O zi a răsplătirii (mâniei) lui Dumnezeu”. (Isaia 61, 2).

Tot anul de milostivire este şi era creştină, deşi Iisus este mereu legitimat şi găsit fără legitimaţie în lume. Lucrurile nu merg aşa la nesfârşit. „Ziua mâniei lui Dumnezeu” este ziua în care Dumnezeu se legitimează lumii. Printre altele, Iisus o descrie că vine pe neaşteptate, ca un trăsnet peste tot pământul. Legitimaţia lui Dumnezeu este Judecata. Câtă vreme Dumnezeu este contestat, e milostivire. Când vine cu atributul dreptăţii, al atotputerniciei, (când se va legitima), atunci este ziua mâniei, ziua cea înfricoşată a judecăţii.

Un text al Scripturii spune: Nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu şi să rămână viu (Deuteronom 4, 33). Vederea lui Dumnezeu este judecată şi transformarea omului. Convertirea lui Saul pe drumul Damascului este o icoană singuratică a acestei transformări cosmice. Deci, ziua mâniei se aseamănă foarte mult cu ziua în care a intrat Noe în corabie şi a început potopul şi de asemenea cu pieirea Sodomei, din care a scăpat Lot, totuşi milostivirea n-a încetat cu totul.

Ultima atitudine faţă de proprietatea lumii şi atitudinea faţă de propria ta viaţă în timp, încă te mai poate mântui. Cine le va regreta că se duc, va păţi ceea ce a păţit femeia lui Lot, privind catastrofa pe care viaţa nu rezistă să o privească în faţă.

Iată până unde merge iubirea de oameni a lui Iisus: că şi în ziua mâniei divine, le deschide o portiţă a milostivirii. Iată Împăratul cerurilor, Care aleargă după ultimul supus al Împărăţiei Sale. Cred că aceasta este iubirea fără margini. „Stârvul” cred că este pământul mort la a cărui judecată se adună sfinţii (vulturii) „nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” (I Corinteni 6, 2).

Amărăciune divină

De multe ori ne plângem împotriva limitelor noastre, împotriva condiţiei noastre umane. Tânjirea după o desăvârşire a omului ne dă dreptate. Dar întrebarea este dacă, în condiţia de acum, o putem suporta? De pildă, ce am face noi dacă am şti dinainte, cum ştia Iisus, numai acest fapt, cât vom avea de suferit?

Iată, Iisus le spune ucenicilor că le stă înainte divina tragedie a căderii Fiului lui Dumnezeu în mâinile răutăţii omeneşti. O ispită fără seamăn avea de întins Dumnezeu răutăţii văzute şi nevăzute.

Răutatea nu-L primea pe Iisus ca Dumnezeu, ci numai ca om, de aceea i s-a dat de sus să-I facă toate relele de care sunt în stare. Deşi Iisus le-a spus aceasta deschis, totuşi ucenicii au fost ţinuţi să nu înţeleagă. Poate că era şi Iuda printre ei, care dacă ar fi înţeles, poate că n-ar mai fi fost Iuda.

Desăvârşirea lui Iisus este, printre altele, strălucită şi de liniştea Sa supraomenească, supranaturală, în faţa suferinţei, în capacitatea Sa de suferinţă, nu ca un resemnat sau condamnat ci ca Unul ce împlineşte activ marele sens al Providenţei – care îi va mântui pe oameni. (Taina bucuriei Sale, pe care o ascunse de oameni, „pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea … ” Evrei 12, 2). Ucenicii n-au îndrăznit să ceară explicaţii, dar, ca dovadă că n-au înţeles nimic, au cerut un lucru foarte strident cu atmosfera măririi lui Iisus: „Cine-i mai mare între ei?”.

Desăvârşirea vorbea cu ei, iar ei măguleau în minte nimicuri omeneşti, mici invidii de mărire deşartă. Iisus se va fi amărât profund văzându-i că nu înţeleg deloc cele ale „bărbatului desăvârşit”. Întâmplându-se şi un copil la îndemână (tradiţia spune că ar fi fost Sfântul Policarp) le-a dat ca model acest copil.

Vreţi să ştiţi cine este mai mare? Răspunsul este paradoxal: cine-i mai mic în ochii săi, acela-i mai mare în ochii lui Dumnezeu. Mare este acela care numai de mărimea lui nu se ocupă. Este cel ce creşte fără să ştie, ca bobul de grâu în strălucirea soarelui.

Dacă este o creştere naturală, este şi o creştere supranaturală, căci adevărata dimensiune a desăvârşirii – smerenia este.

Drept aceea, dacă nu puteţi înţelege împărăţia lui Dumnezeu, cel puţin primiţi-o ca un copil, în care nu are loc nici-o răvăşire dialectică.

Rugăciuni nepotrivite

Este neînchipuit de mare nepotrivirea între ceea ce-I cer oamenii lui Dumnezeu şi între ceea ce cere Dumnezeu oamenilor.

Evanghelia de astăzi este modelul de nepotrivire între Dumnezeu şi oameni.

În vreme ce Iisus le prevestea ucenicilor apropierea patimilor Sale în Ierusalim, cu amănunte, pentru ca atunci când le vor vedea să nu deznădăjduiască, doi dintre ei îi cer lui Iisus ranguri de primi-miniştri (primii de-a dreapta şi de-a stânga Împăratului).

De atunci au trecut aproape 2.000 de ani, dar aceleaşi cereri nepotrivite se aud şi astăzi: cutare se roagă lui Dumnezeu să câştige un serviciu, altul să i se descopere hoţii, unul – ca să risipească pe duşmani, altul – ca să câştige la loterie, una – ca să despartă pe cutare de cutare, altcineva – să nu i se împungă vitele, iar şcolarul – ca să reuşească la examene. Aceştia, este drept, cer lui Dumnezeu lucruri mai smerite, dar toate pământeşti, trecătoare, nimicuri.

Sunt unii care-I cer lui Dumnezeu socoteală de cum conduce lumea şi lucrurile. Aceştia cer ca să asculte Dumnezeu de ei. Altă nesocotinţă.

Alţii nu-I cer nimic, ba chiar Îi cer să tacă, să nu existe în faţa lor; iarăşi altă nesocotinţă.

Oamenii, fiecare în felul lui, cer lui Dumnezeu lucruri potrivite cu icoana (concepţia) ce şi-o fac despre Dumnezeu. Apostolii, fiindcă Îl doreau împărat, Îi cer posturi înalte în împărăţie. Săracii Îl văd pe Dumnezeu ca pe un bogat şi Îi cer unele ca acestea, etc. Dumnezeu este văzut de oameni prin patimile lor ca prin nişte ochelari coloraţi. Dar El este altul.

Cred că cea mai deformată fiinţă în capul oamenilor este Dumnezeu.

Şi ce ne cere Dumnezeu nouă? Să fim ca Iisus în Care S-a îmbrăcat El şi ni S-a dat model de urmat. Dumnezeu pune accentul (apăsul) pe a fi, iar noi, pe a avea. De aceea să-L cerem pe Iisus – Omul, Care ne învaţă să fim, deocamdată, oameni.

Paharul şi Botezul

Cei doi ucenici doreau ranguri în Împărăţia lui Dumnezeu. Ei nu ştiau prin câtă umilire are să treacă însuşi Împăratul până să intre în slava Sa.

După aceea Iisus îi întreabă:

„Putea-veţi, oare, să beţi paharul pe care îl voi bea Eu şi vă veţi putea boteza cu botezul cu care Eu Mă botez?”

Şi au răspuns ucenicii, naiv, nedându-şi seama:

„Putem!”.

Răspunsul totuşi a fost confirmat practic, căci de fapt soarta viitoare a ucenicilor lui Iisus în lume aşa a şi fost; numai „pahar şi botez”.

Tâlcuind cuvintele acestea ale lui Iisus, prin cele îtamplate nu după multe zile, înţelegem că paharul pe care avea Iisus să-I bea era mai amar decât cupa cu cucută, pe care atenienii o dădură lui Socrate.

In paharul lui Iisus erau adunate toate fărădelegile oamenilor, faradelegile care odinioară dezlănţuiseră potopul, toata scarnavia păcatului şi toată văpaia de ură împotriva vieţii Sale, împotriva lui Dumnezeu. Tot sangele spurcat – puterea dracilor care curgea prin oameni, I s-a turnat în potir ca să-l bea Iisus, singurul Om fără de prihană. Şi când se umple paharul fărădelegilor trebuie să se găsească cineva să-L bea, căci altfel se varsă şi vine potopul pe pământ, sau se aprinde şi vine sfârşitul (pământului).

Fierea şi oţetul puse într-un burete sunt nimic faţă de paharul fărădelegilor omeneşti pe care Iisus a trebuit să-l bea cu Sfânt Sufletul şi Trupul Său şi să Se facă pentru noi păcat (II Corinteni 5, 2 1).

Sfântul Său trup era un Potir văzut, dar în care acum erau toate fărădelegile omului, băute nu din înclinarea voinţei spre fărădelegi, ci din iubirea de oameni. Aceasta este cea mai înfricoşătoare încercare a iubirii…

A urmat pedeapsa ei: întâi de la oameni toată mucenicia crucii, pe care ura a răstignit iubirea. Iubirea de oameni nu s-a frânt pe cruce. Acesta era botezul, Botezul sângelui.

A venit apoi şi cea mai mare încercare cu putintă cea mai grea părăsire: părăsirea lui Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu nu s-a stins nici pe crucea părăsirii. S-a întunecat şi soarele şi s-a zguduit şi pământul la această înfricoşată osândă. Acesta era Botezul spiritului, întrucât era şi suflet omenesc adevărat.

Acum din Sfântul Său potir, jertfa de pe cruce ne-a izvorât nouă Sângele cel de viaţă dătător al Sfintei Împărtăşanii, Acesta-i darul ce ne-a dat Iisus în schimbul paharului ce I l-au dat oamenii, schimb care să ne hotărască să ne schimbăm şi noi. Darul acesta al Sfintei Împărtăşanii să ne hotărască odată pentru totdeauna să nu mai băgăm noi fărădelegi în Potirul lui Iisus.

„Nu ştiţi că nu sunteţi ai voştri? Că aţi fost răscumpăraţi?”

Paharul şi Botezul Domnului pe care El ni le-a întors în binecuvântarea Sfintei Împărtăşanii ar fi bine să ne întipărească în minte întrebarea care să ne însoţească, înainte de toate, toate faptele noastre:

Oare ce ar face Iisus, acum, în locul meu?

De ne va urmări pretutindeni întrebarea asta:

„Ce-ar face Iisus în locul meu?”, cred că nu I-am mai băga atâtea fărădelegi în pahar .

Tâlcuirea Sfântului Maxim Mărturisitorul:

«Prin „Botezul Domnului” se înţeleg toate ostenelile noastre de bună voie pentru virtute. Acestea şterg petele de pe conştiinţă şi omoară înclinările noastre spre lumea simţurilor.

Prin „Paharul Domnului” se înţeleg toate încercările fără de voie care ne vin asupra noastră în răstimpurile de strâmtorare, pentru că stăm în slujba adevărului.

Răbdând acestea, punem dorul după Dumnezeu mai presus de viaţă.

Deosebirea dintre Pahar şi Botez este aceasta că Botezul omoară aplecarea voinţei spre plăcerile vietii de dragul virtuţii, ia~ Paharul convinge pe credincioşi sa puna adevarul mal presus de viaţă.

Paharul este înainte de botez, pentru că virtutea este pentru adevăr iar nu adevărul pentru virtute.

De aceea, cel ce cultivă virtutea având în vedere adevărul scapă de săgeţile slavei deşarte; pe când cel ce urmăreşte virtutea ca scop al vieţii, chiar câştigând-o, o face culcuş părerii de sine şi este rănit de slava deşartă»

O viaţă cu totul dezinteresată, trăită pentru Dumnezeu, căci El este Adevărul, cu cât ne aduce mai grele ameraciuni si stridenţe cu viaţa decăzută a lumii cu atât apără mai bine câştigul ce ni-l va da Dumnezeu în slava adevărată … „la zidirea din nou a lumii” …

Nebiruitele arme: postul însoţit de pocăinţă şi rugăciune

Pocăinţa ninivitenilor este o pocăinţă de răsunet.

Mai aveau 40 de zile şi îi aştepta soarta Sodomei. Iona, Proorocul, a fost forţat să meargă şi să le spună să se pocăiască, că dacă nu, peste 40 de zile cu toţii vor pieri.

Cetatea era păgână, iar Iona era iudeu. Pântecele chitului şi fundul adâncului l-au făcut să treacă peste îndoielile sale şi astfel să dea lumii, pentru toate veacurile, acest model de rugăciune şi de post, care în ultimele zile dinaintea dezastrului au schimbat osânda morţii înfricoşate în model de ascultare de Dumnezeu.

Fărădelegile puternicei cetăţi ajunseseră până la cer. Iona le vesteşte pieirea. Atunci ninivitenii, ne spune Scriptura, au crezut în Dumnezeu şi au ţinut post şi s-au îmbrăcat în sac, de la cei mai mari până la cei mai mici. A ajuns vestea până la împăratul Ninivei. Acesta s-a sculat de pe tronul său şi şi-a lepădat veşmântul împărătesc, s-a acoperit cu sac şi s-a culcat în cenuşă. A trimis crainic să meargă în cetate şi să dea ordin împărătesc: „oamenii şi copiii, dobitoacele, vitele mari şi mici, să nu mănânce nimic, să nu pască şi nici apă să nu bea, iar oamenii să se îmbrace cu sac şi să strige către Dumnezeu cu toată puterea, şi fiecare cu pocăinţă să se întoarcă de la calea lui cea rea şi mâinile lui să nu mai săvârşească silnicie. Cine ştie, că poate Dumnezeu Se va îndura iarăşi şi va opri în loc iuţimea mâniei Lui, ca să nu pierim” (Iona 3, 7-9).

Tâlcuirea cea mai bună a acestei pocăinţe o va da Sfântul Ioan Gură de Aur zicând: „Era ciudat să vezi cum sacul se bucură de mai mare trecere ca purpura. Căci ceea ce n-a putut face porfira, a izbutit sacul, ce n-a putut duce coroana la bun sfârşit, a izbutit cenuşa”. Căci beţia şi lăcomia au zguduit oraşul care se clătina când sta în picioare şi era gata să cadă, iar postul l-a pus pe picioare. În faţa marelui Babilon al lumii moderne sunt două zile: este o zi de milostenie – „astăzi”, şi este ziua mâniei lui Dumnezeu, ziua judecăţii de pe urmă, care poate fi mâine.

Credinţa orbilor

Condamnat la întuneric pe viaţă, asta este viaţa orbilor.

Când a înţeles orbul din Ierihon că trecea Iisus pe acolo îşi striga nădejdea: ,,Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă” (Luca 1 8, 38). Oamenii, care mergeau înaintea lui Iisus, îl certau să tacă.

Este greu de priceput cum se poate, mergând cu Iisus, să cerţi totuşi un orb: dar multe nepricepute face omul priceput. Orbul, însă, mai tare striga pe Iisus. A poruncit deci Iisus, să-l aducă la Sine şi l-a întrebat: „Ce voieşti să-ţi fac?”, iar orbul a răspuns simplu. „Doamne, să văd!” Întrebarea lui Iisus nu este fără rost. Deşi era de la sine înţeles ce doreşte un orb, dar Iisus îi ducea pe toţi oamenii care Îl rugau ceva să-şi precizeze dorinţa, să-şi concentreze sufletul asupra lucrului pe care-l cer de la Iisus.

Această precizare este această concentrare a sufletului, este tocmai factorul credinţei pe care-l trezea Iisus în cei ce-I cereau ajutorul. Dovada că este aşa, sunt cuvintele simple din răspunsul lui Iisus:

„Vezi! Credinţa ta te-a mântuit”, şi a văzut orbul îndată şi a urmat pe Iisus slăvind pe Dumnezeu, şi aşa a făcut tot poporul.

*

Oare, de ce suntem noi credincioşi lui Dumnezeu numai când păţim câte ceva? De ce numai atunci ne rugăm mai din adâncul inimii? Grea este orbirea ochilor, dar nu sunt uşoare nici celelalte orbiri, care ne ţin legaţi pe fundul mării necunoaşterii; „marii” învăţaţi şi savanţii lumii (slugi ale raţiunii oarbe) ca să-şi împace prestigiul rănit îi ziceau marea misterului, marele mister al existenţei, ignoramus et ignorabi tus.

Dar oare, care din ochii aceştia (orbi) ai raţiunii are curajul s-o rupă cu colegii lui, oamenii, şi să cheme „misterul” pe numele lui adevărat: Dumnezeu, şi de la El să ceară lumina raţiunii.

Nu vedem până nu cerem lui Dumnezeu să vedem. Am pierdut simplitatea copiilor, deşi mulţi înţelepţi mărturisesc că au înţeles mai adânc lucrurile, când s-au constituit copii. Dar când vedem, ne luăm după Iisus. Când ni s-au deschis în sfârşit ochii, ne facem ucenicii Luminii.

Iisus a aprins luminile stinse ale cunoaşterii.

Read Full Post »

Older Posts »