Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Mai 2010

Botezul lui Iisus

Viaţa publică a lui Iisus este cuprinsă între cele două botezuri: Botezul în Iordan şi Botezul Sfintelor Sale patimi.

Alarma pe care o dăduse Ioan din pustia Iordanului străbătuse toată Palestina şi oamenii simpli o aduseseră şi în atelierul de tâmplărie al lui Iosif din Nazaret.

Iisus recunoscu chemarea. Timpul Său venise. Deşi era văr cu Ioan, totuşi nu se văzuseră niciodată, nu s-au cunoscut. Lui Ioan i se descoperise doar atât: că şi Mesia va cere botezul său. Deci, în zilele acelea, a venit Iisus din Nazaretul Galileii la Iordan, amestecându-Se cu mulţimea care se boteza. Iisus nu avea nici o vinovăţie de spus, dar S-a făcut una cu păcătoşii, mergând pe calea pe care ne-a dat-o de urmat. Ioan, care până atunci auzise tot pomelnicul fărădelegilor, s-a mirat că înaintea lui vine un Om fără de prihană, a Cărui sfinţenie o simţea şi sufletul şi privirea aspră a Proorocului. Deci Ioan Îl oprea pe Iisus, simţindu-se el păcătos şi cerându-I botezul. Trebuia însă împlinită dreptatea. Toată predica lui Ioan, botezul pe care-l făcea şi mulţimea adunată nu aveau alt rost – după însăşi cuvintele lui Ioan – „pentru aceasta am venit eu ca să vă botez cu apă, ca El, (Iisus), să fie arătat lui Israel” (Ioan I, 31). Ioan s-a supus rânduielii dreptăţii (smereniei).

Mâna de ţărână a zidirii a botezat creştetul Ziditorului făpturii.

Iisus, neavând nimic de mărturisit, Se ruga. În faţa Sa se deschidea o eră nouă, era creştină. Cerurile se deschid. Lumina dumnezeiască se revarsă peste făptură şi Fiu, iar deasupra capului lui Iisus, Duhul Sfânt, luând chip de porumbel şi învăluindu-I fruntea, simbolizează Domnului păcii, o coroană. Iar glasul Părintelui ÎI mărturiseşte „Fiul Meu preaiubit”, în Care a pus toată iubirea Sa pentru oameni.

Aceasta este arătarea Prea Sfintei Treimi creştine. Ioan a văzut acestea şi a mărturisit că: ,,Acesta este Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii” (Ioan, 1, 29-34). Cu această mărturisire făcută cu autoritatea de Prooroc, misiunea lui Ioan se încheie:

„De acum El trebuie să crească, iar eu să scad”.

Dacă la botezul lui Ioan, Iisus nu a avut nici un păcat (de mărturisit), misiunea Lui avea să-L încarce – pe nedrept – de toate fărădelegile lumii. El, sfinţenia întruchipată, avea să Se facă pentru noi păcătoşii „păcat”, ce avea să-L ţintuiască pe cruce. Căci deşi era Domn al Păcii, venirea Lui era străfulgerarea de sabie a unei alte împărăţii decât aceea aşteptată de iudei. Deşi EI era temelia întregului ritual ebraic, deşi spre EI conduceau toate umbrele, simbolurile şi jertfele Templului, Iisus va fi găsit vrăjmaşul şi distrugătorul lor. Deşi EI a dat Legea lui Moise, în Sinai, Iisus va fi arătat la tot pasul ca un călcător de lege. Deşi venise ca să strice lucrările diavolului, va fi arătat că lucrează cu mai marele dracilor că are pe Belzebul.

Belzebut (Baal Zebub) – În mitologia creştină, căpetenie a demonilor.

Nimeni nu L-a înţeles, de aceea toţi s-au simţit datori să-I stea împotrivă.

Dar El S-a făcut om, asemenea cu noi, (pentru că) trebuia să ia povara păcatelor şi blestemelor omeneşti.

Cel fără de păcat trebuia să sufere ocara păcatului. lubitorul de pace trebuia să rabde la un loc cu vrăjmăşia. Chipul Adevărului trebuia să sufere palmele minciunilor. Floarea neprihănirii alături de gunoiul spurcăciunilor. Pentru Iisus tot păcatul era tortură. Pe umerii lui Iisus, Care Îşi lăsase slava Sa de Dumnezeu ca să îmbrace slăbiciunea omenească, apăsa ca pe o temelie, răscumpărarea lumii. De braţul Lui atârna mântuirea omului, iar cealaltă mână o întindea să prindă atotputernica iubire a lui Dumnezeu.

El a luat asupra Sa durerile noastre şi cu suferinlele noastre S-a împovărat, (Isaia 53, 4). Acestea se topeau în rugăciunea lui Iisus pentru oameni.

Confirmarea glasului lui Dumnezeu L-a întărit pe Iisus pentru destinul Său în lume, care avea să fie întărit, apoi, cu cel de al doilea botez, pe cruce. Cu ncesta, Iisus a fost încărcat de Dumnezeu cu toate fărădelegile noastre, ale tuturora (Isaia 53, 6).

Iisus mărturisea acum toate păcatele omului:

„Eli, Eli, lama sabahtani?”.

Şi iarăşi S-a rugat Iisus de iertare pentru om ucigaşul lui Dumnezeu.



Taina lui Ilie şi Ioan Botezăeorul

Unii din ucenici, totuşi, au reţinut cuvântul lui Iisus despre Înviere, care i-a scăpat lui Petru, şi se întrebau între ei: ce poate să însemneze a învia din morţi? Şi nu găseau cu ce să se dumirească, decât cu ce auziseră de la cărturari, deci L-au întrebat pe Iisus: „Pentru ce spun cărturarii că trebuie să vie mai întâi Ilie?” (Matei 17, 10).

Se vede că Iisus provocase în sufletul cărturarilor întrebările îndoielilor ultime, care i-au determinat să ispitească adâncul Scripturilor. Ei îl aşteptau pe Ilie, potrivit proorociei lui Maleahi (3, 23), care să le confirme pe Mesia.

Şi a răspuns Iisus: Adevărat, Ilie venind întâi va rândui toate … Dar vă spun că Ilie a şi venit şi i-au făcut lui câte au vrut, după cum este scris pentru dânsul” (Marcu 9, 13).

Îngerul Gavriil, vestindu-i lui Zaharia naşterea unui prunc pe care-l cerea în rugăciune – preciza: „El (Ioan) va merge înaintea Domnului, cu duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor spre fii şi pe cei neascultători întru înţelepciunea drepţilor” (Luca 1, 17).

Ştim că fiul lui Zaharia a fost Ioan Botezătorul. (Cine ştie, dacă ar fi ştiut că pentru copilul acesta va avea să moară ucis între Templu şi altar, l-ar mai fi cerut de la Dumnezeu, în rugăciune? Este o rânduială a lui Dumnezeu că noi nu ne ştim viitorul … ).

Dar Ioan era întruparea lui Ilie? „Cu duhul şi puterea lui Ilie”, n-ar putea merge şi altcineva, de pildă Ioan? A fost un singur suflet – o dată în Ilie, a doua oară în Ioan? Ar fi, deci, vieţi succesive? Reîncamarea ar avea baze în Revelaţie? Astea-s întrebările. Şi misterul.

Când a trimis Ioan din temniţă o întrebare lui Iisus, cu prilejul acesta, Mântuitorul a mai precizat despre Ioan: „Ce-aţi ieşit să vedeţi? Un Prooroc? Da, zic vouă, şi mai mult decât un Prooroc” (Luca 7, 25-26). Căci el este acela despre care s-a scris: „Iată, Eu trimit înaintea feţei Tale, pe îngerul Meu, care va pregăti calea Ta înaintea Ta” (Marcu 1, 2; Maleahi 3, 1; Isaia 40, 3).

Deci loan era Ilie, sau era înger. Sau Ilie era înger? Dacă după înviere toţi vom fi ca îngerii, atunci răpirea lui Ilie la cer să fi fost cauza transformării (strămutării – deşi nici cuvântul acesta nu este bun) unui om în înger?

Dogmatic, îngerii şi oamenii sunt ordine distincte. Dar dacă Dumnezeu poate şi din pietre să facă fiii lui Avraam sau pe măgăriţa lui Valaam să vorbească omeneşte, cine-I poate pune hotare?

Că nu putea să fie înger, mai înainte de toate ne stau mărturie cuvintele Apostolului Iacov: „Ilie era om asemenea nouă, pătimaş, dar cu rugăciune s-a rugat să nu plouă … ” (Iacov 5, 17).

Dar ce mai înţelegem atunci prin înger?

Întâi înţelegem făpturile cereşti, ale îngerilor.

Al doilea înţeles este de – „trimis al lui Dumnezeu” – cu o misiune. Pentru acest al doilea înteles găsim la Maleahi că preoţii sunt numiţi îngeri, când zice: „Buzele preotului vor păzi ştiinţa şi din gura lui căutăm să iasă Învăţătura, căci el Îngerul Domnului Savaot este” (Maleahi 2, 7).

Dar în ce priveşte pe Ioan Botezătorul, echivalenţa înger-trimis începe să nu mai fie mulţumitoare. Cuvintele: „lată Eu trimit pe Îngerul Meu Înaintea feţei Tale”, ar fi ştirbi te de înţeles.

Apoi la Schimbarea la Faţă a Domnului, vin de faţă şi vorbesc cu Iisus, Moise şi Ilie.

Moise din iad.

Ilie – din Rai sau din Iad?

Dacă îl considerăm pe Ilie independent de Ioan, atunci a venit din Rai.

Dacă Ioan era Ilie, atunci ştiu din Predanie că „Ioan a fost înainte mergător al Domnului şi în iad”. În cazul acesta şi Ilie a venit din Iad.

Că Ioan a fost înger sau era Ilie transformat de Rai în înger, rămâne iarăşi o întrebare: De ce Ioan este reprezentat de iconografia veche, îndată după tăierea capului, şi cu el pe tavă – printr-un Ioan cu aripi – semnele firii îngereşti?

Deci îngerii pot reveni pe pământ în trupuri pământeşti, ori de câte ori sunt trimişi?

Reîncarnarea lor – deşi numai unul pune probleme – aşa, ca să nu generalizăm – nu mai este propriu zis doctrina indiană a reîncarnării.

Reîncarnarea (indiană) se referă la oameni – şi deosebirea între om şi înger este o deosebire de natură, nu numai de desăvârşire. Deci oamenii, forţaţi de karma, trebuie să se renască în vieţi succesive, să-şi ispăşească fără să ştie vinovăţiile din vieţile trecute, până când încercând să se dezlipească de dorinţa vieţii nu mai contractează legături care să-i reclame la ispăşire. Purificarea aceasta se face automat şi necesită perioade de zeci de mii de ani.

Dacă doctrina aceasta ar exprima adevărul, toată iconomia mântuirii omului, descoperită nouă prin Iisus Hristos, ar fi inutilă. Mântuirea ar fi automată, iar venirea lui Iisus n-ar mai fi avut rost.

Dar fiindcă a venit Iisus şi a pus cu adevărat problema mântuirii omului, reîncarnarea, deci mântuirea automată, nu are nici o bază în Revelaţie. O mai spune şi Sfântul Pavel: „este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea săjiejudecaţi” (Evrei 9, 27). Deci nu este rânduit să fie vieţi şi morţi succesive.

Ilie este prevăzut ca Ilie Înaintemergător, dar al zilei celei înfricoşate a Domnului, pe la coptul neghinei pământului. „Iată, Eu vă trimit pe Ilie Proorocul, înainte de a veni ziua Domnului, cea mare şi înfricoşată” (Maleahi 3, 23-24).

Lăsat-am întrebările să se ciocnească de toate stavilele îngăduitului şi să-şi dovedească zădărnicia, izbindu-se de limite.

Dincolo este împărăţia tainei. Dumnezeu ţine ascunse în taină rânduieli neştiute de îngeri şi de oameni. Poate că gândindu-se la aceste taine ale lui Dumnezeu şi vorbindu-le în parte cu câţiva ucenici, Iisus S-a transfigurat şi transpus în taină până la aşa măsură, că venind apoi la ceilalţi ucenici şi la mulţime, pe care i-a găsit aproape certându-se, „toţi s-au înfiorat şi au alergat să I se închine”.

Despre aşa ceva nu mai avem ştire să se fi făcut.

Poate că ei au dezlegat cel mai bun răspuns, vrednic de „Împărăţia Tainei”.

Ilie – Proorocul de foc

I. Iată o personalitate a Vechiului Testament, care s-a impus lumii creştine şi la tot poporul ca nimeni altul.

Ilie e cel mai mânios Prooroc. Pomenirea lui e legată de trăsnete. De altfel, într-o vreme când numai el singur mai rămăsese Prooroc al Dumnezeului adevărat, parcă nu mai rămânea altă cale decât urgia lui Dumnezeu, împlinită prin gura pogorâtoare de trăsnete şi prin cuţitul (cuvântul) ucigaş de mincinoşi al lui Ilie.

Cu toate acestea Dumnezeu l-a smerit şi pe el, că s-a temut de urgia unei femei, regina Isabela a vremii, ba şi moartea şi-a rugat-o (III Regi 19, 2-4).

II. Poate că Providenţa îl ţine mereu treaz în conştiinţa creştinătăţii şi pentru că mai are a-I trimite pe pământ în vremea celei mai de pe urmă necredinţe.

Râvna lui mânioasă pentru Dumnezeu va avea, în vremea celor 1.290 zile de la Daniil, să vestească cele 7 cupe ale mâniei lui Dumnezeu asupra pământului.

Cum va fi acea strâmtorare, cum n-a mai fost alta de la începutul lumii şi nici nu va mai fi, am cam putea oarecum să ne dăm seama.

În vremea aceea, mulţi vor fi curăţiţi şi albiţi, alţii lămuriţi, iar cei nelegiuiţi se vor purta ca cei nelegiuiţi. Toţi cei fără de lege nu vor pricepe, ci numai cei înţelepţi vor înţelege că e vremea apropierii celei de-a doua veniri (Daniel 12, 10).

Deci când se va coace neghina, Proorocul de foc îi va vesti văpaia ce o aşteaptă.

Şi-I vor omorî, crezând că aşa au terminat cu Dumnezeu.

Dar Dumnezeu îl învie pe Ilie.

Potrivnicii îşi dau seama de zădărnicia potrivniciei lor şi „rămăşiţa din Israel” primeşte credinţa în Hristos cum ne asigură Sfântul Apostol Pavel.

Poate că pentru aceste destine viitoare, pomenirea şi mânia fulgerelor lui lovesc câteodată, chiar şi în zilele noastre, de aşa fel încât te pune pe gânduri.

Anunțuri

Read Full Post »

Prefata

Un străvechi proverb românesc spune că „ziua bună se cunoaşte de dimineaţă”. Aşa şi omul, lucrând cu credinţă, cu darurile pe care i le-a hărăzit Ziditorul a toate, primeşte un spor de putere de la Cel „de la care vine toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit” .

Şi într-adevăr, puiul de moţ, Boca Zian, oţelit de copil în ţancurile de piatră ale Zarandului, cu tradiţia de luptă pentru „neam şi lege”, se îndreaptă, la timpul potrivit, spre falnicul liceu „Avram Iancu” din Brad, unul din cele cinci licee greco-orientale (ortodoxe), ctitorite de Mitropolitul Andrei Şaguna.

În anul 1929, absolvă acest liceu ca şef de promoţie, fiind marcat de colegi cu epitetul de „Sfântul”, pentru fermitatea şi sârguinţa vieţii sale, care culminează în respectul tuturor colegilor, manifestat cu ocazia zilei de zece mai, când, după o serbare în piaţa oraşului, promoţia de absolvenţi din acel an, în frunte cu dirigintele, profesorul Candid Ciocan, se reîntorc în curtea liceului pentru a planta un stejar, ca simbol al trăiniciei. Când unul dintre colegi se pregătea să ia puietul, dirigintele îl opreşte şi spune: „Nu, ci Boca Zian plantează pomul!” Şi atunci, eroul nostru prinde şi scutură puietul să se taseze pământul, iar colegul respectiv, îl presa şi ceilalţi colegi stropeau fiecare cu stropitoarea la rădăcină. Şi, în final, cu toţii au hotărât ca stejarul plantat să poarte numele de „Gorunul lui Zian”, şeful promoţiei de absolvenţi ai liceului.

Cu aceste cote de apreciere, cu conştiinţa de sine de a se pregăti pentru viaţă după cum cerea vocaţia sa, se înscrie la fosta Academie de teologie „Andreiană” din Sibiu, unde întâlneşte o tânără pleiadă de preoţiprofesori, întorşi de la studii din străinătate, ca foşti bursieri ai Mitropoliei, prin grija Mitropolitului Nicolaie Bălan, între care excelau profundul dascăI Dumitru Stăniloae, şi viitorul episcop al Oradei, Nicolae Popovici, de la care a primit stimul pentru o trăire conformă cu cuvântul lui Dumnezeu.

Şi, într-adevăr, prin trăirea sa se manifestă ca un student extrem de sârguincios şi studios încât apare între colegi ca un „sfânt”!

Era devotat nu numai studiului propriu zis al teologiei, ci iubea şi artele: – muzica, ştia să cânte la flaut, şi – pictura, pe care era preocupat să o studieze în particular într-o cămăruţă rezervată în calitate de infirmier al Academiei. Aici îl descoperă distinsul profesor Nicolaie Popovici, cu acelaşi temperament dinamic, şi, după terminarea teologiei, la intervenţia acestui profesor este trimis ca bursier al Mitropoliei la Institutul de Belle-Arte din Bucureşti.

Acolo urmează şi cursuri de medicină şi nu lipseşte nici de la pasionantele cursuri de mistică ale lui Nichifor Crainic, de care se va apropia tot mai intens. Ca un tânăr polivalent frecventează şi alte cursuri în domeniul Culturii şi Artei, însuşindu-şi o erudiţie dublată de o autentică trăire duhovnicească. Mitropolitul Nicolaie Bălan era preocupat pe atunci, să facă din Mănăstirea de la Sâmbăta un centru monahal cu călugări culţi şi oameni de excepţie.

 La propunerea Mitropolitului Nicolaie Bălan, este călugărit la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, în 1939, devenind Ierornonahul Arsenie.

Părintele Stăniloae, avându-l foarte apropiat, a mijlocit ca tânărul ieromonah Arsenie Boca, împreună cu tânărul ieromonah Dumitru Popescu, viitorul Arhimandrit Serafim de la Sâmbăta, un om de o rară blândeţe, să se poată duce împreună la Sfântul Munte Athos, pentru desăvârşirea cunoştinţelor monahale şi trăire a ca atare.

Au cercetat tot Athosul, au studiat şi au deprins rugăciunea şi viaţa isihastă iar după 40 de zile de post aspru, s-au întors iarăşi la Centrul Mitropolitan din Sibiu, unde au zăbovit mai bine de un an de zile, locuind în curtea Academiei, în camera de lângă scările care coborau la Cantina studenţească, şi cu ei împreună era şi tânărul profesor de teologie, călugărul şi viitorul Mitropolit Nicolaie Mladin, un om entuziast şi de o rară bunătate. Toţi trei, seara, după cina studenţilor, ieşeau în holul dintre cele două camere unde cântau împreună imnul „Apărătoare Doamnă” şi alte imne liturgice într-o atmosferă de sacralitate, la care a participat şi subsemnatul ca vecin de oameră.

În curtea Academiei locuia pe atunci şi rectorul ei, providenţialul Dumitru Stăniloae, cu care, în mod special, Părintele Arsenie se consulta pe linia Isihasmului Athonit. Aducând mai multe manuscrise filocalice de la Athos, pe care Părintele Stăniloae le-a studiat, le-a tradus şi le-a comentat, s-a realizat astfel, cu ajutorul părintelui Arsenie, posibilitatea, în criza de atunci, de a se fi tipărit primele volume din Filocalia, (a cărei copertă o desenează Părintele Arsenie) Prin apelul către enoriaşii care veneau să-I caute la Mănăstirea Sâmbăta, Părintele Arsenie i-a câştigat ca un fel de sponsori ai tipăririi cărţii respective şi primii cititori ai ei.

Aşezându-se în vatra mănăstirii brâncoveneşti „martiră”, a ctitorit viaţa monahală de la Sâmbăta de aşa fel că, prin viaţa vulcanică şi duhul profetic de a trata cu oamenii, a reuşit să le câştige inima, încât într-un pelerinaj continuu, ca într-o „bulboană spirituală uriaşă” curgeau/ oamenii din mai toate regiunile României – ţara Zarandului, ţara Făgăraşului, regiunea Sibiului, ţara Bârsei – Braşov şi până departe pe Târnave, Bucureştiul cu o multitudine de dornici de a-I vedea şi auzi, inclusiv studentimea universitara, toţi erau captivaţi de „călugărul de la Sâmbăta” mai corect zis îl căutau pe Părintele Arsenie despre care Părintele Dumitru Stăniloae avea să spună că „a fost un fenomen unic în istoria monahismului românesc”.

Nichifor Crainic, (1889-1972), pecetluieşte în cuvinte nemuritoare acea perioadă „A fost o vreme când te-am ştiut pictor de suflete după modelul Domnului nostru Iisus Hristos. Ce vreme  înălţătoare când toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir, Constantin-Vodă Brâncoveanu!”.

Şi, într-adevăr, pregătirea sa polivalentă, puterea duhovnicească de a pătrunde până în străfunduri le fiinţei umane, atenţionările de o precizie unică, cunoscând omul de la distanţă, şi spunându-i nu numai unuia, ci în majoritatea cazurilor cum este şi de ce să se lase şi ce trebuie să urmeze, sunt argumente puternice în sprijinul acestei afirmaţii!

Duhul profetic şi rostirea-i neprefăcută, curajul cu care demasca trăirea păcătoasă a multora cât şi zguduirea morală a celor care erau de faţă, au contribuit la restaurarea religioasă, lăsând ucenici şi în popor şi în preoţime.

Nu s-a dat la o parte nici de la munca grea de a rufrurnuseţa peisajul din jurul mănăstirii, scoţând cu propriile sale mâini pietroaie din lac dându-le o utilizare arhitecturală, pentru un altar în curtea mănăstirii, sau scobind cu barosul în stânca de piatră a muntelui, la o adâncime de peste un metru, pentru realizarea unei peşteri de vieţuire în retragere şi meditaţie, pe ‘are n-a ajuns să o termine fiind trimis la Mănăstirea “Prislop”, judeţul Hunedoara, unde a început de la capăt munca de înfrumuseţare şi a sufletelor şi a mănăstirii şi a terenului din jur.

Pictând adevărurile de credinţă şi în sufletele pelerinilor şi în troiţele realizate cu har şi sfinţenie, Părintele Arsenie a fost un dar al lui Dumnezeu pentru vremea de atunci, care însă, în transformările ei sociale şi ideologice, nu l-a cruţat nici pe acest «om» al lui Dumnezeu, fiind urmărit continuu de organele de securitate pentru legăturile sale sufleteşti cu mulţimea credincioşilor. Dar aceştia nu l-au părăsit nici după ce s-a retras: la biserica din satul Drăgănescu – Argeş, unde a pictat în Duh şi Adevăr biserica respectivă încheindu-şi viaţa cu conştiinţa datoriei împlinite şi pentru Dumnezeu şi pentru oameni.

În anul 1959, Părintele Arsenie Boca a fost mutat cu domiciliul forţat lângă Bucureşti, ca să picteze biserica din satul Drăgănescu, La Drăgănescu, părintele Arsenie a stat 10 ani, ca şi la Sâmbăta, ca şi la Prislop. „Coborau femeile din munte ca să-i aducă de mâncare, bărbaţii îşi lăsau treburile acasă şi veneau să-l ajute la renovarea bisericii. .. Părintele era supravegheat tot timpul de securişti, numa’ ce apuca să ne facă un semn din ochi şi noi ştiam că în seara aceea ne puteam întâlni în secret, la un om dintr-un apartament de bloc din Bucureşti, şi acolo el ne învăţa cum să ne rugăm, ne poruncea să nu lăsăm postul, să nu uităm biserica şi ne spunea la fiecare ce trebuie să facem” povesteşte cu emoţie un creştin care a trăit acele timpuri şi l-a cunoscut şi iubit pe Părintele.

A trecut la cele veşnice în ziua de 28 Noiembrie 1989, dar a pătruns în sufletul şi în memoria credincioşilor care-I pomenesc zilnic la toate Sfintele Liturghii.

Părintele Arsenie, acest «om» al lui Dumnezeu, a fost şi va rămâne ca un luceafăr pe cerul vieţii creştine româneşti. Cu o majestuoasă statură duhovnicească, cu un curaj demn de Adevărul etern, cu o elocinţă patetică şi cu o pătrundere uimitoare în tainiţele sufletului şi ale conştiinţei, a captivat mulţimile de credincioşi şi nu numai, de toate vârstele şi categoriile sociale, inclusiv studenţi mea, dispusă să savureze apelul la păstrarea demnităţii umane şi la lupta împotriva a tot ceea ce descalifică pe adevăratul creştin, trăi tor al Adevărului.

Nu avea intenţia să monopolizeze lupta pentru adevărata viaţă creştină, ci dimpotrivă, era bucuros să audă că unul sau altul dintre slujitorii Bisericii s-au ridicat, în păstorirea sufletelor, deasupra plafonării şi trăiesc cu mult zel preoţia creştină.

Drept aceea nu o dată, la Mănăstirea „Sâmbăta” şi apoi la „Prislop”, văzând mulţimile de pelerini îi întreba cu glas mare: „De unde sunteţi, măi?” Şi aflând răspunsul îi dăscălea zicând: „De ce aţi mai venit până aici? Duceţi-vă, măi, la părintele N. sau la parintele M. că-s ca şi mine sau chiar mai buni decât mine!”

Câtă modestie, câtă smerenie!

+ + + + + + +

Mi-aduc aminte, ca preot tânăr, că renunţând la confortul oraşului Sibiu am plecat cu soţia într-un necunoscut, la peste 40 de km, depărtare de Sibiu ca „sa cunoaştem necazurile oamenilor”. Şi le-am cuno;ut pe ale noastre, în mizerie, fără locuinţă, fără salariu, fără venituri, cu sufletul oamenilor „înţelenit” şi si străin de viaţa duhovnicească, având tot ceea ce le trebuia din punct de vedere material, dar neştiind ce-i mila şi iubirea de semeni, neştiind de postul de miercuri şi vineri, nespovediţi de 10, 20, 30 sau chiar 40 de ani!!!

Şi, acolo, am fost cercetat de Părintele Arsenie!

Venise de la mănăstirea Sâmbăta, ca să ne ducem împreună într-un sat vecin în care avea mulţi creştini devotaţi care plecau cu căruţele sau pe jos până la „Sâmbăta”, pentru a-l căuta cu o râvnă nepotolită, şi acolo, le-am ţinut împreună cuvânt de învăţătură, de mângâiere şi de îmbărbătare.

Şi nu o dată Părintele Arsenie a făcut astfel de misionarism prin sate, ca o recunoştinţă a adevăratului păstor sufletesc, gata de orice osteneală!

Sibiu, 8 mai 2002, Ziua Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan şi a cuviosului Arsenie cel Mare.

Preot NICHIFOR TODOR



Un grăunte de credinţă

Religia se întemeiază pe grăuntele de credinţă, iar credinţa este factorul sau darul pe care avem clădită sau nu mântuirea,

Cu credinţa cât un grăunte de muştar sunt posibile fapte mai presus de obişnuit. Dar de vreme ce faptele acestea nu se văd, se poate deduce slaba noastră religie, întrucât religia însemnează legătura omului cu Dumnezeu.

Noi aşteptăm să avem o religie raţională, aşteptăm să cunoaştem cu măsurile noastre, ca apoi să-I acordăm lui Dumnezeu creditul sau credinţa. Raţiunea, după cum s-a văzut, nu poate oferi omului certitudinea aceasta, deşi la obârşiile încercărilor ei tot o credinţă o determină. De aceea scade credinţa.

Iisus răspunde odată ucenicilor Săi care-I „cereau mai multă credinţă” cam aşa: să înceapă prin a crede că au credinţă şi vor sfârşi prin a avea de fapt. Şi lemnele „vor asculta” .

Este drept că nu e în natura omului – aşa cum a răspuns – ca să mute munţii numai cu cuvântul, îi mută uneori cu munca – dar extraordinarul este când îi mută cu puterea lui Dumnezeu. „Că oricine nu se va îndoi în inima sa, ci va crede ce va zice, se va face şi va fi orice lucru va zice. De aceea vă zic vouă: orice cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi şi luat şi le veţi avea” (Marcu 11, 23-24). Aceasta este credinţa cât un grăunte de muştar.

Aceasta ne-ar da să bănuim că, la temperaturile la care se alege aurul fiinţei noastre de zgura ei, în firea noastră apare modul divin de a fi, de a voi şi de a gândi.

Se ştie că gândirea lui Dumnezeu şi voinţa Lui este creatoare a realităţii; credinciosul în Dumnezeu depăşeşte limitele omului (obişnuit) – care este creator numai în ordinea conceptelor şi nu intervine, ca Dumnezeu, în ordinea realului.

Grăuntele de credinţă este, de fapt, grăuntele de comuniune în care suntem cu Dumnezeu. Este aceIaşi grăunte numit pe alocuri de Iisus: comoara îngropată în ţarină, mărgăritarul de mult preţ, sămânţa cea căzută în pământ bun, aluatul care dospeşte toată frământătura, împărăţia cerurilor ascunsă înlăuntrul nostru, etc. Cu un cuvânt, este locuirea mai presus de cuvânt a lui Dumnezeu în firea omenească.

Această locuire în om a Sfintei Treimi, într-o nevăzută kenoză, este vădită de semnele inevitabile ale botezului şi ale credinţei: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cine va crede şi se va boteza, se va mântui, cine nu va crede, se va osândi. Iar celor ce vor crede le vor urma aceste semne: întru numele Meu draci vor scoate în limbă nouă vor grăi, şerpii vor lua în mână, chiar ceva de moarte de vor bea nu-i va vătăma pe ei, pe cei bolnavi mâinile îşi vor pune şi bine le va fi” (Marcu 16, 15-18).

Kenoză – În greacă kenosis înseamnă deşertare, condiţie de smerire, de umilire; starea de «deşertare» sau de «golire» prin care Fiul lui Dumnezeu care este iubire devine părtaş la condiţia omului: de păcătos şi de muritor (Evrei 2, 9), pentru a-i da acestuia posibilitatea de a trece spre Dumnezeu. (Preot praf. dr. Ion Bria _ Dicţionar de teologie ortodoxă, ed. I.B.M. al B.O.R., 1994).

Este, deci, o credinţă în numele Evangheliei, propovăduită în numele botezului primit, credinţa din credinţă, credinţa din Duhul Sfânt, credinţa în Iisus, credinţa în Dumnezeu. Credinţa la măsura de fapt nu creşte decât în fapte la măsura credinţei. Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El.

Dacă lucrurile stau aşa, de ce aşa puţină credinţă pe pământ?

Mai întâi nu ştiu dacă este chiar puţină. O explica[ic este că prea puţine vieţi se predau lui Dumnezeu, puţini oameni Îi acordă stăpânirea absolută asupra vieţii lor, şi nu de frica înşelăciunilor ci opriţi de amăgirea iubirii de sine, care creşte ca o pălămidă în aria vieţii.

Credinţa este un risc împotriva raţiunii, împotriva vieţii, împotriva limitelor omeneşti, câteodată şi împotriva normalului. De aceea Sfinţii se şi fereau de a face minuni, deşi în multe cazuri (facerea de minuni) era doar dovada iubirii de oameni şi alinare a suferinlei omeneşti. Dar ca unii ce trăiau în credinţă, nu mai vorbeau de credinţă.

Sfinţii ne-au dezvelit taina grăuntelui de muştar: cât asculţi tu de Dumnezeu, atât ascultă şi Dum.nezeu de tine. Cine ascultă de Dumnezeu, de acela ascultă şi munţii şi fiarele şi toată natura.

Credinţa este un factor de purificare. Se bagă credinţei o vină că este numai o chestiune de sentiment, de inimă. Cei ce o au, însă, mărturisesc că omul, acum, înţelege pe un alt plan de existenţă şi viaţă, decât înţelegea înainte de a crede. Schimbi multe lucruri pe pământ şi cu inima, dar pe tine însuţi te schimbi cu toate însuşirile tale de om.

,,- Numai slabii şi neputincioşii cred, spun unii necredincioşi.

– Dar de ce nu fac „înţelepţii” şi „puternicii” (acestei lumi) faptele credinţei?”

O minune furată

Iisus era chemat de durerea unui tată, ca să întoarcă la viaţă o copilă de 12 ani.

Mântuitorul iubea copiii, de aceea mergea la ei cu durerea iubirii. Totuşi o femeie bolnavă L-a mai zăbovit, ba chiar L-a furat pe drum.

Stăruim puţin asupra acestui furt, unic în viaţa lui Iisus.

Oare de unde ştia femeia aceasta, că atingându-se, chiar pe furiş, de marginea hainei lui Iisus se va tămădui? O ştia din credinţă şi femeia nu s-a înşelat. Deşi puterea de tămăduire era de natură duhovnicească, totuşi bolnava a furat-o printr-o atingere materială.

Sluga sutaşului este un caz de tămăduire de la distanţă, prin credinţă, adusă de (cele) două delegaţii (trimise de sutaş) şi e pur duhovnicească (spirituală).

Iisus „a simţit puterea care a ieşit din El”.

Aceasta înseamnă că boala a încetat, îndată ce organismul s-a refăcut la plinătatea lui spirituală.

Sfinţenia e o energie, păcătoşenia e o degradare.

Una reface organismul, alta îl dărâmă, Dărâmarea se opreşte îndată ce organismul împrumută, sau chiar fură, pe firul credinţei acea energie rară a sfinţeniei.

Iisus, însă, a vrut să dea pe faţă credinţa femeii şi sigur că a privit cu dragoste acest furt original.

Sfântul Ioan Botezătorul, capătul proorocilor

Ioan era ultima sabie pe care a trimis-o Dumnezeu lui Israel. El avea o misiune, ca să-L anunţe pe Mesia, Iisus, şi să-I netezească înainte calea spre inima lui Israel.

Cum Ioan a mers înaintea Domnului „în duhul şi puterea lui Ilie” – cel mai mânios Prooroc, se înţelege dintr-o dată şi asprimea lui sălbatică împotriva păcatelor.

«Dumnezeu nu trimite soli pentru a-i linguşi pe păcătoşi, soli de pace ca să-i legene pe oamenii răi într-o siguranţă de pace cu Dumnezeu. El pune poveri grele pe conştiinţa făcătorului de rele, şi-i străpunge sufletul cu săgeţile remuşcărilor. Trimişii lui Dumnezeu aduc la cunoştinţa păcătosului judecăţile Lui îngrozitoare, ca să adâncească simţul stării lor nevoiaşe, ca să le scoată din adâncul inimii strigătul:

„Ce să facem să ne mântuim?”. Atunci mâna care ti-a umilit fruntea până în ţărână, ridică pe cel pocăit şi glasul care a mustrat păcatul şi a făcut de ruşine îngâmfarea şi ambiţia întreabă cu cea mai duioasă iubire: „Ce doreşti să fac pentru tine?”.

Ura împotriva Romei era la culmea mocnirii. În pustia Iordanului Ioan striga răspicat şi plin de nădejde: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2).

„S-a apropiat”!!! Până atunci, Proorocii o prevesteau ca pe un fapt al viitorului îndepărtat, iar acum Impărăţia Mesianică era înaintea porţilor.

Ioan denunţa corupţia naţională de la talpă la coroană. Înştiinţările solemne de la Dumnezeu i-au alarmat pe toţi. Mulţimile veneau ca să-şi mărturisească păcatele şi să se boteze de la Ioan. Printre mulţumi se strecurau mulţi cărturari şi farisei care nu voiau să piardă prilejul de a se arăta mulţimilor ca oamenii cei mai sfinţi. Tainele lor vinovate nu rămâneau însă ascunse în faţa ochiului lui Ioan. Duhul lui Dumnezeu îi descoperea Proorocului, că aceştia sunt oportuniştii. Făceau pe prietenii, ca să-şi asigure demnităţi când va veni Mesia, să-şi asigure puterea asupra poporului.

– „Pui de vipere”, cine v-a învăţat ca să fugiţi de urgia viitoare? Nu aveţi scăpare decât făcând roade vrednice de pocăinţă. Avraam nu vă va putea scăpa, fiindcă faptele voastre nu sunt faptele lui Avraam. Acum securea stă la rădăcina pomilor şi focul alăturea pentru toţi pomii care nu aduc roadă bună. Valoarea unui pom o hotărăsc roadele ce le face, nicidecum numele pe care îl are.

Mărturisirea de credinţă fără îndreptarea vieţii nu fire nici o valoare. Pentru păcat, Dumnezeu este foc mistuitor. Deci, sau te desfaci de păcat sau vei fi ars cu păcat cu tot, Şi cum era multă viţă sălbatică, mulţi pomi pădureţi şi foarte multă pleavă în Israel, mulţi începeau să simtă focul lui Dumnezeu arzându-i.

Într-unii se aprindea focul pocăinţei, iar într-alţii focul mâniei şi al fărădelegii. Irod, ars fiind şi el de mustrarea Proorocului, făcea parte dintre cei din urmă.

Descoperire în vis

Evanghelistul Matei, scriind Evanghelia sa pentru evrei, are scopul de a dovedi că Iisus este Mesia cel aşteptat şi făgăduit de Prooroci. Drept aceea aduce dovada istorică, înşirând de 3 ori 14 neamuri de la Avraam până la Iisus, între care de 2 ori 14 de la David. Deci Iisus este Fiullui Avraam, e Fiul lui David.

Tot acum se împlineau cele 70 de săptămâni de ani de la Daniil, tot acum se împlineau toate proorociile. „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândească înfierea” (Galateni 4, 4-5).

Acum s-a împlinit şi proorocia făcută de Ieremia:

„Până când te vei întoarce fată fără de cinste? Că au

făcut Domnul mântuire spre sădire nouă, Întru mântuire vor umbla Împrejur oamenii” (Ieremia 31, 221°).

Iisus, Fiul lui Dumnezeu, S-a născut înainte de veci, fără mamă, din Tatăl, iar acum se naşte în veac, fără Tată, din mamă. Erau însă oarecare dispoziţii aspre ale Legii. Legea nu prevedea această unică naştere, decât că tot primul născut era închinat Domnului, întrucât unul din primii născuţi putea să fie Mesia.

Legea nu-I prevedea naşterea mai presus de fire.

Deci, ca să nu se întâmple neorânduieli, neorânduielile erau pedepsite cu moartea. Orice fată necăsătorită care năştea un prunc era ucisă cu pietre înaintea casei tatălui său. Dacă Sfânta Fecioară nu ar fi fost logodită cu bătrânul Iosif, la fel ar fi păţit.

Dar Iosif, logodnicul Mariei, nu ştia de Buna Vestire. Deci, după ce a stat Maria la Elisabeta „ca la trei luni”, când s-a întors acasă sarcina se observa. Bătrânul Iosif ştiindu-se neprihănit, era într-o mare cumpănă: să o mai ia de nevastă sau să o părăsească, să fie ucisă cu pietre? Deci, se gândea să desfacă logodna şi pe ascuns, să o lase în voia sorţii.

Chiar dacă Fecioara Maria l-ar fi lămurit, poate că tot ne lămurit ar fi rămas, de aceea a intervenit Providenţa. Îngerul Domnului i s-a arătat lui Iosif în vis, zicându-i: „Nu te teme a lua pe Maria” sub scutul tău, şi a o face să fie socotită de lume „nevasta ta”, pentru că sarcina sa nu este de la vreun bărbat ci „de la Duhul Sfânt”, sarcina aceasta nu îţi este spre ruşine, ci spre cinste. Tu ai menirea să o aperi de asprimea Legii scăpând-o de la moarte. Tu ai menirea să scapi Pruncul, ce se va naşte, şi de asprimea tiranului care v-a umbla să-L omoare! Tu ai menirea să fii ocrotitorul Aceluia, Căruia îi vei pune numele Iisus, care se tâlcuieşte Mântuitor, fiindcă El va mântui pe popor de păcatele sale!

Naşterea Pruncului din Fecioară este împlinirea proorociei făcute de Isaia: „Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu, şi-I vei pune numele Emanuil”, care se tâlcuieşte şi care corespunde misiunii Lui în lume, adică: „Dumnezeu cu noi”. Adică Dumnezeu ia chip de om adevărat ca să poată vorbi şi suferi la rând cu oamenii, să petreacă între oameni, ca om, deşi El este şi Dumnezeu adevărat.

+ + + + +

Iată un vis revelatoriu, care l-a liniştit pe Iosif şi i-a dat curajul tuturor ostenelilor viitoare, pe care avea să le facă şi pentru care Biserica l-a cinstit printre Sfinţi. Iată una dintre cele mai fericite treziri din somnul îndoielilor.

Read Full Post »

Nota biografica

Avdeev Dmitrii Alexandrovici este medic-psihiatru, psihoterapeut, specialist în psihologie medicală, candidat în ştiinţe medicale, director al Institutului pentru probleme ale formării atitudinii creştine faţă de maladiile psihice şi al Centrului de psihoterapie ortodoxă.

Născut în Rusia, în anul 1964. În anul 1988 a terminat cu distincţie facultatea de medicină cu specializarea „terapie”. Între 1998 şi 1992 a fost stagiar şi aspirant în psihiatrie în Institutul medical din Kazan. S-a specializat în psihoterapie şi în psihologie medicală în Institutul ştiintific şi de cercetare în psihoneurologie „V.M. Behterev” din Sankt-Petersburg, în Academia de formare medicală postuniversitară din Moscova, în clinici din Germania şi dintr-o serie de alte ţări europene. În anul 1992 şi-a sustinut în Institutul de psihiatrie generală şi judiciară „V. P. Serbskii” dizertaţia pentru titlul de candidat în stiinte medicale.

Începând din anul 1991, D. A. Avdeev activează în direcţia formării atitudinii creştine faţă de maladiile psihice, a elaborării unui model de psihoterapie ortodoxă. A consultat peste 16000 de bolnavi cu o variată patologie psihică, s-a întâlnit şi a discutat în multe rânduri cu mirenii şi clericii Bisericii Ortodoxe Ruse. Rezultatele activităţii sale şi experienţa sa practică s-au concretizat în numeroase comunicări prezentate la conferinţe şi serninarii ştiinţifice bisericeşti şi profane din Rusia şi din străinătate. Este unul dintre autorii Proiectului Medical Ortodox Rus, a elaborat un program de recuperare a narcomanilor şi este autorul unei serii de emisiuni la posturile de radio .Radonej”, .Blago”, „Glasul pa rohiei ruse” (Cipru) sub denumirea generală „În ajutorul sufletului suferind”.

Doctorul Avdeev este membru a diverse societăţi şi asociaţii profesionale, participant la congrese naţionale, europene şi mondiale de psihoterapie şi psihologie medicală, autor a mai bine de 200 de publicaţii, inclusiv a 42 de cărţi şi broşuri, editate în limbile rusă, română, sârbă, bulgară, gruzină, engleză, spaniolă, germană, într-un tiraj total de peste o jumătate de milion de exemplare. Din anul 2004, D. A. Avdeev conduce Institutul pentru problemele formării atitudinii creştine fa ţă de maladiile psihice şi Centrul de psihoterapie ortodoxă.

Notiuni Generale

Experienţa medicală arată că, din păcate, copiii sănătoşi şi armonios dezvoltaţi sunt tot mai puţini pe zi ce trece – şi, dimpotrivă, creşte numărul copiilor care sunt aduşi la consult din cauza nervozităţii, a tulburărilor de somn, a surmenajului nervos s.a.m.d.

Cauzele apariţiei tulburărilor neuropsihice sunt numeroase. Ne vom strădui nu numai să atingem câteva componente medicale şi psihologice ale acestei probleme, ci vom vorbi şi despre cauzele duhovniceşti ale nervozităţii la copii.

În ceea ce priveşte provenienţa reacţiilor nevrotice la copii, majoritatea autorilor subliniază rolul negativ al educaţiei incorecte. Profesorul A. I. Zaharov, cunoscut specialist în nevrozele copiilor, distinge următoarele cauze ale acestora:

1. cerinţe ale părinţilor care depăşesc posibilităţile şi nevoile copiilor;

2. neacceptarea copiilor de către părinţi, exprimată printr-o atitudine irascibil-nerăbdătoare, prin dese mustrări, ameninţări şi pedepse fizice, prin lipsa gingăşiei şi a mângâierilor de care copilul are neapărată nevoie;

3. abordarea nesincronizată a educării copilului, care se manifestă prin combinaţia discordantă dintre restricţiile şi interdicţiile severe din partea unui părinte şi atitudinea indulgentîncurajatoare din partea celuilalt;

4. inconsecventa în educaţie, caracterul ei inegal şi contradictoriu;

5. lipsa de echilibru în relaţiile cu copiii: tonul ridicat, ţipetele, dezechilibrul emoţional general;

6. angoasa: neliniştea permanentă pentru copil, temerile şi măsurile de precauţie dincolo de limitele necesarului.

Manifestările nevrozelor la copii sunt diverse: dezechilibrul emoţional şi hipersensibilitatea, caracterul plângăcios şi capricios, dispoziţia instabilă, hiperexcitabilitatea, dificultatea de adormire, somnul neliniştit, panicile, sugerea degetelor, roaderea pielii din jurul unghiilor, sughiţul, enurezisul, ticurile nervoase s.a. Frecvenţa anumitor simptome depinde de vârsta copilului. Depresia „a întinerit”: victime ale ei devin nu numai oamenii de vârstă înaintată sau .balzaciană”, ci, de asemenea, tineretul şi chiar copiii.

Foarte frecvent manifestările nevrotice la copii îmbracă forma suferinţelor somatice (trupeşti): de exemplu, creşte temperatura, apar dureri de burtă, dureri de cap ş.a.m.d., care indică adesea lipsa bunăstării sufleteşti a copilului. Ca răspuns la circumstanţele psihoemoţionale defavorabile în care se găseşte copilul se dezvoltă, nu rareori, diverse maladii.

lată un exemplu: la consult a venit o bătrânică din pricina nepoatei sale în vârstă de nouă ani. Părinţii ei se certau des şi în cele din urmă au divorţat, tatăl a plecat din familie. Pe acest fond s-a dezvoltat la ea un astm bronşic, fără ca investigaţiile să scoată în evidenţă vreo alergie, sau modificări ale ţesutului bronhopulmonar, sau infecţii respiratorii frecvente. S-a dovedit că astmul fetiţei era de natură neurogenă: cauza crizelor astmarice era conflictul nevrotic. Boala era strigătul de disperare al sufletului de copil.

Altă particularitate a nevrozei la copil este reprezentată de tulburările comportamentale. Unii copii fug de acasă, chiulesc de la şcoală, alţii se apucă de fumat, de băutură. Pe cei mai mulţi dintre aceşti copii strada îi atrage şi îi educă în propria sa manieră. Cine e vinova t ? Părinţii. Ei sunt datori să îşi iubească copiii, să îi educe, să se roage pentru ei. Ameliorarea stării psihice a copilului depinde în mare măsură de părinţii săi, de duhovnicia lor, de relaţia dintre ei, de atmosfera pe care reuşesc să o creeze în familie.

Copiii trebuie neapărat feriţi de orice influenţă vătămătoare, întrucât asupra sufletelor lor fragede se revarsă astăzi un întreg noian de netrebnic ii de tot felul. Evlavia părintească este un exemplu eficace pentru copii. Dimpotrivă: beţia, nepăsarea faţă de viaţa duhovnicească, purtarea imorală sunt, din păcate, un exemplu la fel de eficace, dar un exemplu pierzător. Sanctitatea Sa Patriarhul Alexie al II-lea a spus că: „dacă în suflet nu există conştiinţa sfinţeniei, în el se întăreşte urâciunea pustiirii”.

În ultimii ani, în viaţa societăţii noastre s-au petrecut o mulţime de schimbări. Fără îndoială, numeroase dintre a ceste schimbări sunt de na tură pozitivă – dar suntem nevoiţi, din păcate, să constatăm că, în ansamblul său, realitatea este gravă. De pildă, jumătate dintre fetele şi băieţii în vârstă de treisprezece ani beau. Vârsta începerii fumatului a coborât până la nivelul de zece ani la băieţi şi doisprezece la fete. Pe nimeni nu mai miră astăzi faptul că şcolarii întreţin frecvent legături sexuale. Fiecare al zecelea avort este făcut de o adolescentă. În rândul tinerilor creşte alarmant consumul de droguri. Bolile venerice la adolescenţi, prostituţia infantilă sunt, vai, probleme tragice ale vremii noastre. 20% din totalul sinuciderilor sunt comise de copii şi adolescenţi. Au apărut adolescenţi criminali în serie. Psihiatria judiciară n-a mai cunoscut practic astfel de cazuri: pe baza lor ne putem da seama cât de monstruos a devenit nivelul agresivităţii în societate.

Pentru copii, încercările încep de la o vârstă fragedă. lată câteva rânduri din scrisoarea unei tinerei mame: „Copiilor li s-a furat copilăria. -Multumităteleviziunii şi mijloacelor de informare în masă, copiii mici ştiu deja ce este sexul, cum şi cu cine poţi face sex. Când vor deveni adolescenţi, vor putea oare să înţeleagă ce este dragostea? Uitaţi-vă numai ce desene animate li se prezintă copiilor: imorale şi pline de ignoranţă. Până şi titlurile îţi dau fiori: -Trăsnitul-, „Războiul stelelor- şi aşa mai departe. Nu demult s-a transmis desenul animat -Toţi ajung în rai-. Esenţa acestui film: nu trebuie să munceşti, trebuie să joci jocuri de noroc până când câştigi, iar în calitate de divertisment cultural apar fetiţele de la cabaret. Ce, la noi copiii sunt mutilaţi sufleteşte în mod conştient? Şi ce mai jucării sunt în comerţ! Ninja, extratereştri, roboţi ş.a.m.d. Pentru ce? Ce le aduc aceste jucării copiilor?” Din păcate, autorul acestor rânduri primeşte numeroase asemenea scrisori – şi în fiecare se simte durerea şi mâhnirea părinţilor faţă de cele ce se întâmplă în jurul nostru.

Există un studiu foarte interesant realizat de departamentul de poliţie şi cel de educaţie publică din oraşul Fullerton, statul California (S.U.A.) în martie 1988. lată rezultatele lui:

Principalele probleme în şcoală în anul 1940:

1. elevii vorbesc în timpul orelor;

2. mestecă gumă;

3. fac gălagie,

4. aleargă pe coridore:

5. nu respectă ordinea la rânduri;

6. se îmbracă în mod neregulamentar;

7. se ceartă în clasă

Principalele probleme în şcoală în anul 1988:

1. consumul de droguri:

2. consumul de alcool:

3. graviditatea;

4. sinuciderile;

5. violurile

6. tâlhăriile

7. bătăile.

Comentarile sunt de prisos. Trebuie subliniat im mod special faptul că aceste înfricosătoare metamorfoze au avut loc în mai puţin de cincizeci de ani, în timpi dezvoltăii vertiginoase a materialismlui în S.U.A. Credem că acest rezultat este logic în orice societate bazată pe concepţii materialiste. Sunt deja mai mult de zece ani de când modul proamerican de viaţă ne este băgat pe gât nouă şi copiilor noştri. La ce va duce asta? Prognoza care se întrevede nu este prea liniştitoare.

Programele TV sunt „împodobite” cu titluri monstruoase, în spatele cărora stau desfrâul şi violenta. Mijloacele de informare în masă prezintă peste tot trupuri goale. Sectantii de toate culorile lucrează cu încordare pentru a submina valorile duhovniceşti ale naţiunii.

Copiii sunt viitorul nostru ! Cum va fi acest viitor?

Să spunem câteva cuvinte despre psihopatie. Psihopatia este o anomalie a personalităţii care se caracterizează prin structura psihică dizarrnonică a acesteia. Criteriile de diagnostic pentru psihopatie sunt:

1) tulburări psihice manifeste, care îl duc pe om la dezadaptare socială;

2) modificări totale ale întregului profil psihologic al omului;

3) relativă stabilitate a particularităţilor psihice (P. B. Gannuşkin).

Se face distincţie între psihopatiile constituţionale, care apar ca urmare a diverse maladii, traume ale creierului, infecţii ş.a., şi cele dobândite. Cea de-a doua grupă de psihopatii este legată de factori educaţionali, de mediu şi situaţionali.

Din păcate, realitatea în care trăim este adeseori „furnizor” de personalităţi psihopatice.

Psihopatia ocupă un loc intermediar, am putea spune, între psihoze şi nevroze. Prin anumite caracteristici ale sale, ea nu „ajunge” până la psihoză (de regulă, din tabloul clinic lipsesc delirul, halucinaţiile ş.a.m.d.), dar şi de tulburările nevrotice se deosebeşte în mod fundamental. De asemenea, în nevroză există o legătură între simptome şi anumite trăiri semnificative din punct de vedere emotional, anumite evenimente şi împrejurări de viaţă care îl tulbură pe om. Iar psihopatul, cum se zice, tot psihopat rămâne. Desigur, există momente în care comportamentul lui se poate decompensa, iar în alte perioade din viaţa lui se poate observa chiar o relativă stabilitate – însă fondul general de ariormalitate psihopatică rămâne.

Dacă omul suferind de nevroză se vatămă pe sine însuşi, prin purtarea sa psihopatul îi vatămă şi pe cei din jur. Indiscutabil, gradul de manifestare a trăsăturilor psihopatice variază de la individ la individ. Există deosebiri esenţiale şi din punct de vedere clinic între diversele tipuri de tulburări psihopatice. De exemplu, actualmente se face distincţie între următoarele tipuri de psihopatii: de excitaţie, isterică, reactiv-labilă, de inhibiţie ş.a. În clasificările anterioare puteam întâlni, de pildă, următoarele varietăţi: psihopaţi excentriei, visători, mitomani, „tociţi” emoţional, irascibili, nervoşi, depresivi.

Tratamentul psihopatiei este un proces de lungă durată, complicat şi nu întotdeauna eficace. Acelaşi lucru se poate spune şi despre recuperarea duhovnicească a personalităţilor psihopatice. Totuşi, ceea ce este cu neputinţă la om este cu putinţă la Dumnezeu.


Somnul prescolarului

Cauzele pentru care copilul doarme prost nu sunt puţine.

Trebuie să ne punem următoarele întrebări: este copilul sănătos? iese suficient de mult la aer curat? nu se supraexcită oare la joacă? nu îi este frică de întuneric? patul este comod ş.a.m.d. ? Dacă merge la grădiniţă, este important să ştim ce relaţii a închegat cu colegii, cu educatoarele. Toţi aceşti factori sunt foarte importanţi.

Uneori, copilul doarme adânc ziua şi, ca atare, se odihneşte prost noaptea. Durata medie a somnului copilului de trei-patru ani este de 10-11 ore. La această vârstă, mulţi copii nu au neapărată nevoie să doarmă ziua. Dacă copilul a dormit ziua, intervalul dintre somnul de zi şi cel de noapte trebuie să nu fie mai mic de 3-3,5 ore.

În ceea ce priveşte recomandările medicale, în primul rând aş indica necesitatea respectării programului de zi. Copilul trebuie culcat la oră fixă. Părinţii trebuie să stea o vreme cu el, să îl însemneze cu semnul crucii şi să îl binecuvânteze pentru culcare. Vorbiţi-i cu voce lină, mângâietoare, blândă. Cântaţi-i un cântec de leagăn sau povestiţi-i ceva interesant şi folositor. Poate că, având în subconştient teama de a nu-şi pierde părinţii, de a nu rămâne singur, nu va vrea să se desparta de dumneavoastră: luaţi-l în braţe, sărutaţi-l, faceţi-i un „cuibuşor” comod daţi-i voie să ia cu el în pat jucăria peferată.

Daca în timpul zilei au fost neînţelegeri îatre voi, dacă l-aţi pedepsit pe copil, trebuie să-i explicaţi de ce a fost pedepsit, să-i iertaţi tot. Pe scurt, la culcare situatia trebuie să fie rezolvată.

Păriţii ortodocşi îşi învaţă copiii să se roage, să-şi facă semnul crucii – şi copilul nu se culcă până nu-şi face semnul crucii. El ştie că este apărat, că nu e sigur: cu el sunt Domnul, Născătoarea de Dumnezeu, îngerul păzitor; ceata sfinţilor se roagă pentru el, pentru marna, pentru tata şi pentru toţi creştinii ortodocşi.

Copiii merge la slujbe, se împărtăşeşte cu Sfintele lui Hristos Taine. Părinţii lui sunt cununaţi; casa lui este sfinţită în numele Preasfintei Treimi; în camera sa sunt icoane, crucifix, candelă. Cu el sunt binecuvânta rea lui Dumnezeu şi binecuvântarea părintească, pe piept îi atârnă cruciuliţa, de care nu se desparte niciodată. Aşa sunt lumea exterioară şi cea lăuntrică a unui copil dintr-o familie cu adevărat ortodoxă. În tradiţia creştină se fac rugăciuni pentru somn lin îngerului păzitor, sfinţilor tineri din Efes.

Câteva cuvinte despre tratamentul insomniilor. La normalizarea somnului ajută mult fitoterapia, adică utilizarea în scopuri terapeutice a plantelor medicinale. În mod tradiţional se utilizează rădăcina de valeriană, menta (frunze), hameiul (inflorescente), talpa-gâştei, rnuşeţelul, fructele de chimen, sunătoarea ş.a. Au o influenţă benefică asupra sistemului nervos stafidele, caisele uscate, mierea.

Înainte de somn trebuie unse tâmplele cu ulei de lavandă sau turnate 1-2 picături de ulei de lavandă pe o bucăţică de zahăr, iar aceasta să fie suptă. La capul patului este util să fixaţi un săculeţ din pânză cu rădăcini uscate de valeriană. Nici consultul medical nu va fi de prisos.

Despre accesele de frica la copii

Vorbind despre accesele de frică la copii, putem distinge chiar o anumită împărţire în etape.

De la un an până la trei ani, frica copilului se poate manifesta prin nelinişte în timpul despărţirii de oamenii apropiaţi şi în primul rând de mama sa. Frica poate apărea şi la modificări bruşte ale stereotipului, ale programului zilei.

De la trei până la cinci ani, la copiii care au deja o anumită experienţă de viaţă, la temerile arătate mai sus se adaugă şi frici imaginare (legate de personaje fabuloase, impresii care plutesc în subconştientul lui, povestiri care îl înspăimântă ş.a .m.d.), lată de ce sufletele, ochii şi urechile copiilor trebuie ferite de orice lucru necuvios. Cât de important este să hrănim sufletul copilului cu harul lui Dumnezeu.

Trăsătura distinctivă a temerilor copiilor între cinci şi şapte ani este frica de moarte (de moartea proprie, de moartea părinţilor, bunicilor), care apare frecvent la această vârstă. Sufletul copilului nu se împacă cu moartea, care i se pare împotriva firii. Ia tă ce este important de făcut aici: copiii credincioşi, din familii îmbisericite, practic nu cunosc temeri de acest gen. Ei ştiu că moartea este pentru om începutul veşniciei.

În nici un caz nu trebuie să închidem copiii, pentru a-i pedepsi, într-o cameră sau magazie întunecoasă, nici să-i speriem cu „nenea cel rău” sau cu mai ştiu eu cine, să-l terorizăm cu ,,o să te dăm la alţi părinţi” sau cu ,,o să trăieşti pe stradă”. Aceste metode pseudopedagogice nu vor aduce nici un rezultat în afară de frică.

Copii isterici

Prof. G. E. Suhareva a remarcat că personalităţile isterice creează de la o vârstă fragedă dificultăţi de educare. Sunt foarte capricioşi, neascultători, le place să joace rolul de lideri şi manifestă agresivitate dacă aceasta nu le reuşeşte. Se observă o mare instabilitate a dispozitiei psihice.

La şcoală, aceşti copii se integrează prost în colectivitate, fiindcă nu reuşesc să împace propriile interese cu interesele celorlalţi şi tind întotdeauna să ocupe primul loc, nu acceptă ca în prezenţa lor să fie lăudat altcineva.

Dacă au o bună capacitate intelectuală, au rezultate şcolare relativ satisfăcătoare, dar cunoştinţele lor sunt superficiale, interesele nestatornice.

Irascibilit:atea, înclinarea către minciună îi fac pe aceşti adolescenţi mai dificili în ceea ce priveşte educarea. Totuşi, dacă se reuşeşte să li se găsească o ocupaţie potrivită intereselor lor, starea li se îmbunătăţeşte în mod semnificativ.

Labilitatea crescută, dorinţa permanentă de a ieşi în evidenţă, de a părea mai buni decât sunt de fapt, nepotrivirea dintre dorinţă şi realitate, toate acestea sunt sursă de trăiri conflictuale. La nereuşitele din viaţă copiii isterici au deseori reacţii inadecvare, în al căror tablou se remarcă semnele caracteristice isteriei.

Iată un exemplu. Copilul cere o bomboană (jucărie etc.), iar mama îl refuză. Atunci, micuţul se aruncă pe jos, ţipă, se contorsionează şi continuă să cerşească bomboane. În multe cazuri, mama, speriată, îi dă copilului care urlă o mână de bomboane, doar-doar se va linişti. „Orice, doar să nu mai plângă”. Iar mititelul, mulţumit, devorează bomboanele şi uită imediat de „jalea sa cea nemângâiată”.

Ce înseamnă toate acestea? Este vorba de o reacţie isterică tipică – deocamdată copilărească, dar destul de grosieră, făţişă. Dar mama ce a făcut de fapt? Satisfăcând pofta copilului, a consolidat reacţia de acest tip. Şi nu încape îndoială că cel mic va mai pune în lucrare nu o dată această reacţie, fiindcă ea a adus rezultatul dorit.

Noi, părinţii, stimulăm uneori în copii, fără să ne dăm seama, comportamentul demonstrativ – şi facem asta lăudându-l fără discernământ, îngăduindu-i să se amestece în convorbirile celor mari, să-l întrerupă pe interlocutor s.a .m.d. Copilul „prinde”, şi în curând începe să facă totul ca să fie băgat în seamă: să spună versuri, să danseze, să cânte. De regulă, adulţii se înduioşează, zâmbesc, îl laudă pe copil, îl sărută şi nu se gândesc deloc la faptul că purtarea lui este în mod evident „de ochii lumii”. Toate acestea iau amploare mai ales din cauză că familiile de astăzi au câte un copil, maxim doi, care, bineînţeles, devin pentru părinţi „buricul pământului”.

În trecut, în familia rusească patriarhală, care avea de obicei mulţi copii, nimeni nu îndrăznea la masă să-şi vâre lingura în oala cu borş înaintea tatălui. Acum situaţia s-a schimbat. Câteodată toată familia se invârte cu linguri, cu furculiţe, cu tigăi prin faţa „copilaşului”, în dorinţa de a-l hrăni şi de a-l corcoli. Iar după aceea ne mirăm de egoismul, de trufia nemăsurată a „puiului care a prins aripi”. Exemplele sunt fără număr. La drept vorbind, toată structura vietii omului contemporan, începând, de la grădiniţă şi până la pensionare îl învaţă pe acesta să fie isteric Bineînteles, fiecare receptează „lecţiile” în modul său propriu. Totul depinde de educaţia şi de viziunea asupra lurii.

Cum să reacţioăm la comportamentul isteric (dacă este cazul să reacţionăm la el)? Mai întâi de toate, nu trebuie să vă puneţi la mintea istericului. Păstraţi-vă demnitatea şi liniştea, iar dacă trebuie, şi o severitate chibzuită. Vă amintesc încă o dată că în lipsă de spectatori criza isterică încetează. Ca atare, mămica de care a fost vorba mai înainte ar fi făcut bie să nu bage în seamă „convulsiile” copilului nărăvaş şi să-şi continue calmă treburile.

Anumite forme de tulburari psihice ale varstei infantile

Vom vorbi şi despre anumite stări psihopatologice care cer intervenţia medicului. Psihicul copilului are rezerve însemnate de refacere, care-l ajută să se descurce cu diferiţii factori de stress. Din această cauza, numeroase forme de disfuncţii psihice dispar la copil de la sine, fără nici un tratament. Există totuşi tulburări care, dacă nu sunt tratate la vreme, se pot transforma în anomalii persistente ale caracterului sau în boli psihice permanente.

Cel mai mare număr de nevroze se observă la preşcolarul mare, la şcolarul mic şi la adolescenţi. Se disting următoarele forme fundamentale de tulburări nevrotice:

Maladia de nelinişte generalizată: se dezvoltă în decursul a şase luni începând din momentul acţiunii factorului psihotraumatizant şi debutează prin sentimentul de încordare psihică, de nelinişte, de angoasă în aşteptarea neplăcerilor care vor veni în viaţa de zi cu zi.

Tulburarea obsesiv-compulsivă: se caracterizează prin prezenţa imaginilor, ideilor obsesive şi a acţiunilor rituale.

Reacţia la stressul acut: apare imediat, în decurs de o oră de la acţiunea factorului stresant.

Tulburarea posttraumatică: tulburările psihice apar fie imediat după stress, fie în decursul a şase luni după acesta.

Neurastenia: copilul încearcă o senzatie permanentă de oboseală, de slăbiciune fizică, oboseşte repede.

Neuropatia: se caracterizează prin irascibilitate, purtare capricioasă a copilului, dispoziţie instabilă, tendinţă marcată de a se speria. Copilul afectat doarme prost, nu are poftă de mâncare, devine epuizat repede, atenţia lui este foarte uşor distrasă. Pot apărea subfebrilitate (temperatură ridicată în mod constant, cam între 37,1 şi 37,3 grade Celsius), tulburări de scaun, vomă neurogenă.

Sindromul de autism infantil precoce: este caracterizat prin lipsa dorintei de a comunica cu cei de aceeaşi vârstă, cu adultii din jur. Copilul este rece din punct de vedere emoţional, nepăsător faţă de cei apropiaţi, vorbeşte puţin, uneori refuză cu totul comunicarea, este înclinat spre mişcări stereotipe. La sugarii cu această patologie lipseşte „complexul de înviorare” ca răspuns la stimularea emoţională.

Sindromul hiperkinetic: pentru acesta sunt caracteristice lipsa inhibiţiei motorii normale, activitatea excesivă (inutilă). Copilul este „zăpăcit”, isteric, comite gesturi fără să ia în calcul împrejurările, nu este capabil să urmeze normele de conduită. De obicei, acestor copii le este greu să se adapteze în şcoală, sunt extrem de agitaţi, împrăştiaţi, îi stresează pe toţi mereu şi îi provoacă pe ceilalţi copii la un comportament incorect. Simtindu-şi handicapul, par a le „face în necaz” celor din jur: apare mecanismul cercului vicios. În dezvoltarea sa, sindromul hiperkinetic are două tendinţe. În primul caz, cu ajutorul lui Dumnezeu şi în condiţiile unei tactici înţelepte din partea părinţilor, psihohogilor, pedagogilor, medicilor, pe la 12-14 ani slăbeşte şi dispare. În celălalt, se transformă în psihopatie, şi personalitatea devine tot mai dezadaptată. Această tendinţă este foarte defavorabilă.

În rândul tulburărilor nevrotice care încep de obicei la vârsta copilăriei şi a adolescenţei intră ticurile mişcări involuntare, rapide, lipsite de ritmicitate ale unor grupe bine definite de muşchi, clipitul, trasul de păr), precum şi enurezisul neorganlc – urinat involuntar în timpul zilei sau al nopţii, necorespunzător vârstei.

La scolarul mic se poate dezvolta nevroza şcolară. Cauza acesteia este lipsa de pregătire a copilului pentru şcoală, neacceptarea lui de către colegi, înjosirea, maltratarea, severitatea excesivă şi lipsa de experienţă a pedagogului. Copilul care suferă de această nevroză este deprimat, refuză să meargă la şcoală, mimează (adeseori fără să-şi dea seama) diverse boli. Părinţii sunt datori să fie atenţi, să recunoască la timp dificultăţile lui sufleteşti şi să-I ajute. Nu va fi de prisos nici consultaţia medicală sau sfatul unui psiholog experimentat. Dacă copilul este bolnav, părinţii trebuie să înţeleagă că felul în care acesta se simte şi starea lui psihică vor depinde în mare măsură de cucernicia lor.

Sfaturi si recomandari

As dori să atrag atenţia asupra încă unor lucruri. Să începem cu cel mai simplu şi totodată foarte însemnat factor: programul zilei. Dacă acesta nu este definit deloc, copilul (şi adolescentul, de altfel) va suferi, fără îndoială, din această cauză. Orice neorânduială, lipsă de organizare atrage după sine diverse probleme. Lipsa programului duce adeseori la trândăvie: copilul nu ştie cu ce să se ocupe, ce să facă. Una dintre principalele „boli” ale generaţiei adolescente este lipsa de voinţă, tulburările volitive. Programul organizează personalitatea.

Atât părinţilor, cât şi copiilor le dau ca exemplu în această privinţă viaţa de mănăstire. Tipicul mănăstiresc nu lasă loc nici unei trândăvii. Rugăciune, ascultare, muncă, studierea Sfinţilor Părinţi. ..

Voi adăuga în treacăt că în special la oraş copiii nu fac suficientă mişcare, nu iau destul aer proaspăt. În schimb, au parte cu prisosinţă de supraîncărcare psihoemoţională, informaţională. Numai televiziunea câte parale face …

În ceea ce mă priveşte, am tras de mult concluzia următoare: părinţi nervoşi = copii nervoşi. Familiile fericite sunt, vai, foarte puţine, în schimb familii cu probleme – câte pofteşti. Certurile şi conflictele dintre părinţi, permanentele „lichidări de conturi” îl nevrotizează, fără îndoială, pe copil. În timpul consultului le spun întotdeauna unor asemenea părinţi:

„Casa voastră poate deveni rai pentru copii, poate deveni şi iad. Faceţi alegerea cea bună”.

Aş vrea să spun câteva cuvinte şi cu privire la pretenţiile excesive faţă de copil. Voi da un exemplu. La consult se prezintă o mamă cu fiul său. Fiul are opt ani. Învaţă în clasa a doua a unei şcoli speciale unde se studiază aprofundat limba engleză. Pe deasupra, frecventează două cercuri, de muzică şi de sport. În plus, tatăl lui s-a apucat în mod serios să-l înveţe lucrul cu computerul. Pe faţa cenuşie a băieţelului se ascundeau sub ochelari nişte ochi albaştri şi trişti. Copilul şedea resemnat, aducând mai degrabă a pensionar decât a băieţel de vârsta lui. Iar problemele pentru care mama îl adusese la consultaţie erau următoarele: dormea prost, obosea excesiv de repede, îl durea capul. Situaţie destul de tipică, din păcate. Mai mult: în asemenea situaţii, educaţiei copilului i se substituie formarea intelectuală (şi/sau fizică). Iar acestea sunt două lucruri complet diferite, fapt care trebuie înţeles.

In calitate de recomandări terapeutico-profilactice pentru tulburările nevrotice la copii poate fi propusă utilizarea băilor cu adaos de sare marină sau cu extract de plante. Suplimentele vitaminice sunt indicate în asemenea cazuri. Trebuie limitat consumul de băuturi excitante (ceai, cacao ş.a.), Un rol deloc minor este jucat de efortul fizic, în limitele puterilor, de călirea copilului, de timpul petrecut la aer curat. Sunt bune excursiile, ieşirile în sânul naturii, mai ales cu toată familia.

Foarte importante sunt relaţiile liniştite, calde pe care le au toţi membrii familiei unul fată de altul şi, bineînţeles, faţă de copil, ceea ce creează în casă o atmosferă de dragoste. Este neapărată nevoie să fie călită voinţa copilului, să fie deprins cu efortul, cu răbdarea neajunsurilor, a necazurilor, a bolilor. Educarea copilului înseamnă în primul rând dragoste şi exemplu vrednic de urmat. Şi – lucrul principal – a fi întotdeauna cu Hristos. Atunci el va creşte sănătos din punct de vedere sufletesc.

Acum, câteva vorbe despre psihologia infantilă contemporană. Este important să vă amintesc că psihologia (respectiv psihoterapia, psihiatria) infantilă nu vorbeşte despre concepte precum credinţa în Dumnezeu şi duhovnicia ortodoxă, cucernicia creştină, îmbisericirea; ea nu aminteşte de păcate şi de patimi – altfel spus, ştiinţa despre suflet încearcă să existe şi să se dezvolte fără Dumnezeu. Dar dacă o asemenea secularizare este admisibilă, să zicem, în geometrie sau în constructia de automobile, în ştiinţa ce studiază legităţile vieţii sufleteşti a omului ea e cu neputinţă de permis.

Judecând în mod corect o sumedenie de particularităţi şi de detalii, psihologia nu vede, din păcate, lucrul principal. Educarea copiilor în duhul autenticei, nu aparentei sănătăţi spirituale si sufletesti al autenticei cu cernicii este cu neputinţă fără credinţa în Domnul Iisus Hristos şi fără ajutorul lui Dumnezeu. Numai prin harul lui Dumnezeu sufletul omenesc se curăţeşte, se luminează şi se înţelepţeşte. Iar fără har el nu numai că nu-i în stare să se desăvârşească, dar nici nu poate să priceapă întregul tragism al situaţiei sale jalnice.

Din mila lui Dumnezeu, acum apar cărţi şi articole ale psihologilor credincioşi, inclusiv ale unor preoţi care înainte de a fi hirotoniţi au făcut studii de psihologie. In psihologie se umple vidul duhovnicesc care, din cauzele ştiute, a domnit în ea în ultimele opt decenii.

Există încă o problemă foarte delicată: vârsta adolescenţei. [n mod obişnuit, prin aceasta se înţelege vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani. Se subînţelege că ea constituie o etapă de tranziţ:ie între copilărie, cu dependenţa completă de adulţi a acesteia, şi capacitatea de a trăi pe propriile picioare. Nu întâmplător această vârstă este numită „dificilă”: căutarea propriei identităţi, stabilirea caracterului ş.a.m.d. Trecerea de la copilăria tutelată la o relativă autonomie scoate la iveală şi acutizează, printre alte lucruri, şi părţile slabe ale personalităţii adolescentului,

Logică este şi următoarea întrebare: pot fi oare ignorate furtunoasele procese de maturizare neurohormonală, a căror vulcanică putere îl transformă pe tânăr într-un bărbat musculos? Oare această „atmosferă” biologică trage după sine o ” trenă ” socială tulbure: cruzime şi agresivitate, acţiuni criminale, tentative de sinucidere, infractiuni sexuale?

Pentru ortodocşi, răspunsurile la aceste probleme sunt evidente. Oricât de mari ar fi aceste modificări biologice, ele nu pot în sine să îl facă pe om bun sau rău, sfânt sau criminal, moral sau imoral. Omul nu este atât trup, cât suflet şi duh. Pe calea păcatului adolescentul poate păşi numai atunci când fie nu Îl cunoaşte pe Dumnezeul Cel Adevărat, fie Îi întoarce spatele. Comportamentul lui depinde mult şi de exemplele (adeseori negative) pe care le vede în viaţa adulţilor. Lipsa de duhovnicie a părinţilor, beţia sau purtarea lor imorală sunt tristele premise ale viitoarei lipse de duhovnicie a adolescentului.

Este foarte răspândit aşa-numitul umanism ateist, pe care îl mărturisesc numeroşi părinţi. Acesta poate fi comparat cu un castel de nisip, fiindcă în cazul dat oamenii nesocotesc fundamentul duhovnicesc. A suflat vântul, şi castelul s-a risipit… Copii aud interdicţii şi poveţe, dar nu înţeleg până la capăt de ce nu trebuie să înşeli ori să iei ceea ce nu-i al tău, de ce trebuie neapărat să-ţi asculţi părinţii ş.a.m.d. Despre Dumnezeu şi despre păcat copiilor nu li se povesteşte. În şcoală, în armată, în liceu sau în facultate, din acest umanism rămâne tot mai puţin. „Conştiinţa fără Dumnezeu egal groază”, scria F. M. Dostoievski. Sufletul necurăţit prin pocăinţă devine un prost sfătuitor. Este periculos să te încrezi în el. Concluzia este următoarea: educarea copiilor în duhul autenticei cucernicii este cu neputinţă fără Credinţă, fără Domnul Iisus Hristos. Numai de la harul lui Dumnezeu sufletul omenesc se curăţeşte, se luminează şi se înţelepţeşte.

Si iată încă o observatie si un rod al experienţei practice. Nu o dată am remarcat că debutul bolii psihice la copil coincide, ca timp, cu perioada în care părinţii au început să se ocupe cu „tămăduiri” ocultiste, magie, descântece. Am observat şi dezvoltarea patologiei psihice la copii după sinuciderea mamei sau a tatălui. Faptul că între părinţi şi copii există o foarte strânsă legătură spirituală e binecunoscut. Se ştie şi că, dacă părinţii săvârşesc păcate grele, dacă nu se pocăiesc şi nu se îndreaptă, adeseori copiii suferă, iar uneori se şi îmbolnăvesc psihic. Din activitatea mea practică am tras şi concluzia următoare: la cei mai mulţi dintre copiii născuţi din relaţii extraconjugale apar anorrnalităţi, inclusiv psihopatologice sau de caracter.

Despre familie

Multe familii contemporane, care trăiesc de capul lor, respingând ajutorul lui Dumnezeu, binecuvântarea lui Dumnezeu, au o mulţime de probleme psihologice şi moral-duhovniceşti, sunt instabile. Aceste neorânduieli nasc scandaluri, divorţuri, destine de copii mutilate. Familia dezorganizată generează nevroze, boli, beţie, iar acum şi narcomanie.

În familiile unde lucrurile stau mai bine, de multe ori soţii nu ştiu cine ar trebui să fie liderul în casă, în numele a ce să îşi educe copiii şi către ce să tindă. E dureros să vezi cum între soţi se acumulează iritare reciprocă, răutate, nemulţumire de viaţă. Fidelitatea conjugală, rânduiala creştină a vieţii de familie, exemplele de viaţă cucernică sunt pentru unii doar reminiscenţe ale trecutului, arhaisme.

Despre nevrozele de familie se scriu zeci de articole, cărţi, dizertaţii. Faptele strigă: fiecare a treia sau a patra familie „pârâie la cusături”. Societatea trage clopotul de alarmă.

Fără ajutorul lui Dumnezeu o familie nu poate edifica relaţii cu adevărat bune! Doar ieşind în întârnpinarea lui Dumnezeu, iubindu-se unul pe altul prin iubirea faţă de Ziditor, dobândeşte familia adevărata fericire şi plinătate a existenţei. Acest fapt este dovedit de viaţă, este confirmat de istorie. Prin credinţă, pocăinţă, rugăciune comună, prin educarea în duh creştin a copiilor şi prin dragoste reciprocă soţii merg către scopul principal: Împărăţia lui Dumnezeu.

Profesorul-teolog S. Troiţkii scrie în cartea „Filosofia creştină a căsniciei” următoarele rânduri: „Apostolul Pavel compară raporturile dintre soţ şi soţie tocmai cu raporturile dintre Persoanele Sfintei Treimi. Precum Dumnezeu Tatăl este capul lui Hristos, aşa şi bărbatul este cap femeii (ICor. 11, 3). Precum Hristos este strălucirea slavei şi chipul fiinţării lui Dumnezeu Tatăl (Evr, 1, 3), aşa şi femeia este slava bărbatului (I Cor. 1, 7)”.

Sfântul Clement Alexandrinul numeşte familia, la fel ca pe biserică, „casa Domnului”, iar Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur îi spune de-a dreptul „mica biserică”.

Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul învaţă că familia îşi rânduieşte bunăstarea exterioară „pentru cea lăuntrică”.

Cu durere vorbesc despre cumplitul păcat al avortului. Avortul este greul păcat al uciderii pruncului în pântecele mamei. În fiecare an în Rusia sunt daţi pierzării în acest fel milioane de copii. De exemplu, numai în anul 1993 au fost făcute peste patru milioane de avorturi. Oare mama care îşi omoară pruncul ştie că în a 18-a zi el a deschis deja gura, că în a 20-a zi inima lui a început să bată? La 27 de zile, micuţul are mâini şi picioare. În a 6-a săptămână i se poate pune în evidenţă activitatea cerebrală, iar în a 11-12-a săptămână simte atingerea.

Urmările acestui păcat cumplit al uciderii de prunci o schimbă profund pe femeie. Ca psihiatru, voi arăta faptul că sufletul femeii care a făcut avort se întristează în adâncul său pentru fărădelegea săvârşită chiar şi atunci când femeia nu socoate că avortul este un păcat greu (sunt, din păcate, o mulţime de asemenea oameni). Ca atare, majoritatea acestor femei suferă de depresii permanente, de insomnii, de pierderea poftei de mâncare, multe au un simţământ de amărăciune, mustrări de conştiinţă. Şi nu este cazul să ne mirăm dacă după unul sau câteva avorturi fie femeia nu mai este în stare să nască, fie copilul ei are un comportament îngrozitor sau probleme serioase de sănătate.

Alcolismul la adolescenti

Alcoolul este extrem de pericu/tlos pentru copii şi adolescenţi. Consumul de aleool perturbă procesele implica te în maturizarea neuronilor (celulele nervoase). Ca atare, intelectul, memoria, gândirea, comportamentul adolescentului vor avea de suferit.

Manifestările îmbătării evoluează rapid, putându-se încheia prin leşin şi comă. Organismul adolescentului nu s-a întărit încă, şi sub influenţa alcoolului se dezvoltă rapid un întreg „buchet” de îmbolnăviri.

După cum arată observaţiile, calea spre alcoolism începe din fragedă copilărie. Însuşirea „ritualurilor alcoolice” are loc cu mult înainte de primul contact cu băuturile spirtoase. Stând la masa festivă, copiii mici se joacă „de-a oamenii mari”, turnând suc de fructe în pahare şi apoi bând cu o grimasă pe faţă „vinul de copii”, în murmurele aprobatoare ale părinţilor şi oaspeţilor.

Nu înca pe îndoială că încă din această perioadă începe să se formeze în conştiinţa copilului concepţia că alcoolul este „tovarăşul universal” al vieţii adulte.

Specialiştii afirmă că la vârsta de 11-12 ani la adolescenţi se formează stereotipuri pe deplin persistente în ceea ce priveşte atitudinea faţă de beţie.

Adeseori, răsfăţat prin „strădaniile” părinţilor şi bunicilor, copilul se transformă, o dată cu trecerea timpului, într-o personalitate pretenţioasă, care insistă să i se satisfacă neapărat toate cerinţele. Dacă aceasta nu se întâmplă, este dezamăgit, se mânie, se simte frustrat… şi apare dorinţa de a „afla uitarea în băutură”.

Pe calea beţiei adolescentul este împins şi de atmosfera lipsei de duhovnicie, de atmosfera păcatului, pe care o vede în societatea „adultă” şi în primul rând în familia sa. Alcoolismul părinţilor mutilează sufletul copilului. Ţi se rupe inima când vezi copii sfâşiaţi de această durere, privaţi de atenţia, de mângâierea şi de grija tatăluialcoolic (iar acum, nu rareori, şi a mamei-alcoolice).

Narcomania

In ziua de astăzi, la alcool s-au adăugat numeroase substanţe narcotice. Constatăm cu groază că în rândul tinerilor narcoticele devin ceva de „bon ton”. A te droga înseamnă a fi adult, independent, în pas cu vremea. Aşa gândesc, elin păcate, nu puţini. Numeroase instituţii de învăţământ mediu şi superior ar trebui închise şi băgate în carantină, iar la intrare atârnată o pancartă cu înscrisul:
ATENŢIE, NARCOMANIE!
Uneori, în timpul consultului medical îţi vine să strigi: „Oameni buni! Veniţi-vă în fire !” lată doar un exemplu. Vine la consult o mamă împreună cu fiica ei de 15 ani. În cursul convorbirii s-a dovedi t că fata fuma de la 11 ani, putin mai târziu a început să curvească, iar de la 13 ani consumă heroină. Îţi îngheaţă sângele în vine când auzi asemenea istorisiri. Nu-ţi vine să-ţi crezi urechilor, dar, din păcate, aceasta este cruda realitate.

În fiecare zi unii pier din cauza narcoticelor, iar alţii îşi fac pentru prima dată în viaţă injecţia ucigaşă.

Fumatul

Despre efectele vătămătoare ale fumatului s-au spus şi s-au scris multe. Ca medic, voi aminti numai că tutunul conţine circa treizeci de substanţe dăunătoare pentru sănătate. Cea mai periculoasă dintre ele este alcaloidul numit nicotină. În rândul fumătorilor sunt deosebit de numeroase persoanele care suferă de afecţiuni bronhopulmonare – iar cea mai ameninţătoare urmare a fumatului este cancerul pulmonar. Fumul de tutun conţine substanţe cancerigene, cum ar fi benzopirenul şi deriva ţii săi.
Fumători sunt mulţi. Între fumători sunt reprezentate toate categoriile de vârstă, de la copii până la vârsta a treia. Fumează băieţi şi fete, fumează femei, fumează chiar şi unele gravide.

Potrivit cercetărilor, în Moscova vârsta la care se începe fumatul a scăzut până la 10 ani la băieţi şi 12 ani la fete. Realitate tristă.

Trebuie spus că asupra organismului copiilor fumatul exercită o acţiune deosebit de nocivă. Pe lângă toate celelalte, la adolescent se formează un complex de devieri neuropsihice. Suferă atenţia, memoria, somnul, dispozitia e „săltăreată”.

La fumători se dezvoltă sindromul nicotinic. Este vorba tot de o dependenţă, la fel ca cea de alcool şi cea de narcotice, însă mai puţin vătămătoare pentru sănătate. Deşi, cum să spun … Riscul cancerului pulmonar nu prea este un argument care să demonstreze caracterul inofensiv (după părerea unora) al acestei împătimiri distructive.

Voi aminti în treacăt şi faptul că, potrivit noii clasificări a bolilor, care a intrat în vigoare în anul 1999, dependenţa de tutun este recunoscută în mod oficial ca boală. Iar noi vom adăuga: boală păcătoasă, dat fiind că fumatul este capitulare în faţa poftelor. Bine s-a zis că „cine fumează, dracilor tămâiază”.

Raspunsuri la întrebari

Intrebare: Se cunosc anumite semne indirecte după care putem presupune că un adolescent consumă droguri?

Asemenea semne sunt cunoscute.
Ele pot fi clasificate în câteva grupe.
Semne fiziologice: paloarea pielii; pupile dilatate sau contractate; ochi înroşiti sau tulburi; vorbire încetinită, incoerentă; pierderea poftei de mâncare, pierderea în greutate sau apetitul exagerat; tusea cronică; proasta coordonare a mişcărilor (clătinare sau poticnire).

Semne comportamentale: excitaţia sau apatia nemotivată; indiferenţa crescândă faţă de toţi şi toate; absenţele prelungite de acasă; absenţe şcolare nemotivate; deteriorarea memoriei şi a atenţiei; insomnia; modificările frecvente şi nejustificate ale dispoziţiei; înrăutăţirea rezultatelor şcolare; cereri repetate de bani; dispariţia din casă a lucrurilor, cărţilor, hainelor, bijuteriilor de valoare; dese convorbiri telefonice cu persoane necunoscute; minciuni; aspect neîngrijit.

Semne clare: urme de injecţii; hârtiuţe şi bancnote răsucite în formă de tubulet, linguriţe ascuţite; capsule, fiole, recipiente metalice; cutii de medicamente cu acţiune sornniferă sau sedativă.

Întrebare: În şcolile Rusiei se introduce programul de educaţie sexuala. Cum se va reflecta această educaţie asupra psihicului copiilor?

În vremea de astăzi numeroşi părinţi, mai ales ortodocşi, sunt alarma ţi de introducerea în şcoli a programelor de educaţie sexuală. Pretutindeni se difuzează reviste, cărţi ilustrate pe această temă. De pe ecranele televizoarelor se revarsă în sufletele copiilor tot felul de netrebnicii. Se creează impresia că mai înainte în Rusia nu se năşteau copii. Sunt profund convins că toată această problemă artificial creată este o uneltire a diavolului. Cineva a hotărât: copiii trebuie familiarizaţi cu orice preţ, cât mai devreme, cu fiziologia relaţiilor sexuale. Subliniez: cu fiziologia. Nu este vorba să se facă din băiat un tată, soţ, ocrotitor de nădejde al familiei, iar din fată – o mamă grijulie şi o soţie credincioasă.

Oare înainte vreme domnişoarele din pensioane sau fetele de la ţară studiau această fiziologie? Şi familiile erau de regulă trainice, cu copii mulţi. Această temă era întotdeauna acoperită de vălul castităţii.
Oponenţii ne acuză că suntem retrograzi – dar retrograzi sunt tocmai ei, luând ca model Sodoma şi Gomora. Comanditarii acestui proiect au un alt scop: să pervertească tineretul şi să scadă natalitatea.
Întregul program de „educaţie sexuală” este orientat spre coruperea copiilor, spre pierderea castităţii şi curăţiei lor. Acest program nu are nimic în comun cu morala creştină.
Cunoştinţele de bază propuse vizează contracepţia, „sexul fără riscuri” ş.a.m.d. Programul nu face altceva decât să împingă tineretul la păcatul curviei.

Se ştie că acest păcat este un păcat de moarte, întrucât duce la pierzare atât sufletul, cât şi trupul omului care îl săvârşcşte, îl lipseşte pe acesta de harul lui Dumnezeu. Lipsindu-se de har, curvarul îşi pierde de regulă şi pacea sufletească. Curvarii sunt foarte nevrotici, au aproape permanent un sentiment de nelinişte. Curvia îl lipseşte pe om de posibilitatea dragostei autentice. De obicei, cei ce păcătuiesc prin curvie nu pot edifica o familie trainică, nu pot educa copii sănătoşi din punct de vedere moral.

Întrebare: Am auzit de o boala numita „sindromul jucatorului”. Povestiţi-mi despre acest sindrom.

În clasificarea psihiatrică contemporană este desemnată o nouă formă nosologică (de boală): sindromul jucătorului. El se dezvoltă la cei împătimiţi de jocurile de noroc (aici intră şi împătimirea de jocurile pe computer, automatele de jocuri ş.a.). Trăsătură sa distinctivă este dependenţa de un joc de noroc. Respectivul joc devine prin-o cipalul scop al vieţii. Pe lângă fenomenele de dezadaptare socială (copiii încetează să mai meargă la şcoală, să-şi facă lecţiile, toate interesele se reduc la joc) devine evidentă lipsa de pace sufletească Cirascibilitate, agresivitate, depresie, insomnie ş.a.). În esenţă, este vorba de o patimă tipică. Această suferinţă este în primul rând de natură duhovnicească, iar tulburările psihice sunt în acest caz numai urmare a păcatului. În cazurile cele mai avansate, medicii recomandă internarea într-un spital de psihiatrie, cu scopul de a-l feri pe suferind de obiectul patimii sale.

Întrebare: Cum influenţează muzica rock psihicul adolescentului?

După cum arată cercetătorii, forţa rock-ului constă în pulsaţiile, ritmurile intermitente, care induc o reacţie biopsihică capabilă să influenţeze funcţionarea diverselor organe ale corpului (în particular este vorba de accelerarea pulsului şi creşterea nivelului de adrenalină, precum şi de excita ţia sexuală).

Dacă, de exemplu, ritmul este de 1,5 bătăi pe secundă şi este însoţit de o puternică accentuare a frecventelor superjoase 05-30 Hz), poate crea la om o stare de puternică excitaţie. În condiţiile unui ritm de două bătăi pe secundă şi ale aceluiaşi domeniu de frecvenţe, ascultătorul cade într-o „transă” dansantă înrudită cu cea narcotică. Formaţiile rock moderne lucrează într-un diapazon de la 80 de mii Hz până la 20 Hz şi chiar mai jos. Intensitatea sunetului ajunge la 120 Db, deşi auzul omenesc este făcut pentru o intensitate medie de 55 Db. Avem de-a face cu o agresare hotărâtă a Întregii personalităţi Au fost cazuri când excesul de frecvenţe Înalte sau joase a traumatizat puternic creierul.

La concertele rock, nu sunt rare contuziile sonore, arsurile sonore, pierderile auzului şi memoriei. Este imposibil să te supui vreme îndelungată acţiunii rock-ului şi să nu fii profund traumatizat psihoemoţional. Se pierde totodată controlul asupra capacităţii de concentrare; slăbeşte în mod semnificativ controlul asupra activităţii mintale şi a voinţei; accesele necontrolate duc la distrugeri şi vandalism, mai ales în adunări mari, unde psihocâmpul gloatei, amplificat de sus-rnenţionatele influenţe ale rock-ului, practic Îl lipseşte pe om de individualitate, îl transformă într-o parte a unei maşini conduse după principii satanice.
După cum vedem, muzica rock poate influenţa în mod distructiv personalitatea omului. Nu întâmplător numeroşi solişti de muzică rock sunt narcomani şi chiar satanişti pe faţă.

Întrebare: Fiul meu poate sta la televizor zile întregi şi spune că în felul acesta se odihneşte. îi face rău lucrul acesta?

Şi încă cum. Televizorul este nociv în mai multe moduri. În primul rând este vorba de nocivitatea inforrnatională. Absorbind otrava care vine prin el, sufletul nu poate să rămână sănătos.

În al doilea rând, în oamenii care petrec mult timp înaintea televizorului se dezvoltă starea de hipnonarcomanie, adică de susceptibilitate crescută la sugestie. Ca urmare, slăbeşte voinţa, scade capacitatea de analiză a situaţiei, are de suferit memoria.

În plus, şederea prelungită produce stază sanguină în organele pelviene, duce la disfuncţii intestinale. Iradierea de la cinescop nu rămâne nici ea lipsită de urmări. Ea atrage după sine, mai ales la copii, diverse tulburări de tip nevrozoid, care se manifestă prin irascibilitate, somn nelinistit slăbire a puterilor fizice şi stare de rău general. Vremea se pierde fără putinţă de Întoar,cere, iar ea este atât de scumpă …

„In Biblie scrie: În casa ta să nu laşi pe mulţi ! Televizorul a „spart” uşile casei noastre: la noi vin şi de la noi pleacă grămezi de oameni, extratereştri, fantome create de visători. Vin fără să bată la uşă şi fără să ceară voie, fără să se intereseze cine este oaspetele şi cine este gazda; vin cowboy şi gangsteri, vin oameni cu care n-arn vrea să avem nimic în comun. Casa a devenit un culoar de trecere o răscruce a multor drumuri” – dintr-o predică a arhim. Rafail Karelin. Aşa încât odihna de care vorbeşte fiul dumneavoastră este doar o iluzie. Încercaţi să-i schimbaţi părerea

Întrebare: Explicaţi termenul „disjuncţie cerebrală minimă”.

Disfuncţiile cerebrale minime se caracterizează prin întârzierea ritmului de dezvoltare a sistemelor funcţionale cerebrale care asigură anumite funcţii psihice superioare, răspunzătoare pentru vorbire, scriere, citire, socotire, precum şi pentru reglarea şi controlul proceselor psihice. La aceşti copii intelectul nu are de suferit, dar ei au însemnate dificultăţi la şcoală şi în adaptarea socială. Actualmente, tratamentul disfuncţiilor cerebrale minime este bine pus la punct.

Întrebare: Spuneţi-mi ceva despre aşa-numita „criză de la trei ani”.

La această vârstă, copilul începe să se considere „priceput şi competent”. În comportamentul lui încep să se manifeste evident negativismul (îi contrazice pe adulţi, nu vrea să facă ce-i spun aceştia), încăpăţânarea, cârtirea. „Fac eu !” – iată lozinca ce nu se depărtează de buzele copilului la această vârstă. Este nevoie de răbdare, inteligenţi, tact şi, fireşte, de rugăciune pentru a ieşi din criză.

Întrebare: Spuneţi-mi despre accenturile de caracter.

Accentuările de caracter înseamnă un grad exagerat de manifestare a anumitor trăsături caracterologice şi a ansamblului acestora. Este vorba de o vulnerabilitate specifică a caracterului. Cel afectat de o asemenea accentuare (de exemplu, înclinarea spre deasa şi nemotivata schimbare de dispoziţie, spre neurastenie, spre excitabilitate, spre isterie) devine sela v al ei. Adeseori accentuările de caracter creează teren pentru conflicte, pentru stări nevrotice. În anumite condiţii, ele se pot transforma în psihopatie. Fundamentul duhovnicesc al acestor accentuări este constituit din vătămarea sufletului de către păcat, din greşeli de educaţie, din obiceiuri dăunătoare.

Întrebare: Ce este „embriopatia alcoolica” ?

Aceasta a fost descrisă detaliat în anul 1973. La noii-născuţi ale căror mame au consumat în mod regulat alcool pe timpul sarcinii s-au pus în evidenţă diverse defecte.

La aceşti copii se pot observa: retard fizic şi mintal (până la idiotism profund), întârzierea dezvoltării sistemului nervos central, tulburări de tonus motor, convulsii, excitabilitate exagerată, fibroză hepatică, tulburări ale organelor sexuale şi multe alte anomalii grave.

Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne!

Ma voi folosi aici de un exemplu cât se poate de grăitor, care a fost descris într-o cărticică numită „Când sunt bolnavi copiii”. Autorul ei este medicul şi preotul Alexie Graciov. „Acum doi ani şi jumătate a venit. la mine să se spovedească o fetiţă bolnavă, în vârstă de doisprezece ani, dintr-o casă de copii. Nu putea să lege două cuvinte, se învârtea ca un titirez; privirea anormală, grimasele pe care le făcea tot timpul, întregul ei aspect vorbeau despre „handicapul” său. Şi iată că a început să se spovedească şi să se împărtăşească în fiecare duminică.

După un an a început să simtă necesitatea descoperirii gândurilor (cine se roagă şi se mărturiseşte des ştie ce înseamnă asta). Fata a început să ducă o asemenea viaţă de trezvie duhovnicească cum nici nu bănuiesc oameni care se socot profund credincioşi şi ortodocşi. A început să se roage cu rugăciunea lui Iisus (Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluteste-ma pe mine, păcâtoasai, să se împotrivească ispitelor drăceşti, să ierte, să rabde totul. De-a lungul a câteva luni, ea a învăţat să citească şi să scrie, au trecut toate semnele debilităţii mintale, pe faţă i s-a întipărit pecetea duhovniciei. În tot ce spunea şi făcea era simţire şi discernământ…’. Acest exemplu nu este izolat.

Odată, după slujbă, am auzit întâmplător istorisirea unei femei despre învierea minunată a fiului ei. Istoria aceasta a avut loc cu vreo douăzeci şi cinci de ani în urmă. Fiul femeii cu pricina, fiind internat în spital în stare critică, cu diagnosticul „meningită”, a murit şi a zăcut fără suflare vreme de câteva minute. Eforturile medicilor de a-l reanima n-au fost încununate de succes. Medicul curant a ieşit din sala de reanimare şi, exprimându-şi condoleanţele, a intrat în oficiu. Oricine îşi poate închipui ce simţea în acele clipe mama.

Iată însă ce s-a întâmplat în continuare. Pe coridor a trecut atunci una dintre asistentele medicale. Aceasta era o femeie profund credincioasă, care îl cunoştea pe copilul bolnav, dar nu ştia că tocmai a murit. S-a apropiat de mama îndurerată şi i-a spus lin, dar foarte hotărât: „Rugaţi-vă Născătoarei de Dumnezeu! Rugaţi-o să vă vindece fiul”. Mama mortului, fără să fie o femeie propriu-zis îmbisericită, a căzut în genunchi şi a început să se roage Domnului şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. În acea clipă, din oficiu a ieşit acelaşi medic de mai înainte. Văzând rugăciunea înfocată a mamei, s-a hotărât să mai facă o injecţie intracardiacă cu adrenalină. Şi … băiatul a înviat. Este viu şi sănătos până în ziua de astăzi. Slavă lui Dumnezeu! Iar mama lui nu şi-a dobândit doar fiul, ci şi credinţă puternică!

Despre suferinţele pruncilor

(dupa Serghei Nilus „Sfintenia sub obroc”)

Dspre aceasta l-a întrebat Cuviosul Grigorie pe Fericitul Nifon (episcopul Constantianei Ciprului), zicând:
„Iată, părinte, văd că pătimesc prunci în boli cumplite: ce păcat au făcut aceştia? Cum să înţeleg, de ce-i loveşte Dumnezeu ?”
A răspuns Fericitul:
„Când se înmulţesc păcatele omeneşti şi răutatea oamenilor nu se mai vindecă, Domnul răpeşte la Sine pruncii lor şi trimite asupră-le boli multe şi grele, ca prin aceasta să-i aducă la întreaga înţelepciune pe părinţii lor. Văzând chinurile copiilor lor, care n-au săvârşit păcat, oare aceştia nu se vor înfricoşa şi nu se vor întoarce spre pocăinţă? Oare nu vor striga:

„Vai nouă, păcătoşilor, că pentru fărădelegile noastre se chinuie pruncii fără de răutate 1 Ce va fi, dar, cu noi, ticăloşii, în Ziua cea Înfricoşată a celei de-a doua veniri a Domnului?” Şi dacă, văzând aceasta, părinţii nu se vor îndrepta, ci vor rămâne întru păgânătatea de mai înainte, vor fi supuşi unui şi mai groaznic chin, fiindcă au fost pedepsiţi şi nu s-au învăţat minte. Iar copiilor care aici au suferit şi au fost chinuiţi pentru ca părinţii să se întoarcă la pocăinţă, Domnul le va da în schimb cununile nestricăciunii şi cinstiri în veacul vieţii fără de sfârşit”.

„Dar, părinte sfinte”, i-a răspuns Cuviosul Grigorie Fericitului Nifon, „doar în Scriptură scrie că fiecare după faptele sale va primi, dar nu s-a zis că şi pentru păcatele altuia”.

A grăit Fericitul Nifon:
Milostivul Domn vede împietrirea şi ne chibzuinţa inimii omeneşti – căci mulţi, care trăiesc în lume luând asupră-şi osteneli mari de dragul slavei deşarte, cârtesc împotriva lui Dumnezeu şi în întristarea lor cheamă chiar moartea, dar de păcatele lor nu se pocăiesc şi pentru sufletele lor nu se îngrijesc. Tocmai din pricina aceasta Domnul îi pedepseşte atât pe copii, cât şi pe părinţi cu felurite necazuri, ca prin suferinţa copiilor să cureţe fărădelegile părinţilor, să-i facă pe părinţi să aducă prinos de pocăinţă şi astfel să le găsească îndreptăţire la Înfricoşata Sa Judecată. Aşadar, să ştii, fiule, că pruncii fără de păcat pătimesc ca, pentru moartea lor cumplită, să primească viaţa nestricăcioasă, iar părinţii lor să se învrednicească pentru pătimirile lor de întreaga înţelepciune a pocăinţei adevărate”.

Despre îndatoririle de familie

(După Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul)

Soţii au a fi părinţi. Copiii sunt unul dintre scopurile căsniciei şi totodată izvor îmbelşugat de bucurii familiale. Ca atare, soţii trebuie să aştepte copiii ca pe un mare dar al lui Dumnezeu şi să se roage pentru această binecuvântare. Soţii fără copii sunt într-adevăr năpăstuiţi, deşi uneori aceasta se întâmplă dintr-o iconomie aparte a lui Dumnezeu. Rugându-se, soţii trebuie să se şi pregătească pentru a fi buni părinţi ai unor buni copii; pentru aceasta, trebuie să păzească înfrânarea conjugală, adică să se înstrăineze cu trezvie de iubirea plăcerilor; să îşi păzească sănătatea, fiindcă ea este moştenire pentru copii: ce bucurie e un copil bolnav? Să păzească cucernicia, fiindcă orice obârşie ar avea sufletele, ele sunt în dependenţă vie de inima părintească, şi caracterul părinţilor se întipăreşte uneori cu foarte multă putere în copii.

Când Dumnezeu vă va dărui odrasla dragă, ea va trebui educată, iar pentru aceasta trebuie să aveţi o anumită îndestulare materială; să vă îngrijiţi de asta dinainte – nu doar pentru prezent, ci şi pentru viitor. Când Dumnezeu vă va da copil, bucuraţi-vă şi daţi mulţumită că s-a născut om pe lume. Dumnezeu a repetat cea dintâi binecuvântare şi prin voi: deci primiţi copilul ca din mâna lui Dumnezeu, dar tot din această pricină să vă şi grăbiţi a-l sfinţi prin Taine, fiindcă acum îl veţi şi închina slujirii Dumnezeului Celui Adevărat, ai Căruia trebuie să fiţi şi voi, cu tot ce este al vostru. În prunc este un amestec de puteri duhovniceşti şi trupeşti, care sunt gata să primească orice direcţie: puneţi asupra acestui amest.ec pecetea dumnezeiescului Duh ca pe o temelie şi sămânţă a vieţii veşnice. Satana dă buzna din toat.e părţile cu răul său: îngrădiţi copilul cu îngrădirea cea dumnezeiască, prin care put.erile întunericului nu pot pătrunde, apoi, după ce s-a sfinţit prin Taine, păziţi-l ca pe un odor sfânt.: nu jigniţi Duhul harului şi pe îngerul păzitor, care înconjură leagănul, prin necredinţa, neînfrânarea, ne iubirea voastră de pace.

Începe educaţia: cea mai importantă lucrare a părinţilor, foarte anevoioasă şi foarte rodnică, de care atârnă binele familiei, al Bisericii şi al patriei. Aici să arătaţi adevărată dragoste. Părinţi, se poate spune, nu sunteţi voi, întrucât copilul s-a născut în chip pe care voi nu îl înţelegeţi, dar să îl educaţi este treaba voastră. În această lucrare trebuie să luaţi în seamă totul. Şi ce este copilul. Şi ce va fi. Trebuie educat trupul lui, aşa încât să ajungă şi zdravăn, şi vioi, şi sprinten. Nu ajunge să lăsaţi totul în seama naturii; trebuie să acţionaţi şi voi, potrivit unui plan, folosindu-vă de experienţa altora şi de mijloacele pedagogiei sănătoase. Mai mult însă trebuie să vă îngrijiţi de educarea duhului. Un om binecrescut duhovniceşte se va mântui şi fără un trup zdravăn, iar celui lăsat de capul său, trupul zdravăn îi va aduce suferinţă. În această privinţă, trebuie formate mintea, obiceiurile şi cucernicia. Aici este mai mare nevoie de gândire sănătoasă – pe care o deprind oamenii şi fără ajutorul ştiinţei decât de ştiinţă.

Datoria fiecăruia este, oricum, de a-şi învăţa copiii Simbolul de Credinţă, poruncile lui Dumnezeu, rugăciunile: să-l facă să cunoască credinţa creştinească. Nimic nu este atât de eficace în formarea obiceiurilor copilului ca propriul exemplu şi ferirea de relele exemple ale altora. Preîntâmpină răul: sub înrâurirea harului, inima nevinovată se va întări şi predispoziţiile ei bune se vor preface în obiceiuri. Cucernicia ta este cu atât mai necesară pentru întărirea cucerniciei copilului cu cât ea priveşte lucruri nevăzute. Copilul să ia parte la rugăciunea de dimineaţă şi cea de seară; să meargă cât mai des la biserică; să se împărtăşească cât mai des, după credinţa voastră; să audă mereu la voi discuţii evlavioase. Nu va fi nevoie să vă adresaţi lui în mod special: va asculta şi singur şi va băga la cap.

Părinţii trebuie să-şi dea toată silinţa ca pruncul, atunci când devine conştient, să înţeleagă mai puternic decât orice fa ptul că e creştin. Dar iarăşi zic: principalul este duhul cucerniciei ca atare, care pătrunde în copil şi se atinge de sufletul lui. Credinta, rugăciunea, frica lui Dumnezeu sunt mai presus de orice câştig. Pe acestea să le înrădăcinaţi în el mai întâi de toate. Copilul care a învăţat să citească trebuie ferit de lecturile deşănţate, căci setea de lectură nu face alegere.

Pe măsură ce se dezvoltă, se va vădi la ce este bun copilul. Ca atare, trebuie puse bazele viitoarei lui activităţi temeinice, statornice, pline de siguranţă în domeniul ales; trebuie să fie pregătit pentru lucrarea la care este chemat, ca să poată face treabă serios, să fie legat de ea trup şi suflet şi să se simtă în elementul său făcând-o. Dacă pentru aceasta trebuie sporită purtarea de grijă, sporeşte-o; dacă trebuie adăugate obiecte de studiu, adaugă-le. Nu este de lăudat ideea de a lăsa totul în voia împrejurărilor. Ce-i drept, Domnul rânduieste totul, dar El ne dă de înţeles care e voia Sa prin capacităţile, înclinările şi caracterul nostru. Aveţi datoria să luaţi aminte la aceste indicaţii şi să acţionaţi pe temeiul lor.

Copilul trebuie îndrumat să deprindă buna-cuviinţă în cuvânt, în îmbrăcăminte, în ţinută, în purtare. La tinereţe lucrul acesta e cu atât mai potrivit cu cât atunci e foarte puternică tendinţa de a imita, mai ales exterior, iar obiceiurile împrumutate pot, sta tornicindu-se, să rămână pentru toată viaţa. Buna-cuviinţă pare un lucru neînsemnat, şi totuşi multe îl tulbură pe cel nedeprins cu ea. Această problemă trebuie preîntâmpinată la copil. Dar iarăşi zic: lucrul acesta trebuie lăsat în umbră, ca un adaos, nu trebuie să-l ridicaţi în slăvi şi nici măcar să spuneţi cât este de necesar, ci trebuie să-l deprindeţi pe copil cu el aşa cum l-aţi învăţat să meargă. Acolo unde buna-cuviinţă este acoperită cu laude, ea ia locul altor lucruri, mult mai importante, şi le pune în umbră. Şi este rău când se întâmplă aşa ceva. În plus, am în vedere buna-cuviinţă simplă, modestă, respectuoasă, nu cea la modă, „alunecoasă”, căutată.

Este minunat să înveţe copilul artele: desenul, muzica şi altele, precum şi meşteşugurile femeieşti şi bărbăteşti. Ele aduc o plăcută odihnă şi o bună aşezare duhului. Să nu se uite însă lucrul de căpetenie: zidirea duhului pentru veşnicie. E necesar ca acesta trebuie să definească orientarea artei şi conţinutul ei lăuntric. Trebuie, de altfel, să vă amintiţi că în educaţie contează nu atât materialul, cât capacitatea şi abilitatea de a-l modela. Rezultatul care trebuie obţinut din educaţie în această privinţă este hărnicia: iubirea de osteneală şi ura faţă de lenevie, iubirea de ordine, de a face totul la timpul şi la locul potrivit, fără împrăştiere şi fără amânări, împlinind conştiincios ceea ce se cere. Aceasta este preafericita dispoziţie sufletească ce asigură pentru toată viaţa nu numai fericirea exterioară, ci şi cucernicia lăuntrică. Şi totuşi, nu trebuie uitat că aceste dispoziţii sufleteşti alcătuiesc doar bunătatea exterioară, pe când cea lăuntrică stă în duhul cucerniciei creştineşti.

In fine, o dată educat, copilul trebuie aranjat: fiica trebuie măritată cuviincios, fiului trebuie să i se găsească un loc potrivit, să fie introdus în acea rânduială de viaţă pentru care a fost pregătit. Aici principalul este ca ei să poată trăi după aceea fără lipsuri şi să poată lucra cu spor. Se va ţine cont şi de dorinţa copiilor în privinţa viitoarei meserii, dar nu trebuie luate în seamă capriciile celor smintiţi de aparenţele exterioare, ci trebuie făcut ceea ce chibzuinţei înţelepte se arată temeinic şi folositor. Rău fac părinţii care îşi lasă copiii să aleagă de capul lor în această problemă importantă. De altfel, şi după aranjarea copiilor aceştia nu trebuie uitaţi, ci supravegheaţi, povăţuiţi, îndruma ţi, învăţaţi minte. Dreptul, dar şi datoria părinţilor este să nu se depărteze de ei până la moarte.

Acum oamenii văd altfel lucrurile acestea – dar nu toate rânduielile noi sunt şi legiuite. În educarea copiilor, îndrumătorul este dragostea. Ea prevede orice şi pentru orice găseşte metoda potrivită – dar e nevoie ca această dragoste să fie adevărată, trezvitoare, înţeleaptă, nu pătimaşă şi indulgentă. Acest ultim fel de dragoste este prea miloasă, prea iertătoare şi îngăduitoare. Îngăduinţă trebuie să existe, dar cu înţelepciune, iar acolo unde ea se învecinează cu indulgenţa inconştientă, trebuie privită cu asprime. Mai bine să se dea precumpănire severităţii decât indulgenţei, fiindcă aceasta din urmă lasă răul tot mai nedezrădăcinat pe zi ce trece şi lasă primejdia să crească, iar severitatea îl retează o dată pentru totdeauna sau cel puţin pentru multă vreme. Iată de ce câteodată este neapărată nevoie ca educatorul să fie un străin. Acolo unde dragostea se abate de la adevăr, deseori, aproape întotdeauna, ea cade prin îrnpătimire în nedreptate faţă de copii: pe unii îi iubeşte, pe alţii nu, sau tatăl îi iubeşte pe unii, mama pe alţii. Această nedreptate răpeşte atât celui iubit, cât şi celui neiubit respectul faţă de părinţi şi seamănă între copii, de la o vârstă fragedă, o anumită antipatie, care, după împrejurări, se poate preschimba în ură de moarte. Ce fel de educaţie este asta?

În fine, nu trebuie uitat un mijloc de corecţie smeritor şi foarte eficace: pedeapsa trupească. Sufletul se modelează prin trup. Există răutăţi care nu pot fi alunga te din suflet fără rănirea trupului. Ca atare, bătăile sunt folositoare şi celor mari, darmite celor mici. Cel ce iubeşte pe fiul său, îndeseşte rănile lui, grăieşte înţeleptul fiu al lui Sirah (30, 1) – dar, se înţelege de la sine, că la atare mijloc trebuie recurs doar când este într-adevăr nevoie.

Sfinţii Părinţi despre patimi şi virtuţi

Ura vine din pomenirea răului, pomenirea răului – din trufie, trufia – din slava deşartă, slava deşartă – din necredinţă, necredinţa din împietrirea inimii, împietrirea inimii – din nelucrare, nelucrarea – din lenevire, lenevirea – din trândăvire, trândăvirea – din nerăbdare, nerăbdarea – din iubirea de sine.

Rugăciunea depinde de dragoste, dragostea – de bucurie, bucuria – de blândeţe, blândeţea – de smerenie, smerenia – de slujire, slujirea – de nădejde, nădejdea – de credinţă, credinţa – de ascultare, ascultarea – de simplitate.
Cuviosul Macarie cel Mare

Domnul împlineşte neajunsurile faptelor noastre bune fie prin boli, fie prin necazuri.
Sfântul Ierarh Dimitrie al Rostovului

Dumnezeu nu îngăduie să fim ispitiţi mai presus de puterea noastră. Într-un vas de cristal sau sticlă meşterul loveşte uşurel, ca să nu se spargă, iar într-unul de argint sau de aramă loveşte cu putere: în acelaşi chip, Dumnezeu îngăduie să vină asupra celor neputincioşi ispite uşoare, iar împotriva celor tari ispite grele.
Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk

Trebuie să ne străduim în tot chipul a păstra pacea sufletească şi a nu ne tulbura de necazuri, ci a le suferi cu seninătate, ca şi cum nu ne-ar atinge pe noi. O astfel de călire poate aduce inimii noastre tihnă şi o poate face locaş al Duhului Celui Sfânt.

Dacă ai şti ce bucurie aşteaptă sufletul dreptului în ceruri, ai lua hotărârea de a răbda cu recunoştinţă în timpul vieţii pământeşti necazurile, prigoanele şi clevetirea. Dacă însăşi chilia noastră ar fi plină de viermi şi dacă aceştia ne-ar roade trupul în toată această viaţă trecătoare, cu toată dorirea ar trebui să ne învoim la asta, ca să nu ne lipsim de bucuria cea cerească, pe care a gătit-o Dumnezeu celor ce îl iubesc.
Cuviosul Serafim din Sarov

În sine, pedeapsa nu-l vindecă pe om de păcătoşenia lui; omul poate să sufere foarte mult, dar dacă aceste pătimiri, trimise pentru a-l pune la încercare, stârnesc în el răutatea şi încrâncenarea, dacă nu se va smeri si nu le va suferi cu răbdare, cu supunere, dând mulţumită lui Dumnezeu pentru ele, care alcătuiesc singurul mijloc ce-l poate aduce în fericitele locaşuri, ci va da frâu liber în sine mâniei, enervării, urii faţă de tot ce îl înconjoară, rostind cuvinte de deznădejde, poate chiar de blestem, împotriva pricinilor care stârnesc deznădejdea lui, nu va face altceva decât să îşi sporească păcătoşenia, adăugând la păcatele vechi, nerăscumpărate prin suferinţele acestea, unul dintre păcatele cele mai cumplite: împotrivirea faţă de voia Lui cea sfântă.
Macarie, mitropolit al Moscovei

Întristarea pentru păcate lipsită de măsură, care ajunge la deznădejde, este respinsă de învăţătura Sfinţilor Părinţi. Această întristare trebuie ,.diluată” prin nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu: trebuie să ne întristăm şi totodată să nădăjduim – să ne întristăm, fiindcă prin păcatele noastre îl mâniem pe Dumnezeu, ne depărtăm de Dumnezeu, şi să nădăjduim, fiindcă avem Doctor Atotputernic pentru păcatele noastre, pe Domnul Iisus Hristos, Ce Şi-a vărsat sângele pentru noi.

Pentru a nu cădea pradă enervării şi mâniei, nu trebuie să fim pripiţi.
Cuviosul Ambrozie de la Optina

Unde este idealul adevărat, care să cuprindă întreaga natură a omului, în toată deplinătatea şi nesfârşită ei dezvoltare, care să fie apropiat de toţi şi accesibil pentru toţi, lesne de cunoscut, care să dea celui slab puţin, celui puternic mult, care să fie vrednic de dragoste, să îi atragă pe toţi la sine şi să îi mulţumească pe toţi? Există un singur ideal de acest fel – Dumnezeul creştin: „fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârşit este … ”

Arătaţi, dacă puteţi, o cerinţă de ordinul cel mai înalt a naturii care să nu fie satisfăcută în Hristos; imaginaţi-vă, dacă puteţi, o desăvârşire din cele mai înalte care să nu fie în El. El este însuşi adevărul, dragostea, bunătatea, curăţia, dreptatea, lipsa de egoism, abnegaţia, hărnicia, răbdarea, bărbăţia. dar cine va număra toate desăvârşirile Lui? S-ar putea să nu ne convină doar faptul că în El nu este nimic potrivit cu duhul acestui veac, în El nu sunt patimi, fapt cu care am putea să ne îndreptăţim, şi că El nu este indulgent cu patimile, că fărădelege nu a făcut, „nici s-a aflat vicleşug în gura Lui” Is. 53, 9).

La El îşi duc, înaintea Lui îşi pun părinţii creştini copiii în sfânta şcoală care se numeşte Biserică. Aici, educaţia se desfăşoară după toate legile adevărate ale dezvoltării omeneşti.

La început, educaţia se face prin simţuri, prin intermediul impresiilor. În linii mari, omul cunoaşte şi începe să iubească frumuseţile naturii înainte de orice ştiinţă, prin intermediul simplei contemplaţii şi a experienţelor copilăriei: în Biserică se dobândesc primele idei despre Dumnezeu, cele mai timpurii şi cele mai însemnate concepţii din viaţa omului, prin contemplarea imaginilor, a faptelor, a simbolurilor care arată spre lumea duhovnicească.

Mama, obiect al întregii iubiri şi gingăşii a copilului, stă cu o expresie evlavioasă întipărită pe faţă şi se roagă înaintea icoanei Mântuitorului; copilul se uită ba la ea, ba la icoană, şi nu are nevoie de explicaţii lungi privitoare la însemnătatea acestui fapt. Iată cea dintâi lecţie, lecţie tăcută, de cunoaştere a lui Dumnezeu.

Copilul în biserică: podoaba bisericii, luminarea ei, strălucitoarele odăjdii ale sfinţiţi lor slujitori, cântarea şi tăcuta stare înaintea lui Dumnezeu a celor ce roagă întorşi spre altar, sfintele gesturi liturgice, lipsa obiectelor vieţii obişnuite, interzicerea gesturilor necuviincioase, cerinţa atenţiei faţă de ceva preaînalt şi aparte: acestea toate sunt lecţii de evlavie înaintea lui Dumnezeu, pe care nu le va înlocui nici un discurs, cât de elocvent, al profesorului de religie.

În aceste lecţii nu poate fi distinsă clipa când în copii începe să apară înţelegerea a ceea ce se citeşte şi se cântă în biserică; ştim doar că L-am îndrăgit pe Mântuitorul nostru cu mult înaintea lecţiilor de religie, fiindcă am auzit adeseori istorisiri despre El, ne-am rugat mult Lui, am sărutat Evanghelia Lui, am plâns pentru El citindu-I pătirnirile şi ne-am bucurat din toată inima sărbătorind luminata Înviere.
De acest belşug al înrâuririlor harice şi al însuşi harului dumnezeiesc îşi lipsesc părinţii odraslele atunci când nu le duc la biserică din pruncie şi nu le împărtăşesc cu Sfintele Taine din motivul deşert că pruncul nu înţelege nimic, de parcă numai raţiunea analitică este canalul tuturor înrâuririlor ce acţionează asupra dezvoltării omului! În biserică este educat simţământul religios, principalul motor al vieţii duhovniceşti. Pierderea acestei perioade şi a acestui mijloc de dezvoltare a inimii este o pierdere ireparabilă. După aceea, copilul îşi va însuşi conceptele abstracte, va repeta lecţiile pe dinafară, dar inima, pe care au pus deja stăpânire alte impresii şi înclinări, va fi insensibilă, surdă la impresiile duhovniceşti.
Arhiepiscopul Ambrozie (Kliucearev)

Omul supus enervării, care respiră răutate, simte foarte limpede în pieptul său prezenţa unei puteri duşmănoase, rele; aceasta pricinuieşte în inimă o lucrare cu totul potrivnică prezenţei Mântuitorului, pe care Acesta o descrie astfel: „Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară” (Mt. 11, 30). În condiţiile unei asemenea prezenţe te simţi cumplit de rău, atât sufleteşte cât şi trupeşte.
Sfântul Ioan din Kronstadt

Nu cârti, copilaş, nu trebuie: dacă Domnul te-ar fi uitat sau dacă n-ar fi milostiv faţă de tine, nici n-ai mai fi în viaţă – atâta doar că nu vezi milele Lui, fiindcă vrei să fie ca tine şi te rogi să fie ca tine, dar Domnul ştie ce ţi-e mai bine şi mai de folos. Fireşte, roagă-te totdeauna pentru izbăvirea ta de necazuri şi de păcatele tale, dar la sfârşitul rugăciunii adaugă totdeauna, spune-I Domnului: „Însă fie voia Ta, Doamne”.
Stareţul Alexie din mănăstirea Zosimova

Sufletul poate să încapă harul lui Dumnezeu doar în măsura în care încape şi răbdarea necazurilor.
Stareţul Alexandru din schitul Ghetsimani

Slava lui Dumnezeu !

Read Full Post »

A VEDEA ÎNSEAMNĂ A CREDE

Impactul televiziunii este în întregime subconştient. – Marshal McLuhan 1972

V-ati întrebat vreodată de ce suntem atât de puternic înclinati să credem în ceea ce vedem şi auzim la televizor? Să fie, oare, vorba despre efectul de spirală, consecinţă a înclinării naturale a omului de a adera la opinia publică, la ceea ce este deplin recunoscut de toată lumea? Sau, mai degrabă, se vădeşte aici nevoia omului de a crede în cineva, în ceva, tendinta de a-şi pune destinul în mâna unei autorităti, unei instante care să-i ofere siguranta?

Referindu-se la acest subiect, unii cercetători opinează că încrederea pe care televiziunea o trezeşte publicului este explicată de uriaş a forţă de sugestie pe care tehnologia audio-video o pune în mişcare. Dacă atunci când ne uităm la televizor undele cerebrale se încetinesc, ritmul alfa devenind predominant, dacă slăbeşte vigilenta , mesajele televiziunii vor ajunge să penetreze cu atâta uşurinţă subconştientul telespectatorilor, insinuându-se ca veridice şi credibile.

Se ştie, de exemplu, că, proporţional cu prezenţa şi intensitatea undelor alfa în cortex, creşte sugestibilitatea, devenind posibilă schimbarea atitudinilor şi concepţiilor indivizilor. Cu acest ultim argument ne-am apropiat mult de definirea cadrului general care favorizează semnificativ credibilitatea lumii micului ecran. Cauza principală a acestui fenomen este însă alta.

Ca şi în cazul dramaticului, a efectului halucinatoriu şi a celui magic ce caracterizează televizualul, se pare că, în mod esential, forta de persuasiune a televiziunii este cauzată tot de prezenta imaginilor în mişcare, de prezenţa aşa-zisului efect de real. Televizorul dă telespectatorilor posibilitatea să vadă, şi văzând să creadă, căci în chip firesc omul are înclinarea de a se încrede în ceea ce vede cu propriii ochi. Însuşi faptul că un lucru este văzut, observă F. Brune, îl face să fie evident; de altfel, etimologic vorbind, cuvântul „evident” în limba latină vine de la „ceea ce este vizibil”.

„Imaginea, spune Brune, beneficiază de o prejudecată constantă: transparenţa ei faţă de realitate. Iată produsul, incontestabil: i se impune vederii. I se impune cu toate «calitătile» sale bănuite ca puse în evidenţă când, de fapt, sunt puse în scenă. Valorificarea obiectelor apare ca deja făcută în simpla afirmare a realitătii lor prin fotografia publicitară: a arăta înseamnă a demonstra. Desigur, se ştie că imaginea e lucrată, cadrată, trucată; dar, nu contează. Unghiuri de fotografiere, planuri, plonjeuri, contraplonjeuri, ecleraje, contraste, focalizări şi perspective – toate sunt cunoscute: nu e mai puţin adevărat că până şi la spectatorul avertizat se menţine un reflex de bază, acela de a da crezare celor văzute, de a se încrede în evidenţa primară a lucrurilor, «relevată» de imaginea acestora.’:”

Prin exerciţiul vizual, prin retoricile justificative, prin efectele video şi sintaxa imaginilor, televiziunea nu numai că exploatează această sensibilitate sau tendinţă inconştientă a telespectatorului de a crede în ceea ce vede, ci o şi cultivă la maximum. Astfel, televizorul şi, în special, copilul şi părintele acestuia – publicitatea – „consolidează această încredere nemijlocită în imagine, încredere care determină adeziunea reflexă la lucruri. Regăsim aici principiul tautologiei: prin intermediul imaginii, ceea ce ni se arată este indiscutabil, sub motivul că nu se discută ceea ce este. Ordinea lucrurilor domneşte sub «lovitura” imaginilor frapante. Imediatetea, caracterul nemijlocit al sensibilului împiedică orice distanţare inteligibilă. Spiritul nu mai are decât a se supune puterii imaginilor, în fapt, putere a producătorilor lor?”. „Întrebuinţarea imaginii în publicitate se bazează pe acest postulat ca să zăvorască în el spectatorul; nu numai că a vedea înseamnă a crede, dar, foarte repede, e credibil doar ce e văzut.’?” Prin urmare, vizionarea TV îl determină sau îl condiţionează pe telespectator prin educarea subconştientului să se încreadă tot mai mult în imagine, în ceea ce vede la televizor, chiar dacă acea lume intră uneori în conflict flagrant cu realitatea. Am văzut la televizor, a ajuns argumentul principal pe care, chiar dacă nu toţi îl formulăm explicit, îl avem ca justificare sau temei pentru multe din gândurile şi comportamentele noastre.

Ultimul aspect al încrederii pe care o inspiră televiziunea îl găsim dezvoltat în scrierile lui Martin Esslin. El afirmă că suspendarea neîncrederii (disbelief), a cenzorului raţional, privind veridicitatea unor fapte, este o condiţie necesară pe care televiziunea o impune tele spectatorului în trăirea empatică a dramei. Dramaticul, care guvernează lumea televizualului, impune suspendarea facultăţii critice pe perioada implicării şi participării, pentru a face posibil ataşamentul emotional. Rationamentul, gândirea sau îndoiala detaşează, de aceea ei sunt cei mai mari duşmani ai actului dramatic, ai implicării în scenariile lumii televizuale.

„Toată drama, spune M. Esslin, depinde de acea suspendare a îndoielii (lipsa de încredere), care ne va face pentru scurt timp să acceptăm personajele pe care le vedem pe scenă ca fiinţe umane reale, astfel încât noi să ne putem identifica cu ele spre a experimenta bucuriile şi durerile lor, întreaga gamă a emoţiilor acestora. Televiziunea prelungeşte suspendarea lipsei de încredere. ( … ) Am putea crede, pentru o durată de trei ore, că Hamlet este o persoană reală, iar apoi suntem lăsaţi să reflectăm asupra caracterului său cu detaşare şi înţelegere critică. Personajul din film ne însoţeşte aproape zilnic pentru o perioadă ce poate dura ani şi ne devine atât de familiar, încât reflectia detaşată este inhibată sau dispare cu totul. Neîncrederea, (disbelief), poate astfel deveni suspendată permanent.’?”

Aşa cum remarca F. Brune, unul din principalele efecte ale televizionării este cultivarea permanentă a încrederii în imagine, în ceea ce vezi, eliminarea facultătii critice şi urmarea cu tot mai multă docilitate şi încredere a sugestiilor micului ecran.

Este uitatul la televizor un act religios?

Pe mulţi i-ar putea surprinde întrebarea din titlu. Înţelegem că televiziunea oferă divertisment, informaţie şi o oarecare educatie, dar oare naşte şi o religie? – ar putea obiecta aceştia. Unde este Dumnezeu în această experienţă? Şi, de fapt, în acest caz, ce este religia?

Există o anumită îndreptăţire în punerea acestor întrebări, şi, totuşi, nu ziariştii în fuga după senzaţional, ci importanţi cercetători ai fenomenului cultural contemporan sau specialişti din domeniul istoriei şi fenomenologiei religiilor atestă faptul că televiziunea deţine o importantă funcţie rituală în societatea modernă?.

Una dintre trăsăturile televiziunii pentru care ea, în opinia Şcolii lui G. Gerber, „are o putere de influentare incomparabilă cu celelalte medii o constituie faptul că «consumul programelor’ TV împrumută caracteristicile unor acte cvasiritruale-” .. Ioan Drăgan, Paradigme ale comunicării de masă, Casa de Editură şi Presă Şansa, Bucureşti, 1996, p. 215.

Televiziunea este creatoare de mituri”, spune Douglas Kelner, sau, sustin alti analişti, re actualizează mituri mai vechi în emisiunile ei, fie că este “vorba de filme, programe informative” sau de transmisiuni în direct ale unor evenimente sportive sau imagini de război”. De asemenea, G. Goethals identifică televizorul cu un „altar video”, venerat de receptori (telespectatorii) prin ritualuri televizate.”

Nici măcar ştirile TV nu mai prezintă o formă a discursului inforrnaţional; prezenţa zilnică a genului şi a unor trăsături uşor de recunoscut joacă rolul de a stabili o legătură între telespectator, existenţa lui zilnică şi cu lumea în general, în modalităti care sunt simbolice, ritualice, în ultimă instantă mitice, iar nu informadonale”. P. Dahlgren, What’s the Meaning of this Plural Sense-Making of televizor’ News, p. 205, apuci Paul Dobrescu şi Alina Bârgăoanu, Mass-media şi societatea, Editura SNSPA – Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, Bucureşti, 2001, p. 175.

Mai există o problemă care ar putea ridicată: Ce-ar însemna să fie aflat răspunsul la întrebarea din titlu? La ce ne-ar putea folosi o asemenea abordare?

Considerând că, într-adevăr, televiziunea joacă rolul unei religii în viaţa omului contemporan, ateii ar fi puşi în situaţia să constate că nu sunt chiar atât de atei pe cât se credeau a fi, iar cei care mărturisesc o anumită credinţă ar putea fi surprinşi să afle că se manifestă ca şi cum s-ar închina şi la: un alt dumnezeu decât cel al credintei de care apartin. Desigur, pentru politeişti lucrul, nu ar fi chiar atât de grav.

Respingând ideea că televiziunea are un rol religios, se naşte o altă întrebare: De ce televiziunea, fără a fi religie, este suspectată tot mai mult de observatorii fenomenului mediatic de faptul că introduce în lume un nou mod religios de a fi?

Toate aceste interogatii constituie obiectul studiului cuprins în paginile următoare. Reperul analizei nu a fost căutat în contextul doctrinar al unei religii anume, ci în spaţiul cercetărilor desfăşurate în domeniul istoriei şi fenomenologiei religiilor, adică al ştiintelor care prin metoda observatiei şi comparatiei au stabilit de-a lungul timpului criteriile care definesc fenomenul religios. Abordarea prin prisma acestor ştiinte care au ca obiect fenomenul religios în general are avantajul că oferă posibilitatea ca punctul de vedere al lucrării să fie adaptat contextual, limbajului notional, gândiri şi învătăturii oricărei religii. În măsura spatiului disponibil, vom încerca să oferim, pe parcursul acestui capitol, şi un reper creştin pentru înţelegerea fenomenelor.

În prima parte a acestui studiu vom prezenta o analiză comparativă a actului religios şi a celui televizual, având în vedere categoriile fundamentale ale religiosului, aşa cum rezultă ele din cercetările de istorie şi fenomenologie a religiilor. În continuare vom căuta să vedem în ce măsură functiile pe care religiosul trebuie să le împlinească în mod firesc, în viaţa omului şi a societăţii, sunt substituite astăzi de mijloacele de informare în masă, în special de televiziune şi internet. Înainte de a trece la tratarea subiectului propriu-zis, vom prezenta două dintre miturile pe care le-a creat televiziunea în ultimile două decenii, mituri care au atras din partea publicului o implicare socotită de fenomenologi a avea importante valenţe religioase.

MITUL CONSPIRATIEI.

REVOLUTIA ROMÂNĂ TRANSMISĂ ÎN DIRECT

O analiză mai atentă a caracterului mitic pe care-I îmbracă transmisiunile TV ale unor evenimente politice majore (războaie, revoluţii) o face Paul Girardet în cartea sa, Mythes et mythologies politique. El are în vedere chiar transmiterea în direct a Revoluţiei române, unul dintre cele mai bine structurate evenimente mediatice, primul de acest tip în istoria televiziunii.

Începând cu Revoluţia română, toate războaiele transmise în direct la televizor presupun aceleaşi scenarii mitologice televizate:

• Dictatorul sau monstrul, eroul negativ sau reprezentantul întunericului – Ceauşescu, Miloşevici, Saddam Hussein;
• Victimele dictaturii – poporul român, albanez, kuweitian, americanii sau pacea mondială;
• Uneltele răului – dictatura exercitată prin conspiraţia securistă în România, armata sârbă sau irakiană
• Eroii eliberatori – din fericire, la români au fost revoluţionarii, în timp ce în toate celelalte cazuri armata NATO sau americanii.

„În episodul românesc, observă Girardet, este atotstăpânitor mitul conspiraţiei ( … ). Pretinsa conspiraţie este aceea a oamenilor securităţii ( … ), numeroşi, invizibili, insesizabili, apărând în noapte pe neaşteptate din subterane pline de labirinturi tenebroase ( … ), orfani crescuţi şi educaţi pentru a-şi sluji în mod orbeşte stăpânul, capabili să intre în spitale şi să tragă asupra bolnavilor, să-i lichideze pe muribunzi, să spintece femei însărcinate, să otrăvească apa din oraşe ( … )”. Acestea erau zvonurile mediatizate pe posturile de televiziune din toată lumea. De asemenea, descrierile reporterilor „îi arătau pe Ceauşescu şi pe sotia lui comandând contrarevolutia, batalioane negre, cavalerii morţii alergând invizibili prin subterane”. „Subteranele, explică profesorul Paul Girardet, joacă un rol esential în legenda simbolică a conspiratiei”.

„Ceauşescu, observă Ramonet, reprezintă mitul monstrului «un căpcăun, un prinţ al tenebrelor, răul absolut». Pentru acestea există un singur remediu: exorcismul sau echivalentul lui: procesul de vrăjitorie în urma căruia „demistificat, expus la lumina privirilor tuturor poate fi în sfârşit denunţat, înfruntat, sfidat. Aceasta a fost funcţia cathartică (şi nu politică) a procesului cuplului Ceauşescu, care, odinioară, ar fi pierit cu siguranţă pe rug. Toate aceste identificări mass-media le făceau pe fondul unui climat general de teroare şi macabru, pe care îl constituise scenariul aşa-numitului masacru de la Timişoara şi Bucureşti. ( … ) Camioane de cărat gunoiul transportau nenumărate cadavre, metri cubi de corpuri se îndreptau spre locuri secrete pentru a fi îngropate sau arse ( … ). 60 000 de morti, ba 70 000 anuntau televiziunile internationale, ( … ) camere de tortură unde în mod sistematic trupurile disidenţilor şi ale liderilor muncitorilor erau desfigurate de acid””.

Cine a organizat acest scenariu complex, ce interese, ce consecinţe trebuiau să aibă nu este o chestiune care să fie lămurită în acest material. Relevant pentru discutia de fată rămâne faptul că televiziunea este nu atât o oglindă fidelă a realităţii, cât un instrument care se foloseşte de actul dramatic, de mit, pentru a impune în mintea telespectatorilor şi a opiniei mondiale scenariul dorit. Că într-adevăr oamenii trăiesc prin implicarea în drama mitologizată un sentiment cu caracter religios, rămâne de văzut.

MITUL LUI RAMBO

Cine este Rambo? Care sunt trăsăturile pe care personajul acestui film le întruchipează şi pe care le va modela în admiratorii săi?

.Rambo este nonconformistul antibirocrat care se opune statului, noul activist individualist, ( … ) un reprezentant al spiritului întreprinzător, ( … ) Rambo este identificat cu tehnologia militară, ucigaşă. ( … ) Rambo reprezintă natura în lupta cu tehnologia de vârf. Rambo este războinicul a cărui putere fizică, eficienţă şi utilizare a fortei reprezintă cea mai înaltă expresie a vietii.””

,Rambo înseamnă fortă fizică, actiune, eficacitate, agresivitate, forţa naturii care înlătură barierele societăţii, dar şi ale religiosului. Este un fel de „mântuitor”, în virtutea puterii fizice cu care l-a înzestrat „natura” şi a tehnologiei superavansate.

Este o fiinţă care îşi clădeşte singură destinul prin forţă, o fiinţă demiurgică. Rambo nu are timp să gândească şi să reflecteze, el ştie ce trebuie să facă întotdeauna: să acţioneze. Agresivitatea, forţa muşchilor şi a tehnologiei sunt armele lui. Rambo este expresia războinicului absolut, a eroului legendar care se luptă cu statul, cu ordinea lumii, cu toate convenţiile şi tradiţiile, cu toate barierele. Rambo îşi este sieşi dumnezeu şi de această putere demiurgică, se sugerează în film, se vor împărtăşi toti cei care se identifică, ernpatic, cu el. Rambo devine unul din prototipurile bărbatului modern.

„Ideologia filmului, remarcă Douglas Kellner, este transmisă prin imagini, figuri, scene, coduri şi cuvinte în ansamblul lor. Plasarea aparatului de filmat şi a luminilor contribuie la transformarea lui Sylvester Stallone în Rambo, într-un erou mitic: frecvenţa unghiurilor de filmare de jos în sus îl prezintă ca pe un luptător mitic, iar prim-planurile repetate ne arată o fiinţă umană supra-dimensionată. Concentrarea cadrului asupra bicepşilor săi lucioşi, a trupului sculptural şi a fizicului plin de forţă îl prezintă ca pe un simbol al sexualitatii masculine, ca pe o imagine a virilităţii care promovează atât admiraţia femeii pentru forţa bărbătească, cât şi fascinaţia homo-erotică indusă de luptător. Cadrele încetinite fac din Rambo o forţă a naturii, care alunecă fără efort în junglă, iar muzica triumfătoare îi traduce faptele de vitejie în cheia super-eroicului. Transformarea sa într-un super-erou este prezentată în cadrele în care în mod miraculos ţâşneşte din apă, purificat şi viril, gata de răzbunare şi triumf.

Scenele de acţiune sunt centrate asupra trupului său ca instrument al eroism ului mitic, iar montajul creează impresia unui dinamism care îi însuflă lui Rambo energie, putere şi vitalitate supraomenească, iar cadrele încetinite şi expunerile prelungite centrate asupra sa pe durata unor scene mai lungi tind să-i compună o statură de zeu. În scenele în care, dimpotrivă, Rambo este torturat de comunişti nerniloşi, imaginile sunt constituite similar cu cele din iconografia crucificării, capul fiindu-i puternic luminat într-un efect de aureolă ca în pictura medievală, iar culoarea intens roşie a sângelui produce un efect de hiper-realitate – dacă îmi este permis să împrumut un termen al lui Baudrillard (1983) – a suferintei eroice. Prim-planurile ticăloşilor comunişti se concentrează asupra rânjetului sau a plăcerii sadice de a-l tortura pe Rambo, în vreme ce scenele de luptă îi prezintă pe comunişti cu precădere în cadre largi care îi fac să pară incompetenti şi lipsiti de importantă, bieti pioni în acţiunile sale de eroism salvator. Într-o scenă absolut incredibilă, Rambo smulge dintr-o lovitură capul unui şarpe, acţiune ce evocă momentul biblic în care Adam, ne putând domina şarpele, trebuie să părăsească Grădina Edenului, spre deosebire de Rambo care o cucereşte, demonstrându-şi puterea de conducător al junglei.

În cazul lui Rambo, pe de o parte, scenariul filmului este o punere în scenă a acestei drame a umilinţei, a ruşinii, a torturii, pe de alta a insurecţiei, prin intermediul unui personaj înzestrat cu puteri nelimitate; în plus, filmul îi dă spectatorului posibilitatea să traverseze spaţiul junglei, contopindu-se cu natura. Spectatorii sunt invitaţi să participe infiorati la distrugerea de către Rambo a duşmanilor, la experienţa violenţei salvatoare, la întoarcerea triumfătoare a lui Rambo într-un elicopter fabricat cu ajutorul unei tehnologii de vârf. Astfel, mecanismul cinematografic al spectacolului de film este invitat să acceadă la o poziţie de autoritate, în care-i distruge pe duşmani şi triumfă asupra răului.

După cum sugerează Warner, spectacolul din Rambo permite explicarea atracţiei exercitate de acesta asupra unei largi audiente internaţionale din rândul tinerilor. Spectatorii, altfel, lipsiti de putere, resimt fiorul identificării cu puterea naturală, dar şi ‘tehnologică, şi cu înfrângerea miraculoasă a tuturor adversitătilor. Efectele speciale utilizate de Hollywood produc un spectacol in care publicul poate experimenta puterea de a înfrânge în mod definitiv fortele răului. Spectacolul pare, aşadar, să confere publicului putere, oferindu-i o scurtă senzaţie de control, autoritate şi forţă, compensatoare pentru declinul puterii sale în viaţa cotidiană. În plus, spectacolele media ascund conţinutul ideologic printr-un montaj rapid, prin imagini ale unor tehnologii uimitoare şi o naraţiune palpitantă care copleşesc capacitatea critică a spectatorului, transferându-i astfel la nivel subliminal ideologia prin intermediul imaginilor şi al spectacol ului. „60

Pentru cei mai mulţi dintre telespectatori temele mitologice de genul celor prezentate anterior – lupta dintre bine şi rău, conspiraţia puterilor întunericului, tema salvatorului – care sunt încifrate în ţesătura lumii micului ecran nu au o prea mare relevantă în identificarea unei trăiri religioase în faţa televizorului, şi, totuşi, cei care se ocupă cu studierea fenomenului religios privesc lucrurile într-o cu totul altă lumină”.

Din cauza gradului ridicat de dificultate al primei părti a acestui capitol, pentru cei nefamiliarizaţi cu terminologia, recomandăm a se incepe cu subcapitolul Lumea IV ca realitate mitică. Odată obişnuiţi însă cu aspectele practice ale fenomenului, devine mult mai uşoară lectura primelor subcapitole care, de altfel, constituie baza teoretică a demonstraţiei ulterioare.

SACRUL ŞI PROFANUL

Cercetările din domeniul istoriei şi fenomenologiei religiilor arată că ,,o realitate, o persoană, un obiect sau un act vor fi religioase în măsura în care exprimă o relaţie cu sacrul, în măsura în care pot fi introduse în ordinea -sacrului?”. Sacrul este acea atmosferă sau acel climat care învăluie toate elementele, persoanele, lucrurile, întâmplările care alcătuiesc o religie. „Nu am vrea să se creadă, spune M. Velasquez, că sacrul este populat cu noi realităţi sau presupune anumite forme de a fi ale omului, constând în realizarea a nu ştim căror actiuni extraordinare. Nu este vorba decât de lumea şi de viaţa oamenilor, care, organizate în jurul unei noi axe, dobândesc o nouă dimensiune.”

Având în vedere acestea, cercetătorii religiilor găsesc că locul de unde trebuie pornit pentru identificarea caracterului religios al unui act este analizarea modului în care acesta se defineşte şi se structurează în raport cu sacrul. Acesta va fi, de altfel, şi punctul de plecare al expunerii de faţă, nu înainte de a face o anumită precizare: chiar dacă prezenta sacrului în existenta religioasă a popoarelor lumii dovedeşte aspiratia omului către transcendentă, către Dumnezeul după al Cărui chip a fost creat, în lumea semitică, greacă şi romană, sacrul avea un caracter ambivalent. Sacrul putea să desemneze atât sfinţenia, prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu într-un anumit loc şi timp, cât şi blestemul sau lucrările spiritelor rele în lume.” Sacrul constituie, de fapt, acea realitate care se află la intersectia dintre lumea văzută şi cea nevăzută'”.

În acelaşi sens, şi actele numite religioase în contextul istoriei religiilor pot fi socotite ca acte sfinte, de cultivare a uniunii cu Dumnezeul Cel Adevărat, sau dimpotrivă, ca acte idolarre, magice, ale închinării la tot felul de idoli, toteme etc. manifestări ce pot fi întâlnite în cadrul religiilor panteiste sau politeiste. Cu toate că religiile idolatre nu se închină lui Hristos, totuşi ele păstrează în modul lor de manifestare multe din arhetipurile comportamentale ale actului religios originar, închinarea Dumnezeului Celui Adevărat. Creatie nu există în domeniul răului, ci doar schimonosire, pervertire a adevărului, a credintei umane sau a arhetipurilor comportamentale pe care omul le-a pomenit încă de la crearea sa. De asemenea, trebuie subliniat că, deşi, în cele ce urmează, prin prisma definiţiilor fenomenologiei religiilor, vor fi prezentate şi descrise ca sacre gesturile sau obiceiurile omului religios nu înseamnă că prin aceasta sunt puse în lumină pozitivă aceste acte ca modalităţi ale apropierii omului de Dumnezeu. Pozitiv este doar faptul că omul, prin toate manifestările sale aşa-zis religioase, mărturiseşte o căutare a lui Dumnezeu; rezultatul acestei căutări poate fi însă unul negativ, cum vom vedea şi în cazul televizorului.

Trăsăturile de bază ale sacrului sunt următoarele:

a) la intrarea în lumea sacrului, subiectul trebuie să treacă peste un prag. Apare o ruptură de nivel. „Pragul sacrului separă lumea vieţii religioase de lumea vieţii obişnuite nu este vorba de două lumi alcătuite din lucruri şi acţiuni distincte, este vorba de aceeaşi lume trăită într-un mod cu totul nou.?” (poarta templului este un astfel de prag);

b) „lumea sacrului este lumea realitătii definitive ultime în faţa căreia toate realităţile vieţii obişnuite devin penultime oricât ar fi de importante. Este lumea unicului necesar, cum se spune în Evanghelie despre Împărăţia lui Dumnezeu, în raport cu care toate lucrurile sunt relative, par simple înnădituri.”

Sacrul presupune un spaţiu anume cu o structură specifică, un timp de desfăşurare a evenimentelor diferit de cel măsurat în lumea profană şi nişte acte sau manifestări numite ritualuri.

Omul religios simte că trăieşte şi se împlineşte deplin, în funcţie de măsura participării sale la sacru. De aceea are tendinta „de a trăi cât mai mult timp posibil în această lume a sacrului”: Sacrul echivalează cu puterea şi, în definitiv, cu realitatea prin excelentă.

„Sacrul este saturat de fiinţă, spune M. Eliade, puterea sacră înseamnă în acelaşi timp realitate, perenitate şi eficacitate. Este deci firesc ca omul religios să dorească intens să fiinteze, să participe la realitate, să se satureze de putere?” Prin actul ritual, adică prin s-ar vădi a fi un act cu valenţe religioase, trebuie să ţinem seama că oricare religie, în mod esenţial, presupune o anumită raportare la divinitate, lucru care nu se întâmplă în cazul vizionării TV. Nici în spatele televizorului nu se poate spune că se află o zeitate şi nici telespectatorii nu au conştiinţa sau nu-şi imaginează că se închină unei zeităţi atunci când se uită la televizor.”?”

Într-adevăr, în majoritatea religiilor, prezenţa divinităţii este aceea care conduce la apariţia sacrului. „În tradiţia creştină, observă Velesco, realitatea care defineşte sacrul este Dumnezeu.” Un lucru este religios ori sacru când se referă la Dumnezeu. O persoană este religioasă când se află în relaţie cu Dumnezeu: Religiozitatea, sacrul se întemeiază în mod esenţial pe relaţia cu Dumnezeu’?”. Şi totuşi …

MISTERUL – DUMNEZEUL RELIGIILOR PĂGÂNE

– Istoricii religiilor identifică existenţa unor culte în care nu există nici o preocupare privind existenţa divinităţii;

– în cadrul acestor culte realitatea considerată definitorie pentru înţelegerea modului în care omul se raportează la transcendent a fost desemnată de cercetători cu numele de Mister.

– Misterul nu poate fi descris sau cunoscut în ceea ce este el în sine, însă este posibilă identificarea prezenţei sale prin stările pe care le trezeşte sau le induce în adepţii cultului respectiv.

– Fascinaţia, uluirea, un anumit fior, o uşoară curremumre, un sentiment de copleşire sau de tulburare, o atracţie irezistibilă şi o încredere indescriptibilă sunt stările trăite în faţa prezenţei interpelatoare a Misterului.

– Toate aceste stări sunt experimentate şi de telespectator în faţa ecranului TV şi cultivate pe parcursul viziotiării.

În cazul cultelor idolatre, adepţii îşi închipuiau că în spatele idolului – piatră, copac sau alt obiect idolatru – s-ar afla un zeu.

Biserica Creştină nu cunoaşte însă conceptul de sacru, ci pe acela de sfintenie. Prezenta sau legătura cu Dumnezeu aduce sfintirea vietii. Cuvântul sacru, folosit îndeosebi în contextul istoriei şi fenornenologiei religiilor, apare ca o necesitate ştiinţifică pentru a circumscrie întreaga sferă a religiosului.

Problema pe care o ridică, în cazul vizionării TV, lipsa unei divinităţi pentru ca acest act să poată fi identificat cu unul religios, nu este nouă. Cu ea au trebuit să se confrunte cercetătorii religiilor atunci când au fost puşi în faţa identificării sau clasificării, ca fenomen religios, a unei mişcări sau filosofii, în conditiile în care acestea nu cunoşteau ideea de divinitate sau închinarea la o zeitate anume. În contextul budismului primitiv, de pildă, nu se găseşte nici o preocupare legată de prezenţa, lucrarea sau chiar existenţa divinităţii. Cum poate fi judecat, în acest cadru, un fenomen ca având un caracter religios? Care va fi, în acest caz sau în altele asemenea, realitatea care poate face ca nişte oameni sau acte să fie considerate sacre?

Istoria religiilor, prin câţiva dintre reprezentanţii săi de seamă, răspunde la întrebare desernnând această realitate – dumnezeul celor lipsiţi de Dumnezeu – cu numele de “Mister”: După cercetătorii religiilor, caracteristicile fundamentale ale misterului sunt „transcendenţa lui totală (se află dincolo de lumea văzută, perceptibilă) şi forţa cu care poate afecta în mod intim total şi definitiv subiectul”. Fiind considerat, prin excelentă, o realitate transcendentă, este imposibilă descrierea a ceea ce este el în sine. Misterul poate fi cunoscut şi identificat numai prin efectele sale, prin stările sufleteşti pe care le trezeşte în omul aflat în preajma sa, adică în contextul respectivului act religios. În consecintă, cunoscând aceste stări, putem avea un indiciu în analizarea actului ritual propus de vizionarea TV. Iată care sunt, pe scurt, stările psihice experimentate înaintea Misterului în religiile păgâne:

1. Se, trăieşte, în primul rând, un fior, o cutremurare. Este o stare care nu poate fi cuprinsă în cadrele experientei cotidiene în categoriile gândirii, este de neînţeles pentru noi, ne surprinde.

Adepţii se simt copleşiti, oarecum anihilati în fata acestei realităti care năvăleşte în viaţa lor. Această cutremurare poate fi văzută şi ca o frică, o uşoară stare de teamă care paralizează initiativa omul rămânând mut şi uluit, cu atenţia absorbită, captivată de mister.

2. Prezenţa Misterului nu numai că anihilează iniţiativa şi copleşeşte, poate tulbura sau produce teamă, dar, în acelaşi timp, Misterul minunează şi fascinează. „Subiectul se simte irezistibil atras, captivat de această prezenţă care, simultan, îl anihilează şi îl împacă, dându-i o încredere indescriptibilă.

3. O altă caracteristică a misterului pe care o are în vedere fenomenologia religiei este prezenta interpelatoare. Initiativa aparţine misterului. El „se insinuează în lumea omului şi în viata sa, afectându-le necondiţionat”.

Rudolf Otto şi alţii dau misterului un caracter foarte general, găsind că acesta ar cuprinde, ar defini divinitatea în raportul ei cu omul în toate religiile cunoscute. Pentru noi este exclusă posibilitatea de a fi identificat acest Mister, o divinitate impersonală aflată într-un raport strict de fortă cu omul – ceea ce se potriveşte tuturor religiilor lumii, excluzând creştinismul,cu Dumnezeul Cel Adevărat, Cel cunoscut în Treimea Cea de o fiintă aflată într-o relatie personală şi iubitoare cu omul creat după chipul şi asemănarea Sa.

Prin urmare, în perspectiva fenomenologiei religiilor, faptul că actul vizionării TV nu presupune o raportare la o divinitate anume nu poate constitui un impediment în calea determinării unor valenţe religioase actului televizionării. Rămâne doar de văzut dacă efectele pe care Misterul le produce în cazul actului religios pot fi constatate şi în cazul experienţei avute de telespectator?

Nu este necesar să se recurgă la studii ştiintifice pentru a recunoaşte faptul că în faţa televizorului, într-adevăr, trăim adesea stările psihice identificate de Rudolf Otto în experierea Misterului de către adepţii religiilor idolatre.

Lumea micului ecran ne transcende, ne copleşeşte şi ne uimeşte prin enormitatea ei. Războaie sau poveşti de dragoste, suspans, emoţii şi sentimente puternice; o întreagă lume se desfăşoară în faţa ochilor noştri, o „realitate” care ne tulbură şi ne uluieşte, ne cutremură, ne atrage şi, în acelaşi timp, ne fascinează; o forţă care ne anihilează iniţiativa (cum am văzut, aproape că ne hipnotizează), mai cu seamă în situaţia în care este imposibilă implicarea noastră în influenţarea lumii de dincolo de ecran.

Iniţiativa aparţine imaginilor fictionale care se insinuează, ca şi în cazul misterului, în „lumea omului şi în viaţa sa, afectându-le neconditionat”.

Din toate stările descrise, aceea care apropie cel mai mult vizionarea TV de o experientă religioasă este atractia şi fascinatia uriaşă pe care televiziunea o exercită asupra tuturor oamenilor. Ca şi în cazul Misterului, experienţa pe care o presupune uitatul la televizor nu poate fi cuprinsă în „categoriile gândirii”. Şi este firesc să fie aşa, deoarece mintea omenească nu poate concepe ca experienţe fireşti vederea la distanţă, posibilitatea de a te afla dincolo de spaţiu şi timp, în diferite locuri şi momente istorice, în trecut sau în viitor. Este o magie a tehnologiei, care reuşeşte să ne uimească permanent, deoarece aceste fapte nu au fost niciodată întâlnite în istoria omenirii decât ca făcând parte din arsenalul religios sau magic. Niciodată omul nu se va obişnui cu televizorul, încât acesta să nu îl mai fascineze, aşa cum experientele onirice (visul) sau cele halucinatorii provocate de băutură, droguri sau boli psihice sunt trăite cu o intensitate sau cu un interes maxim oricât de des ar fi experimentate. Cu toate că omul a visat dintotdeauna şi se poate spune că aceasta este o experientă comună pentru toti oamenii, visele vor avea permanent un mare potenţial de fascinaţie, şi aceasta pentru că nu fac parte din experienţa obişnuită a omului, în care acesta să poată controla realitatea care îl înconjoară.

Faptul că experienţa telespectatorului este atât de asemănătoare, în atingerea anumitor stări, cu aceea trăită în experimentarea misterului în contextul diferitelor religii este semnificativ în a trage o primă concluzie privind obiceiul privitului la televizor: chiar dacă în cazul vizionării TV nu se poate vorbi de raportarea la o divinitate, fapt care ar elimina orice îndoială în privinta atestării caracterului religios acestui comportament, totuşi trăirea în faţa televizorului, a stărilor specifice experienţei misterului – divinitatea religiilor păgâne – poate conferi cel putin un caracter pseudo religios acestei experiente.

În continuarea analizei noastre, vor fi luate în discutie cele ~rei dimensiuni fundamentale, care definesc, după cercetătorii fenomenului religios, raportarea omului la sacru, în fapt, experienta sa religioasă.

Pentru omul religios al societăţii tradiţionale nu exista nici o diferenţă clară între sacru şi profan. Nimic nu era cu adevărat profan, deoarece acest om avea conştiinţa că întreaga lume, cosmosul erau pătrunse de prezenţa, lucrarea sau raţiunile dumnezeieşti. Cu toate acestea, existau porţiuni de spaţiu colectiv, diferite de celelalte locuri sau momente în timp, privilegiate, sfinte, cărora li se acorda o atenţie mai mare pentru manifestarea lui Dumnezeu în acel loc, cum ar fi, spre exemplu, muntele Sinai, pentru că acolo S-a arătat Dumnezeu lui Moise, spaţiul templului sau al unei biserici. De asemenea, „lumea profană în totalitate, Cosmosul în întregime desacralizat este o descoperire recentă a spiritului uman”, Mircea Eliade, Sacrul şi profanul…, p. 15. În felul acesta, distincţia sacru/profan este decela bilă mai cu seamă în interiorul mentalităţii omului modem, pentru care întreaga existenţă are un caracter profan şi, desigur, pentru istoricul religiilor, fiind un concept utilizat pentru structurarea fenomenului religios – vezi şi J. Martin Velasco, Introducere în … , p. 58.

SPAŢIUL SACRU, TIMPUL SACRU ŞI MITUL

Fenomenologii religiei constată că actul religios este acela care „introduce o ruptură de nivel” în existenţa omului în cosmos, reuşind să structureze viata acestuia în contextul opozitiei sacru/profan. Actul religios dă credinciosului posibilitatea de a pătrunde în alt spaţiu decât cel al existenţei cotidiene (spaţiul sacru) şi în alt timp (timpul sacru), şi, de asemenea, valorizează şi orientează întreaga experienţă umană în funcţie de învăţătura revelată, de actul ritual sau de mit. Spaţiul sacru, timpul sacru şi mitul sunt, după cercetătorii religiilor, coordonatele principale ale oricărui fenomen religios.

În ceea ce priveşte cercetarea noastră, o relevanţă deosebită ne-ar da-o răspunsul la următoarea întrebare: introduce vizionarea TV un alt spaţiu, un alt timp sau o altă percepţie a spaţiului şi a timpului în viata telespectatorului?

Într-adevăr, lumea de dincolo de ecran, în interiorul căreia călătorim cu mintea de-a lungul vizionării, ne conduce către alte coordonate spatiale şi temporale decât cele ale locului unde ne aflăm în momentul în care ne uităm la televizor. Spaţiul şi timpul lumii TV sunt altele decât cele în care trăim noi în viaţa de zi cu zi. Dar oare merge mai departe asemănarea dintre cele două realităţi, încât să fim îndreptăţiţi să identificăm spatio-ternporalitătii lumii TV o structură similară cu cea a lumii sacrului? Se poate vorbi oare de un izomorfism al celor două realităţi, care să ne conducă la concluzia că funcţia pe care televiziunea o îndeplineşte în viaţa omului contemporan este similară celei pe care lumea sacrului o avea în viata omului religios?

SPATIUL SACRU

Consacrarea spaţiului sacru se întemeiază întotdeauna pe o descoperire, pe intervenţia divinităţii sau a unor puteri supranaturale în viaţa omului şi a lumii. De aceea spaţiul sacru va fi considerat locul unde se intersectează lumea de dincolo cu lumea obişnuită, profanii.

Spaţiul profan se desparte de cel sacru printr-un prag sau printr-o ruptură de nivel. Odată trecut pragul, omul pătrunde în altă lume, cea a sacrului. În oricare religie, spaţiul sacru va fi situat în mijlocul cosmosului locuibil, în jurul său centrându-se geografia fizică şi viaţa religioasă a comunităţii. Aceasta, deoarece spaţiul sacru face posibilă comunicarea cu lumea de dincolo sau în acest loc transcendentul se revelează omului.

Timpul sacru sau timpul mitic în creştinism este de fapt calendarul de peste an, duminicile, sărbătorile, posturile etc.

– Lumea ce aparţine spaţiului sacru – lumea mitică – este văzută de oameni ca fiind situată la un nivel ontologic superior lumii reale. Este lumea realităţilor esenţiale, a vieţii exemplare şi plenare. Pentru acesta ea devine reperul orientării omului în lume, ghidul esential al existentei umane.

– Distrugerea spaţiului sacru, pierderea contactului cu acesta are consecinte din cele mai grave pentru viaţa omului: pierderea sensului vietii, anxietatea, lumea reală ajunge să apară haotică şi confuză, încât omul nu mai poate orientanta în ea.

În societăţile religioase, spaţiul nu este uniform şi omogen.
Există în geografia acestuia o zonă care dă semnificaţie, care structurează lumea în relaţia ei cu transcendenta. Acesta este însuşi spatiul sacru sau spatiul consacrat prin manifestarea divinului în acel loc. Spaţiul sacru este, aşadar, locul unde se revelează divinul, cel unde se produce un eveniment cu valoare sacră sau locul consacrat – templul sau sanctuarul – destinat prin excelenţă comunicării cu lumea cealaltă.

Muntele Sinai este sfânt pentru că acolo Dumnezeu S-a arătat lui Moise şi i-a predat tablele Legii. Locurile unde a pătimit Mântuitorul, unde a fost răstignit şi îngropat sunt, de asemenea, sfinţite prin prezenţa şi jertfa Fiului lui Dumnezeu.

La popoarele idolatre ori există o mitologie care leagă un copac, o piatră sau un loc anume de un eveniment „demiurgic”, ori este vorba despre descoperirea avută de vreun „inspirat” – membru al poporului respectiv – exact în acel loc, cu alte cuvinte locul unde i s-au deschis cerurile şi i s-a arătat lumea de dincolo'”,

„Atunci când sacrul se manifestă printr-o hierofanie (arătare a divinului, a lumii de dincolo), spune Eliade, nu există doar o ruptură in omogenitatea spaţiului, ci şi revelarea unei realităţi absolute care se opune realitătii imensei întinderi înconiurătoare.?” Spatiul sacru operează astfel o deschidere, făcând posibilă comunicarea omului cu Cerul, cu existenţa desăvârşită, cu lumea de sus”.

Templul este, prin excelenţă, un spaţiu sacru. ,,Acolo, în incinta sacră, observă Eliade, comunicarea cu zeii devine posibilă; prin urmare, trebuie să existe o «uşă” spre înalt, prin care zeii să poată coborî pe pământ şi pe unde omul să poată urca, simbolic, spre cer. (…) Templul constituie, la drept vorbind, o deschidere spre înalt şi asigură comunicarea omului cu lumea zeilor.” Spaţiul sacru în religiile idolatre nu permite numai comunicarea cu lumea de sus, ci şi cu lumea inferioară a infernului sau a demonilor.

Fie că acest spaţiu este identificat de unele popoare cu un stâlp, cu o piatră sau cu un copac, precum în religiile idolatre, fie că este un loc sfintit prin revelatia Dumnezeului Celui Adevărat, cum este Ierusalimul sau spatiul oricărei biserici la creştini, în acest perimetru se află centrul lumii pentru omul religiei respective. „În întinderea omogenă în care nici un reper nu este posibil, în care nici o orientare nu se poate efectua, hierofania (arătarea divinului) dezvăluie un punct absolut, un centru”: faţă de care devine posibilă orientarea în omogenitatea haotică, întemeierea lumii în viata adevărată”. Pentru omul societăţii tradiţionale, lipsa unui „Centru”, a unei divinităti făcea existenta fără sens. Omul nu putea trăi fără o credintă, fără o religie care să-i organizeze spatiul, timpul, viata, în- tregul cosmos în care trăia, care să-l facă să înteleagă sensul cosmosului şi al propriei vieti.

În creştinism, biserica, drept locaş sfinţit, este locul unde creştinul îşi dobândeşte prin Botez noua identitate, locul în care, prin excelenţă, acesta comunică cu Dumnezeu şi unde Dumnezeu îi vorbeşte. În jurul locaşului bisericii se centrează geografia fizică a oricărei comunităţi creştine”. Atât ca realitate fizică, cât şi spirituală, Biserica se află în centrul existenţei şi al preocupărilor creştinului. Acesta se luptă să-şi călăuzească paşii, să-şi orienteze existenţa după legea sau învăţătura primită prin Biserică de la Însuşi Fiul lui Dumnezeu.

La fel ca şi în creştinism, în toate religiile, spaţiul sacru face posibilă orientarea omului în lume atât prin organizarea vieţii în jurul acestui spaţiu fizic (sanctuarul), cât mai cu seamă prin faptul că acesta îi mijloceşte comunicarea cu divinitatea şi, prin aceasta, îl face apt pentru primirea legii, a învătăturii şi pentru întelegerea lumii.

Lumea capătă sens şi omul religios se poate orienta înlăuntrul acesteia numai în virtutea existentei spatiului sacru, deoarece acesta face posibilă comunicarea cu divinitatea. Se poate spune că însăşi această comunicare înlesneşte organizarea şi transformarea lumii în care trăieşte omul, după chipul în care i se descoperă lumea transcendentă. Dorinţa omului religios de a trăi în sacru echivalează, de fapt, cu dorinţa sa de a se situa în realitatea obiectivă, de a nu se lăsa paralizat de relativitatea fără sfârşit a experienţelor pur subiective, de a trăi într-o lume reală şi eficientă, şi nu într-o iluzie.

Spaţiul sacru se află, aşadar, la intersecţia dintre lumea profană şi cea divină, şi este prin excelenţă locul unde S-a revelat Dumnezeu în istorie sau este locul întâlnirii omului cu lumea de dincolo. Tinând cont de cele afirmate, se desprind patru trăsături fundamentale ale spaţiului sacru, trăsături care, în chip surprinzător, prin prisma studiilor desfăşurate în ultimile decenii, pot fi identificate şi în cazul vizionării TV.

Având în vedere caracterul ambivalent al sacrului, ce presupune prezenta sau interventia în istorie ori a lui Dumnezeu, ori a spiritelor întunericului, în creştinism, mai concret în Biserica Ortodoxă, se face o distincţie între sacru şi sfânt. În paginile următoare, pentru a elimina această confuzie, atunci când vom vorbi despre sacru ne vom referi îndeosebi la religiile păgâne, idolatre, unde este, de altfel, foarte probabil ca acesta să desemneze, de fapt, lucrarea demonilor sau să reprezinte doar produsul fanteziei umane.

Muntele Sinai este un asemenea loc deoarece acolo i s-e arătat Dumnezeu lui Moise. În cazul creştinismului, cu toate că întreaga lume are o valoare sacră, prin faptul că toate sunt ţinute prin pronia dumnezeiască, există anumite spaţii dedicate îndeosebi întâlnirii omului cu Dumnezeu, închinării şi slujirii acestuia precum ar fi: locaşul de închinare, rnormântul Mântuitorului şi locurile unde s-au nevoit şi au mărturisit Părinţii Bisericii.

Vedem deci în ce măsură descoperirea, adică revelaţia spaţiului sacru are pentru omul religios o valoare existentială, or , nimic nu poate începe, nimic nu se poate face fără o orientare prealabilă; orice orientare implică dobândirea unui punct fix. Din acest motiv omul religios s-a străduit să se plaseze în „Centrul Lumii”. Pentru a trăi în Lume, aceasta trebuie fondată, Of, nici o lume nu se poate naşte în haosul omogenităţii, al relativitătii spatiului profan. Descoperirea unui punct fix, a unui „Centru” echivalează cu crearea lumii.

Când vorbim despre Biserică, nu putem să nu înlocuim conceptul de sacralitate cu cel de sfintenie. în acest caz, nu mai există îndoială că Însuşi Dumnezeu Cel Adevărat şi Sfânt S-a arătat prin Întruparea Sa, a fondat şi a sfinţit acest lăcaş sau realitate sfântă.

LUMEA TV – CASĂ A ZEILOR SAU REVRĂJIREA90 LUMII PRIN TELEVIZIONARE

Ecranul televizorului joacă rolul pragului sau al rupturii de nivel ce separă lumea reală de lumea TV. Vizionarea înseamnă pătrunderea şi călătoria în alt spafiu decât cel al vietii cotidiene.

Televizorul face astfel posibilă comunicarea cu o altă realitate aflată dincolo de noi, cu o lume în care personajele pot fi uşor identificabile cu „eroii civilizatori” ai religiilor păgâne.

Lumea, printr-o stranie inversiune ontologică a ajuns să se situeze deasupra celei reale. Ea devine, pentru omul modern, modelul, reperul esenţial al orientării în societate, lumea exemplară a existenfei plenare. Participând la viafa acestei lumi, telespectatorii simt că se însuflefesc, că trăiesc cu adevărat, televizorul este cel care dă sens, cel prin care lumea poate fi înfeleasă şi interpretată.

Pentru teledependent, pierderea televizorului creează anxietate, sentimentul plictiselii, al lipsei de sens, lumea îi apare confuză şi dificil de înţeles.

– Având în vedere toate acestea, lumea TV poate fi percepută cu uşurinţă ca un spaţiu sacru sau, oricum, oamenii se comportă ca şi cum aşa ar sta lucrurile.

1. Un loc sacru presupune o ruptură de nivel produsă în omogenitatea spaţiului profan, prin revelarea unei realităţi absolute.

În ceea ce priveşte televizorul, se poate observa cu uşurinţă că ecranul acestuia operează o „ruptură de nivel” în spaţiul familiar al camerei. El se constituie ca o fereastră, prin care pătrundem într-o altă lume, eliberându-ne, totodată, de conditiile spatiului real în care trăim. Am văzut la J.B. Thompson că una dintre caracteristicile comunicării televizuale este chiar delocalizarea spatială pe care o presupune aceasta Ca vedea lucruri sau întâmplări ce se petrec într-o altă parte a lumii)?. „Cvasiinteracţiunea televizuală, arată Thompson, creează o experienţă spatio-temporală discontinuă. Indivizii care se uită la televizor trebuie, într-o oarecare măsură, să suspende cadrele spatio-ternporale ale vietii lor de fiecare zi şi să se orienteze spre un set diferit de coordonate spatio-ternporale; ei devin, astfel, călători spatio-temporali”?. Deprivarea senzorială pe care o provoacă uitatul la televizor este încă o dovadă a profundei detaşări de lumea reală sau a scufundării într-un alt mediu de existentă spatio-temporală'”,

2. Această ruptură este simbolizată printr-o deschidere prin care devine posibilă trecerea de la pământ la Cer şi, în unele religii, chiar trecerea de pe pământ către lumea inferioară. Trecerea implică schimbarea modului de a fiinţa printr-o nouă valorizare a experienţei umane, printr-o transformare ontologică de la un mod de a fi la un altul. Templul este prin excelenţă un spaţiu sacru, casă a zeilor sau locul unde, simbolic, omul poate comunica, aşadar, cu lumea cealaltă.

Şi ecranul televizorului face posibilă trecerea într-o altă lume, la un alt mod ontologic. Lumea TV nu permite participarea ca subiect personal, cu iniţiativă proprie sau intenţionalitate, ci numai o implicare empatică sau proiectivă în realitatea dată. Este doar o experienţă mentală, a unei minţi desprinse senzorial de lumea fizică, reală. „Darul” pe care ni-l oferă televizorul este de a ne putea împărtăşi empatic din experienţa extraordinară a unor fiinţe care se află dincolo de noi, într-o lume intangibilă. Fiintele acestei lumi nu au consistentă fizică, nu sunt tangibile sau influentabile de către telespectator şi, astfel, prin transcenderea, prin detaşarea lor de spaţiul şi timpul decrepitudinii, ne domină.

Personajele micului ecran, prin necorporalitatea lor, dar şi prin relieful şi aspectul vizual pe care-l au, se încadrează mai curând într-o lume a spiritului, a formelor sau a ideilor, o lume în care numai mintea sau imaginaţia este invitată să participe. Aici pot fi trăite sentimentele de siguranţă, putere şi încredere pe care le inspiră eroii pozitivi, biruitori şi, totodată, fiorul pe care îl produc manifestările forţelor demonice. Este lumea în care se dă lupta binelui cu răul.

Lumea micului ecran, ca o lume total diferită de a noastră, cu alte legi de evolutie, apartinând unui alt spatiu şi timp, poate fi foarte uşor identificată, chiar dacă numai la nivelul unei percepţii inconştiente, arhetipale, cu lumea „celestă” a spiritelor sau a zeilor. Desigur, acest fenomen este cu atât mai accentuat cu cât oamenii se raportează mai mult la „realitatea” TV ca la un model exemplar, în ultimă instanţă mitic. Astfel, televiziunea ca loc în care omul poate comunica simbolic cu lumea cealaltă, ca spaţiu în care se revelează lumea de dincolo poate fi uşor asimilabilă realităţii templului, un templu al unei lumi lipsite tot mai mult de adevăratul templu. Ecranul televizorului devine, în această perspectivă, poarta sau pragul de trecere către o altă realitate. O lume ce transcende realitatea cotidiană, o lume consacrată, ce se impune în conştiinţa oamenilor ca fiind exemplară şi, prin toate acestea, o lume a fiinte lor „celeste”.

3. Ruptura în neomogenitatea spaţiului profan creează centrul prin care se poate comunica cu transcendentul, cu o realitate aflată la un nivel ontologic superior celei reale. În baza acestui reper se fondează „lumea’; făcându-se astfel posibilă orientarea omului în spaţiul existentei; lumea capătă sens şi omul se orientează în ea numai prin prisma spaţiului sacru şi al comunicării cu transcendentul, cu divinitatea. Comunicarea devine posibilă prin intermediul sanctuarului sau templului. Într-un anume fel, se poate spune că această comunicare dă posibilitatea organizării şi transformării lumii în care omul trăieşte după chipul sub care i se arată sau sub care este percepută lumea sacră.

Se situează, oare, realitatea virtuală a micului ecran la un nivel ontologic superior celei reale? Are ea capacitatea de a fonda lumea reală, orientându-l pe om în spatiul existentei? Răspunsul îl primim din partea unor sociologi ca Baudriard, a unor semioticieni ca Eco sau a altor cercetători postmoderni: „Imaginea de pe ecran nu numai că a ajuns să aibă un statut egal cu acela al elementelor din sfera autenticului, dar lumea a ajuns să se împartă în ceea ce este comun (viaţa cotidiană) şi ceea ce este televizat, iar televizorului i se asigură un statut privilegiat?”. Pentru ficţiunea televizată a apărut o nouă denumire, conform cu impactul acesteia, şi anume aceea de hiperrealitate. Simularea realului ajunge mai reală decât realul.

„Cum s-a produs această schimbare ontologică? Cum s-a ajuns să fie împărţită lumea între ceea ce este comun şi ceea ce este televizat, celui de-al doilea acordându-i-se un statut priveligiat? se întreabă Tichi”. Construind o falsă competitie între viata reală şi televizor, industria publicitară înclină neîncetat balanţa în favoarea televizorului. Agenţiile de publicitate îndeamnă permanent publicul să prefere simulacrul, adică ceea ce apare la televizor. Semnificaţia faptului de a fi văzut la televizor a depăşit graniţele comerţului şi a avut ecouri mari în experienţa umană. Dacă lumea de pe ecran este locul unde trebuie să te afli, atunci este inevitabil ca problemele complexe cum ar fi identitatea, experienţa, actiunea să migreze şi ele spre ecranul televizorului şi astfel, în mod inevitabil, statutul acestor fenomene umane va fi influenţat de prezentarea lor la televizor. Pe scurt: televizorul a schimbat relaţia individului cu lumea sa naturală. Astăzi percepem evenimentele în termenii simulării de pe ecran. Altfel spus, trăim prin intermediul televizorului. Celebra propoziţie a lui Descartes „Gândesc deci exist” a fost înlocuită prin „Sunt văzut deci exist”. În acest sens lumea de pe micul ecran ratifică existenţa în lumea reală. Tărâmul televizorului s-a transformat într-o lume în sine.””

Explicaţia lui Tichi este corectă din punct de vedere psihologic sau sociologic, însă fenomenul este, după cum se va observa mai departe, cu mult mai complex. Desigur că mirajul televiziunii a avut o influenţă deosebită în apariţia acestei inversiuni de ordin ontologic, în care realul a ajuns să fie înlocuit cu simulacrul televizual sau cu hiperrealitatea; se pare însă că acest fenomen este, totodată, consecinta unui mod de viată desacralizat, produsul tendintei omului de a identifica spatiul TV cu unul de tip sacru şi realitatea TV cu una mitică. Prea mare este asemănarea dintre structura spatiului sacru şi aceea a lumii televizualului, ca să nu poată apărea această confuzie de natură perceptivă şi cognitivă, pentru ca telespectatorii să nu se implice, într-o modalitate sau perspectivă religioasă în această comunicare.

Oamenii se îmbracă şi se comportă după cum văd la televizor.
Se gândesc la ceea ce televizorul le arată că este mai important, îşi formează orizontul de cultură, simblurile şi valorile în consens cu cele ale televiziunii şi au păreri can tind să se subordoneze opiniei publice formate de televizor. Realiatea TV devine sfera care circumscrie viaţa omului modern sub oate aspectele ei. În societatea contemporană, televiziunea pote fi socotită pe bună dreptate centrul lumii, poate cu mai multă îdreptăţire chiar decât în cazul popoarelor idolatre. Televizorul se dă în centrul vieţii omului contemporan atât ca obicei, ca ritual ccidian, ca ore alocate, cât şi ca reper ideatic comportamental şi exlsential. Pe micul ecran se poate vedea, după cum se sustine în retona programelor TV, tot ceea ce este mai important din cele care sepetrec în lume, esenţialul, iar realitatea formează orizontul de cultură, simblurile şi valorile în consens cu cele ale televiziunii şi au păreri can tind să se subordoneze opiniei publice formate de televizor. Realatea TV devine sfera care circumscrie viaţa omului modern sub oate aspectele ei. În societatea contemporană, televiziunea pote fi socotită pe bună dreptate centrul lumii, poate cu mai multă îdreptăţire chiar decât în cazul popoarelor idolatre. Televizorul se dă în centrul vieţii omului contemporan atât ca obicei, ca ritual ccidian, ca ore alocate, cât şi ca reper ideatic comportamental şi exlsential. Pe micul ecran se poate vedea, după cum se sustine în retona programelor TV, tot ceea ce este mai important din cele care se petrec în lume, esenţialul, iar realitatea TV devine cu fiecare zi îtr-o măsură tot mai mare reperul principal al organizării şi guvc.iării politice şi sociale a lumii.

Oamenii care apar la televizor sunt, în general, priviti cu mai multă atenţie, devenind un fel de mici eroi, chiar pentru cei apropiaţi din familie sau din comunitatea din care provin. Părerilor lor li se acordă mai multă importanţă. La fel, un fapt petrecut în comunitatea noastră şi transmis pe postuile TV devine unul extraordinar, exemplar. Indiferent de importaţa reală a unui eveniment, cu cât i se acordă mai multă atenţie la televizor – timpul alocat pe ecran, audienţa – în mod proportion: creşte importanţa acestuia în conştiinţa publicului. Se ajunge, astfel, la situaţii hilare în care oamenii, care au participat în mod direct la un eveniment regretă că nu I-au văzut la televizor, căci ar fi fat mult mai interesant?

Aşadar, în societatea modernă, televiziunea are în cea mai mare măsură puterea sau autoritatea!e a învesti cu semnificaţie un act real. Şi invers, un fapt însemnat pntru viaţa comunitară, în cazul în care nu apare pe micul ecran, trece neobservat. Acest fenomen arată, încă o dată, că modalitea în care se raportează publicul la televiziune este aceeaşi cu aeea în care se relationează omul religios la sacru, Numai sacrul sa religiosul aveau în societatea tradiţională forţa de a da semnificaţie unui act obişnuit. Mai cu seamă în religiile idolatre, unde magicul este definitoriu, templul, un spatiu prin excelentă sacru, avea capacitatea, precum televizorul astăzi, de a arunca aura magicului, a fascinatoriului asupra tuturor actelor care se petreceau înăuntrul său.

Kubey şi Csikszenitmihaly arată că „televiziunea a devenit un mecanism care conferă sens şi semnificatie unei lumi care, altfel, apare lipsită de semnificaţie. Pentru telespectatorii înrăiti, mass-media creează o redundanţă care amplifică la nesfârşit ceea ce este real şi demn de atenţie şi efort?. Exact acelaşi lucru îl afirmă şi Eliade în legătură cu modul în care sacrul influenţează viaţa omului religios:

„În întinderea omogenă şi nesfârşită, în care nici un reper nu este posibil, în care nici o orientare nu se poate efectua, hierofania dezvăluie un „punct fix” absolut, un Centru. Acesta este semnul purtător de semnificaţie religioasă, ce introduce un element absolut şi pune capăt relativităţii şi confuziei. Ceva ce nu aparţine acestei lumi s-a manifestat apodictic şi astfel indică o orientare şi hotărăşte asupra unei conduite.

4. Distrugerea spaţiului sacru înseamnă întoarcerea la Haos, prin pierderea reperului fundamental al ghidului existential.

Pentru orice telespectator dependent de televizor, reîntoarcerea la viata reală prin eliminarea televizorului creează o stare de anxietate, de nelinişte şi nesiguranţă, duce la pierderea minimului echilibrului. Fără televizor, acest om se plictiseşte, lumea nu-i mai spune atât de mult. Ea apare tot mai opacă şi haotică. Omul nu mai poate să se orienteze cu uşurinţă în ea. „În contrast cu mediul real, care este haotic, imprevizibil şi ostil, experienţa virtuală este ordonată, sigură şi plăcută. Este atât de ordonată, încât multi din cei care utilizează excesiv computerul consideră mediul înconjurător virtual preferabil celui fizic, la fel cum teledependentii pot prefera uneori lumea de pe micul ecran celei reale.

Paradoxul este că lumea imaginilor de la televizor este realmente ea însăşi haotică, un adevărat coşmar, un amestec de trăiri şi senzaţii, de gânduri şi idei. Dar ceea ce i se oferă televizomanului este însuşi sentimentul existentei plenare, o viată iluzorie ca surogat al celei reale. Dependentul de imaginile TV, ca şi celui de drogul halucinogen, îi vine tot mai greu să fie subiectul personal al propriei existente, el nu mai poate decât să se lase dirijat în trăirile lui de „Misterul” ce învăluie hiperrealitatea lumii TV, cel „care se insinuează în lumea omului şi în viata sa, afectându-le neconditionat”.

În viziunea lui Eliade, sacrul pune capăt temeri; provocate de relativitate şi anxietate alimentate de dezorientare, oferă un punct de sprijin absolut. În societatea modernă, după cum s-a putut constata, rolul acestui spaţiu sau semn îl îndeplineşte televizorul. El anulează sentimentul anxietătii, al relativităţii, al nesiguranţei şi dezordinii. Pentru teledependent, viata adevărată a lumii este aceea care se vede la televizor. ,,Am văzut la televizor”, se replică adesea. Prin retorica sa persuasivă de confirmare şi încredinţare, televiziunea ne induce permanent un sentiment de siguranţă. Această stare durează însă numai atâta timp cât ne uităm la televizor, căci după aceasta, deci după vizionare, stările amintite se vor acutiza.

Asumându-şi responsabilitatea de a „crea” lumea pe care a ales să o locuiască, omul religios, observă Eliade, nu cosmeticizează doar haosul, ci sanctifică micul său univers făcându-l să devină asemănător cu lumea zeilor. Profunda nostalgie a omului religios este aceea de a locui într-o „lume divină”, de a avea o casă asemănătoare <<casei zeilor>>. Astfel se explică nevoia omului de televizor, dorinta acestuia de a-şi trăi viata după canoanele fixate de eroii micului ecran, de a avea o casă sau o viaţă asemănătoare cu a acelora sanctificati prin aparitia pe micul ecran.

TIMPUL SACRU

-Timpul sacru este un timp mitic neidentificat cu cel istoric, în care se creează lumea, în care se instituie toate celelalte acte umane fundamentale.
-Timpul sacru poate fi reactualizat, retrăit la nesfârşit prin repetarea rituală a mitului creatiei. A trăi timpul sacru înseamnă a te înveşnici.
-Timpul sacru presupune o ieşire din timpul istoric, conducând, prin participarea la actul creator divin, la o renaştere cu forţe noi.
-Timpul sacru este un timp festiv, sărbătoresc, al înnoirii, prin care omului i se dă posibilitatea unui nou început.

Omul religios distinge două feluri de timp: „Timpul profan, durata temporală obişnuită în care se înscriu actele lipsite de semnificaţie religioasă”, şi timpul sacru, identificat cu timpul creaţiei sau al hierofaniei, timpul în care Dumnezeu a făcut lumea sau în care divinul a intervenit la un moment dat în istoria lumii. Acel timp de demult poate fi reactualizat, retrăit de omul religios prin repetarea rituală a mitului, a actiunii de creare a lumii sau de consacrare a unui act uman oarecare.

Atunci când va fi amintit pe parcursul acestui subcapitol omul religios, citându-l pe Mircea Eliade, nu-l vom include în mod automat şi pe creştin, deoarece în mai multe puncte afirmaţiile care privesc pe omul religios descris în termenii fenomenologiei religiilor nu sunt valabile şi în creştinism.

În fata cercetării ce vizează asemănarea dintre timpul televizualului şi timpul sacru, se ridică o anumită problemă pe care o vom înlătura încă de la început prin clarificarea cadrului în care acest studiu se va desfăşura. Timpul sacru pe care Eliade şi ceilalti cercetători ai religiilor îl găsesc comun în majoritatea religiilor diferă în câteva puncte esentiale de timpul trăit în creştinism. Astfel că multe din afirmaţiile următoare nu sunt valabile şi în creştinism.

„Omul religios se scaldă periodic în timpul mitic şi sacru, regăseşte timpul originii, cel „care nu curge”, deoarece nu ţine de durata temporală profană, constând într-un prezent etern recuperabil la nesfârşit. Timpul sacru însemnă o ieşire, o evadare din timpul istoric prin participarea la act creator divin. Retrăind actele creaţiei sau reiterând actele sau gesturile zeilor, omul religios, prin actul ceremonial (reactualizarea mitului), îşi manifestă, de fapt, dorinta de a participa şi el la viata divinitătii, la experienta cea adevărată, profundă şi esenţială. Timpi în care se desfăşoară acest ritual este considerat sacru, deoarece e se află în afara timpului istoriei profane, căci în acest timp omul comunică prin imitare şi identificare cu zeii săi. Invers, se poate spune că timpul în care omul religios urmăreşte, în gesturile existenţei sale cotidiene, să împlinească acte care decurg, prin asemănare, din cele divine, descrise sau cunoscute prin intermediul mului, cum ar fi ritualul semănatului, al culesului, al vânătorii, se socoteşte a fi un timp îmbogăţit, primenit sau sacru.

Acest comportament privitor la timp, afirmă Eliade, este suficient pentru a-l distinge pe omul religios de omul nereligios: primul refuză să trăiască doar în prezentul istoric; el se străduieşte să găsească un timp sacru care, în anumite privinte poate fi omologat cu veşnicia. Timpul sacru este, prin exelenţă, festiv, sărbătoresc, iar sărbătoarea nu este doar comemorara unui eveniment mitic, ci şi reactualizarea lui. Timpul sărbătoriloeste pentru toate popoarele un timp ceremonial. Este un timp al înnoirii şi, de aceea, face posibilă o anumită detaşare, o eliberare de tensiunile şi problemele trăite în timpul istoric; un timp al reînnoirii, deoarece actul ritual, ca reactualizare a timpului sacru, are această caracteristică de a-l face pe om să trăiască un nou început. De fapt, fiecare sărbătoare celebrează într-un fel chiar o înnoire a timpului istoric.

Cu toate că în nevoia omului religios de a se încadra înr-un timp religios, sacru se poate citi uşor dorinţa acestuia de a se mântui eliberându-se de moartea ce dospeşte în trupul său, îndepărtarea de Dumnezeul Cel Adevărat l-a făcut să-şi piardă reperul şi posibilitatea reală a înveşnicirii, a rnântuirii prin biruinţa morţii în Hristos. Plăsmuirea imaginară a unei realităţi „sacre”, precum se întâmplă în religiile păgâne, şi raportarea la aceasta nu este decât un refugiu, un surogat, o iluzie cu care omul îşi hrăneşte setea de Dumnezeu, setea de infinit.

„În sărbătoare se regăseşte din plin dimensiunea sacră a vieţii, se regăseşte sfintenia existentei umane, care este o creatie divină. În restul timpului rişti mereu să uiţiceea ce este fundamental: că existenta nu este dată de ceea ce numesc modernii Natură, ci este o creatie a lui Dumnezeu. Sărbătorile sacre restituie deopotrivă di- mensiunea sacră a existentei, reamintind felul în care Dumnezeu sau strămoşii mitici l-au creat pe om şi l-au învăţat diverse comportamente sociale şi practice.

Timpul sacru este un timp exemplar, un timp al zeilor, al lumii de dincolo, al veşniciei sau al înveşnicirii. Este un timp în care dispare teama, tensiunea apropierii morţii. Este timpul vieţii plenare deoarece, prin trăire a actului ritual sau prin pătrunderea în acest timp, omul religios simte că se înveşniceşte, hrănindu-se prin participare din timpul celor care nu îmbătrânesc.

Căutarea timpului sacru este, de fapt, căutarea paradisului pierdut sau expresia năzuintei omului de a se înveşnici cumva, de a avea acces la împărăţia cerurilor. Prin pătrunderea în timpul sacru, omul initiază comunicarea cu lumea nevăzută, cu Dumnezeu, aspirând să rămână în aceasta pentru totdeauna. Având în vedere cele expuse anterior, se pot desprinde patru caracteristici fundamentale ale timpului sacru. În cele ce urmează, vom încerca să vedem în ce măsură acestea definesc şi timpul în care se initiază telespectatorul prin vizionarea TV.

TIMPUL ORIGINAR, MITIC ŞI SĂRBĂTORESC AL LUMII MICULUI ECRAN ESTE OMOLOGAT CU VEŞNICIA

– Prin intermediul vizionării TV, telespectatorii se transformă în călători spaţio-temporali şi, astfel, au posibilitatea pătrunderii în timpul subiectiv al „eroilor civilizatori” ai micului ecran. Timpul TV, ca şi cel mitic, este un timp narativ, repetabil (prin reluarea vizionării), discontinuu şi structurat mozaical, un timp diferit de cel istoric sau de acela pe care omul îl percepe şi îl trăieşte în viaţa obişnuită.

– Ca şi timpul mitic, timpul lumii TV poate fi reactualizat oricând în viaţa telespectatorului, prin vizionarea în reluare a unui film sau a unei alte emisiuni. Vizionarea conferă astfel sentimentul înveşnicirii.

– Bătrâni sau tineri, toţi telespectatorii trăiesc empatie pe parcursul vizionării vârsta personajelor de pe micul ecran, precum se întâmplă în cazul reaetualizării timpului mitic.

– Pătrunzând în timpul lumii TV, oamenii uită de grijile, necazurile sau de problemele cotidiene, nu mai conştientizează dureroasa trecere a timpului vieţii, se eliberează de spectrul îmbătrânirii, al lipsei de sens sau de cel al mortii. Vizionarea TV îmbracă un caracter sărbătoresc.

1. Timpul sacru este un timp mitic neidentificat cu cel istoric, în care se creează lumea, în care se instituie toate celelalte acte umane fundamentale.
Primul lucru care poate fi remarcat cu uşurinţă este acela că timpul perceput de-a lungul vizionării TV este diferit de timpul existenţei noastre cotidiene. Johnson foloseşte metafora „călători spatio-ternporali”, pentru a arăta că vizionarea presupune şi o călătorie în timp.
Prin vizionare, pătrundem şi trăim în timpul lumii TV. Percepţia curgerii timpului, fiind un fapt subiectiv, de conştiinţă, atâta vreme cât omul este absorbit, prin vizionarea TV, într-o altă realitate, situată în timpul subiectiv al unei alte existente (timpul eroilor de la televizor), telespectatorul va percepe cu totul altfel trecerea timpului. Prin proiecţie şi identificare devine posibilă trăirea pe durata vizionării TV a timpului subiectiv al personajelor sau evenimentelor de pe micul ecran, cu care a intrat în empatie tele spectatorul.

Curge, oare, acest timp al televiziunii precum cel mitic sau cel sacru, aşa cum este el trăit în diferite religii? În mod evident, timpul televizualului nu este unul cu o desfăşurare continuă, precum cel pe care omul îl percepe în mod obişnuit în viaţa sa; nu este timpul trăit de un subiect uman, timpul care trece şi nu se mai întoarce, acelaşi pentru toţi contemporanii lui. Nu este timpul transformărilor, al devenirii, al îmbătrânirii, al unui prezent care devine trecut; un trecut care se îndepărtează cu fiecare clipă tot mai mult. Timpul televizualului are o structură mozaicală, fiind compus dintr-o mulţime de istorisiri, de fapte desfăşurate în momente diferite. Este un timp discontinuu, în care nu pot fi parcurse şi trăite toate faptele petrecute între două momente diferite. Timpul TV este un timp structurat de creatorii de programe cu scopul de a pune în evidenţă semnificaţia faptului transmis, valoarea faptelor, a trăirilor, mirajul. În lumea televizuală, nu este atât de importantă situarea în timp (ziua, luna, anul) sau durata desfăşurării unui eveniment sau a unui film, ci semnificatia faptelor transmise sau însăşi captivarea telespectatorului în actiunea de pe micul ecran. Este vorba de un timp al naratiunii, dar şi al seducţiei, al trăirilor empatice în interiorul lumii imaginare, şi nu al devenirii ca subiecte personale.

Filmele sau programele ne impun participarea la un timp propriu care, prin reluarea emisiunii, poate fi retrăit de telespectator în chip identic. Nu există nici un alt gest în existenta umană care să poată fi retrăit în acelaşi cadru de timp, în aceeaşi durată. Numai timpul televiziunii ca timp mitic permite aceasta. El oferă repetarea perfectă a timpului mitic sau a realitătii televizuale respective.

Aceasta se întâmplă chiar mai bine decât în cadrul mitului sau al ritualului religios, care poate fi reprodus oricând în istorie, dar în alte condiţii fizice, cu alţi oameni. Prin urmare, timpul lumii TV, ca unul structurat, discontinuu, repetabil (prin intermediul reluărilor), a cărui curgere nu este semnificativă decât pentru desfăşurarea naraţiunii la care telespectatorul este chemat să participe, este diferit de cel istoric. Este prin excelenţă un timp mitic.

Întreaga atmosferă a peisajului televizual, importanţa care se acordă acestei lumi – milioanele de oameni care participă prin vizionare la faptele şi evenimentele transmise – conferă o aură aparte întregii „realităţi” TV, făcând-o cu adevărat mitică, exemplară şi semnificativă pentru istoria lumii reale. Timpul în care se trăieşte dincolo de ecranul televizorului devine mitic sau sacru nu numai prin cele enumerate mai sus, ci prin însuşi faptul că lumea de dincolo aparţine unui spaţiu de tip sacru, astfel că toate concură în a da coerenţă unei percepţii mitice realităţii televizuale.

2. Timpul sacru poate fi reactualizat, retrăit la nesfârşit prin repetarea rituală a mitului creaţiei. A trăi timpul sacru înseamnă a te înveşnici.Oferă timpul trăit de telespectator sentimentul unei înveşniciri, al depăşirii conditiei de fiinte supuse sub vremuri? Trebuie să observăm că realitatea televizualului nu are trecut sau viitor, ci numai un continuu prezent. Este o istorie pe care televizorul o plăsmuieşte şi o poate reproduce de oricâte ori doreşte. Ea s-a consumat, dar poate fi reluată în mod identic, precum în cazul naraţiunilor mitice. Vizionarea aceluiaşi film ne dă, ori de câte ori o reluăm, sentimentul că trăim în prezentul aceleiaşi realităţi. Bătrâni sau tineri, trăim prin identificare, în calitate de telespectatori, vârsta celui de pe micul ecran. Dispunem de tinereţea, agilitatea, puterea sau prospeţimea sa. Uităm o clipă de noi şi visăm. Astfel, televiziunea ne permite pe parcursul vizionării (însă numai pe durata ei) să ne simţim fără vârstă, oarecum nemuritori.

Faptul este, de altfel, caracteristic tuturor fenomenelor de evaziune în imaginar (vis, halucinatii etc.) şi explică însăşi nevoia de a evada sau, în cazul nostru, nevoia de televizor. Practic, ceea ce imaginarul oferă cu „generozitate” pentru câteva clipe este uitarea. Omul uită că este muritor, că fiecare clipă care se scurge îl apropie de moarte. Unii uită de grijile, de durerile, de greutăţile de fiecare zi, de lipsa de sens care se trăieşte atât de intens în lumea noastră desacralizată. Alţii uită de greşelile, de murdăriile sau păcatele săvârşite, uită de datorii şi de presimţirea că odată vor trebui să dea socoteală pentru toate acestea.

Televiziunea, inserându-i pe telespectatori în psiho-rnentalul personajelor de dincolo de ecran, introducându-i în timpul mitic, al înveşnicirii în clipa trăită empatie, este cel mai bun analgezic sau anestezic al simtului realitătii şi al celui al responsabilitătii, şi, practic, un fel de leac pentru a uita că trebuie să ne trăim propria viată.

Timpul TV este un permanent prezent al creaţiei (lumii TV), iar importanţa care se acordă unui fapt, pentru că apare în spaţiul pseudo-sacru al televizorului, face ca actul acela să devină exemplar, semnificativ pentru istorie. El dă, astfel, sens istoriei văzute. Din acest punct de vedere, televiziunea este tehnologia ideală reproducerii mitului.

Acest prezent continuu la care ne cheamă televiziunea este, de fapt, timpul în care omul simte că se înveşniceşte, în sensul că uită de dureroasa trecere a timpului vietii sale. El nu te trimite la altceva, ci te ţine, te revendică numai pentru el. Este şi aceasta o formă de înveşnicire într-un permanent prezent al televiziunii. De fapt, una din caracteristicile televiziunii este, după specialişti, chiar instituirea acestui prezent continuu care ne limitează, ne înrobeşte în limitele sale înguste. În prezentul televizualului este condensată întreaga istorie trecută şi viitoare. El nu lasă timpul reflexiei, ci cheamă doar la a trăi cu intensitate maximă realitatea respectivă. Aceasta este atmosfera dominantă a lumii TV. Filmele, programele de ştiri, toate aparţin numai unui prezent continuu, care oferă siguranţă în interiorul său. Este, de fapt, un timp închis, fără ieşire, pentru că el nu trimite la o depăşire, la o finalitate, la eshatologic, la acţiune din partea minţii şi a trupului, spre devenire reală, spre un anumit sens. Logica, sensul şi desfăşurarea acestui timp aparţin nu lumii reale, ci spaţiului imaginar.

Timpul sacru presupune o ieşire din timpul istoric inducând, prin participarea la actul creator divin, la o renaştere cu forte noi.
Este evident că şi timpul televizual, ca şi cel mitic, este un timp anistoric ce presupune o ieşire din timpul vieţii noastre personale şi al lumii contemporane nouă. Concomitent însă, el prilejieşte o înnoire permanentă a unor trăiri intense, prin empatia cu personajele de pe micul ecran. Este timpul când ne aflăm împreuna cu cei pe care îi apreciem, îi admirăm, cei care ne dau sens, când ne aflăm în centrul atentiei, când participăm la existenta exemplară.sentimentul de care este animat telespectatorul, atunci când se uită la televizor, este acela că trăieşte o altă dimensiune a existenti sale. Se simte mai tânăr sau mai bătrân, ia de la capăt o existenta cu puteri înnoite, împreună cu personajele de pe micul ecran. Este cu adevărat un timp exemplar, căci este puternic, este intens, le umple acele clipe.

4. Timpul sacru este un timp festiv, sărbătoresc al înoirii prin care omului i se dă posibilitatea unui nou început.

De câte ori nu ni s-a întâmplat să ne aşezăm în faţa televizorului seara, după o zi de muncă, cu sentimentul că avem dreptul să ne bucurăm de acest moment festiv pe care ni-l oferă televiziunea? Fie că este un meci de footbal, fie un film pasionant, aşezarea în faţa televizorului îmbracă într-adevăr haina trăirii unui timp sărbătoresc. În urma vizionării însă, lumea ne apare tot mai monotonă, mai tristă, ne simtim goliti şi oarecum indispuşi să constatăm că trebuie să trăim într-o astfel de lume. Cenuşiul cotidianului, grijile, o lume nebuna ne sperie şi ne face să jinduim reîntoarcerea la atmosfera perpetua sărbatorească (distractivă) a micului ecran, la siguranţa unei existente în care poţi avea totul – bogăţie, putere, forţă, strălucire etc- fie si numai în mod iluzoriu.

MITUL

– Mitul povesteşte un episod din viaţa zeilor sau a eroilor civilizatori, dezvăluie modul înare aceştia ar fi creat lumea sau în care au instituit un comportament anume.

– Acţiunea ritului, petrece în timpul şi în spaţiul sacru, iar prin intermediul său, este fundmentată existenţa omului „religios” (a idolatrului în speţă), comprtamentlul şi mentalităţile sale.

-Reactualizrea muturilor în viaţa omului „religios” prin actul ritual, este mijlocul prin care acesta comunică cu zeii săi. Prin participarea la existenţa mitică prin mitul zeilor, se dobândeşte sentimentul unei trăiri intense, plenare, al împlinirii şi al realizării.

Mitul pvestete o faptă de demult, de la începutul timpului şi crearea lui, cea ce zeii sau fiinţele divine au făcut la crearea timpului. El proclamă apariţia unei noi situaţii cosmice. Este povestea noii creatii: se povesteşte cum s-au săvârşit lucrurile, aşa cum au început să fie. Odata spus sau revelat, mitul devine adevăr absolut, de necontestat. „Este aşa pentru că se spune (n.n. spune mitul) că este aşa”, declară eschimoşii netsilik.

Iruptia sacrului în lume, povestită de mit, întemeiază cu adevărat lumea!”. Fiecare mit arată cum a început să existe o realitate, fie ea o realitate totală, Cosmosul, sau chiar un fragment: o insulă, o specie vegetală, o instituţie umană. Narând cum au început să apară lucrurile, ele sunt explicate şi se răspunde indirect la întrebarea „de ce „au început să existe. Acest „de ce” este mereu parţial conţinut în „cum” şi aceasta pentru simplul motiv că, povestind cum s-a născut un lucru, se dezvăluie irumperea sacrului în Lume, cauză ultimă a oricărei existente reale.

Sunt mituri care vorbesc despre fertilitatea pământului şi care fondează comportamentul agricultorilor; mituri care istorisesc cum un personaj sacru a fundamentat pescuitul şi navigaţia, şi acestea vor fi model pentru pescari şi navigatori etc. Omul religios se străduieşte permanent să reactualizeze în propria viaţă miturile, să se apropie, astfel, de zei şi să participe la Fiintă. Prin aceasta, mitul „devine modelul exemplar al tuturor activităţilor umane: el este singurul în măsură să dezvăluie realul, supraabundenţa, eficienta. Toate actele umane ajung astfel să fie modelate prin intermediul mitului.

Întemeind această analiză pe criteriile cele mai generale de identificare a fenomenului de tip religios, nu dorim să se înţeleagă faptul că susţinem relativismul religios de tip nihilist, care spune că toate religiile sunt la fel de bune, căci duc către acelaşi Dumnezeu. În acelaşi timp, recunoaştem însă că fragmente ale revelaţiei primordiale s-au păstrat în cele mai multe din religiile lumii, sub formă de arhetipuri sau structuri ale actului religios. Caracterul ritual sau mitul ca naraţiune a actului creator sau a faptelor exemplare, demne de reactualizat în viata noastră este un astfel de element. Că el a fost schimonosit adesea până la desfigurare este cu totul altceva. Oricum, actul ritual de actualizare a miturilor în viata oamenilor sau a comunităţilor umane exprimă această dorinţă a omului de a se pune în acord cu Creatorul lumii, de a participa la realul profund, la transcendenţă, reprezintă dorinta omului de a se elibera de conditia profană a existentei, de vremelnicie, în căutarea veşniciei şi a absolutului. Este: practic, o nesfârşită sete de fiinţă, de comunicare cu Părintele ceresc, cu rudele sale de sus, o anumită nostalgie a paradisului pierdut.

1. Mitul este o acţiune exemplară prin care se creează lumea, se generează arhetipurile, modelele tuturor actelor umane fundamentale;

2. El s-a petrecut undeva în timpul sacru: illo tempare;

3. Se revelează în istorie şi devine din acel moment adevăr absolut, cu putere modelatoare pentru comportamentul omlui pe care îl vizează;

4. Numai pe măsura participării la existenţa mitică, prin imitarea comportamentului zeilor, omul religios se menţine în sacru şi, prin urmare, în realitate;

5. Datorită reactualizării miturilor, a gesturilor divine în existenţa cosmosului, lumea este reînnoită şi sanctificată prin comunicarea cu zeii şi cu sacrul.

LUMEA TV CA REALITATE MITICĂ

– Mitul este prezent în majoritatea genurilor de emisiuni TV.

– Oamenii se raportează la lumea TV, ca la o realitate mitică.

– Televiziunea se foloseşte de mit, de autoritatea sa, pentru determinarea comportamentelor şi a mentalităţilor, în următoarele modalităţi: a) instrument al manipulării politice; b) mijloc al formării identităţilor (a consumatorul ideal).

Literatura referitoare la televiziune – ca instituţie creatoare de noi mitologii (care se foloseşte de mit pentru a modela mai uşor gândirea şi comportamentul uman) este foarte bogată. Unii se referă la motivele mitice pe care le propune filmografia – lupta dintre erou şi monstru, bătălia şi încercările iniţiatice, figurile şi imaginile exemplare, tânăra fată, eroul, peisajul paradisiac, infernul etc.”? Alţii demonstrează caracterul ritual, chiar mitic al construcţiei ştirilor, care mai mult dramatizează, apelând la emotional, la trăiri subiective ritualice, decât informează. Ştirile, spune P. Dahlgren, sunt structurate sau prezentate în „modalităţi care sunt simbolice, rituale, în ultimă instanţă mitice, iar nu informationale. Jean Baudrillard insistă mult pe miturile consumatoriste, pe mitul american. Sunt, de asemenea, descifrate de diferiti sociologi miturile folosite în reflectarea televizuală a conflictelor politice sau a războaielor. Miturile instituite de vedete ale zilei, actori, eroi populari etc.

Mitul este prezent în majoritatea genurilor de emisiuni TV. Cu toate că foarte puţini sunt conştienţi de acest lucru, cei mai mulţi oameni sunt astăzi influentati în înţelegerea mesajului televiziunii, în gândire şi comportament, în întregul mod de viată prin împărtăşirea simbolică din miturile TV, prin participarea rituală la actul televizual.

Televiziunea se foloseşte de mituri în două modalităţi diferite: pe de o parte, vrând să favorizeze înţelesul pe care doreşte să-i confere unui fenomen, îl încadrează pe acesta într-o structură mitică. Pe de altă parte, prin autoritatea televiziunii, apelându-se la gândirea mitică (simboluri şi arhetipuri), se impun noi mituri în conştiinţa colectivităţii, mituri în care se află concentrat codul de valori şi de comportament al omului modern.

Care sunt motivele pentru care lumea TV poate fi uşor asimilată cu o realitate mitică ce conferă un caracter ritual actului vizionării?

1. Oamenii, faptele şi lucrurile, prin apariţia pe micului ecran, sunt încadrate într-un spaţiu şi timp ale căror caracteristici sunt similare cu cele ale spaţiului şi timpului sacru.

2. Lumea TV ne transcende, este dincolo de noi, este intangibilă .

3. Caracterul public al televiziunii favorizează, în mod deosebit, impunerea lumii TV în conştiinţa oamenilor ca o realitate cu caracter mitic. Actul urmăririi unui meci, de exemplu, este împărtăşit de milioane de oameni simultan. Această participare colectivă, chiar dacă numai într-un mod virtual, la acelaşi eveniment mediatic are un efect puternic, copleşeşte şi dă evenimentului respectiv o semnificaţie proporţională cu audienţa pe care o are, deşi, în realitate, faptul mediatizat poate fi lipsit de importantă. Aparitia pe micui ecran conferă valoare, creşte importanţa şi relieful oricărui act, oricât de nesemnificativ ar fi, căci, se subânţelege că, dacă nu ar fi atât de important, nu s-ar afla în atentia atâtor oameni.

Este, de fapt, un cerc vicios; un eveniment tocmai pentru că este urmărit de mulţi se vădeşte ca fiind important, ceea ce-l face să fie urmărit de mult mai mulţi oameni. Recunoaşterea publică dă relief, poate face ca un fapt minor să pătrundă în conştiinţa colectivă, îndreptăţindu-l prin aceasta să devină un reper comunitar. În general, televiziunea încearcă să dovedească prin orice mijloc importanţa faptelor prezentate.

4. Legătura strânsă cu televizorul, dependenţa de mesajele şi imaginile sale, pentru satisfacerea nevoii de divertisment, de orientare, de informare etc. îl face pe om să se situeze tot mai mult într-o postură „filială”, într-un raport de subordonare şi de dependenţă faţă de autoritatea televiziunii. Aceasta devine un părinte care dă copiilor săi tot ceea ce au nevoie, satisfăcându-Ie de la micile plăceri ale divertismentului până la nevoile mai înalte ale definirii identităţii, socializării sau nevoii de a comunica, cu condiţia de a fi urmărit cu docilitate.

5. La autoritatea televiziunii, dar şi la caracterul său ritual, contribuie, de asemenea, ritmicitatea şi durata în timp pe care se manifestă acest obicei în viaţa omului modern, Câteva ore de vizionare, acordate zilnic de o mare parte a populaţiei pe parcursul zecilor de ani, este un obicei a cărui frecvenţă şi durată mai poate fi întâlnită doar în situaţia actului religios. Şi în acest caz, numai cei mai râvnitori ajung, în mod obişnuit, ca, în contextul vieţii cotidiene, să acorde câteva ore rugăciunii sau slujbelor Bisericii.

7. Însuşi actul vizionării, ca atitudine fizică (organizare a spaţiului în care se desfăşoară vizionarea) şi mentală, este asemănător cu unul ritual. Telespectatorii se aşază la câtiva metri de televizor, în linişte, în general, într-o cameră semiîntunecoasă. Mesajul TV domină întreaga atmosferă. Spectatorii (adepţii) sunt ascultători şi atenti. Alte activităti desfăşurate în acest timp sunt mai putin probabile. Însuşi spaţiul camerei este organizat (dispunerea lucrurilor şi a oamenilor) în funcţie de televizor. Televizorul este pus astfel încât să poată fi privit de cât mai mulţi şi din poziţii cât mai comode. Adică, o activitate obişnuită desfăşurată în spatiul respectiv să aibă loc aproape automat cu faţa la televizor. Dar orientarea strictă a unei activităti într-o anumită directie se întâlneşte numai în realitatea religioasă. Spaţiul profan este omogen şi uniform, el nu are direcţii privilegiate. Pentru omul religios însă, locul unde Se revelează Dumnezeu structurează întregul spaţiu. Creştinul se închină către răsărit, mahomedanii se întorc cu faţa către Mecca. În toate religiile care au temple şi altare, ritualul religios se desfăşoară cu faţa îndreptată către altar. Pentru un creştin obişnuit în casa lui, rugăciunile şi le face în fata icoanei – chipul Mântuitorului sau al Maicii Domnului sau către răsărit.

8. Dincolo de acest cadru al desfăşurării vizionării TV, care favorizează o receptare ritualică a mesajului, chiar mesajul în sine are în mod preponderent o structură mitică, şi nu raţională, din următoarele motive:

a) Forma de prezentare a întregului conţinut al programelor TV este una dramatică. Punând accentul pe naratiune, pe impresia emotională, mai mult decât pe mesajul discursiv, rational, continutul programelor de televiziune se aseamănă mult sau este uşor asimilabil actualizării narative, dramatice a mitului.

b) Retorica implicită sau explicită ce caracterizează toate genurile TV ne sugerează că tot ceea ce ni se oferă spre vizionare poartă pecetea extraordinarului, este o lume exemplară. „Noi vă furnizăm adevărul, esenţa, noi deţinem controlul absolut al tuturor situatiilor, cheia, explicatia, puterea şi siguranta”, se afirmă cu subînteles în tot ce apare pe micul ecran.

Toate acestea fac ca lumea televiziunii să dobândească o uriaşă forţă de persuasiune şi insinuare în conştiinţa telespectatorilor, „afectându-le viaţa în mod neconditionat, la fel cum se întâmplă în cazul Misterului. Numai mitul sau actul religios au mai avut, în istorie, o fortă de influentare, de unificare şi de omogenizare similară televiziunii. Altfel spus, televiziunea reuşeşte să se instituie ca putere modelatoare asupra comportamentului uman, jucând un rol , esenţial în societatea modernă, tocmai pentru că lumea la care ne invită să participăm prin vizionare este o realitate cu importante valenţe mitice. „Televiziunea a devenit, spune M. Constantinescu, standardul prin care este judecată, ordonată şi înteleasă lumea non-televizată (realitatea cotidiană), transformându-se într-un soi de limbaj specializat care furnizează termenii prin care fenomenele non-televizate pot căpăta sernnificatie”

MITUL CA INSTRUMENT POLITIC

Televiziunea se foloseşte de mituri în primul rând pentru a facilita sau eficientiza transmiterea înţelesului pe care creatorii de programe intentionează să-l inoculeze în mintile telespectatorilor.

Transmisiunile în direct, comentariile şi chiar modul în care sunt structurate conflagratiile sau războaiele pe micului ecran îmbracă un caracter mitic. Ignacio Ramonet, spre exemplu, identifică în contextul transmisiunilor TV ale războiului din Golf (anul 1991) trei mituri sau trei obiecte cu forme precis determinate, care au căpătat aspecte de mit: masca de gaze, avionul nedetectabil şi rachetele Patriot. Iată cum au fost structurate două dintre principalele mituri care au animat mediatizarea războiului din Golf.

Masca de gaze, „imagine apărută ca din adâncul temerilor noastre, îi dă aceluia care o poartă un chip de hymenoptera, de insectă ameninţătoare cu ochi mari şi rotunzi, şi gura filtru. Aminteşte mai ales de obsesia arhaică a unui mort invizibil şi inodor'”:”. Masca de gaze simboliza „ameninţarea cu anularea omului nou pe care să-l trimită spre latura tulbure a mulţimilor fără chip, fără vointă”!”. Văzând mulţimile de soldaţi cu măşti de gaze pe faţă, se sugera grozăvia depersonalizării pe care o aduce dictatura. Saddam Hussein devenea monstrul care creează această stare de lucruri. Portul măştii de gaze datorat arnenintării regimului lui Saddam Hussein sugerează ameninţarea pe care o prezintă orice regim dictatorial.

Al doilea obiect este bombardierul American F117, numit „nedetectabilul”, o pasăre ciudată care stârneşte un fior profund. Este venită parcă din altă lume, fantastică şi misterioasă. Secretul acestei păsări de metal este că nu poate fi detectată. Invizibilul, spune Ignacio Ramonet, incarnează aici un mit mai vechi, precum Ulisse. Simbolul acestei invizibilităti „este speranta inconştientă a cetăteanului mai supravegheat ca niciodată în societatea noastră liberă de a deveni la rândul lui invizibil, ca o fantomă, un suflet, un spirit şi în acelaşi timp material ca o fiinţă vie”.

Nu ne vom îndepărta încă de zona mitologiei politicului, pentru a observa un alt aspect important al funcţiei mitice a televiziunii.


Virgiliu Gheorghe – Fata nevazuta a televizorului vol. II – Revrajirea lumii  sau de ce nu mai vrem sa ne desprindem de televizor

Read Full Post »

Motto: „Ca şi cel care se prinde de umbră şi aleargă după vânt, asa este si cel care crede visurilor. Căci pe multi i-au înselat visele şi au căzut cei ce au nădăjduit în ele. De la diavol ce poţi scoate curat? Şi din minciună ce poţi scoate adevărat?” (Sirah 34:2-4).

În Vechiul si în Noul Testament, avem ci multime de mărturii temeinice care ne dovedesc că, Dumnezeu pedepseşte cu mare urgie pe cei care se ocupă de „vorbirea cu morţii”. În Biblie întâlnim aceste sfinte cuvinte: „Umblăm prin credinţă, iar nu prin vedere” (2 Corinteni 5:7). Dracii cei iscoditori învaţă pe oamenii asemenea lor, să nu fie mulţumiţi cu învăţătura Mântuitorului şi a Apostolilor săi, ci să voiască să vadă cu ochii lor, în chip simţit, cele ce trebuie lăsate de fapt pe seama credinţei. Astfel, dând crezare acelor năluciri drăceşti, ei ajung să se depărteze de Dumnezeu. Iată un exemplu foarte clar:

Lângă Craiova, în comuna Cioroiaşi, există o femeie despre care se spune că, prin ea , putem vorbi cu cei morţi din neamurile noastre. Să vă explic cum ne înşală: La ea a mers cineva care dorea să vorbească cu bunicul lui. A apucat-o de degetul mic, femeia a căzut în transă şi a auzit prin gura ei exact vocea bunicului sau o grozăvie! Bunicul i-a spus:

,,- Te rog să mergi în grădina casei unde am locuit, să sapi la rădăcina nucului, unde vei găsi într-o cutie un ceas de aur, pe care te rog să-l duci unchinlui tău, căci eu i l-am furat, şi din cauza asta nu am odihnă aici unde sunt”. A mers nepotul, a săpat, şi aflând ceasul l-a înapoiat păgubaşului. Iată cum ne amăgesc dracii: dacă azi există oameni care imită perfect pe Amza Pelea, Elvis Presley etc., cu atât mai mult diavolul, ce „se poate preface şi în înger de lumină” (2 Corinteni II: 14), a putut imita vocea bunicului. Aparent a făcut un bine, dar l-a făcut pentru a ne înşela, adică a fost restituit ceasul, pe care chiar el, diavolul, îl îndemnase pe bunic să-l fure şă să-l ascundă. Oamenii auzind toate acestea, sunt înşelaţi şi vin tot mai mulţi să vorbească cu  diavolul. Să nu vă lăsaţi înşelaţi sa mergeţi acolo, căci cei care vă îndeamnă: Sunt călăuze oarbe orbilor; şă dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea in groapă”(Matei 15:14).

Să luăm bine aminte la această lucrare drăcească, căci Dumnezeu ne-a poruncit în Vechiul Testament:

„Să nu alergaţi la cei ce vorbesc cu morţii, la vrăjitori să nu umblaţi, să nu vă întinaţi  cu ei” (Levitic 19:31). Şi iarăşi: ,,Barbatul sau femeia de vor chema morţii sau de vor vrăji, să moară neapărat; cu pietre să fie ucişi” (Levitic 20:21).

Noi nu avem nevoie să comunicăm cu morţii, deoarece Dumnezeu ne-a descoperit tot ce a ştiut că ne este de folos pentru mântuirea noastră. De aceea şi dumnezeiescul Ioan Evanghelistul ne atrage atenţia să fim cu mare grijă şi să nu credem uşor oricărui duh, zicând: „Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci ispitiţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu” (1 Ioan 4: 1-3).

Nimeni dintre oameni nu poate obliga un suflet să vină la chemarea sa din Rai, căci, după cum bine ştim: „Sufletele drepţilor sunt in mâna lui Dumnezeu” (Sirah 3: 1). Tot aşa şi sufletele celor răi şi păcătoşi sunt supravegheate de puterea lui Dumnezeu care zice: „Am fost mort şi iată sunt viu, în vecii vecilor şi am cheile morţii şi ale iadului”. (Apocalipsa 1: 17-18).

De mare importanţă în acest sens sunt cuvintele sfinte ale Domnului Iisus Hristos, ce ne spune în pilda cu bogatul şi săracul Lazăr, ajunşi după moarte unul în iad, iar celălalt în Rai: „Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întarit prapastie mare. ca cei care voiesc sa treaca de aici la voi sa nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi”(Luca 16:26).

Avem exemplu în Vechiul Testament, pe regele Saul care a chemat sufletul lui Samuil la vrăjitoarea din Endor ( Împăraţi 2:8). Da, Saul a vorbit, dar cu „cel părut Samuil”, adică cu diavolul ce a imitat vocea lui Samuil. Pedeapsa lui pentru nelegiuirea vorbirii cu morţii o arată Sfânta Scriptură: „Aşa a murit Saul peutru nelegiuirea pe care o făcuse înaintea Domnului, pentru că n-a păzit cuvântul Lui şi pentru că a întrebat şi a cercetat o vrăjitoare şi nu a cercetat pe Domnul Dumnezeu. De aceea a şi fost el omorât şi domnia lui a fost dată lui David, fiul lui Iesei” (1 Parilalipomena 13: 14). Aşadar, cine vrea, să meargă la spiritism, vrăjitori, ghicitori, descântători, să aştepte de la Dumnezeu, urgie şi pedeapsă asemenea lui Saul. “ Nu se cuvine oare poporului sa alerge la Dumnezeul său? Sa întrebe pe morţi pentru soarta celor vii?” (Isaia 8:19-20).

Într-o zi am întâlnit o doamnă, de la care am aflat, că are o fetită în vârstă de 5 anisori pe care încă nu o botezase. Desigur că, imediat am întrebat-o: „Doamnă cum de nu aţi botezat-o la 6 săptămâni, după rânduiala Sfintei Biserici Ortodoxe?” Şi dânsa mi-a răspuns:

„Părinte, la două săptămâni dnpă ce am născut-o, mi s-a arătat în vis, înconjurat de mii de îngeri strălucitori, chiar Dumnezeu, care mi-a spus pe un ton poruncitor: „Să nu-ţi botezi copila, căci dacă faci aşa ceva, va muri imediat!”  Şi atunci, de teamă că-mi va muri fetiţa, n-am botezat-o”. Am îndemnat-o să vină cu fetiţa s-o botezăm cât mai repede posibil, fiindcă acel vis a fost de la diavol. Dumnezeu ne-a poruncit cu totul altceva în Biblie: „DREPT ACEEA, MERGETI SI ÎNVÂTATI TOATE NEAMURILE, BOTEZĂNDU-LE ÎN NUMELE TATALUI SI AL FIULUI SI AL SFANTULUI DUH” (Matei 28:19). Este foarte clar că, în acel vis, porunca a dat-o amăgitorul-diavol, ce astepta cu nerăbdare să se întâmple să moară fetita si să-i ia sufletul, fiindcă: „De nu se va naste cineva din apă si din Duh, nu va putea să intre împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:5).

Uneori se poate întâmpla ca visele să se adeverească sau să aibă legătură cu ceea ce urmează să se întâmple în ziua următoare. Iată un exemplu:

Se poate întâmpla ca, exact ce visăm noaptea să ni se întâmple a doua zi. Iata cum se întâmplă: de exemplu eu îi spun soţiei mele: „Poimâine am zi liberă de la servici. Mă duc s-o văd pe sora mea, pe care n-am mai văzut-o de multă vreme, căci mi-e dor de ea. Mă urc în tren în seara asta şi mâine dimineaţă la ora 7 sunt la ea acasă, în clipa în care eu spun ce vreau să fac, mă aude soţia mea, dar în acelaşi timp mă aude şi Dumnezeu şi diavolul. Diavolul merge la sora mea, şi chiar în noaptea în care călătoresc cu trenul, îi dă un vis arătându-i un ceas ce arată ora 7, şi mă vede pe mine plimbându-mă prin casa ei. După încă câteva ore de somn, cineva sună la uşă … Cine era acolo în prag? Eram eu, care cu bucurie îmi îmbrăţişam sora. Aşa ne păcăleşte diavolul prin vise, însă Dumnezen ne-a avertizat: „De la diavol ce poti scoate curat? Si din minciună ce poti scoate adevărat?” (Sirah 34:4). 

Vedenie de am avea, să nu o primim, din două motive: mai întâi, pentru că nu putem şti cu siguranţă dacă este de la Dumnezeu sau de la diavol, şi apoi din smerenie, pentru că trebuie să ne socotim prea păcătoşi să vină Dumnezeu să se arate nouă. Dacă respingem vedenia, chiar de-ar fi de la Dumnezeu, El nu se supără pe noi căci ştie că nu avem capacitatea de a discerne, de a alege.

Să luăm aminte la următoarea pildă, pentru u înţelege mai bine cele spuse mai sus: ,,0 slugă este chemată noaptea la poarta curţii stăpânului său, după o lipsă îndelungată, dar ea, necunoscându-l precis, nu-l deschide uşa, că se teme ca nu cumva înşelându-se cu asemănarea glasului, să deschidă chiar hoţului. Stăpânul şi Domnul nu numai că nu se supără pe slugă când se face ziuă, că o va în vrednici de multe laude” (Filocalia Volumul 1, pagina 348).

Vedeniile sunt deci, nişte arătări primite aievea, de către ochiul minţii, fie în stare de funcţionare normală a somnului, fie în somn deplin, sau numai pe jumătate, fie în stare de răpire sau uimire.

Despre vedenii avem învătătură în Pateric: „Un bătrân oarecare, sezând în chilie si nevoindu-se pentru mântuirea sa, vedea aievea un drac şi-l ocăra pe el. Iar diavolul, văzând că de multe ori este ocărât de acel bătrân, i s-a arătat lui zăcând: „Eu sunt Hristos!”, iar bătrânul văzându-l si-a închis ochii. Zisu-i-a lui diavolul: „Pentru ce-ti închizi ochii? Uită-te si mă vezi, căci eu sunt Hristos!”. Răspunsu-i-a lui bătrânul: „Eu nu pot să văd pe Hristos în lumea aceasta”. Acestea auzindu-l diavolul, s-a făcut nevăzut” (Pateric egiptean, capitolul 8).

Un frate zicea că i s-a arătat într-o noapte diavolul, în chip de înger luminat şi i-a zis: „Eu sunt Arhanghelul Gavriil si sunt trimis la tine să-ti aduc veste bună!”. Iar fratele i-a răspuns: „Vezi, poate eşti trimis la altul, pentru că eu sunt om păcătos şl nu sunt vrednic să văd înger al luminii” . Zicând acestea, a pierit îndată vicleanul şi s-a făcut nevăzut (Patericul egiptean, pagina 318).

Preot Ioan

Read Full Post »

Read Full Post »

14. Semne înainte mergătoare lui Antihrist al Apostazia

Un semn caracteristic care avertizează despre venirea amăgitorului este apostazia generală a oamenilor de la credinţa în Dumnezeu, după cum ne asigură Sfântul Apostol Pavel. „Să nu va amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va veni până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă … ” (II Tesaloniceni 2,3). Când lumea se va lepăda de Dumnezeu, atunci va veni Antihrist. Se va înfăţişa, aşadar, în mijlocul unui climat anarhic, păcătos şi ateu. Atunci „se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării” (II Tesalonlceni 2,3), zice Sfântul Apostol Pavel. Apoi firesc va urma a doua venire a Domnului, care se va petrece la puţin timp după venirea lui Antihrist, când va predomina cea mai rea lepădare de dezastroase.

Numai sfinţenia, a fiecăruia în parte, ea singură, este scăpare din această capcană a lui satana. Spovedania deasă la preot, facerea canonului, rugăciunea neîncetată, împărtăşirea cu Sfintele Taine, cel mai des la patruzeci de zile şi cel mai rar la patruzeci de zile, de nelipsit de la Sfântul Maslu, de la Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Luaţi aminte, nu care cumva să deznădăjduiţi, că vin vremuri când credinţa tuturor creştinilor ortodocşi (indiferent că e arhiereu, preot, călugăr sau mirean), va fi probată foarte dur. Acum se va da pe fată credinta fiecăruia. (Părintele Iustin Pârvu, Mănăstirea Sfintii Arhangheli Mihail şi Gavriil, Petru Vodă – Neamt)

Vezi cu câtă mizerie morala şi cu câtă impertinenţă se predă în clasele primare despre păcatele trupeştl precum că ele nu sunt păcate. Se face o educaţie a curviei încă din clasele primare, pregătindu-se astfel generaţia lepădării de Dumnezeu si viitoarele slugi ale lui antihrist, şi aceasta mai ales find profesori de biologie. Ţelul şi rostul şcolii de astăzi este acela de a-i ispiti pe copii către toate patimile şi nu oricum, ci înfăţişâdu-le drept “fapte bune”, umaniste! Aceasta nu înseamna nimic altceva decât dezrădăcinarea pedagogică din sufletul miciilor botezaţi a conştiinţei păcatului. Pentru a desfiinţa amintirea păcatului, trebuie mai întâi desfiinţat din cugetul omenesc Ziditorul a toate, dar şi însusi omul ca om! Vezi toată învăţătura lui Darwin precum că omul se trage din maimuţă.

Şcoala de astăzi propovaduiete învăţătura celor pe care frica morţii îi ţine în robie toată viaţa [robia păcatului (Evrei 2,15). Noi însă ştim, sau ar trebui să ştim si să nu uităm ca nu aceasta este adevărata „viaţă”, căci pentru (noi) viaţă este Hristos şi moartea un câştig (Filipeni 1,21). Fără Hristos toată petrecerea omului, aici pe pământ, este moarte, după.cuvântul Evanghelistului: întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor (Ioan 1,4). „Viata” nu e decât viaţa veşnică întru Hristos.

La noi, lupta împotriva zămislirii şi ispitirea copiilor către împreunările nefireşti este abia la început, faţă de ţările europene „evoluate” .

Astfel, în şcolile englezeşti nu se mai predanisesc drept „tehnici anticoncepţionale” prezervativul şi calendarul , ci gomoria şi sodomia, prin care – pasmite s-ar „stăpâni rata sarcinilor la adolescente, care e cea mai mare din Europa Ocidentală”! (De ce nu trebuie ele să nască se va lămuri din cele ce urmează.)

Fireşte că de această lucrare pedagogic-radicală se ocupă Departamentele pentru Sănatate şi Educaţie ale guvernului. Acestea au uneltit un plan – numit “A pause” („O oprire,”), pus în lucrare la Universitatea din Exeter care urmăreşte „antrenarea” profesorilor de şcoală medie, pentn a fi ” în stare să-i înveţe pe elevii sub 16 ani să se „oprească” de la „sexul-total” (împreunarea firească) şi să practice „sexul oral” şi „anal”, numite în fariseica limbă „civilizată” – francmasonică “nivele de intimitate”!

Satana ne expune sfaturile zilnic în orele nopţii, probabil pentru că „toată corupţia care se săvărşeşte urăşte Lumina”, după cum zice Sfânta Scriptură.

Iată şi un exemplu deosebit al apostaziei nemaivăzute şi fără limită a omenirii şi a comportării ei cea împotriva lui Dumnezeu. Iată acţiunile europenilor, care acceptă elocvent omul cu un caracter trist şi decăzut, vrednic de plâns.

Homosexualitatea este recunoscută oficial în Anglia şi în alte state; mai mult, în unele state sunt celebrate şi căsătorii de acest gen de către pastori şi preoţi. Încă şi nudismul se răspândeşte printre oameni.

 Acelaşi fapt trist se constată şi în România unde se înfiinţează fel de fel de „asociaţii ale minorităţilor sexuale”, care organizează mitinguri şi protestează în faţă guvernului că nu au drepturi. Cer libertate în numele „drepturilor omului”. Pentru ei nu mai contează poruncile lui Dumnezeu, ci „drepturile omului”, dreptul de a te răzvrăti împotriva lui Dumnezeu. Nu suntem primiţi în Consiliul Europei pentru că mai păzim încă poruncile lui Dumnezeu. Dar mai bine prigoniţi aici de oameni, decât să ne despărţim de Dumnezeu şi în veşnicie.

De asemenea cinematografia, teatrul şi toată presa, în afară de puţine cazuri, sunt puse în slujba diavolului şi ale înainte mergătorilor lui Antihrist.

Pornografia şi presa atee este mobilizată în lupta pentru predominarea răului, pierderii obiceiurilor şi limitarea rezistenţei morale a individului. Asociaţiile homosexualilor şi a tuturor genurilor anormale răsar peste tot ca ciupercile.” Legalizarea preacurviei şi a avortului este împotriva poruncilor dumnezeieşti şi inumanitatea acestei legalizări este privită ca retrogradă, necivilizată. înapoiată şi ca inaplicabilă social. Mai mult, în Anglia s-a mers până acolo încât s-a propus un proiect de lege care să acorde dreptul la legături incestuase, între părinţi şi copii şi între fraţi!

lncestul, perversiunile, anomaliile, practicile oribile, condamnate de Sfânta Scriptură, astăzi au devenit recunoscute prin lege. Omul decăzut al vremurilor noastre strigă pe străzi pentru legalizarea tuturor practicilor, dovedind real cât de orb şi conştiincios slujeşte satanei.

Un fenomen îngrozitor care mobilizează pe atei îl constituie şi organizaţiile satanice ale masoneriei.

Este un fenomen rar ca un om din zilele noastre să nu aparţină acestei organizaţii. În zilele noastre, ale abundenţei de democraţie, din nefericire există oameni, presupuşi serioşi, care să-şi vândă sufletul satanei şi care să se oblige să slujească într-o organizaţie secretă, antisocială şi anti democratică, căreia nu i se cunosc secretele.

Alt paradox al zilelor noastre este satanismul. Lepădarea desăvărşită a măştii. Aşadar exact adorarea satanei cu taine, ceremonii, lăcaşuri de închinare etc. Sataniştii sunt astăzi în număr de milioane. Şi aceştia se află în ţările „civilizate”.

Culmea neruşinării şi a apostaziei care caracterizează masele de oameni, astăzi este acceptată şi în Grecia. Nu englezul, nici americanul, ci grecul ortodox acceptă să i se spună că descinde din maimuţă, decât să creadă că este făcut după chipul lui Dumnezeu. Mai mult, această teorie neghioabă este predată şi în şcoli copiilor noştri (şi la români; n. ed.). Astfel scopul antihriştilor este depărtarea creştinilor de Dumnezeu, fiindcă oamenii chiar dacă au cunoscut pe Hristos, „au iubit întunericul mai mult decât Lumina” (Ioan 3,19).

Profeţiile scrise confirmându-se în zilele noastre, noi tragem alarma. În zilele din urmă dragostea se va răci, „Iubirea multora se va răci” (Matei 24, 12), zice Sfânta Scriptură; într-adevăr, astăzi ura a pus stăpânire pe omenire. Omul s-a închis în cochilia sa, nu se mai încrede în nimeni, consideră pe vecinul său duşman, ca pe cineva care va uzurpa interesul său. Dar mânia nu se foloseşte numai în apărare, ci mai mult în distrugerea omeniei, semănând dezastru şi distrugere cu arme distrugătoare, de nimicire în masă.

Pentru prima oară, omul a simţit ameninţarea unui dezastru general, fără ca să poată să se opună. Omul pregăteşte distrugerea sa în cadrul general al apostaziei care se pune în mişcare în vremurile din urmă.

Dragostea duhovnicească s-a răcit. Şi nu numai a laicilor, ci şi a clericilor, a păstorilor care povăţuiesc. Şi aceasta pentru că aşează sufletul lor mai presus decât al oilor, după cum zice dumnezeiasca Scriptură.

Din nefericire, astăzi oile sunt rupte în bucăţi de lupi, iar păstorii nu le vestesc primejdia. Şi toate acestea au fost profeţite de Sfinţii Părinţi ai Bisericii, de Apostoli şi de însuşi Hristos. Din cauza comportării păstorilor se vor sminti mulţi, zice Sfânta Scriptură. Pentru aceasta şi Sfântul Chiril al Ierusalimului scrie, să nu ne îngrijim de cele care produc sminteală ci de cele prezise de Sfânta Scriptură, pentru ca să se păzească credinţa cea dreaptă. Caracteristica apostaziei de astăzi este că foarte puţini se mai gândesc la moarte, cu responsabilitate pentru veşnicie. Oamenii vieţuiesc numai pentru cele materiale şi lucrează faptele trupului, „şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mănlt, gâlcevi, destrăbălări, eresuri, pizmuiri, ucideri,, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte v-am spus că, cei ce fac unele ca acestea, nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (Galateni 5,19-21), după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel.

Biserica Ortodoxă, astăzi, înfruntă pe ereticii şi ateii care luptă şi distrug ortodoxia cu mânie şi ură. Şi aceasta este un semn prevestitor al venirii lui Antihrist: apostazia generală şi organizată. Desigur prigoane şi eresuri au existat întotdeauna, dar au existat luptele antihriştilor contra martirilor, sfinţilor, mărturisitorilor. Astăzi duşmanul este liber, fără un adversar puternic. Conducerea Bisericii noastre trage corul ecumenismului şi modernismului. şi este ameninţată de duhul indiferenţei şi al fastului.

Pentru aceasta ne şi întrebăm. Este întâmplătoare apostazta aceasta? Va reveni omenirea risipită din nou la Tatăl ceresc?

” … până când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte. Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îI va ucide, cu suflarea gurii Sale, şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale„(11 Tesaloniceni 2, 7-8).

b) Înfiinţarea statului evreu şi ocuparea Ierusalimului de către evrei

Al doilea semn prevestitor al apropiatei veniri a lui Antihrist şi a celei de a doua veniri a Domnului este înfiinţarea statului evreu în vechea sa matcă.

Dar să luăm lucrurile de la început, confruntănd şi corelând profeţiile din Sfânta Scriptură cu conţinut eschatologic.

Iisus Hristos, înainte de patima Sa cea de bunăvoie, a prevestit în amănunt despre distrugerea Ierusalimului ce urma să vină şi pentru soarta evreilor, omorâtorii Fiului lui Dumnezeu. Relatăm profeţia de bază pentru soarta Ierusalimului şi a evreilor. „Şi vor cădea de ascuţişul sabiei, şi vor fi duşi robi la toate neamurile, şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până ce se vor împlini vremurile neamurilor” (Luca 21,24).

Ce semnifică această profeţie? Iisus adresăndu-se ucenicilor Săi cu privire la distrugerea templului lui Solomon, din Ierusalim, şi despre poporul evreu, care sunt un model al sfârşitului tumii, nu se limitează la profetia aceasta, ci vorbeşte şi de alte semne, care vor prevesti slăvita Sa venire, după cum parabola pentru înmugurirea smochinului când primăvara se apropie. Aici se face aluzie la statul evreu, care a început să “înverzească” după reîntoarcerea evreilor pe pământul părintesc, în 1948. De asemenea semnul care va sprijini apropierea sfârşitului lumii, amintit de Domnul, este propovăduirea Evangheliei Sale în toată lumea. „Şi se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea, spre mărturie la toate neamurlle: şi atunci va veni sfârşitul” (Matei 24, 14). Foarte puţini sunt astăzi cei care nu cunosc Evanghelia.

Cu toate acestea Iisus, continuându-Şi cuvintele Sale profetice, a zis că sfârşitul se va apropia când “uraciunea pustiirii”, deci Antihrist, se va aşeza în locul cel Sfânt. Aşadar în templul lui Solomon. Acelaşi lucru îl zice şi Sfântul Apostol Pavel: ,,'” aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dăndu-se pe sine drept dumnezeu” (II Tesaloniceni 2, 4). Templul acesta este pregătit de evrei în mod insistent ca să se rezidească. Toate aceste profeţii au strânse legături între ele şi ne ajută ca să dăm crezare profeţiei Domnului despre poporul evreu şi statul lui.

„Şi vor pieri de ascuţişul sabiei…”; evreii vor fi înjunghiaţi, şi vor fi luaţi prizonieri, şi vor fi duşi robi la toate neamurile, şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de diferite neamuri, „până ce se vor împlini vremurile neamurilor”. Această profeţie a Domnului are multe sensuri, fiindcă s-a împlinit deplin, şi iată când.

Cea mai înspăimăntătoare distrugere a Ierusalimului s-a petrecut în anul 70 d.Hr., sub împăratul roman Tit. Toate s-au petrecut aşa cum prezisese Domnul. Istoricul iudeu Iosif Flavius, care a trăit evenimentele, a descris-o foarte amănunţit.

O mamă şi-a mâncat copilul de foame! Templul a fost distrus din temelii şi nu a mai fost refăcut, după cum ne relatează într-un alt capitol, nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu se risipească” (Matei 24,2). Evreii erau răstigniţi. Erau spintecaţi de soldaţii romani, ca să li se scoată aurul pe care l-au înghiţit, cei care L-au omorât pe Fiul lui Dumnezeu. „Sângele Lui asupra noastră şi a copiilor noştri” (Matei 27,25). Da, blestemul pe care l-au pronunţat ei înşişi asupra lor. când au predat la moarte pe Cel fără de păcat.

Câtă bucurie a fost când nu s-a mai găsit alt lemn, după cum zice istoricul Iosif Flavius, pe care să fie răstigniţi; atunci au fost vânduţi în toate părţile lumii, ca sclavi, fără cea mai mică cinste. „Şi vor fi duşi robi la toate neamurile”.

De atunci Ierusalimul este călcat în picioare de diferite neamuri, deci „până ce se vor împlini vremurile neamurilor”? Fraza aceasta a creat şi creează multe dificultăţi exegeţilor, fiindcă se arată cu anevoie de explicat şi neclară. Astăzi nu trebuie să ne facem probleme, fiindcă s-a împlinit aşa cum a fost prezisă. Când? În 1948, când evreii s-au întors pe pământul strămoşesc, după aproape 2.000 de ani şi, practic au pus stăpânire pe Ierusalim. Prin urmare, Ierusalimul a pătimit ca să fie călcat în picioare de neamuri şi acum a căzut în mâinile evreilor. Faptele vorbesc!

Astfel crearea statului evreu şi ocuparea Ierusalimului constituie piatra de hotar, lucru care s-a profetit de Domnul pentru o evoluţie de seamă. Crearea statului evreu înseamnă o evoluţie violentă şi nemaivăzută de nimeni, fiindcă s-au împlinit vremurile neamurilor.

Oricât de dificilă s-ar prezenta pentru exegeză fraza „până ce se vor împlini vremurile neamurilor”, totuşi ea are un înţeles. Căci din momentul în care evreii şi-au creat statul, sionismul internaţional şi-a luat în serios iniţiativa şi pregăteşte intens guvernarea mondială şi degradarea morală şi spirituală a popoarelor. A pătruns pretutindeni. Masoneria, iehovismul, ecumenismul, comunismul şi toate celelalte organizaţii antihristice se luptă cu o mânie nimicitoare contra Bisericii şi a adevărului. Străduindu-se să propage corupţia în toată lumea, încearcă să distrugă tot ce e sănătos în societate. Ştiinţa este pusă în serviciul scopurilor lor satanice. Cele două superputeri care de fapt sunt controlate de sionism, au subjugat întreaga omenire.

Dar în esenţă aceasta duce la distrugerea popoarelor. Popoarele flămânzesc, în timp ce aceia fac multe arme şi peste orice măsură. Ceea ce cu puţin timp înainte era de negândit, astăzi este o realitate. Că lumea poate fi distrusă în întregime prin apăsarea unui singur buton. Aşadar, în puţin timp va fi pregătit terenul pentru primirea lui Antihrist. Omenirea este superpopulată şi de aceea se crede stăpână pe soarta ei. Ce adevăr poate să reziste cu putere? Dar şi dacă rezistă, nimeni nu poate nega cele ce se aşteaptă. Cei puternici îşi fac singuri dreptate, dar nu după Hristos, fiindcă pe Hristos L-a lovit fiecare cum a vrut.

Dar să vorbim despre Europa. Despre masoneria acestui continent. Despre toată murdăria şi putoarea şi decăderea morală, Sodoma şi Gomora. Este Europa creştină? Nu a fost educată Europa după Învăţătura Evangheliei? Şi dacă va aştepta veşnic ce folos? Din nefericire Europa l-a ales pe diavol şi a părăsit pe Hristos.

Încă şi în Grecia, prin excelenţă un stat ortodox, au avut loc schimbări sociale. Cine va mai înţelege dintre cei mai bătrâni, că în Grecia ortodoxă s-au votat legi pentru legalizarea preacurviei, a avorturilor, a divorţurilor, dar şi atâtea altele care sunt în proiect? Până şi buletinele creştine intenţionează să le schimbe cu cele ale satanei, fără mustrări de conştiinţă, în numele progresului! Aşadar ce ne foloseşte că aşteptăm pe Domnul? Iar dacă aceasta nu este prevestirea vremii lui Antihrist, atunci ce este? Că dacă nu este prevestire redobândirea statului evreu, încercarea de a reface templul, sodomia, atunci ce sunt? Popoarele sunt ameninţate cu dispariţia de hidra cea urâtă a Sionismului. Lucrările antihriste urlă ca să înghită tot ce a mai rămas încă sănătos.

Nu încape nici o îndoială că redobândirea pământului strămoşesc şi-a Ierusalimului de către evrei înseamnă începutul celor mai mari nenorociri peste omenire. Antihrist este mare înaintea fiarei. Astăzi toate se prăbuşesc, se egalizează, se nivelează: frontierele, religiile, datinile, tradiţiile, morala. Cu fiecare mijloc vom cunoaşte toţi numărul lui Antihrist.

Şi ce dacă strigă poporul ortodox, iubiţii mei?  Ce se are în vedere? Cu intensificarea protestelor nu se cunoaşte lupta, nici cu moţiuni şi rugăminţi. Trebuiesc sacrificii. Trebuie credintă tare şi sinceră. Dar nimeni nu se hotărăşte ca să se jertfească. Nici măcar dintre arhierei. Nici dintre păstori ca să-şi dea sufletul pentru oi. Ce dacă strigă poporul ortodox? Se aprobă sau nu se aprobă proiectul de lege pentru avorturi? S-a votat sau nu legea pentru efectuarea stagiului militar de către iehovişti, care sunt slugile satanei? Ce dacă avertizează părinţii neamului? S-a votat pro sau contra legii rasismului, cu care se închide gura grecilor? Şi nu întâmplător avem în vedere pe aceia care ne sapă mormântul şi secătuiesc ţara! Cine îşi dă seama că, votându-se în Camera Deputaţilor legea care dă fiecărui străin dreptate, „ca să ocupe funcţii în Grecia”, şi ca să judece doi ani, este împotriva statului? Trebuie să luăm măsuri, să nu lăsăm Parlamentul să hotărască împotriva noastră şi a credinţei noastre. Altfel îl vom lăsa să servească admirabil scopurile Sionismului internaţional, pentru reducerea la tăcere a popoarelor. Nişte mijloace asemănătoare se folosesc şi pentru reducerea la tăcere a arhiereilor. Care arhierei? Se micşorează anii de ieşire la pensie a preoţilor, salariul, etc. cu recenta lege fiscală. Ameninţările prind teren şi împotriva arhiereilor, fiindcă astăzi este adorat mamona şi nu Hristos.

lată pentru ce ne îngrijorăm, iată pentru ce credem că omenirea merge nepocăită pe un drum dezastruos pe care singură şi-I trasează. Drumul care va întâlni pe Antihrist. Un sfârşit înspăimântător şi dezastruos. Pentru aceasta să veghem, să ne pregătim cu credinţă şi să ne hotărărn: „fiţi atenţi, Dumnezeu nu Se lasă batjocorit”.

c) Reconstruirea templului lui Solomon

După cum relatam în primul capitol, Iisus adresându-se ucenicilor Săi, care admirau templul lui Solomon pentru splendoarea sa, îi asigură că templul acesta va fi distrus complet, „înainte de trecerea neamului acestuia”. Mai mult, le-a precizat şi diferitele semne care vor anunţa distrugerea lui. Între aceste semne a numărat şi asediul Ierusalimului. ,Iar când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, atunci să ştiţi ca s-a apropiat pustiirea lui” (Luca 21,20). Practic, în anul 70 d. Hr. s-a împlinit această profeţie a Domnului, în timpul domniei lui Tit, în urma asediului. Şi dacă au cerut asigurarea de la aceşti cuceritori să nu distrugă templul, soldaţii romani l-au distrus cu mânie, l-au incendiat fără să-i poată împiedica cineva. Templul a fost pur şi simplu distrus din temelii.

În anul 363 d.Hr., pe vremea lui Iulian Apostatul, au încercat iarăşi, cu permisiunea aceluia, să reconstruiască templul. Cu toate acestea prin voia lui Dumnezeu nu au putut spori nimic. Flăcările ce ieşeau din pământ şi nisipul înfierbântat au împiedicat pe lucrători ca să sfârşească lucrarea. Pe mulţi i-a omorât, după cum au mărturisit martori oculari. Între aceşti martori se afla istoricul Eusebiu, Sfântul Chiril al Ierusalimului, care au verificat în amănunt zădărnicia acelora, apoi scriitorul Ammianus Marcellinos şi mulţi alţii. Şi ne întrebăm, pentru ce atunci nu s-a îngăduit construirea templului? Şi dacă atunci nu s-a îngăduit construirea, după cum nu s-a îngăduit refacerea statului evreu, astăzi se va îngădui construirea templului, după cum s-a îngăduit şi înfiinţarea statului evreu? Dacă se încearcă refacerea templului, aceasta va fi negreşit un semn puternic pentru venirea lui Antihrist, fiindcă acelaşi lucru ne spune şi Sfântul Apostol Pavel: „Aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumne- zeu, dăndu-se pe sine drept dumnezeu” (II Tesaloniceni 2,4). şi o spune clar pentru Antihrist.

Dar să vedem ce fac aceşti evrei după ocuparea Ierusalimului, după împresurarea popoarelor cu înspăimântătoarele tentacule ale masoneriei, hiliasmului, ecumenismului, comunismului? Ce fac ei cu privire la templu? Stau? Nu, nicidecum.

Căci una din primele lor preocupări, care este făcută publică, este pregătirea pentru reconstruirea templului visurilor lor, templul lui Solomon.

Mai mult, după cum s-a publicat şi în presă, evreii au comandat în America pietrele pentru rezidirea templului. Aşadar se transportă cu multă precizie pietrele dintr-o carieră din statul Benford, pentru reconstruirea templului. Şi s-au adunat miliarde de dolari care sunt destinaţi pentru reconstruirea templului. Templul, după cum spun rabinii, va fi ridicat cum a fost, pentru Mesia al lor, adică pentru Antihrist, care este aşteptat în viitorul apropiat. Toţi rabinii de astăzi ai lui Israil cred că Mesia al lor, adică Antihrist, are să se nască, şi sunt aproape douăzeci de veacuri. Aceasta o istorisesc monahii veniţi de la Locurile Sfinte. Reconstruirea templului va constitui culmea necredinţei iudeilor. Deoarece, trebuie să reţinem, templul constituie pentru evrei centrul – locul de închinare -lui Dumnezeu.

Reîntoarcerea la templu înseamnă aversiunea faţă de Hristos şi culmea necredinţei, ca şi instalarea lui Antihrist, a falsului Mesia, pe care îl aşteaptă evreii. Fiindcă reconstruirea templului va fi un semn al necredinţei şi nu al credinţei. Evoluţiile sunt foarte rapide şi violente, după cum:

– pregătirea guvernării mondiale,

– pregătirea buletinului unic cu numărul lui Antihrist,

– pregătirea pentru semnul lui Antihrist,

– pregătirea psihologică, în mod special a tineretului prin şcoli, spre a se lepăda de Hristos, pentru primirea lui Antihrist,

– subjugarea mondială a popoarelor,

– descurajarea omenirii,

– războiul nemaivăzut asupra Bisericii,

– pregătirea planurilor şi adunarea materialelor pentru refacerea templului; toate ne descoperă vederea explozivă a finalului evenimentelor, şi nu credem că poate fi cineva atât de neghiob la minte şi să nu înţeleagă semnificaţia apostaziei omenirii, încât să se împotrivească evidenţei şi în al doisprezecelea ceas. Singura ieşire din această strărntorare. de neînchipuit, nu este alta decât sfinţenia, atâta ne-a mai rămas: plânsul pentru păcatele noastre şi ale înaintaşilor, spovedania cu căinţă la preoţi şi mergerea cu frică la biserică dar şi cu mare nădejde în mila lui Dumnezeu.

„Căci va fi atunci strâmtorare mare, cum n-e mai fost de la inceputul lumii până acum şi nici nu va mai fi(Matei 24, 21).

d) Invenţiile şi descoperirile din vremea noastră:

Dumnezeu „a dat oamenilor ştiinţa, ca să se mărească întru lucrurile Sale cele minunate” (Isus Sirah 38,6). În zilele noastre ştiinţa, cunoaşterea. descoperirile s-au apropiat de limitele miracolului şi au depăşit şi cea mai vie fantezie a omului.

Neliniştitor este faptul că toată desăvârşi rea ştiinţifică a exagerat în privirea lumii, încât s-a ajuns să se creadă din aceasta că omul este autonom”, independent, atotputernic şi prin urmare poate ca să supravieţuiască şi fără Dumnezeu. Pentru aceasta şi omul veacului douăzeci se măndreşte şi se comportă atât de dispreţuitor şi batjocoritor faţă de Făcătorul său. Mai mult, nu va fi nicidecum exagerat ca să spunem că, puterile întunericului în numele progresului ştiinţific urzesc legarea omului şi pregătesc în chip satanic distrugerea şi pieirea lui.

Energia atomică este pusă în slujba satanei, care o foloseşte potrivit scopurilor sale. S-au fabricat atâtea bombe atomice încât cu ele se poate distruge întreaga civilizaţie de pe pământ. Şi în chimie şi-a pus mâna sa cea rea. S-au fabricat mii de bombe bacteriologice pentru ca să se otrăvească întreaga lume. Mai mult, de curând s-a fabricat o bombă, după cum a făcut cunoscut presa, care poate ucide de la sute de kilometri, prin inocularea cât de mică a substanţelor toxice pe care le conţine. Şi aceasta pentru nefericitul om al planetei noastre.

Fotografia, cinematografia, televiziunea, învăţământul actual şi atâtea altele ce s-au inventat se folosesc ca să-l rupă pe om de Dumnezeu în loc ca să-l înalţe pe om duhovniceşte până la asemănarea cu Dumnezeu. Din nefericire vedem că acestea sunt prin excelenţă mijloace cu care puterile antihristice încearcă ca să-l îndobitocească şi să-l prostească complet pe om. Astfel, fără o rezistenţă morală şi duhovnicească deosebită”, omul zilelor noastre va ajunge uşor în slujba lui Antihrist, pe care puterile întunericului îl aşteaptă cu nerăbdare.

Dar aici scopul nostru nu este de a parcurge trista decădere în care a ajuns omenirea folosind în rău ştiinţele şi viaţa destrăbălată, departe de Tatăl ceresc. În principal dorim să remarcăm că formidabilele descoperiri şi invenţii ale secolului nostru şi mulţimea cunoştinţelor sunt un semn prin care suntem avertizaţi despre venirea lui Antihrist şi sfârşitul lumii.

Cu aproape 2.500 de ani în urmă, Daniel a profeţit că spre sfârşitul lumii se va înmulţi ştiinţa. „Iar tu, Daniele, ţine ascunse cuvintele şi pecetluieşte cartea până la sfârşitul vremii. Mulţi vor cerceta-o cu de-amănuntul şi va creşte ştiinţa” (Daniil 13A). Într-adevăr, navetele spaţiale, platformele spaţiale, sateliţii, armele spaţiale, O.Z.N.urile, bombele neînchipuit de distrugătoare, puse în mişcare pe orbite geostaţionare, în spaţiul cosmic, altele care se vor mai inventa, pentru distrugerea omului fără de minte, sunt un semn al apropierii sfârşitului lumii. În acelaşi chip prevesteşte şi Domnul nostru că înainte de sfârşitul lumii se vor arăta semne cereşti şi foamete inexprimabilă, ” … şi vor fi cutremure mari şi pe alocuri foamete şi ciumă şi spaime şi semne mari în ceruri” (Luca 21, Il).

Prigoane, puşcării, lagăre, temniţe, izolări, înfometări, bătăi, schingiuiri, umiliri, … acestea le-am trecut şi noi, cei bătrâni. Nu mai sunt grozave. Dar prin ce veţi trece voi, tineretul de astăzi, care în mod voit vă îndepărtaţi de Biserică şi deci de mila şi Harul lui Dumnezeu, asta nu a mai fost de la începutul lumii până azi (Părintele lustin Pârvu).

Omenii, în general, după cum ştim, nu au memorie istorică. Ei repetă la nesfârşit aceleaşi păcate ale trecutului, ale înaintaşilor lor, fără să-şi dea seama că tocmai aceste păcate i-au condus pe părintii lor, spre aceleaşi nenorociri pe care le vor trăi şi ei (tinerii) dar sub o formă mult mai gravă înainte de sfârşitul omenirii. Aplecat mai ales spre cele trupeşti, omul se rezumă zilnic spre satisfacerea trupului, uitând cu desăvârşire de suflet care este nemuritor. Orice creştin ortodox ar trebui să se lupte cu sine şi să citească măcar o singură dată Biblia şi neîndoielnic că va observa, prin ce necazuri i-a trecut Dumnezeu pe evreii din Vechiul Testament atunci când ei se închinau la idoli, adică la draci. Aceleaşi păcate le face şi tineretul de astăzi dar cu o gravitate cu mult mai mare şi asta cu acordul şi mai ales prin indiferenta părinţilor lor faţă de credinţa copiilor cărora le-au dat naştere. Sănătatea, nădejdea morală (fie ea şi lumească) a unei natii stă în tineret, ori tocmai asupra acestui tineret lucrează slugile lui satana şi încă cu toată ura şi înverşunarea. Ce sunt cărţile de biologie şi sexologie care se predau astăzi în şcoli, spre a-i rupe pe copii de Dumnezeu, dacă nu urgia ce va să vină asupra creştinismului; ce altceva dacă nu pregătirea maselor de oameni, a popoarelor, ce se vor supune lui antihrist; care cu a lor voie se îndepărtează de mila lui Dumnezeu spre a lor pierzare şi a părinţilor care i-au crescut şi educat fără de cea mai mică cunoştinţă şi frică de Dumnezeu. Până şi câinii sunt de o mai mare valoare înaintea lui Dumnezeu decât aceşti tineri şi ai lor părinţi. Să fie clar pentru toţi: nu satana şi slugile lui poartă vina ci creştinii care cu a lor voie se îndepărtează de Biserica lui Dumnezeu. Ba, mai mult, ne-a dat Dumnezeu astăzi preoţi şi arhierei după a noastră voinţă şi credinţă.

Actuală este şi profeţia Sfântului Nil Athonitul, care a trăit pe la anul 1600 în Sfântul Munte. Sfântul Nil scrie că după 1900 începe apostazia generală a omenirii. De asemenea profeţeşte că va predomina un desfrâu nemaivăzut şi ştiinţa va face descoperiri extraordinare. Iar în timpul predominării lui Antihrist, Dumnezeu va scurta zilele ca să grăbească venirea Domnului şi ca să mântuiască pe cei aleşi, …şi toate acestea se vor petrece pentru că Antihrist doreşte să cucerească toate, şi va face semne şiminuni după închipuire, dorind să dea învăţături rele sărman ului om, de la un capăt la altul al pământului. Atunci vor zbura prin aer ca păsările şi vor străbate fundul mării ca peştii … „. Acestea au fost profeţite înainte cu 400 de ani de Sfântul Nil. Şi mai mult, el are dreptate. Aşadar descoperirile extraordinare ale veacului nostru ar trebui să ne facă să slăvim pe Creatorul nostru şi să ne înarmăm cu credinta în Dumnezeu, încât venirea lui Antihrist să nu ne poată înşela. Scopul este acela de a avea veştile despre semnele vremurilor. Deci să veghem, să stăm continuu în priveghere duhovnicească, fiindcă şi dacă nu este între noi, încă, dezgustătorul şi vicleanul Antihrist, sunt în prezent altii, aghiotanţii şi înainte mergătorii nedreptăţii, satana şi nefericiţii lui următori. Şi aceştia vor ca să ne amăgească, încât fără voie să devenim uneltele lor şi primitorii falsului Mesia al evreilor, adică a lui Antihrist.

„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”(Matei 24,35).

e)  Anarhia democraţiei

Astăzi lumea trăieşte într-o perioadă de anarhie a democraţiei. Între popoare se observă ură, duşmănie, dezordine. Puterea lumii acesteia se exercită şi se prezintă sub chipul „democraţiei”. Diferitele concepţii despre lume, schimbarea traiului, obiceiurilor, tradiţiilor, se macină în moara cuvintelor despre democraţia popoarelor. Alianţele, coaliţiile politice, uniunile economice internaţionale, congresele şi conferinţele, întruniriie mondiale şi vizitele protocolare, schimburile de păreri şi informaţii, dar şi legăturile organizaţiilor secrete formează catargul mondial pe care se-nfăşoară planurile pe care puterile întunericului le urzesc împotriva omenirii.

Popoarele care nici nu gândesc se prind în capcane unul pe altul. Aşadar un mod de anarhie, care predomină pe plan mondial, este diplomaţia şi prefăcătoria, care tind ca să definească normele de viaţă ale omenirii, pe dependenţă economică şi subjugare, popoarele făcăndu-se pradă uşoară a puterilor care lucrează din umbră, care pregătesc nevăzut terenul pentru guvernarea mondială.

Aici vom cerceta anarhia democraţiei, ca semn care premerge lui Antihrist, aşadar ca semn de avertizare, fiindcă din vremea lui Daniel este profeţit că anarhia democraţiei va fi ultima formă a puterii pe planeta noastră, care premerge lui Antihrist, şi care va pune capăt puterii lui tiranice. Antihrist, exploatând confuzia care va predomina prin divizarea omenirii şi prin anarhie pe plan mondial, va lua cu forţa puterea, care aproape i se va oferi.

Fiindcă, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: ” … şi atunci se va arăta cel fără-de-lege” (II Tesaloniceni 2,8), atunci se va arata Antihrist, „până când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte” (II Tesaloniceni 2,7).

Cu toate acestea merită ca să dăm două profetii ale proorocului Daniel despre chipul şi fiarele care se referă la împărăţiile care vor premerge lui Antihrist, în urma cărora este anarhia democraţiei pe care o parcurgem astăzi.

Prima profeţie este visul lui Nabucodonosor, care privea viitorul împărăţiei sale, şi pe care i l-a tâlcuit apoi Daniel. „Tu, împărate, priveai şi iată un chip; şi chipul acela era mare şi vederea lui înălţată stătea înaintea feţii tale şi înfăţişarea lui era groaznică. Acest chip avea capul de aur curat, mâinile şi pieptul şi braţele de argint, pântecele şi coapsele de aramă, iar pulpele de fier amestecat cu lut. Tu priveai şi iată o piatră desprinsă, nu de mână, a lovit chipul peste picioarele de fier şi de lut şi le-a sfărâmat. Atunci s-au sfărâmat deodată fierul, lutul, arama, argintul şi aurul şi s-a prefăcut ca praful cel din arie vara, şi le-a luat cu sine mulţime de vânt, şi loc nu s-a aflat lor; iar piatra care a lovit chipul s-a făcut munte mare şi a umplut tot pămăntul” (Daniil 2,31-35). Acesta este visul regelui Nabucodonosor. Dar să dăm acum şi a doua profeţie. „Eu, Daniil, văzut-am întru vedenia mea noaptea, şi iată patru vânturi ale cerului au lovit în marea cea mare. Şi patru fiare mari ieşeau din mare, una mai deosebită decât alta. Cea dintâi era asemenea leoaicei şi avea aripi ca de vultur. Văzut-am până ce aripile i-au fost smulse şi s-a ridicat de pe pământ şi pe picioare de om a stătut, şi inimă de om s-a dat ei. Şi iată o a doua fiară, cu infăţişare de urs, stând într-o rănă, cu trei coaste în gura ei, şi între dinţi ei, şi aşa i s-a poruncit: Scoală-te! Mănâncă cărnuri multe! După aceea am văzut, şi îată a treia fiară, asemenea unul leopard având pe spate patru aripi de pasăre, şi patru capete, şi putere s-a dat ei. După aceea am văzut, şi iată o a patra fiară înspăomăntătoare şi înfricoşătoare şi nespus de puternică „‘, care avea zece coarne, şi iată alt corn mic a ieşit din mijlocul lor … , care grăia lucruri mari şi făcea război cu Sfinţii” (Daniil 7,2-8). Tâlcuirea celor două profeţii de către Daniel este următoarea: „Tu rege al regilor, căruia Dumnezeul cerului i-a dat regatul, puterea, tăria şi mărirea, şi în mâinile căruia a dat pe fiii oamenilor în orice ţinut ar locui, precum şi fiarele câmpulul şi păsările cerului şi l-a dat stăpânire peste toate, tu eşti capul de aur. Şi după tine se va ridica un alt regat mai mic decât al tău, apoi un al treilea regat de aramă, care va stăpâni peste tot pământui. Şi un al patrulea regat va fi tare ca fierul şi după cum fierul sfărâmă şi zdrobeşte totul, aşa şi el va sfărâma şi va preface totul în pulbere, ca fierul care face totul în bucăţi. Iar picioarele pe care le-al văzut şi degetele, unele de lut de olar şi altele de fier, înseamnă că va fi un regat împărţit şi va fi tare ca fierul, după cum tu ai văzut fier amestecat cu lut. Şi degetele picioarelor, unele de fier şi altele de lut, înseamnă că regatul va fi parte tare, şi parte şubred. Şi după cum ai văzut fierul amestecat cu lutul, aşa se va amesteca prin înrudire sămânţa oamenilor, dar nu vor avea legătură temeinică între ele, după cum fierul nu se poate amesteca la un loc cu lutul. Iar în vremea acestor regi, Dumnezeul cerului va ridica un regat veşnic, care nu va fi nimicit niciodată şi care nu va fi trecut la alt popor; el va sfărâma şi va nimici toate aceste regate şi singur el va rămâne în veci. în ce chip ai văzut că din munte o piatră a fost desprinsă, nu de mână, şi a zdrobit fierul, arama, lutul, argintul şi aurul, Dumnezeu cel mare a dat de ştire regelui ceea ce va fi în viitor; visul este adevărat şi tâlculrea lui neîndolelnică” (Daniil 2,37-45).

Pentru înţelegerea profetiei cu fiarele, Daniel zice următoarele: ” … Pentru aceasta, s-a îngrozit duhul meu întru mine, eu Daniel, şi vedeniile pe care le-am avut mă înspăimântau. M-am apropiat atunci de unul din cel de faţă şi l-am rugat să-mi spună adevărul privitor la toate acestea. Şi el mi-a vorbit şi mi-a făcut cunoscut înţelesul acestor lucruri. Aceste fiare, patru la număr, înseamnă că patru regi se vor ridica pe pământ, care se vor strica. Şi vor lua împărăţia Sfinţii Celui Preaînalt şi o vor ţinea în stăpânire în veci şi în vecii vecilor. După aceasta l-am rugat cu dinadinsul să-mi spună adevărul despre fiara a patra, care se deosebea de toate celelalte şi care era afară din cale de îngrozitoare: cu dinţi de fier şi cu ghiarele de aramă mâncând şi sfărâmând, iar ceea ce rămănea călca în picioare …. El a răspuns astfel: Fiara a patra înseamnă că a patra împărăţie (un alt rege) va fi pe pământ, care se va deosebi de toate celelalte împărăţii, care va mânca tot pămăntul, şi-l va călca în picioare şi-l va zdrobi pe el. Şi cele zece coarne ale ei înseamnă că din acest regat se vor ridica zece regi, şi după el se va scula altul; care va întrece cu răutătile pe toţi cei mai dinainte şi va doborî la pământ trei regi. Şi va gri cuvinte de defăimare împotriva Celui Preaînalt şi pe sfinţii Celui Preaînalt va amăgi şi îşi va pune în gând să schimbe sărbătorile şi legea, şi ei vor fi daţi în mâinile lui o vreme şi vremuri şi jumătate de vreme. Şi judecata se va face şi i se va lua stăpânirea, ca să-l nimicească şi să-l prăbuşească pentru totdeauna” (Daniil 7,15-19; 23-26).

Deci cele două profeţii, şi prin urmare, şi cea cu chipul fiarelor relatează despre împărăţiile lumii care vor premerge lui Antihrist. Vedem, aşadar, că perioada din ultima vreme, perioada anarhiei democraţiei, pe care o străbatem în prezent este simbolizată şi caracterizată de legătura imposibilă a materialelor din care erau făcute degetele chipului (fier şi lut) şi face cunoscută nestatornicia şi neînţelegerea dintre oamenii vremurilor noastre, după cum tălcuieşte însuşi Daniel.

În a doua profeţie remarcăm, şi trebuie ca să o facem, o imagine despre cele „zece coarne” (Daniil 7, 7), adică despre zece împărăţii. De asemenea aceea că dintre cele zece coarne a crescut ”un alt corn mic” (Daniil 7,8), un mic neam, un mic rege, „care grăia lucruri mari” (Daniil 7,8), care se împotrivea Celui Preaînalt şi amăgea pe Sfinţii Celui Preaînalt. Sigur nu încape nici o îndoiala că aici vorbeşte despre Antihrist şi sfârşitul lumii. Că dacă cei zece regi sunt guvernatorii masoni, implicaţi în fărădelegile săvârşite de Piaţa Comună, „cornul cel mic” care va creşte de acolo este Israil, de unde va veni Antihrist; timpul o va dovedi.

Problema este că, sub mantia democraţiei, în ultimul timp, cu stimularea şi presiunile satanicei Pieţe Comune, chiar şi Grecia a recunoscut preacurvia, avortul, divorţul. scutirea de stagiu militar a iehoviştilor şi a votat diferite acte legislative, al căror efect este asemenea unor bombe aşezate la temelia Greciei ortodoxe. Acum, de curând, prin Camera deputaţilor se pregăteşte ca noi să primim buletinele lui Antihrist cu 666!

Daniel ne avertizează şi prin altă profeţie că Antihrist se va înfăţişa şi va fi acceptat mai mare peste întreaga lume „cu puţin popor” (Daniil 11,23). În profetia aceasta se relatează că atunci când se va înfăptui aceasta, vor guverna două state. Statul de la miazănoapte şi statul de la miazăzi (Daniil 11,11-15, 20-25). Care este statul cel mic? Israel, care pregăteşte drumul pentru venirea lui Antihrist şi pe care îl aşteaptă cu nerăbdare? Oare cele două state sunt Rusia şi SUA care conduc destinele omenirii şi formează cele două mâini ale diavolului, pregătite cu acele arme satanice ca să semene dezastru şi distrugere? Timpul va decide. Daniel ne relatează, de asemenea, că va veni timpul mâhnirii, “cum n-a mai fost de când sunt popoarele şi până în vremea de acum” (Daniil 12,1), şi că Antihrist va anula jertfa de fiecare zi (Sfânta Liturghie).

Prin urmare, Antihrist va veni după desăvârşirea în lume a anarhiei democraţiei, fiindcă nu va exista nimeni care să-l poată împiedica. Cât pentru statele cele mai tari şi în special Rusia şi SUA, putem spune ca sunt supuse organizaţiei Sionismului internaţional. Aşadar anarhia, tulburarea, apostazia şi autoritatea sunt predate uşor lui Antihrist, fără mari împotriviri, în numele democraţiei, a ecumenismului, a internaţionalizării, a globalizării, a colaborării internaţionale dintre popoare.

Încă şi Biserica este victima ecumenismului. Reprezentanţii care supraveghează în Consiliul Mondial al Bisericilor, au ca scop stârpirea sau măcar slăbirea ortodoxiei şi ca s-o tragă spre sincretism, în care toate religiile sunt egale. În acest Consiliu internaţional cărturarii şi fariseii sunt siguri că vor servi patroni lor şi nu grecilor, vor sprijini Sionismul internaţional şi nu ortodoxia. Vor pleca genunchii vicleniilor occidentale, papil- şi nu lui Hristos.

Profetul Daniel ne vorbeşte încă şi despre împărăţia lui Dumnezeu, care se va da Sfinţilor Celui Preaînalt şi care este reprezentată de piatra din profeţie, care se desprinde dintr-un munte înalt nu de mână şi care lovind chipul l-a sfărâmat; o aseamănă cu un munte înalt care a crescut şi a umplut tot pămăntut, Aşadar, la sfârşit fărădelegea va dispărea, va fi distrusă prin slăvita venire a Domnului şi a împărăţiei Sale, care va fi, după cum zice Daniel, veşnică. “Şi împărăţia şi puterea şi mărimea împăraţilor de sub tot cerul s-a dat Sfinţilor Celui Preaînalt; şi împărăţia lui este împărăţie veşnică; şi toate stăpânirile vor sluji lui Dumnezeu şi vor asculta de El” (Daniil 7,27).

În capitolul de faţă relatam semnele acelea care s-au confirmat sau sunt în curs de desfăşurare şi care deşi sunt relatate în Sfânta Scriptură, lumea nu este atentă la ele, nici nu le corelează cu venirea lui Antihrist şi cu a doua venire a Domnului.

Apostazia generală şi nemaivăzută a omenirii, mulţimea cunoştinţelor, anarhia democraţiei, înfiinţarea statului evreu şi apropiata refacere a templului lui Solomon, sunt mai mult decât evidente şi îngrijorătoare semne ale venirii lui Antihrist. Semne care au loc în vremea noastră şi sunt descrise de profeţi şi de însuşi Domnul nostru Iisus Hristos şi de Apostoli, ca semne ale vremi, …” făţarnicilor, faţa cerului ştiţi s-o judecaţi, dar semnele vremurilor nu puteti?” (Matei 6,3).

Negreşit semnele profeţite de Domnul sunt multe, cum ar fi: profeţii mincinoş,. răcirea dragostei, evenimentele îngrozitoare care vor veni şi semnele cereşti, propovăduirea Evangheliei în toată lumea şi războaie.

Vrednic de atenţie este neobişnuitul semn ceresc, care a avut loc în zilele noastre, în anul 1962, alinierea planetelor.

Specialiştii în materie, profesori de astronomie, au zis că o aliniere a planetelor a mai avut loc în anul 6 î.d.Hr., deci înainte de naşterea lui Hristos. Mulţi şi-au exprimat opinia că, probabil, alinierea planetelor din zilele noastre este un semn ceresc pentru naşterea lui Antihrist, fiindcă Părinţii Bisericii noastre susţin că Antihrist va avea multe semne asemănătoare cu ale lui Hristos. Astăzi toate semnele acestea trec neobservate de oameni. Ei le consideră întâmplătoare, după cum întâmplătoare consideră şi minunile Făcătorului lumii. Iar mijloacele de informare în masă şi presa încearcă să-l convingă pe sărmanul om că el se trage din maimuţă şi că nu este făcut de Dumnezeu. Aşadar, omul care se înalţă pe sine şi care se înşeală amarnic de instrumentele satanei nu remarcă semnele vremurilor, nu se întoarce la pocăinţă. Şi în timp ce se lasă robit de Antihrist, va fi prins în capcană, şi va căuta mântuirea, dar nu de la Cel răstignit şi înviat, Care va veni să judece viii şi morţii, Domnul nostru Iisus Hristos.

f) Ce-l opreşte şi cel care-l opreşte

Alt semn care prevesteşte că Antihrist este în faţa uşii este confirmarea din zilele noastre a profeţiei Sfântului Apostol Pavel pentru venirea lui Antihrist.

Noi zicem că timpul exact al venirii lui Antihrist este necunoscut. Dar cunoaştem semnele care vor prevesti venirea lui, încât este aproape cert că astăzi trăim vremea în care Antihrist a aruncat deja dezgustătoarea sa umbră peste omenire, a cărui venire se apropie cu o repeziciune de neimaginat.

Un asemenea semn caracteristic ne este arătat de Sfântul Apostol Pavel, care în a doua sa epistolă către Tesaloniceni ne spune următoarele:

Şi acum ştiţi ce-l opreşte ca să nu se arate decât la vremea lui, că taina fărădelegii se lucrează, până când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte” (II Tesaloniceni 2,6-7).

Tâlcuirea acestor locuri a prezentat destule dificultăţi. Dar astăzi evenimentele confirmă profeţia, precum s-a confirmat şi profetia lui Iisus pentru redobândirea Ierusalimului, şi nu trebuie să rămânem pasivi pentru mântuirea sufletului nostru, amânând pocăinţa şi întoarcerea la Hristos.

Nu este exclus să-l vedem în zilele noastre pe Antihrist, oricât de dezgustător şi respingător ni s-ar părea aceasta. Deci, ce-l împiedică? Cine este cel care-l opreşte pentru care tâlcuitorii au scris şi scriu atătea şi atâtea? Mulţi zic că cel care-l opreşte a fost puterea romană. Alţii zic că ar fi una din diferitele împărăţii sau regimuri, care au asuprit omenirea, şi alţii zic că deja “ce-l opreşte” a luat diferite forme concrete ale puterii pe pământ, care nu au existat până acum, şi care i-a permis ca să răspândească pe pământ anarhia democraţiei. Dar să vedem pe Sfântul Apostol Pavel ce zice despre “ce-l opreşte” şi “cel care-l opreşte”,

Deci Sfântul Apostol Pavel scrie tesalonicenilor în a doua epistolă, despre Antihrist şi a doua venire, aşa: „Şi acum ştiţi ce îl opreşte, întrucât v-am spus-o altă dată, ca să nu se arate el decât la vremea sa” (Il Tesaloniceni 2,6). (Aici Pavel evită să numească ce-l opreşte, fie pentru că tesalonicenii îl cunoşteau din alte mărturii ale sale, fie pentru că nu consideră nimerit să numească ce-l opreşte, ca să nu creeze dificultăţi, din partea puterii romane). Prin urmare, zice Sfântul Apostol Pavel, ştiţi ce-l împiedică pe Antihrist, ca să nu vină acum, deşi puterea răului şi a fărădelegii este îngăduită de Dumnezeu. Puterea răului şi a fărădelegii este şi acum în mai mică măsură, şi există cineva care-l împiedică pe cel fără de lege ca să se arate; şi abia se va da la o parte cel care o împiedică şi atunci se va arăta Antihrist. Şi continuă, asigurând încă odată: „Şi atunci se va arăta cel fără de lege” (II Tesalonlceni 2,8). Deci o tâlcuire mai probabilă este că cel care o împiedică, care se va da la o parte, şi va permite lui Antihrist ca să se arate, este retragerea romanilor, pentru vremea lui Pavel, şi pentru vremea noastră retragerea diferitelor neamuri care până acum ocupă pământul străbun al lui Israel şi Ierusalimul, de aproape 2.000 de ani.

Era cu neputinţă ca să se arate Antihrist înainte de a se retrage puterea care stăpânea pământul lui Israil şi înaintea celui care-l oprea, aşadar purtătorul puterii va părăsi Ierusalimul. Din 1948 însă evreii au înfiinţat statul Israil, pe pământul străbun şi cel care stăpănea a eliberat Ierusalimul. Teritoriul este liber şi nu numai liber, ci este pregătit intens de evreii care aşteaptă cu nerăbdare pe Antihrist. Ba mai mult, au adunat materialele pentru reconstruirea templului. Încât să aşeze pe cel fără de lege în mijlocul lui.

Pentru aceasta şi învingătorul războiului de 6 zile, arhirabinul armatei israilite  a declarat: „am pus stăpânire pe cetatea lui Dumnezeu. pătrundem în epoca mesianică pentru poporul evreu.”

Sigur, cu toate acestea, Sfântul Apostol Pavel a întărit zicând: taina celui fără de lege se lucrează. Aşadar răul şi cel fără de lege au existat şi exista, dar Antihrist, care în timpul epocii sale se va deda la orgiile fărădelegii, nu avea putere ca să vină în timpul stăpânirii romane, care pe vremea lui Pavel alcătuia puterea care-l oprea. Şi nici după aceea, când Ierusalimul a fost călcat în picioare de diferite neamuri, după cum a prezis Iisus: .. Şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până ce se vor împlini vremurile neamurilor” (Luca 21.24).

Căci Antihrist va fi o persoană politică. Va fi om care va guverna pentru scurt timp toată lumea, punând stăpânire pe putere. Sigur, pentru ca să se întâmple aceasta trebuie cineva care să lucreze aspru. Astăzi evreii prin Sionismul internaţional lucrează cu răbdare pentru instalarea unui superguvern mondial, având în mâinile lor capitalurile şi mijloacele de producţie, încât realizarea acestui scop să nu se arate o problemă greu de rezolvat, ci să fie o problemă simplă, o problemă de timp.

De asemenea. numai astăzi este liber drumul ca să se arate Antihrist şi ca să se confirme exact cuvintele Sfântului Apostol Pavel „şi atunci se va arăta cel fără de lege” (II Tesaloniceni 2 , 8   ). Când? Când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte (II Tesaloniceni 2,7). De asemenea armatele sunt pregătite. Antihrist este înaintea uşilor.

15. Sfârşitul lui Antihrist

Antihrist mai este numit şi „fiul pierzării” (II Tesaloniceni 2,3), fiindcă la sfârşit va pieri şi acesta, după cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur.

Antihrist şi cei doi apărători ai lui, profetul cel mincinos şi diavolul vor fi aruncaţi în iezerul cel de foc. Despre aceasta nu încape nici cea mai mică îndoială. Mai mult, Apocalipsa completează că „si diavolul cel ce îi înşeală pe ei, s-a aruncat în iezerul cel de foc şi de piatră pucioasă, unde este şi fiara şi proorocul cel mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor” (Apocalipsa 20,10).

Dar aceeaşi soartă vor avea şi aceia care se vor închina lui Antihrist şi vor primi semnul lui. ” … Şi fumul chinului lor în vecii vecilor se suie; şi nu au odihnă nici ziua nici noaptea cei ce se închină fiarei şi chipului ei, şi oricine primeşte semnul numelui ei” (Apocalipsa 14,11).

Despre înfrângerea şi pedeapsa lui Antihrist vorbesc mulţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii, afară de profeţi, cum ar fi Daniel şi Apostolii.

Domnul nostru Iisus Hristos, la a doua venire, va distruge moartea, după cum zice în Apocalipsa: „Şi va şterge Domnul toată lacrima de la ochii lor; şi moartea nu va mai fi, nici plângere, nici strigare, nici durere nu va mai fi, că cele dintâi au trecut. Şi a zis Cel ce şedea pe scaun: Iată, toate le fac noi” (Apocalipsa 21A-5).

Atunci, cei credincioşi vor sluji lui Dumnezeu, Care îi va răpi în aer pentru întâmpinarea Domnului şi pentru ca să fie aproape, foarte aproape, în dragoste veşnică duhovnicească; „cele ce ochiul n-a văzut, nici urechea n-a auzit, nici la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce îl iubesc pe Dănsul” (1 Corinteni 2,9). Dar Sfântul Apostol Pavel zice că, în timpul celei de a doua veniri, vor exista oameni în viată care vor fi răpiti, împreună cu cei morti întru Hristos, (care vor învia), „în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh şi aşa pururea cu Domnul vom fi” (1 Tesaloniceni 4,17).

Sigur, de mare cinste este privilegiul de a fi creştin (suflet viu, lucrător) şi de a participa cu credinţă puternică în lupta pe care o va duce Biserica împotriva stăpânirii lumii acesteia, luând exemplul Părinţilor Bisericii, ale martirilor, ale mărturisitorilor şi ale tuturor celor credincioşi din veci, care au stat fără frică împotriva puterilor întunericului.

Opiniile în legătură cu aceea, dacă va mai continua pentru un timp viaţa pe pământ, după sfârşitul lui Antihrist sau va urma imediat a doua venire a Domnului, sunt împărţite. Mai întâi apare argumentul că ziua celei de a doua veniri este necunoscută, fiindcă va veni ca un „fur, noaptea” (1 Petru 3,10). Dacă, aşadar, a doua venire urmează imediat după înfrângerea lui Antihrist înseamnă că noi vom cunoaşte a doua venire cu 7 ani înainte de a se realiza. Dar va exista o mare problemă, generată de faptul că oamenii acelor vremuri vor fi leneşi spre cele duhovniceşti şi indiferenţi pentru aceste probleme. Ochii lor vor fi orbi şi inima lor împietrită, ne spune Sfânta Scriptură: „căci ca o cursă va veni peste toţi cei ce locuiesc pe faţa a tot pămăntul” (Luca 21,35), a doua venire a Domnului. De asemenea Hristos a zis, profetic, că oamenii din vremea lui Antihrist şi a celei de a doua veniri, care va urma negreşit, încet sau repede, vor fi fără frică de Dumnezeu, după cum oamenii din vremea potopului, care au văzut semnele de avertisment şi pe Noe construindu-şi120 de ani corabia şi chemarea sa la pocăinţă, au continuat să trăiască în desfrâu, şi-l batjocoreau. Ori vor cunoaşte cei nepocăiţi vremea sfârşitului lor, ori nu, tot nepocăiţi vor rămâne.

Iată ce zice Domnul: „Că precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi venirea Fiului Omului. Şi precum era în zilele cele mai înainte de potop: oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, şi n-au ştiut până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi; aşa va fi şi venirea Fiului Omului” (Matei 24,37-38).

După cum vedem, scopul tuturor profeţiilor, care relatează evenimentele de după Hristos, se concentrează asupra persoanei şi venirii dezgustătorului Antihrist, fiindcă înainte mergătorii lui, instrumente ale satanei, vor unelti şi forţa predarea sărmanei omeniri în mâinile celui fără de lege, vor pregăti însemnarea celor necredincioşi cu semnul satanic, imposibil de şters. Creştinii credincioşi nu se vor teme de venirea lui Antihrist după cum nu s-au temut şi nu s-au înspăimântat de înainte mergătorii şi uneltele lui atătea sute de mii de martiri, sfinţi, cuvioşi şi mărturisitori. Zilnic se vesteşte credinţa lor şi fermitatea unităţii glasului lor, ca a militantului ortodox Iosif Vrienie. „Prietene, nu tăgădui ortodoxia. Nu minţi evlavia strămoşească; în aceasta te-ai născut, în ea trăieşti şi în ea vei adormi”.

„Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide, cu duhul gurii Sale, şi îl va nimici cu strălucirea venirii Sale” (II Tesaloniceni 2, 8).

16. Opinii succinte

Preabunul Dumnezeu, din iubire pentru om, a descoperit cele viitoare ce vor avea loc înainte de venirea lui Antihrist şi a celei de a doua veniri.

Iubitor şi afectuos, gata totdeauna să primească în braţele Sale pe omul căzut în păcat, ne-a prevenit şi ne-a avertizat prin profeţi şi prin Apostoli, dar şi prin Unul-Născut Fiul Său, că se vor întâmpla multe şi că Antihrist va încerca, în zilele cele de pe urmă, ca să amăgească omenirea. Diavolul, acest şarpe veninos, prin Antihrist va încerca dacă va fi posibil să-i înşele până şi pe cei aleşi.

Amăgitorul va exploata indiferenta religioasă, ignoranţa, dar şi apostazia omenirii de la Tatăl ceresc.

Desfrăul, depravarea, materialismul şi ateismul sunt capcanele pe care le-a pregătit în diferite feluri meşteşugite asupra omenirii, instrumente ale satanei, înainte mergătoare lui Antihrist.

Statele sunt prinse în capcană definitiv, strânse laolaltă toate de Hidra Sionismului, cu tentaculele sale.

Ca un război de ţesut, care ţese tot mai des şi ca un păianjen veninos, Sionismul este gata să pregătească apariţia lui pentru ca să atragă la moarte victimele prinse în capcană.

Aşadar Antihrist este foarte aproape.

Câte nu sunt care ne cutremură?! Câte, care îngrijorează?! Câţi sunt care se pocăiesc deschis şi se înarmează cu credinţă şi hotărâre ca să reziste fiarei din Apocalipsă? Credinciosul evlavios trebuie să fie gata totdeauna, dând cu curaj mărturia ortodoxiei, care aşteaptă în orice moment ziua Judecăţii, care va veni precum furul noaptea, aşa cum zice Domnul.

„Şi precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi venirea Fiului Omului” (Matei 24, 37).

Sigur, arătarea groaznică a trufaşului Antihrist va sfârşi prin fuga lui de Domnul nostru Iisus Hristos, Atotputernicul Dumnezeu. Antihrist, satana şi profetul mincinos vor fi condamnaţi precum şi toţi cei ce s-au închinat fiarei. „Şi diavolul, care-i amăgise, a fost aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă,unde este fiara şi proorocul mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor” (Apocalipsa 20,10). Omul devine părtaş biruinţei asupra păcatului şi a morţii şi moştenitor al vieţii vesnice, prin credinţa ortodoxă în Hristos şi cu marturisirea acestei credinţe până la moarte.

Căti dintre noi, cei credincioşi, strigăm şi opunem rezistenţa cu curaj hidosului Antihrist, dar şi înainte mergătorilor lui care se laudă.

Martorii lui Iehova, masoneria, spiritismul, ecumenismul, materialismul, marxismul, ecumen.ismul, sionismul sunt câteva din organizaţiile şi sistemele înainte mergătorilor lui Antihrist. Ereziile, puterile întunericului şi organizaţiile satanice au ca scop să semene confuzia, anarhia şi lepădarea omului de Dumnezeu.

Omenirea decăzută moral şi slăbită duhovniceşte trebuie neapărat să se trezească. Sionismul internaţional are puse la cale capcanele lui, şi cu ele prinde mult vânat.

În cursele acestea a căzut, din nefericire, şi ţara noastră (.Grecia), fiindcă înainte mergătorii lui Antihrist dispun de cele mai veninoase săgeti si mai perfecte arme contra creştinilor din întreaga lume, nu numai din Grecia.

Din nefericire există mulţi greci, dintre ei mulţi demnitari cu legături masonice, care sunt membri în reţelele ascunse ale acestei organizaţii satanice, :asa s-u rupt de Biserică, de dreptate şi de legile tării. Ei urmăresc prin aceasta ca să creeze din masonerie un stat în stat. Din nefericire Grecia îndeplineşte servil poruncile centrele, ascunse. Ţara noastră trebuie să-şi apere credinta ortodoxă prin orice mijloace. Slugile lui Antihrist lovesc cât pot mai mult în Biserică.

Dar cine se opune cu putere acestui uragan?

Dacă ştim că moliciunea este mortală şi dacă vom urmări poruncile lui Hristos vom alunga de la noi această delăsare. Creştinul nu trebuie să fie dilematic şi nehotărât. Din clipa în care Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, S-a răstignit, a murit şi a înviat pentru mântuirea noastră, şi nouă ne-a pregătit împărăţia Lui cea cerească, creştinul trăieşte şi se mişcă prin şi pentru Hristos.

Credinciosul creştin ştie că, deşi se arată că stăpânesc puterile întunericului, la sfârşit vor fi strivite de Domnul nostru Iisus Hristos, Care a zis: “Îndrăzniti, Eu am biruit lumea” (Ioan 16,33).

Având permanent îndreptate privirile noastre şi nădejdile noastre spre arătarea celei de a doua veniri a Domnului nostru, una este grija noastră:

Lupta duhovnicească, rugăciunea neînfricată, pocăinţa adevărată, mărturisirea ortodoxă şi înainte de toate credinţa neclintită în Dumnezeu, Cel Unul în fiinţă şi întreit în Persoane, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt şi privegherea zilnică, pentru ca să scăpăm de înşelăciunile instrumentelor satanei şi ale hidosului Antihrist, dacă va veni în zilele noastre, fiindcă „zilele rele sunt” (Efeseni 5,16), „Fericită este sluga aceea, pe care venind stăpănul, o va afla făcând aşa” (Matei 24,46).

Read Full Post »

Older Posts »