Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Noiembrie 2010

Ce este nihilismul în care noi considerăm că îşi are rădăcinile Revoluţia în epoca modernă? La prima vedere, răspunsul nu pare dificil; câteva exemple evidente ne vin imediat în minte. Teribilul program de exterminare al lui Hitler, revoluţia bolşevică, viziunea dadaistă în artă; nihilismul este fundamentul pe care s-au dezvoltat aceste mişcări şi este reprezentat în mod remarcabil de câteva personalităţi „posedate” de nihilism de la sfârşitul secolului XIX – poeţi precum Rimbaud şi Baudelaire, revoluţionari ca Bakunin şi Neceaev, „profeţi” ca Nietzsche; la un nivel mai modest, contemporanii noştri resimt o stare de confuzie, o nelinişte vagă care îi determină pe unii să se agaţe de magicieni ca Hitler, pe alţii să caute refugiu în droguri sau în false religii sau să comită acele crime „absurde” care devin tot mai caracteristice timpurilor noastre. Dar toate acestea nu reprezintă decât suprafaţa spectaculoasă a problemei nihilismului. A explica toate acestea, odată ce ai depăşit nivelul superficial, nu este în nici un caz o sarcină uşoară; dar sarcina pe care ne-am asumat-o în acest capitol este mai cuprinzătoare: înţelegerea naturii mişcării în întregul ei, pentru care aceste fenomene nu sunt decât extreme.

Pentru a întreprinde acest lucru, va fi necesar să ocolim două mari capcane aşezate de o parte şi de alta a drumului pe care ni l-am ales şi în care au căzut cei mai mulţi comentatori ai spiritului nihilist al epocii noastre: apologia şi diatriba.

Orice persoană conştientă de imperfecţiunile şi de păcatele mult prea evidente ale civilizaţiei noastre, care au reprezentat cauzele imediate ale atitudinii nihiliste – vom vedea că acestea au constituit în acelaşi timp şi fructul unui nihilism incipient – nu poate decât să simtă o anumită simpatie faţă de cei care au participat la această răzvrătire. O asemenea simpatie poate să ia forma milei fată de aceşti oameni care, dintr-un anumit punct de vedere, pot fi văzuţi ca „victime” inocente ale condiţiilor împotriva cărora s-a îndreptat efortul lor; sau poate fi exprimată în opinia comună că anumite tipuri de fenomene nihiliste au de fapt o semnificaţie „pozitivă” şi un rol de jucat în „noua evoluţie” a istoriei sau a omului. Cea de a doua atitudine este ea însăşi unul din fructele cele mai evidente ale nihilismului pus în discuţie aici, în timp ce prima nu este întru totul lipsită de îndreptăţire. Trebuie însă să fim atenţi şi să nu-i acordăm o importanţă exagerată numai pentru acest motiv. În atmosfera care domină cercurile liberale şi umaniste, se poate trece mult prea uşor de la simpatia faţă de o persoană nefericită la receptivitatea faţă de ideile sale. Cu siguranţă, nihilistul este într-un anumit sens „bolnav” şi boala sa este o mărturie a bolii unei epoci în care cele mai bune elemente – ca şi cele mai negative – se orientează către nihilism; dar o boală nu se vindecă prin „simpatie”, în felul acesta nici măcar nu este diagnosticată corect. Şi, în orice caz, nu există victime cu totul „inocente”. Nihilistul este mult prea scufundat în păcatele şi vinovăţia acestei umanităţi care a produs nenorocirile epocii noastre; răzvrătindu-se , aşa cum fac toţi nihiliştii – nu numai împotriva „abuzurilor” şi „nedreptăţilor” reale sau imaginare din ordinea socială şi religioasă, ci şi împotriva ordinii înseşi şi a Adevărului care stă la baza acestei ordini, nihilistul ia parte activă la lucrarea Satanei (căci asta se întâmplă în fenomenul nihilist), ceea ce în nici un caz nu se poate explica prin mitologia „victimei inocente”. În ultimă instanţă, nimeni nu îi slujeşte lui Satan împotriva voinţei sale.

Dacă „apologia” este departe de intenţia noastră în aceste pagini, scopul nostru nu este nici simpla diatribă. Nu este suficient, spre exemplu, să condamni nazismul sau bolşevismul pentru „barbarismul”, „gangsterismul” sau „antiintelectualismul” lor şi nici avangarda artistică şi literară pentru „pesimism” sau „exhibiţionism”; de asemenea, nu este suficient să aperi „democraţiile” în numele „civilizaţiei”, „progresului sau umanismului” sau pentru că susţin „proprietatea privată” şi „libertăţile civile”. Asemenea argumente, deşi sunt în mod real îndreptăţite, lovesc alături de ţintă; nihilismul ţinteşte mult mai profund; programul acestuia este mult prea radical pentru a putea fi contrazis efectiv de aceste argumente. Ele identifică eronat rădăcinile nihilismului, iar eroarea nu poate fi combătută decât de adevăr. Cea mai mare parte a criticii nihilismului nu este îndreptată împotriva acestor rădăcini, iar motivul acestei atitudini aşa cum vom vedea – este acela că nihilismul a devenit în vremea noastră atât de răspândit, aproape universal valabil, a pătruns perfect şi adânc în minţile şi inimile oamenilor de astăzi, încât nu mai există nici un „front” pe care să fie combătut; şi cei care cred că îl combat folosesc cel mai adesea argumentele acestuia, care se întorc de fapt împotriva lor …

Unii vor obiecta probabil – o dată ce au văzut care este sfera proiectului nostru – că am întins un năvod mult prea mare, că am exagerat extinderea nihilismului sau, dacă nu, că fenomenul este atât de generalizat încât nu mai serveşte la nimic combaterea lui. Trebuie să recunoaştem că sarcina noastră este una ambiţioasă, cu atât mai mult cu cât multe fenomene nihiliste sunt ambigue; şi, într-adevăr, dacă ar trebui să încercăm o examinare exhaustivă a problemei, lucrarea noastră ar fi fără sfârşit.

Cu toate acestea, cred că este însă posibil să întindem un năvod mare şi să prindem totuşi peştele pe care îl căutăm – pentru că, la urma urmei, nu există decât un peşte, şi încă unul mare. O documentare exhaustivă a fenomenelor nihiliste iese din discuţie; dar o examinare a mentalităţii nihiliste unice care stă la baza lor, a efectelor ei indiscutabile şi a rolului acesteia în istoria contemporană este în mod sigur posibilă.

Vom încerca aici, mai întâi, să descriem această mentalitate – în cele mai importante manifestări ale ei – şi să oferim o schiţă a dezvoltării ei istorice; şi apoi să cercetăm mai adânc semnificaţia şi programul ei istoric. Dar înainte de a putea face asta, trebuie să ştim mai clar despre ce vorbim; trebuie să începem, de aceea, cu o definiţie a nihilismului.

Această sarcină nu trebuie să ne reţină prea mult; nihilismul a fost definit, şi încă foarte succint, de către fondatorul nihilismului filosofic, Nietzsche.

“…nu există adeoăr, o structură absolută a lucrurilor, nu există <<lucru în sine>>. Acestea toate sunt doar nihilism, şi anume cel mai extrem”

„Nu există adevăr”; am întâlnit de mai multe ori aceste cuvinte în carte şi ele vor reveni frecvent. Deoarece problema nihilismului este, în profunzime, o problemă de adevăr; este problema adevărului.

Dar ce este adevărul? Problema este, înainte de toate, una de logică: înainte de a discuta despre conţinutul adevărului, trebuie să cercetăm posibilitatea şi condiţiile postulării adevărului. Şi prin adevăr înţelegem – aşa cum explicitează negarea lui de către Nietzsche – adevărul absolut, pe care l-am definit deja, ca dimensiune a începutului şi a sfârşitului lucrurilor.

„Adevăr absolut”: sintagma aceasta sună demodat pentru o generaţie crescută în spiritul scepticismului şi care nu a fost obişnuită să ia lucrurile în serios. Nimeni, cu siguranţă – şi aceasta este opinia generală – nimeni nu este atât de naiv, încât să creadă în „adevărul absolut”; în epoca noastră iluminată orice adevăr este „relativ”. Să remarcăm că această ultimă expresie – „orice adevăr este relativ” – este tălmăcirea populară a sintagmei nietzscheene „nu există adevăr absolut”; această doctrină reprezintă temelia nihilismului, deopotrivă pentru masele largi şi pentru elite.

În epoca noastră, „adevărul relativ” este reprezentat în primul rând în cunoaşterea ştiinţifică, care are ca punct de plecare observaţia, continuă cu logica evenirnenţială şi progresează etapă cu etapă de la elemente cunoscute la elemente necunoscute. Este totdeauna discursivă, contingentă, calificată, totdeauna exprimată în „relaţie” cu altceva, niciodată unică, „absolută”, categorică. Omul de ştiinţă mai puţin înclinat spre meditaţie şi abstractizare nu vede necesitatea unui alt mod de cunoaştere; preocupat cu cerinţele specialităţii sale, nu are probabil nici timp, nici dispoziţie pentru întrebări „abstracte” care se referă, spre exemplu, la ipotezele fundamentale ale specialităţii sale. Dacă însă este obligat să răspundă la asemenea întrebări sau dacă mintea i se îndreaptă în mod spontan către asemenea întrebări, se mulţumeşte cu cea mai evidentă explicaţie pentru a-şi satisface curiozitatea: orice adevăr este empiric, orice adevăr este relativ.

Oricare dintre aceste afirmaţii se contrazice pe sine.

Prima afirmaţie nu este câtuşi de puţin empirică, ci metafizică; a doua este ea însăşi o afirmaţie absolută. Pentru observatorul critic, problema adevărului absolut se pune în primul rând datorită acestor contradicţii; şi prima concluzie logică la care acesta poate să ajungă este că, dacă există vreun adevăr, acesta nu poate fi întru totul relativ. Principiile ştiinţei moderne ca ale oricărui sistem gnoseologic, sunt ele însele neschimbabile şi absolute; dacă acestea nu ar exista, cunoaşterea nu ar fi posibilă, nici măcar cunoaşterea „abstractă”, pentru că nu ar mai dispune de criterii după care să clasifice adevărul sau cunoaşterea.

Această axiomă are un corolar: absolutul nu poate fi atins cu mijloacele relativului. Cu alte cuvinte, principiile fundamentale ale oricărui sistem de cunoaştere nu pot fi dobândire pnn intermediul aceleiaşi cunoaşteri, ci stabilite dinainte; ele nu sunt obiectul demonstratiei ştiinţifice, ci al credintei.

.Am. discutat într-un capitol anterior despre universalitatea credinţei, privită ca fundament al oricărei activităţi şi cunoaşteri umane; şi am văzut că, pentru a nu cădea pradă iluziilor subiective, credinţa trebuie ancorată în adevăr. Aici se pune, prin urmare, o întrebare legitimă si într-adevăr inevitabilă, dacă principiile prime ale credinţei ştiinţifice – spre exemplu, coerenţa şi uniformitatea naturii, trans-subiectivitatea cunoaşterii umane, adecvarea raţiunii la datele observaţiei din care poate extrage concluzii – se întemeiază pe un adevăr absolut; în cazul în care acest lucru nu se întâmplă, aceste principii fundamentale nu sunt decât probabilităţi neverificabile. Poziţia „pragmatică” adoptată de multi oameni de ştiinţă şi umanişti care nu se sinchisesc să mediteze asupra lucrurilor ultime – şi anume, la faptul că aceste principii nu sunt decât ipoteze experimentale pe care experienţa colectivă le consideră demne de încredere – este în mod sigur nesatisfăcătoare; poate oferi o explicaţie psihologică a credinţei pe care o inspiră aceste principii, dar atât timp cât nu stabileşte fundamentul acestei credinţe în adevăr, întregul edificiu ştiinţific rămâne pe nisipuri mişcătoare şi nu-i asigură nici o protecţie împotriva curentelor iraţionale care îl atacă periodic.

În orice caz – fie că e vorba de o simplă naivitate, fie de o înţelegere mai profundă pe care nu o pot justifica prin argumente – cei mai mulţi oameni de ştiinţă şi umanişti cred fără îndoială că credinţa lor se raportează la adevărul lucrurilor. Dacă această credinţă este justificată sau nu, reprezintă, desigur, o altă întrebare; este o întrebare metafizică şi în mod sigur nu se justifică prin metafizica mai degrabă primitivă a celor mai mulţi oameni de ştiinţă.

Orice om trăieşte prin credinţă; de asemenea, orice om – lucru mai puţin evident, dar nu mai puţin adevărat – este un metafizician. Ceea ce i se cere oricărei ştiinţe – şi nici un om nu poate nega această cerinţă – este o teorie şi un standard de cunoaştere, o noţiune despre ceea ce este, în ultimă instanţă, cognoscibil şi adevărat. Acest adevăr ultim, fie că este conceput ca Dumnezeul creştin sau pur şi simplu ca raţionalitatea ultimă a lucrurilor, reprezintă un principiu fundamental al metafizicii, un adevăr absolut iar prin recunoaşterea unui asemenea principiu, inevitabilă din punct de vedere logic, teoria „relativităţii adevărului” se prăbuşeşte, dovedindu-se ea însăşi o contradicţie absolută.

Proclamarea „relativită tii adevărului” echivalează, prin urmare, cu o „metafizică negativă” – însă, fără discuţie, o metafizică. Există câteva forme principale de „metafizică negativă” şi, cum contradicţiile din interiorul fiecăreia sunt întrucâtva diferite şi se adresează unor mentalităţi de asemenea diferite, ar fi nimerit să acordăm aici un paragraf examinării fiecăreia. Le putem împărţi în două categorii generale: „realism” şi agnosticism”. care la rândul lor pot fi împărţite în „naive” şi „critice”.

„Realismul naiv” sau „naturalismul” nu neagă explicit adevărul absolut, în schimb emite pretenţii proprii de adevăr absolut care nu pot fi argumentate. Respingând orice perspectivă a absolutului „spiritual” sau „ideatic”, proclamă în schimb adevărul absolut al „materialismului” şi „determinismului”. Această filosofie este curentă în anumite cercuri – este doctrina marxistă oficială şi este reprezentată de câţiva gânditori occidentali din domeniul ştiinţific care nu au o viziune prea sofisticată asupra lumii -, dar curentul principal al gândirii contemporane a lăsat în urmă această filosofie, care pare astăzi relicva stranie a unei epoci mai primitive, dar demult apuse, epoca victoriană, când mulţi oameni acordau ştiinţei credinţa şi emoţiile care altădată se adresau religiei. Este formularea imposibilă a unei metafizici „ştiinţifice” – imposibilă, pentru că ştiinţa este, prin natura ei, cunoaştere a particularului, iar metafizica este cunoaşterea a ceea ce stă la baza particularului şi îl presupune. Este o filosofie sinucigaşă prin faptul că „materialismul” şi „determinismul” consideră orice filosofie ca inutilă; atât timp cât această teorie susţine că filosofia, ca orice altceva, este „determinată”, avocaţii ei nu fac decât să afirme implicit că filosofia lor, de vreme ce există, este „inevitabilă”, nu însă şi adevărată. Dacă această filosofie însă ar fi consecventa, ar trebui să elimine definitiv categoria de adevăr; dar aderenţii acesteia, nepreocupaţi de consecvenţa sau profunzimea teoriei lor, par inconştienţi de această contradicţie fatală. Contradicţia ar putea fi sesizată, la un nivel mai puţin abstract, în atitudinea idealistă şi altruistă a nihiliştilor ruşi din secolul XIX, o atitudine în flagrantă contradicţie cu teoria lor pur materialistă şi egoistă; Vladimir Soloviov a subliniat în mod inteligent această discrepanţă, atribuindu-le silogismul: „Omul se trage din maimuţă, prin urmare trebuie să ne iubim unii pe alţii.”

Orice filosofie presupune, într-o anumită măsură, autonomia ideilor; „materialismul” filosofic este, astfel, o formă de „idealism”. Este, se poate spune, profesiunea de credinţă a celor ale căror idei nu se ridică deasupra evidenţei, a căror sete de adevăr este atât de uşor de satisfăcut prin ştiinţă încât o transformă în absolutul lor.

„Realismul critic” sau „pozitivismul” reprezintă negarea făţişă a adevărului metafizic. Pornind de la aceleaşi ipoteze ştiinţifice ca şi naturalismul cel mai naiv, profesează însă o mai mare consecvenţă prin abandonarea definitivă a noţiunii de absolut, mărginindu-se la adevărul „empiric” şi „relativ”. Am semnalat deja care este contradicţia acestei poziţii: negarea adevărului absolut este ea însăşi un „adevăr absolut”; ca şi în cazul naturalismului, însăşi afirmarea principiului fundamental al pozitivismului reprezintă negarea acestuia.

„Agnosticismul”, ca şi „realismul”, poate fi împărţit în „naiv” şi „critic”. Agnosticismul doctrinar” sau „naiv” afirmă imposibilitatea absolută de a cunoaşte vreun adevăr absolut. Chiar dacă această exigenţă pare chiar mai modestă decât cea a pozitivismului, are de fapt pretenţii foarte mari: dacă poate afirma într-adevăr că absolutul este „incognoscibil”, atunci însăşi această cunoaştere este „absolută”. Prin urmare, agnosticismul nu este de fapt decât o varietate de pozitivism care încearcă, fără prea mare succes, să-i mascheze contradicţiile.

Numai în „agnosticismul pur” sau „critic” vedem renuntarea deplină la absolut; din nefericire însă, O asemenea renunţare atrage după sine renunţarea la orice altceva şi sfârşeşte – dacă este consecventă – în solipsism. Acest tip de agnosticism este o simplă enunţare a faptului că nu ştim dacă există sau nu un adevăr absolut sau care ar putea fi natura lui, în cazul în care ar exista; ni se propune să ne mulţumim cu adevărul empiric şi relativ pe care îl putem cunoaşte – aceasta este concluzia. Dar ce este adevărul? Ce este cunoaşterea? Dacă nu există nici un standard absolut după care acestea să fie măsurate, nu pot fi nici măcar definite. Agnosticul care adoptă agnosticismul critic nu se lasă tulburat de el, ci se plasează pe poziţia „pragmatismului”, „experimentalismului” şi „instrumentalismului”, potrivit cărora nu există nici un adevăr, dar omul poate supravieţui în lume şi fără adevăr. O asemenea poziţie a fost susţinută printre elite – şi nu numai – în secolul nostru anti-intelectualist; dar tot ce se poate spune despre o asemenea poziţie este că, din punct de vedere intelectual, este iresponsabilă. Reprezintă abandonarea definitivă a adevărului sau chiar supunerea lui faţă de putere, indiferent dacă aceasta este întruchipată de natiune, rasă, clasă, confort sau orice altă cauză capabilă să absoarbă energiile pe care altădată oamenii le închinau adevărului.

“Pragmaticul” şi „agnosticul” pot fi foarte sinceri şi bine intentionati’ dar nu fac decât să se înşele pe ei înşişi si pe altii: dacă vor continua să folosească termenul de „adevăr” pentru a descrie ceea ce caută. Evidenţa lor este în realitate o mărturie a faptului că această căutare a adevărului care a însufleţit atâta vreme omul european a ajuns la capăt. Dintr-un anumit punct de vedere, cele patru secole şi mai bine de gândire modernă au reprezentat o experimentare a posibilităţilor de cunoaştere deschise omului care şi-a asumat faptul că nu există Adevăr revelat. Concluzia – pe care Hume a afirmat-o deja, dar pe care a abandonat-o pentru confortul „bunului simt” şi al vietii convenţionale, concluzie de care oamenii îşi dau seama tocmai pentru că nu mai posedă un asemenea refugiu protector – concluzia acestui experiment este o negare absolută: dacă nu există Adevăr Revelat, atunci nu există deloc adevăr; căutarea Adevărului în afara Revelaţiei a ajuns la capăt. Omul de ştiinţă acceptă acest lucru prin faptul că nu iese din limitele specialităţii sale, mulţumit să vadă o anumită coerenţă într-un număr limitat de fapte şi fără a se mai osteni să caute existenţa vreunui adevăr, mare sau mic; că aşa stau lucrurile o demonstrează faptul că oamenii nu aşteaptă de la omul de ştiinţă revelarea vreunui adevăr, ci aplicaţii tehnologice ale unei cunoaşteri care nu mai are decât o valoare practică. Aceste valori ultime pe care altădată oamenii le atribuiau adevărului sunt căutate în alte surse, iraţionale. Despotismul ştiinţei asupra vieţii practice este contemporan cu apariţia unor „revelaţii” pseudo-religioase: cele două – despotismul ştiinţei şi „revelaţiile” pseudo-religioase – reprezintă simptomele corelate ale aceleiaşi maladii: abandonarea adevărului.

Prin urmare, logica demonstrează clar un lucru: negarea adevărului absolut sau punerea lui sub semnul întrebării, în cazul în care este consecventă şi onestă, conduce la abisul solipsismului şi iraţionalului: doar acea poziţie care nu conţine contradicţii logice reprezintă afirmarea unui adevăr absolut care susţine şi protejează toate adevărurile mai mici; iar acest adevăr absolut nu poate fi atins prin instrumentele cunoaşterii umane, care sunt prin definiţie relative. În acest punct logica pierde controlul şi trebuie să intrăm într-un univers cu totul diferit al discursului, dacă vrem să continuăm căutarea. Una este să afirmi că nu există nici o barieră logică în afirmarea adevărului absolut şi cu totul altceva este să-l afirmi efectiv. O asemenea afirmaţie nu se poate baza decât pe o singură sursă; problema adevărului nu se poate pune decât din perspectiva problemei Revelaţiei,

Conştiinţa critică ezită în acest punct. Trebuie să căutăm în exterior ceea ce nu putem atinge prin puterea noastră limitată? Aceasta este o lovitură dată orgoliului mai ales acelui orgoliu care trece astăzi drept „modestie” ştiinţifică a savantului care „stă în faţa faptelor ca un copil” şi totuşi refuză să accepte orice alt arbitru al faptelor în afara orgolioasei raţiuni umane. Există, în orice caz, doar un tip particular de revelaţie – Revelaţia dumnezeiască, Revelaţia creştină – pe care raţionalismul o respinge; pe celelalte nu le neagă. .

Într-adevăr, O persoană care nu acceptă deplin şi consecvent o doctrină coerentă despre adevăr, precum este aceea oferită de Revelaţia creştină, este obligat – dacă are pretenţia că poate cunoaşte ceva – să caute în altă parte o asemenea doctrină; aceasta a fost calea filosofiei moderne care a sfârşit în obscuritate şi confuzie, pentru că niciodată nu va recunoaşte cinstit faptul că nu poate furniza ea însăşi ceea ce nu i se poate da decât din afară. Orbirea şi confuzia filosofiei moderne în privinţa principiilor fundamentale şi a dimensiunii absolutului reprezintă’consecinţa directă a ipotezei ei iniţiale, şi anume, inexistenţa Revelaţiei; pentru că, de fapt, această ipoteză îi orbeşte pe oameni chiar la lumina soarelui şi aduce în stare obscuritate tot ce anterior fusese limpede la lumina lui.

Pentru cel care bâjbâie în această beznă nu există decât o cale, dacă nu va fi tămăduit de orbirea sa; şi aceasta este să caute puţină lumină în mijlocul întunericului de aici. Mulţi aleargă la lumina pâlpâietoare a „bunului simt” şi a vietii conventionale şi acceptă – pentru că trebuie să înainteze cumva – opiniile curente ale cercurilor sociale şi intelectuale din care fac parte. Dar mulţi alţii, constatând că această lumină este prea ştearsă, se strâng în jurul lanternelor magice care proiectează imagini multicolore, dar înşelătoare, care cel puţin sunt distractive; ei devin adepţii unuia sau altuia dintre curentele politice, religioase sau artistice pe care le-a aruncat în joc „spiritul veacului”.

În realitate, nimeni nu trăieşte decât în lumina unei revelaţii, fie că e adevărată sau falsă, fie că slujeşte iluminării sau confuziei. Acela care nu trăieşte prin Revelaţia creştină este nevoit să adopte o revelaţie falsă; şi orice revelaţie falsă conduce la abis.

Am pornit această analiză de la întrebarea logică: „ce este adevărul?” Această întrebare poate – şi trebuie să fie elaborată acum dintr-un punct de vedere cu totul diferit. Scepticul Pilat a pus şi el această întrebare, deşi nu a luat-o în serios; şi – ironia ironiilor – a pus-o chiar Adevărului Însuşi. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” „Şi veţi cunoaşte Adevărul şi Adevărul vă va face liberi”  Acest Adevăr, Adevărul care dăruieşte viaţă veşnică şi libertate, nu poate fi atins prin mijloace umane; nu poate fi revelat decât de Cel Care are puterea să o facă.

Calea către acest Adevăr este una îngustă şi cei mai mulţi oameni o pierd, pentru că merg pe drumul cel „larg”. Şi totuşi, nu există om care să nu caute acest Adevăr, pentru că Dumnezeu, Care este acest Adevăr, aşa ne-a creat. În următoarele capitole vom examina multe false absoluturi, mulţi zei falşi pe care oamenii i-au inventat şi i-au adorat în era noastră idolatră; şi vom înţelege că, departe de a fi o „nouă revelaţie”, aceşti idoli frapează prin faptul că fiecare dintre ei este o deziluzie, o desfigurare, o pervertire sau o parodie a Adevărului unic, de Care oamenii nu se pot feri, chiar dacă se află pe o cale rătăcită, în blasfemie sau în orgoliu. Noţiunea de Revelaţie dumnezeiască a fost întru totul discreditată de către cei care trebuie să se supună „spiritului veacului”; dar este imposibil să stingi acea sete de adevăr pe care Dumnezeu a sădit-o în om pentru a-l conduce la El şi care nu poate fi satisfăcută decât prin acceptarea Revelaţiei Sale. Până şi cei care se declară satisfăcuţi cu adevăruri „relative” şi se consideră prea „sofisticaţi”, „cinstiţi” sau chiar prea „modeşti” pentru a se ocupa cu absolutul până şi ei obosesc, în cele din urmă, cu această hrană nesatisfăcătoare la care ei înşişi s-au limitat de bunăvoie şi tânjesc după o hrană mai consistentă.

În orice caz, împărtăşirea Adevărului creştin este posibilă numai prin credinţă; iar obstacolul principal în calea credinţei nu este logica, după cum consideră în mod simplist gândirea modernă, ci o altă credinţă, opusă. Am văzut într-adevăr că logica nu poate nega adevărul absolut fără să se nege pe sine; acea logică potrivnică Revelaţiei creştine este mai degrabă sclava unei alte revelaţii, a unui fals „adevăr absolut”, şi anume, nihilismul.

În paginile următoare vom caracteriza ca „nihilişti” oameni cu vederi foarte diferite: umanişti, sceptici, revoluţionari de toate nuanţele, artişti şi filosofi din şcoli diferite; dar toţi aceştia sunt uniţi într-o misiune comună. Fie că e vorba de „criticismul” pozitivist al adevărurilor şi instituţiilor creştine, de violenta revoluţionară împotriva Vechii Ordini, de viziunile apocaliptice ale distrugerii universale, de instituirea unui paradis terestru sau de lucrările ştiinţifice obiective în scopul unei „vieţi mai bune” în această lume, ipoteza tocită fiind aceea că nu ‘există o altă lume – finalitatea este aceeaşi: eliminarea Revelaţiei dumnezeieşti şi pregătirea unei noi ordini în care să nu mai existe nici o urmă a „vechii” concepţii despre lucruri şi în care omul să fie singurul dumnezeu.

Anunțuri

Read Full Post »

Referat prezentat la Al VII-lea Congres Panorthodox al Delegatiilor Bisericilor Orthodoxe si Sfintelor Mitropolii pe teme referitoare la erezeii si secte, întrunit în Theba, 20-26 septembrie 1995.

Subiectul pe care am cinstea să vi-l prezint, cuvioşi părinţi şi iubiţi fraţi, este: Definirea ascezei in monahismul ortodox ca raspuns la provocarea practicilor necrestine.

Este de prisos să vă spun că nu e cazul a întreprinde aici analizele amănunţite pe care ar trebui să le facem ca să epuizăm profunzimea şi întinderea subiectului. Pentru a face aceasta poate că ar fi nevoie de o carte întreagă.

De asemenea, va trebui dintru început să subliniem – deoarece vom vorbi despre asceza în moriahismul ortodox  – în scopul evitării greşitelor interpretări, că spiritualitatea ortodoxă este unitară. Şi aceasta, deoarece Evanghelia este aceeaşi. Asceza, potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, nu este rănduită numai pentru monahi, ci pentru toţi creştinii. Evanghelia şi asceza sunt unite inseparabil.

Asceza este modul, calea, mijlocul prin care ajungem la scop, care este curăţirea inimii de patimi, iluminarea minţii, unirea cu Dumnezeu, îndumnezeirea. Iar scopul acesta este acelaşi pentru toţi creştinii fără excepţie, clerici şi mireni, monahi şi căsătoriţi. Desigur, condiţiile în care este chemat să se nevoiască cineva ca să atingă acest scop comun diferă, potrivit cu particularităţile personale şi concrete din fiecare caz, însă cadrul general şi scopul sunt aceleaşi.

Vom vorbi aşadar despre asceza în monahismul ortodox, deoarece în el se află, precum este dovedit în forma lor cea mai curată, din punctul de vedere al rânduielii, cât şi din cel al practicii, toate elementele care constituie ceea ce numim Spiritualitate ortodoxă. Să ne aducem aminte de Sfântul Ioan Scărarul care scrie că: Lumina monehilor sunt îngerii, iar lumina tuturor oamenilor este petrecerea monahicească şi de Sfântul Isaac Sirul care caracterizează petrecerea monahicească ca fiind fala Bisericii lui Hristos.

După aceste precizări introductive, trecem la prima parte a subiectului nostru, la definirea ascezei.

De când există asceza

Asceza o întâlnim încă din Vechiul Testament, iar asta este foarte firesc, căci, potrivit spuselor profesorului de Dogmatică, părintele Ioan Romanidis, singurul fapt ce deosebeşte Vechiul Testament de Noul Testament este acela că Îngerul de Mare Sfat, Domnul Slavei, în Noul Testament, se arată „în trup”.

Iar acum să trecem la Noul Testament. După cum în urcuşul duhovnicesc, în general, tot astfel şi în ceea ce priveşte asceza, în particular, Domnul S-a făcut pildă pentru noi ca sa mergem pe urmele Lui. Domnul posteste, Domnul priveghează, Domnul rabdă, îndelung-rabdă, se smereşte, iubeşte şi iartă pe vrăjmaşi. Se face ascultător Tatălui pana la moarte, şi înca moarte pe Cruce, tăindu-Şi voia Sa omenească şi ascultănd de voia lui Dumnezeu-Tatăl. De altfel, definiţia Sfăntului Ioan Sinaitul, scriitorul Scării, că:

Monah înseamna silirea neîncetata a firii se bazează pe cuvântul Domnului: Imparatia cerurilor se ia prin staruinta şi cei silitori o repese pe ea.

Din care pricină a apărut asceza

Cuvântul Sfântului Apostol Pavel căci nu săvârsesc ceea ce voiesc ci fac ceea ce urasc , ne dă prilejul să facem o digresiune spre a ne referi la antropologia ortodoxă, astfel încât să fie lesne de înţeles pentru ce creştinul alege calea ascendentă a ascezei şi lasă la o parte calea cea largă sau coboratoare a confortului celui lumesc şi a cugetării trupeşti.

Aşadar, potrivit cu învatatura ortodoxă, omul este alcătuit din partea materială, care se strică şi moare, şi din cea duhovnicească, care este nemuritoare; desigur, nu în accepţiunea platonică a nemuririi ca stare fără de început şi sfârşit, ci în înţeles biblico-patristic al nemuririi sufletului, care precizează că sufletul este ceva creat, are început, dar nu va avea sfârşit.

Centrul vieţii duhovniceşti a omului este ceea ce Sfinţii Părinţi numesc inima. Starea de sănătate duhovnicească, cea pe care Sfinţii Părinţi o numesc dupa fire, este: pe de o parte inima să fie sălaş al harului Sfântului Duh. de vreme ce suntem botezaţi, iar. pe de altă parte, mintea, adică partea ratională a sufletului – telescopul cu care Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu – să fie îndreptată spre Acela prin lucrarea rugăciunii, care este convorbirea omului cu Dumnezeu, Iar raţiunea săvârşeşte lucrarea proprie ei. De pildă. ştiinţa este lucrarea raţiunii sau, cu alte cuvinte, a cugetării, şi nu a minţii aşa cum am definit-o.

Astfel stau lucrurile atunci când suntem în cele dupa fire, adică în starea potrivită cu firea duhovnicească a omului. Dumnezeu l-a creat pe om în această stareî cu menirea de a merge de la cele după fire la cele mai presus de fire. adică să primească de la Dumnezeu în dar însuşiri pe care din fire le are numai El. Care din dragoste le dăruieşte omului, atunci când acesta se face vrednic de ele.

Dar, în loc să ne aflăm în aceste stări binecuvântate, după fire şi mai presus de fire (adică a sfinţeniei). de obicei noi ne aflăm, din nefericire. în starea împotriva firii. adică în starea păcatului, în starea potrivnică scopului pentru care am fost creaţi. Iar aceasta se întâmplă deoarece omul, deşi s-a slobozit de păcatul strămoşesc prin Sfântul Botez. se întoarce de obicei spre rău. folosind greşit libertatea sa.

Şi astfelî omul se îndepărtează încet-încet de harul lui Dumnezeu. începe să lucreze păcatul, dă drepturi diavolului, i se inradăclnează înlăuntrul său patimile, iar inima, din locaş al harului dumnezeiesc, se face locaş al patimilor. adică se află sub înrâurirea diavolilor.

Pe de altă parte, mintea, în această stare de îmbolnăvire duhovnicească, se împrăştie în cele dinafară, în lucruri, în timp ce raţiunea, cugetarea, se hipertrofiază în dauna minţii.

Scopul Bisericii, care este un spital duhovnicesc, este acela de a-l vindeca pe omul bolnav duhovniceşte, iar această educaţie terapeutică (tratament) se numeşte asceza.

Sufletul omului se îndulceşte de dragostea lui Dumnezeu (aşa cum spunea fericitul Staret Paisie Aghioritul, la început Hristos ne dă o caramelă ca să ne îndulcească. iar la sfârşit ne pregăteşte o întreagă cofetărie) şi intră pe acest drum al curăţirii de patimi, lucru pe care orice om cu cugetare lumească, care nu a gustat din harul lui Dumnezeu, îl consideră minor sau primejdios şi, oricum, greu de înfăptuit.

Jugul lui Hristos însă, aparent greu, devine uşor atunci când îl încredinţăm Domnului şi nu puterilor proprii, inexistente de altfel.

Consecinţe

· Rodul acestei educaţii terapeutice, adica al ascezei. es e curatirea inimiişi împlinirea Fericirii Domnului: fericiti cei curati cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Locul patimilor din inimă este luat de virtuţi, dintre care cele mai mari sunt smerenia şi dragostea.

Foarte frumos descrie această rodire troparul pe care îl cântăm la cuvioşi: … cu postul, cu priveghere, cu rugăciunea cerestile daruri luând …. Aici se descriu şi mijloacele ascetice (postul, privegherea, rugăciunea), dar şi consecinţele tămăduitoare (cereşti le daruri). Sau, aşa cum le descrie Sfântul Apostol Pavel: Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, indelungarăbdare, bunătatea, facerea de bine, credinta, blândeţea, infrânarea … .

Asceza ortodoxă nu este o tehnică

În Tradiţia ortodoxă asceza este o metodă terapeutică, iar nu o tehnică. Ea nu este un ansamblu de practici (şi am ajuns aici la a doua parte a subiectului, adică la practicile necreştine), ci, dimpotrivă, ea este un răspuns mărinimos la dragostea lui Dumnezeu. Adică, să facem omeneşte tot ceea ce trebuie pentru a ne curăţi omul lăuntric, astfel încât să se poată sălăslui în noi harul lui Dumnezeu. De altfel, Dumnezeu face primul pas ca să-l întâlnească pe om şi nu omul ca să-L afle pe Dumnezeu.

Am ajuns acum la un punct critic. Între asceza ortodoxă şi asceza din spaţiul neortodox există unele asemănari care, într-adevăr, pot face oarece impresie celui care rămâne la asemănarea aparentă a copacilor, dată de frunzele lor, şi nu vede diferenţele ce privesc trunchiul, rădăcinile şi mai ales roadele.

Asceza, aşa cum am spus, nu este o tehnică, nu este ceva cu care putem constrânge libertatea lui Dumnezeu. Asceza, în Tradiţia ortodoxă, nu este un scop în sine, ci este un mijloc. Scopul ascezei noastre este să ne omoram patimile, iar nu să ne vatămăm trupul. Noi nu am fost învăţaţi să fim ucigaşi de trupuri, ci ucigaşi de patimi, spune avva Pimen în Pateric.

Asceza este un mijloc. Scopul este vindecarea inimii, adică schimbarea dragostei egoiste în dragoste care nu caută ale sale. De aceea, caracteristică pentru asceza ortodoxă şi pentru etosul pe care ea îl formează este desertarea. este modul extatic (a iesi înspre cele dinafară) al vieţii. Din dragoste ieşim din noi înşine ca să întâlnim, în libertate, pe Dumnezeul cel personal şi pe persoanele semenilor noştri.

Astfel, viaţa omului află sensul ei adevărat tocmai pentru că acest sens corespunde cu adevărata fire a omului.

Reuşita prefacerii dragostei egoiste într-una dezinteresată nu depinde numai de puterile noastre. Asceza ortodoxă nu este o tehnică de autocunoastere. de autoevolutie şi automântuire. Ea este împreună-lucrarea, în libertate şi ascultare, cu harul dumnezeiesc necreat.

În Ortodoxie nu avem un proces de ascensiune a omului prin mijlocirea unor tehnici, ci o pogorâre a lui Dumnezeu cel iubitor către om. Creştinul ortodox nu împărtăşeşte optimismul ereziilor care susţin că prin tehnicile lor izbutesc o ascensiune progresivă, deoarece omul din fire este schimbător. Aşa cum susţine părintele Antonie Alevizopulos: Adeveraţii creştini nu caută spre propriul sine ca să primească ajutor. ci se străduiesc a se cunoaşte pe sine ca să se pocăiască şi, astfel, să poată să-I ceară lui Dumnezeu sa vină in viata lor şi sa le daruiescă mare milă.

Nădejdea creştinului este în Hristos, Care îl va slobozi din stricăciune şi din moarte. Această nadejde a creştinului este respinsa de sectele la care ne-am referit. Pentru ei, omul „auto cunoaşterii”, care îsi dă seama de „puterile conştiinţei” lui şi foloseste „cheia gândirii pozitive”, nu poate avea „necazuri”, nici nu crede ca zidirea este supusă lucrerii stricăciunii. Dimpotrivă, el crede că toate sunt bune aşa cum sunt şi ca omul nu trebuie să nădăjduiască in ceva ce va să vină, ci el se autorealizeaza aici pe pamânt”,

Deoarece asceza nu este un scop în sine, aşa cum am subliniat mai sus, de aceea şi creştinul ortodox nu urmăreşte să vadă lumini şi vedenii, să aibă „experienţe” sau să facă minuni. Acolo unde apare o vedenie sau o „minune” care atâta pofta desfrânată va trebui să ştim că acestea sunt abateri de la cugetarea şi morala ortodoxă. Creştinul ortodox se teapadă de „experienţele” pe care diavolul este gata să i le ofere aici şi acum, chiar şi fără să-i fie cerute; cu atât mai mult atunci când îi sunt cerute.

Între un adevărat prooroc, adică un sfânt ortodox şi un ocultist fachir, „făcător de minuni”, medium există o mare prăpastie.

Diferenţa specifică între asceza ortodoxă şi cea demonică se poate vedea în povestirea din Pateric referitoare la avva Macarie Egipteanul: Trecând odată de la luncă la chilia sa, avva Macarie ducea smicele de finic şi iată l-a întâmpinat diavolul pe cale cu secera şi vrând să-l lovească nu a putut. Şi i-a zis:

Multă silă am de la tine, Macarie, căci nu pot nimic asupra ta. Iată, orice faci tu, fac şi eu. Tu posteşti, dar eu nicidecum nu mănânc. Priveghezi, dar eu nicidecum nu dorm. Numai una este cu care mă biruiesti. l-a zis lui avva Macarie: Care este? Iar el a zis: Smerenia ta şi pentru aceasta nu pot nimic asupra ta.

Vom începe acum să dezvoltăm oarecum mai sistematic partea a doua a subiectului, cu toate că până acum ne-am referit mereu la ea. Aşadar, să revenim la ceea ce am numit ameninţarea practicilor necrestine.

Sub termenul de practici necrestine se pot ascunde mişcări şi practici cum ar fi: yoga-meditaţie, gândire pozitivă, ocultism, hipnotism, spiritism, magie (albă şi neagră, care în esenţă sunt acelaşi lucru), şamanism, sufism, practicile cultelor animiste, ale ereziilor totalitariste nou-apărute (de exemplu: abuzul de substanţă al Scientologiei) şi ale cultelor distrugătoare (spălarea creierului, bombardarea conştiinţei oamenilor cu noţiunea pervertită a dragostei, dezmăţul), tehnicile Noii Epoci (New Age), medicina alternativă care se bazează pe credinţa ocultă în existenţa energiei cosmice şi a centrilor energetici din om. Şi am fi putut ajunge până la practicile neosatanismului sau la acţiunile sistematice lipsite de orice fel de scrupule ale ereziilor totalitariste (şantaje, terorism psihologic, teroarea acuzaţiilor, violenţă fizică).

Ca să analizeze cineva fiecare din temele la care ne-am referit. ar fi nevoie de câte o expunere separată.

Lucrul cel mai însemnat este să vedem care sunt elementele comune ale acestor practici sau tehnici, şi apoi în ce constă ameninţarea lor.

Toate aceste sisteme, mişcări, practici sunt încercări de autoevoluţie şi automantuire, care au ca dreptar aşa numita evanghelie a Vărsătoruia), ce se identifică cu evanghelia luciferica.

Ele întruchipează vechea minciună sub o nouă înfăţişare. Se concentrează în cele pe care le-a spus vechiul şi vicleanul şarpe celor întâi zidiţi. Adică: Dumnezeu v-a spus minciuni. Puteţi voi singuri, numai cu puterile voastre, fara ajutorul Lui, sa deveniti dumnezei. Omul însusi este dumnezeu, numai ca nu cunoaşte asta. Dar o va cunoaşte prin tehnicile autocunoaşterii şi autodepasirii.

Evanghelia Varsatorului este calea autonomiei omului şi a răzvrătirii lui împotriva voii lui Dumnezeu. Lui faca-se voia Ta din Rugăciunea Domnească i se opune dogma satanică: Fă ce vrei! Aceasta este toată legea. (Aleister Crowley).

Prin tehnicile oculte omul intră pe un drum primejdios. Primeşte o iniţiere prin care se leapădă de Hristos şi se uneşte cu satana, lucru care înseamnă lepădarea credinţei ortodoxe şi îndepărtarea de sub acoperământul harului dumnezeiesc.

În ceea ce priveşte tema explicarii fenomenelor oculte, întâlnim cazurile înşelării şi ale falselor păreri aşa-zis avizate, ale propagandei convingerilor religioase sau ale născociri lor talcultorului. întâlnim cazurile fenomenelor paranormale, ale subconştientului colectiv, ale vederii şi auzirii mai presus de fire, dar există şi situaţiile în care cu siguranţă şi-a băgat coada cel viclean, cu falsele minuni pe care le arată în închipuirea celor care i-au dat drepturi în inimile lor prin păcat şi prin “joaca” cu duhurile viclene!.

Totuşi, aceste false minuni sunt „adevărate” pentru cei care le văd, tot aşa după cum şi halucinatiile sunt „adevărate”. Dar aceste minuni false nu mai pot avea loc atunci când persoanele care s-au încurcat cu ele se pocăiesc şi se întorc la Hristos şi la Biserica Lui, îngăduind astfel harului să lucreze în sufletele lor.

În strădania noastră de a aprofunda şi a interpreta tema tratată ne este de ajutor să vedem ce anume cred grupările enumerate mai sus, aproape în totalitatea lor – desigur, cu diferentieri –  însă neesenţiale despre Dumnezeu, despre om şi despre lume.

Potrivit concepţiei acestor grupări, care aparţin mozaicului aşa numitei Noii Ere a Vărsătorutui, Dumnezeu este o putere impersonală oarbă, o energie cosmică, o supraconstlinţă impersonală şi nu o comuniune de Persoane, aşa cum este pentru noi, ortodocşii.

Idolul lumesc al Noii Ere este panteist. Toate sunt una, propovăduiesc discipolii Noii Ere.

Părintele Antonie Alevizopulos spune că potrivit cu parerile acestor grupari, omul şi întreaga lume, ca particica a esentei lui Dumnezeu, nu are ipostas. Toate se afla într-o evolutie ciclica omogena, trecând prin starea de mineral, de plantă, de animal, de om, si indreptanctu-se spre închiderea ciclului, prin absorbirea şi disparitia omului şi a lumii in Principiul primordial impersonst.

În aceasta evolutie toate sunt mai înainte rânduite de aşa numitele legaturi karmice şi de încurcaturile karmice ale animalelor anterioare. Nimeni nu este responsabil pentru nimic, şi nimeni nu poate schimba ceva din soarta sa. Doar atitudinea sa este chemat sa şi-o schimbe fata de ceea ce trebuie neaparat sa i se întâmple; e chemat sa joace rolul sau fara ataşament, fara sa participe, aşa cum îşi joaca rolul un artist pe scena. Iar aceasta, nu pentru a schimba ceva în mersul lucrurilor, ci pur şi simplu pentru a-şi plati datoria kermice. aşa încât sa nu fie nevoit sa se intoarca în viata în aceleaşi conditii şi cu aceleaşi probleme. Scopul sau însa nu este acela de a se elibera de moarte, ci a se elibera de viata (!) .

Astfel, răspunsurile panreligiei la problema existentiala a omului nu satisfac setea sa pentru un sens mai adânc al vietii. Şi aceasta, deoarece comuniunea cu Dumnezeu, ca sens adânc al vietii omului, nu este o consecinţe a naturii omului sau a unui proces de autoevoluţle sau autorealizare, ci este un dar al lui Dumnezeu şi rodul dragostei şi tiberteţt! lui Dumnezeu.

Grupările spaţiului ocult mai larg sau, cu alte cuvinte, grupările Noii ere, cu evanghelia Varsătorului a autoevoluţlel şi automântuirii pe care le promovează, în prima fază alterează cugetarea ortodoxă – dacă aceasta există – a discipolilor lor, iar în continuare contestă Evanghelia mântuirii în Hristos şi îl conduc pe om în fundături înfricoşătoare. Ademenit ca şi protopărinti,. de nădejdea falsă că va deveni de unul singur dumnezeu, omul este condus într-un mod tragic la constatarea „goliciunii” lui duhovniceşti. Cu puterile noastre nu putem face nimic sau, mai degrabă, am putut crea impasurile de astăzi.

Răspunsurile la întrebările existenţiale ale omului, la întrebarea despre sensul vieţii, despre sensul durerii în viaţa noastră, la neliniştea sa pentru amcnintătoarea catastrofă ecologică, cauzată de folosirea iraţională şi egoistă a resurselor de bogăţii naturale ale planetei. la întrebarea privind eventualitatea unui holocaust atomic, (răspunsurile) se află în modul în care Biserica lui Hristos îl vede pe Dumnezeu, pe om şi lumea.

Lepădarea ascetică de cele văzute şi de cele trecătoare, pentru ca să ne desfătăm de cele pururea stătătoare ne eliberează de alipirea pătimasa de lucruri şi de nelinişte. La aceasta ajută şi întreaga orientare eshatologică a omului în sânul Bisericii, care, fără să subaprecieze această viaţă, trăieşte aici ca un trecător şi ca un cetăţean ceresc.

Străduinţa de a împlini virtutea cumpătarii ne ajută să evităm duhul consumatorismului şi al stresului, precum şi problemele psihologice care apar ca nişte consecinţe ale lor.

„Lozinca” ascetică a Sfântului Isaac Sirul: iubeşte osteneala mai mult decât odihna este un răspuns la mentalitatea predominantă a oamenilor de astăzi care doresc să dobândească cel mai mare căştig, cea mai mare desfătare, cel mai mare confort cu cea mai mică străduinţă posibilă.

Concepţia de viaţă şi morala pervertită care rezultă din declaraţia lui Anton La Vey (fondatorul aşa numitei Biserica Satanei din California, U.S.A.): Nu aş putea omori vreodată un păianjen însa aş putea omori un om, conduce la o societate nu a fiarelor, ci a diavolilor. Această concepţie este despărţită printr-o prăpastie de gândirea Sfinţilor Bisericii noastre, care şi-ar fi dat trupul lor sănătos ca să ia trupul unui lepros, pentru ca aceasta este dragostea deseversita, aşa cum spune Avva Agaton.

Înfruntarea problemei

Admiterea faptului că ereziile noi, totalitariste, cu practicile lor, sunt o provocare reprezintă primul pas înspre înfruntarea corectă a chestiunii. Această provocare se adresează atât Bisericii, cât şi statului, precum şi societăţii în general. Din păcate, tendinţa care domneşte astăzi este aceea de a ignora problema, fie din lipsă de informare, fie din pricina unui simţământ de suficienţă de sine sau din alte pricini, pe care nu este momentul să le analizăm. Nu putem însă stabili în anii ’90 strategia şi tactica pastorală în privinţa înfruntării ereziilor pornind de la o reprezentare a decorului mişcărilor eretice din anii ’60 sau ’70. Înfruntarea variatelor probleme – nu numai religioase pe care le creează ereziile trebuie să fie pentru Biserică, dar şi pentru stat, un subiect prioritar şi nu o preocupare secundară.

Aici trebuie să se accentueze şi necesitatea infruntării lipsurilor noastre pastorale. Faptul că de multe ori, în cadrul parohiei, oamenii cu nelinişti duhovniceşti nu văd la cei din jurul lor trăindu-se vieţe cea nouă în Hristos îi împinge să caute dragostea şi sensul vieţii în alte locuri.

Există mulţi oameni care nu cunosc răspunsurile Ortodoxiei la problemele existenţiale ale omului, însă au o intenţie bună. Alţii, negustând hrana duhovnicească sănătoasă a Bisericii, nu pot să o recunoască pe cea otrăvită a ereziilor şi să se păzească, astfel, de ea.

Dacă vom cunoaşte, dar mai ales dacă vom trăi Ortodoxia în sânul Bisericii, atunci viaţa noastră va fi o predică vie, un răspuns la provocarea ereziilor şi o soluţie pentru ieşirea din înfundături!e create de ele. Iar dacă, în paralel cu trairea credinţei, a etosului nostru bisericesc, vom fi şi informatt asupra problemelor pe care le creează ereziile, îi vom putea sensibiliza şi informa pe oameni şi vom putea aduce lumina lui Hristos la cei ce stau în latura si-n umbra morţii. Aceşti oameni pot fi vecinii sau colegii noştri şi avem datoria să-i ajutăm.

Read Full Post »

Despre sminteala

“Sa nu dati fratelui prilej de poticnire si de sminteala” (I Corinteni 14:13)

Sminteala, a sminti, înseamnă a întoarce pe cineva de la drumul bun prin exemple rele, prin corupere. Uneori sminteala sau scandalizarea este produsă prin cuvânt, alteori, o faptă, o acţiune, un gest pot produce o sminteală, cum ar fi fost neplata dării pentru Templu:

„Venind ei la Capernaum, s-au apropiat de Petru cei ce strâng darea (pentru Templu) si i-au zis: Învătătorul vostru nu plăteşte dare? Ba, da! – a zis el. Dar intrând în casă, Iisus l-a luat-o înainte, zicând: Ce ţi se pare Simone? Regii pământului de la cine iau dări sau bir? De la fiii lor sau de la străini? Eli-a zis: De la străini. Iisus i-a zis: Aşadar, fiii sunt scutiţi. Ci ca sa nu-i smintim pe ei, mergând la mare, aruncă undiţa si peştele care va ieşi întâi, ia-l, şi, deschizându-i gura, vei găsi un statir (un ban de argint). Ia-l si dă-l lor pentru Mine si pentru tine” (Matei 17:24-27). Sfântul Apostol Pavel spune adesea: „Să nu daţi fratelui prilej de poticnire sau de sminteală” (I Corinteni 14:13).

Sminteala este lucrarea diavolului, care seamănă zâzanii, împotriviri şi dezbinări, corupţie, erezii, ură între fraţi etc. Iar cei ce săvârşesc acestea şi toate celelalte păcate care depărtează omul de Dumnezeu şi de credinţa mântuitoare a Bisericii, sunt numiţi „fiii diavolului”: ,,O tu cel plin de toată viclenia şi de toată înşelăciunea, fiule al diavolului, vrăjmaşule a toată dreptatea, nu vei înceta a strâmba căile Domnului cele drepte?” (Faptele Apostolilor 13:10).

Sminteala ca şi ispita, ne dă ocol, nu se poate fără ea, dar creştinul adevărat nu cedează:

„Fericit bărbatul care rabdă ispita” (Psalm 19:3). „Cel care va răbda până la sfârşit acela se va mântui” (Matei 10:22). Iar în Psaltire se spune: „Pace multă au cei ce iubesc legea Ta şi nu se smintesc” (Psalm 118:165). Aşadar, putem spune că sminteala vine de la oameni si prin oameni, din interes şi din răutate.

Anii de sminteala

Legea şi Proorocii se termină cu Sfântul Ioan Botezătorul, căpătul Proorocilor. De la Botezul lui Iisus, începe Era Creştină, era propovăduirii Împărăţiei lui Dunmezeu. De atunci este intrare în Împărăţia lui Dumnezeu si intră toţi „cei ce se silesc şi o răpesc pe ea „. Despre această divină pecete asupra timpului, Iisus avea o siguranţă absolută. „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece, până ce nu vor fi toate” (Matei 24:25).

Hristos a prevăzut că vor veni şi anii de sminteală. Întruparea lui Hristos înseamnă împărţirea istoriei în două: cea de dinainte de Hristos şi cea de după Hristos. Dar între timp a mai apărut şi a treia parte cea împotriva lui Hristos. Dar ca Unul ce este începutul şi sfârşitul: ” … Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul. Celui ce însetează îi voi da să bea, în dar, din izvorul vieţii” (Apocalipsa 21 :6), ştie şi sfârşitul smintelii.

Sminteala si smintitori

• „Sminteala este asemenea ciumei care începe de la om şi molipseşte pe mulţi din cei ce trăiesc aproape de el” (Sfântul Tihon de Zadonsk).

• „Cei scandalizaţi devin aproape întotdeauna amenlntători. Fereşte-te pe cat poţi să nu sminteşti pe aproapele tău. Câte păcate proprii avem noi! Pentru ce să ne îngreuiem cu cele străine?” (Sfântul Tihon de Zadonsk).

• „Nu e nimic mai greu, nimic mai păgubitor, decât să aduci vătămare nu numai ţie, ci şi aproapelui” (Avva Dorotei).

• „Cel ce atrage spre pacat (prin sminteală) săvarşeşte o crimă mai mare decât acela care păcătuieşte numai pentru el” (Origen).

• „Smintitorul este cel mai mare duşman al lui Dumnezeu, al aproapelui şi al său însuşi. Cel ce atrage pe alţii spre rău dovedeşte cutezanţă împotriva lui Dumnezeu, nedreptate împotriva aproapelui, cruzime împotriva lui însuşi” (Prot. 1. Tolmacev).

• „Ce poate fi mai grozav decat smintitori? Lumea se îngrozeşte de incendiatori, de tâlhari, de ucigaşi, de otrăvitori, dar cât de groaznic trebuie să fie crestinul care răspândeste pretutindeni molima păcatului, răpeste de la fratii săi viata nobilă, îi aduce în robia diavolului, îi aruncă în iad” (Prot. 1. Tolmacev).

• „Să nu crezi că nu eşti ucigaş dacă l-ai povăţuit pe aproapele tău spre păcat.

Tu corupi sufletul celoi ce l-ai smintit, şi-i răpeşti veşnicia” (Fericitul Augustin).

• „Dacă Ahar a fost pedepsit atât de aspru pentru că a răpit un galben din câstigul afierosit Domnului (Isus Navi 7:20-25), atunci la ce fel de chinuri vor fi supusi aceia care răpesc de la Iisus Hristos sufletele câştigate şi răscumpărate nu cu preţ de aur şi argint, ci cu sângele Domnului Iisus Hristos” (D. Sobolevski).

• „Smintitornl va da soeoteală în faţa lui Dnmnezeu nu numai pentru el, ei şi pentru aceia pe care i-a smintit” (Prot. 1. Tolmacev).

• „Atrăgându-i pe alţii spre păcat, vom fi îndoit pedepsiţi” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

• „Păcatul pe care îl faci înaintea ochilor aproapelui nu numai că te înjoseşte în fata acestui semen, ci si în fata întregii împărătii dumnezeiesti, ca pe un propagator al păcatului: „Cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici şi va învăţa aşa pe

oameni, foarte mic se va chema întru Împărăţia cerurilor”· Matei 5:19 ( Mitropolitul Filaret al Moscovei).

• „Scandalizarea fraţilor neputincioşi este un păcat aşa de greu încat noi, ca să scăpăm de el, trebuie să ne lepădăm chiar de cele îngăduite potrivit legii dumnezeieşti si omenesti, de îndată ce aceste lucruri îngăduite pot tulbura o constiintă neputincioasă şi să slujească drept poticnire pentru semeni: „De aceea, dacă o mâncare (din cărnuri jertfite idolilor – 1 Corinteni 8:7) sminteşte pe fratele meu, nu voi mânca în veac carne, ca să nu aduc sminteală fratelui meu” (1 Corinteni 8:13).

File din patericul egiptean despre sminteala

• A zis părintele Evprepie: Cele trupeşti sunt materie. Cel ce iubeşte lumea, iubeşte smiuteala şi împiedicarile. Deci, de se va întâmpla cândva ceva, aceasta trebuie să o primim cu bucurie şi cu mărturisire, fiindcă ne-am izbăvit de griji.

• Zis-a părintele Antonie cel Mare: De la aproapele tău este viaţa şi moartea. Că de vom dobândi pe fratele, atunci pe Hristos dobândim, iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos greşim.

• Era un om care vâna animale sălbatice prin pustie şi a văzut pe avva Antonie cel Mare glumind cu fraţii şi s-a smintit. Iar bătrânul părinte Antonie, vrând să-l încredinţeze pe el că trebuie puţin câte puţin să se pogoare fraţilor, i-a zis lui: „Pune săgeata în arcul tău şi întinde-l”, Şi a făcut vânătorul asa. Si avva Antonie i-a zis lui: „Întinde-l încă putin „. Si l-a întins. Si iarăsi i-a zis: „Întinde-l si mai mult”. Si a zis vânătorul: „De voi întinde arcul peste măsură se va frânge”. Zis-a lui avva Antonie: Aşa este şi cu lucrul lui Dumnezeu: Dacă-i întindem pe fraţi peste măsură, degrabă se frâng. Trebuie deci, câte puţin şi câteodată, a ne pogora fraţilor. Auzind acestea, vânătorul s-a umilit. Si mult folosindu-se s-a dus. Iar fratii întărindu-se au mers la locul lor.

,• Povestesc unii despre avva Agathon, că a muncit împreună cu ucenicii lui zidind o chilie şi apoi au venit să locuiască în ea. Dar a văzut avva Agathon chiar din prima săptămână a şederii lor, că nu le era de folos să locuiască acolo şi le-a zis: „Sculaţi-vă să mergem de aici”. Iar ei s-au tulburat şi l-au întrebat: „Dacă voiai să ne mutăm, pentru ce atâta osteneală să zidim această chilie, căci smintindu-se oamenii vor zice: lată, iarăşi s-au mutat nestatonicii!” Şi văzându-i avva Agathon, împuţinaţi la suflet le-a zis: Deşi se vor sminti unii, însa iarăşi se vor zidi alţii, zicând: „Fericiţi sunt unii ca aceştia, că pentru Dumnezeu s-au mutat şi toate le-au defăimat”. Însa cel ce voieşte să vină dupa mine, să vină că eu mă mut. Şi ucenicii lui i-au făcut metanie până la pământ, rugându-l să-i ierte.

• Din ispita diavolului, un sfânt a fost acostat într-o piaţă publică de o femeie de moravuri uşoare, care îi cerea plată, acuzându-l pe nedrept că s-ar fi culcat cu ea. Sfântul însă, nu s-a smintit şi în loc să se mânie, i-a zis însoţitorului său: „Dă-i ceea ce cere!” Ea, a primit banii, dar a căzut doborâtă la pământ de un diavol. Dar sfântul a gonit diavolul prin rugăciune.

• „Orice vei face împotriva fratelui care te-a nedreptăţit pe tine, toate spre sminteală ţi se vor face în vremea rugăciunii tale” (Sfântul Nil).

Si au slujit idolii lor si s-au smintit

„Apoi L-au mâniat pe El la apa certării si Moise a suferit pentru ei. Că au amărât duhul lui si a grăit nesocotit cu buzele lui. N-au nimicit neamurile de care le-a pomenit Domnul. Ci s-au amestecat cu neamurile si au deprins lucrurile lor. Şi au slujit idolilor lor şi s-au smintit. Şi-au jertfit pe fiii lor şi pe fetele lor idolilor. Au varsat sange uevinovat, sangele fiilor lor şi al fetelor lor, pe care i-au jerfit idoillor din Canaan şi s-a spurcat pămantul de sange. Atunci S-a aprins de mânie Domnul împotriva poporului Său si a urât moştenirea Sa. Şi i-a dat pe ei în mâinile neamurilor s i-au stăpânit pe ei cei ce-i urau pe ei. Vrăjmaşii lor i-au asuprit pe ei şi au fost nefericiţi sub mâinile lor” (Psalm 105:32-42).

Sminteala , pacat îndoit

Păcatul prin care smintim pe alţii este dublu păcat. Omul înţelept se străduieşte ca nici să nu scandalizeze pe cei din jur, nici să-i ducă la păcat prin exemplul lui păcătos. Sfântul Ambrozie a lăudat această înţelepciune pe care a văzut-o la împăratul Valentian, cel care a murit la o vârstă tânără, dând următoarele exemple din viaţa lui: „Auzind ce se vorbeşte despre el în cetatea Romei, că e vânător pasionat şi iubitor de animale sălbatice – cum în realitate nu era – şi auzind cum că această (aşa-zisă) patimă a lui îl distrăgea de la problemele statului, împăratul a poruncit îndată ca toate animalele de pe domeniile lui imperiale să fie ucise. Apoi, auzind cum anumiţi oameni răutăcioşi împrăştiaseră zvonul cum că împăratul prânzeşte foarte devreme – vrând prin aceasta să-l facă în ochii poporului un lacom la mâncare – împăratul luă cu stricteţe asupra lui regimul celei mai aspre postiri, atât în particular cât şi la mesele oficiale. La mesele oficiale, rareori îl vedea cineva gustând ceva. Si iar, când surorile lui s-au aflat nevoite să-şi apere pricina unei anumite proprietăţi faţă de un oarecare cetăţean, împăratul, deşi avea el însuşi prerogativa de a judeca acea cauză, a preferat s-o trimită înaintea unui tribunal public, astfel încât să nu poat fi acuzat de părtinire faţă de surorile lui. Cu adevărat a păzit acest împărat cu mare frică cuvântul Domnului şi anume acela că va fi vai de acela care va sminti pe vreunul dintre aceştia mici care vor crede în El.

Toţi creştinii trebuie să păzească poruncile Domnului să nu calce nici una din ele, să nu lucreze vreun păcat ca să nu dea pricină de sminteală celorlalţi fraţi creştini, cât şi păgânilor: „Nu fiţi piatră de poticnire, nici iudeilor, nici elinilor, nici Bisericii lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10:32). Pentru că cei de o credinţă, ai lor creştini, văzându-i pe ei păcătuind, se smintesc. Iar cei necredincioşi, văzând pe creştini, ucenicii şi urmaşii lui Iisus Hristos păcătuind, se smintesc şi ei şi se pornesc nu numai să defăimeze şi să hulească sfântul, cinstitul şi Iăudatul nume al crestinismului şi pe toţi creştinii, dar să şi hulească chiar pe Iisus Hristos. Orice creştin care va spune vreun cuvânt sau va face vreun lucru rău, acesta îndoit se va osândi şi pentru cuvântul cel rău şi pentru lucrul pe care l-a făcut şi pentrn sminteala pricinuită altora după cum spune Sfântul Vasile cel Mare: «Dacă din fire este lucrul rău care se face sau se grăieste, cel ce a făcut aceasta sau a zis si pentru greseala sa a zis si pentru sminteală are să dea seamă, precum de la Petru învăţăm, către care zice Domnul:

„Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeti cele ale lui Dnmnezeu, ci cele ale oamenilor” (Matei 16:23).

 De ce a numit Domnul Hristos pe Petru, satană

Sfântul Petru auzind de la Iisus Hristos că trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis, „luându-L la o parte, a început să-L dojenească zicându-I: Fie- Ti milă de Tine, să nu Ti se întâmple Tie aceasta. Iar EI (Iisus Hristos) întorcându-se, a zis lui Petru: Mergi înapola mea satano! Sminteală

Imi esti; că nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Matei16:22·23). Sfântul Apostol Petru este numit de Iisus Hristos „sminteală” şi „satană”, deoarece „cugetând cele ale oamenilor şi nu cele ale lui Dumnezeu”, a încercat să-L abată de la misiunea Lui de răscumpărare şi mântuire a lumii (Matei 16:23). Nu Petru era Satana. Petru era Petru. Totuşi Iisus dădea identitatea omului după duhul care grăia printr-insul. Semn că aşa va face şi la sfârşitul lumii. Cearta o primeşte Petru, pentru că nu ştia ce punct de vedere grăieşte printr-insul, Necertat nu te smereşti. Şi nesmerit nu apare în noi înrudirea noastră cu crucea, ca să o iubim, ca pe ceva în care suntem. Ce frumos spune Părintele Arsenie Boca: Petru voia să-L scape pe Dumnezeu de cruce. Dunnezeu se certa cu Petru … în numele iubirii. Satana îi era „milostiv” lui Iisus în Petru şi ucigaş în Iuda. Să ne gândim că acelaşi cuvânt pe care Domnul l-a zis divolului deasupra muntelui: Mergi înapoia mea, Satano! (Luca 4:8), tot acest cuvânt l-a zis şi lui Petru, ca să ne înveţe că cel ce se împotriveşte voii lui Dumnezeu este un al doilea diavol, pentru că Satana înseamnă potrivnic şi el este cel care face sminteala şi este făcător de sminteli şi nu păzeşte voia lui Dumnezeu. Satana, prin frica de suferinţă a trupului şi prin ignoranta raţiunilor mântuirii, ţine omul în îngustime, în nonsens, cu un cuvânt în sminteală de Dwnnezeu.

 Orice păcat înfăptuit la vedere se numeste sminteală

Orice înşelăciune, eres ori călcare a poruncilor lui Dumnezeu şi orice răutate şi păcat ce se lucrează pe faţă este şi se numeşte sminteală. Este şi se numeşte sminteală pentru că este contra voinţei lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că această sminteală surpă şi pe ceilalţi oameni care văd şi aud acel păcat, îi împiedică din calea dreptei credinţe creştin ortodoxe, îi face să fie reci şi fără fierbinţeală în cinstirea de Dumnezeu şi a poruncilor Lui. Aceasta este pricina pentru care Dumnezeu numeste sminteală şi piedică pe dumnezeii păgânilor, pentru că au aruncat pe evrei în slujirea la idoli şi-i oprea pe ei de la dreapta slujire şi cunoaşterea unuia, adevăratului Dumnezeu: ” … că de veţi sluji dumnezeilor lor, acestta vor fi cursă pentru voi” (Ieşirea 23:33).

Nu se cade crestinilor a pricinui sminteala unul altuia

Pe cât de mare va fi plata binecuvântaţilor creştini, a acelora care îndreptează pe fraţii lor, tot atât vor lua mare osândă cei ce smintesc pe alţii. Cel ce întoarce pe păcătos din calea lui cea rătăcită, nu numai că izbăveşte sufletul fratelui din moarte, dar îşi acoperă şi mulţimea păcatelor sale: „Fraţii mei, dacă vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva, să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate” (Iacov 5: 19-20). Dimpotrivă, cel ce va pricinui sminteală fratelui său şi din pricina smintelii îl va face să greşească, acesta nu numai că omoară sufletul fratelui său, dar se face pricinuitor de a rămâne neiertate păcatele sale. Pentru aceea Sfântul Vasile cel Mare îi socoteşte pe aceşti smintitori ca pe nişte omorâtori de oameni: Toată cugetarea care este contra voinţei lui Dumnezeu, aceasta este sminteală şi, venind întru lucrare, are osânda uciderii. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că precum cei ce cinstesc pe fraţii lor cei mai mici vor primi ca plată Împărăţia cerurilor, tot aşa, dimpotrivă, cei care nu-i cinstesc, ci îi smintesc, vor lua mare osândă: „Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în adâncul mării” (Matei 18:6).

Conducatorii trebuie sa nu sminteasca pe supusii lor

Se cade ca toţi creştinii să se păzească a călca poruncile lui Dumnezeu şi să ia aminte să nu dea pricină de sminteală. Mai mult decât oamenii de rând sunt datori a nu pricinui vreo smineală toţi cei ce au dregătorii politiceşti, bisericeşti sau fireşti. Acest lucru îl pot face dacă se vor sili cu sârguinţă să păzească fiecare din ei treapta ce o au, cu fapte şi cu lucruri bune, potrivite şi cuviincioase chemării şi treptei lor după sfatul Sfântului Vasile cel Mare: „Se cade fiecare, prin lucrurile sale cele bune, să adevereze funcţiunea sa „.

Conducătorii sunt datori mai mult decât poporul de obşte să nu pricinuiască supuşilor lor nici cea mai mică sminteală, pentru că vor fi urmaţi de supuşii lor. Cei mai mici au fireasca însuşire să privească la acei mai mari ca la o icoană si dacă acestia sunt buni, se fac si ei buni, iar dacă sunt răi, le urmează si se fac şi ei asemenea, precum zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Fiindcă este fireşte ca totdeauna mulţimea supuşilor să privească la obiceiurile celor mai mari, ca la o icoană închipuită si să se asemene acelora „.  Pentru aceasta citim în Biblie că judecătorul Ghedeon, după ce a biruit pe ismaeliţi, pe Zevee şi pe Salmanan, a cerut de la ostaşii ce au fost împreună cu elia război, să-i dea sculele cele de aur, pe care le răpise de la vrăjmaşi şi luându-le pe ele, le-a topit în topitoare şi a făcut un idol. Deci, fiindcă a ridicat acest idol în ţara sa, Efrata, s-a făcut pricină să i se închine toţi supuşii săi şi ca atare idolul acesta a fost sminteală de obşte la tot poporul israilitenilor pentru că l-a împins pe elia slujirea idolilor şi l-a oprit de la slujirea adevăratului Dumnezeu: „Dar am să vă rog si eu un lucru, a adăugat Ghedeon, să-mi dea fiecare din voi câte un cercel din prăzile voastre; căci vrăjitorii aveau mulţi cercei de aur pentru că erau ismaeliţi. Din acestea a făcut Ghedeon un efod si l-a pus în cetatea sa, în Ofra; si a fost aceasta pricină de păcat pentru tot Israelul si cursă pentru Ghedeon si pentru toată casa lui” (Judecători 8: 24-27). Iată sminteala pe care a pricinuit-o judecătorul şi cum a fost ea pricină să se împiedice de ea toţi supuşii lui.

De aceea să fim atenţi la toţi şi la toate, în toată vremea şi în tot ceasul; pentru a nu ne sminti şi a nu sminti pe alţii, căci după cuvântul Sfântului Autonie cel Mare: “Pacatuim aşa de uşor pentru ca nu eunoaştem adevarata stralucire şi marire a lui Dumnezeu şi de aceea  sa nu uitam ea de aproapele nostru depinde viata si  moartea sufletului nostru”.

============================

Greşelile oamenilor mari în dregătorii, chiar dacă sunt mici. sunt socotite de supuşii lor ca fiind greşeli mari

La oamenii cei mari în dregătorii atât de mult iau aminte supuşii lor, încât nu numai greşelile cele mici ale lor le socotesc mari, dar şi fără să aibă vreo greşeală în adevăr, cei supuşi lor plăsmuiesc şi zic că greşesc. Iată un exemplu. Ce este altceva mai strălucitor şi mal curat ca soarele? Nimic nu este mai curat si mai strălucltor ca soarele si cu toate acestea, astronomii din multa lor iscodire şi cu ajutorul telescoapelor, au văzut înlăuntrul acestui preacurat şi prea strălucit disc al Soarelui nişte nori mici întunecaţi Din aceasta să se înveţe toţi cei ce au demnităţi lumeşti, cât trebuie să fie ei de luminaţi şi de curaţi, ca să lumineze cu fapta bună ca soarele sau mai bine a zice mai mult decât soarele, ca să nu găsească pricină supuşii lor a le lipi vreo întinăciune sau vreo prihană.

Sminteala se deosebeşte una de alta, după persoană

Sminteala poate să fie mai mică sau mai mare după cum şi demnităţile acelora care le făptuiesc, sunt mai mici sau mai mari. Aşa, de pildă unul şi acelaşi păcat al curviei, dacă se lucrează pe faţă de un om de rând şi simplu, este o sminteală mică, iar dacă se face de o faţă bisericească este mult mai mare. Şi sminteala, adică cea pe care o pricinuieşte un om de rând, se aseamănă cu o piatră mică, cu un bulgăraş de pământ ce se află în mijlocul drumului şi foarte puţini se împiedică de el, iar sminteala pe care o pricinuieşte o faţă bisericească se aseamănă cu o stâncă mare de care toţi se împiedică.

Ce trebuie să zicem când fratele nostru greşeşte

Să nu ne smintim şi să nu ne tulburăm dacă auzim vreun cuvânt care nu ne place sau necuvincios.

Să nu-l clevetim pe fratele nostru, căci de multe ori chiar ochii se amăgesc. Lopata se arată frântă în apă şi pământul cel nemişcat se arată mişcător atunci când de fapt el este nemişcător. De aceea porunceşte purtătorul de Dumnezeu, Sfântul Maxim: „Nu primi pe cei ce te smintesc aducându-ţi păreri chiar şi asupra unor oameni; căci, cei ce primesc sminteli în orice chip din bunăvoinţă sau nu cunosc calea păcii care povăţuieşte prin dragoste la cunoştinţa de Dumnezeu pe îndrăgitorii ei”.

După ce vă veţi adeveri că răul acela şi păcatul pe care le-a făcut fratele sunt adevărate, atunci suntem datori să ne aducem aminte de porunca lui Dumnezeu care zice: Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi (Matei 7:7). Mai bine este să spunem: „Fratele acela a greşit astăzi şi eu am să greşesc mâine; acela a făcut o greşeală mică, iar eu voi face greşeli mult mai mari”. Chiar dacă acela care greşeşte este diacon, preot, călugăr să nu ne smintim, şi nici să nu ne oprim de a mai face binele şi să zicem: Ce dacă este diacon, preot sau călugăr, ministru, sau împărat, oare nu este şi el tot om? Şi aceleaşi patimi pe care le au toţi oamenii le are cel ce a greşit, căci doar nu este inger. Aşadar se cade mai degrabă să acoperim pe cât putem greşeala fratelui nostru şi aceasta din patru

motive:

1. ca să nu audă vreun alt creştin şi să se smintească şi să greşească;

2. ca să nu audă păgânii şi ereticii şi să se bucure defăimând credinţa nostră creştin ortodoxă şi să hulească pe Hristos. Împăratul David a poruncit evreilor să nu descopere uciderea lui Saul şi a lui Ionatan, ca să nu audă cei de alt neam şi să se bucure: „Nu povestiţi în Ghet si să nu vestiti la iesirile Ascalonului, ca nu cumva să audă să se bucure feţele celor de alt neam şi să se veselească feţele celor netăiaţi Împrejur” (2 Împăraţi 1:20);

3. „Dacă noi vom acoperi greşeala fratelui nostru, atund şi Dumnezeu va acoperi greşealele noastre”, după cuvântul avvei Pimen;

4. Să ne asemănăm cu cei doi buni fii ai lui Sim şi Iafet, care n-au voit nu numai să arate celorlalţi, dar nici singuri să vadă goliciunea tatălui lor Noe, ci au acoperit-o cu o haină mergând cu faţa înapoi ca să n-o vadă nici ei, nici alţii: „Dar Sim şi Iafet au luat o haină, şi punând-o pe amândoi umerii lor, au intrat cu spatele înainte şi au acoperit goliciunea tatălui lor şi feţele lor fiind întoarse înapoi, n-au văzut goliciunea tatălui lor (Facera 9:23)”. Precum cei doi, Sem şi Iafet au primit binecuvântarea tatălui lor cel trupesc Noe, tot aşa şi cel ce acoperă greşelile părinţilor lui duhovniceşti primeşte binecuvântarea de la ei şi de la Însuşi Dumnezeu.

Iar, dimpotrivă, cel ce arată şi descoperă în public tuturor, greşelile părinţilor lui cei duhovniceşti, (greşelile preoţilor) acesta se aseamănă cu Ham, răzvrătitul fiu al lui Noe, care nu numai că a văzut goliciunea tatălui său Noe, ci a arătat-o si celorlalţi fraţi ai lui, pentru care pricină a luat şi blestemul tatălui său, să fie rob fraţilor lui:

„Trezindu-se Noe din ameţeala de vin şi aflând ce i-a făcut feciorul său cel mai tânăr (Ham), a zis: Blestemat să fie! Robul robilor să fie la fraţii săi!” (Facerea 9:24-25). Ceilalţi doi fii ai lui Noe, Sem şi Iafet, n-au voit, nu numai să arate la ceilalţi, dar nici singuri să vadă goliciunea tatălui lor Noe. Pentru aceasta au primit binecuvântare: Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul lui Sem; iar Canaan să-i fie rob! (Facerea 9:26).

Sfantul Gheorghe se afla în legitima aparare

Într-o zi am întâlnit un copil de zece anişori şi fiindcă îl chema Gheorghe, l-am întrebat: „Tu porţi numele Sfântului Gheorghe purtătorul de biruinţă si lajudecată el va mijloci înaintea lui Hristos pentru mântuirea sufletului tău. Te-eş ruga să-mi spui, ce mai stii tu despre acest Sfânt?” Copilul mi-a spus: „Părinte, stiu că Sfântul Gheorghe a omorât balaurul pentru că balaurul a început primul si deci Sfântul Gheorghe se afla în legitimă apărare”.

Încă din Rai diavolul a început prin a-i ispiti pe protopărinţii noştri Adam şi Eva. Şi de atunci încoace chiar şi în zilele noastre, tot el începe primul prin a ne duce în ispită ca să cădem în păcate călcând voia lui Dumnezeu. Deci, şi noi asemenea Sfântului Gheorghe suntem în legitimă apărare folosind ca suliţă şi scut, rugăciunea către Hristos unită cu postul.

 Nu se smintesc toti cu pricina binecuvantat, ci si cu patima

Am spus până aici că nu se cade creştini lor să smintească pe alţii. Dar trebuie să mai spunem şi faptul că unii se smintesc nu după dreptate, ci din mândrie şi din zavistia lor, când văd că alţii înaintează şi le merge bine în viaţă. Alţii se smintesc din obiceiul şi din deprinderea cea rea şi din ideile greşite ce le au despre păcat. Sunt oameni care prin făţărnicia şi vrăjmăşia lor, se smintesc de cuvintele altora. Unii chiar se smintesc de poruncile şi cuvintele Donmului, iar alţii din patimi. De pildă, din mândria şi zavistia lor, se sminteau cei de un neam cu Hristos: „Şi venind în patria Sa, îi învăţa pe ei în sinagoga lor, încât ei erau uimiţi şi ziceau: De unde are El înţelepciunea aceasta şi puterile? Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numeşte mama lui Maria şi verii lui: Iacov şi Iosif şi Simon şi Iuda? Şi se sminteau întru El. Iar Iisus le-a zis: Nu este prooroc dispreţuit decât în patria lui şi în casa lui” (Matei 13:54-57).

Pacatele sunt arma cu care îl ajutam pe diavol împotriva noastra

La nimic nu sârguieşte mai mult diavolul decât la ruinarea noastră şi el nu duce lupta cu toţi după aceeaşi metodă. Sunt cinci stări ale omului: în prima stare sunt cei din robia păcatului, fără vreun gând de eliberare; în cea de-a doua stare se află cei ce doresc să se elibereze, dar nu întreprind nimic hotărât; în a treia stare se află unii care după ce au câştigat virtuţile, cad în păcat cu mai mare pierzare; în a patra stare sunt cei ce cred că merg spre desăvârşire şi mai apoi lasă calea virtuţii ce au; în a ciucea stare se află cei ce fac din virtute o pricină de răutate.

Sfântul Vasile cel Mare spunea că: „Pe lângă păcat vine moartea, iar lângă poruncile lui Dumnezeu se află viaţa veşnică „. Fiecare păcat este o unealtă cu care îl înarmăm pe diavol împotriva noastră. La întrebarea ce este păcatul? Sfântul Simeon Noul Teolog a răspuns: „Gânduri, cuvinte şi fapte rele”. Vai aceluia prin care se defaimă numele Meu. În ce se defaimă? În aceea că nu facem ceea ce zicem, căci neamurile aud din gura noastră cuvintele lui Dumnezeu, le admiră ca frumoase şi măreţe. Dar când observă că faptele noastre nu sunt conforme cu acele cuvinte pe care le vorbim, atunci se întorc şi zic că religia creştină este fabulaţie şi rătăcire.

Se poate preschimba pacatosul în sfant?

Se poate preschimba păcătosul în sfânt? Ii este oare cu putinţă omului păcătos să-şi găsească loc printre sfinţii lui Dumnezeu? Răspunsul ni-l dă Sfântul Apostol Pavel: „Prin credinţă Rahav, desfrânata … n-a pierit” (Evrei 11: 13). Iată că Sfântul Apostol a pus pe aceeaşi treaptă pe desfrânata cea necurată cu credinciosul Abel, cu Enoh cel plin de curăţie, cu Noe făcătorul de bine, cu cinstiţii patriarhi Avraam, Isaac şi Iacov şi cu alţi strămoşi. Sfântul Apostol Pavel se minunează, se bucură de biruinţa şi mântuirea desfrânatei. În Psalmul 118: 155, proorocul David spune: Departe de păcătoşi este mântuirea, dar spune acest lucru pentru păcătoşii care nu se pocăiesc, iar pentru cei ce săvârşesc căinţă adevărată, aproape este mântuirea, după cuvântul aceluiaşi David: Aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El … întru adevăr (Psalm 144:18).

Sunt trei feluri de păcătoşi. 1. Cei care degrabă se îndreaptă spre pocăinţă, iar cad şi iar se ridică.

2. Sunt alţii care anevoie se ridică din cădere, dar îşi doresc mult să se pocăiască.

3. Alţii dacă au căzut în deznădăjduire şi-au împietrit inimile, L-au părăsit pe Dumnezeu, s-au lepădat ei înşişi în mâinile diavolului. Ori în Biblie scrie: „Cel drept cade de şapte ori şi tot se scoală” (Pilde 24:46). Şi tot în Sfânta Scriptură stă scris: „De câte ori cazi, ridică-te şi te vei mântui”.

Cuvant a Sfantului Dimitrie al Rostovului

 „Se întâmplă ca în acelasi timp unii să cinstească un om, iar altii să-l necinstească, unii să-l laude, alţii să-lhulească; unii să îl vorbească de bine, alţii de rău. Pentru cei aflaţi pe

culmile slavei, primejdia vânturilor şi a furtunilor este.nemăsurat mai mare decât a celor ce se călăuzesc prin” văile-smereniei”, Aşadar, în bunăstare şi cinste nu te lăuda, dar nici în înjosiri să nu cazi în deznădăjduire. Dacă te bucuri, nu te veseli până uiţi de tine, iar dacă ţi se va întâmpla vreun rău, nu te mâhni peste măsură. Veacul acesta este schimbător şi-totul de-a-ndoaselea, .dar moartea  ne face pe toţi una. Unde-s bogătaşii proslăviţi? Unde-s dregătorii şi stăpânitorii de rang? Unde-s cuvântătorii şi înţelepţii? Unde-s puternicii şi vitejii. Unde-s stăpânitnrii de tări si pământuri? Au plecat ca si cum nici nu ar fi fost vreodată, n-au lăsat nici o fărâmă de cinste sau slavă. Aşadar, este nevoie de multă priveghere pentru a ne mântui sufletul, fiindcă divolii nu trec pe nimeni cu vederea. Un singur lucru este pe lume temeinic şi de nădejde:  Dumnezeu şi slava Sa cea veşnică, Aşadar, să-I aducem cuvinte de slavă si multumire, ca să ne dăruiască si nouă viată vesnică”.

Cel ce va zice vreun cuvânt bun sau care va face o faptă bună, nu este vinovat de sminteala cea din necunoastere .

Sfântul Vasile cel Mare a zis aceste cuvinte despre sminteală: „Cine va zice vreun cuvânt bun sau va face vreun lucru bun, iar cel ce va auzi acel cuvânt bun al lui şi va vedea lucrul cel bun şi din necunoştinţa şi neînţelegerea lui se va vătăma, atunci este curat de vătămarea celui ce fără socoteală s-a smintit”.

Credinciosii trebuie sa se fereasca”

1. A nu produce sminteală: Deci să nu ne mai judecăm unii pe alţii, ci mai degrabă judecaţi aceasta: „Să nu daţi fratelui prilej de poticnire sau de sminteală” (Romani 14:13).

2. Să fugă de ceea ce-i sminteşte: „Iar dacă ochiul tău cel drept de sminteşte pe tine, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul dintre mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă. Şi dacă mâna ta cea dreaptă e sminteşte pe tine, taie-o şi arunc-o de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă” (Matei 5:29-30).

3. Mai bine să renunţe la orice este al lor şi le place decât să dea lor prilej de a se sminti: „Bine este să nu mănânci carne, nici să bei vin, nici să faci ceva de care fratele tău se poticneşte, se sminteşte sau slăbeşte în credinţă” (Matei 14:21).

4. Să fugă de cei care produc sminteala: ” ..  fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei” (Romanil6: 17)

Ne putem face partasi si la pacatele altora?

Da, ne putem face părtaşi la păcatele altora şi iată cum:

1. „Când îndemnăm pe alţii la păcat”;

2.” Când dăm sfat altora să păcătuiască” (Ioan 11 :49-50);

3. „Când poruncim altora să păcătuiască” (Matei 2:] 6);

4.” Când ne învoim la păcatul altuia” (Faptele Apostolilor 22:20);

5. „Când tăcem şi nu înfruntăm pe cel ce păcătuieşte” (Pilde 29:24);

6. „Când trecem cu vederea şi nu pedepsim pe păcătoşi”;

7. „Când ascundem şi apărăm pe păcătoşi” (Luce l l :47-48);

8. „Când încuviinţăm păcatele altora” (Romani 1:32);

9. Când dăm prilej de sminteală spre păcat (Luca 22:3-6).

Sminteala ca şi ispita, ne dă ocol, nu se poate fără ea (căci după cuvântul Sfinţilor Părinţi, dacă s-ar ridica ispitele, nu s-ar mai mântui nimeni), dar creştinul adevărat nu cedează căci ştie că: „Cel care va răbda până la sfârşit acela se va mântui”(Matei 10:22). Sfintul evanghelist Matei ne spune despre pedeapsa care-i aşteaptă la Înfricoşata Judecată pe ce-i ce fac sminteală: „Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi, vor culege din împărăţia Lui toate smintelile şi pe cei ce fac fărădelegea, şi-i vor arunca pe ei în cuptorul cu foc; acolo va fi plângerea şi scrâşniree dinţilor” (Matei 13:41-42). Satana, prin frica de suferinţă a trupului şi prin ignoranţa raţiunilor mântuirii, ţine omul în îngustime, în nedezvoltare, în nonsens, cu un cuvânt: în sminteală de Dumnezeu. Omul trebuie să fie vigilent de la începutul şi până la sfârşitul vieţii sale să nu se smintească sau să nu smintească pe cineva. Să nu smintim vreun frate al nostru prin cuvânt sau prin lucru şi nici să nu ne smintim de păcatele pe care le fac alţii. Chiar atunci când ne-am smintit sau am smintit pe alţii, să avem nădejde de iertare, să ne pocăim, să alergăm la preotul nostru duhovnic şi să ne spovedim. Canonul de rugăciune către puterile cereşti şi toţi Sfinţii spune aşa în cântarea a treia: „Rogu-mă, Serafimi, Stăpânii, lzbaviţli-mă de smintelie vrăjmaşilor; voi Domnii, Căpetenii, Scaune şi Arhangheli, împreună cu toţi îngerii, rugaţi pe Dumnezeu pentru mine păcătosul”. A fi creştin însemnă să crezi în lumină chiar daca te afli în mijlocul întunericului, sa ai nadejde chiar atunci când totul pare pierdut, să te uiţi la lumea cufundată în păcat cu compasiune şi cu blândeţe.

Sfântul Antonie cel Mare a văzut oarecând lumea plină de cursele pe care le avea diavolul întinse în ea. A întrebat Sf’antul: ” Doamne, cine va putea scăpa dintr-acestea?” Si i-a răspuns Domnul: „Cei smeriti vor scăpa”.

Sfantul Ioan Gură de Aur zice că „Toată lumea este plină de sminteli şi de piedici”. Asemenea lor spune şi Solomon: „Cunoaşte că prin mijlocul a multe curse treci” (Sirah 9: 18), cuvinte tâlcuite de Sfântul Ioan Gură de Aur: „N-a zis că pe lângă curse vei trece, ci prin mijlocul curselor, că de amândouă părţile sunt prăpăstiile”. Vom putea să nu ne prindem în atâtea curse şi să nu ne poticnim în atâtea piedici dacă vom lua aminte la noi înşine, păzind cele predate în Biblie şi de Sfinţii Părinţi.

În Sfânta Scriptură, Înţeleptul Sirah zice că de foarte multe ori se smintesc cei ce au vrajbă, pomenire de rău şi făţărnicie: „Cel ce face cu ochiul meşteşugeşte rele; înaintea ochilor tăi îndulci-va gura sa şi de cuvintele tale se va mira, lăudându-te. Iar în spate îşi va schimba vorbirea şi îţi va pune în seamă cuvinte care rănesc” (Întelepciunea lui Sirah 27:22-24). „Mărirea şi batjocura sunt în vorbă şi limba omului îl face să cadâ” (Întelepciunea lui Sirah 5: 15). Tot înţeleptul Sirah spune: „Căile Lui (adică ale lui Dumnezeu) pentru cei cuvioşi, sunt drepte, iar pentru cei fără de lege sunt pline de piedici” (lnţelepciunea lui Sirah 39:29). Tot în Sf’anta Scriptură găsim şi sfaturi cum să nu smintim pe cineva dacă am fi invitaţi la o petrecere: Mănâncă cuviincios cele ce sunt puse înaintea ta şi nu plescăi, ca să nu te faci nesuferit. Isprăveşte cuviincios cel dintâi şi nu fi nesăţios, ca sa nu smintesti. (Înţelepciunea lui Sirah 31:18-19).

Read Full Post »