Feeds:
Articole
Comentarii

Când facem un lucru, când ne mobilizăm, trebuie să ne gândim să fie şi cu un rezultat. Când te apuci de ceva trebuie să ai rezultatul în imagine. Aşa se intră si într-o luptă. Ati văzut că sistemul celor care conduc astăzi lumea este să te disperseze, să te împrăştie şi să te izoleze. Nu vedeti si la noi în tară cine mai ridică capul pentru Biserică? Toate sunt acum urmărite de Centrul  european, ca pe vremea comuniştilor. Când se alegea un membru de partid, se făcea comitet şi comitetul dispunea dacă are merite, dacă este capabil, vrednic în activitatea lui de partid, dar criteriul pe care îl luau cel mai mult în seamă, era să nu meargă la biserică. Exact aceeaşi şcoală, acelaşi sistem este şi acum. Acelaşi şablon îl întâlneşti şi la ruşi şi la bulgari şi la sârbi, în toată Europa. Acum nu mai este nimic trainic, doar planul lor după care merg şi ţările acestea. Acum 50 de ani totul se făcea cu directive, până şi semănăturile, la ce lună să se facă şi când să înceapă. Dispoziţia care se bătea la maşină aici pentru Moscova era valabilă şi pentru România şi pentru Polonia sau Bulgaria. Acum este la fel.  În corpul de observaţie al unei închisori era un personal pregătit astfel: îl lua pe unul bun de lângă tine care se apropia de tine şi era în stare să-ţi aducă niste pâine, niste vin într-o sticlută. Si tu începeai să-i spui lui ce se întâmplă cu colegii tăi de puşcărie. Când se făcea şedinţa, apărea trădătorul ăsta: uite ce spune cutare, ce mentalitate are, ce se vorbeşte. Şi ţi se aplica regimul pe care îl meritai. Veneau unii de la Centru, exageraţi, pur şi simplu îndrăciţi şi nu te puteai apropia de ei pentru nimic în lume.  Ăştia stăpâneau pe toţi.  Directorul Coller de la Aiud era maghiar evreu si îi conducea pe toti: si zarea si celularul şi pe deţinuţii de drept comun şi fabrica. Şi erau mii de oameni, nu două-trei sute. În fabrica de la Aiud tot ce se lucra lua drumul străinătăţii: Germania, Israel. Tot stuful exploatat de noi în Deltă care era unul foarte bun din care puteai să faci şi toacă, era împachetat şi pleca în Germania.

Când duci o politică sănătoasă, o educatie formată în duh crestin si românesc poti să mai insufli câte ceva si maselor. Dar acum la putere sunt acestea: televizorul, globalizarea si ecumenismul. Sunt cele trei forte care distrug natiunile si nu poţi lucra împotriva lor. Acum a mai iesit si cardul de care nu se mai întreabă nimeni dacă să-l ia: ia si părintele si episcopul si uite asa nu mai ai pe cine întreba. A mai rămas turma mică, pentru că zice Mântuitorul: «A voastră este Împărăţia». Chiar dacă rămâne numai unul, dacă este în adevăr, în acela îţi este tot sprijinul. Cuvântul Evangheliei este singurul care ne păstrează: fără drepturi, fără ocrotire, fără stat. În cartea aceea despre televizor, am citit că stând la televizor ai să ajungi săţi părăseşti religia ta şi convingerile tale. O să-ţi apară mahomedanismul, budismul, o să-ţi apară yoga şi la un moment dat, nu mai eşti tu. Nu mai gândeşti cum gândeai la început, înainte să deschizi televizorul. Deci el te duce într-un haos, şi nu o face numaidecât prin cuvânt, ci prin simpla vizionare. Şi asta este tot o metodă comunistă, veche de acum 20-30 de ani: ,,Tovarăsi, facem sedintă”, ,,Facem sedintă”, O sedintă de productie, una de partid şi una de bunul mers administrativ. Deci aveai trei şedinţe.  Şi atâta te pisa acolo, de ajungeai să spui: ,,Partidul, partidul, partidul”.

CĂLUGĂRIA-  ÎNCEPUTUL UNEI CUNOAŞTERI DE ADÂNCIME A INTERIORULUI TĂU

 

Dacă vrei să începi o viaţă nouă, te duci într-o mănăstire pentru că acolo este adevărata trăire şi începutul unei cunoaşteri de adâncime a interiorului tău. Îl ai pe aproapele acolo, Îl ai pe Domnul acolo, ai sfintii. Voia tâlhărească este cea individualistă, care nu este voia lui Dumnezeu si nici după Sf. Părinti, asa cum au lăsat ei scris în rânduielile vierii mănăstiresti.

Acum e drept că mănăstirile de azi sunt aşa cum sunt ele, în deruta asta, de nestatornicie, de lipsă de dragoste şi de unitate. De lupta şi chinul care sunt în lumea întreagă, nu este scutită nici mănăstirea. Nu e usor cu avalansa de lume care vine zilnic peste tine. Dar ce te faci cu aproapele tău care te caută să-şi salveze sufletul şi prin el poate că îti salvezi si sufletul tău? De aceea vă spun că izolările nu sunt bune pentru că ele împart comoditatea de afară. ,,Să merg acolo că parcă nu e aşa zarvă, nu e aşa muncă, nu e aşa gălăgie”, dar toate astea îl pun pe călugăr în situatia de a se jertfi, de a se cunoaste, de a-si vedea toate golurile că numai atunci îti poti vedea toate lipsurile tale sufleresti când trăiesti în raport de aproapele tău. Dacă toată viaţa nu faci decât să cauti locuri, n-ai să te multumesti nici pe tine, nici pe Domnul. Vei rămâne singur si fără rost. Eu de la sapte ani am avut dascăl care mi-a spus: ,,Faci asa si asa” si dacă n-as fi ascultat n-as fi iesit la suprafată, în viată.

Si în puscărie trebuia să am povătuitor. Omul are mereu nevoie de sfat, de consultare, are nevoie de îndrumare. Nu se mântuieste singur. Nu se mântuieşte cu voia lui proprie, ci cu harul lui Dumnezeu şi cu sfatul bătrânilor. Mă uitam la un călugăr care a venit pe aici, un călugăr simplu. Nu dădeai nici doi bani pe el şi îi spuneam: .Du-te cu vitele, du-te la iernat, du-te la moară, du-te la coasă, mergi la pădure” şi el le făcea pe toate cu blândete si bunătate.

La un moment dat a plecat în Dobrogea, a intrat în iconomatul mănăstirii de acolo, că era tare priceput, a învăţat oleacă de carte şi a fost făcut preot. Şi acum are şi el bucuria unei împliniri.

EU M-AM IDENTIFICAT CU ACEASTĂ ÎNVIERE A POPORULUI. CA O NOAPTE DE ÎNVIERE A FOST PENTRU MINE POARTA ALBĂ

Eu când am intrat în Constanţa aceea, pe şoselele acelea extraordinare am văzut pe unii, care mai de care în viteză mare, fără să ştie, săracii, că balta aceea care trece pe acolo, e sânge. Se întrec  unii pe alţii, merg la Poarta Albă. Şi acolo într-adevăr este mare bogăţie pentru că probabil a venit timpul descoperirii sfinţilor mucenici din temniţe. Era prea mare bogăţia aceasta spirituală a neamului, ca să nu se ştie de ea. Ceea ce este important este că viata crestină a noastră, asa cum este ea cu petele ei, are şi ceva bun. Sunt care fac zidire, pun umărul să ridice biserici, aduc un bolovan si oamenii sunt prinsi cumva la această actiune frumoasă. Si aceasta este o mucenicie. Si compozitorul de cântări care nu doarme nopţi să caute melodia, care cercetează manuale vechi şi noi, le pune în tonalităţi diferite ca să fie plăcute urechii, face o nevointă.  Muzica aceasta, de aceea e asa de pretentioasă că întâi se adresează simturilor.  Si acum omul modern are simturile foarte dezvoltate. De aceea trebuie cumpănite mult lucrurile. ,,Să cântaţi cântare Domnului”, dacă aveţi putere şi energie.

Citeam despre un mirean care voia să-i dea un galben la un călugăr, să aibă pentru nevoile chiliei. Şi călugărul i-a zis: ,,Da’, ce fac eu cu un galben? Ia-l de aici. Îmi vând Împărăţia lui Dumnezeu pentru un galben?”. Apoi monahul, ce a ajuns? Cică îl pune la temelia bisericii. Îl pune, dacă nu-i ispitit. Dacă aş avea eu sănătatea, frăgezimea si râvna frătiilor voastre n-as mai putea sta. M-as duce la Poarta Albă. Cum au stat acolo mucenicii, cum s-au ars în groapa cu var, cum au turnat pământ şi moloz peste ei, cum au strivit ei bolovanii de piatră!

Eu am trăit pe acolo doi ani. Aveam în mână un baros de 25 kg cu care trebuia să sparg stânci. Încărcam vagoane cu o ciorbă de varză si resturi de zarzavat care erau luate de pe ogoare tot de detinuti, că cele mai multe erau aruncate pe braţul Chilia ca să nu intre în buzunarul nostru vreo rădăcină de ceva. Si militienii erau opriti să mănânce un cocean de porumb. Şi aşa de fierbinte era nisipul acela, că trebuia să dai mereu din mâini ca să poţi merge oleacă mai înainte. Erau si bolnavi la care ceilalti detinuti le scoteau norma la capăt şi în felul acesta îi scăpau de carceră, care era ca un fel de ladă de 2 m înăltime si 80 cm/8o cm. Si stăteai acolo 24 h sau 48 h după cum îţi era pedeapsa. Când te scoteau de acolo, aveai picioarele vinete, umflate si veneau caraliii si dădeau peste tine cu două, trei găleti cu apă, după care venea medicul şi-ţi făcea un fel de analize la inimă şi la cap, şi apoi erai aruncat acolo şi mâine iar de la capăt, la muncă. Un copil de 19 ani dintr-o familie din Vaslui pleacă şi el: ,,Mamă am plecat. Mă duc, n-are rost să mai stau aici”, după ce fratele lui student la medicină fusese arestat. Şi amândoi au fost ucişi în închisoare si au devenit mucenici. Câtă nevointă si râvnă pentru Hristos! Ce să vă mai spun? Eu m-am identificat cu această înviere a poporului. Ca o noapte de înviere a fost pentru mine Poarta Albă!

*Expresia lat. Cui prodesti înseamnă “Cui foloseşte”?

În România, ca peste tot în lume, în seara de 31 octombrie spre I noiembrie, celebrarea Halloween-ului a devenit deja o nefericită cutumă fără ca statului laic si institutiilor care se vor de învătământ si educatie, să le mai pese că „sărbătoarea mortii” este una din cele trei zile anuale importante ale cultului satanist. De fapt, Halloween-ul a devenit în panoplia mondialismului actual, un instrument simbolic de control al discursului public aşa încât în funcţie de modul în care te poziţionezi faţă de această sărbătoare de import, devii „bun” sau „rău”. Psihologii şi psihiatrii se întrec în a născoci teorii care mai de care mai sofisticate si mai aberante cum că „Halloween-ul ar fi, de fapt, o celebrare emfatică a morţii, care are chiar o importanţă socială imensă pentru că aduce în constiinta occidentală sentimentele refulate despre subiectul morţii, generând experienţe benefice care-i vor face pe copii şi pe adulţi să-şi învingă teama de moarte”. Însă un lucru demonstrat si aprobat chiar de stiintă rămâne faptul că răul este mult mai uşor acceptat atunci când ia masca aparent inofensivă a unui simplu joc. Jocul de-a moartea, constantă de bază a Halloween-ului, îi familiarizează pe cei care îl practică cu macabrul, agresivitatea, scabrosul, sinistrul, satanicul, vrăjitoria şi magia neagră, specifice lumii fricii şi a întunericului. Vânaţi să fie transformaţi în agenţi ai consumului, copiii devin treptat principalele victime ale prezenţei maleficului, percepută ca o simplă joacă sau distractie nevinovată. Analizând consecintele operării cu simboluri asupra fiinţei umane, Mircea Eliade scria: ,,psihologia profunzimilor ne-a învătat să acordăm mai multă importantă prezentei active a unui simbol decât experientei constiente care îl manipulează si-l valorizează”, Cu alte cuvinte, ceea ce produce consecinţe în mintea copilului este simbolul mortii sinu gândul constient că el doar sejoacă.

RĂDĂCINILE PĂGÂNE ALE HALLOWEN-ULUI

Halloween-ul îşi are originile în străvechiul festival galic închinat zeului morţii, Samhain, festival desfăşurat la sfârşitul recoltei ce devenea adeseori pretext pentru a fura proviziile şi a săvârsi masacre. Cei implicati credeau că în 31 octombrie, graniţa dinspre lumea morţilor se estompează, iar mortii revin la viată aducând molime.
Sărbătoarea implica frecvent focuri, ruguri în aer liber unde erau aruncate sacrificii în grâne, animale sau oasele celor măcelăriţi. Costume şi măşti hidoase erau de asemenea purtate în timpul festivalului în încercarea de a îmbuna spiritele morţilor. Când sărbătoarea lua sfârşit, celţii de acum 2000 de ani, foloseau focul de la rugurile de sacrificiu pentru a-şi aprinde focurile de acasă cu scopul de a fi protejaţi cu puterea focului „sacru”, de aici venind practica dovlecilor luminaţi din interio’. George William Douglas în cartea The American Book of Days (Cartea americană a zilelor) face următoarea precizare: ,,Multe din obiceiurile de Halloween se trag de la vechile sărbători ale lui Baal. Alte obiceiuri îşi au originea în culegerea prevestirilor din luptele victimelor în focurile sacrificiilor druidice”. O altă mărturie despre corespondenţa dintre zeul Baal şi practicile actuale ale Halloween-ului, o găsim la Alexander Hislop în cartea sa, The Two Babylons (Cele două Babiloane): ,,Zeul pe care druizii, preoţii vechilor celţi din Galia, îl venerau era Baal, aşa cum arată flăcările focurilor aprinse lui Baal. Ştim că ei aduceau sacrificii umane către zeii lor sângeroşi. Avem dovada că ei îi făceau pe «copiii lor să treacă prin foc la Moloh», şi aceasta face foarte probabilă realitatea că îi ofereau şi spre sacrificare”. Ulterior cuceririi romane, festivalul celtic Samhain a fost combinat cu două sărbători de origine romană: Feralia, de la sfârşitul lui octombrie, în care romanii îşi comemorau morţii şi festivalul în care o cinsteau pe Pomona, zeiţa romană a abundenţei casnice.
Până în anul 800 creştinismul reuşeşte să se răspândească şi printre celţi. De aceea, în secolul VII, preocupat să înlocuiască sărbătoarea păgână a celţilor cu una religioasă, papa Bonifaciu declară ziua de 1 noiembrie Ziua Sfinţilor (All Saints Day), o zi menită să cinstească martirii si sfintii Bisericii crestine. Această sărbătoare se mai numea şi All hallows (hallow însemnând sfânt), iar cu timpul seara de dinaintea Tuturor Sfintilor a devenit, ,,all hallows eve” – Halloween.
Din păcate în istoria recentă este reafirmată originea luciferică a acestei sărbători. În 1966 în SUA, Anton Lavey care a înfiinţat biserica lui satan, institutie de cult recunoscută oficial de autoritătile americane, a scris lucrarea numită Biblia satanică şi a sistematizat ritualurile şi sărbătorilor satanice, cultul organizat de el existând până astăzi. Despre Halloween el mărturisea că este una dintre cele mai mari sărbători în calendarul satanic, alături de Noaptea Walpurgică, celebrată la 1 mai, iar într-unul din interviurile sale declara satisfăcut: ,,Mă bucur că părinţii îşi lasă copiii să îl serbeze pe diavol cel puţin odată pe an, de Halloween”,
Halloween-ul, aşa cum îl ştim astăzi, este produsul industriei de marketing. Acest fapt se vede cel mai bine în SUA, unde există o reală industrie a Halloween-ului. Industria cinematografică, televiziunile, barurile, restaurantele, cluburile, parcurile de distracţii, industria dulciurilor, producţia de costume şi de decoraţiuni, toate aduc câştiguri enorme, iar oamenii plătesc scump aceste „distracţii”. În timpul Halloween-ului, în SUA şi nu numai, se înregistrează o explozie a violenţelor, fapte penale, accidente grave, distrugeri, consum crescut de alcool şi droguri la persoane din ce în ce mai tinere, inclusiv la copii”.

POZIŢII ORTODOXE DE IERI ŞI DE AZI

Sf. Ioan Maximovici care a mărturisit valorile ortodoxiei pe meleagurile Americii bântuite de duhurile Hallowen-ului, rămâne viu în inima ortodoxiei prin sfintenia vietii, dar si prin atitudinea mustrătoare pe care a avut-o faţă de creştinii americani care au lipsit de la slujba de canonizare a Sf. Ioan de Kronstadt săvârşită chiar de arhiepiscop la sfârşitul anului 1964 -, pentru a celebra macabrul Halloween. Ne stau mărturie pilduitoare până astăzi însemnările părintelui Serafim Rose, pe atunci fratele Eugene: ,,În ajunul duminicii de 1 noiembrie, Arhiepiscopul Ioan a oficiat slujba solemnă de canonizare. Aceasta a fost prima canonizare de la revoluţie a unui sfânt rus, un act al Bisericii în lumea liberă, care va da nădejde acelora din patria rusă înrobită. Totuşi, spre marea durere a Arhiepiscopului Ioan, au lipsit oameni de la slujbă. Chiar în noaptea aceea, ei organizaseră un bal mascat de Halloween. După slujbă, Vlădica a mers la locul unde balul era încă în desfăşurare. A urcat scările şi a intrat în sală, spre uimirea totală a participanţilor. Muzica s-a oprit şi Vlădica, fără să scoată o vorbă, s-a uitat la oamenii aceia uluiţi, făcând înconjurul întregii săli încet şi în mod intenţionat, cu toiagul în mână. N-a spus o vorbă şi nimic nu era necesar; simpla privire a Vlădicăi a înţepat conştiinţele tuturor, după cum se vedea limpede din consternarea generală. Vlădica a plecat în linişte; şi în ziua următoare, în biserică a tunat şi a fulgerat, manifestânduşi sfânta sa indignare şi râvna sa înflăcărată, chemând pe toţi la viaţă creştină evlavioasă.

Astăzi, Biserica Ortodoxă Rusă prin declaraţia şefului adjunct al Departamentului pentru Relaţii între Biserică şi Societate, Roman Bogdasarov, semnalează cu îngrijorare efectele schimonositoare pe care mimesisul urâtului şi al grotescului le are asupra frumosului zidit de Dumnezeu în sufletul omului: ,,Tema Halloween-ului nu este atât de inofensivă pe cât se spune. Frumuseţea naturală a feţei umane este concepţia lui Dumnezeu despre încununarea creaţiei Sale. Nu este întâmplător faptul că termenul «cosmetic» are ca rădăcină cuvântul grecesc care înseamnă frumuseţe. Denaturarea acestei frumuseti, cu măsti reprezentând animale sau fiinte demonice, nu poate să nu influenţeze starea emoţională a unei persoane, atingându-i sufletul. Prin aplicarea unei măşti sataniste, un participant la Halloween începe să-şi sperie vecinii, într-un mod terifiant, terorizându-i. O astfel de glumă, de multe ori, are ca rezultat traume psihologice, în special în rândul copiilor”.

ECOURI ÎN SOCIETATEA CIVILĂ ROMÂNEASCĂ CU VIAŢA CA ŞI CU MOARTEA, NU E DE JOACĂ

În ţara noastră, cu precădere în ultimii doi ani, vocile care semnalează impactul dezastruos pe care Hallooween-ul îl are asupra tinerilor, au devenit din în ce mai puternice, dar şi deranjante pentru cei care au dezvoltat o adevărată afacere pe seama neghiobiei românilor. Anul trecut, 28 de ONG-uri au cerut MEN să respecte Legea Educaţiei care conţine prevederi foarte clare privind păstrarea identităţii naţionale şi a valorilor culturale ale poporului român, în unitătile de învătământ, fiind strict interzise activitătile care pun în pericol moralitatea şi integritatea psihică şi fizică a copiilor şi a cadrelor didactice, cerând totodată să nu permită apariţia Halloweenului în şcoli”. Cu toate acestea, exponenţii învăţământului românesc continuă să încalce cu nonşalanţă voită principiile Legii Educaţiei, generând reacţii din ce în ce mai vehemente din partea părinţilor care anul acesta au alcătuit o Scrisoare deschisă către profesori din care spicuim următoarele rânduri: Este vorba desigur de celebrarea Halloween-ului în marea majoritate a unitătilor de învătământ româneşti, fie în mod explicit, fie în mod camuflat în sărbători inventate ale toamnei, recoltei sau măştilor, utilizându-se pretexte convenabile pentru a se pune în scenă, parţial sau integral, pe faţă sau voalat, întreg tipicul legat de Halloween. Copiii noştri sunt încurajaţi să se deghizeze în vrăjitoare, fantome, draci, monştri, zombi, schelete, să impersoneze prin costume, măşti şi gestică o lume a fricii şi întunericului. Una din cele mai puternice metode de educaţie este imitarea. Prin joc de rol, prin asumarea interioară a unui model extern considerat ideal, intrând

în pielea personajului imitat, copilul se contaminează de toate valorile implicite ale acestuia şi face exerciţiul sufletesc al devenirii spre aceste valori a căror întrupare este acel personaj. S-au observat efecte cumulative dezastruoase ale acestei sărbători, ce marchează profund psihicul copiilor, care nu au mecanisme psihice pentru a se apăra de această deversare a demonicului, a urâtului în viata lor emoţională şi ajung ulterior să le accepte ca fireşti, în mod necondiţionat. Dacă personajele model sunt cele ce populează mitologia angoasantă a Halloween-ului, atunci valorile asumate implicit de copii vor fi legate de urât, violenţă, groază, demonism, cruzime, vrăjitorie, tenebre, grotesc, valori ce sunt străine de educaţia firească din şcolile româneşti, şcoli ce sunt născute în tinda bisericilor şi care au promovat dintotdeauna valorile luminoase ale acestui neam creştin: bunătatea, cuviinţa, inocenţa, frumosul, spe, ranţa, mila, duioşia, dragostea, credinţa, curajul”. Aceeaşi indignare justificată o regăsim şi în Memoriul suceveanului Ionel Butnariu, intitulat “Opriţi promovarea şi serbarea urii, a groazei şi a sângelui în şcoli!” şi înaintat Inspectoratului şcolar care fără să ne surprindă prea mult cu declaraţia făcută, nu vede niciun impediment legal pentru organizarea Halloween-ului în şcoli. În Memoriu se arată: ,,Din păcate cultura vestică suferă dezechilibre ordinare, împrumutând tot felul de obiceiuri lipsite de cel mai mic bun-simţ. Trebuie să iubim tradiţiile bune ale acestui popor român: familia, iubirea de glie, iubirea de ţară, iubirea de Dumnezeu, iubirea valorilor creştine, obiceiurile şi portul românesc”.
Cu puţină vreme în urmă, România a îmbrăcat haina cernită a doliului pentru tinerii care au murit în incendiul de la Clubul Colectiv din Bucuresti. Unele voci nu s-au ferit să asocieze tristul eveniment cu apropiatul Hallowen care urma să fie celebrat şi în ţara noastră. Dintre comentariile care s-au făcut pe marginea tragediei, vă oferim ca o concluzie, gândurile părintelui Savatie Baştovoi. Ele însumează o critică pertinentă la adresa „sărbătorii groazei” şi a manifestărilor ei „distractive”, dar si un îndemn la o viată autentică care să ne facă părtaşii luminii, nu ai întunericului: ,,De ce nu e bun mascatul? Mii de oameni se frămîntă acum ghicind dacă între un joc mascat cu draci si lumânări si moartea care intră brusc peste ei, este vreo legătură. Mascatul nu e bun de niciun fel. Există multe mărturii creştine din primele secole în care se condamnă jocul de-a preoţia. Asta pentru că, chiar în joacă, lucrurile devin serioase. Altminteri, v-am propune să vă jucaţi de-a preoţia şi de-a îngerii, dar canoanele opresc îmbrăcarea vesmintelor preotesti de formă. Cu viata, ca si cu moartea, nu e de joacă. Atunci când, în Apus, catolicii au început să se mascheze în îngeri la Crăciun, să se îmbrace în Maica Domnului, să facă spectacole cu Hristos, ei au spulberat taina şi au deschis drumul mascărilor de tot felul. Nu că ele ar fi fost închise, ele au existat în lumea păgână, dar creştinismul le oprise pentru sine. Jocul de-a bostanii este un joc de-a moartea. Slavă Domnului, îngerii ne păzesc şi îi păzesc şi pe cei care se joacă de-a jocurile morţii. Uneori însă moartea capătă prea multă îndrăzneală, aşa cum s-a întâmplat în Bucureşti. Moartea e obraznică de felul ei. Unul Dumnezeu e timid, sfios în atotputernicia Sa. Nu vă jucaţi cu moartea! Nu mimati nimic din ce este al mortii. Sau n-ati înteles că în această lume nu există simboluri, ci numai forme ascunse ale realitătiir Rămâneri în lumină, jucati-vă de-a lumina, fiti lumină! Pentru a trăi”.

Cu privire la diferite cazuri de „vindecări minunate” petrecute pe la locurile unor pretinse revelaţii, este interesantă afirmaţia răposatului profesor dr. G. Marinescu, din articolul său apărut în ziarul „Universul”~ (52.275.6) sub titlul „Miracolul de la Maglavit”.

„In calitatea mea de elev al creatorului neurologiei moderne, J. M. Charcot, mi-a fost dat să văd – spune răposatul om de ştiinţă – asemenea cazuri la Salpetriere şi am putut eu însumi vindeca diferite manifestări de orbire, surditate, paralizii… şi chiar prin izolare am vindecat o epidemie de corea ritmică isterică. Deci orice neurolog şi psihiatru care cunoaşte influenţa autosugestiei şi a tratamentului moral a asistat la asemenea minuni sau le-a făcut el însuşi”.

Mărturia de mai sus are, din punctul nostru de vedere, o singură valoare: se constată putinţa unor pretinse „ vindecări imediate” a diferite manifestări de orbire, surditate, paralizii şi chiar a unor boli epidemice pe cale de autosugestie şi hipnotism, deci nu prin tratamente şi intervenţii normale ale medicinei, ci pe căi psihice, vicioase şi neîngăduite de Biserică. Asemenea cazuri de vindecări excepţionale, în care anumiţi psihiatri pot porunci orbului să vadă şi paraliticului să umble, iar poruncile lor sînt împlinite, sînt socotite de medicină drept „minuni ale ştiinţei”, în timp ce prin înfăţişarea lor ar putea apărea ca minuni dumnezeieşti.

Cu toate acestea, despre ce lucrare suprafirească poate fi vorba aici ? Ne aflăm de la început în faţa unui simulacru de minuni, căci nu într-o stare de amorţire sau de subjugare a conştiinţei s-au focut minunile dumnezeieşti, ci dimpotrivă, într-o stare de mare trezire şi de lumină a sufletului.

Dar marii psihiatri şi neurologi ai centrelor de experienţe psihice, absorbiţi prea mult de exclusivitatea unei ştiinţe profane, din care lipseşte Hristos şi Legea lui Dumnezeu, nu-şi dau seama că puterea autosugestiei, a „paselor magnetice” şi a tuturor metodelor ocultiste prin care se pot obţine vindecări neobişnuite, îşi găseşte originea în domeniul satanismului.

Prin tratamente hipnotice şi „fluidice”, care nu au nimic de-a face cu temeiul adevăratei credinţe creştine, este de la sine înţeles că nu Duhul Sfint lucrează asupra acestor bolnavi, ci puteri străine şi potrivnice, care ne expun să cădem pradă Satanei.

Căci nu prin ispitirea lui Dumnezeu se poate provoca producerea minunilor. Iar putinţa eventuală de vindecare pe cale spirituală nu o putem avea decît numai prin Biserică, şi numai cu ajutorul lucrării Duhului Sfînt. Drept urmare, nu toate vindecările cu înfăţişări suprafireşti  sînt minuni, iar asemenea cazuri sînt dubioase şi trebuie luate sub toată rezerva.

Vindecări neobişnuite, cu aparenţe suprafireşti, se pot produce şi într-un chip mult mai ispititor decît în cazul fenomenelor de ocultism. Este vorba anume de categoria oamenilor credincioşi şi de intervenţia puterii rugăciunii. Diferiţi bolnavi incurabili dobîndesc astfel tămăduirea deplină  în cel mai scurt timp, cu ajutorul rugăciunii. Asemenea vindecări excepţionale par întru totul minuni, ceea ce se şi întîmplă în realitate de multe ori cu atîţia oameni evlavioşi. Dar, din păcate, şi în asemenea cazuri ne putem afla, adeseori, pe un acelaşi teren vicios şi într-un domeniu de acţiune satanică. Căci, după cum este ştiut, nu este destul a avea credinţă pentru a fi mîntuit, şi nu e destul a ţine posturi şi a face rugăciuni pentru a întreţine legătura harică cu Dumnezeu. Ispitele Satanei pot veni  în orice chip asupra noastră, iar pentru cei credincioşi aceste ispite apar tocmai pe planul credinţei, cu dogme noi înşelătoare şi cu semne, revelaţii şi minuni mincinoase.

În felul acesta, multe semne şi fapte neobişnuite ne pot părea minuni, dar în realitate ele nu sînt decît nişte înşelăciuni satanice.

Dacă nu ne aflăm sub aripa ocrotitoare a Sfintei şi dreptmăritoarei Biserici Ortodoxe, singura adevărată, şi dacă nu trăim o viaţă euharistică şi împlinitoare a voii Domnului, şi dacă nu sîntern întru totul ascultători faţă de cuvîntul Bisericii, suntem cetăţi neapărate faţă de vrăjmaşul diavol, care ne poate birui şi prinde în orice cursă a lui.

In lucrarea sa, ,,L’homme, cet inconnu” (Paris, Plan), dr. Alexis Carrel scrie printre altele:

,,Concepţia noastră actuală despre influenţa rugăciunii asupra stărilor patologice se întemeiază pe observarea bolnavilor vindecaţi aproape instantaneu de boli de tot felul, ca de exemplu de tuberculoză osoasă şi peritoneală, de abcese reci, de răni supurante, de lupus, de cancer etc.  Procesul vindecării variază puţin de la un bolnav la altul. Adesea se simte o mare durere căreia îi urmează deodată sentimentul vindecării complete. În cîteva secunde, în cîteva minute, cel mult în cîteva ceasuri, rănile se cicatrizează, simptomele generale dispar, pofta de mîncare revine. Singura condiţie indispensabilă a acestui fenomen este rugăciunea, dar nu e nevoie ca bolnavul însuşi să se roage sau să aibă credinţă religioasă, ci este de ajuns să se roage altcineva în jurul lui”.

Rugăciunile de care pomeneşte dr. Carrel se referă însă la o credinţă foarte liberă, care poate atinge toată gama ereziilor, şi care nu are nimic de-a face cu temeiul duhovnicesc al Bisericii noastre Ortodoxe.

Căci dacă necredincios este oricine are părtăşie cu diavolul prin fapte urîte, de asemenea, ,,necredincios este acela care nu crede potrivit predaniei  Bisericii Soborniceşti” … (,,Dogmatica” Sfîntului Ioan Damaschin, p. 253, Editura Librăria Teologică Bucureşti).

Dar dr. Alexis Carrel, a cărui lucrare a avut un mare răsunet  în lume, îşi lămureşte într-un alt capitol, cu şi mai multă precizie, gîndurile sale despre credinţă.

„Căutarea lui Dumnezeu – spune dânsul – este o întreprindere personală. Datorită unei activităţi a propriei  conştiinţe, omul tinde către o realitate nevăzută care se află în lumea materială şi se extinde dincolo de ea. El se îndreaptă către cea mai îndrăzneaţă aventură pe care poate să şi-o îngăduie.

Putem să-l considerăm ca pe un erou sau ca pe un nebun. Dar nu trebuie să ne întrebăm dacă experienţa mistică este adevărată sau falsă, dacă este o autosugestie, o halucinaţie, sau dacă reprezintă o evadare a sufletului  în afara dimensiunilor lumii noastre şi o legătură cu o lume superioară. Să ne mărginim să avem o concepţie operatorie. Ea este eficace prin ea însăşi. Ea dă ce i se cere de către cel ce o practică. Ea îi dă renunţarea, pacea, bogăţia lăuntrică, puterea, dragostea, pe Dumnezeu. Ea este tot atît de reală ca şi inspiraţia estetică. Pentru mistic, ca şi pentru artist, frumuseţea pe care o contemplă este singurul adevar” (Op. cit., p. 160).

lată deci în ce perspectivă de „spiritualitate” ne aflăm …

Se pot spune cam aceleaşi lucruri şi despre adepţii rătăcirii curentului denumit „Christian Science” din Statele Unite, a cărei întemeietoare este protestanta Mary Backer Eddy şi care obţin în mod obişnuit vindecări nemaipomenite de tuberculoză, cancer sau alte boli organice, prin stăruinţa în rugăciuni. In realitate scientiştii sînt nişte eretici, foarte grav abătuţi de la calea Adevărului. Ca adepţi ai unor învăţături neîngăduite de adevărata Biserică, nu cu puterea Duhului Sfint se săvîrşesc asemenea „minuni „, ci cu puterea mascată a Satanei. Şi totuşi, asemenea pretinse „minuni” se produc  în văzul lumii, iar vindecările acelor bolnavi sînt certificate de medici şi sînt înregistrate de analizele laboratoarelor şi de plăcile radiografice (exemple şi documente de acest fel se pot afla în mare număr  în colecţiile revistei „Christian Science” sau prin publicaţiile periodice psihiste, ,,spiritualiste” sau teosofice).

Aşadar, dacă asemenea cazuri se pot întîmpla, ele nu se înscriu însă nicidecum în cuprinsul unor lucrări harice şi nu pot constitui un drum aparte de mîntuire, separat de acela al Bisericii adevărate.

Iar dacă rugăciunea este de cel mai mare folos pentru viaţa fiecărui creştin şi pentru mîntuirea lui şi a lumii, totuşi nu orice rugăciune poate avea o însemnătate duhovnicească numai pentru faptul că este o „rugăciune”.

Căci, ,,dacă cineva îşi întoarce urechea ca să nu asculte Legea, chiar şi rugăciunea lui este o scîrbă” (Pilde 28, 9).

„Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4, 24).

Iar Psalmul 67, v. 7, spune: ,,El scoate pe cei din cătuşe la fericire, iar pe cei neascultători îi lasă în pustiul arzător”.

 

Din clipa în care ieşim din făgaşul cuvîntului lui Dumnezeu şi mergem pe căi dubioase, care nu mai sunt acelea ale dreptei  credinţe, înseamnă că nu mai ascultăm de Lege. Aşa se întîmplă cu toţi ereticii şi cu toţi cei robiţi păcatelor, care rămîn şi se complac în fărădelege.

 

Bineînţeles că în cazurile de boală care s-ar ivi între noi, bine este a ne ruga şi a posti pentru tămăduirea noastră sau a aproapelui, dar totodată bine este ca cel bolnav, după îndemnul Sfintei Scripturi „să cheme preoţii Bisericii să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului” (Iacov 5, 13-15).

Căci Biserica noastră Ortodoxă, în instituirea celor şapte Sfinte Taine, prevede pentru cauze de boală ajutorul Sfîntului Maslu, precum şi pomenirile de la sfintele slujbe.

Din cele mai sus expuse se poate trage încheierea că simpla constatare a unor vindecări neobişnuite, produse în anumite împrejurări ciudate, nu este o dovadă definitivă că s-a petrecut o adevărată minune.

De altfel, diavolul, pentru a înşela lumea şi a o îndepărta de la adevărata cale a mîntuirii, poate face şi alte semne excepţionale. Puterea Necuratului – prin îngăduinţa lui Dumnezeu şi  în scopul de a se încerca credinţa creştinilor – săvîrşeşte înşelăciuni mari şi în legătură cu Sfînta Aghiasmă, înfăţişîndu-ne în anumite cazuri „ape nestricătoare” şi „tămăduitoare de boli” ca şi cum ar fi fost „sfinţite” pe alte căi decît acelea ale ierurgiilor împlinite prin preoţi.

Dar semnele, ca şi vindecările suprafireşti, se pot produce numai în numele lui Iisus Hristos şi într-un anumit cuprins de condiţii duhovniceşti, precum şi sub o verificată chezăşie harică a Bisericii.

Aşadar, nu este de ajuns de a se pomeni numele Domnului  în săvîrşirea unor pretinse minuni sau lucrări dumnezeieşti, pentru a avea încredinţarea de autentică sfinţenie a acelor acte.

În „Faptele Apostolilor” (19, 13-20) ni se confirmă lucrul acesta prin următoarele:

,,Nişte exorcişti iudei, care umblau din loc în loc, au încercat să cheme numele Domnului Iisus peste cei ce aveau duhuri rele, zicînd: «Vă jur pe Iisus, pe care-L propovăduieşte Pavel„ să ieşiţi afară !» Cei ce făceau lucrul acesta erau şapte feciori ai lui Sceva, un preot iudeu din cei mai de seamă. Duhul cel rău le-a răspuns: «Pe Iisus Il cunosc, şi pe Pavel  îl ştiu; dar voi cine sînteţi ?» Şi omul în care era duhul cel rău a sărit asupra lor, i-a biruit pe amîndoi şi i-a schingiuit în aşa fel că au fugit goi şi răniţi din casa aceea”.

Totodată, e bine să se ţină seamă şi de faptul că, avînd diavolul putinţa să se înfăţişeze oamenilor în chipuri de sfinţi, de îngeri sau de arhangheli de lumină, el pomeneşte uneori de numele Domnului Iisus Hristos pentru a cîştiga mai uşor în cursele lui de rătăcire a încrederii unor credincioşi creştini puţin incercaţi.

Dar în asemenea cazuri interesează  în primul rînd să se ştie care este temeiul duhovnicesc al acelor lucrări, pentru ca să se poată cunoaşte esenţa lor.

Tămăduirile, ca rezultat al unor minuni, urmăresc scopuri spirituale, situate pe planul mîntuirii, iar nu numai un rost mărginit, pămîntesc şi privind exclusiv starea trupească.

Numeroase cazuri de vindecări cu caracter „suprafiresc” s-au putut înregistra în ultimii ani, prin diferite locuri, devenite foarte cunoscute prin pretinsele lor descoperiri dumnezeieşti.

Şi pe acestea s-a pus tot temeiul de credinţă şi s-a fixat centrul de greutate al „revelaţiilor” acelor locuri.

Din păcate însă, aceste vindecări, certificate chiar de medici, nu prezintă elementele hotărîtoare pentru a confirma autenticitatea acelor cazuri ca minuni, ci mai degrabă stîrnesc suspiciunea prin condiţiile în care s-au produs. Pentru lămurirea şi dovedirea acestei afirmaţii este destul a observa că nu în numele lui Iisus Hristos s-au făcut toate acele vindecări, ci într-un chip cu totul străin de Biserică. În mod general, aceste vindecări s-au produs prin simpla „punere a mîinilor” pe capul bolnavilor, fără nici o pomenire de Hristos, amintind fără voie de „pasele magnetice” şi „fluid” ale ocultiştilor; ba chiar s-au produs vindecări şi prin folosirea picăturilor scurse din anumiţe crengi uscate ale unor plute sau sălcii.

In schimb, toţi sfinţii făcători de minuni, cînd au săvîrşit vreo tămăduire, în numele lui Hristos au împlinit-o.

Sfîntul Apostol Petru  îl vindecă pe ologul din faţa Templului cu cuvintele: ,,In numele lui Iisus Hristos din Nazaret, scoală-te şi umblă!” (Faptele Apostolilor 3, 6).

Asemenea se întîmplă şi cu ologul din Enea, cînd Petru rosteşte cuvintele: ,,Iisus Hristos te vindecă. Scoală-te şi fă-ţi patul!” (Faptele Apostolilor 9, 34).

Sfîntul Apostol Pavel scoate un duh de ghicitorie din roaba din Filipi, zicînd duhului: ,,In numele lui Iisus Hristos, Îţi poruncesc să ieşi din ea !” (Faptele Apostolilor 16, 18).

Pe de altă parte, toate vindecările întîmplate pe la diferite locuri cu arătări, au avut un caracter mărginit şi strict pămîntesc. Tămăduirile de bolnavi pe care la făcea Mîntuitorul, nu au urmărit un scop material, cu gîndul unei exclusive vindecări trupeşti, ci au ţintit către un scop mult mai adînc.

Din fiecare vindecare fAcută, Mîntuitorul a voit să scoată o parabolă, o învăţătură de mîntuire. Deci accentul nu cădea niciodată pe cele materiale, ci pe cele duhovniceşti şi nici pe cele temporale, ci pe cele veşnice.

De altfel, vătămarea noastră trupească, în afară de unele foarte rare cazuri de semne dumnezeieşti, cum e de pildă cazul lui Iov, îşi are ca obîrşie păcatul, după cuvîntul care spune: ,,Pentru păcatele noastre se îmbolnăveşte trupul şi slăbeşte sufletul” (Paraclisul Maicii Domnului).

Sau: ,,Din pricina miniei tale, nu este sănătate în trupul meu; nu e pace în oasele mele din pricina păcatelor mele” (Psalmul 37).

Prin urmare, ne izbăvim de rău, chiar şi de răul material, curăţindu-ne întîi de păcate. Şi patru sînt Sfintele Taine care ne pot curăţi de păcate: Botezul, Spovedania, Impărtăşania şi Maslul.

Aşadar, nu putem dobîndi  în mod obişnuit sănătate sau vindecare de boală, prin nici o „minune”, atît timp cît nu sîntem împăcaţi cu Dumnezeu;  iar împăcarea cu Dumnezeu nu o putem face decît la preot, singurul care are puterea sfinţitoare de a săvîrşi şi administra dumnezeieştile Taine. Curăţindu-ne de păcate, putem nădăjdui şi  în vindecarea noastră trupească. Căci se cuvine „să căutăm mai întâi Impărăţia Cerurilor, iar toate celelalte ni se vor da nouă” (Luca 7, 31). Biserica cunoaşte, desigur, şi căi neobişnuite de lucrare a harului lui Dumnezeu, spre tămăduirea şi spre ajutorarea oamenilor, dar bineînţeles că  tot în măsura în care ei se împacă cu Dumnezeu. In această categorie intră moaştele sfinţilor,  icoanele făcătoare de minuni, veritabilele locuri de pelerinaje şi altele. Dar toate aceste centre de lucrare harică se găsesc  în orbita duhovnicească a Bisericii, care le deţine, garantîndu-le natura dumnezeiască.

Cînd Mîntuitorul a tămăduit pe bolnavul de la scăldătoarea Betesda i-a spus: ,,Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti ca să nu ţi se Întîmple ceva mai rău” (Ioan 5, 14). Dar în acest caz bolnavul se pocăise şi căpătase îndurarea Domnului, deşi a fost prevenit să nu mai păcătuiască. In schimb, care este starea duhovnicească a atîtor bolnavi care, tămăduindu-se pe căi  profane sau aparent „miraculoase” de suferinţele lor, nu-L  caută totuşi pe Domnul şi nu se pocăiesc de păcatele lor ? Oare nu se vor primejdui aceştia prin alte necazuri şi nenorociri mai mari, între care cea mai mare este osînda veşnică şi izgonirea de la faţa lui Dumnezeu ?

Din toate vindecările şi minunile Domnului precumpăneşte preocuparea de a scoate în lumină sensul mîntuirii. Pentru adeverirea acestei susţineri, este doveditor cazul slăbănogului din Evanghelie, care voind să audă cuvîntul lui Dumnezeu, a fost coborît în mijlocul adunării, prin acoperişul casei de către însoţitorii lui.

Dar, cînd le-a văzut credinţa, Iisus a zis: ,, Omule, păcatele îţi sînt iertate”.

Aşadar, Mîntuitorul nu s-a gîndit să-i dea sănătatea trupească, ci mîntuirea sufletului.

Cît despre vindecarea trupească a slăbănogului petrecută de abia după aceea, această tămăduire nu a fost un scop, ci numai un mijloc. A fost prilejul prin care Hristos a făcut dovada tuturor celor de faţă, care cîrteau, că nu este mai greu de a spune: ,,Păcatele îţi sînt iertate” decît a zice: ,,Scoală-te şi umblă” (Luca 5, 17-26).

Iată deci că elementul spiritual şi nu cel material a precumpănit  în această lucrare dumnezeiască ca de altfel În toate pildele pe care ni le-a dat Mîntuitorul.

De asemenea, toate minunile săvîrşite prin Sfinţi au urmărit acelaşi ţel.

Cît despre împrejurarea că şi prin ţările Apusului sînt anumite locuri de pelerinaj unde lumea se duce cu nădejdea tămăduirilor de boli, nu este cazul aici de a ne ocupa şi de a preciza în ce măsură acele minuni sînt într-adevăr semne de la Dumnezeu sau dacă nu sînt, în realitate, înşelăciuni satanice. Să ne ocupăm întîi de noi.

De altfel, anumite locuri de pelerinaj din Apus, devenite vestite pentru darul vindecărilor, sînt legate şi de unele învăţături noi, eretice, apărute în catolicism şi întărite tocmai pe asemenea căi „suprafireşti”. Aşa s-a întărit dogma neprihănitei zămisliri a Sfintei Fecioare Maria cu totul respinsă de Biserica dreptmăritoare Ortodoxă pentru multe şi binecuvîntate motive, dogmă rătăcită care a fost combătută dintru început chiar şi de unii dintre cei mai mari teologi apuseni cum au fost scolasticii Toma d’ Aquino şi Bernard precum şi fericitul Augustin.

 

 

 

 

Timpul nu vindeca totul

Exista o conceptie gresita privitoare la suferinta, potrivit careia timpul vindecă totul. Singur timpul nu poate decat sa transforme un pacatos tanar într-un pacatos batran. Un cot dislocat care nu a fost tratat la vreme, nu se va vindeca numai prin trecerea timpului. Mai degraba, bratul întreg va deveni neputincios. Cu alte cuvinte, timpul poate vindeca doar durerea, daca acesta este petrecut în credinta, post, rugaciune, participare în fiecare duminica la Sfanta Liturghie, spovedanie, împartasanie, iar toate acestea să fie însoțite de milostenie si fapte bune. Suferința, ori de cate ori este îndurată cu mulțumire către Dumnezeu, dovedeşte că rastignirea şi jertfa lui Hristos nu au fost inutile ci roditoare.

Fast şi instant sunt cuvinte asociate în ultimele decenii cu anumite produse alimentare şi cu un tip de alimentaţie cu preparare rapidă pentru a putea fi consumate pe fugă. Înainte de americanizarea limbajului comercial la noi, circula cuvântul „minuturi”, prepararea era ,,la minut”.

În oraşele mari din Statele Unite şi Europa Centrală, precum şi la noi în ultima vreme, fast-urile şi instant-urile au devenit un mod de a considera şi a trăi viaţa în grabă, într-o goană nebună, sub teroarea timpului care ne întoarce la mitul Greciei Antice despre Uranus mâncându-şi copiii.

Fast şi instant au devenit concepte din ce în ce mai încăpătoare într-o lume idolatră, fără apărare, vrăjită, iar nu dezvrăjită de spiritualitatea dominantă New Age. Nerăbdarea şi graba devenite o patologie a „secolului vitezei” – cum a fost denumit secolul XX – şi cu atât mai mult în secolul XXI, au schimbat viaţa, în toate compartimentele ei inclusiv în intimitatea familială. Intimitate familială, linişte şi regăsire în atmosfera propriului cămin, în care mesele calde preparate acasă, cu specific familial, cu suflet de mamă, cu prezenţa tuturor generaţiilor în jurul mesei, cu „noapte bună” înainte de culcare, cu salutul si zâmbetul dimineţii, dar mai cu seamă cu „Tatăl nostru” înainte de a mânca sunt foarte aproape de dispariţie totală. Se pierde sfânta şi roditoarea coagulare familială. Alungarea lui Hristos-Viaţa usucă, fărâmiţează, deşertifică solurile Terrei şi inimile „neplugărite” de rugăciune ale pământenilor. În schimb, existenţa devine tot mai dependentă şi în aceeaşi măsură degradată de materii şi radiatii nenaturale, în alimentatie, tratamente medicale, construcţii, transport etc. Inventivitatea omenirii explozivă în aceste vremuri de pe urmă, pusă în slujba vieţii, se perverteşte şi devine distructivă. Duhul uciderii şi al sinuciderii bântuie o lume care, fără Dumnezeu, nu ştie să trăiască şi nici nu mai doreşte să trăiască, căutând să se întoarcă în nimicul din care a fost creată.

Cuptoarele cu microunde coc şi ţesuturile utilizatorilor

Până şi cuptoarele cu microunde confirmă zicala despre iadul pavat cu bune intenţii, zicală profetică, foarte nimerită culturii şi civilizaţiei zilelor noastre.

Mâncarea gătită la cuptoarele cu microunde este una din cauzele cele mai semnificative ale unei sănătăti proaste, şi este cu siguranţă şi una dintre cele mai ignorate.

Un semnal de alarmă a fost constituit de un fapt întâmplat în 1991 la un spital din Oklahoma, S.U.A. Acolo, o pacientă, pe nume Norma Levitt, a murit în urma unui banal transfer de sânge, deoarece asistenta care trebuia să încălzească sângele a folosit pentru aceasta cuptorul cu microunde, fapt care a dus la alterarea sângelui din cauza microundelor. Spitalul a fost dat în judecată.

Doi cercetători, Dr. Hans Ulrich Hertei şi Dr. Bernard H. Blanc, au confirmat că gătitul la cuptoarele cu microunde modifică în mod semnificativ nutrientii alimentelor. Dr. Hertei a lucrat înainte ca nutriţionist timp de câţiva ani la, una dintre marile companii producătoare de alimente din Elvetia. Atunci când a atras atentia asupra procedeelor dubioase folosite de acea companie pentru prelucrarea alimentelor, procedee ce aveau ca efect denaturarea lor, a fost concediat. Apoi s-a asociat cu Dr. Blanc de la Institutul Federal Elvetian de Biochimie.

Cei doi au studiat efectul mâncării gătite la cuptoarele cu microunde asupra a opt persoane, luându-le eşantioane de sânge după ce aceştia mâncaseră. Ei au găsit că, după ce subiecţii au consumat alimente preparate la cuptorul cu microunde, nivelul hemoglobinei din sânge a scăzut. ,,Rezultatele au arătat tendinţe spre anemie. Situaţia a devenit încă mai pronunţată în timpul celei de-a doua luni a studiului”, au declarat cei doi oameni de ştiinţă. Ne putem întreba care ar fi fost rezultatele pe care le-ar fi obţinut dacă ar fi studiat persoane care au consumat mâncare preparată la cuptoarele cu microunde timp de un an sau mai mult…

Modificarea violentă pe care o produc cuptoarele cu microunde asupra moleculelor alimentelor creează noi substanţe denumite compuşi radiolitici. Aceştia reprezintă mutaţii necunoscute în lumea naturală. Gătitul clasic duce şi el la formarea unor compuşi radiolitici (de aceea este fără îndoială preferabil să consumăm cât mai multe alimente crude), însă gătitul la cuptoare cu microunde produce incomparabil mai mulţi astfel de compuşi. Aceasta duce apoi la deteriorarea sângelui şi a sistemului imunitar.

Aceleaşi studii au arătat şi că numărul leucocitelor creşte după fiecare masă la care se consumă alimente preparate la cuptoarele cu microunde – fapt pe care hematologii îl iau foarte în serios, deoarece reprezintă adesea semnul unor efecte extrem de vătămătoare, ca de exemplu al otrăvirii.

De asemenea, după consumarea de alimente gătite la cuptorul cu microunde, s-a constatat creşterea nivelului colesterolului. Dr. Hertel a declarat: ,,Opiniile ştiinţifice obişnuite afirmă că valorile colesterolului se modifică de obicei lent pe perioade lungi de timp. În acest studiu însă, valorile au crescut rapid după consumarea legumelor expuse la microunde.” El crede că studiul său confirmă noile date ştiinţifice care sugerează că se pot ivi creşteri rapide de colesterol în sânge din cauza stresului acut. ,,De asemenea – a adăugat el – nivelele colesterolului din sânge sunt mai puţin influenţate de continutul de colesterol al alimentelor decât de factorii de stres. Astfel de factori cauzatori de stres pot fi constituiti de alimente care virtual nu contin deloc colesterol legumele expuse la microunde.”

Rezultatele au fost publicate în revista Search for Health în primăvara anului 1992. Cum au fost întâmpinate aceste cercetări? O puternică organizaţie comercială, Asociaţia Elveţiană a Dealerilor de Aparate Electrocasnice şi Industriale, a reuşit să-l influenţeze pe preşedintele Curţii Juridice din Seftingen, cantonul Berna, să emită un ordin prin care lui Hertei şi Blanc li s-a interzis să îşi mai publice rezultatele cercetărilor, urmând ca în caz contrar să fie pasibili de amenzi usturătoare sau de până la un an de închisoare. Ca răspuns la aceasta, Blanc s-a dezis de rezultatele pe care le-a obţinut. În schimb, Hertei a început o serie de conferinţe şi a cerut un proces la curtea cu juri.

În fine, în 1998, interdicţia Curţii Juridice a fost abrogată. Într-un proces ce a avut loc la Strasbourg în ziua de 25 august 1998, în care părţile au fost reprezentate de Dr. Hertei şi respectiv de statul elveţian, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că a avut loc o încălcare a drepturilor lui Hertel prin decizia din 1993. Curtea a decis că acel ordin, care îi interzicea să declare că alimentele gătite la cuptoarele cu microunde sunt periculoase pentru sănătate, venea în contradicţie cu dreptul la libera exprimare. În plus, statul elveţian a fost obligat să plătească despăgubiri în valoare de 40.000 de franci.

Interzicerea cuptoarelor cu microunde în Rusia

După cel de-al doilea război mondial, ruşii au efectuat numeroase experimente legate de cuptoarele cu microunde. Din 1957 şi până recent, cercetările lor au fost efectuate în principal la Institutul de tehnologie radio din Klinsk, Belarus. În conformitate cu spusele cercetătorului american William Kopp, care a strâns laolaltă multe dintre rezultatele cercetărilor efectuate în Rusia şi Germania – şi se pare că a fost şi persecutat din cauza aceasta (J. Nat. Sci., 1998; 1:42-3) – următoarele efecte au fost observate de echipele de cercetători ruşi:

1. Încălzirea cărnii preparate într-un cuptor cu microunde un timp suficient pentru consum uman a creat:

* d-nitrosodietanolamină (un binecunoscut agent cauzator al cancerului)

* destabilizarea compuşilor biomoleculari cu proteină activă

* crearea unui efect de legătură cu radioactivitatea din atmosferă

* crearea de agenţi cauzatori ai cancerului în cadrul compuşilor proteină-hidrosilat în lapte şi cereale;

2. Emisiile de microunde au produs de asemenea alterarea comportării catabolice ( de rupere) a glucosidei – şi galactosidei – elemente din fructele îngheţate care sunt încălzite în acest mod;

3. Microundele au alterat comportarea catabolică a alcaloizilor din plante atunci când legume crude, gătite sau îngheţate au fost expuse la microunde chiar şi pe perioade foarte scurte de timp;

4. Radicalii liberi producători de cancer au fost creati în cadrul anumitor formatiuni moleculare din plante, în special în rădăcinile legumelor crude;

5. Ingerarea alimentelor supuse la microunde a produs un procentaj mai mare de celule canceroase în sânge;

6. Din cauza modificărilor chimice ale substanţelor din alimente, au apărut disfuncţii ale sistemului limfatic, conducând la degenerarea capacităţii sistemului imunitar de a se proteja împotriva extinderii cancerului;

7. Catabolismul instabil al alimentelor supuse microundelor a alterat substantele elementare din alimente, conducând la tulburări ale sistemului digestiv;

8. Cei care au ingerat alimente gătite în cuptoarele cu microunde au prezentat o incidenţă statistică mai mare a cancerului stomacului şi intestinelor, precum şi o degradare generală a ţesuturilor celulare periferice, cu o deteriorare treptată a funcţiilor sistemelor digestiv şi excretor;

9. Expunerea la microunde a produs descreşteri semnificative ale valorii nutritionale a tuturor alimentelor studiate, şi în particular:

* o descreştere a biodisponibilităţii vitaminelor B, C şi E, a mineralelor esenţiale şi a lipotroficelor

* distrugerea valorii nutriţionale a nucleoproteinelor din carne

* scăderea activităţii metabolice a alcaloizilor, glucosidelor, galactosidelor şi nitrilosidelor (adică a tuturor substanţelor de bază din fructe şi legume)

* o marcată accelerare a dezintegrării structurale în toate alimentele.

S-a constatat de asemenea că efectele negative nu apar numai în cazul ingerării alimentelor preparate la cuptorul cu microunde, ci şi în cazul expunerii la cârnpul energetic în sine (de exemplu, stând în faţa cuptorului cu microunde). Printre aceste efecte biologice ale cuptoarelor cu microunde se pot enumera:

1. Afectarea impulsurilor electrice nervoase în cadrul potenţialelor joncţiunilor creierului;

2. Efecte negative asupra producerii hormonilor şi a mentinerii echilibrului hormonal la bărbati şi femei;

3. Nivele semnificativ mai ridicate ale alterării formelor de undă ale semnalelor alfa, teta şi delta din creier;

4. Din cauza acestei alterări a undelor din creier, s-au înregistrat efecte negative asupra psihicului, precum pierderea memoriei, pierderea capacităţii de concentrare, scăderea vitezei proceselor intelectului şi insomnii la indivizii supuşi efectelor emisiei continue a aparatelor cu microunde, fie acestea aparate de gătit sau staţii de transmisie.

Ca urmare a acestor rezultate obtinute de oamenii de ştiinţă, cuptoarele cu microunde au fost interzise în

Rusia în 1976; interdicţia a fost ridicată după Perestroika.

Alte studii despre efectele nocive ale cuptoarelor cu microunde asupra sănătăţii

Dr. Lita Lee din Hawaii scrie în prestigioasa revistă „ The Lancet”, în numărul din 9 decembrie 1989: ,,Încălzirea la cuptorul cu microunde a laptelui pentru bebeluşi conduce la transformarea anumitor trans-aminoacizi în cis-izomerii lor sintetici. Izomerii sintetici nu sunt biologic activi. Mai mult, unul dintre aminoacizi, L-prolina, se transformă în izomerul d al său, care este cunoscut ca neurotoxic (adică otrăvitor pentru sistemul nervos) şi nefrotoxic (adică otrăvitor pentru rinichi). Este suficient de rău că mulţi bebeluşi nu sunt alăptaţi de mamele lor şi că în schimb li se dă lapte preparat în industrie, însă acum acest lapte este făcut încă şi mai toxic prin supunerea sa la radiaţiile cuptorului cu microunde.”

În cartea sa Health Effects of Microwave Radiation – Microwave Ovens (Efectele asupra sănătăţii ale radiaţiilor emise de cuptoarele cu microunde), precum şi în articolele semnate de ea în numerele din martie şi septembrie 1991 ale revistei „Earthletter”, Dr. Lita Lee afirmă că toate cuptoarle cu .microunde emit radiaţii electromagnetice, vatămă alimentele şi transformă substanţele din alimentele gătite în ele în produse toxice şi cancerigene.

În cartea sa The Body Electric, Robert O. Becker descrie cercetările efectuate de ruşi asupra efectelor asupra sănătăţii ale radiaţiilor din domeniul microundelor, efecte descrise de aceştia sub numele de „boala microundelor”. La pagina 314, Becker afirmă:

„Primele semne ale acestei boli sunt: o presiune redusă a sângelui şi un puls slab. Manifestările ulterioare cele mai des întâlnite sunt: excitarea cronică a sistemului nervos simpatic, dureri de cap, ameţeală, dureri ale ochilor, insomnii, iritabilitate, anxietate, dureri de stomac, incapacitatea de concentrare, căderea părului, precum şi o incidenţă crescută a apendicitelor, cataractelor, problemelor aparatului reproducător şi cancerelor.”

Şi totuşi, cuptoare cu microunde continuă să se vândă. De ce? Pur şi simplu pentru că sunt fast şi într-o lume fast, se cumpără tot ce e fast.

Nihilismul distrugerii

Aici găsim în cele din urmă un nihilism aproape „pur”, o furie împotriva creaţiei şi a civilizaţiei care nu se va calma până nu le va reduce la inexistenţă. Nihilismul distrugerii, ca nici o altă formă de nihilism, este unic pentru epoca modernă. A existat şi înainte tendinţa distrugerii pe cale largă, au existat şi înainte oameni care s-au glorificat în distrugere; dar niciodată nu au existat un plan şi o doctrină a distrugerii ca în vremurile noastre, niciodată înainte mintea umană nu s-a contorsionat pe sine pentru a găsi o apologie lucrării celei mai evidente a lui Satan şi pentru a stabili un program de realizare a acesteia.

Chiar şi la nihiliştii mai moderaţi au existat aluzii la evanghelia distrugerii. Realistul Bazarov putea afirma că „nu există nici o instituţie a societăţii noastre care să nu poată fi distrusă”,  „Cine vrea să fie creativ”, spune Nietzsche, ,,trebuie mai întâi să distrugă şi să doboare valorile acceptate.” Manifestul futuriştilor – care erau probabil la fel de aproape de nihilismul pur ca şi vitalismul – glorifica războiul şi „arma distrugătoare a anarhistului”. Distrugerea Vechii Ordini şi abolirea adevărului absolut au reprezentat ţelurile acceptate de cei mai mulţi realişti şi vitalişti.

La nihiliştii puri, totuşi, ceea ce pentru alţii nu era decât un prolog a devenit un scop în sine. Nietzsche proclama principiul fundamental al oricărui tip de nihilism şi apologia specială a nihilismului distrugerii, în fraza: „Nu există adevăr, totul este permis”; dar consecinţele extreme ale acestei axiome au fost deja împlinite înainte de el. Max Stirner (la care ne vom mai referi în capitolul următor) a declarat război oricărui standard şi oricărui principiu, proclamându-şi propriul ego împotriva lumii şi hohotind triumfal deasupra mormântului umanităţii” – pentru moment, doar în teorie. Serghei Neceaev a transpus atât de desăvârşit în practică această teorie, încât până astăzi pare creaţia unui mit, dacă nu a unui demon din adâncurile iadului, ducând o viaţă de o cruzime şi de o amoralitate cu totul lipsită de principii sub pretextul eficienţei acesteia pentru cauza Revoluţiei. El a constituit sursa de inspiraţie a personajului Piotr Verkovenski din Demonii lui Dostoievski, un roman atât de strălucit în descrierea mentalităţii nihiliste extreme (cartea este, de altfel, plină cu asemenea reprezentanţi ai mentalităţii nihiliste), încât devine absolut neverosimil pentru oricine nu a cunoscut personal, ca Dostoievski însuşi, fascinaţia nihilismului.

Mihail Bakunin, care a căzut o vreme sub vraja lui Neceaev, numai pentru a descoperi că practica consecventă a nihilismului era total diferită de expunerea lui teoretică, a scris sub influenta acestuia un „Catehism revoluţionar” care se constituie într-o apologie deprimantă a neceaismului, proclamând că „misiunea noastră este distrugerea teribilă, totală, nemiloasă şi universală”. Acest sentiment este prea tipic lui Bakunin pentru a fi explicat doar prin această fascinaţie de moment. El şi-a încheiat „Reaction in Germany”, scrisă înainte de naşterea lui Neceaev, cu faimosul îndemn: ,,Să ne punem încrederea în spiritul etern care distruge şi anihilează pentru simplul fapt că aceasta este sursa eternă şi cu neputinţă de găsit a oricărei forme de viaţă. Patima distrugerii este şi ea o patimă creatoare!” Aici vitalismul se uneşte cu dorinţa de a distruge: dar distrugerea este cea care triumfă în final. Întrebat ce ar face dacă noua ordine a visurilor sale ar deveni realitate, a răspuns sincer: „Atunci ar trebui să încep să dărâm din nou tot ceea ce construisem. ”

În spiritul lui Neceaev şi al „Catehismului Revoluţionar”, asasinu nihilişti (numiţi la vremea respectivă „anarhişti”, însă noi am adoptat în această carte semnificaţia mai obiectivă a cuvântului), cu a lor „propagandă a acţiunii”, au terorizat clasele conducătoare – şi nu numai pe ele – din Europa şi în special din Rusia de-a lungul ultimului sfert al secolului XIX. În acelaşi spirit, Lenin (care îl admira enorm pe Neceaev) a adoptat puterea nemiloasă şi a început primul experiment european de succes al unei politici cu totul lipsite de principu. Pasiunea pentru violenţă, despărţită de Revoluţia care o explica în mod raţional, a împins Europa în primul din războaiele ei nihiliste, cel din 1914, şi în acelaşi timp, într-un alt domeniu, anunţat de arta dadaistă: „măturaţi totul”, „să nu mai rămână nimic din nimic, nimic, nimic, nimic”. I-a rămas totuşi lui Hitler să arate cât se poate de explicit natura şi finalităţile unei pure „Revoluţii a nihilismului”, o revoluţie înfăptuită în virtutea aceloraşi alternative nihiliste ale Weltmacht ader Niedergang: cucerirea lumii sau ruină totală; o revoluţie al cărei fuhrer a putut să jubileze (încă înainte de a ajunge la putere), aşa cum ar fi jubilat Stirner, că „poate vom fi distruşi, dar dacă se va întâmpla aşa, vom târî după noi o lume întreagă – o lume în flăcări”.

Asemenea fenomene sunt, desigur, extreme, dar trebuie văzute dintr-o perspectivă adecvată. Doar foarte puţini au fost capabili de un asemenea nihilism pur şi s-ar putea argumenta cu uşurinţă că aceştia nu aparţin curentului principal al istoriei moderne, ci unuia lateral; iar nihiliştii mai puţin extremişti îi condamnă. Cu toate acestea, exemplul lor a fost dintre cele mai grăitoare şi ar fi o greşeală să respingem acest exemplu ca pe o simplă exagerare sau parodie. Vom vedea că distrugerea este un element indispensabil în programul nihilist şi, mai mult decât atât, este expresia cea mai puţin echivocă a adorării Nimicului care stă în centrul „teologiei” nihiliste. Nihilismul distrugerii nu este o exagerare, ci este mai degrabă realizarea celui mai profund scop al nihilismului. Este nihilismul care şi-a asumat forma cea mai teribilă, dar şi cea mai autentică; în aceasta, faţa Nimicului îşi dă jos măştile şi stă descoperit în toată goliciunea sa.

Părintele Ioan de Kronstadt, acest om sfânt al lui Dumnezeu, a asemănat sufletul omului cu un ochi, care, îmbolnăvit de păcat, este incapabil să vadă soarele spiritual. Aceeaşi asemănare poate servi pentru a trasa evolutia bolii nihiliste, care nu este altceva decât o elaborată mască a păcatului. Ochiul spiritual al naturii umane căzute nu mai are precizie, aşa cum ştie orice creştin ortodox; în această viaţă nu putem vedea decât nedesluşit şi avem nevoie de credinţă şi de harul lui Dumnezeu pentru a se înfăptui tămăduirea prin care vom deveni capabili, în viaţa viitoare, să vedem cu claritate. Primul stadiu al nihilismului a apărut din eroarea de a considera ochiul nostru bolnav drept unul sănătos şi de a confunda perspectiva deteriorată a acestuia cu vederea lumii reale, renunţând la doctorul sufletului, Biserica, de ale cărei servicii omul „sănătos” nu are nevoie. În a doua etapă, realismul, boala începe să evolueze, nemaifiind tratată de medicul potrivit; perspectiva se îngustează; obiectele aflate la distanţă, deja destul de obscure în starea ,,naturală” a perspectivei deteriorate, devin invizibile; numai obiectele cele mai apropiate sunt văzute în mod clar, iar pacientul devine convins că nu există altele. În al treilea stadiu, vitalismul, infectia conduce la inflamare; chiar şi obiectele cele mai apropiate devin vagi şi deformate şi apar halucinaţii. În al patrulea stadiu, nihilismul distrugerii, urmează orbirea şi boala se răspândeşte în restul trupului, provocând agonie, convulsii şi moarte.

Sfîntul Apostol Pavel scrie către Timotei: ,, … În vremile cele de apoi se vor depărta unii de la credinţă, luînd aminte la duhurile înşelătoare şi la învăţăturile cele drăceşti” (I Timotei 4, 1).

Iar despre Antihrist, într-o profeţie atribuită Sfîntului Mucenic Ipolit, papă al Romei, aflăm următoarele:

„Pe lîngă aceasta va face şi minuni: pe cei leproşi  va curăţi, pe cei bolnavi va tămădui şi draci va scoate, va spune înainte cele viitoare, va spune cele ce s-au făcut întru depărtare, va învia morţi, va lumina orbi şi alte minuni va face, toate acestea cu năluciri drăceşti” (Din „Sfîrşitul Omului” p. 122, Sfânta Mănăstire Prodromul, Ed. Schitul Darvari, Bucureşti).

Deopotrivă prooroceşte şi Sfîntul Efrem Sirul:

,, Va veni pîngăritul, ca un fur, ca să înşele pe toţi; fiind smerit, liniştit, urînd cele nedrepte, despre idoli întorcîndu-se blagocestia mai mult cinstind, bun iubitor de săraci, peste măsură frumos, prea cu bună aşezare, lin către toţi, cinstind cu covîrşie pe neamul iudeilor. lară întru toate acestea, va face semne, arătări şi înfricoşări cu multă stâpînire şi se va meşteşugi cu vicleşug ca să placă tuturor şi să fie iubit degrabă de mulţi şi daruri nu va lua, cu minie nu va grăi, mîhnit nu se va arăta, şi cu chipul bunei  rînduieli  va amăgi lumea, pînă ce se va face împărat. lară după aceasta se va înălţa inima lui, şi va vărsa balaurul amărăciunea sa, punînd înainte din Sion, veninul morţii, tulburînd lumea, va clăti marginile (pămîntului), va necăji toate, va pîngări suflete; nu ca un cucernic se va arăta, ci cu totul întru toate fără de omenie”.

„Va amăgi lumea cu năluciri vrăjitoreşti:  va muta munţii şi ostroavele;  îşi va întinde mainile lui şi va aduna mulţime de tîrîtoare şi păsări; aşişderea încă va păşi pe deasupra adîncului şi pe mare ca pe uscat va umbla; însă toate acestea vor fi năluciri. Şi mulţi vor crede întru el, şi-l vor slăvi ca pe un Dumnezeu tare” (p. 149 din aceeaşi scriere).

Din descoperirea acestor profeţii rezultă că Antihristul va putea face, prin puterea şi lucrarea Satanei, multe semne şi minuni înşelătoare, pe care sfinţii le numesc năluciri. Astfel duhul răului, prin mijlocirea omului fărădelegii, va vindeca cu uşurinţă bolnavi, ba chiar şi pe cei leproşi, va lumina orbi şi va putea vesti lucruri viitoare.

E interesant de menţionat, în legătură cu aceste lucrări ale diavolului, întreprinse fie de-a dreptul, fie prin intermediul unor oameni prinşi în orbita lui, ce spune Toma d’Aquino:

,, … precum meşterul face un lucru care celorlalţi oameni li se pare minunat, astfel şi diavolul face ceva în chip firesc, care nouă ne poate părea că este minune; căci uşor îi este diavolului să însănătoşeze un bolnav, ori să tămăduiască o rană … folosind puterile ascunse care sînt în corpul omului” (Expositio in Ev. Mt. Antverpiae 1612, Parisis 1876, Catena  Aurea quator Ev., Antverpiae 1612).

Acelaşi punct de vedere îl susţin şi mulţi alţi teologi occidentali, precum Caietanus, Jansenius, Arnold şi alţii.

Diavolul poate şti mai dinainte despre cele viitoare şi înştiinţîndu-i pe slujitorii săi, aceştia pot apărea astfel ca nişte profeţi. (Tot astfel şi Suarez în ,,De virtute religionis”, lib. 2, cap. 8 şi 6 şi urm.; cap. 16 n. 6 urm. Knabenbauer Mt. II. 336).

Lucrările cu aparenţă suprafirească împlinite de demoni, deşi ies din ordinea normală obişnuită, se petrec totuşi  în ordinea naturală a universului. a. V. Bonniot, ,,Wunder und Scheinwunder” Mainz 1889, L. Fonch. ,,Die Wunder des Herrn”, I, ed. 2 p. 4).

Iată deci cum se pot produce înşelăciuni nebănuite În acest domeniu de manifestări zăpăcind lumea într-o măsură nemaipomenită şi depărtînd-o de la calea cea dreaptă.

Sub o formă sau alta, aparent sau neaparent, se pot produce cazuri de posesiuni demonice şi cu unii oameni presupuşi credincioşi şi vădit „bisericoşi”.

In această privinţă, putem spune că se întîlnesc feluriţi ocultişti sau mediumi spiritişti care postesc şi se împărtăşesc  regulat.

Intrucît însă ei nu mai stau sub ascultarea Bisericii, ci se abat de la cuvîntul învăţăturilor de mîntuire, posturile şi rugăciunile şi toate jertfele lor sînt întinate, iar ei se expun să-şi mănînce osînda veşnică prin Împărtăşirea cu Sfintele Taine. Căci „jertfa celor răi este o scîrbă înaintea Domnului” (Solomon, Proverbe 21, 27). ,,Şi dacă cineva îşi întoarce urechea să nu asculte Legea, chiar şi rugăciunea lui este o scîrbă” (Proverbe 28, 9).

Urîciunea neascultării este atît de mare înaintea lui Dumnezeu, încîr Duhul Sfînt îi mustră cu asprime şi pe preoţii care s-au abătut din calea cea sfîntă.

„Căci buzele preotului trebuie să păzească ştiinţa şi din gura lui se aşteaptă învăţătură, pentru că el este un sol al Domnului oştirilor. Dar voi v-aţi abătut din cale, aţi făcut din Lege un prilej de cădere pentru mulţi … ” (Maleahi 2, 7).

„Dacă nu veţi asculta, dacă nu vă veţi pune inima ca să daţi slavă numelui Meu, zice Domnul oştirilor, voi arunca în voi blestemul…” (Maleahi 2, 2).

Din păcate, în zilele noastre, nu se dă totdeauna însemnătatea cuvenită unor asemenea probleme, iar adeseori, mulţi dintre noi, ne arătăm mai îngăduitori cu păcatele oamenilor, decît cu oamenii ca penitenţi.

Sînt, prin urmare, unii credincioşi răzvrătiţi, care deşi se socotesc  fii ai Bisericii Ortodoxe, îşi leagă totuşi mintea şi sufletul de anumite credinţe eretice; sînt spiritişti, ,,spiritualişti”, teosofi, masoni, ocultişti, care se strecoară prin fraudă ca să primească Sfînta Impărtăşanie.

Dar „cine mănîncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic, va fi vinovat de trupul şi sîngele Domnului” (I Corinteni 11, 27).

 

Pe de altă parte, ,, … acest soi de draci nu iese afară decît cu rugăciune şi cu post” (Matei 17, 21). Iar adevăratul post şi adevărata rugăciune presupune o stare de smerenie, de lepădare de sine şi de sărăcie cu duhul. Cine este smerit este în totul ascultător Bisericii, Sfintelor Canoane şi tuturor rînduielilor. Cine este smerit, nu se socoteşte nici înţelept, nici ales, nici „iniţiat”, nici mîntuit. Smeritul primeşte şi ascultă întreg cuvîntul dreptei credinţe, fără a se situa în afara sobornicitătii. El nu răstălmăceşte Scripturile şi hotărîrile Sfintelor Sinoade ecumenice într-o altă înţelegere decît aceea pe care a hotărît-o Biserica. El nu se Întovărăşeşte cu ereticii şi cu necredincioşii, iar dacă ar voi să-i cîştige la adevăr, după prima şi a doua mustrare, el se îndepărtează de cel ce se împietreşte în neprimirea Adevărului.

In haosul acesta al tuturor abaterilor şi al neascultării de Lege, se pot afla uneori şi preoţi: nu e pădure fără uscături … Şi asemenea căderi pot lua diferite înfăţişări: de la nerespectarea rînduielilor bisericeşti şi a Canoanelor ecumenice, pînă la cazul unor preoţi caterisiţi pentru erezii, pentru îndeletniciri neîngăduite sau pentru alte grave abateri.

Oricît de excepţionale şi anormale ar apărea aceste întîmplări, faţă de cinstitul şi venerabilul nostru Cler, este nevoie să ne folosim şi de aceste dureroase exemple în scopul de a lămuri anumite idei. Dacă aceşti slujitori ai Altarului, în săvîrşirea unor acte de care se fac vinovaţi îşi dau seama, în parte sau în totul, despre acele călcări de la legea lui Dumnezeu, ei îşi vor da socoteala înaintea Judecătorului de faptele lor, dar, în cît provin dintr-o stare a păcatului, ei au căzut în orbita unei acţiuni de posesiune.

Deci nu este de mirare dacă puterea demonică care lucrează  în împlinirea unor false minuni, poate acţiona şi asupra unor slujitori ai Altarului şi mai cu seamă asupra acelora căzuţi Într-o alterare de credinţă şi de duhovnicie.

Bineînţeles însă că întrucît un preot nu este caterisit, pentru anumite grave abateri, actele lui sfinţitoare nu sânt viciate de păcatele lui personale, atît timp cît acele Sfinte Taine şi ierurgii sînt împlinite după toată rînduiala Bisericii noastre Ortodoxe.

Pe de altă parte, dacă vicleanul diavol poate să dispună – în parte sau total – de viaţa unor oameni aflaţi în păcate şi în neascultare faţă de Dumnezeu, nu-i este Îngăduit ca să facă acelaşi lucru şi cu cei credincioşi care împlinesc cu toată supunerea sfintele şi dumnezeieştile porunci. Pe cei drepţi Domnul îi ocroteşte în chip deosebit şi numai uneori îi lasă într-o luptă mai grea cu Satana, în mijlocul unor ispite mai mari, ca o încercare şi spre o mai mare învrednicire a lor.

Spune Domnul, către Moise: ,,Dacă veţi asculta aceste porunci, dacă le veţi păzi şi împlini, Domnul Dumnezeul tău va ţine faţă de tine legămîntul şi îndurarea cu care s-a jurat părinţilor tăi. El te va iubi, te va binecuvînta şi te va înmulţi … „.

„Domnul va depărta de tine orice boală; nu-ţi va trimite nici una din acele molime rele din Egipt, pe care le cunoşti, ci va lovi cu ele pe toţi cei ce te urăsc” (Deuteronom 7, 12-15).

 

 

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 29 de alți urmăritori