Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Iulie 2011

Pentru rugăciunile Sfântului Prooroc Ieremia

 

Somnul cel de 70 de ani al lui Abimeleh

Sinaxarele închină a patra zi a lui Brumar plângerii proorocului Ieremia pentru Ierusalim şi pentru robirea lui, amintind şi una dintre cele mai mari minuni săvârşite înainte de venirea Mântuitorului pe pământ: adormirea vreme de 70 de ani a milostivului Abimeleh.

A grăit Ieremia către Domnul, zicând:

– Rogu-Te, Doamne, ce voi face lui Abimeleh etiopianul, că multe faceri de bine a făcut mie, robului Tău? Căci acesta m-a scos din lacul împuţiciunii în care mă băgaseră: şi nu voi să vază pierzarea cetăţii, ca să nu se sperie şi să moară de frică, fiind fricos şi mic la suflet.

Şi a zis Domnul către Ieremia:

– Trimite-l pe el la via lui Agrippa; şi-l voi acoperi pe el sub umbra muntelui, până se va întoarce poporul din robie.

Atunci a luat Ieremia proorocul sfintele vase de slujire ale templului şi, după porunca lui Dumnezeu, le-a băgat într-o piatră pecetluind-o cu inelul său, în numele lui Dumnezeu: „Adică Iahve, care după cei şaptezeci de tâlcuitori se înţelege Domnul”. Şi, o, minune! Tiparul peceţii s-a făcut atât de adânc, ca şi când ar fi fost săpat cu o unealtă de fier. Iar piatra a acoperit-o un nor, pentru ca să fie anevoie cunoscută oamenilor. Se afla însă piatra aceasta în pustiul în care mai întâi Moise a făcut Chivotul lui Dumnezeu.

Iar dimineaţa a zis Ieremia lui Abimeleh:

– Ia coşniţa aceasta, fiule, şi du-te la via lui Agrippa, pe drumul muntelui, şi adu smochine ca să mănânce bolnavii poporului, că spre tine este veselia lor şi peste capul tău stă slava lor.

Şi îndată a plecat acela la vie.

Ajungând la vie şi soarele apunând ziua, iată puterea caldeilor venind a înconjurat cetatea Ierusalimului şi a trâmbiţat îngerul cel mare, zicând: – Să intre în cetate toată puterea caldeilor, căci s-au deschis vouă porţile.

Atunci Sfântul Prooroc, luând cheile Templului, a ieşit afară din cetate şi, aruncându-le înaintea soarelui, a zis:

– Ia acestea şi le păzeşte până la ziua in care te va cerceta Domnul pentru ele; căci noi n-am fost vrednici să le păzim.

Iar Baruh, ieşind afară din cetate, a rămas şezând într-un mormânt. Şi Abimeleh luând smochine pe arsura soarelui, s-a apropiat de un copac şi a şezut la umbra lui să se odihnească puţin şi, plecându-şi capul lângă coşniţă, a adormit 70 de ani. Şi aceasta s-a făcut după porunca lui Dumnezeu, pentru cuvântul cel zis lui Ieremia, că „Eu îl voi acoperi pe el”.

Şi după ce s-a sculat şi-a zis: „Dulce am dormit, însă puţin, căci din pricina aceasta este îngreuiat capul meu că nu s-a îndestulat de somn”.

Descoperind smochinele a aflat că pica lapte din ele, ca şi când cu puţin mai înainte le-ar fi cules şi iarăşi şi-a zis: „Aş vrea să dorm încă. Dar fiindcă cu grăbire m-a trimis Ieremia, de voi dormi, voi zăbovi: şi pentru aceasta el se va mâhni; că doară nu este osteneală şi arsură toată ziua; să mă duc mai curând, şi acolo voi dormi”.

Luând smochinele a sosit în Ierusalim, şi nu cunoştea nici Ierusalimul, şi nu afla nici casa sa, nici pe vreo rudenie sau prieten. Şi iar şi-a zis sieşi: „Bine este cuvântat Domnul, uimire mi s-a făcut mie astăzi. Nu este cetatea aceasta Ierusalimul? S-a înşelat mintea mea, pentru că nu m-am săturat de somn”.

Şi a ieşit afară din cetate. Luând seama după semne, zicea: „Aceasta este cetate,. nu m-am înşelat”. Şi intrând iarăşi în cetate, şi cercetând-o, n-a aflat pe cineva dintre rudenii sau dintre prietenii săi.

„Bine este cuvântat Domnul, mare uimire mi s-a făcut mie”, şi-a spus în sine. Ieşind afară, a rămas mâhnit, neştiind ce să facă.

Punând jos coşniţa cu smochine, a zis: „Aicea am să şed, până când Domnul îmi va ridica uimirea”. Şi şezând el, iată din ţarina sa venea un bătrân, către care a zis:

– Ţie zic, bătrânule, care cetate este aceasta? Iar bătrânul i-a răspuns:

– Ierusalimul, fiule.

Şi a zis Abimeleh:

– Unde este Ieremia proorocul şi preotul lui Dumnezeu şi Baruh citeţul şi tot poporul cetăţii? Caci nu i-am aflat pe ei.

Şi a răspuns bătrânul:

– Nu eşti din cetatea aceasta, dacă astăzi ţi-ai adus aminte de Ieremia şi de popor, şi întrebi de el, după atâţia ani.

Poporul este în Babilon, fiule, acum de şaptezeci de ani, fiindcă a fost robit de împăratul Nabucodonosor, şi cum tu, tânăr fiind şi nenăscut încă atunci, întrebi acum de cele ce niciodată nu le-ai văzut?

Şi auzind acestea Abimeleh, a zis bătrânului:

– De nu ai fi fost bătrân, şi pentru că nu este iertat omului lui Dumnezeu a ocărî pe mai-marele său, aş fi râs de tine şi ţi-aş fi zis ca eşti nebun, spunându-mi că poporul a fost dus rob în Babilon. Căci şi jgheaburile cerului s-ar fi deschis şi îngerii lui Dumnezeu ar fi venit să-i ia pe ei cu putere şi stăpânire, încât nu ar fi putut ajunge aşa degrab’ la Babilon. Căci puţină vreme este de când m-a trimis părintele meu Ieremia la via lui Agrippa pentru puţine smochine, ca să le dăm celor bolnavi din popor; şi ducându-mă sub un copac, din pricina arsurii soarelui, am dormit puţin. Şi, socotind că am zăbovit şi descoperind smochinele, am aflat că pica lapte din ele precum le culesesern, şi tu îmi spui că a fost rabit poporul la Babilon? Şi ca sa cunoşti tu însuţi că nu mint, ia smochinele şi vezi.

Şi văzând bătrânul smochinele, a zis:

– O, fiule, tu eşti fiu de om drept şi n-a voit Dumnezeu sa-şi arate ţie pustiirea cetatiii acesteia, ci a adus spre tine uimirea aceasta. lată, 70 de ani are poporul de când a fost robit în Babilon, şi ca sa afli că acestea ce-ţi grăiesc sunt adevărate, caută la ţarini şi vezi, că nu s-a ivit încă creşterea semănăturilor, vezi şi smochinele că nu le este încă vremea, şi cunoaşte tu însuţi, şi te înduplecă mie, celui ce-ţi vorbesc adevarul.

Atunci Abimeleh, ca din beţie deşteptându-se şi desluşind cu de-amănuntul pământul şi copacii de pe el, a zis:

– Bine eşti cuvântat Dumnezeul cerului şi al pământului, odihna sufletelor drepţilor!

Sfântul Prooroc Iezechiel mângâietorul robiei babiloniene

Minunea învierii oaselor celor mulţi

Fiul lui Vuzi din Arira s-a învrednicit de la Domnul a primi harul proorociei, cu 477 de ani înainte ca Tatăl să trimită pe Însuşi Fiul Său Cel Unul Născut să Se jertfească pentru mântuirea neamului omenesc.

Vieţile Sfinţilor de peste tot anul amintesc de cele mai importante minuni ale proorocului care a alinat, prin profeţiile sale, durerile robirii, semănând nădejdea izbăvirii, iar când au fost robiţi evreii în Babilon, a fost dus şi el împreună cu ei. Şi după ce a proorocit multe proorocii poporului iudeu, a dat şi acest preamărit semn, adică: să ia aminte la râul Babilonului cel numit Hovar şi, când vor vedea ca seacă, atunci să aibă nădejdea ca va sa vina asupra Babilonului secera pustiirii; iar când vor vedea creşterea apei, atunci să aibă nădejdea ca se vor întoarce la Ierusalim” (pag. 453).

Tot despre proorocul îngropat în ţarina lui Tur, în mormântul lui Arfaxad, se spune: „Oarecând caldeii necăjind pe poporul iudeu, Iezechiel a mers la mai-marii lor şi, făcând înaintea lor semne, i-a înfricoşat şi i-a făcut să înceteze a mai supăra pe Israel. În vremea când israelitenii strigau cii au pierdut nădejdea, şi mai mult nu nădejduiesc a se libera de robie, proorocul acesta cu minunea învierii oaselor celor morţi, pe care a vazut-o în vedenie, a înduplecat pe popor ca este nadejde de liberare lui Israel” (Ibidem, pag. 452) – ef. Iezechiel, cap. 37.

Acelaşi prooroc al Vechiului Testament, altadata, prin rugăciunea sa, a dat evreilor celor ce flămânziseră hrana îndestulată de peşte; şi pentru mulţi dintre cei ce leşinasera a cerut de la Dumnezeu viaţa şi mângâiere.

Anunțuri

Read Full Post »

Dacă înviere nu e, nimic nu e

 

Fără Înviere existenţa pământească efemeră este o imensă păcăleală. Nu putem cugeta la condiţia omenească nimic optimist fără să luăm în calcul învierea; ne apucă disperarea, ne cuprinde întunericul, viaţa n-are nici un scop, ne mişcăm pe pământ ca nişte fiinţe jalnice, trăim în zbucium şi tulburare şi ne coborârn în ţărână ca toţi fiii lui Adam. Cum poate rezista încercărilor pământeşti un om care nu crede în Dumnezeu, în înviere? Cum de nu ajungem la sinucidere?

Chiar şi nemuritoarea dragoste se diluează dacă nu este veşnică. Vrem să fim veşnici dacă iubim. Sentimentul nobil al afecţiunii faţă de o altă persoană ne aduce zbucium atunci când gândim că s-ar putea să nu mai fie. Moartea pare pentru muritor cea mai mare nenorocire. Despărţirea sufletului de trup, căci aceasta este moartea, este nefirească; nu a fost în planul Creatorului dintru început, de aceea provoaca spaimă. Un trup din care a plecat sufletul nu-i decât un cadavru, o casă părăsită, rămasă în paragină, care aşteaptă încă pe stăpânul restaurator.

Ne mai poate încredinţa cineva de înviere? Da, Învierea lui Hristos! Dar de Învierea lui Hristos cine ne poate încredinţa? Doar Iisus Însuşi!

Deşi le-a vorbit ucenicilor despre Înviere de mai multe ori, când s-au văzut în faţa trupului chinuit şi zdrobit al Domnului, ei s-au îndoit. Nu numai Toma a fost necredincios. Petru şi Ioan s-au dus să vadă mormântul gol, dar nu s-au lăsat convinşi de Învierea Învăţătorului. Maria Magdalena a crezut ca-I grădinarul şi L-a recunoscut pe Mântuitorul doar când a strigat-o pe nume. Le-a spus apostolilor vestea cea mare, dar nici cuvintele ei n-au adus luminii, ci mai multa tulburare.

Luca şi Cleopa, mergând spre Emaus, erau „trişti”, deci nu credeau Învierii, fiind „zabavnci cu inima” (Luca 24, 25). Abia când L-au văzut pe Hristos Înviat s-au încredintat; doar Hristos i-a convins. Hristos Cel Înviat ne poate aduce deplina încredinţare în învierea Sa. Acest lucru mai presus de lume nu-l putem cuprinde fără descoperire de sus. Cine crede cu tărie în înviere „i s-a descoperit de la Tatăl” (Matei 16, 17). Este o mare taină Învierea, e o mare taină şi credinţa în înviere, cum se instalează ea în sufletul credinciosului.

A crede în înviere este semnul ca Hristos a „prins chip” în sufletul omului. „Nu voi muri – spunea Sfântul Simeon Noul Teolog – viaţa ţâşneşte din toate mădularele mele”; mădularele unite cu Hristos. Fierul daca sta în foce timp îndelungat întâi se face roşu, apoi alb, luând „calitaţile şi atributele focului, deşi în esenţă rămâne tot fier, aşa şi credinciosul unit cu Hristos devine după asemănarea lui Hristos .

Sfântul Serafim îi întâmpina pe creştini cu: „Bucuria mea, Hristos a Înviat!” în orice perioadă a anului. Sfinţii au crezut cu tărie în înviere, fiind ei înşişi înviaţi de moartea păcatului şi purtătorii lui Hristos Cel Înviat. Nu era doar o acceptare raţională a învierii, ci era o convingere ce le venea dinăuntru.

Creştinismul nu este o religie a tristetii sau a altor culpe, cum greşit cred unii „creştini”. Creştinismul este bucurie şi pace sufletească în Duhul Sfânt, este religia învierii. Cuvântul de întâmpinare al Domnului de după Înviere a fost „Bucuraţi-va!”. După Înălţarea la cer apostolii şi ucenicii s-au întors în Ierusalim „cu bucurie mare” ( … ). Pe Tabor apostolii Îl rugau pe Mântuitorul sa rămână acolo:

„Bine este nouă sa fim aici!”; înveşniceşte, Doamne, clipa aceasta, sa nu mai coborâm în lumea mizeră !

Singura tristeţe legitimă este aceea ca nu ne-am curăţit de propriile porniri păcătoase, ca nu ne-am sfinţit.

Cultul ortodox este centrat pe Înviere. În fiecare duminică celebrăm Învierea; în fiecare duminică, la slujba Utreniei – care în mânăstiri se face noaptea când a Înviat Domnul – citim Evanghelia Învierii şi cântăm „Învierea lui Hristos”, în fiecare duminică putem întâmpina pe semeni cu „Hristos a înviat!”.

Cartea de faţă. este o mărturie vie ca avem suflet nemuritor şi ca vom învia cu trupurile la sfârşitul veacurilor.

Învăţătura Bisericii Ortodoxe este clara în ceea ce priveşte Învierea, dar o minune poate lucra cu mai multă putere în sufletele mai puţin întărite. Cine are întrebări cu privire la viaţa de după moarte poate gitsi aici o parte din răspunsuri.

Pentru cititorul râvnitor în cele ale Ortodoxiei este o bucurie sa regăsească într-o singură lucrare

Adevărat au înviat?

 

A pune această întrebare, oricât de ezitantă ar părea, înseamnă deja o întredeschidere a uşii inimii şi a minţii, o încercare de a întrezări luminoasa privire a Celui Inviat oglindită pe chipurile tuturor înviaţilor. Dacă Hristos a înviat, premisa şi chezăşia propriei noastre învieri, dacă sute sau mii de semeni dinainte de Hristos până în mileniul III au înviat providenţial trupeşte (pentru un timp) şi sufleteşte (pentru veşnicie), sensul ne priveşte pe toţi, credincioşi şi necredincioşi, bogaţi şi săraci, toate rasele şi toate neamurile.

 

La ora la care credinţa în reîncarnare pare a câştiga destui adepţi prin comoditatea morală pe care o implică, când multe persoane de sorginte creştină îşi caută identitatea şi când o parte tot mai mare a societăţii respinge Invierea, finalitatea existenţei umane nu poate fi trecută sub tăcere. La ora la care omul respinge şi maschează moartea, când consimte să facă eforturi enorme pentru a refuza scadenta, deşi o ştie inevitabilă, afirmarea Invierii Domnului şi a învierii celor mulţi, postulând învierea noastră în lumea ce va să fie, merită cea mai mare atenţie.

 

O modestă şi perfectibilă antologie a învierilor într-o prezentare sistematică dar vie, când exegetică, dar ferită de „limba de lemn” doctă, când apologetică, dar nu exclusivistă, când dulce filă de Sinaxar, dar nu basm sau mitologie, când senzaţională şi cutremurătoare, dar nu paranormala, chemarea la o „înviere mai bună” susţinută de o multitudine de dovezi perene, trezitoare, cu trimiteri la surse autorizate poate „scurtcircuita” pe trăitorul în întunericul suficienţei sau poate cimenta credinţa celui ce flămânzeşte după Sens şi Adevăr.

 

Vă provocăm să credeţi şi să cercetaţi, să cercetaţi ca să credeţi! Indiferenţa poate fi mortală, căutarea în adevăr însa vie.

 

Dragă cititorule, hai să înviem cu toţii!

AUTORII

 

 

Dumnezeieştii luminători Ilie şi Elisei

 

Victorii asupra morţii înainte de Înviere

 

„Aici este, străine, Sarepta în pământ sidonian şi turnul văduvei care, cu iubire faţă de oaspetele ei, l-a primit pe proorocul lui Dumnezeu, Ilie Tesviteanul, când foamea bântuia prin cetăţi ( … ). Pe fiul ei, Ilie care l-a hrănit pe când era în viaţă l-a înviat, după ce-a murit, din întunericul morţii. Şi mama, care mai înainte a plâns pierderea fiului, a redevenit mamă fără durerile naşterii”.

Inscripţia de pe martyrionul Sfântului Ilie, numit şi monumentul văduvei, din poemul strălucitului Grigorie de Nazianz confirmă biruinţa asupra morţii înainte de Invierea lui Hristos.

 

Prefigurări ale Învierii în Legea Veche

Căderea primordială: dezintegrare sufletească, opacitate, oscilaţie între lumină şi întuneric; inima câmp de luptă între bine şi rău.,moartea – izvor de noi suferinţe. În Legea vetero-testamentară, moartea implică o plecare fără întoarcere „în ţinutul întunericului şi al umbrelor (Şeol), ţara de întuneric şi neorânduială unde lumina e totuna cu bezna” (Iov lO, 21-22): omul antichităţii iudaice nu vede nici o ieşire din robia morţii spirituale la care s-a expus prin neascultare. Printre reprezentanţii evlavioşi ai Vechiului Legământ se aprinde însă nădejdea în eliberare: „Morţii Tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia! Deşteptaţi-vă, cântaţi de bucurie, voi cei ce sălăşluiţi în pulbere” (Isaia 26, 19).

Cu generozitate, Părinţii Bisericii au remarcat abundenţa prefigurărilor cu trimiteri la moartea şi Învierea lui Hristos. „Fragmentele” Sfântului Irineu al Lyonului (t 202) îl surprind pe Iisus drept „Cel ce a navigat cu Noe în corabie, l-a condus pe Avraam, a fost legat cu Isaac, a călătorit cu Iacob; El este păstorul celor ce s-au mântuit”, În aceeaşi vreme (160-170), Meliton de Sardes continua Despre Paşti:

„El, Paştile mântuirii noastre, era în Abel cel omorât ( … ), în Iosif cel vândut, în Moise prunc abandonat, în mielul jertfit, în David cel persecutat, în profeţii batjocoriţi”. Dintre transmiţătorii Logosului, Iezechiel narează cum a fost purtat „în mijlocul unui câmp plin de oase omeneşti goale”: „Deci am proorocit eu, cum mi se poruncise şi a intrat în ei duhul şi au înviat..;” (IezechieI37, 1-10).

În icoana compozită a Învierii se regăseşte mai târziu imaginea monstrului marin vărsând din gură nu pe Iona, semn dat de Însuşi „Fiul Omului” (Matei 12, 40), ci întreaga omenire eliberată de Hristos. Şi precum Mântuitorul Cel ridicat din morţi a înviat pe fiul văduvei din Nain, ascunsa vestire a învierilor neo-testamentare este relatată în două episoade din Cărţile Regilor: se întorc la viaţă fiii unor femei greu încercate din Israelul proorocilor înrudiţi spiritual, Ilie şi Elisei.

Fiul văduvei din Sarepta şi neamurile păgâne

După şase luni de retragere forţată la pârâul Cherit, „biciul lui Israel”, Ilie ajunge la o văduvă sărmană din Sarepta Sidonului. Pentru ospitalitatea faţă de trimisul ceresc, ascultătoarea gazdă este binecuvântată cu înmulţirea proviziilor în anii de sărăcie, ca o reînnoire a minunii cu mana din pustie.

Aflat sub acoperişul ei, proorocul din Tesba nu rămâne nesimţitor la cumplita durere a văduvei: moartea singurului fiu. Urcă trupul copilului în foişorul unde locuia şi, aşezându-l în pat, strigă către Iahve, se întinde de trei ori peste trupul lipsit de viaţă şi, în cele din urmă, viaţa se întoarse în cel neînsufleţit (III Regi 17, 17-23).

Într-o stihiră a laudelor sărbătorii Sfântului Proroc, învierea fiului văduvei este prezentată ca o victorie asupra morţii, moarte pe care Ilie n-a cunoscut-o datorită înălţării sale la cer. În cuvinte sirnple, două tropare ale canonului Sfântului Ioan  Darnaschinul evocă minunea: „Ocărâtu-te-a pe tine cu cuvinte văduva ce te hrănea, proorocule, pentru moartea fiului său, spre învierea lui îndemnându-te”; si epilogul „Însemnat-ai lămurit slava Treimii cusuflarea cea de trei ori, dând viu pe fiu maicii sale”. Lucrarea este pusă în legătură cu Preasfânta Treime: întreita suflare a profetului asupra celui răposat arată slava Treimii, aşa cum, pe Muntele Carmel, prin întreita udare a jertfei de ardere de tot, puterea Ei a triumfat asupra idolatriei. „Într-adevăr pe fiul văduvei, adică neamurile păgâne, l-a înviat nu Tatăl singur fără Fiul, nici Tatăl şi Fiul fără Duhul Sfânt, ci întreaga Treime” (ef. Chesarie din Arles, „Sermo” 124,4).

Invocarea „proorocului urcat la cer” pentru vindecarea bolilor este întru totul indicată în „Molitfelnic”, ca fiind mijlocitor al ridicării din morti a copilului sidonian, nimeni altcineva decât Sfântul Prooroc Iona, potrivit Vieţilor Sfinţilor (†21 septembrie). După exemplul lui Ilie, vor reda prin rugăciune viaţa unor decedaţi Sfinţii Benedict şi Dia.

„Înviind pe fiul sunamitencei”

Pe cât de singuratic, sever şi energic este apărătorul Ilie, pe atât de sociabil şi blând era taumaturgul Elisei, discipolul devotat şi succesorul său: dovadă minunile prin care a venit în sprijinul proorocilor flămânzi şi al unei alte văduve sărace.

O femeie stearpă din Sunem îl adăpostea adesea pe prooroc în propria locuinţă. Descoperind că gazda nu are nici un fiu, Elisei îi făgăduieşte un urmaş. Promisiune împlinită. Crescând, copilul făgăduit moare în braţele mamei sale în urma unei insolaţii. Îndurerată, sunamiteanca aşează trupul plăpând pe patul vindecătorului slujitor divin. Coborât de pe Carmelul biruinţei lui Ilie, Sfântul Elisei repetă de şapte ori gestul învăţătorului asupra copilului din Sarepta: îşi pune buzele pe buzele adorrnitului şi ochii săi pe ochii închişi. Treptat, trupul fără de viaţă se încălzeşte şi se întoarce din moarte la viaţă, spre uimirea martorei din Sunem (IV Regi 4, 32-37).

Troparele cretanului Andrei de la pavecerniţa din Sâmbăta lui Lazăr relevă poetic relaţia intrinsecă între învierile menţionate şi cele două Legi unite prin Hristos: „Scoală-te de aici, ascultând glasul, că te strigă Prietenul tău afară. Acesta este Cel ce a înviat morţii mai înainte. Că Ilie a sculat un mort, precum şi Elisei: Cel ce lucra şi grăia prin ei, Acesta este”.

Oasele lui Elisei – dătătoare de înviere

 

Marele făcător de minuni al antichitătii iudaice, proorocul Elisei a biruit moartea cu darul lui Dumnezeu şi după ce trupul său a fost înhumat în părnântul lui Israel. Cartea a IV-a a Regilor păstrează principalul temei biblic de cinstire a Sfintelor Moaşte:

„Apoi a murit Elisei şi l-au îngropat, iar în anul următor au intrat în ţară cete de moabiţi.

Dar iată, odată, când îngropau un mort, s-a mtârnplat ca cei ce-l îngropau să vadă una din aceste cete, şi, speriindu-se, au aruncat mortul în mormântul lui Elisei. Căzând acela, s-a atins de mormantul lui Elisei şi a înviat şi s-a sculat pe picioarele sale” (IV Regi 13, 20-21),

Sensul duhovnicesc al minunatei întâmplări a fost exprimat într-una din predicile preotului Ştefan Slevoacă din Făclii pentru dreapta credinţă: „noi onmenii, prin tot felul de păcate, suntem adesea morţi sufleteşte şi, când mergem la moaştele sfinţilor, care ne aduc aminte de nevoinţa şi de lucrarea lor,precum şi de sensul vieţii pământeşti, ne trezim, ajutaţi fiind şi de harul divin pe care ni-l mijlocesc direct” (apud Pr. Vasile Sorescu, Religia ortodoxă, călăuză pentru credincioşi, pag. 79).

Astfel mulţi semeni s-au vindecat prin atingerea de nestricăcioasele oseminte ale sfinţilor, dar mai multi au renascut sufleteşte. Prin Sfintele Moaşte se preamăreşte înţelepciunea, dar şi atotputernicia lui Dumnezeu, Care este „minunat întru Sfinţii Săi” …

Read Full Post »