Depresia ca patima si ca boala – partea II

Autoasistenţa duhovnicesc-psihologică

Foarte importantă este pentru autoasistenţa psihologică aprecierea corectă de către bolnav a cauzelor propriilor căderi (după V.K. Neviarovici). Adeseori ne străduim să ne îndreptăţim şi să căutăm ţapi ispăşitori în alţi oameni sau în circumstanţele exterioare. Înţelepciunea Sfintilor Părinţi învaţă să nu ne ocupăm niciodată cu îndreptăţirea de sine, fiindcă omul este din firea sa căzută iubitor de sine şi întotdeauna va afla mijlocul de a „strâmba”, pentru a-şi dovedi nevinovăţia, adevărata stare de fapt (de pildă: „ce-i drept, rn-arn înfierbântat şi am fost măgar, da’ sunt şi eu om, şi el ar fi trebuit să .. ” ş.a.m.d., autoconvingându-se tot mai mult de vinovăţia celuilalt şi îndreptăţindu-se pe sine).

În locul îndreptătirii de sine e mai corect să ne autoînvinuim, să încercăm cu sinceritate a înţelege cauzele căderii, care se ascund de obicei în iubirea de sine, în slava deşartă şi mai ales în mândrie. „Unde are loc căderea, mai înainte s-a sălăşluit trufia, fiindcă trufia este înainte-vestitoarea căderii” (Cuviosul Nicodim Aghioritul).

Altă metodă psihologică eficace este raţionalizarea. În primul rând, omul trebuie să se liniştească,” să se roage, apoi să ia o foaie albă de hârtie, un stilou şi să analizeze cu atenţie, cu luciditate, situaţia dificilă, conflictuală ce a luat naştere, să noteze punct cu punct principalele cauze ale conflictului şi posibilele căi de rezolvare a lui, să cântărească toate „pro”-urile şi „contra” -urile, să întrevadă nevoile şi anxietăţile tuturor celor implicaţi în situaţie, să găsească argumente clare în folosul răbdării, stăpânirii de sine, smereniei. Pe parcurs pot fi observate circumstanţe nebăgate de seamă mai înainte, nuanţe psihologice esenţiale. Etapa finală a raţionalizării trebuie să fie luarea unei anume hotărâri, deoarece cu cât va dura mai mult atitudinea nehotărâtă, ambiguă faţă de conflict, cu atât mai dificilă va fi rezolvarea lui şi ca atare cu atât va fi mai greu de restabilit echilibrul sufletesc. Vrăjmaşul mântuirii noastre încearcă totdeauna să ne lipsească de pacea sufletească, să ne bage în ceaţă, să ne încline spre trândăvire. Să ne amintim lucrul acesta şi să avem trezvie, luciditate duhovnicească.

Prevederea. În pofida varietăţii evenimentelor din viaţa omului, multe din ele se repetă, reprezentând un anumit „clişeu”. Din experienţă aflăm că ne putem „poticni”, ne putem pierde pacea sufletească sau putem cădea în păcat în mod regulat, în anumite situaţii ce se repetă. Ca atare, trebuie să ne pregătim din timp pentru situaţiile dificile, pentru întâlnirile şi convorbirile importante, pentru paşii de mare însemnătate. Bineînţeles, este cu neputinţă să iei totul în calcul, dar multe lucruri pot fi prevăzute. Pregătirea nu trebuie făcută însă numai prin cugetare, ci şi prin rugăciune, prin discuţia cu duhovnicul, prin sfatul şi binecuvântarea lui. Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul sfătuieşte: „Dimineaţa, după rugăciune, şezi şi socoate ce trebuie neapărat să faci de-a lungul zilei, unde trebuie să mergi, cu ce şi cu cine ai a te întâlni, şi hotărăşte dinainte ce şi unde să gândeşti, ce să spui, în ce stare să-ţi ţii sufletul şi trupul şi aşa mai departe. Asta înseamnă că adevăratul creştin trebuie să aibă stăpânire de sine, să controleze toate mişcările sufletului său, nu să le îngăduie a lua naştere de la sine, fără stiinta lui. El trebuie să fie stăpân peste tot ce se întâmplă înăuntrul său, stăpân al puterilor sale”.

Deconectarea. Este o metodă simplă şi eficace. Cine nu ştie cât de plăcut este să te plimbi pe o cărăruie de pădure, să asculţi cântarea păsărilor, să priveşti florile de prin pajişti … Unuia îi aduce bucurie munca pe lângă căsuţa de la ţară, altuia – întâlnirea cu prietenii şi seara petrecută într-o companie folositoare pentru suflet s.a.m.d. Ştiinţa de a te odihni cu folos pentru suflet e o înţelepciune care merită eforturile cheltuite pentru însuşirea ei.

Însingurarea şi liniştea. Fiecare dintre noi are neapărată nevoie să se însingureze din când în când (măcar pentru o jumătate de oră), să stea în tăcere, să-şi pună gândurile în ordine, să se roage în tihnă, să se deconecteze de grijile zilnice, să fie singur cu Dumnezeu şi cu sine însuşi.

Este bine ca într-un atare context să te plimbi cu rugăciunea pe buze şi cu pacea în inimă, să faci lucru de mână ori să citeşti.

Răbdarea ispitelor. În practică am reuşit, cu adevărul lui Dumnezeu, să aduc mângâiere bolnavului în următorul mod: i-arn propus să-şi închipuie că se află în ultima zi a vieţii pământeşti şi să îşi aprecieze suferinţele din acest punct de vedere. Adeseori sfatul acesta s-a dovedit folositor.

„Fără necazuri nu este mântuire”, spunea Cuviosul Serafim, iar Cuviosul Simeon Noul Teolog ne învaţă astfel:

„Haina pătată de murdărie şi spurcată cu totul de oarecare necurăţie nu se poate curăţi dacă nu-i spălată în apă şi frecată îndelung: nici haina sufletului, spurcată cu tina şi cu noroiul patimilor păcătoase, nu poate fi spălată decât prin multe lacrimi şi prin răbdarea ispitelor şi necazurilor”.

După spusele Sfântului Ioan Gură de Aur, pentru creştin este important. să înţeleagă următoarele: 1) trebuie să nu păcătuiască; 2) dacă a păcătuit, să se pocăiască; 3) cine nu se pocăieşte cum trebuie, are de răbdat necazurile ce o să vină asupra lui.

Ispitele şi necazurile se trimit de Sus omului pentru folosul lui: sufletul educat prin ele devine puternic, scump înaintea Domnului său. Dacă el va răbda totul până la sfârşit întru nădejdea în Dumnezeu, este cu neputinţă să se lipsească de bunătăţile făgăduite de Duhul Sfânt şi de slobozirea desăvârşită de patimi.

Dacă vor răbda până la capăt feluritele necazuri (vădite, făcute de către oameni, sau tainice, de la răscoala în minte a gândurilor netrebnice) sau boli trupeşti, sufletele se vor învrednici de aceleaşi cununi cu mucenicii şi de aceeaşi îndrăznire cu ei”.

Sfântul Ierarh Ignatie (Briancianinov)

Reteta duhovniceasca a Sfantului Ierarh Ignatie Briancianinov

 

Va trimit o retetă duhovnicească şi vă sfătuiesc să folosiţi doctoria propusă de câteva ori pe zi, mai ales în clipele de mare suferinţă, atât a sufletului, cât şi a trupului. Nu vor întârzia să se arate puterea şi vindecarea ascunse în doctorie, care la arătare e cât se poate de smerită.

Însingurându-vă, rostiţi fără grabă, în aşa fel încât să vă auziţi glasul, închizându-vă mintea în cuvinte (aşa sfătuieşte Sfântul Ioan Scărarul), următoarele:

„Slavă Ţie, Dumnezeul meu, pentru necazul pe care l-ai trimis asupra mea; cele vrednice de faptele mele primesc: pomeneşte-mă întru Împărăţia Ta !”

Rugăciunea trebuie rostită cât se poate de rar. După ce aţi spus-o o dată, odihniţi-vă puţin. Apoi spuneţi-o din nou şi iarăşi odihniţi-vă. Continuaţi să vă rugaţi cinci sau zece minute, până ce vă veţi simţi sufletul liniştit şi mângâiat. Pricina liniştirii şi mângâierii e limpede: harul şi puterea lui Dumnezeu se cuprind în slavoslovirea lui Dumnezeu, nu în grăirea împodobită şi multă. Iar slavoslovirea şi mulţumirea sunt lucrări predanisite nouă de Însuşi Dumnezeu, nicidecum născocire omenească. Apostolul porunceşte din partea lui Dumnezeu să facem această lucrare (v. 1 Tes. 5, 18)”.

Recomandări suplimentare în privinţa depresiei nevrotice

 Fitoterapia, adică utilizarea în scopuri terapeutice a plantelor medicinale, este un bun auxiliar. Vom remarca, totuşi, că ea nu înlătură cauzele apariţiei stărilor nevrotice şi reprezintă numai un bun tratament sirnptomatic (care înlătură simptomele)

In mod tradiţional se utilizează rădăcina de valeriană, menta (frunze), hameiul (inflorescenţe), talpa-gâştei, muşeţelul, fructele de chimen, sunătoarea ş.a.

Au o influenţă benefică asupra sistemului nervos stafidele, caisele uscate, mierea.

Nu este de prisos să amintim şi de folosul călirii organismului. Un rol de nu puţină însemnătate îl joacă efortul fizic potrivit cu puterile fiecăruia, mai ales la persoanele tinere. Trupul neostenit tulbură sufletul prin irascibilitate şi gânduri murdare.

În tulburările de somn: se pun două linguriţe cu inflorescenţe de hamei la un pahar de apă clocotită, se lasă 4 ore, se strecoară, se bea paharul înainte de culcare. Înainte de somn trebuie unse tâmplele cu ulei de lavandă sau turnate 1-2 picături de ulei de lavandă pe o bucăţică de zahăr, iar aceasta să fie suptă. La capul patului este util să fixaţi un săculeţ din pânză cu rădăcini uscate de valeriană. Există observaţii conform cărora aşternuturile de culori închise ajută la liniştirea sistemului nervos.

Dacă depresia nu dă deloc semne de dispariţie, trebuie să se facă apel la asistenţa medicului.

Depresia endogena („de la natură”)

 

Vom examina acest gen de depresie pe exemplul bolii lui N. V. Gogol (după prof. D. E. Melehov).

„Boala lui n-a fost diagnosticată corect pe atunci, medicii au tratat-o necorespunzător, îndrumătorul lui duhovnicesc a apreciat în mod greşit starea bolnavului, deşi acesta a suferit în 12 ani 9 crize de maladie afectivă, care se complica de la o criză la alta, îmbrăcând o formă atipică din pricina includerii simptomelor delirante. Şi bolnavul a murit de epuizare gravă însoţită de tulburări metabolice, delir de autodefăimare, iar la apogeul crizei – de refuzul încăpăţânat al hranei, de inhibiţie motorie şi mintală completă, precum şi de mutism (10 zile n-a scos nici un cuvânt).

Arderea celui de-al doilea volum din „Suflete moarte” a fost de asemenea săvârşită în timpul unei crize depresive însoţite de conştientizarea maladivă a propriei vinovăţii şi a păcătoşeniei creaţiei sale …

Diagnosticul exact al bolii lui Gogol (care pentru obiectivul pe care îl urmărim nu are o importanţă esenţială) rămâne până acum obiect de dispută.

Gogol a suferit prima criză în 1840, la Roma. El şi-a dat seama că se află într-o stare morbidă neobişnuită şi în epistolele sale vorbeşte de o greutate în piept, de o apăsare pe care n-o cunoscuse până atunci, de oprirea digestiei (lucru tipic pentru depresie), de o tânjeală bolnăvicioasă. El scrie:

„Soarele, cerul – totul mi-e neplăcut. Sărmanul meu suflet: nu are adăpost aici. Acum sunt bun mai mult pentru mănăstire decât pentru viaţa lumească”. Stări contradictorii: pe 5.III.1841, într-o scrisoare către Aksakov: „Da, prietene, sunt fericit până în adâncul sufletului, aud şi cunosc clipe minunate, zidire minunată se face şi se săvârseşte în sufletul meu”. 13.III: „Lucrarea mea e mare, nevoinţa mea mântuitoare”. Către Danilevskii, pe 7.VII: ,,O, crezi ceea ce-ţi spun. Cu stăpânire preaînaltă e îmbrăcat de-acum cuvântul meu”. Către Iazâkov, pe 23.x: „Am în suflet o senzaţie de bine şi prospeţime”. Aksakov avea să scrie:

„În aceste perioade, Gogol cădea în tonul antipatic al unui îndrumător plin de sine”.

Gogol însuşi constientiza aceste perioade de exaltare, care urmau vreme de câteva săptămâni ieşirii din depresie, când nu avea deplină stăpânire asupra simţămintelor şi voinţei sale. În particular, despre „Corespondenţa cu prietenii” îi scria părintelui Matei şi lui Ivanov că a scris şi a publicat această carte „prea curând după starea mea bolnăvicioasă, când nici nervii, nici capul nu se întorseseră încă în rânduiala normală”. În anul 1842 – o nouă criză depresivă, şi scrie: „A pus stăpânire pe mine obişnuita (deja obisnuita) mea boală periodică, în timpul căreia rămân aproape nemişcat în cameră, câteodată timp de 2-3 săptămâni. Capul mi-e lemn. S-au rupt cele din urmă legături cu lumea.

Nimic nu-i mai presus decât chemarea de monah” (scrisoare către Prokopoviei). În 1846, iarăşi: stare atât de gravă încât spânzurarea sau înecul i se pare singura ieşire, asemănătoare cu un medicament. „Rugaţi-vă, prietene, să nu mă lase Dumnezeu în clipele necazului şi deznădejdii cu neputinţă de îndurat” (scrisoare către Iazâkov).

În anul 1848, înainte de călătoria în Palestina, scrisorile lui Gogol încă reflectă împotrivirea şi lupta lui cu crizele de boală. Trimite la apropiaţi şi prieteni o rugăciune de producţie proprie, însoţită de cererea de a o folosi ca să se roage pentru el: „Iar duhul lui îl umple de gânduri harice în toată vremea călătoriei lui. Depărtează de la el duhul sovăirii, duhul gândurilor de tulburare, duhul credinţei deşarte, al semnelor deşarte şi presimtirilor fricoase, duhul nimicnic al sfielii şi ternerii” (scrisoare către Şeremetieva, 22.1, din Napoli).

Crizele se îndesesc şi devin tot mai grave – în 1849 îi scrie lui Jukovskii:

„Ce se întâmplă cu mine? Să fie de vină bătrâneţea sau o vremelnică paralizie a puterilor mele? 42 de ani chiar să însemne bătrâneţe pentru mine? De ce, pentru ce a venit asupra mea o astfel de paralizie – nu pot pricepe. Dacă aţi şti ce întorsături stranii au loc cu mine, cât de mult se sfâşie totul înăuntrul meu… Dumnezeule câte am trăit, câte am pătimit !” Ultima criză a bolii (XII.1851-II.1852), în care Gogol a şi murit, a avut o evoluţie malignă.

Se ştie că a petrecut 48 de ore în genunchi, înaintea icoanelor fără să mănânce şi fără să bea nimic. Servitorul a făcut apel la prietenii scriitorului, întrucât se temea pentru viaţa lui. Pe 11-12 februarie, Gogol arde toate manuscrisele celui de-al doilea volum din „Suflete moarte” . Începând din acea noapte, el zace în pat, într-o poziţie încordată, nemaivorbind cu nimeni până la moarte.

Chiar în lipsa unui istoric al bolii şi a unei descrieri medicale competente, din autodescrierile scriitorului, cutremurătoare prin spiritul de observaţie şi prin exactitatea lor artistică, reies clar următoarele:

1. Gogol suferea de o psihoză afectiv-delirantă cu evoluţie circulară sub formă de accese.

2. Gogol şi-a dat seama de boala sa periodică, devenită cronică, şi o înfrunta cu ajutorul prietenilor şi al duhovnicului său, părintele Matei.

3. Comportamentul medicilor (descrierea acestei boli nu era cunoscută atunci în literatura psihiatrică, apărând pentru prima dată în 1854, la doi ani după moartea lui Gogol) şi al duhovnicului faţă de stările patologice ale scriitorului a fost greşit.

4. În asemenea maladii, datoria duhovnicului este de a recunoaşte la timp rădăcinile afective ale depresiilor şi maniilor, de a recomanda la timp solicitarea asistenţei medicale şi de a-l ajuta pe bolnav să se lupte în timpul depresiei cu trândăvirea, cu gândurile păcătoase la sinucidere, cu deznădejdea, cu întristarea lumească, cu tânjeala „aducătoare de moarte”, iar în timpul perioadelor de exaltare – cu gândurile trufaşe, cu supraevaluarea propriilor posibilităţi, ce se învecinează nemijlocit cu starea de înşelare.

5. În trăirile religioase ale lui Gogol au existat, mai ales la primele crize şi chiar până în anul 1848, elemente de luptă cu boala, de împotrivire, de chemare prin rugăciune a ajutorului dumnezeiesc şi rugăminţi către apropiaţj şi prieteni pentru ajutor în lupta cu gândurile de tulburare, cu superstiţiile, cu „semnele deşarte şi presimţirile fricoase”. În următoarele crize şi mai ales în ultima avem deja de-a face cu o deplină „domnie” a delirului de autodefăimare, a pierderii credinţei în posibilitatea iertării, adică tot ceea ce psihologii apuseni ai religiei apreciază ca fiind mistică falsă, dictată de către boală.

Duhovnicul n-a înţeles că n-are nicidecum de-a face cu o pocăinţă obişnuită, cu întristarea pentru păcate a omului sănătos, care în dialectica comună a pocăinţei se încheie prin bucuria iertării şi prin întoarcerea în casa Tatălui. Gogol suferea de o depresie vitală, care ţinea de procesele biologice naturale – nu de întristarea cea după Dumnezeu, ce naşte pocăinţă fără părere de rău spre mântuire, ci de întristarea lumească ce naşte moarte (după Apostolul Pavel). Ca atare, în loc de încurajare şi de chemare la cercetarea de sine, în loc să îi explice bolnavului că a căzut într-o boală ce are provenienţă biologică, naturală, că această boală trebuie acceptată şi dusă cu răbdare, aşa cum sunt răbdate tifosul şi pneumonia sau tuberculoza, duhovnicul l-a sfătuit să lase totul şi să meargă la mănăstire, iar în timpul ultimei crize l-a îngrozit pe Gogol ameninţându-l cu pedeapsa de după moarte, încât acesta l-a întrerupt zicând: „Destul! Lăsaţi! Nu mai pot să ascult! E prea cumplit !”, ca apoi să-şi ceară iertare pentru că „l-a jignit” (după scrisoarea lui Pletnev către Jukovskii). Boala şi moartea lui Gogol constituie un caz tipic: medicii nu stiau să recunoască această boală, ce nu era încă descrisă în literatura de specialitate, iar duhovnicul nu ştia nici el legile biologice ale dezvoltării acestei boli, a interpretat-o unilateral, duhovnicesc-mistic, nu din perspectiva largă a personalităţii umane, a unităţii pe care o constituie biologicul, psihologicul şi duhovnicescul în complicata lor intercorelaţie.

Iată rezultatele insuficientei competenţe a diagnosticului medical şi (ne permitem s-o spunem) duhovnicesc, diagnostice care în ziua de astăzi ar fi cu totul de neiertat: evitarea cazurilor de acest gen este posibilă doar prin sforţările unite ale medicului şi duhovnicului, căci bolnavul credincios are nevoie de ajutorul amândurora.

Psihiatrii au descris un mare număr de varietăţi ale depresiei endogene.

Exemplul prezentat mai sus e doar un caz particular, deşi foarte ilustrativ. Într-o serie de cazuri, depresia endogenă are un curs foarte manifest, aducând multe suferinţe omului, iar în alte cazuri acest curs e suficient de moderat sau chiar uşor (aşa-numita subdepresie).

Repet încă o dată: în cazul depresiei endogene este indispensabilă recurgerea la asistenţa medicului psihiatru.

Un caz memorabil

Iată istorisirea unui pacient. „M-am născut în Moscova, am fost botezat după naştere, dar cu viaţa Bisericii nu am fost învăţat. Am fost un copil sănătos, vioi, la şcoală prindeam totul din zbor, învăţam totdeauna bine. Am intrat la facultatea de stiinte economice. În facultate, simţindu-mă liber, am păcătuit o grămadă – asta mi se părea atunci un lucru absolut firesc.

Spre sfârşitul anului patru am devenit deodată excesiv de vorbăreţ, de animat, nu puteam sta locului nici măcar câteva minute. Dormeam câte 2-3 ore pe zi, slăbisem mult. După o lună starea aceasta părea că tinde să dispară – poate din pricină că luasem nu mai ştiu ce sedative. Totuşi, începând din toamna aceluiaşi an, boala a scos capul din nou, însă tocmai pe dos: eram deprirnat, nu mai voiam să mai trăiesc.

La rugăminţile stăruitoare ale părinţilor rn-arn adresat unui psihiatru, şi după scurtă vreme mi s-a pus diagnosticul de psihoză maniaco-depresivă. Mi-au fost prescrise numeroase medicamente, pe care trebuia să le iau aproape în continuu. Eram foarte împovărat de faptul că voi fi etichetat drept „nebun”, temându-mă că despre boala mea sufletească vor afla prietenii şi cunoscuţii.

Cam pe atunci am trecut pentru prima dată pragul bisericii. La Durnnezeu m-a adus boala. Părintele înaintea căruia m-am spovedit pentru prima dată în viaţă mi-a devenit de la început foarte apropiat. Am început să merg la slujbe, mă împărtăşeam. Totul îmi plăcea în biserică: şi cântarea, şi curăţenia, şi feţele rugătorilor. Aveam senzaţia că am ajuns acasă după o lungă înstrăinare.

După aceea însă m-arn luat cu altele, mă simţeam binişor – şi, nu ştiu cum, am început să dau din ce în ce mai rar la slujbe, să o răresc cu spovedaniile, iar în cele din urmă m-am înstrăinat cu totul de Biserică. Crize ale bolii am mai avut încă de două ori. Am luat tabletele pe care mi le prescria psihiatrul.

Dar iată că odată, seara, a sunat telefonul. Ridic receptorul şi … nu îmi cred urechilor: era părintele! De unde aflase numărul de telefon? Nu îmi ştia nici numele de familie, nici adresa, ci doar numele de botez! În scurtă vreme mirarea a făcut locul unui asemenea simţământ de căldură şi linişte sufletească încât nu vă pot spune în cuvinte. Simţeam că îmi dau lacrimile, iar în cap îmi zburau cu viteză caleidoscopică gândurile: „Doamne! Cum am putut să te părăsesc?! De ce am încetat să merg la biserică ?”

Mi s-a făcut foarte ruşine. Părintele s-a interesat însă dacă nu sunt bolnav şi dacă am nevoie de ajutorul lui. A mai spus ceva foarte simplu şi cald, m-a binecuvântat, apoi şi-a luat rămas bun. Închipuiţi-vă: nu mi-a făcut nici un reproş, ci, dimpotrivă, a fost atât de bun şi de prietenos.

N-am dormit în noaptea aceea aproape deloc – am stat şi m-am gândit mult. Privind la icoane, mă rugam şi plângeam, ceream iertare de la Domnul. Spre dimineaţă mi-a venit gândul că trebuie să mă întorc în sânul Bisericii şi să fac pocăinţă adâncă. Citisem undeva că în atare situaţie trebuie făcută spovedanie „generaIă”, de toată viaţa. Domnul m-a învrednicit să fac o asemenea spovedanie. Nu mai descriu starea mea sufletească din acel moment – voi spune doar că mă simţeam ca şi cum mi s-ar fi prăvălit un munte de pe suflet. Şi boala a trecut. Vreme de câţiva ani am fost practic sănătos. Medicii erau uimiţi şi se întrebau: „Cum se poate aşa ceva?”

În continuare am mai apelat la ajutorul psihiatrilor, dar manifestările bolii erau departe de a avea puterea dinainte. Pocăinţa este mare bun dăruit nouă de Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu pentru toate !”

 

 

 

Harul lui Dumnezeu vindecă rănire sufleteşti

 Un preot cunoscut mi-a povestit următoarele: „Am fost poftit să sfinţesc casa unei perechi în vârstă. S-a dovedit că acestora le pierise fiul nu demult, într-o catastrofă automobilistică. Moartea a fost instantanee. El a fost practic omorât cu premeditare. În locul lui putea fi oricine. Pentru şoferul beat, sălbăticit, nu mai conta cine e înaintea sa. Veselia satanică ajunsese prea departe. Viaţa omenească devenise o jucărică.

Părinţii victimei plângeau mereu, îndureraţi de cele întâmplate. Deosebit de greu îndura amărăciunea pierderii mama. Cunoscuţii nutreau mari temeri pentru sănătatea ei. Credeau că nu va putea suporta această amărăciune. Începuse să-şi piardă în mod catastrofal memoria. În afara soţului şi a unei cunoscute nu mai recunostea pe nimeni. Avea probleme mari de somn. Pe scurt, se observa o deplină pierdere a forţelor vitale.

S-a slujit panihidă la rnorrnântul fiului, iar slujba a încălzit mult inimile părinţilor mâhniţi. După aceea am stat mult timp de vorbă. Discuţia a ajutat să iasă la iveală lacrimile şi suferinţele adunate în suf1et. După aceea s-a făcut sfinţirea casei şi, după ce ne-am rugat împreună pentru vesnica odihnă a fiului lor si l-am binecuvântat, eu am plecat, căzând de acord să ne întâlnim iarăşi.

Mai apoi i-am văzut pe aceşti oameni nu o dată la biserică, am comunicat cu ei. Precum s-a arătat pe urmă, în dimineaţa de după sfinţire stăpâna casei a rostit: „Sunt acasă”. S-au întors la ea simţământul confortului casnic, familial. Sufletul i s-a încălzit, a început să se simtă mai bine. În curând şi-a recăpătat memoria şi i s-a normalizat somnul. Tatăl răposatului a început, de asemenea, să se simtă cu mult mai bine.

Acest exemplu este grăitor în foarte multe privinţe, mai ales în aceea că în sufletul oamenilor vin bucuria şi liniştea prin harul lui Dumnezeu. Prin mila Sa, Domnul i-a dat mamei îndurerate simţământul apropierii, prezenţei fiului, al comuniunii prin rugăciune cu el, şi ca urmare a dispărut ucigătorul simţământ al pustietăţii, al pierderii ireparabile şi al lipsei de ieşire. La un moment dat a spus singură: „Simt că el este viu”. Era vorba nu de o amintire, ci de o realitate simţită. Haru lui Dumnezeu s-a atins nu doar de sufletul, ci şi de sănătatea ei trupească”.

Voi adăuga numai că, potrivit terminologiei psihiatrice, în cazul dat s-a instalat o stare de depresie reactivă. Acesta ar fi fost diagnosticul pus de către un medic, care ar fi prescris tratamentul corespunzător. Totuşi, esenta duhovnicească a stării acesteia s-a manifestat vădit după întoarcerea lor la Dumnezeu, după săvârşirea slujbei sfinţirii casei şi după îndrumarea pastorală a celor îndureraţi.

Crucea omului nu este mai presus de puterea lui

 

La consult s-a prezentat un tânăr bolnav. La medic l-a adus nu faptul că se simţea mai rău, ci dorinţa de a fi ascultat, mângâiat. El suferea de o formă de psihoză în care personalitatea rămâne relativ bine păstrată. Parcă i se răsfrânge în ochi boala. Spune cu voce obosită: .Doctare, câteodată mi se pare că Domnul m-a părăsit, că viaţa mea e nefolositoare şi fără sens. Sunt o povară pentru mama, care este bătrână, nu am serviciu, pensia nu ne ajunge nici ca s-o scoatem cât de cât la capăt. .. ”

Dificilă a fost conversatia noastră.

Tânărului îi era foarte greu. Avea nevoie de ajutor. Bineînţeles, Domnul nu l-a uitat. În toate este voia lui Dumnezeu. Trebuie doar să credem că Atotbunul Dumnezeu ne dă toate spre mântuire. Nu trebuie să ne lăsăm pradă descurajării. Înaintea lui Dumnezeu au importanţă nu funcţiile şi reuşitele, ci credinţa, smerenia, purtarea fără cârtire a crucii proprii.

Protoiereul Vladimir Vorobiov scrie pe această temă: „Preotul este dator să-i explice omului că boala psihică nu este o ruşine. Aceasta nu este nicidecum o stare incompatibilă cu viaţa duhovnicească a omului. Este o cruce. Un astfel de om nu poate face anumite lucruri cum le fac oamenii sanatosi. Dar poate să se smerească şi trebuie să se smerească. Sunt multe lucruri pe care nu le înţelege, dar trebuie să fie ascultător. Şi dacă unui asemenea bolnav reuşim să îi explicăm că trebuie să se smerească, totul este în regulă. Negreşit se va reabilita şi va putea să trăiască cu spor în Biserică. Pentru el nu este închisă Împărăţia lui Dumnezeu si nici viata harică … Deseori bolnavii psihic spun: „Dar de ce binecuvântaţi să beau tablete? Ce, de bolile sufleteşti te poţi vindeca cu tablete? Uite că am venit în Biserică, cer harul lui Dumnezeu, vreau ca Dumnezeu să vindece sufletul meu bolnav. De ce mă trimiteţi la doctori? Ce, harul lui Dumnezeu nu lucrează ?”

Harul lui Dumnezeu lucrează, şi El poate să-I vindece într-o clipă chiar şi pe cel mai bolnav om. Pe şchiop poate să-l facă sprinten, pe orb – ager la vedere, iar pe cel bolnav psihic poate să-l facă întreg la minte. Nu încape îndoială. Şi atunci, de ce Domnul nu face asta? Uite că eşti şchiop şi ai să schioapeţi toată viaţa. De ce? Fiindcă Domnul te smereşte în acest chip, fiindcă Dumnezeu a pus asupra ta această cruce. Şi poate că singur ţi-ai ales cândva această cruce.

Trebuie să ne smerim. Unuia nu i-a fost dat să vadă cu amândoi ochii, ci doar cu unul. Altul e surd … La fel şi cu oricare altă boală, inclusiv psihică. Domnul te poate vindeca – dar astăzi, sau poate toată viaţa, El vrea ca tu să-i ceri ajutor doctorului. Asta nu înseamnă deloc că nu trebuie să te împărtăşeşti şi că asistenta medicală îţi poate ţine loc de Îrnpărtăşanie ..

Viaţa duhovnicească e cu putinţă numai atunci când omul este de acord să recunoască adevărata stare a lucrurilor şi să se smerească, este de acord să trăiască cu crucea pe care i-a dat-o Domnul”.

Iată cum ne învaţă şi Sfinţii Părinţi.

Sfântul Ioan din Kronstadt spunea:

„Rătăcirea cea mai mare, statornică, a inimii noastre, cu care trebuie să ne luptăm fără încetare, înttreaga viaţă, este gândul ei tainic că putem trăi fără Dumnezeu şi în afara lui Dumnezeu undeva, vreodată, fie şi numai pentru o clipă”.

Sfântul Nicodim Aghioritul ne învaţă precum urmează: „Dacă eşti bolnav ori sărac, rabdă. Nimic nu cere Dumnezeu de la tine, a fară de răbdare. Răbdând cu inimă bună, te vei afla neîncetat în făptuirea cea bună. Oricând va căuta spre tine Dumnezeu, va vedea că faci binele sau rămâi în bine dacă rabzi cu inimă bună, pe când la cel sănătos faptele bune sunt doar din când în când. Pentru ce, vrând să schimbi această stare de fapt, îţi doreşti să dai mai binele pe mai rău ?”

În lucrarea îndrurnării duhovniceşti a enoriaşilor bolnavi psihic, preotul trebuie să îşi aducă aminte că la omul credincios boala se împleteşte strâns cu religiozitatea. Deşi sufletul este bolnav, el crede şi năzuieşte spre Ziditor.

Dacă aş încerca în gând să-i împart în două grupuri pe toţi bolnavii cărora le-am acordat asistenţă medicală de-a lungul anilor şi într-un grup să îi aşez pe bolnavii credinciosi iar în cealaltă pe cei care îl resping pe Dumnezeu si resping Biserica Lui, până şi cursul clinic al maladiilor psihice este diferit de la un grup la celălalt într-o măsură semnificativă. Voi da doar un exemplu. Odată stăteam de vorbă cu un bolnav suferind de o afecţiune psihică foarte gravă, şi pe când încercam să-i ofer mângâiere sufletească, acesta mi-a răspuns liniştit şi serios: „Doctore! Situaţia în care mă aflu este cea mai mântuitoare pentru mine”. Am fost mişcat până în adâncul sufletului de acest răspuns al lui. Bineînţeles, există diverse îmbolnăviri şi diverşi bolnavi, însă, repet, tendinţa este, după mine, tocmai aceasta. Şi alta nici nu poate fi. Milostiv este Domnul.

Read Full Post »

Depresia ca patimă şi ca boala – partea I

Prin multe necazuri se cuvine noua sa intram în Împărăţia lui Dumnezeu (Fapte 14, 22)

Scopul fundamental al acestei broşuri este acela de a arăta că o parte însemnată a stărilor depresive sunt urmare a unui mod păcătos de viaţă, urmare a acţiunii distructive a păcatului asupra sufletului omenesc. Cuvintele acestea sunt valabile în primul rând pentru depresiile nevrotice, care, după cum se va arăta mai jos, sunt înrudite cu patimile păcătoase ale trândăviei şi întristării.

Există şi un tip de depresie ce se dezvoltă „de la natură” şi nu este legat direct de cauze duhovniceşti. Este o stare de boală care cere interventie medicală calificată.

Depresie – informaţii generale

Depresia (de la cuvântul latinesc depressio – „constricţie, apăsare”) este dispoziţia sufletească abătută, însoţită de moleşeală, astenie, de o apreciere descurajat-pesimistă a evenimentelor.

Această suferinţă e cunoscută lumii din timpuri imemoriale, de când s-a petrecut căderea în păcat a celui dintâi om.

Depresia este cel mai răspândit simptom al bolilor sufleteşti. Până la 7-8 procente din populaţia planetei suferă de tulburări depresive. În particular, în anul 1983 s-a calculat că în lume sunt peste 100 milioane de bolnavi de depresie. Actualmente numărul acesta a crescut simţitor. De pildă, din totalul bolilor psihice ale vârstei a treia între 40 şi 60 de procente sunt reprezentate de către depresie.

Circa 75 de procente dintre oamenii care suferă de depresie au luat măcar o dată în calcul ideea sinuciderii, iar 10-15 procente dintre aceştia au şi comis-o. Ca atare, este greu de supraapreciat întreaga importanţă şi complexitate a temei abordate.

Depresia „a întinerit”. Victime ale ei devin nu numai oamenii de vârsta a treia şi “balzaciană”, ci şi tineretul, chiar copiii. Între psihiatri se vorbeşte din ce în ce mai des despre depresia infantilă, despre particularităţile provenientei şi ale tabloului său clinic.

Diagnosticul de „depresie” este pus atât de des încât a devenit ceva obişnuit.

M-am ocupat vreme destul de îndelungată cu recuperarea persoanelor care au suferit de pe urma acţiunii psihodistructive a sectelor totalitare şi activităţilor ocultiste. Între cele mai frecvente complicaţii psihice ale acesteia sunt depresia, fobiile de tot felul, anxietatea.

Tulburările depresive sunt un „însoţitor” al celor împătimiţi de băutură, de droguri.

Certurile, divorţurile, conflictele, bolile ş.a.m.d. constituie zilnica „sarcină” depresivă cu care, ca medic-psihoterapeut, am a mă întâlni practic ele mai multe ori pe zi. Mulţi oameni au mereu la ei tablete sedative pentru cazuri ele stress, prăbuşire nervoasă.

Descurajarea, lipsa bucuriei de a trăi, posomorârea, melancolia sunt, din păcate, atât de proprii contemporanilor noştri.  În ziua de astăzi mulţi consideră că depresia este o boală a civilizaţiei cu cerinţele ei mai presus de puterile omului şi cu suprasarcinile ei emoţiona le. Fără îndoială că în mare parte acest punct de vedere este îndreptăţit. Există chiar o specie de tulburare depresivă numit depresie de epuizare.

În literatura de specialitate se vorbeşte tot mai des despre depresia existenţială sau noogenă, adică acea specie de tulburare depresivă care este legată de pierderea sau absenţa sensului vieţii.

Să vorbim puţin despre particularităţile clinice ale depresiei. Depresia este un sindrom (ansamblu de manifestări morbide) care se întâlneşte în multe maladii psihice şi în unele maladii somatice (trupeşti). în ultimul caz depresia apare deseori ca reacţie psihologică a personalităţii în faţa ameninţării la adresa sănătăţii sau vieţii. De exemplu, s-a stabilit că, chiar la 6-12 luni după declanşarea infarctului, la 90% dintre pacienţi se pune în evidenţă depresia. Cauzele persistentei acesteia sunt, după cum a demonstrat practica, legate de pierderea sensului vieţii, de crahul speranţelor.

Se face distincţie între episodul depresiv, reacţia depresivă, starea depresivă şi boala depresivă prelungită.

Psihiatrii au descris cândva aşa-numita „triadă depresivă”:

– dispoziţia tristă;

– gândirea încetinită;

– inhibiţia motorie.

Printre alte manifestări ale deprimării se numără tulburările de somn, scăderea capacităţii de concentrare şi de atenţie, scăderea apetitului, pierderea reacţiilor emoţionale de mai înainte, scăderea interesului faţă de evenimentele vieţii de zi cu zi, nehotărârea chinuitoare, sentimentul de handicap, ideile sau acţiunile suicidale (de sinucidere).

Dacă ar fi să sistematizăm tulburările depresive, o atare sistematizare poate arăta astfel:

Depresii nevrotice: apar „pe teren nervos”, ca rezultat al şocurilor nervoase, conflictelor (externe şi interne, sufleteşti) la omul potenţial sănătos din punct de vedere psihic. Majoritatea cercetătorilor subliniază rolul particularitătilor de personalitate în formarea depresiei nevrotice.

Depresii somatogene, tulburări psihice ca rezultat al bolilor somatice.

Depresii endogene, dezvoltarea lor este condiţionată de factori constituţionali. Depresiile de acest tip se întâlnesc în clinica schizofreniei, psihozei maniaco-depresive, în psihozele de involuţie (senilitate).

Schizofrenia este o boală care se manifestă prin modificări caracteristice ale personalităţii. în tabloul clinic al schizofreniei se pot distinge: 1) tulburări de gândire: incoerenţă, „devieri” logice, delir ş.a.: 2) tulburări emotionale: 3) percepţii false (halucinaţii s.a.), precum şi o serie de alte tulburări. Schizofrenia constituie mai degrabă nu o singură boală, ci o grupă de psihoze reunite sub o singură denumire, care pot varia ca intensitate şi durată a manifestărilor patologice precum şi ca evoluţie. Bolnavii de schizofrenie au nevoie de observaţie şi tratament psihiatrie.

 

Psihoza maniaco-depresivă este o boală psihică ale cărei semne clinice fundamentale sunt fazele maniacale, depresive sau mixte, care pot alterna în diverse succesiuni. Uneori, în clinica psihozei maniaco-depresive predomină o anumită fază. Particularitatea caracteristică a acestei boli este prezenţa intervalelor „luminoase” (când cel afectat este practic sănătos). În perioadele de acutizare este neapărată nevoie de tratament, iar pentru perioada dintre crize se indică măsuri profilactice.

Ele nu sunt legalte de factori situaţionali şi de împrejurări ale vieţii, ci se dezvoltă „de la natură”. În depresia endogenă se observă în mod particular: dezorganizarea grosieră a personalităţii cu desprindere de lumea reală; risc ereditar; caracter ciclic: acutizări sezoniere (primăvara, toamna bolnavul se simte mai rău), deteriorare mai marcată a stării psihice la orele dimineţii; tendinţă spre evoluţie trenantă.

Depresii mascate: se manifestă prin diferite suferinţe fizice (dureri de inimă sau de stomac, de cap ş.a.m.d.). În acest caz nu depresia însoţeşte suferinţa fizică, ci suferinţa fizică este manifestare a depresiei.

Dacă e să vorbim despre tratamentul depresiei, devine evident faptul că depresia nevrotică este o problemă a personalităţii şi acest tip de depresie se tratează prin mijloace predominant duhovniceşti şi psihologice. Pentru ortodox, este vorba de lupta cu patimile, de mergerea spre Hristos pe calea răbdării, smereniei, nerăutăţii, dragostei.

Pe lângă acestea sunt, bineînţeles, importante odihna cu măsură, activitatea fizică, comunicarea chibzuită şi folositoare pentru suflet.

Depresia endogenă nu poate fi, de regulă, vindecată fără prescrierea medicamentelor necesare de către medicul-psihiatru . Într-o serie de cazuri se cere internare şi terapie intensivă în condiţii de spital. În ce priveşte acest tip de depresie, tentativele de limitare la poveţe şi îndemnuri sunt practic lipsite de rezultat. A aprecia o depresie de acest fel ca pe o patimă păcătoasă este o abordare incorectă a problemei.

Depresiile mascate şi cele somatogene necesită, de asemenea, tratament medicamentos.

Depresia nevrotică

O parte însemnată a stărilor depresive sunt urmare a modului păcătos de viaţă, urmare a acţiunii distructive a păcatului asupra sufletului omenesc. Aceste cuvinte sunt valabile în primul rând pentru depresiile nevrotice, care, precum vom arăta mai jos, sunt înrudi te cu patimile păcătoase ale întristării şi trândăvirii.

În „Bazele concepţiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse”, adoptate la Sinodul Arhieresc Jubiliar (Moscova, 13-16 august 2000), se spune printre altele: „Biserica priveşte bolile psi hlce ca pe una dintre manifestările vătămărli generale de către păcat a naturii umane: Distingând în structura personalităţii nivelurile duhovnicesc, sufletesc şi trupesc de organizare, Sfinţii Părinţi făceau distincţie între bolile dezvoltate „de la natură” şi cele provocate de lucrarea demonică sau de patimile care l-au înrobit pe om”,

Depresia nevrotică este la baza sa duhovnicească o stare psihopatologică ce s-a dezvoltat în urma patimilor trândăvirii şi întristării, „care l-au înrobit pe om” – iar orice patimă este „aţâţată” şi mai mult de către draci, care află în sânul lor adăpost.

Stiinta cunoaste multe lucruri despre apariţia tulburărilor depresive, însă în mediul savant nu se acceptă să se vorbească despre păcat, deşi cauza multor forme de depresie este tocmai el, fapt despre care dau mărturie Sfinţii Părinţi şi întreaga experienţă ascetică a Ortodoxiei.

Cu mult înainte de observaţiile ştiinţifice psihiatrice privitoare la provenienţa depresiei nevrotice, Sfinţii Părinţi au descris foarte exact această boală sufletească, numind-o „patimi păcătoase ale trândăvirli şi întristării” – aşa încât în acest caz diagnostieului medical îi corespunde un „diagnostic” duhovnicesc.

Depresia este un semnal sui generis al sufletului, prin care acesta îşi arată starea nenorocită – însă nu plâns pentru păcate, ci chin al sufletului nepocăit, căruia demonii îi şoptesc: „Totul merge prost, n-ai de ce să mai tragi nădejde … ”

Nevroza depresivă începe cel mai adesea din pricina problemelor de viaţă. Dispoziţia omului se înrăutăteşte, nimic nu-i mai aduce bucurie, totul îl enervează; cade în posomorâre, în întristare, tot ce îl înconjoară apare într-o lumină întunecată. Foarte adesea stări de acest fel apar pentru că „nu mi-a ieşit în viaţă cum am vrut: nu mi s-au înfăptuit dorinţele, a avut loc un anumit conflict, cineva m-a jignit” ş.a.m.d.

Nu orice întristare e însă păcătoasă.

În zilele de amărăciune, în clipele de întristare omul devine „mort” faţă de multe mişcări păcătoase ale sufletului său. Iubirea de cinstiri, de bani, de plăcerile simţurilor trec pe planul al doilea în astfel de perioade ale vieţii. La bucurie, omul uită de sine; la necaz îşi întoarce gândurile, vrând-nevrând, spre sine însuşi, îşi conştientizează păcătoşenia tot mai profund.

Dacă aceasta nu se întâmplă, dacă întristarea este „de dragul întristării”, iar pocăinţei i se substituie „autocanibalismul” nevrotic, care în afară de distrugere nu oferă sufletului nimic, este evident că a avut loc o falsificare. O astfel de întristare mincinoasă este patimă păcătoasă.

Bineînţeles că minciuna, clevetirile josnice şi jignlrile nu aduc bucurie sufletului, dar dacă omul este cu desăvârşire zdrobit de ele şi rămâne vreme îndelungată într-o dispoziţie tristă sau, mai mult, într-o stare de deznădejde, de pierdere deplină a stăpânirii de sine, a nădejdii în mila lui Dumnezeu şi a credinţei în sfinţenia Purtării de grijă dumnezeieşti pentru om, aceasta nu mai este nicidecum o stare creştinească a sufletului, ci este deja păcat. În atare caz, şi cel viclean atât aşteaptă: ca omul să calce strâmb şi să se arunce în prăpastia trăirilor sufleteşti apăsătoare şi a deznădejdii.

Întristarea este întotdeauna părere de rău (pentru ceea ce s-a pierdut, pentru ceea ce nu s-a împlinit s.a.m.d.), iar trândăvirea este precedată mai mereu de lenevie, nelucrarc, iubire exagerată a confortului, iubire de sine.

Sfântul Ierarh Ignatie (Briancianinov) defineşte patimile păcătoase ale trândăvirii şi întristării în următorul mod:

ÎNTRISTAREA = amărăciunea, mâhnirea, curmarea nădejdii în Dumnezeu, îndoirea de făgăduinţele dumnezeieşti, nemulţumirea faţă de Dumnezeu pentru cele ce se întâmplă, puţinătatea de suflet, nerăbdarea, nemustrarea de sine, supărarea ţinută împotriva aproapelui, cârtirea, lepădarea de crucea propriului destin, încercarea de a te coborî de pe ea.

TRÂNDĂVIREA = lenevia la orice faptă bună şi mai ales la rugăciune, părăsirea pravilei bisericeşti şi a celei de chilie, nepăsarea, lipsa de evlavie, odihnirea peste măsură prin somn, prin zăcere şi prin răsfătul de tot felul, umblatul din loc în loc, grăirea în deşert, glumele deşarte, purtarea profanatoare, uitarea propriilor păcate, uitarea poruncilor lui Hristos, robirea de către gânduri, lipsa fricii de Dumnezeu, împietrirea, nesimţirea, deznădăjduirea.

După cum afirmă Sfinţii Părinţi, întristarea vine atunci când o patimă nu s-a văzut satisfăcută: de pildă, când omul nu a primit suma de bani pe care o voia, când simţămintele i-au fost respinse de aleasa inimii lui, când nu a fost avansat la serviciu de multă vreme ş.a.rn.d.

Patimile păcătoase sunt legate între ele şi se influenţează între ele. Astfel, trufia şi slava deşartă sunt „susţinute” de lăcomia pântecelui şi de curvie, iar toate acest.e patimi sunt în acelaşi timp legate de iubirea de bani. Rezultatele acestei “tovărăşii” sunt: mânia, întristarea, trândăvirea – vorbind metaforic, sindromul „corăbiilor înecate”.

Trândăvirea, întristarea îl pândesc pe cel ce n-a dobândit credinţă tare în Dumnezeu. Aceste patimi stăpânesc adeseori în sufletul celor care, lepădând Cerescul, s-au lipit cu tărie de pământesc. Altfel spus, la temelia sa adâncă depresia nevrotică este urmare a necredinţei în mântuitoarea Purtare de grijă a lui Dumnezeu. În atare caz, necazurile şi suferinţele sunt pentru om ceva respingător, absolut inutil. La drept vorbind, aceasta este urmarea logică a filosofiei hedonismului, a vieţii „după propriul plac”, spre care năzuiesc foarte mulţi oameni.

Preasfinţitul Varnava (Beliaev) remarcă pe această temă: „Există în ştiinţa despre mântuire o lucrare care îl duce pe om la Dumnezeu pe cea mai scurtă cale. Este vorba de întristarea pentru păcate, de întristarea după Dumnezeu… experienţa şi suflarea harului în inimă dau încredinţarea că rugăciunea cu lacrimi fierbinţi de pocăinţă în singurătate este singurul mijloc de mângâiere. Ce-i drept, la început se varsă lacrimi amare, corozive, dar mai apoi se simt uşurare, bucurie, luminare. Cu cât înaintează omul mai mult pe calea rnântuirii, cu atât i se sălăşluieste veselia mai mult în suflet; plângi, curg lacrimile şiroaie, iar în inimă e tot mai senin şi mai cald. Minunat lucru  Nepătrunsă lucrare a harului! ..

Există însă şi alt plâns, şi altă întristare. Împătimita modei plânge fiindcă nu are noua pălărie de primăvară şi că i s-au demodat ghetele, că „cutare” a început să o curteze pe „cutare”, iar „cutare” e mai frumoasă ori mai fericită decât ea; tânărul se întristează pentru puţinătatea banilor de buzunar pe care îi poate cheltui pentru plăceri; soţia plânge din orgoliu rănit pentru că soţul o înşală, iar soţul, la rândul său, pentru că are insuccese la serviciu; medicul, inginerul, avocatul – toţi sunt nemulţumiţi pentru că nu câştigă destul, oricât ar avea li se pare puţin; comerciantul cade în deznădejde pentru o pagubă suferită, şi aşa mai departe, şi aşa mai departe. Toţi plâng şi se întristează chiar când trăiesc în lux şi în bogăţie, dar lucruri stricăcioase sunt acestea pentru care ei se dau de ceasul morţii. Nu au ceva sau pierd ceva, şi se întristează. Uneori de pe urma acestei întristări se ofilesc, se îmbolnăvesc şi chiar mor. Această întristare este drăcească. Vrăjmaşul neamului omenesc este cel care o insuflă. Se chinuie, geme omenirea, încearcă să-şi facă viaţa lipsită de întristare, dar fără Dumnezeu nimic nu poate”.

În lucrarea sa fundamentală „Bazele artei sfinţeniei”, episcopul Varnava face o fină analiză duhovnicesc-psihologică a temei abordate. Iată câteva extrase din această lucrare.

” … Dintre toate cele opt căpetenii ale răutăţii, duhul trândăvirii e cel mai greu, zice Sfântul Ioan Scărarul. Într-adevăr, împotriva fiecărei patimi slujeşte drept doctorle virtutea potrivnică ei (de pildă, împotriva lăcomiei pântecelui – înfrânarea, împotriva iubirii de avuţii – neagonisirea, împotriva trufiei – smerenia ş.a.m.d.), dar împotriva trândăvirii nu există o astfel de virtute specială. Iată de ce la Sfinţii Părinţi ea e numită uneori „moarte atotpierzătoare”, întrucât cere puteri multe pentru a se tămădui şi atrage după sine toate păcatele şi mii de rele, mergând la mire ni până la lepădarea însăşi ideii de mântuire personală, iar la monahi până la dezbrăcarea mantiei şi întoarcerea în lume. În schimb, nici una dintre patimi nu îi aduce neooitorului atâtea cununi ca trânddoirea. Tocmai în lupta cu această patimă se cunoaşte cum slujeşte omul lui Dumnezeu – fără făţărnicie sau cu lenevie şi nepăsare, şi plata este pe măsură.

Când, unde şi cum năvăleşte asupra omului duhul trândăvirii?

Despre o anumita vreme a năvălirii se poate vorbi numai în cazul monahilor-sihastri.

Pe timpul vechilor Părinţi ai pustiei, vrăjmaşul îi ispitea de obicei în jurul amiezii, când soarele se afla la zenit şi din pricina căldurii pe care începea să o respire pustia, era firesc ca mintea şi trupul să slăbească. Mai ales după o noapte fără somn, petrecută la rugăciune. Iar până la întărirea cu hrană mai era mult, pentru că o gustau numai spre seară, după apusul soarelui. Atunci, dracul aducea asupra lor trândăvirea, teama că ostenelile lor sunt zadarnice, teama că se vor îmbolnăvi şi nu va fi cine să-i ajute la bătrâneţe, sila faţă de sălaşul lor, de multă vreme înmiresmat cu rugăciunea, care, pasămite, n-ar mai aduce nici un folos. Tocmai de acest demon îl îndeamnă Domnul pe nevoitor să nu se teamă, grăindu-i prin prorocul: Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua şi de dracul cel de amiazazi (Ps. 90, 5-6).

În ce-i priveşte pe mirenii păcătoşi, care trăiesc după voia lor şi cum îi taie capul, care dorm bine, se îmbuibă de

Intristarea

Ce este întristarea?

„Întristarea este piedică în calea a tot binele”, spune Sfântul Nil Sinaitul. „Când duhul rău al întristării pune stăpânire pe suflet” – citim descrierea lucrării acestei patimi la Cuviosul Serafim de Sarov, „atunci, umplându-l de amărăciune şi neplăcere, nu-l lasă să facă rugăciune cu osârdia cuvenită, îl împiedică să se îndeletnicească cu citirea Scripturilor cu luarea-aminte cuvenită, îl lipseşte de blândeţe şi de seninătate faţă de fraţi şi naşte scârba fată de orice împreună-vorbire: pentru că sufletul plin de intristare, făcându-se ca nebun şi ieşit din minţi, nu poate nici să primească liniştit sfat bun, nici să răspundă cu blândeţe la întrebările ce i se pun. El fuge de oameni ca de nişte pricinuitori ai tulburării sale, şi nu pricepe că pricina suferinţei e înlăuntrul său … ”

De unde vine întristarea? Întristarea este de obicei urmare a gândurilor mânioase ori a nereuşitei de a satisface o oarecare patimă. Ca atare, cel ce îşi va birui poftele şi patimile va izgoni pentru totdeauna din inima sa şi întristarea. Astfel, cel înfrânat nu se va întrista că a rămas fără prânz, cel feciorelnic – că nu i-a reuşit fapta murdară la care se gândise într-o clipă de întuneca re a minţii, cel nemânios – că n-a avut prilejul să se răzbune, iar cel smerit cugetă tor – că e lipsit de cinstiri din partea oamenilor. Cel neagonisitor nu se va amărî nici dacă va rămâne fără ultima leţcaie …

Cu oamenii pătimaşi se întâmplă însă că întristarea vine asupra lor fără vreo pricină văzută. Atunci, zice Cuviosul Ioan Cassian, „prin înrâurirea subţire a vrăjmaşului suntem supuşi unui asemenea necaz că nu putem să primim cu obisnuita plăcere nici măcar cercetarea (vizita) oamenilor la care ţinem şi a rudelor noastre, şi orice ne-ar spune aceştia într-o discuţie cuviincioasă ni se pare că vine la vreme nepotrivită şi că e de prisos … ”

Totuşi, aceasta dovedeşte numai că întristarea nu-şi are întotdeauna pricinile în surse exterioare. Nu. Înăuntrul nostru, în adâncul inimii, stau seminţele ascunse ale patimilor, care, îndată ce se revarsă asupra sufletului ploaia ispitelor, dau îndată mlădiţe şi roade. Ca atare, trebuie spus din nou că dacă am fi nepătimaşi nu doar pe dinafară, ci am avea adevărată linişte în suflet, nici un fel de uneltiri ale dracului întristării n-ar putea avea înrâurire asupra noastră. Pământul inimii, uscat de post, de privegheri şi de rugăciuni, n-ar putea să mai primească seminţele patirniior insufla te de către draci.

De aici reiese că nu trebuie să fugim de oameni cu scopul de a evita întristarea. Ce-i drept, nu poate să scape de tulburare omul care trăieşte în lume şi intră mereu în contact cu persoane care îi sunt cu desăvârşire străine ca duh, stăpânite nu doar de patimi, ci uneori chiar de dracii înşişi. Dar gândul că simpla schimbare a locului aduce uşurare este greşit. Schimbând mediul, omul schimbă doar pricinile care-i stârnesc patimile. Nu asta îi trebuie, ci răbdare şi încă ceva, de care se va vorbi mai jos. Dacă omul va avea răbdare şi, îndeobşte, curăţia inimii, va fi în stare să spună împreună cu prorocul David: cu cei ce urau pacea eram făcător de pace (Ps. 119, 6). Atunci se va împăca lesne nu doar cu oamenii, ci şi cu fiarele sălbatice, şi acelea îl vor cinsti, după cuvântul Scripturii: fiarele cele sălbatice vor avea pace cu tine (Iov 5, 23).

Ucigaşii întristării

S-a zis deja că întristarea se hrăneşte pe socoteala existenţei patimilor în om. Îndepărtează din tine împătimirea de lucruri, de poftă, de lăcomia pântecelui, şi nici o întristare nu va mai vreodată în tine. Pot fi arătate însă şi mijloace pozitive, care taie din rădăcină această patimă, în special rugăciunea, milostenia şi neagonisirea.

Omul suferă, se chinuie din pricina întristării, sufletul lui tânjeşte. Şi iată că se duce la doctor. Acesta îi prescrie preparate care îl calmează şi îi îmbunătăţesc dispoziţia sufletească, uşurându-i în mod artificial suferinţele dar tratamentul, după cum remarcă pe bună dreptate medicul ortodox V. K. Neviarovici, în multe cazuri nu vindecă deloc sufletul bolnav şi prin el omul este doar îndepărtat de suferinţe, care au mai întotdeauna un sens terapeutic din punct de vedere duhovnicesc. Subliniem că aici este vorba despre depresia nevrotică. În depresia endogenă tactica este alta.

Forma nevrotică a tulburărilor depresive este legată în modul ce mai direct de starea morală a omului. Desigur, eu, ca medic, uşurez suferinţele pacienţilor prin medicamente, discuţii şi prin simpla compasiune omenească – dar satisfacţia la consult vine numai atunci când convorbirea se poartă despre suflet, despre credinţă, despre pocăinţă. Cu acordul pacientului şi la dorinţa lui, încercăm să dăm simptomelor bolii o apreciere de pe poziţii duhovniceşti.

Singura cale corectă spre vindecarea de nervozitate, de trândăvire, de întristare şi spre dobândire a păcii sufleteşti trece prin adevărata credinţă ortodoxă, prin pocăinţă şi prin îndreptarea vieţii după poruncile lui Dumnezeu. Pentru om, principalul este să înţeleagă sursele păcătoase ale stării sale psihice, să conştientizeze profund neputinţa sa, să urască păcatele demonice ale trufiei, slavei deşarte, rnâniei, trândăvirii, minciunii, curviei şi să dorească să se schimbe, să se întoarcă spre Domnul cu nefăţarnică pocăinţă.

Adevărata cauză a tulburărilor depresive constă de regulă în păcatele săvârşite de către om. Sfinţii Părinţi considerau că la baza tuturor suferinţelor sufleteşti stă trufia. Ca atare, pentru a scăpa de depresia nevrotică, omul trebuie să se străduie pentru dobândirea smereniei. Nivelul ridicat de pretenţii care nu se înfăptuiesc în viaţă, conflictul între dorinţă şi realitate lasă totdeauna în suflet simţământul frustrării, întristării, arnărăciunii, supărării.

Absolut indispensabil pentru fiecare creştin este mersul la slujbe, mai ales în zilele de duminică şi de praznic, precum şi participarea la Tainele Bisericii .. În rugăciunea pe care preotul o citeşte înainte de spovedanie există cuvintele acestea: De vreme ce ai venit la doctor, să nu te întorci nevindecat. De Sfintele Taine trebuie să ne apropiem cu frângere de inimă, cu credinţă adâncă şi cu nădejde în mila lui Dumnezeu.

Trebuie neapărat ca omul să citească Sfânta Scriptură, mai ales Evanghelia, şi să împlinească poruncile lui Hristos, ce sunt cuprinse acolo. Un ajutor de nepretuit îl oferă literatura patristică. O mare bucurie aduc creştinului faptele bune, grija pentru aproapele.

Să păstrăm în inimile noastre minunatele şi marile cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel: Pururea bucuraţi-va. Neîncetat rugaţi-va. Întru toate mulţumiţi, caci aceasta este voia lui Dumnezeu întru Hristos Iisus pentru voi (l Tes. 5, 16).

La sfârşitul capitolului despre depresia nevrotică este potrivit să vorbim despre greul păcat al sinuciderii, pentru că tocmai trândăvirea şi deznădejdea sunt premergătorii acestui păcat cumplit.

Care sunt cauzele sinuciderilor?

Punctul de vedere al medicilor este următorul: majoritatea covârşitoare a sinucigaşilor sunt sănătoşi din punct de vedere psihic. Sinuciderea este o criză a personalităţii. Factorii sociali nu au aici nici o însemnătate hotărâtoare: este vorba de o problemă spirituală.

Arhiepiscopul Ioan Şahovskoi scrie:

„Sărmani pătimitori, sinucigaşilor!… Voi n-aţi primit răscumpărarea prin scurtele suferinţe curăţitoa re de pe pământ, suferinţe dulci pentru cel care le îmbrăţişează – o, mult mai dulci decât plăcerile nălucite de dorul cărora aţi murit. Da, stătea în puterea voastră ceea ce v-a şoptit puterea răului, care atunci n-avea nici o stăpânire asupra-vă, dar tot în puterea voastră stătea şi să nu faceţi asta. În puterea voastră stătea să ştiţi că Dumnezeu există, că El nu-i doar expresia cea mai înaltă a Dreptăţii mai presus de înţelegerea noastră, ci chiar mult mai mult decât toate aceste firave concepţii omeneşti. În puterea voastră stătea să înţelegeţi că Dumnezeu nu poate să dea Cruce şi să nu dea puteri, că în pu terea voastră stătea să vă întoarceţi spre Dumnezeu, să vă mântuiti prin chemarea (nemincinoasâ) a Numelui Său.,,”

Înainte de sinucidere, sinucigaşii nu ştiu deloc că în preajma lor stă duhul rău, nespus de scârbavnic, care-i sileşte să îşi ucidă trupul, să sfarme preţiosul „vas de lut”, care păzeşte sufletul până la soroacele hotărnicite de Dumnezeu. Şi sfătuieşte acest duh, şi îndeamnă, şi stăruie, şi sileşte, şi înspăimântează cu toate spaimele, doardoar va apăsa omul pe trăgaci sau va sări pe fereastră, fugind de viaţă, de chinul său cel nesuferit. .. Omul nici nu gândeşte că „chinul nesuferit” nu este de la viaţă, ci de la cel de unde vin şi toate gândurile care „dau temei” uciderii de sine. Omul crede că el le cugetă pe toate, şi ajunge la concluzia sinucigaşă – dar nu cugetă el deloc, ci prin gândurile lui vorbeşte cel pe care Domnul l-a numit ucigaş de oameni dintru început …

Omul nu face altceva decât să-şi dea în mod inconştient acordul la propunerea diavolului, să ia asupra sa, fără să vadă asta, păcatul diavolului, să se unească cu păcatul şi cu diavolul. .. Un singur cuvânt de rugăciune cu pocăinţă, un singur semn al mântuitoarei Cruci, făcut măcar în gând, şi o singură privire cu credinţă către ea – şi păienjenişul răului este rupt, omul este mântuit prin puterea lui Dumnezeu de pieirea sa … Doar o scânteie mică de credinţă vie şi de credincioşie nu gândeşte că „chinul nesuferit” nu este de la viaţă, ci de la cel de unde vin şi toate gândurile care „dau temei” uciderii de sine. Omul crede că el le cugetă pe toate, şi ajunge la concluzia sinucigaşă – dar nu cugetă el deloc, ci prin gândurile lui vorbeşte cel pe care Domnul l-a numit ucigaş de oameni dintru început …

Omul nu face altceva decât să-şi dea în mod inconştient acordul la propunerea diavolului, să ia asupra sa, fără să vadă asta, păcatul diavolului, să se unească cu păcatul şi cu diavolul. .. Un singur cuvânt de rugăciune cu pocăinţă, un singur semn al mântuitoarei Cruci, făcut măcar în gând, şi o singură privire cu credinţă către ea – şi păienjenişul răului este rupt, omul este mântuit prin puterea lui Dumnezeu de pieirea sa … Doar o scânteie mică de credinţă vie şi de credincioşie faţă de Dumnezeu – şi omul e izbăvit! Dar nu toţi oamenii care s-au izbăvit de uciderea de sine sau de un alt păcat pricep că în preajma lor stătea (sau poate că stă încă ori se apropie de el câteodată) scârbosul duh rău, fiinţă pe care o descoperă doar sensibilitatea duhovnicească şi luarea-aminte duhovnicească ascuţită! Nici pe departe nu-şi dau seama toţi oamenii (fie ei şi creştini) de lucrările şi manifestările duhurilor rele, despre care cu atâta putere şi limpezime uimitoare vorbeşte cuvântul lui Dumnezeu. 90% dintre sinucigaşi fac ultimul lor pas sub înrâurirea nemijlocită a duhurilor ucigaşe de oameni dintru început (In. 8, 44). Şi propriu-zis, mai fiecare sinucidere este ucidere a omului de către demon – cu mâinile omului însuşi.

Read Full Post »

Depresia ca patimă şi ca boala partea I

Depresia ca patimă şi ca boala

 

Prin multe necazuri se cuvine noua sa intram în Împărăţia lui Dumnezeu (Fapte 14, 22)

 

Scopul fundamental al acestei broşuri este acela de a arăta că o parte însemnată a stărilor depresive sunt urmare a unui mod păcătos de viaţă, urmare a acţiunii distructive a păcatului asupra sufletului omenesc. Cuvintele acestea sunt valabile în primul rând pentru depresiile nevrotice, care, după cum se va arăta mai jos, sunt înrudite cu patimile păcătoase ale trândăviei şi întristării.

 

Există şi un tip de depresie ce se dezvoltă „de la natură” şi nu este legat direct de cauze duhovniceşti. Este o stare de boală care cere interventie medicală calificată.

 

Depresie – informaţii generale

 

Depresia (de la cuvântul latinesc depressio – „constricţie, apăsare”) este dispoziţia sufletească abătută, însoţită de moleşeală, astenie, de o apreciere descurajat-pesimistă a evenimentelor.

 

Această suferinţă e cunoscută lumii din timpuri imemoriale, de când s-a petrecut căderea în păcat a celui dintâi om.

Depresia este cel mai răspândit simptom al bolilor sufleteşti. Până la 7-8 procente din populaţia planetei suferă de tulburări depresive. În particular, în anul 1983 s-a calculat că în lume sunt peste 100 milioane de bolnavi de depresie. Actualmente numărul acesta a crescut simţitor. De pildă, din totalul bolilor psihice ale vârstei a treia între 40 şi 60 de procente sunt reprezentate de către depresie.

 

Circa 75 de procente dintre oamenii care suferă de depresie au luat măcar o dată în calcul ideea sinuciderii, iar 10-15 procente dintre aceştia au şi comis-o. Ca atare, este greu de supraapreciat întreaga importanţă şi complexitate a temei abordate.

 

Depresia „a întinerit”. Victime ale ei devin nu numai oamenii de vârsta a treia şi “balzaciană”, ci şi tineretul, chiar copiii. Între psihiatri se vorbeşte din ce în ce mai des despre depresia infantilă, despre particularităţile provenientei şi ale tabloului său clinic.

 

Diagnosticul de „depresie” este pus atât de des încât a devenit ceva obişnuit.

M-am ocupat vreme destul de îndelungată cu recuperarea persoanelor care au suferit de pe urma acţiunii psihodistructive a sectelor totalitare şi activităţilor ocultiste. Între cele mai frecvente complicaţii psihice ale acesteia sunt depresia, fobiile de tot felul, anxietatea.

Tulburările depresive sunt un „însoţitor” al celor împătimiţi de băutură, de droguri.

 

Certurile, divorţurile, conflictele, bolile ş.a.m.d. constituie zilnica „sarcină” depresivă cu care, ca medic-psihoterapeut, am a mă întâlni practic ele mai multe ori pe zi. Mulţi oameni au mereu la ei tablete sedative pentru cazuri ele stress, prăbuşire nervoasă.

 

Descurajarea, lipsa bucuriei de a trăi, posomorârea, melancolia sunt, din păcate, atât de proprii contemporanilor noştri.  În ziua de astăzi mulţi consideră că depresia este o boală a civilizaţiei cu cerinţele ei mai presus de puterile omului şi cu suprasarcinile ei emoţiona le. Fără îndoială că în mare parte acest punct de vedere este îndreptăţit. Există chiar o specie de tulburare depresivă numit depresie de epuizare.

 

În literatura de specialitate se vorbeşte tot mai des despre depresia existenţială sau noogenă, adică acea specie de tulburare depresivă care este legată de pierderea sau absenţa sensului vieţii.

 

Să vorbim puţin despre particularităţile clinice ale depresiei. Depresia este un sindrom (ansamblu de manifestări morbide) care se întâlneşte în multe maladii psihice şi în unele maladii somatice (trupeşti). în ultimul caz depresia apare deseori ca reacţie psihologică a personalităţii în faţa ameninţării la adresa sănătăţii sau vieţii. De exemplu, s-a stabilit că, chiar la 6-12 luni după declanşarea infarctului, la 90% dintre pacienţi se pune în evidenţă depresia. Cauzele persistentei acesteia sunt, după cum a demonstrat practica, legate de pierderea sensului vieţii, de crahul speranţelor.

 

Se face distincţie între episodul depresiv, reacţia depresivă, starea depresivă şi boala depresivă prelungită.

 

Psihiatrii au descris cândva aşa-numita „triadă depresivă”:

– dispoziţia tristă;

– gândirea încetinită;

– inhibiţia motorie.

 

Printre alte manifestări ale deprimării se numără tulburările de somn, scăderea capacităţii de concentrare şi de atenţie, scăderea apetitului, pierderea reacţiilor emoţionale de mai înainte, scăderea interesului faţă de evenimentele vieţii de zi cu zi, nehotărârea chinuitoare, sentimentul de handicap, ideile sau acţiunile suicidale (de sinucidere).

 

Dacă ar fi să sistematizăm tulburările depresive, o atare sistematizare poate arăta astfel:

 

Depresii nevrotice: apar „pe teren nervos”, ca rezultat al şocurilor nervoase, conflictelor (externe şi interne, sufleteşti) la omul potenţial sănătos din punct de vedere psihic. Majoritatea cercetătorilor subliniază rolul particularitătilor de personalitate în formarea depresiei nevrotice.

 

Depresii somatogene, tulburări psihice ca rezultat al bolilor somatice.

 

Depresii endogene, dezvoltarea lor este condiţionată de factori constituţionali. Depresiile de acest tip se întâlnesc în clinica schizofreniei, psihozei maniaco-depresive, în psihozele de involuţie (senilitate).

 

Schizofrenia este o boală care se manifestă prin modificări caracteristice ale personalităţii. în tabloul clinic al schizofreniei se pot distinge: 1) tulburări de gândire: incoerenţă, „devieri” logice, delir ş.a.: 2) tulburări emotionale: 3) percepţii false (halucinaţii s.a.), precum şi o serie de alte tulburări. Schizofrenia constituie mai degrabă nu o singură boală, ci o grupă de psihoze reunite sub o singură denumire, care pot varia ca intensitate şi durată a manifestărilor patologice precum şi ca evoluţie. Bolnavii de schizofrenie au nevoie de observaţie şi tratament psihiatrie.

Psihoza maniaco-depresivă este o boală psihică ale cărei semne clinice fundamentale sunt fazele maniacale, depresive sau mixte, care pot alterna în diverse succesiuni. Uneori, în clinica psihozei maniaco-depresive predomină o anumită fază. Particularitatea caracteristică a acestei boli este prezenţa intervalelor „luminoase” (când cel afectat este practic sănătos). În perioadele de acutizare este neapărată nevoie de tratament, iar pentru perioada dintre crize se indică măsuri profilactice.

 

Ele nu sunt legalte de factori situaţionali şi de împrejurări ale vieţii, ci se dezvoltă „de la natură”. În depresia endogenă se observă în mod particular: dezorganizarea grosieră a personalităţii cu desprindere de lumea reală; risc ereditar; caracter ciclic: acutizări sezoniere (primăvara, toamna bolnavul se simte mai rău), deteriorare mai marcată a stării psihice la orele dimineţii; tendinţă spre evoluţie trenantă.

 

Depresii mascate: se manifestă prin diferite suferinţe fizice (dureri de inimă sau de stomac, de cap ş.a.m.d.). În acest caz nu depresia însoţeşte suferinţa fizică, ci suferinţa fizică este manifestare a depresiei.

 

Dacă e să vorbim despre tratamentul depresiei, devine evident faptul că depresia nevrotică este o problemă a personalităţii şi acest tip de depresie se tratează prin mijloace predominant duhovniceşti şi psihologice. Pentru ortodox, este vorba de lupta cu patimile, de mergerea spre Hristos pe calea răbdării, smereniei, nerăutăţii, dragostei.

 

Pe lângă acestea sunt, bineînţeles, importante odihna cu măsură, activitatea fizică, comunicarea chibzuită şi folositoare pentru suflet.

 

Depresia endogenă nu poate fi, de regulă, vindecată fără prescrierea medicamentelor necesare de către medicul-psihiatru . Într-o serie de cazuri se cere internare şi terapie intensivă în condiţii de spital. În ce priveşte acest tip de depresie, tentativele de limitare la poveţe şi îndemnuri sunt practic lipsite de rezultat. A aprecia o depresie de acest fel ca pe o patimă păcătoasă este o abordare incorectă a problemei.

 

Depresiile mascate şi cele somatogene necesită, de asemenea, tratament medicamentos.

 

Depresia nevrotică

 

O parte însemnată a stărilor depresive sunt urmare a modului păcătos de viaţă, urmare a acţiunii distructive a păcatului asupra sufletului omenesc. Aceste cuvinte sunt valabile în primul rând pentru depresiile nevrotice, care, precum vom arăta mai jos, sunt înrudi te cu patimile păcătoase ale întristării şi trândăvirii.

 

În „Bazele concepţiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse”, adoptate la Sinodul Arhieresc Jubiliar (Moscova, 13-16 august 2000), se spune printre altele: „Biserica priveşte bolile psi hlce ca pe una dintre manifestările vătămărli generale de către păcat a naturii umane: Distingând în structura personalităţii nivelurile duhovnicesc, sufletesc şi trupesc de organizare, Sfinţii Părinţi făceau distincţie între bolile dezvoltate „de la natură” şi cele provocate de lucrarea demonică sau de patimile care l-au înrobit pe om”,

 

Depresia nevrotică este la baza sa duhovnicească o stare psihopatologică ce s-a dezvoltat în urma patimilor trândăvirii şi întristării, „care l-au înrobit pe om” – iar orice patimă este „aţâţată” şi mai mult de către draci, care află în sânul lor adăpost.

 

Stiinta cunoaste multe lucruri despre apariţia tulburărilor depresive, însă în mediul savant nu se acceptă să se vorbească despre păcat, deşi cauza multor forme de depresie este tocmai el, fapt despre care dau mărturie Sfinţii Părinţi şi întreaga experienţă ascetică a Ortodoxiei.

 

Cu mult înainte de observaţiile ştiinţifice psihiatrice privitoare la provenienţa depresiei nevrotice, Sfinţii Părinţi au descris foarte exact această boală sufletească, numind-o „patimi păcătoase ale trândăvirli şi întristării” – aşa încât în acest caz diagnostieului medical îi corespunde un „diagnostic” duhovnicesc.

 

Depresia este un semnal sui generis al sufletului, prin care acesta îşi arată starea nenorocită – însă nu plâns pentru păcate, ci chin al sufletului nepocăit, căruia demonii îi şoptesc: „Totul merge prost, n-ai de ce să mai tragi nădejde … ”

 

Nevroza depresivă începe cel mai adesea din pricina problemelor de viaţă. Dispoziţia omului se înrăutăteşte, nimic nu-i mai aduce bucurie, totul îl enervează; cade în posomorâre, în întristare, tot ce îl înconjoară apare într-o lumină întunecată. Foarte adesea stări de acest fel apar pentru că „nu mi-a ieşit în viaţă cum am vrut: nu mi s-au înfăptuit dorinţele, a avut loc un anumit conflict, cineva m-a jignit” ş.a.m.d.

 

Nu orice întristare e însă păcătoasă.

În zilele de amărăciune, în clipele de întristare omul devine „mort” faţă de multe mişcări păcătoase ale sufletului său. Iubirea de cinstiri, de bani, de plăcerile simţurilor trec pe planul al doilea în astfel de perioade ale vieţii. La bucurie, omul uită de sine; la necaz îşi întoarce gândurile, vrând-nevrând, spre sine însuşi, îşi conştientizează păcătoşenia tot mai profund.

 

Dacă aceasta nu se întâmplă, dacă întristarea este „de dragul întristării”, iar pocăinţei i se substituie „autocanibalismul” nevrotic, care în afară de distrugere nu oferă sufletului nimic, este evident că a avut loc o falsificare. O astfel de întristare mincinoasă este patimă păcătoasă.

 

Bineînţeles că minciuna, clevetirile josnice şi jignlrile nu aduc bucurie sufletului, dar dacă omul este cu desăvârşire zdrobit de ele şi rămâne vreme îndelungată într-o dispoziţie tristă sau, mai mult, într-o stare de deznădejde, de pierdere deplină a stăpânirii de sine, a nădejdii în mila lui Dumnezeu şi a credinţei în sfinţenia Purtării de grijă dumnezeieşti pentru om, aceasta nu mai este nicidecum o stare creştinească a sufletului, ci este deja păcat. În atare caz, şi cel viclean atât aşteaptă: ca omul să calce strâmb şi să se arunce în prăpastia trăirilor sufleteşti apăsătoare şi a deznădejdii.

 

Întristarea este întotdeauna părere de rău (pentru ceea ce s-a pierdut, pentru ceea ce nu s-a împlinit s.a.m.d.), iar trândăvirea este precedată mai mereu de lenevie, nelucrarc, iubire exagerată a confortului, iubire de sine.

 

Sfântul Ierarh Ignatie (Briancianinov) defineşte patimile păcătoase ale trândăvirii şi întristării în următorul mod:

 

ÎNTRISTAREA = amărăciunea, mâhnirea, curmarea nădejdii în Dumnezeu, îndoirea de făgăduinţele dumnezeieşti, nemulţumirea faţă de Dumnezeu pentru cele ce se întâmplă, puţinătatea de suflet, nerăbdarea, nemustrarea de sine, supărarea ţinută împotriva aproapelui, cârtirea, lepădarea de crucea propriului destin, încercarea de a te coborî de pe ea.

 

TRÂNDĂVIREA = lenevia la orice faptă bună şi mai ales la rugăciune, părăsirea pravilei bisericeşti şi a celei de chilie, nepăsarea, lipsa de evlavie, odihnirea peste măsură prin somn, prin zăcere şi prin răsfătul de tot felul, umblatul din loc în loc, grăirea în deşert, glumele deşarte, purtarea profanatoare, uitarea propriilor păcate, uitarea poruncilor lui Hristos, robirea de către gânduri, lipsa fricii de Dumnezeu, împietrirea, nesimţirea, deznădăjduirea.

 

După cum afirmă Sfinţii Părinţi, întristarea vine atunci când o patimă nu s-a văzut satisfăcută: de pildă, când omul nu a primit suma de bani pe care o voia, când simţămintele i-au fost respinse de aleasa inimii lui, când nu a fost avansat la serviciu de multă vreme ş.a.rn.d.

 

Patimile păcătoase sunt legate între ele şi se influenţează între ele. Astfel, trufia şi slava deşartă sunt „susţinute” de lăcomia pântecelui şi de curvie, iar toate acest.e patimi sunt în acelaşi timp legate de iubirea de bani. Rezultatele acestei “tovărăşii” sunt: mânia, întristarea, trândăvirea – vorbind metaforic, sindromul „corăbiilor înecate”.

 

Trândăvirea, întristarea îl pândesc pe cel ce n-a dobândit credinţă tare în Dumnezeu. Aceste patimi stăpânesc adeseori în sufletul celor care, lepădând Cerescul, s-au lipit cu tărie de pământesc. Altfel spus, la temelia sa adâncă depresia nevrotică este urmare a necredinţei în mântuitoarea Purtare de grijă a lui Dumnezeu. În atare caz, necazurile şi suferinţele sunt pentru om ceva respingător, absolut inutil. La drept vorbind, aceasta este urmarea logică a filosofiei hedonismului, a vieţii „după propriul plac”, spre care năzuiesc foarte mulţi oameni.

 

Preasfinţitul Varnava (Beliaev) remarcă pe această temă: „Există în ştiinţa despre mântuire o lucrare care îl duce pe om la Dumnezeu pe cea mai scurtă cale. Este vorba de întristarea pentru păcate, de întristarea după Dumnezeu… experienţa şi suflarea harului în inimă dau încredinţarea că rugăciunea cu lacrimi fierbinţi de pocăinţă în singurătate este singurul mijloc de mângâiere. Ce-i drept, la început se varsă lacrimi amare, corozive, dar mai apoi se simt uşurare, bucurie, luminare. Cu cât înaintează omul mai mult pe calea rnântuirii, cu atât i se sălăşluieste veselia mai mult în suflet; plângi, curg lacrimile şiroaie, iar în inimă e tot mai senin şi mai cald. Minunat lucru  Nepătrunsă lucrare a harului! ..

 

Există însă şi alt plâns, şi altă întristare. Împătimita modei plânge fiindcă nu are noua pălărie de primăvară şi că i s-au demodat ghetele, că „cutare” a început să o curteze pe „cutare”, iar „cutare” e mai frumoasă ori mai fericită decât ea; tânărul se întristează pentru puţinătatea banilor de buzunar pe care îi poate cheltui pentru plăceri; soţia plânge din orgoliu rănit pentru că soţul o înşală, iar soţul, la rândul său, pentru că are insuccese la serviciu; medicul, inginerul, avocatul – toţi sunt nemulţumiţi pentru că nu câştigă destul, oricât ar avea li se pare puţin; comerciantul cade în deznădejde pentru o pagubă suferită, şi aşa mai departe, şi aşa mai departe. Toţi plâng şi se întristează chiar când trăiesc în lux şi în bogăţie, dar lucruri stricăcioase sunt acestea pentru care ei se dau de ceasul morţii. Nu au ceva sau pierd ceva, şi se întristează. Uneori de pe urma acestei întristări se ofilesc, se îmbolnăvesc şi chiar mor. Această întristare este drăcească. Vrăjmaşul neamului omenesc este cel care o insuflă. Se chinuie, geme omenirea, încearcă să-şi facă viaţa lipsită de întristare, dar fără Dumnezeu nimic nu poate”.

 

În lucrarea sa fundamentală „Bazele artei sfinţeniei”, episcopul Varnava face o fină analiză duhovnicesc-psihologică a temei abordate. Iată câteva extrase din această lucrare.

 

” … Dintre toate cele opt căpetenii ale răutăţii, duhul trândăvirii e cel mai greu, zice Sfântul Ioan Scărarul. Într-adevăr, împotriva fiecărei patimi slujeşte drept doctorle virtutea potrivnică ei (de pildă, împotriva lăcomiei pântecelui – înfrânarea, împotriva iubirii de avuţii – neagonisirea, împotriva trufiei – smerenia ş.a.m.d.), dar împotriva trândăvirii nu există o astfel de virtute specială. Iată de ce la Sfinţii Părinţi ea e numită uneori „moarte atotpierzătoare”, întrucât cere puteri multe pentru a se tămădui şi atrage după sine toate păcatele şi mii de rele, mergând la mire ni până la lepădarea însăşi ideii de mântuire personală, iar la monahi până la dezbrăcarea mantiei şi întoarcerea în lume. În schimb, nici una dintre patimi nu îi aduce neooitorului atâtea cununi ca trânddoirea. Tocmai în lupta cu această patimă se cunoaşte cum slujeşte omul lui Dumnezeu – fără făţărnicie sau cu lenevie şi nepăsare, şi plata este pe măsură.

Când, unde şi cum năvăleşte asupra omului duhul trândăvirii?

Despre o anumita vreme a năvălirii se poate vorbi numai în cazul monahilor-sihastri.

Pe timpul vechilor Părinţi ai pustiei, vrăjmaşul îi ispitea de obicei în jurul amiezii, când soarele se afla la zenit şi din pricina căldurii pe care începea să o respire pustia, era firesc ca mintea şi trupul să slăbească. Mai ales după o noapte fără somn, petrecută la rugăciune. Iar până la întărirea cu hrană mai era mult, pentru că o gustau numai spre seară, după apusul soarelui. Atunci, dracul aducea asupra lor trândăvirea, teama că ostenelile lor sunt zadarnice, teama că se vor îmbolnăvi şi nu va fi cine să-i ajute la bătrâneţe, sila faţă de sălaşul lor, de multă vreme înmiresmat cu rugăciunea, care, pasămite, n-ar mai aduce nici un folos. Tocmai de acest demon îl îndeamnă Domnul pe nevoitor să nu se teamă, grăindu-i prin prorocul: Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua şi de dracul cel de amiazazi (Ps. 90, 5-6).

 

În ce-i priveşte pe mirenii păcătoşi, care trăiesc după voia lor şi cum îi taie capul, care dorm bine, se îmbuibă de

 

 

Intristarea

Ce este întristarea?

 

„Întristarea este piedică în calea a tot binele”, spune Sfântul Nil Sinaitul. „Când duhul rău al întristării pune stăpânire pe suflet” – citim descrierea lucrării acestei patimi la Cuviosul Serafim de Sarov, „atunci, umplându-l de amărăciune şi neplăcere, nu-l lasă să facă rugăciune cu osârdia cuvenită, îl împiedică să se îndeletnicească cu citirea Scripturilor cu luarea-aminte cuvenită, îl lipseşte de blândeţe şi de seninătate faţă de fraţi şi naşte scârba fată de orice împreună-vorbire: pentru că sufletul plin de intristare, făcându-se ca nebun şi ieşit din minţi, nu poate nici să primească liniştit sfat bun, nici să răspundă cu blândeţe la întrebările ce i se pun. El fuge de oameni ca de nişte pricinuitori ai tulburării sale, şi nu pricepe că pricina suferinţei e înlăuntrul său … ”

 

De unde vine întristarea? Întristarea este de obicei urmare a gândurilor mânioase ori a nereuşitei de a satisface o oarecare patimă. Ca atare, cel ce îşi va birui poftele şi patimile va izgoni pentru totdeauna din inima sa şi întristarea. Astfel, cel înfrânat nu se va întrista că a rămas fără prânz, cel feciorelnic – că nu i-a reuşit fapta murdară la care se gândise într-o clipă de întuneca re a minţii, cel nemânios – că n-a avut prilejul să se răzbune, iar cel smerit cugetă tor – că e lipsit de cinstiri din partea oamenilor. Cel neagonisitor nu se va amărî nici dacă va rămâne fără ultima leţcaie …

 

Cu oamenii pătimaşi se întâmplă însă că întristarea vine asupra lor fără vreo pricină văzută. Atunci, zice Cuviosul Ioan Cassian, „prin înrâurirea subţire a vrăjmaşului suntem supuşi unui asemenea necaz că nu putem să primim cu obisnuita plăcere nici măcar cercetarea (vizita) oamenilor la care ţinem şi a rudelor noastre, şi orice ne-ar spune aceştia într-o discuţie cuviincioasă ni se pare că vine la vreme nepotrivită şi că e de prisos … ”

 

Totuşi, aceasta dovedeşte numai că întristarea nu-şi are întotdeauna pricinile în surse exterioare. Nu. Înăuntrul nostru, în adâncul inimii, stau seminţele ascunse ale patimilor, care, îndată ce se revarsă asupra sufletului ploaia ispitelor, dau îndată mlădiţe şi roade. Ca atare, trebuie spus din nou că dacă am fi nepătimaşi nu doar pe dinafară, ci am avea adevărată linişte în suflet, nici un fel de uneltiri ale dracului întristării n-ar putea avea înrâurire asupra noastră. Pământul inimii, uscat de post, de privegheri şi de rugăciuni, n-ar putea să mai primească seminţele patirniior insufla te de către draci.

 

De aici reiese că nu trebuie să fugim de oameni cu scopul de a evita întristarea. Ce-i drept, nu poate să scape de tulburare omul care trăieşte în lume şi intră mereu în contact cu persoane care îi sunt cu desăvârşire străine ca duh, stăpânite nu doar de patimi, ci uneori chiar de dracii înşişi. Dar gândul că simpla schimbare a locului aduce uşurare este greşit. Schimbând mediul, omul schimbă doar pricinile care-i stârnesc patimile. Nu asta îi trebuie, ci răbdare şi încă ceva, de care se va vorbi mai jos. Dacă omul va avea răbdare şi, îndeobşte, curăţia inimii, va fi în stare să spună împreună cu prorocul David: cu cei ce urau pacea eram făcător de pace (Ps. 119, 6). Atunci se va împăca lesne nu doar cu oamenii, ci şi cu fiarele sălbatice, şi acelea îl vor cinsti, după cuvântul Scripturii: fiarele cele sălbatice vor avea pace cu tine (Iov 5, 23).

 

Ucigaşii întristării

 

S-a zis deja că întristarea se hrăneşte pe socoteala existenţei patimilor în om. Îndepărtează din tine împătimirea de lucruri, de poftă, de lăcomia pântecelui, şi nici o întristare nu va mai vreodată în tine. Pot fi arătate însă şi mijloace pozitive, care taie din rădăcină această patimă, în special rugăciunea, milostenia şi neagonisirea.

 

Omul suferă, se chinuie din pricina întristării, sufletul lui tânjeşte. Şi iată că se duce la doctor. Acesta îi prescrie preparate care îl calmează şi îi îmbunătăţesc dispoziţia sufletească, uşurându-i în mod artificial suferinţele dar tratamentul, după cum remarcă pe bună dreptate medicul ortodox V. K. Neviarovici, în multe cazuri nu vindecă deloc sufletul bolnav şi prin el omul este doar îndepărtat de suferinţe, care au mai întotdeauna un sens terapeutic din punct de vedere duhovnicesc. Subliniem că aici este vorba despre depresia nevrotică. În depresia endogenă tactica este alta.

 

Forma nevrotică a tulburărilor depresive este legată în modul ce mai direct de starea morală a omului. Desigur, eu, ca medic, uşurez suferinţele pacienţilor prin medicamente, discuţii şi prin simpla compasiune omenească – dar satisfacţia la consult vine numai atunci când convorbirea se poartă despre suflet, despre credinţă, despre pocăinţă. Cu acordul pacientului şi la dorinţa lui, încercăm să dăm simptomelor bolii o apreciere de pe poziţii duhovniceşti.

 

Singura cale corectă spre vindecarea de nervozitate, de trândăvire, de întristare şi spre dobândire a păcii sufleteşti trece prin adevărata credinţă ortodoxă, prin pocăinţă şi prin îndreptarea vieţii după poruncile lui Dumnezeu. Pentru om, principalul este să înţeleagă sursele păcătoase ale stării sale psihice, să conştientizeze profund neputinţa sa, să urască păcatele demonice ale trufiei, slavei deşarte, rnâniei, trândăvirii, minciunii, curviei şi să dorească să se schimbe, să se întoarcă spre Domnul cu nefăţarnică pocăinţă.

 

Adevărata cauză a tulburărilor depresive constă de regulă în păcatele săvârşite de către om. Sfinţii Părinţi considerau că la baza tuturor suferinţelor sufleteşti stă trufia. Ca atare, pentru a scăpa de depresia nevrotică, omul trebuie să se străduie pentru dobândirea smereniei. Nivelul ridicat de pretenţii care nu se înfăptuiesc în viaţă, conflictul între dorinţă şi realitate lasă totdeauna în suflet simţământul frustrării, întristării, arnărăciunii, supărării.

 

Absolut indispensabil pentru fiecare creştin este mersul la slujbe, mai ales în zilele de duminică şi de praznic, precum şi participarea la Tainele Bisericii .. În rugăciunea pe care preotul o citeşte înainte de spovedanie există cuvintele acestea: De vreme ce ai venit la doctor, să nu te întorci nevindecat. De Sfintele Taine trebuie să ne apropiem cu frângere de inimă, cu credinţă adâncă şi cu nădejde în mila lui Dumnezeu.

 

Trebuie neapărat ca omul să citească Sfânta Scriptură, mai ales Evanghelia, şi să împlinească poruncile lui Hristos, ce sunt cuprinse acolo. Un ajutor de nepretuit îl oferă literatura patristică. O mare bucurie aduc creştinului faptele bune, grija pentru aproapele.

 

Să păstrăm în inimile noastre minunatele şi marile cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel: Pururea bucuraţi-va. Neîncetat rugaţi-va. Întru toate mulţumiţi, caci aceasta este voia lui Dumnezeu întru Hristos Iisus pentru voi (l Tes. 5, 16).

 

La sfârşitul capitolului despre depresia nevrotică este potrivit să vorbim despre greul păcat al sinuciderii, pentru că tocmai trândăvirea şi deznădejdea sunt premergătorii acestui păcat cumplit.

 

Care sunt cauzele sinuciderilor?

 

Punctul de vedere al medicilor este următorul: majoritatea covârşitoare a sinucigaşilor sunt sănătoşi din punct de vedere psihic. Sinuciderea este o criză a personalităţii. Factorii sociali nu au aici nici o însemnătate hotărâtoare: este vorba de o problemă spirituală.

 

Arhiepiscopul Ioan Şahovskoi scrie:

 

„Sărmani pătimitori, sinucigaşilor!… Voi n-aţi primit răscumpărarea prin scurtele suferinţe curăţitoa re de pe pământ, suferinţe dulci pentru cel care le îmbrăţişează – o, mult mai dulci decât plăcerile nălucite de dorul cărora aţi murit. Da, stătea în puterea voastră ceea ce v-a şoptit puterea răului, care atunci n-avea nici o stăpânire asupra-vă, dar tot în puterea voastră stătea şi să nu faceţi asta. În puterea voastră stătea să ştiţi că Dumnezeu există, că El nu-i doar expresia cea mai înaltă a Dreptăţii mai presus de înţelegerea noastră, ci chiar mult mai mult decât toate aceste firave concepţii omeneşti. În puterea voastră stătea să înţelegeţi că Dumnezeu nu poate să dea Cruce şi să nu dea puteri, că în pu terea voastră stătea să vă întoarceţi spre Dumnezeu, să vă mântuiti prin chemarea (nemincinoasâ) a Numelui Său.,,”

 

Înainte de sinucidere, sinucigaşii nu ştiu deloc că în preajma lor stă duhul rău, nespus de scârbavnic, care-i sileşte să îşi ucidă trupul, să sfarme preţiosul „vas de lut”, care păzeşte sufletul până la soroacele hotărnicite de Dumnezeu. Şi sfătuieşte acest duh, şi îndeamnă, şi stăruie, şi sileşte, şi înspăimântează cu toate spaimele, doardoar va apăsa omul pe trăgaci sau va sări pe fereastră, fugind de viaţă, de chinul său cel nesuferit. .. Omul nici nu gândeşte că „chinul nesuferit” nu este de la viaţă, ci de la cel de unde vin şi toate gândurile care „dau temei” uciderii de sine. Omul crede că el le cugetă pe toate, şi ajunge la concluzia sinucigaşă – dar nu cugetă el deloc, ci prin gândurile lui vorbeşte cel pe care Domnul l-a numit ucigaş de oameni dintru început …

 

 

Omul nu face altceva decât să-şi dea în mod inconştient acordul la propunerea diavolului, să ia asupra sa, fără să vadă asta, păcatul diavolului, să se unească cu păcatul şi cu diavolul. .. Un singur cuvânt de rugăciune cu pocăinţă, un singur semn al mântuitoarei Cruci, făcut măcar în gând, şi o singură privire cu credinţă către ea – şi păienjenişul răului este rupt, omul este mântuit prin puterea lui Dumnezeu de pieirea sa … Doar o scânteie mică de credinţă vie şi de credincioşie faţă de Dumnezeu – şi omul e izbăvit! Dar nu toţi oamenii care s-au izbăvit de uciderea de sine sau de un alt păcat pricep că în preajma lor stătea (sau poate că stă încă ori se apropie de el câteodată) scârbosul duh rău, fiinţă pe care o descoperă doar sensibilitatea duhovnicească şi luarea-aminte duhovnicească ascuţită! Nici pe departe nu-şi dau seama toţi oamenii (fie ei şi creştini) de lucrările şi manifestările duhurilor rele, despre care cu atâta putere şi limpezime uimitoare vorbeşte cuvântul lui Dumnezeu. 90% dintre sinucigaşi fac ultimul lor pas sub înrâurirea nemijlocită a duhurilor ucigaşe de oameni dintru început (In. 8, 44). Şi propriu-zis, mai fiecare sinucidere este ucidere a omului de către demon – cu mâinile omului însuşi.

 

 

Read Full Post »

Nervozitatea la copii si adolescenti – Dr. Dimitri Avdeev

Nota biografica

Avdeev Dmitrii Alexandrovici este medic-psihiatru, psihoterapeut, specialist în psihologie medicală, candidat în ştiinţe medicale, director al Institutului pentru probleme ale formării atitudinii creştine faţă de maladiile psihice şi al Centrului de psihoterapie ortodoxă.

Născut în Rusia, în anul 1964. În anul 1988 a terminat cu distincţie facultatea de medicină cu specializarea „terapie”. Între 1998 şi 1992 a fost stagiar şi aspirant în psihiatrie în Institutul medical din Kazan. S-a specializat în psihoterapie şi în psihologie medicală în Institutul ştiintific şi de cercetare în psihoneurologie „V.M. Behterev” din Sankt-Petersburg, în Academia de formare medicală postuniversitară din Moscova, în clinici din Germania şi dintr-o serie de alte ţări europene. În anul 1992 şi-a sustinut în Institutul de psihiatrie generală şi judiciară „V. P. Serbskii” dizertaţia pentru titlul de candidat în stiinte medicale.

Începând din anul 1991, D. A. Avdeev activează în direcţia formării atitudinii creştine faţă de maladiile psihice, a elaborării unui model de psihoterapie ortodoxă. A consultat peste 16000 de bolnavi cu o variată patologie psihică, s-a întâlnit şi a discutat în multe rânduri cu mirenii şi clericii Bisericii Ortodoxe Ruse. Rezultatele activităţii sale şi experienţa sa practică s-au concretizat în numeroase comunicări prezentate la conferinţe şi serninarii ştiinţifice bisericeşti şi profane din Rusia şi din străinătate. Este unul dintre autorii Proiectului Medical Ortodox Rus, a elaborat un program de recuperare a narcomanilor şi este autorul unei serii de emisiuni la posturile de radio .Radonej”, .Blago”, „Glasul pa rohiei ruse” (Cipru) sub denumirea generală „În ajutorul sufletului suferind”.

Doctorul Avdeev este membru a diverse societăţi şi asociaţii profesionale, participant la congrese naţionale, europene şi mondiale de psihoterapie şi psihologie medicală, autor a mai bine de 200 de publicaţii, inclusiv a 42 de cărţi şi broşuri, editate în limbile rusă, română, sârbă, bulgară, gruzină, engleză, spaniolă, germană, într-un tiraj total de peste o jumătate de milion de exemplare. Din anul 2004, D. A. Avdeev conduce Institutul pentru problemele formării atitudinii creştine fa ţă de maladiile psihice şi Centrul de psihoterapie ortodoxă.

Notiuni Generale

Experienţa medicală arată că, din păcate, copiii sănătoşi şi armonios dezvoltaţi sunt tot mai puţini pe zi ce trece – şi, dimpotrivă, creşte numărul copiilor care sunt aduşi la consult din cauza nervozităţii, a tulburărilor de somn, a surmenajului nervos s.a.m.d.

Cauzele apariţiei tulburărilor neuropsihice sunt numeroase. Ne vom strădui nu numai să atingem câteva componente medicale şi psihologice ale acestei probleme, ci vom vorbi şi despre cauzele duhovniceşti ale nervozităţii la copii.

În ceea ce priveşte provenienţa reacţiilor nevrotice la copii, majoritatea autorilor subliniază rolul negativ al educaţiei incorecte. Profesorul A. I. Zaharov, cunoscut specialist în nevrozele copiilor, distinge următoarele cauze ale acestora:

1. cerinţe ale părinţilor care depăşesc posibilităţile şi nevoile copiilor;

2. neacceptarea copiilor de către părinţi, exprimată printr-o atitudine irascibil-nerăbdătoare, prin dese mustrări, ameninţări şi pedepse fizice, prin lipsa gingăşiei şi a mângâierilor de care copilul are neapărată nevoie;

3. abordarea nesincronizată a educării copilului, care se manifestă prin combinaţia discordantă dintre restricţiile şi interdicţiile severe din partea unui părinte şi atitudinea indulgentîncurajatoare din partea celuilalt;

4. inconsecventa în educaţie, caracterul ei inegal şi contradictoriu;

5. lipsa de echilibru în relaţiile cu copiii: tonul ridicat, ţipetele, dezechilibrul emoţional general;

6. angoasa: neliniştea permanentă pentru copil, temerile şi măsurile de precauţie dincolo de limitele necesarului.

Manifestările nevrozelor la copii sunt diverse: dezechilibrul emoţional şi hipersensibilitatea, caracterul plângăcios şi capricios, dispoziţia instabilă, hiperexcitabilitatea, dificultatea de adormire, somnul neliniştit, panicile, sugerea degetelor, roaderea pielii din jurul unghiilor, sughiţul, enurezisul, ticurile nervoase s.a. Frecvenţa anumitor simptome depinde de vârsta copilului. Depresia „a întinerit”: victime ale ei devin nu numai oamenii de vârstă înaintată sau .balzaciană”, ci, de asemenea, tineretul şi chiar copiii.

Foarte frecvent manifestările nevrotice la copii îmbracă forma suferinţelor somatice (trupeşti): de exemplu, creşte temperatura, apar dureri de burtă, dureri de cap ş.a.m.d., care indică adesea lipsa bunăstării sufleteşti a copilului. Ca răspuns la circumstanţele psihoemoţionale defavorabile în care se găseşte copilul se dezvoltă, nu rareori, diverse maladii.

lată un exemplu: la consult a venit o bătrânică din pricina nepoatei sale în vârstă de nouă ani. Părinţii ei se certau des şi în cele din urmă au divorţat, tatăl a plecat din familie. Pe acest fond s-a dezvoltat la ea un astm bronşic, fără ca investigaţiile să scoată în evidenţă vreo alergie, sau modificări ale ţesutului bronhopulmonar, sau infecţii respiratorii frecvente. S-a dovedit că astmul fetiţei era de natură neurogenă: cauza crizelor astmarice era conflictul nevrotic. Boala era strigătul de disperare al sufletului de copil.

Altă particularitate a nevrozei la copil este reprezentată de tulburările comportamentale. Unii copii fug de acasă, chiulesc de la şcoală, alţii se apucă de fumat, de băutură. Pe cei mai mulţi dintre aceşti copii strada îi atrage şi îi educă în propria sa manieră. Cine e vinova t ? Părinţii. Ei sunt datori să îşi iubească copiii, să îi educe, să se roage pentru ei. Ameliorarea stării psihice a copilului depinde în mare măsură de părinţii săi, de duhovnicia lor, de relaţia dintre ei, de atmosfera pe care reuşesc să o creeze în familie.

Copiii trebuie neapărat feriţi de orice influenţă vătămătoare, întrucât asupra sufletelor lor fragede se revarsă astăzi un întreg noian de netrebnic ii de tot felul. Evlavia părintească este un exemplu eficace pentru copii. Dimpotrivă: beţia, nepăsarea faţă de viaţa duhovnicească, purtarea imorală sunt, din păcate, un exemplu la fel de eficace, dar un exemplu pierzător. Sanctitatea Sa Patriarhul Alexie al II-lea a spus că: „dacă în suflet nu există conştiinţa sfinţeniei, în el se întăreşte urâciunea pustiirii”.

În ultimii ani, în viaţa societăţii noastre s-au petrecut o mulţime de schimbări. Fără îndoială, numeroase dintre a ceste schimbări sunt de na tură pozitivă – dar suntem nevoiţi, din păcate, să constatăm că, în ansamblul său, realitatea este gravă. De pildă, jumătate dintre fetele şi băieţii în vârstă de treisprezece ani beau. Vârsta începerii fumatului a coborât până la nivelul de zece ani la băieţi şi doisprezece la fete. Pe nimeni nu mai miră astăzi faptul că şcolarii întreţin frecvent legături sexuale. Fiecare al zecelea avort este făcut de o adolescentă. În rândul tinerilor creşte alarmant consumul de droguri. Bolile venerice la adolescenţi, prostituţia infantilă sunt, vai, probleme tragice ale vremii noastre. 20% din totalul sinuciderilor sunt comise de copii şi adolescenţi. Au apărut adolescenţi criminali în serie. Psihiatria judiciară n-a mai cunoscut practic astfel de cazuri: pe baza lor ne putem da seama cât de monstruos a devenit nivelul agresivităţii în societate.

Pentru copii, încercările încep de la o vârstă fragedă. lată câteva rânduri din scrisoarea unei tinerei mame: „Copiilor li s-a furat copilăria. -Multumităteleviziunii şi mijloacelor de informare în masă, copiii mici ştiu deja ce este sexul, cum şi cu cine poţi face sex. Când vor deveni adolescenţi, vor putea oare să înţeleagă ce este dragostea? Uitaţi-vă numai ce desene animate li se prezintă copiilor: imorale şi pline de ignoranţă. Până şi titlurile îţi dau fiori: -Trăsnitul-, „Războiul stelelor- şi aşa mai departe. Nu demult s-a transmis desenul animat -Toţi ajung în rai-. Esenţa acestui film: nu trebuie să munceşti, trebuie să joci jocuri de noroc până când câştigi, iar în calitate de divertisment cultural apar fetiţele de la cabaret. Ce, la noi copiii sunt mutilaţi sufleteşte în mod conştient? Şi ce mai jucării sunt în comerţ! Ninja, extratereştri, roboţi ş.a.m.d. Pentru ce? Ce le aduc aceste jucării copiilor?” Din păcate, autorul acestor rânduri primeşte numeroase asemenea scrisori – şi în fiecare se simte durerea şi mâhnirea părinţilor faţă de cele ce se întâmplă în jurul nostru.

Există un studiu foarte interesant realizat de departamentul de poliţie şi cel de educaţie publică din oraşul Fullerton, statul California (S.U.A.) în martie 1988. lată rezultatele lui:

Principalele probleme în şcoală în anul 1940:

1. elevii vorbesc în timpul orelor;

2. mestecă gumă;

3. fac gălagie,

4. aleargă pe coridore:

5. nu respectă ordinea la rânduri;

6. se îmbracă în mod neregulamentar;

7. se ceartă în clasă

Principalele probleme în şcoală în anul 1988:

1. consumul de droguri:

2. consumul de alcool:

3. graviditatea;

4. sinuciderile;

5. violurile

6. tâlhăriile

7. bătăile.

Comentarile sunt de prisos. Trebuie subliniat im mod special faptul că aceste înfricosătoare metamorfoze au avut loc în mai puţin de cincizeci de ani, în timpi dezvoltăii vertiginoase a materialismlui în S.U.A. Credem că acest rezultat este logic în orice societate bazată pe concepţii materialiste. Sunt deja mai mult de zece ani de când modul proamerican de viaţă ne este băgat pe gât nouă şi copiilor noştri. La ce va duce asta? Prognoza care se întrevede nu este prea liniştitoare.

Programele TV sunt „împodobite” cu titluri monstruoase, în spatele cărora stau desfrâul şi violenta. Mijloacele de informare în masă prezintă peste tot trupuri goale. Sectantii de toate culorile lucrează cu încordare pentru a submina valorile duhovniceşti ale naţiunii.

Copiii sunt viitorul nostru ! Cum va fi acest viitor?

Să spunem câteva cuvinte despre psihopatie. Psihopatia este o anomalie a personalităţii care se caracterizează prin structura psihică dizarrnonică a acesteia. Criteriile de diagnostic pentru psihopatie sunt:

1) tulburări psihice manifeste, care îl duc pe om la dezadaptare socială;

2) modificări totale ale întregului profil psihologic al omului;

3) relativă stabilitate a particularităţilor psihice (P. B. Gannuşkin).

Se face distincţie între psihopatiile constituţionale, care apar ca urmare a diverse maladii, traume ale creierului, infecţii ş.a., şi cele dobândite. Cea de-a doua grupă de psihopatii este legată de factori educaţionali, de mediu şi situaţionali.

Din păcate, realitatea în care trăim este adeseori „furnizor” de personalităţi psihopatice.

Psihopatia ocupă un loc intermediar, am putea spune, între psihoze şi nevroze. Prin anumite caracteristici ale sale, ea nu „ajunge” până la psihoză (de regulă, din tabloul clinic lipsesc delirul, halucinaţiile ş.a.m.d.), dar şi de tulburările nevrotice se deosebeşte în mod fundamental. De asemenea, în nevroză există o legătură între simptome şi anumite trăiri semnificative din punct de vedere emotional, anumite evenimente şi împrejurări de viaţă care îl tulbură pe om. Iar psihopatul, cum se zice, tot psihopat rămâne. Desigur, există momente în care comportamentul lui se poate decompensa, iar în alte perioade din viaţa lui se poate observa chiar o relativă stabilitate – însă fondul general de ariormalitate psihopatică rămâne.

Dacă omul suferind de nevroză se vatămă pe sine însuşi, prin purtarea sa psihopatul îi vatămă şi pe cei din jur. Indiscutabil, gradul de manifestare a trăsăturilor psihopatice variază de la individ la individ. Există deosebiri esenţiale şi din punct de vedere clinic între diversele tipuri de tulburări psihopatice. De exemplu, actualmente se face distincţie între următoarele tipuri de psihopatii: de excitaţie, isterică, reactiv-labilă, de inhibiţie ş.a. În clasificările anterioare puteam întâlni, de pildă, următoarele varietăţi: psihopaţi excentriei, visători, mitomani, „tociţi” emoţional, irascibili, nervoşi, depresivi.

Tratamentul psihopatiei este un proces de lungă durată, complicat şi nu întotdeauna eficace. Acelaşi lucru se poate spune şi despre recuperarea duhovnicească a personalităţilor psihopatice. Totuşi, ceea ce este cu neputinţă la om este cu putinţă la Dumnezeu.

Somnul prescolarului

Cauzele pentru care copilul doarme prost nu sunt puţine.

Trebuie să ne punem următoarele întrebări: este copilul sănătos? iese suficient de mult la aer curat? nu se supraexcită oare la joacă? nu îi este frică de întuneric? patul este comod ş.a.m.d. ? Dacă merge la grădiniţă, este important să ştim ce relaţii a închegat cu colegii, cu educatoarele. Toţi aceşti factori sunt foarte importanţi.

Uneori, copilul doarme adânc ziua şi, ca atare, se odihneşte prost noaptea. Durata medie a somnului copilului de trei-patru ani este de 10-11 ore. La această vârstă, mulţi copii nu au neapărată nevoie să doarmă ziua. Dacă copilul a dormit ziua, intervalul dintre somnul de zi şi cel de noapte trebuie să nu fie mai mic de 3-3,5 ore.

În ceea ce priveşte recomandările medicale, în primul rând aş indica necesitatea respectării programului de zi. Copilul trebuie culcat la oră fixă. Părinţii trebuie să stea o vreme cu el, să îl însemneze cu semnul crucii şi să îl binecuvânteze pentru culcare. Vorbiţi-i cu voce lină, mângâietoare, blândă. Cântaţi-i un cântec de leagăn sau povestiţi-i ceva interesant şi folositor. Poate că, având în subconştient teama de a nu-şi pierde părinţii, de a nu rămâne singur, nu va vrea să se desparta de dumneavoastră: luaţi-l în braţe, sărutaţi-l, faceţi-i un „cuibuşor” comod daţi-i voie să ia cu el în pat jucăria peferată.

Daca în timpul zilei au fost neînţelegeri îatre voi, dacă l-aţi pedepsit pe copil, trebuie să-i explicaţi de ce a fost pedepsit, să-i iertaţi tot. Pe scurt, la culcare situatia trebuie să fie rezolvată.

Păriţii ortodocşi îşi învaţă copiii să se roage, să-şi facă semnul crucii – şi copilul nu se culcă până nu-şi face semnul crucii. El ştie că este apărat, că nu e sigur: cu el sunt Domnul, Născătoarea de Dumnezeu, îngerul păzitor; ceata sfinţilor se roagă pentru el, pentru marna, pentru tata şi pentru toţi creştinii ortodocşi.

Copiii merge la slujbe, se împărtăşeşte cu Sfintele lui Hristos Taine. Părinţii lui sunt cununaţi; casa lui este sfinţită în numele Preasfintei Treimi; în camera sa sunt icoane, crucifix, candelă. Cu el sunt binecuvânta rea lui Dumnezeu şi binecuvântarea părintească, pe piept îi atârnă cruciuliţa, de care nu se desparte niciodată. Aşa sunt lumea exterioară şi cea lăuntrică a unui copil dintr-o familie cu adevărat ortodoxă. În tradiţia creştină se fac rugăciuni pentru somn lin îngerului păzitor, sfinţilor tineri din Efes.

Câteva cuvinte despre tratamentul insomniilor. La normalizarea somnului ajută mult fitoterapia, adică utilizarea în scopuri terapeutice a plantelor medicinale. În mod tradiţional se utilizează rădăcina de valeriană, menta (frunze), hameiul (inflorescente), talpa-gâştei, rnuşeţelul, fructele de chimen, sunătoarea ş.a. Au o influenţă benefică asupra sistemului nervos stafidele, caisele uscate, mierea.

Înainte de somn trebuie unse tâmplele cu ulei de lavandă sau turnate 1-2 picături de ulei de lavandă pe o bucăţică de zahăr, iar aceasta să fie suptă. La capul patului este util să fixaţi un săculeţ din pânză cu rădăcini uscate de valeriană. Nici consultul medical nu va fi de prisos.

Despre accesele de frica la copii

Vorbind despre accesele de frică la copii, putem distinge chiar o anumită împărţire în etape.

De la un an până la trei ani, frica copilului se poate manifesta prin nelinişte în timpul despărţirii de oamenii apropiaţi şi în primul rând de mama sa. Frica poate apărea şi la modificări bruşte ale stereotipului, ale programului zilei.

De la trei până la cinci ani, la copiii care au deja o anumită experienţă de viaţă, la temerile arătate mai sus se adaugă şi frici imaginare (legate de personaje fabuloase, impresii care plutesc în subconştientul lui, povestiri care îl înspăimântă ş.a .m.d.), lată de ce sufletele, ochii şi urechile copiilor trebuie ferite de orice lucru necuvios. Cât de important este să hrănim sufletul copilului cu harul lui Dumnezeu.

Trăsătura distinctivă a temerilor copiilor între cinci şi şapte ani este frica de moarte (de moartea proprie, de moartea părinţilor, bunicilor), care apare frecvent la această vârstă. Sufletul copilului nu se împacă cu moartea, care i se pare împotriva firii. Ia tă ce este important de făcut aici: copiii credincioşi, din familii îmbisericite, practic nu cunosc temeri de acest gen. Ei ştiu că moartea este pentru om începutul veşniciei.

În nici un caz nu trebuie să închidem copiii, pentru a-i pedepsi, într-o cameră sau magazie întunecoasă, nici să-i speriem cu „nenea cel rău” sau cu mai ştiu eu cine, să-l terorizăm cu ,,o să te dăm la alţi părinţi” sau cu ,,o să trăieşti pe stradă”. Aceste metode pseudopedagogice nu vor aduce nici un rezultat în afară de frică.

Copii isterici

Prof. G. E. Suhareva a remarcat că personalităţile isterice creează de la o vârstă fragedă dificultăţi de educare. Sunt foarte capricioşi, neascultători, le place să joace rolul de lideri şi manifestă agresivitate dacă aceasta nu le reuşeşte. Se observă o mare instabilitate a dispozitiei psihice.

La şcoală, aceşti copii se integrează prost în colectivitate, fiindcă nu reuşesc să împace propriile interese cu interesele celorlalţi şi tind întotdeauna să ocupe primul loc, nu acceptă ca în prezenţa lor să fie lăudat altcineva.

Dacă au o bună capacitate intelectuală, au rezultate şcolare relativ satisfăcătoare, dar cunoştinţele lor sunt superficiale, interesele nestatornice.

Irascibilit:atea, înclinarea către minciună îi fac pe aceşti adolescenţi mai dificili în ceea ce priveşte educarea. Totuşi, dacă se reuşeşte să li se găsească o ocupaţie potrivită intereselor lor, starea li se îmbunătăţeşte în mod semnificativ.

Labilitatea crescută, dorinţa permanentă de a ieşi în evidenţă, de a părea mai buni decât sunt de fapt, nepotrivirea dintre dorinţă şi realitate, toate acestea sunt sursă de trăiri conflictuale. La nereuşitele din viaţă copiii isterici au deseori reacţii inadecvare, în al căror tablou se remarcă semnele caracteristice isteriei.

Iată un exemplu. Copilul cere o bomboană (jucărie etc.), iar mama îl refuză. Atunci, micuţul se aruncă pe jos, ţipă, se contorsionează şi continuă să cerşească bomboane. În multe cazuri, mama, speriată, îi dă copilului care urlă o mână de bomboane, doar-doar se va linişti. „Orice, doar să nu mai plângă”. Iar mititelul, mulţumit, devorează bomboanele şi uită imediat de „jalea sa cea nemângâiată”.

Ce înseamnă toate acestea? Este vorba de o reacţie isterică tipică – deocamdată copilărească, dar destul de grosieră, făţişă. Dar mama ce a făcut de fapt? Satisfăcând pofta copilului, a consolidat reacţia de acest tip. Şi nu încape îndoială că cel mic va mai pune în lucrare nu o dată această reacţie, fiindcă ea a adus rezultatul dorit.

Noi, părinţii, stimulăm uneori în copii, fără să ne dăm seama, comportamentul demonstrativ – şi facem asta lăudându-l fără discernământ, îngăduindu-i să se amestece în convorbirile celor mari, să-l întrerupă pe interlocutor s.a .m.d. Copilul „prinde”, şi în curând începe să facă totul ca să fie băgat în seamă: să spună versuri, să danseze, să cânte. De regulă, adulţii se înduioşează, zâmbesc, îl laudă pe copil, îl sărută şi nu se gândesc deloc la faptul că purtarea lui este în mod evident „de ochii lumii”. Toate acestea iau amploare mai ales din cauză că familiile de astăzi au câte un copil, maxim doi, care, bineînţeles, devin pentru părinţi „buricul pământului”.

În trecut, în familia rusească patriarhală, care avea de obicei mulţi copii, nimeni nu îndrăznea la masă să-şi vâre lingura în oala cu borş înaintea tatălui. Acum situaţia s-a schimbat. Câteodată toată familia se invârte cu linguri, cu furculiţe, cu tigăi prin faţa „copilaşului”, în dorinţa de a-l hrăni şi de a-l corcoli. Iar după aceea ne mirăm de egoismul, de trufia nemăsurată a „puiului care a prins aripi”. Exemplele sunt fără număr. La drept vorbind, toată structura vietii omului contemporan, începând, de la grădiniţă şi până la pensionare îl învaţă pe acesta să fie isteric Bineînteles, fiecare receptează „lecţiile” în modul său propriu. Totul depinde de educaţia şi de viziunea asupra lurii.

Cum să reacţioăm la comportamentul isteric (dacă este cazul să reacţionăm la el)? Mai întâi de toate, nu trebuie să vă puneţi la mintea istericului. Păstraţi-vă demnitatea şi liniştea, iar dacă trebuie, şi o severitate chibzuită. Vă amintesc încă o dată că în lipsă de spectatori criza isterică încetează. Ca atare, mămica de care a fost vorba mai înainte ar fi făcut bie să nu bage în seamă „convulsiile” copilului nărăvaş şi să-şi continue calmă treburile.

Anumite forme de tulburari psihice ale varstei infantile

Vom vorbi şi despre anumite stări psihopatologice care cer intervenţia medicului. Psihicul copilului are rezerve însemnate de refacere, care-l ajută să se descurce cu diferiţii factori de stress. Din această cauza, numeroase forme de disfuncţii psihice dispar la copil de la sine, fără nici un tratament. Există totuşi tulburări care, dacă nu sunt tratate la vreme, se pot transforma în anomalii persistente ale caracterului sau în boli psihice permanente.

Cel mai mare număr de nevroze se observă la preşcolarul mare, la şcolarul mic şi la adolescenţi. Se disting următoarele forme fundamentale de tulburări nevrotice:

Maladia de nelinişte generalizată: se dezvoltă în decursul a şase luni începând din momentul acţiunii factorului psihotraumatizant şi debutează prin sentimentul de încordare psihică, de nelinişte, de angoasă în aşteptarea neplăcerilor care vor veni în viaţa de zi cu zi.

Tulburarea obsesiv-compulsivă: se caracterizează prin prezenţa imaginilor, ideilor obsesive şi a acţiunilor rituale.

Reacţia la stressul acut: apare imediat, în decurs de o oră de la acţiunea factorului stresant.

Tulburarea posttraumatică: tulburările psihice apar fie imediat după stress, fie în decursul a şase luni după acesta.

Neurastenia: copilul încearcă o senzatie permanentă de oboseală, de slăbiciune fizică, oboseşte repede.

Neuropatia: se caracterizează prin irascibilitate, purtare capricioasă a copilului, dispoziţie instabilă, tendinţă marcată de a se speria. Copilul afectat doarme prost, nu are poftă de mâncare, devine epuizat repede, atenţia lui este foarte uşor distrasă. Pot apărea subfebrilitate (temperatură ridicată în mod constant, cam între 37,1 şi 37,3 grade Celsius), tulburări de scaun, vomă neurogenă.

Sindromul de autism infantil precoce: este caracterizat prin lipsa dorintei de a comunica cu cei de aceeaşi vârstă, cu adultii din jur. Copilul este rece din punct de vedere emoţional, nepăsător faţă de cei apropiaţi, vorbeşte puţin, uneori refuză cu totul comunicarea, este înclinat spre mişcări stereotipe. La sugarii cu această patologie lipseşte „complexul de înviorare” ca răspuns la stimularea emoţională.

Sindromul hiperkinetic: pentru acesta sunt caracteristice lipsa inhibiţiei motorii normale, activitatea excesivă (inutilă). Copilul este „zăpăcit”, isteric, comite gesturi fără să ia în calcul împrejurările, nu este capabil să urmeze normele de conduită. De obicei, acestor copii le este greu să se adapteze în şcoală, sunt extrem de agitaţi, împrăştiaţi, îi stresează pe toţi mereu şi îi provoacă pe ceilalţi copii la un comportament incorect. Simtindu-şi handicapul, par a le „face în necaz” celor din jur: apare mecanismul cercului vicios. În dezvoltarea sa, sindromul hiperkinetic are două tendinţe. În primul caz, cu ajutorul lui Dumnezeu şi în condiţiile unei tactici înţelepte din partea părinţilor, psihohogilor, pedagogilor, medicilor, pe la 12-14 ani slăbeşte şi dispare. În celălalt, se transformă în psihopatie, şi personalitatea devine tot mai dezadaptată. Această tendinţă este foarte defavorabilă.

În rândul tulburărilor nevrotice care încep de obicei la vârsta copilăriei şi a adolescenţei intră ticurile mişcări involuntare, rapide, lipsite de ritmicitate ale unor grupe bine definite de muşchi, clipitul, trasul de păr), precum şi enurezisul neorganlc – urinat involuntar în timpul zilei sau al nopţii, necorespunzător vârstei.

La scolarul mic se poate dezvolta nevroza şcolară. Cauza acesteia este lipsa de pregătire a copilului pentru şcoală, neacceptarea lui de către colegi, înjosirea, maltratarea, severitatea excesivă şi lipsa de experienţă a pedagogului. Copilul care suferă de această nevroză este deprimat, refuză să meargă la şcoală, mimează (adeseori fără să-şi dea seama) diverse boli. Părinţii sunt datori să fie atenţi, să recunoască la timp dificultăţile lui sufleteşti şi să-I ajute. Nu va fi de prisos nici consultaţia medicală sau sfatul unui psiholog experimentat. Dacă copilul este bolnav, părinţii trebuie să înţeleagă că felul în care acesta se simte şi starea lui psihică vor depinde în mare măsură de cucernicia lor.

Sfaturi si recomandari

As dori să atrag atenţia asupra încă unor lucruri. Să începem cu cel mai simplu şi totodată foarte însemnat factor: programul zilei. Dacă acesta nu este definit deloc, copilul (şi adolescentul, de altfel) va suferi, fără îndoială, din această cauză. Orice neorânduială, lipsă de organizare atrage după sine diverse probleme. Lipsa programului duce adeseori la trândăvie: copilul nu ştie cu ce să se ocupe, ce să facă. Una dintre principalele „boli” ale generaţiei adolescente este lipsa de voinţă, tulburările volitive. Programul organizează personalitatea.

Atât părinţilor, cât şi copiilor le dau ca exemplu în această privinţă viaţa de mănăstire. Tipicul mănăstiresc nu lasă loc nici unei trândăvii. Rugăciune, ascultare, muncă, studierea Sfinţilor Părinţi. ..

Voi adăuga în treacăt că în special la oraş copiii nu fac suficientă mişcare, nu iau destul aer proaspăt. În schimb, au parte cu prisosinţă de supraîncărcare psihoemoţională, informaţională. Numai televiziunea câte parale face …

În ceea ce mă priveşte, am tras de mult concluzia următoare: părinţi nervoşi = copii nervoşi. Familiile fericite sunt, vai, foarte puţine, în schimb familii cu probleme – câte pofteşti. Certurile şi conflictele dintre părinţi, permanentele „lichidări de conturi” îl nevrotizează, fără îndoială, pe copil. În timpul consultului le spun întotdeauna unor asemenea părinţi:

„Casa voastră poate deveni rai pentru copii, poate deveni şi iad. Faceţi alegerea cea bună”.

Aş vrea să spun câteva cuvinte şi cu privire la pretenţiile excesive faţă de copil. Voi da un exemplu. La consult se prezintă o mamă cu fiul său. Fiul are opt ani. Învaţă în clasa a doua a unei şcoli speciale unde se studiază aprofundat limba engleză. Pe deasupra, frecventează două cercuri, de muzică şi de sport. În plus, tatăl lui s-a apucat în mod serios să-l înveţe lucrul cu computerul. Pe faţa cenuşie a băieţelului se ascundeau sub ochelari nişte ochi albaştri şi trişti. Copilul şedea resemnat, aducând mai degrabă a pensionar decât a băieţel de vârsta lui. Iar problemele pentru care mama îl adusese la consultaţie erau următoarele: dormea prost, obosea excesiv de repede, îl durea capul. Situaţie destul de tipică, din păcate. Mai mult: în asemenea situaţii, educaţiei copilului i se substituie formarea intelectuală (şi/sau fizică). Iar acestea sunt două lucruri complet diferite, fapt care trebuie înţeles.

In calitate de recomandări terapeutico-profilactice pentru tulburările nevrotice la copii poate fi propusă utilizarea băilor cu adaos de sare marină sau cu extract de plante. Suplimentele vitaminice sunt indicate în asemenea cazuri. Trebuie limitat consumul de băuturi excitante (ceai, cacao ş.a.), Un rol deloc minor este jucat de efortul fizic, în limitele puterilor, de călirea copilului, de timpul petrecut la aer curat. Sunt bune excursiile, ieşirile în sânul naturii, mai ales cu toată familia.

Foarte importante sunt relaţiile liniştite, calde pe care le au toţi membrii familiei unul fată de altul şi, bineînţeles, faţă de copil, ceea ce creează în casă o atmosferă de dragoste. Este neapărată nevoie să fie călită voinţa copilului, să fie deprins cu efortul, cu răbdarea neajunsurilor, a necazurilor, a bolilor. Educarea copilului înseamnă în primul rând dragoste şi exemplu vrednic de urmat. Şi – lucrul principal – a fi întotdeauna cu Hristos. Atunci el va creşte sănătos din punct de vedere sufletesc.

Acum, câteva vorbe despre psihologia infantilă contemporană. Este important să vă amintesc că psihologia (respectiv psihoterapia, psihiatria) infantilă nu vorbeşte despre concepte precum credinţa în Dumnezeu şi duhovnicia ortodoxă, cucernicia creştină, îmbisericirea; ea nu aminteşte de păcate şi de patimi – altfel spus, ştiinţa despre suflet încearcă să existe şi să se dezvolte fără Dumnezeu. Dar dacă o asemenea secularizare este admisibilă, să zicem, în geometrie sau în constructia de automobile, în ştiinţa ce studiază legităţile vieţii sufleteşti a omului ea e cu neputinţă de permis.

Judecând în mod corect o sumedenie de particularităţi şi de detalii, psihologia nu vede, din păcate, lucrul principal. Educarea copiilor în duhul autenticei, nu aparentei sănătăţi spirituale si sufletesti al autenticei cu cernicii este cu neputinţă fără credinţa în Domnul Iisus Hristos şi fără ajutorul lui Dumnezeu. Numai prin harul lui Dumnezeu sufletul omenesc se curăţeşte, se luminează şi se înţelepţeşte. Iar fără har el nu numai că nu-i în stare să se desăvârşească, dar nici nu poate să priceapă întregul tragism al situaţiei sale jalnice.

Din mila lui Dumnezeu, acum apar cărţi şi articole ale psihologilor credincioşi, inclusiv ale unor preoţi care înainte de a fi hirotoniţi au făcut studii de psihologie. In psihologie se umple vidul duhovnicesc care, din cauzele ştiute, a domnit în ea în ultimele opt decenii.

Există încă o problemă foarte delicată: vârsta adolescenţei. [n mod obişnuit, prin aceasta se înţelege vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani. Se subînţelege că ea constituie o etapă de tranziţ:ie între copilărie, cu dependenţa completă de adulţi a acesteia, şi capacitatea de a trăi pe propriile picioare. Nu întâmplător această vârstă este numită „dificilă”: căutarea propriei identităţi, stabilirea caracterului ş.a.m.d. Trecerea de la copilăria tutelată la o relativă autonomie scoate la iveală şi acutizează, printre alte lucruri, şi părţile slabe ale personalităţii adolescentului,

Logică este şi următoarea întrebare: pot fi oare ignorate furtunoasele procese de maturizare neurohormonală, a căror vulcanică putere îl transformă pe tânăr într-un bărbat musculos? Oare această „atmosferă” biologică trage după sine o ” trenă ” socială tulbure: cruzime şi agresivitate, acţiuni criminale, tentative de sinucidere, infractiuni sexuale?

Pentru ortodocşi, răspunsurile la aceste probleme sunt evidente. Oricât de mari ar fi aceste modificări biologice, ele nu pot în sine să îl facă pe om bun sau rău, sfânt sau criminal, moral sau imoral. Omul nu este atât trup, cât suflet şi duh. Pe calea păcatului adolescentul poate păşi numai atunci când fie nu Îl cunoaşte pe Dumnezeul Cel Adevărat, fie Îi întoarce spatele. Comportamentul lui depinde mult şi de exemplele (adeseori negative) pe care le vede în viaţa adulţilor. Lipsa de duhovnicie a părinţilor, beţia sau purtarea lor imorală sunt tristele premise ale viitoarei lipse de duhovnicie a adolescentului.

Este foarte răspândit aşa-numitul umanism ateist, pe care îl mărturisesc numeroşi părinţi. Acesta poate fi comparat cu un castel de nisip, fiindcă în cazul dat oamenii nesocotesc fundamentul duhovnicesc. A suflat vântul, şi castelul s-a risipit… Copii aud interdicţii şi poveţe, dar nu înţeleg până la capăt de ce nu trebuie să înşeli ori să iei ceea ce nu-i al tău, de ce trebuie neapărat să-ţi asculţi părinţii ş.a.m.d. Despre Dumnezeu şi despre păcat copiilor nu li se povesteşte. În şcoală, în armată, în liceu sau în facultate, din acest umanism rămâne tot mai puţin. „Conştiinţa fără Dumnezeu egal groază”, scria F. M. Dostoievski. Sufletul necurăţit prin pocăinţă devine un prost sfătuitor. Este periculos să te încrezi în el. Concluzia este următoarea: educarea copiilor în duhul autenticei cucernicii este cu neputinţă fără Credinţă, fără Domnul Iisus Hristos. Numai de la harul lui Dumnezeu sufletul omenesc se curăţeşte, se luminează şi se înţelepţeşte.

Si iată încă o observatie si un rod al experienţei practice. Nu o dată am remarcat că debutul bolii psihice la copil coincide, ca timp, cu perioada în care părinţii au început să se ocupe cu „tămăduiri” ocultiste, magie, descântece. Am observat şi dezvoltarea patologiei psihice la copii după sinuciderea mamei sau a tatălui. Faptul că între părinţi şi copii există o foarte strânsă legătură spirituală e binecunoscut. Se ştie şi că, dacă părinţii săvârşesc păcate grele, dacă nu se pocăiesc şi nu se îndreaptă, adeseori copiii suferă, iar uneori se şi îmbolnăvesc psihic. Din activitatea mea practică am tras şi concluzia următoare: la cei mai mulţi dintre copiii născuţi din relaţii extraconjugale apar anorrnalităţi, inclusiv psihopatologice sau de caracter.

Despre familie

Multe familii contemporane, care trăiesc de capul lor, respingând ajutorul lui Dumnezeu, binecuvântarea lui Dumnezeu, au o mulţime de probleme psihologice şi moral-duhovniceşti, sunt instabile. Aceste neorânduieli nasc scandaluri, divorţuri, destine de copii mutilate. Familia dezorganizată generează nevroze, boli, beţie, iar acum şi narcomanie.

În familiile unde lucrurile stau mai bine, de multe ori soţii nu ştiu cine ar trebui să fie liderul în casă, în numele a ce să îşi educe copiii şi către ce să tindă. E dureros să vezi cum între soţi se acumulează iritare reciprocă, răutate, nemulţumire de viaţă. Fidelitatea conjugală, rânduiala creştină a vieţii de familie, exemplele de viaţă cucernică sunt pentru unii doar reminiscenţe ale trecutului, arhaisme.

Despre nevrozele de familie se scriu zeci de articole, cărţi, dizertaţii. Faptele strigă: fiecare a treia sau a patra familie „pârâie la cusături”. Societatea trage clopotul de alarmă.

Fără ajutorul lui Dumnezeu o familie nu poate edifica relaţii cu adevărat bune! Doar ieşind în întârnpinarea lui Dumnezeu, iubindu-se unul pe altul prin iubirea faţă de Ziditor, dobândeşte familia adevărata fericire şi plinătate a existenţei. Acest fapt este dovedit de viaţă, este confirmat de istorie. Prin credinţă, pocăinţă, rugăciune comună, prin educarea în duh creştin a copiilor şi prin dragoste reciprocă soţii merg către scopul principal: Împărăţia lui Dumnezeu.

Profesorul-teolog S. Troiţkii scrie în cartea „Filosofia creştină a căsniciei” următoarele rânduri: „Apostolul Pavel compară raporturile dintre soţ şi soţie tocmai cu raporturile dintre Persoanele Sfintei Treimi. Precum Dumnezeu Tatăl este capul lui Hristos, aşa şi bărbatul este cap femeii (ICor. 11, 3). Precum Hristos este strălucirea slavei şi chipul fiinţării lui Dumnezeu Tatăl (Evr, 1, 3), aşa şi femeia este slava bărbatului (I Cor. 1, 7)”.

Sfântul Clement Alexandrinul numeşte familia, la fel ca pe biserică, „casa Domnului”, iar Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur îi spune de-a dreptul „mica biserică”.

Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul învaţă că familia îşi rânduieşte bunăstarea exterioară „pentru cea lăuntrică”.

Cu durere vorbesc despre cumplitul păcat al avortului. Avortul este greul păcat al uciderii pruncului în pântecele mamei. În fiecare an în Rusia sunt daţi pierzării în acest fel milioane de copii. De exemplu, numai în anul 1993 au fost făcute peste patru milioane de avorturi. Oare mama care îşi omoară pruncul ştie că în a 18-a zi el a deschis deja gura, că în a 20-a zi inima lui a început să bată? La 27 de zile, micuţul are mâini şi picioare. În a 6-a săptămână i se poate pune în evidenţă activitatea cerebrală, iar în a 11-12-a săptămână simte atingerea.

Urmările acestui păcat cumplit al uciderii de prunci o schimbă profund pe femeie. Ca psihiatru, voi arăta faptul că sufletul femeii care a făcut avort se întristează în adâncul său pentru fărădelegea săvârşită chiar şi atunci când femeia nu socoate că avortul este un păcat greu (sunt, din păcate, o mulţime de asemenea oameni). Ca atare, majoritatea acestor femei suferă de depresii permanente, de insomnii, de pierderea poftei de mâncare, multe au un simţământ de amărăciune, mustrări de conştiinţă. Şi nu este cazul să ne mirăm dacă după unul sau câteva avorturi fie femeia nu mai este în stare să nască, fie copilul ei are un comportament îngrozitor sau probleme serioase de sănătate.

Alcolismul la adolescenti

Alcoolul este extrem de pericu/tlos pentru copii şi adolescenţi. Consumul de aleool perturbă procesele implica te în maturizarea neuronilor (celulele nervoase). Ca atare, intelectul, memoria, gândirea, comportamentul adolescentului vor avea de suferit.

Manifestările îmbătării evoluează rapid, putându-se încheia prin leşin şi comă. Organismul adolescentului nu s-a întărit încă, şi sub influenţa alcoolului se dezvoltă rapid un întreg „buchet” de îmbolnăviri.

După cum arată observaţiile, calea spre alcoolism începe din fragedă copilărie. Însuşirea „ritualurilor alcoolice” are loc cu mult înainte de primul contact cu băuturile spirtoase. Stând la masa festivă, copiii mici se joacă „de-a oamenii mari”, turnând suc de fructe în pahare şi apoi bând cu o grimasă pe faţă „vinul de copii”, în murmurele aprobatoare ale părinţilor şi oaspeţilor.

Nu înca pe îndoială că încă din această perioadă începe să se formeze în conştiinţa copilului concepţia că alcoolul este „tovarăşul universal” al vieţii adulte.

Specialiştii afirmă că la vârsta de 11-12 ani la adolescenţi se formează stereotipuri pe deplin persistente în ceea ce priveşte atitudinea faţă de beţie.

Adeseori, răsfăţat prin „strădaniile” părinţilor şi bunicilor, copilul se transformă, o dată cu trecerea timpului, într-o personalitate pretenţioasă, care insistă să i se satisfacă neapărat toate cerinţele. Dacă aceasta nu se întâmplă, este dezamăgit, se mânie, se simte frustrat… şi apare dorinţa de a „afla uitarea în băutură”.

Pe calea beţiei adolescentul este împins şi de atmosfera lipsei de duhovnicie, de atmosfera păcatului, pe care o vede în societatea „adultă” şi în primul rând în familia sa. Alcoolismul părinţilor mutilează sufletul copilului. Ţi se rupe inima când vezi copii sfâşiaţi de această durere, privaţi de atenţia, de mângâierea şi de grija tatăluialcoolic (iar acum, nu rareori, şi a mamei-alcoolice).

Narcomania

In ziua de astăzi, la alcool s-au adăugat numeroase substanţe narcotice. Constatăm cu groază că în rândul tinerilor narcoticele devin ceva de „bon ton”. A te droga înseamnă a fi adult, independent, în pas cu vremea. Aşa gândesc, elin păcate, nu puţini. Numeroase instituţii de învăţământ mediu şi superior ar trebui închise şi băgate în carantină, iar la intrare atârnată o pancartă cu înscrisul:
ATENŢIE, NARCOMANIE!
Uneori, în timpul consultului medical îţi vine să strigi: „Oameni buni! Veniţi-vă în fire !” lată doar un exemplu. Vine la consult o mamă împreună cu fiica ei de 15 ani. În cursul convorbirii s-a dovedi t că fata fuma de la 11 ani, putin mai târziu a început să curvească, iar de la 13 ani consumă heroină. Îţi îngheaţă sângele în vine când auzi asemenea istorisiri. Nu-ţi vine să-ţi crezi urechilor, dar, din păcate, aceasta este cruda realitate.

În fiecare zi unii pier din cauza narcoticelor, iar alţii îşi fac pentru prima dată în viaţă injecţia ucigaşă.

Fumatul

Despre efectele vătămătoare ale fumatului s-au spus şi s-au scris multe. Ca medic, voi aminti numai că tutunul conţine circa treizeci de substanţe dăunătoare pentru sănătate. Cea mai periculoasă dintre ele este alcaloidul numit nicotină. În rândul fumătorilor sunt deosebit de numeroase persoanele care suferă de afecţiuni bronhopulmonare – iar cea mai ameninţătoare urmare a fumatului este cancerul pulmonar. Fumul de tutun conţine substanţe cancerigene, cum ar fi benzopirenul şi deriva ţii săi.
Fumători sunt mulţi. Între fumători sunt reprezentate toate categoriile de vârstă, de la copii până la vârsta a treia. Fumează băieţi şi fete, fumează femei, fumează chiar şi unele gravide.

Potrivit cercetărilor, în Moscova vârsta la care se începe fumatul a scăzut până la 10 ani la băieţi şi 12 ani la fete. Realitate tristă.

Trebuie spus că asupra organismului copiilor fumatul exercită o acţiune deosebit de nocivă. Pe lângă toate celelalte, la adolescent se formează un complex de devieri neuropsihice. Suferă atenţia, memoria, somnul, dispozitia e „săltăreată”.

La fumători se dezvoltă sindromul nicotinic. Este vorba tot de o dependenţă, la fel ca cea de alcool şi cea de narcotice, însă mai puţin vătămătoare pentru sănătate. Deşi, cum să spun … Riscul cancerului pulmonar nu prea este un argument care să demonstreze caracterul inofensiv (după părerea unora) al acestei împătimiri distructive.

Voi aminti în treacăt şi faptul că, potrivit noii clasificări a bolilor, care a intrat în vigoare în anul 1999, dependenţa de tutun este recunoscută în mod oficial ca boală. Iar noi vom adăuga: boală păcătoasă, dat fiind că fumatul este capitulare în faţa poftelor. Bine s-a zis că „cine fumează, dracilor tămâiază”.

Raspunsuri la întrebari

Intrebare: Se cunosc anumite semne indirecte după care putem presupune că un adolescent consumă droguri?

Asemenea semne sunt cunoscute.
Ele pot fi clasificate în câteva grupe.
Semne fiziologice: paloarea pielii; pupile dilatate sau contractate; ochi înroşiti sau tulburi; vorbire încetinită, incoerentă; pierderea poftei de mâncare, pierderea în greutate sau apetitul exagerat; tusea cronică; proasta coordonare a mişcărilor (clătinare sau poticnire).

Semne comportamentale: excitaţia sau apatia nemotivată; indiferenţa crescândă faţă de toţi şi toate; absenţele prelungite de acasă; absenţe şcolare nemotivate; deteriorarea memoriei şi a atenţiei; insomnia; modificările frecvente şi nejustificate ale dispoziţiei; înrăutăţirea rezultatelor şcolare; cereri repetate de bani; dispariţia din casă a lucrurilor, cărţilor, hainelor, bijuteriilor de valoare; dese convorbiri telefonice cu persoane necunoscute; minciuni; aspect neîngrijit.

Semne clare: urme de injecţii; hârtiuţe şi bancnote răsucite în formă de tubulet, linguriţe ascuţite; capsule, fiole, recipiente metalice; cutii de medicamente cu acţiune sornniferă sau sedativă.

Întrebare: În şcolile Rusiei se introduce programul de educaţie sexuala. Cum se va reflecta această educaţie asupra psihicului copiilor?

În vremea de astăzi numeroşi părinţi, mai ales ortodocşi, sunt alarma ţi de introducerea în şcoli a programelor de educaţie sexuală. Pretutindeni se difuzează reviste, cărţi ilustrate pe această temă. De pe ecranele televizoarelor se revarsă în sufletele copiilor tot felul de netrebnicii. Se creează impresia că mai înainte în Rusia nu se năşteau copii. Sunt profund convins că toată această problemă artificial creată este o uneltire a diavolului. Cineva a hotărât: copiii trebuie familiarizaţi cu orice preţ, cât mai devreme, cu fiziologia relaţiilor sexuale. Subliniez: cu fiziologia. Nu este vorba să se facă din băiat un tată, soţ, ocrotitor de nădejde al familiei, iar din fată – o mamă grijulie şi o soţie credincioasă.

Oare înainte vreme domnişoarele din pensioane sau fetele de la ţară studiau această fiziologie? Şi familiile erau de regulă trainice, cu copii mulţi. Această temă era întotdeauna acoperită de vălul castităţii.
Oponenţii ne acuză că suntem retrograzi – dar retrograzi sunt tocmai ei, luând ca model Sodoma şi Gomora. Comanditarii acestui proiect au un alt scop: să pervertească tineretul şi să scadă natalitatea.
Întregul program de „educaţie sexuală” este orientat spre coruperea copiilor, spre pierderea castităţii şi curăţiei lor. Acest program nu are nimic în comun cu morala creştină.
Cunoştinţele de bază propuse vizează contracepţia, „sexul fără riscuri” ş.a.m.d. Programul nu face altceva decât să împingă tineretul la păcatul curviei.

Se ştie că acest păcat este un păcat de moarte, întrucât duce la pierzare atât sufletul, cât şi trupul omului care îl săvârşcşte, îl lipseşte pe acesta de harul lui Dumnezeu. Lipsindu-se de har, curvarul îşi pierde de regulă şi pacea sufletească. Curvarii sunt foarte nevrotici, au aproape permanent un sentiment de nelinişte. Curvia îl lipseşte pe om de posibilitatea dragostei autentice. De obicei, cei ce păcătuiesc prin curvie nu pot edifica o familie trainică, nu pot educa copii sănătoşi din punct de vedere moral.

Întrebare: Am auzit de o boala numita „sindromul jucatorului”. Povestiţi-mi despre acest sindrom.

În clasificarea psihiatrică contemporană este desemnată o nouă formă nosologică (de boală): sindromul jucătorului. El se dezvoltă la cei împătimiţi de jocurile de noroc (aici intră şi împătimirea de jocurile pe computer, automatele de jocuri ş.a.). Trăsătură sa distinctivă este dependenţa de un joc de noroc. Respectivul joc devine prin-o cipalul scop al vieţii. Pe lângă fenomenele de dezadaptare socială (copiii încetează să mai meargă la şcoală, să-şi facă lecţiile, toate interesele se reduc la joc) devine evidentă lipsa de pace sufletească Cirascibilitate, agresivitate, depresie, insomnie ş.a.). În esenţă, este vorba de o patimă tipică. Această suferinţă este în primul rând de natură duhovnicească, iar tulburările psihice sunt în acest caz numai urmare a păcatului. În cazurile cele mai avansate, medicii recomandă internarea într-un spital de psihiatrie, cu scopul de a-l feri pe suferind de obiectul patimii sale.

Întrebare: Cum influenţează muzica rock psihicul adolescentului?

După cum arată cercetătorii, forţa rock-ului constă în pulsaţiile, ritmurile intermitente, care induc o reacţie biopsihică capabilă să influenţeze funcţionarea diverselor organe ale corpului (în particular este vorba de accelerarea pulsului şi creşterea nivelului de adrenalină, precum şi de excita ţia sexuală).

Dacă, de exemplu, ritmul este de 1,5 bătăi pe secundă şi este însoţit de o puternică accentuare a frecventelor superjoase 05-30 Hz), poate crea la om o stare de puternică excitaţie. În condiţiile unui ritm de două bătăi pe secundă şi ale aceluiaşi domeniu de frecvenţe, ascultătorul cade într-o „transă” dansantă înrudită cu cea narcotică. Formaţiile rock moderne lucrează într-un diapazon de la 80 de mii Hz până la 20 Hz şi chiar mai jos. Intensitatea sunetului ajunge la 120 Db, deşi auzul omenesc este făcut pentru o intensitate medie de 55 Db. Avem de-a face cu o agresare hotărâtă a Întregii personalităţi Au fost cazuri când excesul de frecvenţe Înalte sau joase a traumatizat puternic creierul.

La concertele rock, nu sunt rare contuziile sonore, arsurile sonore, pierderile auzului şi memoriei. Este imposibil să te supui vreme îndelungată acţiunii rock-ului şi să nu fii profund traumatizat psihoemoţional. Se pierde totodată controlul asupra capacităţii de concentrare; slăbeşte în mod semnificativ controlul asupra activităţii mintale şi a voinţei; accesele necontrolate duc la distrugeri şi vandalism, mai ales în adunări mari, unde psihocâmpul gloatei, amplificat de sus-rnenţionatele influenţe ale rock-ului, practic Îl lipseşte pe om de individualitate, îl transformă într-o parte a unei maşini conduse după principii satanice.
După cum vedem, muzica rock poate influenţa în mod distructiv personalitatea omului. Nu întâmplător numeroşi solişti de muzică rock sunt narcomani şi chiar satanişti pe faţă.

Întrebare: Fiul meu poate sta la televizor zile întregi şi spune că în felul acesta se odihneşte. îi face rău lucrul acesta?

Şi încă cum. Televizorul este nociv în mai multe moduri. În primul rând este vorba de nocivitatea inforrnatională. Absorbind otrava care vine prin el, sufletul nu poate să rămână sănătos.

În al doilea rând, în oamenii care petrec mult timp înaintea televizorului se dezvoltă starea de hipnonarcomanie, adică de susceptibilitate crescută la sugestie. Ca urmare, slăbeşte voinţa, scade capacitatea de analiză a situaţiei, are de suferit memoria.

În plus, şederea prelungită produce stază sanguină în organele pelviene, duce la disfuncţii intestinale. Iradierea de la cinescop nu rămâne nici ea lipsită de urmări. Ea atrage după sine, mai ales la copii, diverse tulburări de tip nevrozoid, care se manifestă prin irascibilitate, somn nelinistit slăbire a puterilor fizice şi stare de rău general. Vremea se pierde fără putinţă de Întoar,cere, iar ea este atât de scumpă …

„In Biblie scrie: În casa ta să nu laşi pe mulţi ! Televizorul a „spart” uşile casei noastre: la noi vin şi de la noi pleacă grămezi de oameni, extratereştri, fantome create de visători. Vin fără să bată la uşă şi fără să ceară voie, fără să se intereseze cine este oaspetele şi cine este gazda; vin cowboy şi gangsteri, vin oameni cu care n-arn vrea să avem nimic în comun. Casa a devenit un culoar de trecere o răscruce a multor drumuri” – dintr-o predică a arhim. Rafail Karelin. Aşa încât odihna de care vorbeşte fiul dumneavoastră este doar o iluzie. Încercaţi să-i schimbaţi părerea

Întrebare: Explicaţi termenul „disjuncţie cerebrală minimă”.

Disfuncţiile cerebrale minime se caracterizează prin întârzierea ritmului de dezvoltare a sistemelor funcţionale cerebrale care asigură anumite funcţii psihice superioare, răspunzătoare pentru vorbire, scriere, citire, socotire, precum şi pentru reglarea şi controlul proceselor psihice. La aceşti copii intelectul nu are de suferit, dar ei au însemnate dificultăţi la şcoală şi în adaptarea socială. Actualmente, tratamentul disfuncţiilor cerebrale minime este bine pus la punct.

Întrebare: Spuneţi-mi ceva despre aşa-numita „criză de la trei ani”.

La această vârstă, copilul începe să se considere „priceput şi competent”. În comportamentul lui încep să se manifeste evident negativismul (îi contrazice pe adulţi, nu vrea să facă ce-i spun aceştia), încăpăţânarea, cârtirea. „Fac eu !” – iată lozinca ce nu se depărtează de buzele copilului la această vârstă. Este nevoie de răbdare, inteligenţi, tact şi, fireşte, de rugăciune pentru a ieşi din criză.

Întrebare: Spuneţi-mi despre accenturile de caracter.

Accentuările de caracter înseamnă un grad exagerat de manifestare a anumitor trăsături caracterologice şi a ansamblului acestora. Este vorba de o vulnerabilitate specifică a caracterului. Cel afectat de o asemenea accentuare (de exemplu, înclinarea spre deasa şi nemotivata schimbare de dispoziţie, spre neurastenie, spre excitabilitate, spre isterie) devine sela v al ei. Adeseori accentuările de caracter creează teren pentru conflicte, pentru stări nevrotice. În anumite condiţii, ele se pot transforma în psihopatie. Fundamentul duhovnicesc al acestor accentuări este constituit din vătămarea sufletului de către păcat, din greşeli de educaţie, din obiceiuri dăunătoare.

Întrebare: Ce este „embriopatia alcoolica” ?

Aceasta a fost descrisă detaliat în anul 1973. La noii-născuţi ale căror mame au consumat în mod regulat alcool pe timpul sarcinii s-au pus în evidenţă diverse defecte.

La aceşti copii se pot observa: retard fizic şi mintal (până la idiotism profund), întârzierea dezvoltării sistemului nervos central, tulburări de tonus motor, convulsii, excitabilitate exagerată, fibroză hepatică, tulburări ale organelor sexuale şi multe alte anomalii grave.

Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne!

Ma voi folosi aici de un exemplu cât se poate de grăitor, care a fost descris într-o cărticică numită „Când sunt bolnavi copiii”. Autorul ei este medicul şi preotul Alexie Graciov. „Acum doi ani şi jumătate a venit. la mine să se spovedească o fetiţă bolnavă, în vârstă de doisprezece ani, dintr-o casă de copii. Nu putea să lege două cuvinte, se învârtea ca un titirez; privirea anormală, grimasele pe care le făcea tot timpul, întregul ei aspect vorbeau despre „handicapul” său. Şi iată că a început să se spovedească şi să se împărtăşească în fiecare duminică.

După un an a început să simtă necesitatea descoperirii gândurilor (cine se roagă şi se mărturiseşte des ştie ce înseamnă asta). Fata a început să ducă o asemenea viaţă de trezvie duhovnicească cum nici nu bănuiesc oameni care se socot profund credincioşi şi ortodocşi. A început să se roage cu rugăciunea lui Iisus (Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluteste-ma pe mine, păcâtoasai, să se împotrivească ispitelor drăceşti, să ierte, să rabde totul. De-a lungul a câteva luni, ea a învăţat să citească şi să scrie, au trecut toate semnele debilităţii mintale, pe faţă i s-a întipărit pecetea duhovniciei. În tot ce spunea şi făcea era simţire şi discernământ…’. Acest exemplu nu este izolat.

Odată, după slujbă, am auzit întâmplător istorisirea unei femei despre învierea minunată a fiului ei. Istoria aceasta a avut loc cu vreo douăzeci şi cinci de ani în urmă. Fiul femeii cu pricina, fiind internat în spital în stare critică, cu diagnosticul „meningită”, a murit şi a zăcut fără suflare vreme de câteva minute. Eforturile medicilor de a-l reanima n-au fost încununate de succes. Medicul curant a ieşit din sala de reanimare şi, exprimându-şi condoleanţele, a intrat în oficiu. Oricine îşi poate închipui ce simţea în acele clipe mama.

Iată însă ce s-a întâmplat în continuare. Pe coridor a trecut atunci una dintre asistentele medicale. Aceasta era o femeie profund credincioasă, care îl cunoştea pe copilul bolnav, dar nu ştia că tocmai a murit. S-a apropiat de mama îndurerată şi i-a spus lin, dar foarte hotărât: „Rugaţi-vă Născătoarei de Dumnezeu! Rugaţi-o să vă vindece fiul”. Mama mortului, fără să fie o femeie propriu-zis îmbisericită, a căzut în genunchi şi a început să se roage Domnului şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. În acea clipă, din oficiu a ieşit acelaşi medic de mai înainte. Văzând rugăciunea înfocată a mamei, s-a hotărât să mai facă o injecţie intracardiacă cu adrenalină. Şi … băiatul a înviat. Este viu şi sănătos până în ziua de astăzi. Slavă lui Dumnezeu! Iar mama lui nu şi-a dobândit doar fiul, ci şi credinţă puternică!

Despre suferinţele pruncilor

(dupa Serghei Nilus „Sfintenia sub obroc”)

Dspre aceasta l-a întrebat Cuviosul Grigorie pe Fericitul Nifon (episcopul Constantianei Ciprului), zicând:
„Iată, părinte, văd că pătimesc prunci în boli cumplite: ce păcat au făcut aceştia? Cum să înţeleg, de ce-i loveşte Dumnezeu ?”
A răspuns Fericitul:
„Când se înmulţesc păcatele omeneşti şi răutatea oamenilor nu se mai vindecă, Domnul răpeşte la Sine pruncii lor şi trimite asupră-le boli multe şi grele, ca prin aceasta să-i aducă la întreaga înţelepciune pe părinţii lor. Văzând chinurile copiilor lor, care n-au săvârşit păcat, oare aceştia nu se vor înfricoşa şi nu se vor întoarce spre pocăinţă? Oare nu vor striga:

„Vai nouă, păcătoşilor, că pentru fărădelegile noastre se chinuie pruncii fără de răutate 1 Ce va fi, dar, cu noi, ticăloşii, în Ziua cea Înfricoşată a celei de-a doua veniri a Domnului?” Şi dacă, văzând aceasta, părinţii nu se vor îndrepta, ci vor rămâne întru păgânătatea de mai înainte, vor fi supuşi unui şi mai groaznic chin, fiindcă au fost pedepsiţi şi nu s-au învăţat minte. Iar copiilor care aici au suferit şi au fost chinuiţi pentru ca părinţii să se întoarcă la pocăinţă, Domnul le va da în schimb cununile nestricăciunii şi cinstiri în veacul vieţii fără de sfârşit”.

„Dar, părinte sfinte”, i-a răspuns Cuviosul Grigorie Fericitului Nifon, „doar în Scriptură scrie că fiecare după faptele sale va primi, dar nu s-a zis că şi pentru păcatele altuia”.

A grăit Fericitul Nifon:
Milostivul Domn vede împietrirea şi ne chibzuinţa inimii omeneşti – căci mulţi, care trăiesc în lume luând asupră-şi osteneli mari de dragul slavei deşarte, cârtesc împotriva lui Dumnezeu şi în întristarea lor cheamă chiar moartea, dar de păcatele lor nu se pocăiesc şi pentru sufletele lor nu se îngrijesc. Tocmai din pricina aceasta Domnul îi pedepseşte atât pe copii, cât şi pe părinţi cu felurite necazuri, ca prin suferinţa copiilor să cureţe fărădelegile părinţilor, să-i facă pe părinţi să aducă prinos de pocăinţă şi astfel să le găsească îndreptăţire la Înfricoşata Sa Judecată. Aşadar, să ştii, fiule, că pruncii fără de păcat pătimesc ca, pentru moartea lor cumplită, să primească viaţa nestricăcioasă, iar părinţii lor să se învrednicească pentru pătimirile lor de întreaga înţelepciune a pocăinţei adevărate”.

Despre îndatoririle de familie

(După Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul)

Soţii au a fi părinţi. Copiii sunt unul dintre scopurile căsniciei şi totodată izvor îmbelşugat de bucurii familiale. Ca atare, soţii trebuie să aştepte copiii ca pe un mare dar al lui Dumnezeu şi să se roage pentru această binecuvântare. Soţii fără copii sunt într-adevăr năpăstuiţi, deşi uneori aceasta se întâmplă dintr-o iconomie aparte a lui Dumnezeu. Rugându-se, soţii trebuie să se şi pregătească pentru a fi buni părinţi ai unor buni copii; pentru aceasta, trebuie să păzească înfrânarea conjugală, adică să se înstrăineze cu trezvie de iubirea plăcerilor; să îşi păzească sănătatea, fiindcă ea este moştenire pentru copii: ce bucurie e un copil bolnav? Să păzească cucernicia, fiindcă orice obârşie ar avea sufletele, ele sunt în dependenţă vie de inima părintească, şi caracterul părinţilor se întipăreşte uneori cu foarte multă putere în copii.

Când Dumnezeu vă va dărui odrasla dragă, ea va trebui educată, iar pentru aceasta trebuie să aveţi o anumită îndestulare materială; să vă îngrijiţi de asta dinainte – nu doar pentru prezent, ci şi pentru viitor. Când Dumnezeu vă va da copil, bucuraţi-vă şi daţi mulţumită că s-a născut om pe lume. Dumnezeu a repetat cea dintâi binecuvântare şi prin voi: deci primiţi copilul ca din mâna lui Dumnezeu, dar tot din această pricină să vă şi grăbiţi a-l sfinţi prin Taine, fiindcă acum îl veţi şi închina slujirii Dumnezeului Celui Adevărat, ai Căruia trebuie să fiţi şi voi, cu tot ce este al vostru. În prunc este un amestec de puteri duhovniceşti şi trupeşti, care sunt gata să primească orice direcţie: puneţi asupra acestui amest.ec pecetea dumnezeiescului Duh ca pe o temelie şi sămânţă a vieţii veşnice. Satana dă buzna din toat.e părţile cu răul său: îngrădiţi copilul cu îngrădirea cea dumnezeiască, prin care put.erile întunericului nu pot pătrunde, apoi, după ce s-a sfinţit prin Taine, păziţi-l ca pe un odor sfânt.: nu jigniţi Duhul harului şi pe îngerul păzitor, care înconjură leagănul, prin necredinţa, neînfrânarea, ne iubirea voastră de pace.

Începe educaţia: cea mai importantă lucrare a părinţilor, foarte anevoioasă şi foarte rodnică, de care atârnă binele familiei, al Bisericii şi al patriei. Aici să arătaţi adevărată dragoste. Părinţi, se poate spune, nu sunteţi voi, întrucât copilul s-a născut în chip pe care voi nu îl înţelegeţi, dar să îl educaţi este treaba voastră. În această lucrare trebuie să luaţi în seamă totul. Şi ce este copilul. Şi ce va fi. Trebuie educat trupul lui, aşa încât să ajungă şi zdravăn, şi vioi, şi sprinten. Nu ajunge să lăsaţi totul în seama naturii; trebuie să acţionaţi şi voi, potrivit unui plan, folosindu-vă de experienţa altora şi de mijloacele pedagogiei sănătoase. Mai mult însă trebuie să vă îngrijiţi de educarea duhului. Un om binecrescut duhovniceşte se va mântui şi fără un trup zdravăn, iar celui lăsat de capul său, trupul zdravăn îi va aduce suferinţă. În această privinţă, trebuie formate mintea, obiceiurile şi cucernicia. Aici este mai mare nevoie de gândire sănătoasă – pe care o deprind oamenii şi fără ajutorul ştiinţei decât de ştiinţă.

Datoria fiecăruia este, oricum, de a-şi învăţa copiii Simbolul de Credinţă, poruncile lui Dumnezeu, rugăciunile: să-l facă să cunoască credinţa creştinească. Nimic nu este atât de eficace în formarea obiceiurilor copilului ca propriul exemplu şi ferirea de relele exemple ale altora. Preîntâmpină răul: sub înrâurirea harului, inima nevinovată se va întări şi predispoziţiile ei bune se vor preface în obiceiuri. Cucernicia ta este cu atât mai necesară pentru întărirea cucerniciei copilului cu cât ea priveşte lucruri nevăzute. Copilul să ia parte la rugăciunea de dimineaţă şi cea de seară; să meargă cât mai des la biserică; să se împărtăşească cât mai des, după credinţa voastră; să audă mereu la voi discuţii evlavioase. Nu va fi nevoie să vă adresaţi lui în mod special: va asculta şi singur şi va băga la cap.

Părinţii trebuie să-şi dea toată silinţa ca pruncul, atunci când devine conştient, să înţeleagă mai puternic decât orice fa ptul că e creştin. Dar iarăşi zic: principalul este duhul cucerniciei ca atare, care pătrunde în copil şi se atinge de sufletul lui. Credinta, rugăciunea, frica lui Dumnezeu sunt mai presus de orice câştig. Pe acestea să le înrădăcinaţi în el mai întâi de toate. Copilul care a învăţat să citească trebuie ferit de lecturile deşănţate, căci setea de lectură nu face alegere.

Pe măsură ce se dezvoltă, se va vădi la ce este bun copilul. Ca atare, trebuie puse bazele viitoarei lui activităţi temeinice, statornice, pline de siguranţă în domeniul ales; trebuie să fie pregătit pentru lucrarea la care este chemat, ca să poată face treabă serios, să fie legat de ea trup şi suflet şi să se simtă în elementul său făcând-o. Dacă pentru aceasta trebuie sporită purtarea de grijă, sporeşte-o; dacă trebuie adăugate obiecte de studiu, adaugă-le. Nu este de lăudat ideea de a lăsa totul în voia împrejurărilor. Ce-i drept, Domnul rânduieste totul, dar El ne dă de înţeles care e voia Sa prin capacităţile, înclinările şi caracterul nostru. Aveţi datoria să luaţi aminte la aceste indicaţii şi să acţionaţi pe temeiul lor.

Copilul trebuie îndrumat să deprindă buna-cuviinţă în cuvânt, în îmbrăcăminte, în ţinută, în purtare. La tinereţe lucrul acesta e cu atât mai potrivit cu cât atunci e foarte puternică tendinţa de a imita, mai ales exterior, iar obiceiurile împrumutate pot, sta tornicindu-se, să rămână pentru toată viaţa. Buna-cuviinţă pare un lucru neînsemnat, şi totuşi multe îl tulbură pe cel nedeprins cu ea. Această problemă trebuie preîntâmpinată la copil. Dar iarăşi zic: lucrul acesta trebuie lăsat în umbră, ca un adaos, nu trebuie să-l ridicaţi în slăvi şi nici măcar să spuneţi cât este de necesar, ci trebuie să-l deprindeţi pe copil cu el aşa cum l-aţi învăţat să meargă. Acolo unde buna-cuviinţă este acoperită cu laude, ea ia locul altor lucruri, mult mai importante, şi le pune în umbră. Şi este rău când se întâmplă aşa ceva. În plus, am în vedere buna-cuviinţă simplă, modestă, respectuoasă, nu cea la modă, „alunecoasă”, căutată.

Este minunat să înveţe copilul artele: desenul, muzica şi altele, precum şi meşteşugurile femeieşti şi bărbăteşti. Ele aduc o plăcută odihnă şi o bună aşezare duhului. Să nu se uite însă lucrul de căpetenie: zidirea duhului pentru veşnicie. E necesar ca acesta trebuie să definească orientarea artei şi conţinutul ei lăuntric. Trebuie, de altfel, să vă amintiţi că în educaţie contează nu atât materialul, cât capacitatea şi abilitatea de a-l modela. Rezultatul care trebuie obţinut din educaţie în această privinţă este hărnicia: iubirea de osteneală şi ura faţă de lenevie, iubirea de ordine, de a face totul la timpul şi la locul potrivit, fără împrăştiere şi fără amânări, împlinind conştiincios ceea ce se cere. Aceasta este preafericita dispoziţie sufletească ce asigură pentru toată viaţa nu numai fericirea exterioară, ci şi cucernicia lăuntrică. Şi totuşi, nu trebuie uitat că aceste dispoziţii sufleteşti alcătuiesc doar bunătatea exterioară, pe când cea lăuntrică stă în duhul cucerniciei creştineşti.

In fine, o dată educat, copilul trebuie aranjat: fiica trebuie măritată cuviincios, fiului trebuie să i se găsească un loc potrivit, să fie introdus în acea rânduială de viaţă pentru care a fost pregătit. Aici principalul este ca ei să poată trăi după aceea fără lipsuri şi să poată lucra cu spor. Se va ţine cont şi de dorinţa copiilor în privinţa viitoarei meserii, dar nu trebuie luate în seamă capriciile celor smintiţi de aparenţele exterioare, ci trebuie făcut ceea ce chibzuinţei înţelepte se arată temeinic şi folositor. Rău fac părinţii care îşi lasă copiii să aleagă de capul lor în această problemă importantă. De altfel, şi după aranjarea copiilor aceştia nu trebuie uitaţi, ci supravegheaţi, povăţuiţi, îndruma ţi, învăţaţi minte. Dreptul, dar şi datoria părinţilor este să nu se depărteze de ei până la moarte.

Acum oamenii văd altfel lucrurile acestea – dar nu toate rânduielile noi sunt şi legiuite. În educarea copiilor, îndrumătorul este dragostea. Ea prevede orice şi pentru orice găseşte metoda potrivită – dar e nevoie ca această dragoste să fie adevărată, trezvitoare, înţeleaptă, nu pătimaşă şi indulgentă. Acest ultim fel de dragoste este prea miloasă, prea iertătoare şi îngăduitoare. Îngăduinţă trebuie să existe, dar cu înţelepciune, iar acolo unde ea se învecinează cu indulgenţa inconştientă, trebuie privită cu asprime. Mai bine să se dea precumpănire severităţii decât indulgenţei, fiindcă aceasta din urmă lasă răul tot mai nedezrădăcinat pe zi ce trece şi lasă primejdia să crească, iar severitatea îl retează o dată pentru totdeauna sau cel puţin pentru multă vreme. Iată de ce câteodată este neapărată nevoie ca educatorul să fie un străin. Acolo unde dragostea se abate de la adevăr, deseori, aproape întotdeauna, ea cade prin îrnpătimire în nedreptate faţă de copii: pe unii îi iubeşte, pe alţii nu, sau tatăl îi iubeşte pe unii, mama pe alţii. Această nedreptate răpeşte atât celui iubit, cât şi celui neiubit respectul faţă de părinţi şi seamănă între copii, de la o vârstă fragedă, o anumită antipatie, care, după împrejurări, se poate preschimba în ură de moarte. Ce fel de educaţie este asta?

În fine, nu trebuie uitat un mijloc de corecţie smeritor şi foarte eficace: pedeapsa trupească. Sufletul se modelează prin trup. Există răutăţi care nu pot fi alunga te din suflet fără rănirea trupului. Ca atare, bătăile sunt folositoare şi celor mari, darmite celor mici. Cel ce iubeşte pe fiul său, îndeseşte rănile lui, grăieşte înţeleptul fiu al lui Sirah (30, 1) – dar, se înţelege de la sine, că la atare mijloc trebuie recurs doar când este într-adevăr nevoie.

Sfinţii Părinţi despre patimi şi virtuţi

Ura vine din pomenirea răului, pomenirea răului – din trufie, trufia – din slava deşartă, slava deşartă – din necredinţă, necredinţa din împietrirea inimii, împietrirea inimii – din nelucrare, nelucrarea – din lenevire, lenevirea – din trândăvire, trândăvirea – din nerăbdare, nerăbdarea – din iubirea de sine.

Rugăciunea depinde de dragoste, dragostea – de bucurie, bucuria – de blândeţe, blândeţea – de smerenie, smerenia – de slujire, slujirea – de nădejde, nădejdea – de credinţă, credinţa – de ascultare, ascultarea – de simplitate.
Cuviosul Macarie cel Mare

Domnul împlineşte neajunsurile faptelor noastre bune fie prin boli, fie prin necazuri.
Sfântul Ierarh Dimitrie al Rostovului

Dumnezeu nu îngăduie să fim ispitiţi mai presus de puterea noastră. Într-un vas de cristal sau sticlă meşterul loveşte uşurel, ca să nu se spargă, iar într-unul de argint sau de aramă loveşte cu putere: în acelaşi chip, Dumnezeu îngăduie să vină asupra celor neputincioşi ispite uşoare, iar împotriva celor tari ispite grele.
Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk

Trebuie să ne străduim în tot chipul a păstra pacea sufletească şi a nu ne tulbura de necazuri, ci a le suferi cu seninătate, ca şi cum nu ne-ar atinge pe noi. O astfel de călire poate aduce inimii noastre tihnă şi o poate face locaş al Duhului Celui Sfânt.

Dacă ai şti ce bucurie aşteaptă sufletul dreptului în ceruri, ai lua hotărârea de a răbda cu recunoştinţă în timpul vieţii pământeşti necazurile, prigoanele şi clevetirea. Dacă însăşi chilia noastră ar fi plină de viermi şi dacă aceştia ne-ar roade trupul în toată această viaţă trecătoare, cu toată dorirea ar trebui să ne învoim la asta, ca să nu ne lipsim de bucuria cea cerească, pe care a gătit-o Dumnezeu celor ce îl iubesc.
Cuviosul Serafim din Sarov

În sine, pedeapsa nu-l vindecă pe om de păcătoşenia lui; omul poate să sufere foarte mult, dar dacă aceste pătimiri, trimise pentru a-l pune la încercare, stârnesc în el răutatea şi încrâncenarea, dacă nu se va smeri si nu le va suferi cu răbdare, cu supunere, dând mulţumită lui Dumnezeu pentru ele, care alcătuiesc singurul mijloc ce-l poate aduce în fericitele locaşuri, ci va da frâu liber în sine mâniei, enervării, urii faţă de tot ce îl înconjoară, rostind cuvinte de deznădejde, poate chiar de blestem, împotriva pricinilor care stârnesc deznădejdea lui, nu va face altceva decât să îşi sporească păcătoşenia, adăugând la păcatele vechi, nerăscumpărate prin suferinţele acestea, unul dintre păcatele cele mai cumplite: împotrivirea faţă de voia Lui cea sfântă.
Macarie, mitropolit al Moscovei

Întristarea pentru păcate lipsită de măsură, care ajunge la deznădejde, este respinsă de învăţătura Sfinţilor Părinţi. Această întristare trebuie ,.diluată” prin nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu: trebuie să ne întristăm şi totodată să nădăjduim – să ne întristăm, fiindcă prin păcatele noastre îl mâniem pe Dumnezeu, ne depărtăm de Dumnezeu, şi să nădăjduim, fiindcă avem Doctor Atotputernic pentru păcatele noastre, pe Domnul Iisus Hristos, Ce Şi-a vărsat sângele pentru noi.

Pentru a nu cădea pradă enervării şi mâniei, nu trebuie să fim pripiţi.
Cuviosul Ambrozie de la Optina

Unde este idealul adevărat, care să cuprindă întreaga natură a omului, în toată deplinătatea şi nesfârşită ei dezvoltare, care să fie apropiat de toţi şi accesibil pentru toţi, lesne de cunoscut, care să dea celui slab puţin, celui puternic mult, care să fie vrednic de dragoste, să îi atragă pe toţi la sine şi să îi mulţumească pe toţi? Există un singur ideal de acest fel – Dumnezeul creştin: „fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârşit este … ”

Arătaţi, dacă puteţi, o cerinţă de ordinul cel mai înalt a naturii care să nu fie satisfăcută în Hristos; imaginaţi-vă, dacă puteţi, o desăvârşire din cele mai înalte care să nu fie în El. El este însuşi adevărul, dragostea, bunătatea, curăţia, dreptatea, lipsa de egoism, abnegaţia, hărnicia, răbdarea, bărbăţia. dar cine va număra toate desăvârşirile Lui? S-ar putea să nu ne convină doar faptul că în El nu este nimic potrivit cu duhul acestui veac, în El nu sunt patimi, fapt cu care am putea să ne îndreptăţim, şi că El nu este indulgent cu patimile, că fărădelege nu a făcut, „nici s-a aflat vicleşug în gura Lui” Is. 53, 9).

La El îşi duc, înaintea Lui îşi pun părinţii creştini copiii în sfânta şcoală care se numeşte Biserică. Aici, educaţia se desfăşoară după toate legile adevărate ale dezvoltării omeneşti.

La început, educaţia se face prin simţuri, prin intermediul impresiilor. În linii mari, omul cunoaşte şi începe să iubească frumuseţile naturii înainte de orice ştiinţă, prin intermediul simplei contemplaţii şi a experienţelor copilăriei: în Biserică se dobândesc primele idei despre Dumnezeu, cele mai timpurii şi cele mai însemnate concepţii din viaţa omului, prin contemplarea imaginilor, a faptelor, a simbolurilor care arată spre lumea duhovnicească.

Mama, obiect al întregii iubiri şi gingăşii a copilului, stă cu o expresie evlavioasă întipărită pe faţă şi se roagă înaintea icoanei Mântuitorului; copilul se uită ba la ea, ba la icoană, şi nu are nevoie de explicaţii lungi privitoare la însemnătatea acestui fapt. Iată cea dintâi lecţie, lecţie tăcută, de cunoaştere a lui Dumnezeu.

Copilul în biserică: podoaba bisericii, luminarea ei, strălucitoarele odăjdii ale sfinţiţi lor slujitori, cântarea şi tăcuta stare înaintea lui Dumnezeu a celor ce roagă întorşi spre altar, sfintele gesturi liturgice, lipsa obiectelor vieţii obişnuite, interzicerea gesturilor necuviincioase, cerinţa atenţiei faţă de ceva preaînalt şi aparte: acestea toate sunt lecţii de evlavie înaintea lui Dumnezeu, pe care nu le va înlocui nici un discurs, cât de elocvent, al profesorului de religie.

În aceste lecţii nu poate fi distinsă clipa când în copii începe să apară înţelegerea a ceea ce se citeşte şi se cântă în biserică; ştim doar că L-am îndrăgit pe Mântuitorul nostru cu mult înaintea lecţiilor de religie, fiindcă am auzit adeseori istorisiri despre El, ne-am rugat mult Lui, am sărutat Evanghelia Lui, am plâns pentru El citindu-I pătirnirile şi ne-am bucurat din toată inima sărbătorind luminata Înviere.
De acest belşug al înrâuririlor harice şi al însuşi harului dumnezeiesc îşi lipsesc părinţii odraslele atunci când nu le duc la biserică din pruncie şi nu le împărtăşesc cu Sfintele Taine din motivul deşert că pruncul nu înţelege nimic, de parcă numai raţiunea analitică este canalul tuturor înrâuririlor ce acţionează asupra dezvoltării omului! În biserică este educat simţământul religios, principalul motor al vieţii duhovniceşti. Pierderea acestei perioade şi a acestui mijloc de dezvoltare a inimii este o pierdere ireparabilă. După aceea, copilul îşi va însuşi conceptele abstracte, va repeta lecţiile pe dinafară, dar inima, pe care au pus deja stăpânire alte impresii şi înclinări, va fi insensibilă, surdă la impresiile duhovniceşti.
Arhiepiscopul Ambrozie (Kliucearev)

Omul supus enervării, care respiră răutate, simte foarte limpede în pieptul său prezenţa unei puteri duşmănoase, rele; aceasta pricinuieşte în inimă o lucrare cu totul potrivnică prezenţei Mântuitorului, pe care Acesta o descrie astfel: „Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară” (Mt. 11, 30). În condiţiile unei asemenea prezenţe te simţi cumplit de rău, atât sufleteşte cât şi trupeşte.
Sfântul Ioan din Kronstadt

Nu cârti, copilaş, nu trebuie: dacă Domnul te-ar fi uitat sau dacă n-ar fi milostiv faţă de tine, nici n-ai mai fi în viaţă – atâta doar că nu vezi milele Lui, fiindcă vrei să fie ca tine şi te rogi să fie ca tine, dar Domnul ştie ce ţi-e mai bine şi mai de folos. Fireşte, roagă-te totdeauna pentru izbăvirea ta de necazuri şi de păcatele tale, dar la sfârşitul rugăciunii adaugă totdeauna, spune-I Domnului: „Însă fie voia Ta, Doamne”.
Stareţul Alexie din mănăstirea Zosimova

Sufletul poate să încapă harul lui Dumnezeu doar în măsura în care încape şi răbdarea necazurilor.
Stareţul Alexandru din schitul Ghetsimani

Slava lui Dumnezeu !

Read Full Post »