Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Casatoria’ Category

Căsătoria
In vechime, se spunea despre tânărul necăsătorit că este „liber”.

Aceasta înseamnă că din momentul în care acesta vine „la comuniunea nunţii” încetează să fie liber şi este legat de celălalt (v. 1 Corinteni 7, 27). Ei s-au legat la acelaşi jug, ca să are împreună ogorul vieţii lor celei noi.

Şi, dacă unul vrea să meargă în dreapta şi celălalt în stânga, nu se ară ogorul. Amândoi sunt datori să urmeze aceeaşi linie dreaptă. Şi, ca să se întâmple aceasta, ar trebui să aibă un îndrumător, căruia să-i arate încredere oarbă. Şi cine va fi acest îndrumător? Ei înşişi? Dar unul spune într-un fel, celălalt în alt fel! Prin urmare unul va fi îndrumătorul lor: Legea lui Hristos. Bărbatul, din punctul lui de vedere, să pună în practică ceea ce stabileşte Legea dumnezeiască în relaţie cu soţia lui (s-o iubească, să se jertfească pentru aceasta), iar femeia, din punctul ei de vedere, să săvârşească ceea ce porunceşte Legea dumnezeiască în legătură cu bărbatul ei (să-l cinstească şi să i se supună). Atunci se vor împlini cuvintele rostite de Prorocul David, din experienţa proprie: iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui fraţii împreună (Psalmul 132, 1).

Cununiile

În vremurile bizantine, cununiile de nuntă nu erau precum cele de astăzi (fragile etc.), ci erau meşteşugite şi solide, ceva în genul coroanelor. Şi erau legate cu lanţuri preţioase. Şi cu acestea erau încununaţi noii miri. Şi nu le scoteau de pe capetele lor la sfârşitul slujbei, aşa cum se întâmplă astăzi, ci după opt zile. Adică, în acest răstimp, mirii purtau pe cap cununiile care erau legate între ele cu lanţuri, ca să cugete bine, să conştientizeze, să le intre în minte că de acum înainte viaţa

lor s-a schimbat din temelii. Mergeau pe drum, călătoreau cu cununiile pe capetele lor. O lua unul la dreapta, trebuia ca şi celălalt să-I urmeze. Şi să nu fi vrut, îl trăgea cununia pe care o avea pe capul lui. Dacă îşi ridicau cununiile de pe cap, căsătoria se rupea. Şi pentru că era cu neputinţă practic să ţină toată viaţa cununiile pe cap, la opt zile după nuntă mergeau la preot, care le citea rugăciunea de dezlegare a cununiilor şi le scotea de pe capetele lor. Deci primeau o lecţie!

„Nu mai sunt eu!”

Soţii ar trebui să înţeleagă că, din momentul în care au ales viaţa conjugală (jugul în doi), nu mai sunt doi oameni, nici unul singur, ci doi oameni care au devenit unul: şi vor fi cei doi un trup (Facerea 2, 24). Şi aşa trebuie să lucreze. De pildă, soţia nu poate să spună: „eu voi merge acolo şi acolo, pentru că aşa îmi place”, ci „noi vom merge”, pentru că, vă repet, nu mai este liberă, nu este necăsătorită, nici văduvă, ci are bărbat. A ales jugul în doi, şi nu libertatea.

Acelaşi lucru este valabil şi în privinţa banilor, a casei, a averii. În căsătorie nu există: „casa mea, banii mei” etc., ci „casa noastră, banii noştri”. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie:

„Probabil că vreodată soţia îţi va spune: niciodată până acum n-am cheltuit din ale tale, ci le am pe ale mele, pe care mi le-au dat părinţii mei. Şi atunci spune-i: ce zici, nevastă? Ce cuvânt poate fi mai rău decât acesta? Nu mai ai propriul tău trup, şi ai banii tăi? După nuntă nu mai suntem două trupuri, ci unul. Toate sunt ale tale, şi eu sunt al tău, soţia mea! Aceasta mă sfătuieşte Sfântul Apostol Pavel, când spune că bărbatul nu este stăpân pe trupul lui, ci femeia! (v. 1 Corinteni 7, 4) şi dacă eu n-am stăpânire asupra trupului meu, ci tu, cu atât mai mult sunt ai tăi şi banii.” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 20 la Epistola către Efeseni).

Anunțuri

Read Full Post »

In vechime, familiile aveau mulţi copii, pentru că atunci altele erau condiţiile de viaţă. Nu existau cerinţele economice contemporane, „nebuneşti”, Şi nu numai atât, dar alta era şi psihologia femeii. Atunci, femeia mamă, când rămânea însărcinată, şi patru, şi cinci, şi şase copii să fi avut, accepta sarcina. Dimpotrivă, astăzi, naşterea de mulţi copii, în cazul majorităţii covârşitoare a femeilor căsătorite, provoacă un şoc alergic psihic. Aceasta este psihologia, psihicul lor, şi nu se schimbă.

Atitudinea preoţilor

Aşadar ce vom face ca păstori în faţa acestei probleme? O vom sili pe soţie să facă copil? Să facă dintr-o lucrare sfântă o obligaţie? Să se vaite atât din pricina ascultării? Să se deprime sufleteşte şi trupeşte, ea şi pruncul în pântecele ei? Şi dacă nu rabdă ispita şi aruncă copilul? Oare astăzi este greu să facă avort? Şi, de exemplu, chiar dacă soţia acceptă să facă un copil, dar bărbatul ei refuză, ce vom face? Îl vom constrânge să accepte? Dar astfel nu suntem părinţi duhovniceşti, ci tiranii sufletelor credincioşilor noştri! (deci şi noi avem probleme!)

Evitarea naşterii de copii era cunoscută înainte de Hristos (Primul care a „născocit-o” se pare că a fost Onan – v. Facerea 38, 9-10. însă cazul lui nu are legătură cu naşterea de copii din cadrul familiei creştine, pentru că Onan, împreună cu femeia văduvă a fratelui său mort, trebuiau să împlinească scopul exclusiv al naşterii de copii, şi nu plăcerea, pentru care avea femeia lui).

Cu siguranţă că evitarea naşterii de prunci era cunoscută şi în epoca Sfântului Apostol Pavel. Şi Apostolul desigur că abordează aceste situaţii ca un părinte duhovnicesc. Corintenii deja îi scriseseră despre problema arzătoare a relaţiilor dintre soţi (v. I Corinteni 7, 1). Şi, astfel, i-au dat pretextul ca să atingă problema naşterii de copii. Dar cu toate acestea Apostolul Pavel, în timp ce vorbeşte amănunţit despre relaţiile dintre soţi (v. I Corinteni 7), tace când este vorba despre naşterea de copii. Nu cumva tăcerea lui sugerează acceptarea evitării naşterii de prunci? În tot cazul, dacă subiectul „îl ardea”, n-ar fi tăcut. De aceea, tăcerea lui ar trebui să ridice semne de întrebare.

Desigur că Sfântul Apostol scrie că femeia se va mântui prin naştere de capii (1 Timotei 2, 15), dar nu înţelege creşterea trupească a copiilor (pentru că nici o mamă nu-şi lasă copiii flămânzi), ci naşterea duhovnicească (v. I Timotei 5, 10), dacă aceasta îi creşte duhovniceşte pe copiii ei (Sfântul Ioan Gură de Aur – Despre văduvie). De aceea, Sfântul Apostol Pavel clarifică: dacă va stărui cu înţelepciune în credinţă, în iubire şi în sfinţenie (1 Timotei 2, 15). Naşterea în sine nu mântuieşte. Dacă copiii tăi merg în iad, tu vei merge în Rai doar pentru că ai făcut copii? (n. a.)

Chiar şi Sfântul Ioan Gură de Aur (prototipul păstorului şi al părintelui duhovnicesc), cu toate că vorbeşte de multe ori despre relaţiile dintre soţi, nici el nu atinge subiectul evitării naşterii de copii. Prin urmare şi Apostolul Pavel, şi Sfântul Ioan Gură de Aur (şi nu numai aceştia) nu mustră, nu-i „deranjează” pe păstoriţii lor cu o temă concretă. Şi erau modelul păstorilor!

Desigur, ca sfinţi şi părinţi duhovniceşti renumiţi, nu voiau să neliniştească, să pună sarcini sau să întindă „cursă” (v. 1 Corinteni 7, 35) fiilor lor duhovniceşti neputincioşi. Dar aceasta nu înseamnă că aceşti mari păstori şi purtători de Dumnezeu se pronunţă împotriva naşterii de copii, ci pur şi simplu n-o impun. De asemenea, nu înseamnă nici că soţii care evită (fără vreun motiv serios) naşterea de copii nu păcătuiesc. Ei săvârşesc păcat, pentru că nu împlinesc şi celălalt scop secundar al căsătoriei, care este naşterea de prunci.

Desigur că greutatea păcatului lor ţine şi „de ce?”, adică din ce motiv evită naşterea de copii. Cu alte cuvinte, altul este păcatul (mai mare) soţilor care evită naşterea de copii în timp ce au sănătate şi posibilităţi materiale, şi altul păcatul (mai mic al) soţilor care sunt săraci şi bolnavi şi evită naşterea de prunci.

„Ne dă Dumnezeu!”, spun unii. Şi cu siguranţă că Dumnezeu dăruieşte, dar celor care cred în El, care se dăruiesc Lui din inimă şi fără să pună condiţii. Dumnezeu îi va preamări pe astfel de oameni, şi săraci lipiţi pământului să fie, şi oricâţi copii ar avea. Însă cine are, mai ales astăzi, o asemenea credinţă în Dumnezeu? (n. a.)

Read Full Post »

2. Infranarea

Este posibil ca relaţiile dintre soţi să fie curate, însă, dacă nu sunt folositoare din punct de vedere duhovnicesc, împietresc sufletul. Şi pentru ca soţii să se dedice în anumite perioade de timp din tot sufletul celor duhovniceşti, Biserica le recomandă înfrânarea, conform cuvântului Sfântului Apostol Pavel: ca să vă îndeletniciţi cu postirea şi cu rugăciunea (1 Corinteni 7, 5). Acest îndemn (ca să vă îndeletniciţi cu postirea şi cu rugăciunea) se aplică în Biserica noastră în zilele de post, de duminică sau de praznic mare (ca şi în ziua numelui sfântului pe care-l purtăm), când este oprită relatia dintre soti.

Cuplul care are relaţii în asemenea zile păcătuieşte, pentru că încalcă poruncile Bisericii. Desigur că un asemenea păcat nu are legătură cu păcatul de moarte al adulterului. Este diferit şi mult mai mic. Dar, iarăşi, există aici diverse trepte ale gravităţii păcatului: altceva este să fie împreună un cuplu de tineri căsătoriţi (căruia îi este greu să se înfrâneze în toate posturile) şi altceva un cuplu înaintat în vârstă. Şi iarăşi: altceva este să fie împreună în postul Săptămânii Mari şi altceva în postul uşor al Sfinţilor Apostoli sau al Crăciunului.

Ceaslovul, la orice sărbătoare de acest fel, scrie: „nelucrătoare” (ca de exemplu: praznicul adormirii Sfintei Ana, la 25 iulie, al Sfântului Pantelimon la 27 iulie ş.a.). Prin urmare în aceste sărbători se impune înfrânare de la relaţiile trupeşti (n. a.).

Dacă amândoi, bărbatul şi femeia, sunt înăuntrul Bisericii, vor trebui să lupte, încât să ţină, pe cât este cu putinţă, înfrânarea pe care o învaţă aceasta. „Convinge-l pe soţul tău să respecte zilele sfinte. Chipul lui Dumnezeu trebuie să se supună legilor dumnezeieşti”, scria Sfântul Grigorie Teologul Olimpiadei. „Să nu fiţi împreună miercurile şi vinerile, şi după rânduială să păziţi posturile, sărbătorile şi duminicile, ca nişte creştini. Şi să petreceţi ca nişte fii şi fiice ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos” (Sfântul Cosma Etolianul, Didahia 1, 2).

Dacă însă soţul (sau soţia) trăieşte departe de Biserică şi refuză cu încăpăţânare să se înfrâneze la praznice şi în posturi, celălalt soţ trebuie să cedeze. Este de mii de ori de preferat să păcătuiască cu soţia lui în aceste zile decât să cadă în ispită şi să săvârşească păcatul adulterului cu altă femeie (de altfel, pentru acest motiv, pentru a scăpa de adulter, o are pe soţia lui) (v. 1 Corinteni 7, 5).

Înfrânarea înseamnă luptă

Înfrânarea este o virtute şi are plată de la Dumnezeu când devine luptă. Doar atunci are plată, ceea ce înseamnă că dacă cineva este înirânat din fire nu primeşte răsplată, tocmai pentru că înfrânarea lui nu necesită luptă.

Adică, bărbatul poate să fie neînfrânat în căsătorie, iar femeia să fie înfrânată din fire, dar să se abţină amândoi în zilele de post şi la praznice. Însă soţul va avea plată mare, pentru că de unul singur, cu „sabia” lui biruieşte pornirile trupului. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Virtutea a fost amestecată cu osteneli şi sudori, pentru că ce bucurie ţi se va da, şi ce răsplată vei primi, dacă osteneala nu merge înainte? Pot să vi-i arăt pe mulţi care din fire sunt scârbiţi de relaţiile cu femei. Spune-mi, pe aceştia îi vom numi înfrânaţi, îi vom încununa? Fireşte că nu! Pentru că înfrânarea înseamnă biruinţă asupra plăcerilor, în urma luptelor. De aceea, Hristos, pe cei care s-au născut fameni, dar şi pe cei care «s-au făcut eunuci», adică s-au făcut pe ei înşişi neputincioşi de a avea relaţii trupeşti (v. Matei 19, 12), nu-i încununează, tocmai pentru că nu s-au luptat” (Omilia 36, 2, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan).

3. Înfrânarea în afara Legii

Când cei doi soti se înfrânează din silă faţă de relaţia trupească, abstinenţa aceasta este socotită de Biserica noastră fărădelege, dar şi păcat, pentru că soţii dispreţuiesc binecuvântarea pe care le-a dat-o Hristos prin Taina Nunţii.

Biserica a hotărât şi pentru această situaţie epitimii din cele mai grele:

Sinodul din Gangra impune epitimia cea mai grea, a anatemei: „Dacă cineva rămâne fecior sau se înfrânează fiindcă are scârbă de nuntă, să fie anatema!” (Canonul 9). La fel hotărăsc şi canoanele 5 şi 51 ale Sfinţilor Apostoli.

Fărădelege este considerată şi înfrânarea care nu se face din înţelegere (1 Corinteni 7, 5). Pentru că: femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul lui, ci femeia (1 Corinteni 7, 4).

De pildă, chiar şi „făgăduinţă” să facă femeia pentru înfrânare provizorie sau pe viaţă (fără consimţământul bărbatului), aceasta înseamnă fărădelege şi nu are nici o valoare în sine (v. Numerii 30, 10). Fireşte că acelaşi lucru este valabil şi pentru bărbat.

Înfrânarea – primejdioasă?

Înfrânarea de o singură parte este şi primejdioasă. Ea poate provoca complicaţii nedorite soţului sau soţiei care rămâne lipsit fără voia sa (mai ales pe toată viaţa) de relaţiile intime: boli de nervi, agresivitate acută sau chiar demoralizare şi depresie. Şi, ceea ce este mai rău, poate duce chiar şi la adulter. Să nu vă lipsiţi unul de altul, îi sfătuieşte pe soţi Sfântul Apostol Pavel (1 Corinteni 7, 5). Şi, desigur, nu ca aceştia să se sature de plăceri fără limită, ci pentru ca să nu cadă în ispitele satanei, din pricina neputinţei lor (1 Corinteni 7, 5). De exemplu, soţia se înfrânează (chipurile, din evlavie) fără ca soţul ei să vrea acest lucru, şi devine pricină ca acesta să fie ispitit de satana. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că: „de multe ori diavolul îmbracă păcatul cu veşmântul evlaviei. Astfel, inspiră femeii dorinţa de înfrânare, sub masca evlaviei, în timp ce scopul lui viclean este să-l arunce pe bărbat în păcatul adulterului” (Comentariu la Evanghelia Sfântului Matei, 86, 4).

Şi dacă, în final, bărbatul cade în înfricoşătorul păcat al adulterului, responsabilitatea femeii înaintea lui Dumnezeu este foarte mare.

 

4. Relaţiile trupeşti sunt doar pentru naşterea de copii?

Relaţiile dintre soţi nu au drept scop exclusiv naşterea de copii, ci „uciderea” trupului, ca să nu-i ispitească satana şi să cadă în desfrânare (1 Corinteni 7, 5) (conform Sfinţilor Părinţi, cuvintele creşteţi şi vă înmulţiţi – Facerea 1, 28 deja s-au împlinit).

Sfântul Ioan Gură de Aur, sprijinindu-se pe afirmaţiile Sfântului Apostol Pavel, mărturiseşte cu tărie că scopul principal al nunţii este evitarea desfrânării. El scrie: „Nunta a fost dată pentru naşterea de copii, dar mai mult pentru stingerea aprinderii trupeşti. Îl am martor pe Sfântul Apostol Pavel, care spune: din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa (II Corinteni 7, 2). Deci spre evitarea desfrânării, şi nu spre naşterea de copii. Şi zice iarăşi Apostolul Pavel: «să fiţi unul cu altul, nu pentru ca să faceţi copii, ci ca să nu vă ispitească satana!» Înaintând, Apostolul nu spune: «dacă vor copii, să se căsătorească, ci: dacă nu se infrânează, să se căsătorească!» (1 Corinteni 7, 8-9).” (Despre Feciorie, XIX).

Cu siguranţă că prin aceste cuvinte Sfântul Ioan Gură de Aur nu exclude naşterea de copii şi, fireşte, nici nu recomandă evitarea ei. Pur şi simplu, vrea să sublinieze şi celălalt scop al nunţii, ferirea omului de desfrânare.

Prin urmare soţii care n-au dobândit copii nu sunt consideraţi nefericiţi de către Biserică (nefericiţi sunt bărbatul şi femeia care destramă căsătoria). „Ai copii, bucură-te! N-ai copii, bucură-te!” (Proverb popular).

Înfierea

Sfântul Cosma Etolianul, în situaţia lipsei copiilor, recomandă înfierea. El scrie: „Ia un copil sărac şi fă-l copilul tău duhovnicesc, ca să te bucuri şi să te desfeţi şi tu, şi să se bucure şi să se desfete şi acela. Pentru acel copil pe care ţi-l naşte femeia ta, Dumnezeu nu-ţi este dator cu har, pentru că o faci din patimă trupească, dar pentru acel copil sărac, ai de mii de ori plată de la Dumnezeu în sufletul tău, şi cinste de la oameni, pentru că îl faci cu voia ta fiul tău duhovnicesc” (Didahia II, 1, 37).

 

Read Full Post »

„M-am culcat şi am visat că viaţa era fericire. M-am trezit şi am văzut că viaţa este datorie. Mi-am făcut datoria, şi a venit fericirea.”

(R. Tagare, 1941)

Prolog

Mai fericit este a da decât a lua (Fapte 20, 35). Când primeşti, ţi se umplu mâinile, în timp ce atunci când dăruieşti ţi se umple sufletul! Când asuzi pentru celălalt, trupul oboseşte, dar sufletul tău se odihneşte. Viaţa înseamnă dăruire!

Şi nunta este o ofrandă, deci izvorul vieţii!

Lumânarea, atunci când nu se topeşte, nu luminează! Şi tămâia bine-mirositoare, dacă nu se topeşte în foc, nu scoate bună mireasmă! Şi soţul sau soţia, dacă nu se mistuie în îndatorire, nu luminează, nu scot mireasma cea bună.

Aş dori ca prezenta carte să-i ajute pe fraţii noştri întru Hristos, bărbaţi şi femei, să perceapă căsătoria lor ca pe o luptă duhovnicească, care-i va ridica pe înălţimi, pe culmi, către cer. Amin.

Lămuriri

Familia nu este alcătuită din maşini neînsufleţite, cărora le apeşi butonul de pornire şi toate merg „ceas”, ci din oameni sensibili, care sunt măcinaţi de patimi şi de neputinţe. Acest aspect de simbioză, de comuniune, ar trebui să-l avem întotdeauna în vedere. Altfel, vom cere de la celălalt să se supună voii noastre cu aceeaşi uşurinţă cu care roboţii neînsufleţiţi ne execută comenzile!

„Să-l înţelegem pe celălalt, în măsura în care ne înţelegem pe noi înşine.” (Jung) De aceea, „cel mai bun medic este cel care a fost încercat de boală” (Platon). Acelaşi lucru este valabil şi pentru boala noastră duhovnicească. Cel mai bun medic este cel care s-a

vindecat, care s-a izbăvit de patimile şi de neputinţele lui, adică sfântul. Aceasta înseamnă că el este „specialistul” în problemele căsătoriei, nu cel căsătorit, nici cel necăsătorit.

Câti oameni căsătoriti din lumea aceasta îşi conduc familiile ca pe propriul automobil neînsufletit! Câti înţelepţi, câţi cercetători ai iumii acesteia se poartă inuman cu soţia sau cu soţul lor, destrămându-şi familiile!

Cât de frumos şi de duios vorbeşte despre relatiile dintre soti Sfântul ieromonah Cosma Etolianul! El grăieşte: “Bărbatilor, luati seama să nu le priviţi pe femeile voastre cu ochi sălbatici!” Şi la fel fac şi Sfântul Ioan Gură de Aur, şi Sfântul Grigorie Teologul în epistola către Olimpiada, fiica lor duhovnicească.

Nu suntem sfinţi, ci pur şi simplu în cartea aceasta doar ne ocupăm de Taina cea mare a Căsătoriei, avându-i drept îndrurnători pe Sfinţii Părinţi. Prin ea nădăjduim să se întărească puţin această legătură sfântă, pentru că; în zilele noastre rele, multe se întâmplă

 

1. Căsătoria: întregirea firii

Şi a grăit Dumnezeu: nu este bine să fie omul singur! (Facerea 2, 18). Luaţi aminte că n-a grăit primul om: „Nu mă simt bine singur!”, ci Dumnezeu Înţelepciunea a grăit că nu este bine să fie singur Adam, cel plăsmuit de Însuşi Dumnezeu, Care l-a sălăşluit în paradisul minunat, pe care l-a creat în mod special pentru acesta (v. Facerea 2, 8). Adam a fost şi un mare sfânt, un văzător de Dumnezeu, Îl privea pe Creator şi grăia cu El. Oh, pentru acest Adam, Dumnezeu a socotit că nu era bine să fie singur, fără tovarăşul lui! Creatorul, fiind şi Atotcunoscător, a ştiut că Adam, la un moment dat, Îi va cere însoţitor, o tovărăşie omenească. Şi ca să nu simtă de timpuriu golul, singurătatea, Dumnezeu S-a apucat şi a creat-o pe Eva. Şi nu direct din pământ, aşa cum l-a plăsmuit pe Adam, ci din mijlocul trupului, din coasta lui Adam [v, Facerea 2, 12), ca s-o simtă ca fiind a lui, trup din trupul lui, os din oasele lui. Şi a simţit-o în acest fel! (v. Facerea 2, 23).

Cele de mai sus ne arată că omul, oricât de sfânt ar fi (cine era mai sfânt decât Adam în Rai?), are nevoie, în afară de prezenţa dumnezeiască nevăzută, şi de prezenţa omenească văzută. Simte nevoia să aibă lângă el un om de-al lui, să-l privească, să-l atingă, să-l asculte, să se plece asupra lui şi să-i arate iubire (amintiţi-vă că Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos l-a însărcinat pe Sfântul Ioan să se îngrijească de Preacurata Sa Maică (v. Ioan 19,27). (Gândiţi-vă la pustnici, la martiriul lor!)

Atractia

Un părinte a îmbrăţişat monahismul împreună cu fiul său, pe atunci încă la vârsta prunciei. După ani, s-au coborât amândoi în cetate. Tânărul, acum călugăr, se găsea pentru prima dată în mijlocul cetăţii. Şi a simţit că se găsea în altă lume. A văzut pentru prima dată şi câteva femei mergând prin cetate. Le-a privit oarecum curios şi a întrebat:

– Tată, cine sunt aceşti oameni?

– Călugări care trăiesc în lume, i-a răspuns părintele său, nevoind să-i aducă gânduri viclene.

Şi fiul i-a zis:

– Să luăm cu noi în pustiu un astfel de călugăr, aşa, pentru tovărăşie!

Ce l-a făcut pe călugăr să se „lipească de femeie”? Însăşi firea lui! Femeia este ieşită din bărbat (v. Facerea 2, 21), aşadar acestuia îi lipseşte ceva. El simte că are ceva lipsă şi de aceea caută, cercetează, ca să afle partea lui pierdută. Dar şi femeia, la rândul ei, caută să-şi afle izvorul, locul, originea ei. Şi, astfel, între ei există o căutare reciprocă, ascunsă, un magnetism îmbietor.

Pe această” taină” se sprijină căsătoria, ceea ce înseamnă că ea reprezintă completarea firească a bărbatului cu femeia. În căsătorie, firea omenească îşi găseşte plinătatea ei. „Deoarece firea noastră era neîntregită, a apărut căsătoria. Prin aceasta, ceea ce lipseşte unuia este completat de celălalt” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 19, 1, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan). În spatele acestei atracţii hedoniste, înnăscută şi nestinsă, dintre bărbat şi femeie mocneşte întotdeauna dorinţa pentru unirea trupească, care în orice moment se poate concretiza, poate primi „trup şi oase”. Şi, câtă vreme omul poartă trup, mocneşte mereu înăuntrul lui această dorinţă. El este întotdeauna atras spre această plăcere, „alunecă” precum şarpele de apă şi, aşa cum spunea cu înţelepciune arhimandritul Epifanie Teodoropoulos (†1989), problema trupului va fi rezolvată definitiv doar de lespedea mormântului.

Dumnezeu, ca să-l păzească pe om de pofta desfrânată (în afara nunţii), a întemeiat căsătoria. Adică, dacă nu poţi să-ţi stăpâneşti trupul, ţi se îngăduie să guşti legitim plăcerea doar înăuntrul căsătoriei: pentru desfrânare, fiecare să aibă femeia lui (1 Corinteni 7, 2).

1 De aceea, conform ultimelor studii, căsătoria (se înţelege că este vorba de cea reuşită) este benefică sănătăţii. Cel căsătorit are mai puţine probabilităţi să fie lovit de angoasă sau de depresie. („Cotidianul”, 15.2.2010) Şi nu numai, dar, chiar dacă suferă de vreo oarecare boală sufletească, este posibil ca prin căsătoria reuşită boala să se vindece, sau prin căsătoria nereuşită să se înrăutăţească. Medicul psihopatolog Paul Toumie nu ezita să mărturisească: . De mic aveam fobii şi eram capricios, dar soţia mea mi-a devenit cel mai bun psihoterapeut!” (n. a.)

 

Nuntă – feciorie

Cele de mai sus relevă faptul că omul are din fire înclinaţia către căsătorie. Însăşi firea îl îndeamnă spre aceasta. A nu se căsători este împotriva propriei firi, înseamnă a se opune acesteia, rămânând lipsit. Astfel, monahismul este o stare care depăşeşte firea, este supra-firesc. Şi tocmai de aceea este vrednic de admiraţie! (Scara, Cuvântul 15, 4). Prin urmare monahismul nu este harisma firii, ci a voinţei. Voinţa (puterea) intervine şi îmblânzeşte înclinaţia (firea) către căsătorie. Cine poate înţelege, să înţeleagă – este deviza Mântuitorului nostru Iisus Hristos (v. Matei 19, 12).

2. Alegerea

Rabinii înţelepţi sfătuiau: „Să ezitaţi mult înainte să vă alegeţi soţia! Să nu vă gândiţi la frumuseţe, căci aceasta trece. Cândiţi-vă la familie!”

Te căsătoreşti ca să devii fericit, nu ca să fii nefericit. Totul constă nu în a te căsători, ci în a deveni fericit prin nuntă. Şi vei fi fericit când vei găsi un tovarăş bun. Cel care şi-a găsit o soţie bună şi-a îndulcit viaţa lui (Pilde 18, 22). Totul în căsătorie ţine de cele dinaintea nunţii. Acum ţii în mâini cheia fericirii tale!

„Dacă urmează să călătoreşti, roagă-te o dată, dacă trebuie să mergi la război, roagă-te de două ori, dar, dacă urmează să te căsătoreşti, roagă-te de trei ori!” (Proverb).

 

 

 

„Să vedem dacă ne potrivim”

Aşa spun astăzi tinerii, când vor să se căsătorească. Şi, sub pretextul acesta, amână căsătoria sau chiar convieţuiesc în păcat, chipurile, poate se vor găsi. Dar cine poate spune că l-a găsit pe celălalt? Sub acest aspect nu ne potrivim nici cu fratele nostru, cu care am crescut şi ne-am dezvoltat în acelaşi mediu familial. Nu ne găsim nici pe noi înşine! (De câte ori afirmăm cu convingere şi repetăm, dar astăzi facem într-un fel, iar mâine în alt fel?!) Şi ne vom potrivi cu o persoană străină?

Ar trebui să cântărim lucrurile bine, căci fiecare om este o personalitate unică şi irepetabilă. Există şase miliarde de oameni? Există şi şase miliarde de personalităţi irepetabile.

Plecând de la aceste premise, oricât ai căuta, nu-ţi vei găsi un tovarăş cu care să te potriveşti la modul absolut, să ai aceeaşi gândire, aceleaşi dorinţe, aceeaşi voinţă! Nu vei găsi! „Nepotrivirea de caracter” (cauza divorţului) este un fapt real.

Criteriile alegerii

Desăvârşit este singur Dumnezeu, chiar şi sfinţii au neputinţe, cu atât mai mult noi, oamenii lumeşti şi pătimaşi. De aceea, să fii sigur că soţul pe care-l cauţi va avea propriile sale patimi şi neputinţe.

Bineînţeles că aceasta nu înseamnă că omul este alcătuit doar din patimi, neputinţe şi nimic altceva (ar fi vai de el). În paralel, are şi virtuţi înnăscute (Scara, Cuvântul 26, 41) (cu excepţia faptului dacă a încetat să fie om). Şi primele virtuţi de frunte care-l înfrumuseţează sunt smerenia şi bunătatea, mai ales bunătatea: „un dram de bunătate valorează mai mult decât sumedenie de cunoştinţe”] (Proverb). Şi iarăşi: „De frumuseţe ţi se face lehamite după patruzeci de zile, de bunătate nu te saturi nici după patruzeci de ani” (Proverb). Omul lipsit de iubire şi de smerenie este nepotrivit (primejdios) pentru familie (şi nu numai pentru ea … !).

„Primeşte sfaturi?”

Un părinte a logodit-o pe fiica sa.

Plin de bucurie, a vestit evenimentul unei bătrâne înţelepte în vârstă de optzeci de ani:

– Fiica mea ia un flăcău cu studii, cu serviciu bun!

– ??? ….

– Mamaie, mă auzi? Am logodit-o pe fiica mea. Se căsătoreşte cu un tânăr instruit, cu salariu bun, ce să-ţi spun …

– Primeşte sfaturi? l-a întrebat bătrâna. Pentru că, dacă nu primeşte sfaturi de la părinţi, de la preoţi, de la părinţii duhovnici, este stăpânit de o trufie „exemplară”! Şi va trebui să te temi de un asemenea om!

Înainte să te căsătoreşti, ochii tăi să fie larg deschişi. Când te căsătoreşti, să fie pe jumătate închişi!” (Proverb). Să nu fie înainte de nuntă deschişi pe jumătate, şi după aceea larg deschişi!

3. Căsătorie cu „peţire” sau „din iubire'”?

In vechime, în marea lor majoritate căsătoriile se făceau „cu peţire”, „cu înţelegere”. Părinţii rânduiau din culise nunta copilului lor (se pare că acelaşi lucru îl prescrie şi Legea mozaică – Ieşirea 22, 17)

Şi primul lucru pe care îl întrebau despre nora candidată era: „Este gospodină? Este dintr-o familie bună?”, pentru că ceea ce ,,îi ardea” întâi de toate era să-şi creeze o familie. Astăzi, primul lucru pe care îl întreabă este:

„Cum arată? Este frumoasă?” Rar se întreabă dacă este din familie bună, şi mai niciodată dacă este gospodină. Mai mult, în vechime, mirii nu aşteptau să se găsească unul pe altul. Ceea ce era să se întâmple se întâmpla.

Astăzi, lucrurile s-au schimbat. Majoritatea covârşitoare a tinerilor au repulsie faţa de căsătoria făcută „prin peţire”, „prin înţelegere”. Tinerii doresc să-şi găsească de unii singuri partenerul (prin mijlocirea iubirii). Este dreptul, alegerea lor. Însă ceea ce are importanţă în fond nu este dacă se vor căsători „din iubire” sau „din înţelegere”, ci dacă soţul ales va fi bun. Statisticile ne spun că nunţile care se încheie „prin înţelegere” sunt mai statornice, mai trainice, decât cele care se fac „din iubire”, şi aceasta pentru că alegerea tovarăşului se face în primul caz prin raţiune, şi nu prin sentiment. Candidatul la căsătorie nu este cu capul în nori, ci cu picioarele pe pământ. Aşa cum îl percepe pe tovarăşul său acum, înainte de nuntă, îl va percepe şi după aceea. În timp ce în căsătoria „din iubire” o ia înainte sentimentul nebunesc.

Legătura

„Când dragostea intră în inimă, mintea fuge din cap!”, spune o vorbă din popor. Adică raţiunea este pervertită de sentiment şi denaturează situaţia. Drept urmare, cel îndrăgostit o vede pe tovarăşa sa nu aşa cum este, ci aşa cum ar dori să fie. Este vorba despre o stare patologică.

În timpurile recente, specialiştii s-au preocupat de fenomenul îndrăgostirii şi au ajuns la concluzia că es- . te vorba despre nebunie. În mod concret, ziarul „Cotidianul” a publicat articolul cu titlul: „Creierul îndrăgostit este schizofrenie”, al lui Benedict Carey, de la „New York Times”, care demonstrează prin documente că, într-adevăr, îndrăgostirea este o boală a creierului! Fragmente din acest articol: „Dragostea este nebunie, un amestec de pasiune, demenţă şi tulburare obsesivă, care-l înstrăinează pe cel îndrăgostit de cei din jur, îi schimbă comportamentul şi caracterul, şi-l face de nerecunoscut. [ … ] Neurologii deţin reprezentri ale creierului îndrăgostit, în faza lui delirantă. Cercetătorii americani susţin că dragostea este o necesitate biologică, diferită de excitaţia sexuală. Ea se aseamănă cu foamea, cu setea, cu nevoia de narcoticel”

Studiul explică faptul că iubirea poate să cuprindă în egală măsură şi sentimente extremiste şi opuse, precum euforia, angoasa şi mânia, pentru că, atunci când ne pierdem obiectul dorinţei, dragostea se intensifică. „Când eşti îndrăgostit îţi pierzi controlul, logica, explică un antropolog de la Universitatea Rogers. Comportamentul pe care îl are cel îndrăgostit este dincolo de limitele logicii” („Cotidianul”, 1.6.2005, p. 11).”

Câtă vreme durează „dragostea”, relaţiile interpersonale sunt „roze”, romantice, însă sentimentul are şi „termen de valabilitate”. El îşi va face jocul şi va pleca (altfel, nici o relaţie şi nici o căsătorie nu s-ar destrăma). „Căsătoria este mormântul iubirii.” (Victor Hugo) Şi atunci creierul fugar se reîntoarce în cap şi omul vine cu picioarele pe pământ, la cruda realitate. Atunci, băiatul sau fata nu te vor mai atrage, ci ţi se vor părea nişte străini, nişte persoane anoste. Este posibil să-l percepi pe celălalt chiar ca pe un diavol, pe cel pe care înainte îl priveai ca pe un înger, şi să te gândeşti serios la despărţire. „Când m-am căsătorit am ştiut că m-am îndrăgostit de doi ochi verzi, minunaţi! N-a durat mult însă ca să înţeleg că m-am căsătorit cu o fată întreagă!”, spunea un bărbat divorţat.

Înţelegerea

L-ai aflat, l-ai descoperit pe tovarăşul alături de care vei trăi toată viaţa. Însă există o problemă nerezolvată: încheierea „contractului”. Adică, va trebui să discutaţi condiţiile convieţuirii. Caracteristici: nu sunt înger, ci om cu neputinţe. Deci accepţi să trăim toată viaţa împreună? Mă vei suporta în momentele grele? Eşti pentru familie, pentru o familie cu mulţi copii? Vom trăi o viaţă creştinească? Ne vom ruga? Vom merge la biserică în fiecare duminică? Vom ţine posturile? Ne vom mărturisi, dacă este cu putinţă, la un duhovnic comun? Cum vom folosi banii noşti? Vom avea banii în comun? Care vor fi relaţiile noastre cu părinţii? etc … După aceea veţi merge la biserică şi veţi declara oficial (la ceasul depunerii „jurământului” – al ritualului Tainei) hotărârea voastră comună de a trăi împreună pe viaţă şi neîncălcând condiţiile de mai sus. Şi cine încalcă chiar şi o condiţie din contract, adică cine nu respectă propria „semnătură” (consimţământul lui), va fi marele vinovat.

4. Relatiile înainte de căsătorie

Ti-ai ales-o pe viitoarea tovarăşă, dar ia seama că nu este încă soţia ta! Va fi, dar este posibil şi să nu fie, căci se întâmplă multe. Când tatăl şi mama ei ţi-o dau în biserică şi se săvârşeşte Taina, atunci va deveni soţia ta!

Păcatul

Astăzi, relaţiile intime înainte de nuntă au devenit ceva obişnuit în viaţa tinerilor noştri. Desigur că şi tinerii aduc propriile argumente. Însă despre ceea ce este păcatul nu hotărâm noi, nu hotărăsc patimile şi dorinţele noastre, ci Hristos, Care este Legiuitorul şi Care grăieşte foarte limpede:

 

Oricine se uită la femeie poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui (Matei 5, 28).

Prietene, vezi că Hristos nu-ţi îngăduie să priveşti” trupeşte” nici o femeie (fireşte, în afară de femeia ta, cu care te-ai căsătorit), cu atât mai mult să săvârşeşti păcatul în chip practic cu ea! Dar de ce? Pentru că Hristos te doreşte stăpân al instinctelor de jos, şi nu robul lor. Te doreşte atlet, luptător! (Ca să faci sex nu este nevoie de luptă, ci, dimpotrivă, de opusul acesteia; pentru înfrânare este necesară lupta!) Viaţa primeşte sens prin ţinerea poruncii dumnezeieşti, şi nu prin dispreţuirea ei (în situaţia de faţă prin stabilirea de legături intime înainte de nuntă).

Temelia fragilă

La Târgul Etnic al Religiilor cu participare internaţională din America, s-a realizat un sondaj de opinie referitor la relaţiile înainte de nuntă şi la nunta reuşită. Şi s-a demonstrat că relaţiile înainte de căsătorie nu contribuie la reuşita acesteia. În mod concret: căsătoria celor care avuseseră relaţii înainte de încheierea mariajului, spre deosebire de a celor care nu avuseseră, era fragilă, înregistrându-se în primul caz cu 50% la sută mai multe divorţuri.. Desfrânarea (relaţia trupească înainte de nuntă) nu este nuntă, nici nu constituie un punct de plecare bun pentru încheierea unei căsătorii.” (Sfântul Vasile cel Mare, Canonul 26).

Campania împotriva relatiilor înainte de căsătorie

Se pare că guvernul american (2007) a înţeles că relaţiile înainte de căsătorie, printre altele, sunt şi primejdioase pentru sănătatea tinerilor, şi s-a însărcinat să lupte împotriva lor. Astfel, citim titluri precum: „Războiul SUA împotriva relaţiilor înainte de nuntă: Bush impune şi înfrânarea maturilor”. „De anul acesta guvernul lui George Bush plănuieşte să pună în practică promovarea înfrânării şi educaţia sexuală la americanii majori, Campania cu denumirea: «abstinence only» (doar abstinenţa), care se adresa până acum doar adolescentilor, recomandând retinerea de la sex din motive morale şi de sănătate, se va adresa mai ales tinerilor maturi, cu vârste cuprinse între 19 şi 29 de ani.”

Campania este sponsorizată printre altele de către statul american, care din 1996 şi până astăzi (2007) a dispus pentru scopul acesta aproximativ 1,1 miliarde de dolari. Cu lozinci precum: „it’s great to wait!” („este mare lucru să aştepţi”), inspiratorii campaniei se străduiesc să convingă tineretul Statelor Unite ale Americii că reţinerea de la sex este cel mai bun mod de a evita problemele care pot să reiasă din activitatea sexuală, ca de exemplu: sarcina nedorită sau bolile cu transmitere sexuală. Mesajul campaniei, după cum sustine Gwen Horn din Serviciul Naţional de Sănătate, este următorul: „mai bine este să aştepte cineva până la căsătorie, şi cea mai bună garanţie pentru aceasta este înfrânarea”, În ultimii ani s-au redus substantial relatiile sexuale înainte de căsătoie la tinerii din Statele Unite (ziarul ”Investitorul”, 27-28/1/2007).

1. Nunta este cinstită (Evrei 13, 4)

Cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat! (Evrei 13, 4).

Nunta este cinstită şi patul matrimonial este curat de păcat, adică relaţiile dintre soţi. Datorită binecuvântării Bisericii, ele sunt curate, lipsite de păcat’. Drept urmare, cuplul poate să coabiteze fără mustrări de conştiinţă şi vinovăţie. Sfântul Apostol Pavel scrie: Cât despre cele ce mi-a scris, bine este pentru om să nu se atingă de femeie. Dar, din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa, şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său. Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului. Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. Să nu vă lipsiţi unul de altul decât cu bună învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neinfrânării voastre. Şi aceasta o spun ca un sfat, nu ca o poruncă. Eu voiesc ca toţi oamenii să fie cum sunt eu însumi. Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul aşa, altul într-alt fel (1 Corinteni 7, 1-7).

 

Cel care socoteşte relaţiile dintre soţi spurcate primeşte din partea Bisericii epitimii grele, pentru că dispreţuieşte binecuvântarea ei. Clericul este caterisit, mireanul este afurisit (Canonul 51 al Sfinţilor Apostoli). Sinodul din Gangra dă o epitimie şi mai grea: anathema, „Dacă cineva aduce reproşuri nuntii, să fie anatema!” (Canonul 1) (n. a.).

 

 

„Să convieţuiţi cu bună cuviinţă”

Prin faptul că Biserica binecuvântează unirea trupească înăuntrul căsătoriei nu înseamnă că sunt îngăduite toate. Sfântul Cosma Etolianul îi sfătuieşte pe cei căsătoriţi: „să convieţuiţi cu bună-cuviinţă, ca nişte creştini” (Predici 2). Cele neîngăduite constituie un păcat grav şi primesc mustrare. Şi una dintre cele mai mari binefaceri pe care le poate oferi soţia bună soţului ei este să-l împiedice de la astfel de păcate.

Icoanele

Unii soţi evlavioşi îşi pun probleme dacă ar trebui să aibă icoane în dormitorul lor. Răspunsul este da! Tocmai pentru că relaţiile lor nu constituie păcat. Şi dacă aceste legături au drept scop naşterea de copii, atunci dobândesc sfinţenie, pentru că aduc pe pământ un om, încă un „chip” al lui Dumnezeu, înmulţind astfel pe fiii şi mădularele împărăţiei Lui, aşa cum spunea arhimandritul Sofronie (t1993), stareţul Mănăstirii Sfântul Ioan Botezătorul din Essex, Anglia.

Şi chiar dacă nu există icoane în casă, Dumnezeu este pretutindeni şi întotdeauna prezent, fie că-L vedem sau nu, prin mijlocirea icoanelor. Prin urmare, trebuie ca întotdeauna să lucrăm ca şi cum am avea în faţă sfânta Lui icoană, aşa cum făcea Prorocul David (v. Psalmul 15, 8).

 

 

Read Full Post »