Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘boala’

Întrebare: Ce este bioenergoterapia?

Răspuns: Bioenergoterapia este o metodă paranormală prin care „terapeutul” încearcă să vindece bolnavii folosind energia propriului corp.

 Întrebare: Sfinţii vindecau prin bioenergie?

Răspuns: Nu. Sfinţii nu vindecau prin bioenergie, ci Dumnezeu săvârşea vindecări prin Harul Său dăruit sfinţilor.

 Întrebare: Există deosebiri spirituale între bioenergoterapeuţi şi sfinţii care aveau darul vindecărilor?

Răspuns: Da. Bioenergoterapeuţii nu merg pe calea Ortodoxiei, fiindcă nu folosesc un dar tămăduitor primit de la Dumnezeu, ci folosesc în mod magic energia creată. Aceşti „terapeuţi” caută slava lor, nu slava lui Dumnezeu; prin urmare, nu se află în comuniune cu Dumnezeu.

În Biserica Ortodoxă, sfinţii primesc de la Dumnezeu darul tămăduirilor. De exemplu, Sfântul Eftimie cel Mare, care a trăit în secolul al V-lea, a dobândit de mic învăţătura ortodoxă şi a fost hirotonit preot. La 29 de ani a mers la Ierusalim şi s-a sălăşluit într-o mănăstire numită Fara, unde l-a cunoscut pe Cuviosul Teoctist. După cinci ani, aceşti Cuvioşi s-au sălăşluit într-o peşteră din pustie, către Iordan. Şi au locuit acolo mulţi ani, în viaţă aspră de sihaştri, trudindu-şi trupul şi dorind în linişte a vorbi cu Dumnezeu prin rugăciune, aducând astfel sufletului lor hrana cea duhovnicească în răbdare, în bunătate şi în smerită cugetare. Apoi a primit Cuviosul Eftimie de la Dumnezeu darul tămăduirilor şi al proorociei. De atunci, mulţi bolnavi au început a veni la dânsul pentru tămăduire, însă el, fugind de slava lumii, a luat cu sine pe ucenicul săi, Dometian, şi s-a sălăşluit în munţii dinspre Marea Moartă. Dar şi de acolo a plecat, văzându-se împresurat de mulţime şi s-a întors la chilia lui, la Cuviosul Teoctist. Şi petrecea în pustie toată săptămâna, iar Sâmbăta şi Duminica îi primea pe cei aflaţi în suferinţe.

Spre deosebire de sfinţi, care fugeau de slava lumească, bioenergoterapeuţii îşi deschid cabinete şi îşi fac reclamă pe internet.

Întrebare: Care este invătătura Sfintilor Părinti despre cei care voiesc să fie cunoscuţi de oameni ca tămăduitori?

Răspuns: Despre cei care se străduiesc să facă tămăduiri (fără Har), Sfântul Ignatie Briancianinov ne învaţă astfel: „cel ce doreşte ca prin mâinile lui să se săvârşească minuni şi semne, este ispitit în mintea sa de diavol, care-şi bate joc de el”.

„Cel ce doreşte să poruncească duhurilor necurate sau să dea sănătate celor bolnavi şi să arate mulţimilor vreun semn minunat, oricât ar chema, lăudându-se, numele lui Hristos, acesta este totuşi străin de Hristos, pentru că mintea trufaşă nu urmează pe Învăţătorul smereniei” .

Anunțuri

Read Full Post »

Partea I

Introducere

„Problema pastorală cu care ne confruntăm în anii pe care îi parcurgem este înfruntarea noii erezii de dimensiuni planetare care se numeşte Noua Eră sau, aşa cum o numesc unii, Noua Eră a Vărsătorului. Mesajele referitoare la aceasta, cu care suntem bombardaţi în fiecare zi prin mijloacele de informare în masă, în linii generale, sunt următoarele: Vine o Nouă Eră. Binele şi răul, Dumnezeu şi Lucifer sunt două puteri care se completează reciproc. Toţi suntem purtători de energie, avem puteri intuitive, extrasenzoriale, magice, supraomenesti si puteri ale mintii cu însusiri tămăduitoare … Hristos nu a fost Dumnezeu şi Om, ci unul dintre marii iniţiaţi, mentorul Erei Peştilor, care acum ia sfârşit… Nu există un singur adevăr. Toate religiile sunt căi care duc la acelaşi scop”

După revoluţia din 1989, ţara noastră a fost invadată de o mulţime impresionantă de „vindecători” şi „călăuzitori spirituali”, adepţi ai doctrinelor extrem-orientale.

După două milenii de Ortodoxie, mulţi români se întorc la practicile păgâne. La ora actuală, în România există:

-magazine ezoterice virtuale cu produse specifice: cristale, sfere de cristal pentru vizualizarea viitorului, truse de magie, pendule radiestezice, anse radiestezice, cărţi de Tarot, lumânări ritualice, bijuterii, piramide, elemente Feng Shui;

– firme care comercializează amulete şi talismane unisex, pentru sănătate, dragoste, abundenţă, carieră, protecţie, succes, magie şi noroc, din metal, inox, argint, aur, os, lemn şi ceramică;

– cabinete de clarviziune, Reiki (Reiki Usui, Karuna Ki, Shamballa MDH, Tibetan Reiki, Celtic Reiki, Info Reiki, Grand Master, Gendai Reiki Ho, Violet Flame Reiki, Ordinul lui Melchisedec), Seichim, tehnici şamanice (Ama Deus, Munay Ki), astrologie (astrograme, astrologie natală, karmică şi medicală), curăţări case de entităţi negative;

– cabinete de biorezonanţă prin care se dau informaţii şi despre” vieţile anterioare”;

– cabinete de acupunctură, ayurveda, homeopatie, în care pacientul dobândeşte multe învăţături daoiste si budiste;

– firme pentru distribuţia afrodiziacelor şi a tincturilor care activează meridianele energetice;

– firme care comercializează pietrele celor 7 chakre; pietre zodiacale: agat, carneol, crisopraz, aventurin, jasp, onix, aragonite, calcedonie, etc; pietre zodiacale fine: ametist, citrin, opal, acvamarin, rubin, safir, turcoaza, malachite,azurirs, etc; piramide energetice;

– cursuri de radiestezie, reiki, arte marţiale, karate-kobudo, aiki-jutsu & iai-do, taijiquan- qigong,

Feng Shui;

– cursuri de ştiinţă spirituală vedică;

– edituri specializate pe cărţi din domeniul paranormal. Câteva titluri: Masajul ayurvedic, Sănătatea perfectă. Ghidul ayurvedic complet al sistemului minte-corp omenesc; Homeopatia. Sănătate absolută şi autocunoaşterea corpului, a minţii şi a spiritului; Homeopatie şi sexualitate; 214 elixire alchimice; Hipnoza ca abordare sau Cartea trecerii. Prima Moştenire Atiantă; Vieţi anterioare; Secretul sufletului. Utilizarea experienţelor extracorporale pentru înţelegerea adevăratei noastre naturi; Fructele întunericului.

Şi acum, câte ceva despre autorii cărţilor:

„Mariela Angel este o renumită homeopată, specializată la Londra în terapii de regresiune, vindecarea cu ajutorul cristalelor, terapia călătoriei, acupunctură, kineziterapie şi aromaterapie.”

 

„Joan Halifax este antropolog şi profesor, maestru Zen şi shaman, discipol al unor mari maeştri până în clipa în care îşi găseşte strălucitoarea cale. Este o vizionară ale cărei cuvinte fulgeră. O femeie care a străbătut planeta, dar şi lumile interioare, care a trăit revelaţia alături de shamani indigeni de pe câteva continente, care şi-a căutat adâncimile retrăgându-se în sălbăticie şi meditând cu înţelepţi tibetani, care a scormonit prin meandrele inimii şi ale minţii împreună cu iniţiaţi ai culturilor native nord-americane. Începând cu tradiţiile zen-ului japonez şi până la experienţe cu cele mai puternice plante psihedelice, de la ritualurile străvechilor triburi Dogon din Africa până la ceremoniile azatece cu ciuperci sacre, în Mexic, nimic nu-i este străin”.

Promotorii magiei au „grijă” şi de copiii creştinilor. De exemplu, le pun la dispoziţie „trusa de magie albă”, ca şi cum ar fi în slujba Binelui, nu a răului (asociat cu magia neagră). În prezentarea trusei găsim scris: „Ai şi tu acum ocazia de a deveni un practician al magiei albe şi o forţă a binelui! Toate lucrurile de care ai nevoie pe drumul Înţelepciunii se află aici: o carte frumos ilustrată cuprinzând instructiuni si, în plus, talismane si accesorii magice”.

 

,Iată ce conţine trusa: cartea de vrăji şi ritualuri (cu tehnici de meditaţie şi peste 40 de ritualuri şi vrăji), medalionul argintiu al lunii, cristalul de cuarţ magic al pământului, clopoţelul argintiu, bănuţul da/nu, bănuţul auriu al prosperităţii, sarea de vrăji, săculeţul magic, şnurul auriu al dorinţei.

În acest mod, copiii sunt pregătiţi din timp pentru primirea „metodelor magice de diagnostic şi vindecare” .

Consecinţele acestor doctrine şi practici extrem-orientale sunt foarte grave: îndepărtarea de Ortodoxie, posedarea demonică, îmbolnăvirea psihică, destrămarea familiilor.

Necunoaşterea învăţăturii ortodoxe despre sănătate, boală şi vindecare este una dintre cauzele răspândirii practicilor păgâne în teritoriile ortodoxe.

Învătătura ortodoxă despre sănătate, boală si vindecare

1. Întrebare: Ce trebuie să cunoaştem pentru a înţelege corect sănătatea, boala şi vindecarea?

Răspuns: Pentru a înţelege corect sănătatea, boala şi vindecarea trebuie să cunoaştem învăţătura creştină ortodoxă.

2. Întrebare: De ce este necesar să cunoaştem învăţătura ortodoxă şi nu este suficient să cunoaştem ştiinţele naturii?

Răspuns: Ştiinţele naturii sunt limitate din mai multe motive:

– nu studiază toate fenomenele, ci numai fenomenele înregistrabile şi fenomenele observabile şi repetabile experimental;

– nu prezintă certitudine cantitativă, ci oferă doar aproximaţii;

– nu dau explicaţii ontologice, ci propun teorii (ipoteze cu anumite confirmări experimentale aproximative);

– nu se bazează pe Morala absolută.

Învătătura ortodoxă este revelată, adică descoperită de Dumnezeu. Ea conţine Morala absolută şi răspunde corect la toate întrebările importante ale umanităţii.

3. Întrebare: De ce nu este suficientă o altă religie?

Răspuns: Adevărul este unic. învăţătura ortodoxă este descoperită de Dumnezeu. De aceea, învăţătura ortodoxă este singura învăţătură care ne dă posibilitatea de a deosebi Binele de rău.

Domnul nostru Iisus Hristos a spus foarte clar:

„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Nu există mai multe căi bune, ci una singură.

Pentru a înţelege corect sănătatea, boala şi vindecarea este necesar să cunoaştem învăţătura ortodoxă despre Dumnezeu, despre univers şi despre om.

4. Întrebare: Ce importanţă are învăţătura ortodoxă despre Dumnezeu, univers şi om?

Răspuns: Dumnezeu este Creatorul universului.

El este supra-spaţial, supra-temporal şi imaterial. Are o structură personală treimică; de aceea, Dumnezeu mai este numit Prea sfânta Treime. Există un singur Dumnezeu în trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Cele trei Persoane sunt deofiinţă, adică au aceeaşi Fire; Ele au Fire Dumnezeiască.

Trebuie să facem deosebirea dintre Firea lui Dumnezeu şi Lucrările Sale. Lucrările lui Dumnezeu sunt energii necreate şi veşnice.

Dumnezeu este Fiinţă Raţională şi Liberă.

Este Existenţa Absolută, deoarece nu depinde de nimic. Dumnezeu este Atotştiutor, Atotbun şi dăruitor al tuturor bunătăţilor. Persoanele Preasfintei Treimi se află din veşnicie în comuniune de iubire.

Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, adică l-a înzestrat cu raţiune şi liber arbitru (libertate de alegere). El i-a dat omului posibilitatea de asemănare cu Dumnezeu în virtute.

Scopul vieţii omului este comuniunea cu Dumnezeu. Această comuniune cuprinde şi comuniunea cea adevărată cu ceilalţi oameni. Sporirea omului se realizează în sensul asemănării cu Dumnezeu.

Orice practică sau metodă care încalcă libertatea omului este rea, fiind contrară voii lui Dumnezeu. Hipnoza este rea, deoarece omul renunţă singur la libertatea sa şi se face marioneta unui hipnotizator. Radiestezia este rea deoarece omul renunţă la libertatea sa de alegere şi întreabă ansa (o bară de metal) dacă să se căsătorească cu o anumită persoană.

Numai învăţătura corectă despre Dumnezeu, despre univers şi despre om ne dă posibilitatea să deosebim Binele de rău.

5. Întrebare: Ce este binele şi ce este răul?

Răspuns: Binele este conformitatea cu voia lui Dumnezeu. Răul este abaterea de la voia lui Dumnezeu. Dumnezeu voieşte totdeauna binele omului.

Dumnezeu” voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”.’

Păcatul este abaterea lucrării puterilor sădite în fire de la scopul lor. Dumnezeu a creat firea şi a sădit în ea anumite puteri cu scop bine stabilit. Omul poate folosi aceste puteri în conformitate cu voia lui Dumnezeu; aceasta este folosirea cea bună a firii. Dacă omul utilizează puterile sădite în fire încălcând voia lui Dumnezeu, atunci el săvârseşte un păcat.

Yoghinii introduc în anus o bilă metalică, se concentrează, îşi inversează peristaltismul şi scot bila pe gură. Aceasta este o inversare a proceselor fiziologice; este o folosire rea a puterilor sădite în fire.

Homeopaţii inversează proprietăţile terapeutice ale plantelor medicinale; prin aceasta, ei săvârşesc un păcat, deoarece dispreţuiesc darul lui Dumnezeu şi abat lucrarea puterilor sădite în fire de la scopul rând uit de Dumnezeu.

6. Întrebare: Toate metodele medicale naturale sunt bune?

Răspuns: Nu. O metodă medicală care foloseşte elemente naturale este bună numai dacă este în conformitate cu voia lui Dumnezeu.

În vechime se foloseau plante pentru provocarea avortului. Deşi plantele sunt naturale, folosirea lor pentru provocarea avortului este rea, deoarece se încalcă voia lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu a creat acele plante cu scopul de a fi folosite pentru avort, ci cu scop tămăduitor; depăşirea dozei normale produce contracţii uterine puternice care determină avortul.

Homeopaţii pornesc de la elemente naturale (tincturi din plante medicinale), însă se străduiesc să inverseze acţiunea plantelor respective şi să folosească efectul invers. Această folosire a plantelor medicinale este contrară voii lui Dumnezeu, fiindcă se încearcă inversarea proprietăţilor tămăduitoare rânduite de Dumnezeu.

În sens duhovnicesc, tratamentul este corect dacă se realizează prin mijloacele rânduite de Dumnezeu, în modul voit de Dumnezeu şi spre slava lui Dumnezeu.

 

7. Întrebare: Din faptul că o metodă medicală are confirmare ştiinţifică rezultă că ea este o metodă bună?

Răspuns: Nu. O metodă medicală este bună numai dacă este în conformitate cu voia lui Dumnezeu.

Pilulele anticoncepţionale au un efect confirmat ştiinţific; prin folosirea lor, femeia nu mai rămâne însărcinată. În ciuda acestei confirmări ştiinţifice, folosirea anticoncepţionalelor este rea, deoarece anticoncepţionalele omoară fiinţa umană care s-a format, irnpiedicând prinderea sa de mucoasa uterină.

Ligatura trompelor uterine este o metodă a cărei eficienţă este confirmată ştiinţific, însă este rea deoarece încalcă voia lui Dumnezeu.

8. Întrebare: Care este învăţătura ortodoxă despre sănătate, boală şi vindecare?

 

Răspuns: Dumnezeu a creat universul din nimic.

Toate elementele create au fost la început nestricăcioase. Prin căderea protopărinţîlor (Adam şi Eva) stricăciunea şi moartea au intrat în lume.

Se pot deosebi două tipuri de sănătate: – sănătatea omului înainte de cădere;

– sănătatea omului după cădere.

Înainte de cădere, sănătatea era deplină. După cădere, sănătatea este starea de echilibru optim atât cât este posibil în lumea stricăcioasă. Această stare a fost rânduită de Dumnezeu.

Bolile sunt stări diferite de starea de sănătate.

Sănătatea este una, iar bolile sunt multe.

Sănătatea nu este un bun în sine; ea poate fi folosită spre fapte bune sau spre fapte rele. Nici bolile nu sunt rele în mod intrinsec, ci pot fi folosite spre rău sau spre bine.

Când omul se revoltă împotriva lui Dumnezeu pentru faptul că s-a îmbolnăvit, boala este folosită în mod rău. Când omul se îmbolnăveşte din pricina unor patimi şi păcate, însă conştientizează situaţia în care se află şi ajunge la pocăinţă, atunci boala este folosită bine.

Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur spune că sfinţii Îi slujesc lui Dumnezeu nu pentru că aşteaptă vreo răsplată, duhovnicească sau materială, ci pur şi simplu pentru că Îl iubesc. Iar Dumnezeu, vrând să arate că sfinţii nu L-au slujit pentru a primi răsplată, a îngăduit uneori ca aceştia să cadă în boli grave.

Scopul vieţii omului nu este sănătatea, ci comuniunea cu Dumnezeu.

Pentru un ortodox, vindecarea este acceptabilă numai dacă se dobândeşte în conformitate cu voia lui Dumnezeu.

9. Întrebare: Care sunt căile de tămăduire în Biserica Ortodoxă?

Răspuns: În Biserica Ortodoxă există două căi de tămăduire:

– calea supranaturală, prin harul lui Dumnezeu;

– calea naturală, prin metode terapeutice conforme cu voia lui Dumnezeu.

Toate mijloacele de tămăduire dăruite nouă de Dumnezeu – plantele medicinale, mediul natural, rugăciunea, Sfântul Maslu, Sfânta Spovedanie, Sfânta Împărtăşanie – îşi manifestă puterile tămăduitoare numai atunci când omul se raportează corect la Dumnezeu.

„În esenţă, prin darul lumii Dumnezeu vrea să Se facă cunoscut omului pe Sine Însuşi în iubirea Sa. De aceea şi omul trebuie să se ridice peste darurile primite, la Dumnezeu Însusi Care le-a dat”

Tămăduirea cea adevărată se poate obţine fie pe cale naturală (prin plante medicinale, de exemplu), fie pe cale supranaturală (prin Harul lui Dumnezeu, numai în Sfânta Biserică Ortodoxă), însă ambele căi necesită raportarea corectă la Dumnezeu. Primesc Har cei care se smeresc şi ascultă de Adevăratul Dumnezeu; iar cei care se mândresc si caută o vindecare fără Dumnezeu nu primesc Har.

Folosirea corectă a plantelor medicinale este cea care respectă aceste cuvinte din Sfânta Scriptură:

 

„Domnul a zidit din pământ leacurile si omul întelept nu le va defăima. Si El a dat oamenilor stiintă ca să fie slăvit întru leacurile Sale cele minunate”.’

Fitoterapia ştiinţifică practicată de medici ortodocsi foloseşte corect plantele medicinale, spre slava lui Dumnezeu.

Deosebirea dintre mistic şi magic

10. Întrebare: Ce legătură au terapiile cu faptul mistic şi faptul magic?

Răspuns: Metodele terapeutice din Biserica Ortodoxă au caracter mistic, iar unele metode medicale au caracter magic. Nu se cuvine ca un creştin ortodox să folosească metode magice. De aceea este important să cunoaştem deosebirea dintre mistic şi magic.

11. Întrebare: Care este deosebirea dintre mistic şi magic?

Răspuns: În Cursul de Metafizică, filosoful Nae Ionescu face o delimitare clară între mistic şi magic:

În cazul faptului mistic depăşirea persoanei se face printr-un act de iubire. In cazul actului magic, inmagazinarea în noi înşine a tot ce este în afară de noi, duce la un fel de potenţare prin metoda confiscării realitătii pentru noi insine.

Criteriul prin care putem deosebi magi cui de mistic este următorul: „Tot ceea ce este egocentrism este magic, tot ceea ce este teocentrism este mistic.”?

12. Întrebare: Care dintre metodele medicale au caracter magic?

Răspuns: Este magică orice metodă care foloseşte elemente create încălcând voia lui Dumnezeu. Toate elementele lumii materiale sunt daruri primite de noi de la Dumnezeu. A folosi contrar voii lui Dumnezeu un element creat, înseamnă a-l răpi de la Dumnezeu şi a-l devia de la scopul rânduirii.

Cei care se ocupă cu bioenergoterapie, radiestezie, reiki, hipnoză, yoga, se străduiesc să acumuleze sau să folosească energii necunoscute din lumea creată, în contradicţie cu voia lui Dumnezeu. Aceasta este metoda confiscării realităţii, despre care vorbea Nae Ionescu.

13. Întrebare: Există chirurgi atei care fac operaţii fără să se roage lui Dumnezeu şi fără să ţină seama de voia lui Dumnezeu. Ei nu acţionează în mod magic?

Răspuns: Există două categorii de chirurgi atei.

Unii chirurgi, deşi sunt atei, respectă implicit voia lui Dumnezeu în practica medicală. Intervenţiile chirurgicale realizate de ei refac structuri lezate, aducându-le la starea rânduită de Dumnezeu. Ei nu acţionează în mod magic, ci respectă implicit voia lui Dumnezeu.

Alţi chirurgi atei folosesc contrar voii lui Dumnezeu elementele create. Ei realizează avorturi, sterilizare chirurgicală, schimbare de sex, etc. Practica lor este de tip magic.

Read Full Post »

Diavolul, în dorinţa-i nemărginită de a-i amăgi pe oameni, îşi ascunde răutăţile sub masca binelui, încercând prin aceasta să-i abată de la calea Adevărului şi a Vieţii, pe căile minciunii şi ale pierzării. Ori, Mântuitorul a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14:6). Calea este BISERICA, adevărul este ORTODOXIA şi viaţa este RAIUL.

Acum se crede că bolile, pe care le au oamenii în aceste timpuri nu ar mai fi cauzate de păcatele lor sau ale înaintaşilor (cum învaţă Sfânta Biserică), si ar fi doar nişte dezechilibre ale energiilor ce ne alcătuiesc, iar reechilibrarea energiilor o pot face doar cei înzestraţi cu „har vindecător”.

În cartea intitulată „Icoane făcătoare de minuni şi vindecători din România” (apărută la Total Press în 1977 şi care este o veritabilă capcană pentru creştinul ortodox) autorii recunosc că, deşi unii paranormali afirmă că „nu-şi transformă în afacere harul dăruit de Divinitate” (pag. 114) (Care har? Când le-a dăruit Divinitatea acest har ???), deşi alţii tratează indiferent de plată (pag. 144), iar alţii afirmă că „pentru şomeri, handicapaţi, pensionari, studenţi şi elevi practică o reducere de 20%” (pag. 142), există totuşi şi „vindecători” „NEAVENIŢI ŞI IMPOSTORI”, avizi de bani, cărora „Cerul le ia până la urmă harul” (pag. 5). Mii de oameni mărturisesc faptul că unii din aceşti „vindecători” le-au înşelat încrederea. Harul lui Dumnezeu cel tămăduitor şi sfinţitor nu vine prin vrăjitorie sau prin oamenii care au regretabile rătăciri dogmatice şi morale (chiar dacă ei se pretind ortodocşi, chiar dacă au Biblia şi Crucea pe masă, icoane pe pereţi, chiar dacă spun „Tatăl nostru” şi alte rugăciuni la începutul şedinţei terapeutice sau de vrăjitorie), ci harul vine prin oamenii sfinţiţi de Dumnezeu (episcopi, preoţi şi diaconi). De aceea, orice terapie sufletească din afara rânduielii Bisericii este străină de Dumnezeu. Sfinţii Părinţi ai Bisericii au respins orice analogie, orice amestec şi orice adăugare din păgânism (vrăjitori, parapsihologie, bioenergie … ) la învăţătura şi cultul Ortodoxiei. Azi sunt promovate, printre metodele de medicină complementară, şi urinoterapia, cristaloterapia, lucruri degradante pentru orice om raţional. De ce caută oamenii semne, minuni şi vindecări paranormale? Pentru că s-au înstrăinat de Dumnezeu, nu mai păzesc poruncile Lui, au pierdut simţul iubirii de Dumnezeu şi de oameni în favoarea acceptării unor experienţe noi, senzaţionale, care exaltă mândria, egoismul şi idolatria omului. Când omul nu mai are frică de Dumnezeu, caută alte căi de „spiritualitate” ce constituie metode de fugă de la faţa Lui.

În speranţa că ne vor fi de folos pe viitor, pentru a ne feri pe noi înşine şi cu atât mai mult pe cei care greşesc din neştiinţă, enumerăm câteva din formele moderne de înşelare satanică ce ne ameninţă: divinaţia, meditaţia creştină, teosofia (iată cum este luat numele lui Dumnezeu în deşert), antroposofia, magia (aibă sau neagră), vrăjitoria, bioenergia, radiestezia, parapsihologia, astrologia (horoscopul), yoga, ocultismul, spiritismul, ghicitul (în palmă, cafea, bobi, cărţi, stele … ), geomanţia, necromanţia, hipnoza, autoscopia, visele şi vedeniile în transă, vederea viitorului (în sănătate, în familie, în afaceri chiar), telepatia, telerinezia, dezlegarea de deochi, vrăji, blesteme, comunicarea cu fiinţe din Shambala sau din alte lumi astrale, dialogul cu extratereştri.

Răul din viata omului este considerat de ocultisti ca rezultat al farmecelor, si nu al păcatelor proprii pentru care Dumnezeu îl mustră pe om ca să revină prin pocăinţă la calea dreptăţii.

Mulţi ocultişti îşi oferă serviciile zilnic, însă printre ei se află câte unul „foarte credincios”, care nu ghiceşte niciodată în zilele de post şi de sărbători religioase (pag. 149). Se vede clar cu câtă viclenie îşi afişează „credinţa”, păcălindu-i pe cei neinstruiţi, şi chiar inoculându-le diabolica idee că ghicitoria ar fi de la Dumnezeu. Pentru a întări această falsă imagine, unii au icoane, candele, chiar aprind lumânări şi tămâie, deci înşelătorie „curată” !

Noi însă, să nu uităm că diavolul l-a ispitit pe Mântuitorul Hristos zicându-i: «Acestea toate (împărăţiile lumii şi slava lor) ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi te vei închina mie. Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este: „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti”» (Matei 4:9-10). Cu aceleaşi ispite, prin tot felul de vicleşuguri satanice, diavolul vrea să fure ochii şi minţile oamenilor de astăzi, deviindu-Ie atenţia de la suflet spre trup şi spre lumea exterioară, pământească.

Foarte mulţi „vindecători” au primit învestirea cu aceste puteri de vindecare (Atenţie!) în vis sau în transă, prin glasuri sau prin arătări de „îngeri”, de păsări, de lumini colorate, de flăcări etc. Noi ştim din Biblie că: „Însuşi satana se preface în înger de lumină” (2 Corinteni 11 :15). Aceşti „vindecători” ascultă doar ce le spune „duhul” în vedenie, manifestând neascultare şi ostilitate (chiar declarată) faţă de ierarhia sacramentală a Bisericii (episcopi, preoţi, diaconi). Când cei 10 leproşi au venit la Iisus zicând „Iisuse fie-ţi milă de noi”, EI le-a spus: „Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor” (Luca 17: 14). Deci Hristos nu i-a trimis pe leproşi la bioenergie sau radiestezie, ci la preoţi.

Ocult înseamnă – misterios, tainic, secret, iar ocultiştii sunt acei oameni care pretind că dau celor iniţiaţi puteri neobişnuite de a pătrunde şi a interpreta sensurile ascunse ale fenomenelor, ca: astrologia, magia, necromanţia, alchimia, spiritismul …

Acum să intrăm în miezul problemei:

BIOENERGIA SAU BIOTERAPIA este inclusă în categoria manifestărilor paranormale si se practică prin intermediul RADIESTEZIEI. M-am hotărât să scriu despre bioenergie şi radiestezie fiindcă foarte mulţi oameni (unii chiar sunt credincioşi, mergând frecvent la Sfânta Liturghie) sunt amăgiţi. Iată, un exemplu cât se poate de lămuritor: Am văzut, nu demult, o doamnă care absolvise cursurile de radiestezie şi s-a oferit să consulte câteva prietene pentru a-şi testa cunoştinţele dobândite. Avea în mână o sârmă de cupru îndoită în forma literei V, pe care o ţinea cu vârful către pacient. Acest instrument se numeşte ansă sau baghetă divinatorie. A început să plimbe ansa pe lângă corpul pacientului, după nişte meridiane verticale şi orizontale. Acolo unde vârful ansei se înclina, spunea că a detectat un semnal de boală pe care îl numea ABEP, adică Anomalie Bio-Energetică Patogenă. Ştiind că organele corpului nostru emit biocurenţi electrici, care circulă pe trasee neuronale, mi s-a părut logic ca acul să indice o variaţie de curent, acolo unde există o perturbaţie clinică. Surpriza a fost când a ajuns în dreptul ficatului. Pentru că nu era sigură dacă semnalul provenea de la ficat sau de la fiere, a început să vorbească cu acul, întrebându-l:

– Este ficatul? Acul s-a îndreptat spre stânga.

– Este fierea? Acul s-a înclinat spre dreapta, aşa că ea a spus hotârătâ: „Este de la

fiere!”. Imediat l-am spus: „Ceea ce faceţi dumneavoastră este spiritism!”. Foarte supărată, a răspuns: „Nu-i adevărat, eu mă rog întotdeauna înainte ca domnul dumnezeu să-mi dea lumina albă-argintie de la tronul său”.

Bioenergiticienii susţin că au acces la banca de date a lui Dumnezeu din Univers, prin intermediul radiesteziei. Hitler avea în permanenţă un serviciu radiestezic în armată, iar Stalin se folosea de Meister, specialist în radiestezie. Oare aveau şi ei acces la banca divină de date?

Tehnica spalarii creierului

Prima fază de lucru în tehnica bioterapeuţilor se numeşte „starea ready”, similară cu starea „alfa” din yoga. În această etapă i se cere pacientului să renunţe la orice preocupare raţională, să elimine total raţiunea, pentru a intra în contact cu inconştientul. „Nu te mai gândi, lasă-te dus, golit de gânduri”, adică spălarea creierului şi aruncarea în haosul duhurilor întunericului. Când se stabileşte diagnosticul de către bioenergetician se consideră că păcatele comise în vieţile anterioare sunt cauza bolilor pe care le ispăşeşti în viaţa actuală. Se ajunge astfel la „reîncarnare” concept de origine păgână (a se citi cateheza: „Cuvânt către creştinii ortodocşi despre Yoga şi Reîncarnare” – preot Ioan).

Investigarea vieţilor anterioare se face prin regresie hipnotică. Iată un caz de hipnoză care ne va clarifica acest lucru:

Renumita violonistă Vanessa Mae, care la 5 ani cânta la vioară, la 8 ani sustinea primul concert, la 9 ani compunea, iar la 12 ani era cea mai tânără violonistă din orchestra simfonică din Londra, când a împlinit 16 ani, părintii s-au hotărât să o supună hipnozei ca să afle de ce era un copil minune. Când s-a trezit din hipnoză s-a simţit foarte rău, şi de atunci a început să-sufere de bolile marelui violonist italian Paganini: ficat, splină, stomac etc. A avut de ce să le mulţumească atât părinţilor cât şi psihoterapeutului !

Un alt caz este cel al unui englez în vârstă de 26 de ani, care nu şi-a mai putut reveni din regresia hipnotică, rămânând la stadiul comportamental al unui copil de 8 ani. A suferit deci, în acelaşi timp, nu numai o regresie hipnotică, ci şi una psihică.

Au fost cazuri când oamenii, în dorinţa de a se aventura în magia paranorrnalulul, au încercat să se dedubleze şi să călătorească în spaţiul astral. Dintre aceştia unii au murit iar alţii au înnebunit. În acest sens, un exemplu concret de astfel de înşelare demonică este cel al tinerei Liliana B. din Craiova, care practica cursurile de radiestezie şi pe cele de spiritism. După un timp a ajuns într-o stare foarte gravă, încât mărturisea unei prietene că aude voci în urechi, chemări, care o tulbură groaznic. Greşeala ei a fost că nu şi-a căutat vindecarea prin Sfânta Biserică Ortodoxă cu: rugăciuni, post, spovedanie, Sfântul Maslu, Împărtăsanie, ci a continuat în rătăcirea ei, în cele din urmă a fost internată la spitalul din Poiana Mare în stare de nebunie, unde a şi murit.

Esenţial este să nu confundăm „lupul” cu „păstorul”. „Lupul” este radiestezistul, bioenergeticianul care se adresează cursanţilor săi cu „Stimate suflete reîncarnat”, iar păstorul este preotul Bisericii care se adresează creştinilor cu cuvintele: „Iubiţi credincioşi”.

Read Full Post »

Autoasistenţa duhovnicesc-psihologică

Foarte importantă este pentru autoasistenţa psihologică aprecierea corectă de către bolnav a cauzelor propriilor căderi (după V.K. Neviarovici). Adeseori ne străduim să ne îndreptăţim şi să căutăm ţapi ispăşitori în alţi oameni sau în circumstanţele exterioare. Înţelepciunea Sfintilor Părinţi învaţă să nu ne ocupăm niciodată cu îndreptăţirea de sine, fiindcă omul este din firea sa căzută iubitor de sine şi întotdeauna va afla mijlocul de a „strâmba”, pentru a-şi dovedi nevinovăţia, adevărata stare de fapt (de pildă: „ce-i drept, rn-arn înfierbântat şi am fost măgar, da’ sunt şi eu om, şi el ar fi trebuit să .. ” ş.a.m.d., autoconvingându-se tot mai mult de vinovăţia celuilalt şi îndreptăţindu-se pe sine).

În locul îndreptătirii de sine e mai corect să ne autoînvinuim, să încercăm cu sinceritate a înţelege cauzele căderii, care se ascund de obicei în iubirea de sine, în slava deşartă şi mai ales în mândrie. „Unde are loc căderea, mai înainte s-a sălăşluit trufia, fiindcă trufia este înainte-vestitoarea căderii” (Cuviosul Nicodim Aghioritul).

Altă metodă psihologică eficace este raţionalizarea. În primul rând, omul trebuie să se liniştească,” să se roage, apoi să ia o foaie albă de hârtie, un stilou şi să analizeze cu atenţie, cu luciditate, situaţia dificilă, conflictuală ce a luat naştere, să noteze punct cu punct principalele cauze ale conflictului şi posibilele căi de rezolvare a lui, să cântărească toate „pro”-urile şi „contra” -urile, să întrevadă nevoile şi anxietăţile tuturor celor implicaţi în situaţie, să găsească argumente clare în folosul răbdării, stăpânirii de sine, smereniei. Pe parcurs pot fi observate circumstanţe nebăgate de seamă mai înainte, nuanţe psihologice esenţiale. Etapa finală a raţionalizării trebuie să fie luarea unei anume hotărâri, deoarece cu cât va dura mai mult atitudinea nehotărâtă, ambiguă faţă de conflict, cu atât mai dificilă va fi rezolvarea lui şi ca atare cu atât va fi mai greu de restabilit echilibrul sufletesc. Vrăjmaşul mântuirii noastre încearcă totdeauna să ne lipsească de pacea sufletească, să ne bage în ceaţă, să ne încline spre trândăvire. Să ne amintim lucrul acesta şi să avem trezvie, luciditate duhovnicească.

Prevederea. În pofida varietăţii evenimentelor din viaţa omului, multe din ele se repetă, reprezentând un anumit „clişeu”. Din experienţă aflăm că ne putem „poticni”, ne putem pierde pacea sufletească sau putem cădea în păcat în mod regulat, în anumite situaţii ce se repetă. Ca atare, trebuie să ne pregătim din timp pentru situaţiile dificile, pentru întâlnirile şi convorbirile importante, pentru paşii de mare însemnătate. Bineînţeles, este cu neputinţă să iei totul în calcul, dar multe lucruri pot fi prevăzute. Pregătirea nu trebuie făcută însă numai prin cugetare, ci şi prin rugăciune, prin discuţia cu duhovnicul, prin sfatul şi binecuvântarea lui. Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul sfătuieşte: „Dimineaţa, după rugăciune, şezi şi socoate ce trebuie neapărat să faci de-a lungul zilei, unde trebuie să mergi, cu ce şi cu cine ai a te întâlni, şi hotărăşte dinainte ce şi unde să gândeşti, ce să spui, în ce stare să-ţi ţii sufletul şi trupul şi aşa mai departe. Asta înseamnă că adevăratul creştin trebuie să aibă stăpânire de sine, să controleze toate mişcările sufletului său, nu să le îngăduie a lua naştere de la sine, fără stiinta lui. El trebuie să fie stăpân peste tot ce se întâmplă înăuntrul său, stăpân al puterilor sale”.

Deconectarea. Este o metodă simplă şi eficace. Cine nu ştie cât de plăcut este să te plimbi pe o cărăruie de pădure, să asculţi cântarea păsărilor, să priveşti florile de prin pajişti … Unuia îi aduce bucurie munca pe lângă căsuţa de la ţară, altuia – întâlnirea cu prietenii şi seara petrecută într-o companie folositoare pentru suflet s.a.m.d. Ştiinţa de a te odihni cu folos pentru suflet e o înţelepciune care merită eforturile cheltuite pentru însuşirea ei.

Însingurarea şi liniştea. Fiecare dintre noi are neapărată nevoie să se însingureze din când în când (măcar pentru o jumătate de oră), să stea în tăcere, să-şi pună gândurile în ordine, să se roage în tihnă, să se deconecteze de grijile zilnice, să fie singur cu Dumnezeu şi cu sine însuşi.

Este bine ca într-un atare context să te plimbi cu rugăciunea pe buze şi cu pacea în inimă, să faci lucru de mână ori să citeşti.

Răbdarea ispitelor. În practică am reuşit, cu adevărul lui Dumnezeu, să aduc mângâiere bolnavului în următorul mod: i-arn propus să-şi închipuie că se află în ultima zi a vieţii pământeşti şi să îşi aprecieze suferinţele din acest punct de vedere. Adeseori sfatul acesta s-a dovedit folositor.

„Fără necazuri nu este mântuire”, spunea Cuviosul Serafim, iar Cuviosul Simeon Noul Teolog ne învaţă astfel:

„Haina pătată de murdărie şi spurcată cu totul de oarecare necurăţie nu se poate curăţi dacă nu-i spălată în apă şi frecată îndelung: nici haina sufletului, spurcată cu tina şi cu noroiul patimilor păcătoase, nu poate fi spălată decât prin multe lacrimi şi prin răbdarea ispitelor şi necazurilor”.

După spusele Sfântului Ioan Gură de Aur, pentru creştin este important. să înţeleagă următoarele: 1) trebuie să nu păcătuiască; 2) dacă a păcătuit, să se pocăiască; 3) cine nu se pocăieşte cum trebuie, are de răbdat necazurile ce o să vină asupra lui.

Ispitele şi necazurile se trimit de Sus omului pentru folosul lui: sufletul educat prin ele devine puternic, scump înaintea Domnului său. Dacă el va răbda totul până la sfârşit întru nădejdea în Dumnezeu, este cu neputinţă să se lipsească de bunătăţile făgăduite de Duhul Sfânt şi de slobozirea desăvârşită de patimi.

Dacă vor răbda până la capăt feluritele necazuri (vădite, făcute de către oameni, sau tainice, de la răscoala în minte a gândurilor netrebnice) sau boli trupeşti, sufletele se vor învrednici de aceleaşi cununi cu mucenicii şi de aceeaşi îndrăznire cu ei”.

Sfântul Ierarh Ignatie (Briancianinov)

Reteta duhovniceasca a Sfantului Ierarh Ignatie Briancianinov

 

Va trimit o retetă duhovnicească şi vă sfătuiesc să folosiţi doctoria propusă de câteva ori pe zi, mai ales în clipele de mare suferinţă, atât a sufletului, cât şi a trupului. Nu vor întârzia să se arate puterea şi vindecarea ascunse în doctorie, care la arătare e cât se poate de smerită.

Însingurându-vă, rostiţi fără grabă, în aşa fel încât să vă auziţi glasul, închizându-vă mintea în cuvinte (aşa sfătuieşte Sfântul Ioan Scărarul), următoarele:

„Slavă Ţie, Dumnezeul meu, pentru necazul pe care l-ai trimis asupra mea; cele vrednice de faptele mele primesc: pomeneşte-mă întru Împărăţia Ta !”

Rugăciunea trebuie rostită cât se poate de rar. După ce aţi spus-o o dată, odihniţi-vă puţin. Apoi spuneţi-o din nou şi iarăşi odihniţi-vă. Continuaţi să vă rugaţi cinci sau zece minute, până ce vă veţi simţi sufletul liniştit şi mângâiat. Pricina liniştirii şi mângâierii e limpede: harul şi puterea lui Dumnezeu se cuprind în slavoslovirea lui Dumnezeu, nu în grăirea împodobită şi multă. Iar slavoslovirea şi mulţumirea sunt lucrări predanisite nouă de Însuşi Dumnezeu, nicidecum născocire omenească. Apostolul porunceşte din partea lui Dumnezeu să facem această lucrare (v. 1 Tes. 5, 18)”.

Recomandări suplimentare în privinţa depresiei nevrotice

 Fitoterapia, adică utilizarea în scopuri terapeutice a plantelor medicinale, este un bun auxiliar. Vom remarca, totuşi, că ea nu înlătură cauzele apariţiei stărilor nevrotice şi reprezintă numai un bun tratament sirnptomatic (care înlătură simptomele)

In mod tradiţional se utilizează rădăcina de valeriană, menta (frunze), hameiul (inflorescenţe), talpa-gâştei, muşeţelul, fructele de chimen, sunătoarea ş.a.

Au o influenţă benefică asupra sistemului nervos stafidele, caisele uscate, mierea.

Nu este de prisos să amintim şi de folosul călirii organismului. Un rol de nu puţină însemnătate îl joacă efortul fizic potrivit cu puterile fiecăruia, mai ales la persoanele tinere. Trupul neostenit tulbură sufletul prin irascibilitate şi gânduri murdare.

În tulburările de somn: se pun două linguriţe cu inflorescenţe de hamei la un pahar de apă clocotită, se lasă 4 ore, se strecoară, se bea paharul înainte de culcare. Înainte de somn trebuie unse tâmplele cu ulei de lavandă sau turnate 1-2 picături de ulei de lavandă pe o bucăţică de zahăr, iar aceasta să fie suptă. La capul patului este util să fixaţi un săculeţ din pânză cu rădăcini uscate de valeriană. Există observaţii conform cărora aşternuturile de culori închise ajută la liniştirea sistemului nervos.

Dacă depresia nu dă deloc semne de dispariţie, trebuie să se facă apel la asistenţa medicului.

Depresia endogena („de la natură”)

 

Vom examina acest gen de depresie pe exemplul bolii lui N. V. Gogol (după prof. D. E. Melehov).

„Boala lui n-a fost diagnosticată corect pe atunci, medicii au tratat-o necorespunzător, îndrumătorul lui duhovnicesc a apreciat în mod greşit starea bolnavului, deşi acesta a suferit în 12 ani 9 crize de maladie afectivă, care se complica de la o criză la alta, îmbrăcând o formă atipică din pricina includerii simptomelor delirante. Şi bolnavul a murit de epuizare gravă însoţită de tulburări metabolice, delir de autodefăimare, iar la apogeul crizei – de refuzul încăpăţânat al hranei, de inhibiţie motorie şi mintală completă, precum şi de mutism (10 zile n-a scos nici un cuvânt).

Arderea celui de-al doilea volum din „Suflete moarte” a fost de asemenea săvârşită în timpul unei crize depresive însoţite de conştientizarea maladivă a propriei vinovăţii şi a păcătoşeniei creaţiei sale …

Diagnosticul exact al bolii lui Gogol (care pentru obiectivul pe care îl urmărim nu are o importanţă esenţială) rămâne până acum obiect de dispută.

Gogol a suferit prima criză în 1840, la Roma. El şi-a dat seama că se află într-o stare morbidă neobişnuită şi în epistolele sale vorbeşte de o greutate în piept, de o apăsare pe care n-o cunoscuse până atunci, de oprirea digestiei (lucru tipic pentru depresie), de o tânjeală bolnăvicioasă. El scrie:

„Soarele, cerul – totul mi-e neplăcut. Sărmanul meu suflet: nu are adăpost aici. Acum sunt bun mai mult pentru mănăstire decât pentru viaţa lumească”. Stări contradictorii: pe 5.III.1841, într-o scrisoare către Aksakov: „Da, prietene, sunt fericit până în adâncul sufletului, aud şi cunosc clipe minunate, zidire minunată se face şi se săvârseşte în sufletul meu”. 13.III: „Lucrarea mea e mare, nevoinţa mea mântuitoare”. Către Danilevskii, pe 7.VII: ,,O, crezi ceea ce-ţi spun. Cu stăpânire preaînaltă e îmbrăcat de-acum cuvântul meu”. Către Iazâkov, pe 23.x: „Am în suflet o senzaţie de bine şi prospeţime”. Aksakov avea să scrie:

„În aceste perioade, Gogol cădea în tonul antipatic al unui îndrumător plin de sine”.

Gogol însuşi constientiza aceste perioade de exaltare, care urmau vreme de câteva săptămâni ieşirii din depresie, când nu avea deplină stăpânire asupra simţămintelor şi voinţei sale. În particular, despre „Corespondenţa cu prietenii” îi scria părintelui Matei şi lui Ivanov că a scris şi a publicat această carte „prea curând după starea mea bolnăvicioasă, când nici nervii, nici capul nu se întorseseră încă în rânduiala normală”. În anul 1842 – o nouă criză depresivă, şi scrie: „A pus stăpânire pe mine obişnuita (deja obisnuita) mea boală periodică, în timpul căreia rămân aproape nemişcat în cameră, câteodată timp de 2-3 săptămâni. Capul mi-e lemn. S-au rupt cele din urmă legături cu lumea.

Nimic nu-i mai presus decât chemarea de monah” (scrisoare către Prokopoviei). În 1846, iarăşi: stare atât de gravă încât spânzurarea sau înecul i se pare singura ieşire, asemănătoare cu un medicament. „Rugaţi-vă, prietene, să nu mă lase Dumnezeu în clipele necazului şi deznădejdii cu neputinţă de îndurat” (scrisoare către Iazâkov).

În anul 1848, înainte de călătoria în Palestina, scrisorile lui Gogol încă reflectă împotrivirea şi lupta lui cu crizele de boală. Trimite la apropiaţi şi prieteni o rugăciune de producţie proprie, însoţită de cererea de a o folosi ca să se roage pentru el: „Iar duhul lui îl umple de gânduri harice în toată vremea călătoriei lui. Depărtează de la el duhul sovăirii, duhul gândurilor de tulburare, duhul credinţei deşarte, al semnelor deşarte şi presimtirilor fricoase, duhul nimicnic al sfielii şi ternerii” (scrisoare către Şeremetieva, 22.1, din Napoli).

Crizele se îndesesc şi devin tot mai grave – în 1849 îi scrie lui Jukovskii:

„Ce se întâmplă cu mine? Să fie de vină bătrâneţea sau o vremelnică paralizie a puterilor mele? 42 de ani chiar să însemne bătrâneţe pentru mine? De ce, pentru ce a venit asupra mea o astfel de paralizie – nu pot pricepe. Dacă aţi şti ce întorsături stranii au loc cu mine, cât de mult se sfâşie totul înăuntrul meu… Dumnezeule câte am trăit, câte am pătimit !” Ultima criză a bolii (XII.1851-II.1852), în care Gogol a şi murit, a avut o evoluţie malignă.

Se ştie că a petrecut 48 de ore în genunchi, înaintea icoanelor fără să mănânce şi fără să bea nimic. Servitorul a făcut apel la prietenii scriitorului, întrucât se temea pentru viaţa lui. Pe 11-12 februarie, Gogol arde toate manuscrisele celui de-al doilea volum din „Suflete moarte” . Începând din acea noapte, el zace în pat, într-o poziţie încordată, nemaivorbind cu nimeni până la moarte.

Chiar în lipsa unui istoric al bolii şi a unei descrieri medicale competente, din autodescrierile scriitorului, cutremurătoare prin spiritul de observaţie şi prin exactitatea lor artistică, reies clar următoarele:

1. Gogol suferea de o psihoză afectiv-delirantă cu evoluţie circulară sub formă de accese.

2. Gogol şi-a dat seama de boala sa periodică, devenită cronică, şi o înfrunta cu ajutorul prietenilor şi al duhovnicului său, părintele Matei.

3. Comportamentul medicilor (descrierea acestei boli nu era cunoscută atunci în literatura psihiatrică, apărând pentru prima dată în 1854, la doi ani după moartea lui Gogol) şi al duhovnicului faţă de stările patologice ale scriitorului a fost greşit.

4. În asemenea maladii, datoria duhovnicului este de a recunoaşte la timp rădăcinile afective ale depresiilor şi maniilor, de a recomanda la timp solicitarea asistenţei medicale şi de a-l ajuta pe bolnav să se lupte în timpul depresiei cu trândăvirea, cu gândurile păcătoase la sinucidere, cu deznădejdea, cu întristarea lumească, cu tânjeala „aducătoare de moarte”, iar în timpul perioadelor de exaltare – cu gândurile trufaşe, cu supraevaluarea propriilor posibilităţi, ce se învecinează nemijlocit cu starea de înşelare.

5. În trăirile religioase ale lui Gogol au existat, mai ales la primele crize şi chiar până în anul 1848, elemente de luptă cu boala, de împotrivire, de chemare prin rugăciune a ajutorului dumnezeiesc şi rugăminţi către apropiaţj şi prieteni pentru ajutor în lupta cu gândurile de tulburare, cu superstiţiile, cu „semnele deşarte şi presimţirile fricoase”. În următoarele crize şi mai ales în ultima avem deja de-a face cu o deplină „domnie” a delirului de autodefăimare, a pierderii credinţei în posibilitatea iertării, adică tot ceea ce psihologii apuseni ai religiei apreciază ca fiind mistică falsă, dictată de către boală.

Duhovnicul n-a înţeles că n-are nicidecum de-a face cu o pocăinţă obişnuită, cu întristarea pentru păcate a omului sănătos, care în dialectica comună a pocăinţei se încheie prin bucuria iertării şi prin întoarcerea în casa Tatălui. Gogol suferea de o depresie vitală, care ţinea de procesele biologice naturale – nu de întristarea cea după Dumnezeu, ce naşte pocăinţă fără părere de rău spre mântuire, ci de întristarea lumească ce naşte moarte (după Apostolul Pavel). Ca atare, în loc de încurajare şi de chemare la cercetarea de sine, în loc să îi explice bolnavului că a căzut într-o boală ce are provenienţă biologică, naturală, că această boală trebuie acceptată şi dusă cu răbdare, aşa cum sunt răbdate tifosul şi pneumonia sau tuberculoza, duhovnicul l-a sfătuit să lase totul şi să meargă la mănăstire, iar în timpul ultimei crize l-a îngrozit pe Gogol ameninţându-l cu pedeapsa de după moarte, încât acesta l-a întrerupt zicând: „Destul! Lăsaţi! Nu mai pot să ascult! E prea cumplit !”, ca apoi să-şi ceară iertare pentru că „l-a jignit” (după scrisoarea lui Pletnev către Jukovskii). Boala şi moartea lui Gogol constituie un caz tipic: medicii nu stiau să recunoască această boală, ce nu era încă descrisă în literatura de specialitate, iar duhovnicul nu ştia nici el legile biologice ale dezvoltării acestei boli, a interpretat-o unilateral, duhovnicesc-mistic, nu din perspectiva largă a personalităţii umane, a unităţii pe care o constituie biologicul, psihologicul şi duhovnicescul în complicata lor intercorelaţie.

Iată rezultatele insuficientei competenţe a diagnosticului medical şi (ne permitem s-o spunem) duhovnicesc, diagnostice care în ziua de astăzi ar fi cu totul de neiertat: evitarea cazurilor de acest gen este posibilă doar prin sforţările unite ale medicului şi duhovnicului, căci bolnavul credincios are nevoie de ajutorul amândurora.

Psihiatrii au descris un mare număr de varietăţi ale depresiei endogene.

Exemplul prezentat mai sus e doar un caz particular, deşi foarte ilustrativ. Într-o serie de cazuri, depresia endogenă are un curs foarte manifest, aducând multe suferinţe omului, iar în alte cazuri acest curs e suficient de moderat sau chiar uşor (aşa-numita subdepresie).

Repet încă o dată: în cazul depresiei endogene este indispensabilă recurgerea la asistenţa medicului psihiatru.

Un caz memorabil

Iată istorisirea unui pacient. „M-am născut în Moscova, am fost botezat după naştere, dar cu viaţa Bisericii nu am fost învăţat. Am fost un copil sănătos, vioi, la şcoală prindeam totul din zbor, învăţam totdeauna bine. Am intrat la facultatea de stiinte economice. În facultate, simţindu-mă liber, am păcătuit o grămadă – asta mi se părea atunci un lucru absolut firesc.

Spre sfârşitul anului patru am devenit deodată excesiv de vorbăreţ, de animat, nu puteam sta locului nici măcar câteva minute. Dormeam câte 2-3 ore pe zi, slăbisem mult. După o lună starea aceasta părea că tinde să dispară – poate din pricină că luasem nu mai ştiu ce sedative. Totuşi, începând din toamna aceluiaşi an, boala a scos capul din nou, însă tocmai pe dos: eram deprirnat, nu mai voiam să mai trăiesc.

La rugăminţile stăruitoare ale părinţilor rn-arn adresat unui psihiatru, şi după scurtă vreme mi s-a pus diagnosticul de psihoză maniaco-depresivă. Mi-au fost prescrise numeroase medicamente, pe care trebuia să le iau aproape în continuu. Eram foarte împovărat de faptul că voi fi etichetat drept „nebun”, temându-mă că despre boala mea sufletească vor afla prietenii şi cunoscuţii.

Cam pe atunci am trecut pentru prima dată pragul bisericii. La Durnnezeu m-a adus boala. Părintele înaintea căruia m-am spovedit pentru prima dată în viaţă mi-a devenit de la început foarte apropiat. Am început să merg la slujbe, mă împărtăşeam. Totul îmi plăcea în biserică: şi cântarea, şi curăţenia, şi feţele rugătorilor. Aveam senzaţia că am ajuns acasă după o lungă înstrăinare.

După aceea însă m-arn luat cu altele, mă simţeam binişor – şi, nu ştiu cum, am început să dau din ce în ce mai rar la slujbe, să o răresc cu spovedaniile, iar în cele din urmă m-am înstrăinat cu totul de Biserică. Crize ale bolii am mai avut încă de două ori. Am luat tabletele pe care mi le prescria psihiatrul.

Dar iată că odată, seara, a sunat telefonul. Ridic receptorul şi … nu îmi cred urechilor: era părintele! De unde aflase numărul de telefon? Nu îmi ştia nici numele de familie, nici adresa, ci doar numele de botez! În scurtă vreme mirarea a făcut locul unui asemenea simţământ de căldură şi linişte sufletească încât nu vă pot spune în cuvinte. Simţeam că îmi dau lacrimile, iar în cap îmi zburau cu viteză caleidoscopică gândurile: „Doamne! Cum am putut să te părăsesc?! De ce am încetat să merg la biserică ?”

Mi s-a făcut foarte ruşine. Părintele s-a interesat însă dacă nu sunt bolnav şi dacă am nevoie de ajutorul lui. A mai spus ceva foarte simplu şi cald, m-a binecuvântat, apoi şi-a luat rămas bun. Închipuiţi-vă: nu mi-a făcut nici un reproş, ci, dimpotrivă, a fost atât de bun şi de prietenos.

N-am dormit în noaptea aceea aproape deloc – am stat şi m-am gândit mult. Privind la icoane, mă rugam şi plângeam, ceream iertare de la Domnul. Spre dimineaţă mi-a venit gândul că trebuie să mă întorc în sânul Bisericii şi să fac pocăinţă adâncă. Citisem undeva că în atare situaţie trebuie făcută spovedanie „generaIă”, de toată viaţa. Domnul m-a învrednicit să fac o asemenea spovedanie. Nu mai descriu starea mea sufletească din acel moment – voi spune doar că mă simţeam ca şi cum mi s-ar fi prăvălit un munte de pe suflet. Şi boala a trecut. Vreme de câţiva ani am fost practic sănătos. Medicii erau uimiţi şi se întrebau: „Cum se poate aşa ceva?”

În continuare am mai apelat la ajutorul psihiatrilor, dar manifestările bolii erau departe de a avea puterea dinainte. Pocăinţa este mare bun dăruit nouă de Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu pentru toate !”

 

 

 

Harul lui Dumnezeu vindecă rănire sufleteşti

 Un preot cunoscut mi-a povestit următoarele: „Am fost poftit să sfinţesc casa unei perechi în vârstă. S-a dovedit că acestora le pierise fiul nu demult, într-o catastrofă automobilistică. Moartea a fost instantanee. El a fost practic omorât cu premeditare. În locul lui putea fi oricine. Pentru şoferul beat, sălbăticit, nu mai conta cine e înaintea sa. Veselia satanică ajunsese prea departe. Viaţa omenească devenise o jucărică.

Părinţii victimei plângeau mereu, îndureraţi de cele întâmplate. Deosebit de greu îndura amărăciunea pierderii mama. Cunoscuţii nutreau mari temeri pentru sănătatea ei. Credeau că nu va putea suporta această amărăciune. Începuse să-şi piardă în mod catastrofal memoria. În afara soţului şi a unei cunoscute nu mai recunostea pe nimeni. Avea probleme mari de somn. Pe scurt, se observa o deplină pierdere a forţelor vitale.

S-a slujit panihidă la rnorrnântul fiului, iar slujba a încălzit mult inimile părinţilor mâhniţi. După aceea am stat mult timp de vorbă. Discuţia a ajutat să iasă la iveală lacrimile şi suferinţele adunate în suf1et. După aceea s-a făcut sfinţirea casei şi, după ce ne-am rugat împreună pentru vesnica odihnă a fiului lor si l-am binecuvântat, eu am plecat, căzând de acord să ne întâlnim iarăşi.

Mai apoi i-am văzut pe aceşti oameni nu o dată la biserică, am comunicat cu ei. Precum s-a arătat pe urmă, în dimineaţa de după sfinţire stăpâna casei a rostit: „Sunt acasă”. S-au întors la ea simţământul confortului casnic, familial. Sufletul i s-a încălzit, a început să se simtă mai bine. În curând şi-a recăpătat memoria şi i s-a normalizat somnul. Tatăl răposatului a început, de asemenea, să se simtă cu mult mai bine.

Acest exemplu este grăitor în foarte multe privinţe, mai ales în aceea că în sufletul oamenilor vin bucuria şi liniştea prin harul lui Dumnezeu. Prin mila Sa, Domnul i-a dat mamei îndurerate simţământul apropierii, prezenţei fiului, al comuniunii prin rugăciune cu el, şi ca urmare a dispărut ucigătorul simţământ al pustietăţii, al pierderii ireparabile şi al lipsei de ieşire. La un moment dat a spus singură: „Simt că el este viu”. Era vorba nu de o amintire, ci de o realitate simţită. Haru lui Dumnezeu s-a atins nu doar de sufletul, ci şi de sănătatea ei trupească”.

Voi adăuga numai că, potrivit terminologiei psihiatrice, în cazul dat s-a instalat o stare de depresie reactivă. Acesta ar fi fost diagnosticul pus de către un medic, care ar fi prescris tratamentul corespunzător. Totuşi, esenta duhovnicească a stării acesteia s-a manifestat vădit după întoarcerea lor la Dumnezeu, după săvârşirea slujbei sfinţirii casei şi după îndrumarea pastorală a celor îndureraţi.

Crucea omului nu este mai presus de puterea lui

 

La consult s-a prezentat un tânăr bolnav. La medic l-a adus nu faptul că se simţea mai rău, ci dorinţa de a fi ascultat, mângâiat. El suferea de o formă de psihoză în care personalitatea rămâne relativ bine păstrată. Parcă i se răsfrânge în ochi boala. Spune cu voce obosită: .Doctare, câteodată mi se pare că Domnul m-a părăsit, că viaţa mea e nefolositoare şi fără sens. Sunt o povară pentru mama, care este bătrână, nu am serviciu, pensia nu ne ajunge nici ca s-o scoatem cât de cât la capăt. .. ”

Dificilă a fost conversatia noastră.

Tânărului îi era foarte greu. Avea nevoie de ajutor. Bineînţeles, Domnul nu l-a uitat. În toate este voia lui Dumnezeu. Trebuie doar să credem că Atotbunul Dumnezeu ne dă toate spre mântuire. Nu trebuie să ne lăsăm pradă descurajării. Înaintea lui Dumnezeu au importanţă nu funcţiile şi reuşitele, ci credinţa, smerenia, purtarea fără cârtire a crucii proprii.

Protoiereul Vladimir Vorobiov scrie pe această temă: „Preotul este dator să-i explice omului că boala psihică nu este o ruşine. Aceasta nu este nicidecum o stare incompatibilă cu viaţa duhovnicească a omului. Este o cruce. Un astfel de om nu poate face anumite lucruri cum le fac oamenii sanatosi. Dar poate să se smerească şi trebuie să se smerească. Sunt multe lucruri pe care nu le înţelege, dar trebuie să fie ascultător. Şi dacă unui asemenea bolnav reuşim să îi explicăm că trebuie să se smerească, totul este în regulă. Negreşit se va reabilita şi va putea să trăiască cu spor în Biserică. Pentru el nu este închisă Împărăţia lui Dumnezeu si nici viata harică … Deseori bolnavii psihic spun: „Dar de ce binecuvântaţi să beau tablete? Ce, de bolile sufleteşti te poţi vindeca cu tablete? Uite că am venit în Biserică, cer harul lui Dumnezeu, vreau ca Dumnezeu să vindece sufletul meu bolnav. De ce mă trimiteţi la doctori? Ce, harul lui Dumnezeu nu lucrează ?”

Harul lui Dumnezeu lucrează, şi El poate să-I vindece într-o clipă chiar şi pe cel mai bolnav om. Pe şchiop poate să-l facă sprinten, pe orb – ager la vedere, iar pe cel bolnav psihic poate să-l facă întreg la minte. Nu încape îndoială. Şi atunci, de ce Domnul nu face asta? Uite că eşti şchiop şi ai să schioapeţi toată viaţa. De ce? Fiindcă Domnul te smereşte în acest chip, fiindcă Dumnezeu a pus asupra ta această cruce. Şi poate că singur ţi-ai ales cândva această cruce.

Trebuie să ne smerim. Unuia nu i-a fost dat să vadă cu amândoi ochii, ci doar cu unul. Altul e surd … La fel şi cu oricare altă boală, inclusiv psihică. Domnul te poate vindeca – dar astăzi, sau poate toată viaţa, El vrea ca tu să-i ceri ajutor doctorului. Asta nu înseamnă deloc că nu trebuie să te împărtăşeşti şi că asistenta medicală îţi poate ţine loc de Îrnpărtăşanie ..

Viaţa duhovnicească e cu putinţă numai atunci când omul este de acord să recunoască adevărata stare a lucrurilor şi să se smerească, este de acord să trăiască cu crucea pe care i-a dat-o Domnul”.

Iată cum ne învaţă şi Sfinţii Părinţi.

Sfântul Ioan din Kronstadt spunea:

„Rătăcirea cea mai mare, statornică, a inimii noastre, cu care trebuie să ne luptăm fără încetare, înttreaga viaţă, este gândul ei tainic că putem trăi fără Dumnezeu şi în afara lui Dumnezeu undeva, vreodată, fie şi numai pentru o clipă”.

Sfântul Nicodim Aghioritul ne învaţă precum urmează: „Dacă eşti bolnav ori sărac, rabdă. Nimic nu cere Dumnezeu de la tine, a fară de răbdare. Răbdând cu inimă bună, te vei afla neîncetat în făptuirea cea bună. Oricând va căuta spre tine Dumnezeu, va vedea că faci binele sau rămâi în bine dacă rabzi cu inimă bună, pe când la cel sănătos faptele bune sunt doar din când în când. Pentru ce, vrând să schimbi această stare de fapt, îţi doreşti să dai mai binele pe mai rău ?”

În lucrarea îndrurnării duhovniceşti a enoriaşilor bolnavi psihic, preotul trebuie să îşi aducă aminte că la omul credincios boala se împleteşte strâns cu religiozitatea. Deşi sufletul este bolnav, el crede şi năzuieşte spre Ziditor.

Dacă aş încerca în gând să-i împart în două grupuri pe toţi bolnavii cărora le-am acordat asistenţă medicală de-a lungul anilor şi într-un grup să îi aşez pe bolnavii credinciosi iar în cealaltă pe cei care îl resping pe Dumnezeu si resping Biserica Lui, până şi cursul clinic al maladiilor psihice este diferit de la un grup la celălalt într-o măsură semnificativă. Voi da doar un exemplu. Odată stăteam de vorbă cu un bolnav suferind de o afecţiune psihică foarte gravă, şi pe când încercam să-i ofer mângâiere sufletească, acesta mi-a răspuns liniştit şi serios: „Doctore! Situaţia în care mă aflu este cea mai mântuitoare pentru mine”. Am fost mişcat până în adâncul sufletului de acest răspuns al lui. Bineînţeles, există diverse îmbolnăviri şi diverşi bolnavi, însă, repet, tendinţa este, după mine, tocmai aceasta. Şi alta nici nu poate fi. Milostiv este Domnul.

Read Full Post »

Prin multe necazuri se cuvine noua sa intram în Împărăţia lui Dumnezeu (Fapte 14, 22)

Scopul fundamental al acestei broşuri este acela de a arăta că o parte însemnată a stărilor depresive sunt urmare a unui mod păcătos de viaţă, urmare a acţiunii distructive a păcatului asupra sufletului omenesc. Cuvintele acestea sunt valabile în primul rând pentru depresiile nevrotice, care, după cum se va arăta mai jos, sunt înrudite cu patimile păcătoase ale trândăviei şi întristării.

Există şi un tip de depresie ce se dezvoltă „de la natură” şi nu este legat direct de cauze duhovniceşti. Este o stare de boală care cere interventie medicală calificată.

Depresie – informaţii generale

Depresia (de la cuvântul latinesc depressio – „constricţie, apăsare”) este dispoziţia sufletească abătută, însoţită de moleşeală, astenie, de o apreciere descurajat-pesimistă a evenimentelor.

Această suferinţă e cunoscută lumii din timpuri imemoriale, de când s-a petrecut căderea în păcat a celui dintâi om.

Depresia este cel mai răspândit simptom al bolilor sufleteşti. Până la 7-8 procente din populaţia planetei suferă de tulburări depresive. În particular, în anul 1983 s-a calculat că în lume sunt peste 100 milioane de bolnavi de depresie. Actualmente numărul acesta a crescut simţitor. De pildă, din totalul bolilor psihice ale vârstei a treia între 40 şi 60 de procente sunt reprezentate de către depresie.

Circa 75 de procente dintre oamenii care suferă de depresie au luat măcar o dată în calcul ideea sinuciderii, iar 10-15 procente dintre aceştia au şi comis-o. Ca atare, este greu de supraapreciat întreaga importanţă şi complexitate a temei abordate.

Depresia „a întinerit”. Victime ale ei devin nu numai oamenii de vârsta a treia şi “balzaciană”, ci şi tineretul, chiar copiii. Între psihiatri se vorbeşte din ce în ce mai des despre depresia infantilă, despre particularităţile provenientei şi ale tabloului său clinic.

Diagnosticul de „depresie” este pus atât de des încât a devenit ceva obişnuit.

M-am ocupat vreme destul de îndelungată cu recuperarea persoanelor care au suferit de pe urma acţiunii psihodistructive a sectelor totalitare şi activităţilor ocultiste. Între cele mai frecvente complicaţii psihice ale acesteia sunt depresia, fobiile de tot felul, anxietatea.

Tulburările depresive sunt un „însoţitor” al celor împătimiţi de băutură, de droguri.

Certurile, divorţurile, conflictele, bolile ş.a.m.d. constituie zilnica „sarcină” depresivă cu care, ca medic-psihoterapeut, am a mă întâlni practic ele mai multe ori pe zi. Mulţi oameni au mereu la ei tablete sedative pentru cazuri ele stress, prăbuşire nervoasă.

Descurajarea, lipsa bucuriei de a trăi, posomorârea, melancolia sunt, din păcate, atât de proprii contemporanilor noştri.  În ziua de astăzi mulţi consideră că depresia este o boală a civilizaţiei cu cerinţele ei mai presus de puterile omului şi cu suprasarcinile ei emoţiona le. Fără îndoială că în mare parte acest punct de vedere este îndreptăţit. Există chiar o specie de tulburare depresivă numit depresie de epuizare.

În literatura de specialitate se vorbeşte tot mai des despre depresia existenţială sau noogenă, adică acea specie de tulburare depresivă care este legată de pierderea sau absenţa sensului vieţii.

Să vorbim puţin despre particularităţile clinice ale depresiei. Depresia este un sindrom (ansamblu de manifestări morbide) care se întâlneşte în multe maladii psihice şi în unele maladii somatice (trupeşti). în ultimul caz depresia apare deseori ca reacţie psihologică a personalităţii în faţa ameninţării la adresa sănătăţii sau vieţii. De exemplu, s-a stabilit că, chiar la 6-12 luni după declanşarea infarctului, la 90% dintre pacienţi se pune în evidenţă depresia. Cauzele persistentei acesteia sunt, după cum a demonstrat practica, legate de pierderea sensului vieţii, de crahul speranţelor.

Se face distincţie între episodul depresiv, reacţia depresivă, starea depresivă şi boala depresivă prelungită.

Psihiatrii au descris cândva aşa-numita „triadă depresivă”:

– dispoziţia tristă;

– gândirea încetinită;

– inhibiţia motorie.

Printre alte manifestări ale deprimării se numără tulburările de somn, scăderea capacităţii de concentrare şi de atenţie, scăderea apetitului, pierderea reacţiilor emoţionale de mai înainte, scăderea interesului faţă de evenimentele vieţii de zi cu zi, nehotărârea chinuitoare, sentimentul de handicap, ideile sau acţiunile suicidale (de sinucidere).

Dacă ar fi să sistematizăm tulburările depresive, o atare sistematizare poate arăta astfel:

Depresii nevrotice: apar „pe teren nervos”, ca rezultat al şocurilor nervoase, conflictelor (externe şi interne, sufleteşti) la omul potenţial sănătos din punct de vedere psihic. Majoritatea cercetătorilor subliniază rolul particularitătilor de personalitate în formarea depresiei nevrotice.

Depresii somatogene, tulburări psihice ca rezultat al bolilor somatice.

Depresii endogene, dezvoltarea lor este condiţionată de factori constituţionali. Depresiile de acest tip se întâlnesc în clinica schizofreniei, psihozei maniaco-depresive, în psihozele de involuţie (senilitate).

Schizofrenia este o boală care se manifestă prin modificări caracteristice ale personalităţii. în tabloul clinic al schizofreniei se pot distinge: 1) tulburări de gândire: incoerenţă, „devieri” logice, delir ş.a.: 2) tulburări emotionale: 3) percepţii false (halucinaţii s.a.), precum şi o serie de alte tulburări. Schizofrenia constituie mai degrabă nu o singură boală, ci o grupă de psihoze reunite sub o singură denumire, care pot varia ca intensitate şi durată a manifestărilor patologice precum şi ca evoluţie. Bolnavii de schizofrenie au nevoie de observaţie şi tratament psihiatrie.

 

Psihoza maniaco-depresivă este o boală psihică ale cărei semne clinice fundamentale sunt fazele maniacale, depresive sau mixte, care pot alterna în diverse succesiuni. Uneori, în clinica psihozei maniaco-depresive predomină o anumită fază. Particularitatea caracteristică a acestei boli este prezenţa intervalelor „luminoase” (când cel afectat este practic sănătos). În perioadele de acutizare este neapărată nevoie de tratament, iar pentru perioada dintre crize se indică măsuri profilactice.

Ele nu sunt legalte de factori situaţionali şi de împrejurări ale vieţii, ci se dezvoltă „de la natură”. În depresia endogenă se observă în mod particular: dezorganizarea grosieră a personalităţii cu desprindere de lumea reală; risc ereditar; caracter ciclic: acutizări sezoniere (primăvara, toamna bolnavul se simte mai rău), deteriorare mai marcată a stării psihice la orele dimineţii; tendinţă spre evoluţie trenantă.

Depresii mascate: se manifestă prin diferite suferinţe fizice (dureri de inimă sau de stomac, de cap ş.a.m.d.). În acest caz nu depresia însoţeşte suferinţa fizică, ci suferinţa fizică este manifestare a depresiei.

Dacă e să vorbim despre tratamentul depresiei, devine evident faptul că depresia nevrotică este o problemă a personalităţii şi acest tip de depresie se tratează prin mijloace predominant duhovniceşti şi psihologice. Pentru ortodox, este vorba de lupta cu patimile, de mergerea spre Hristos pe calea răbdării, smereniei, nerăutăţii, dragostei.

Pe lângă acestea sunt, bineînţeles, importante odihna cu măsură, activitatea fizică, comunicarea chibzuită şi folositoare pentru suflet.

Depresia endogenă nu poate fi, de regulă, vindecată fără prescrierea medicamentelor necesare de către medicul-psihiatru . Într-o serie de cazuri se cere internare şi terapie intensivă în condiţii de spital. În ce priveşte acest tip de depresie, tentativele de limitare la poveţe şi îndemnuri sunt practic lipsite de rezultat. A aprecia o depresie de acest fel ca pe o patimă păcătoasă este o abordare incorectă a problemei.

Depresiile mascate şi cele somatogene necesită, de asemenea, tratament medicamentos.

Depresia nevrotică

O parte însemnată a stărilor depresive sunt urmare a modului păcătos de viaţă, urmare a acţiunii distructive a păcatului asupra sufletului omenesc. Aceste cuvinte sunt valabile în primul rând pentru depresiile nevrotice, care, precum vom arăta mai jos, sunt înrudi te cu patimile păcătoase ale întristării şi trândăvirii.

În „Bazele concepţiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse”, adoptate la Sinodul Arhieresc Jubiliar (Moscova, 13-16 august 2000), se spune printre altele: „Biserica priveşte bolile psi hlce ca pe una dintre manifestările vătămărli generale de către păcat a naturii umane: Distingând în structura personalităţii nivelurile duhovnicesc, sufletesc şi trupesc de organizare, Sfinţii Părinţi făceau distincţie între bolile dezvoltate „de la natură” şi cele provocate de lucrarea demonică sau de patimile care l-au înrobit pe om”,

Depresia nevrotică este la baza sa duhovnicească o stare psihopatologică ce s-a dezvoltat în urma patimilor trândăvirii şi întristării, „care l-au înrobit pe om” – iar orice patimă este „aţâţată” şi mai mult de către draci, care află în sânul lor adăpost.

Stiinta cunoaste multe lucruri despre apariţia tulburărilor depresive, însă în mediul savant nu se acceptă să se vorbească despre păcat, deşi cauza multor forme de depresie este tocmai el, fapt despre care dau mărturie Sfinţii Părinţi şi întreaga experienţă ascetică a Ortodoxiei.

Cu mult înainte de observaţiile ştiinţifice psihiatrice privitoare la provenienţa depresiei nevrotice, Sfinţii Părinţi au descris foarte exact această boală sufletească, numind-o „patimi păcătoase ale trândăvirli şi întristării” – aşa încât în acest caz diagnostieului medical îi corespunde un „diagnostic” duhovnicesc.

Depresia este un semnal sui generis al sufletului, prin care acesta îşi arată starea nenorocită – însă nu plâns pentru păcate, ci chin al sufletului nepocăit, căruia demonii îi şoptesc: „Totul merge prost, n-ai de ce să mai tragi nădejde … ”

Nevroza depresivă începe cel mai adesea din pricina problemelor de viaţă. Dispoziţia omului se înrăutăteşte, nimic nu-i mai aduce bucurie, totul îl enervează; cade în posomorâre, în întristare, tot ce îl înconjoară apare într-o lumină întunecată. Foarte adesea stări de acest fel apar pentru că „nu mi-a ieşit în viaţă cum am vrut: nu mi s-au înfăptuit dorinţele, a avut loc un anumit conflict, cineva m-a jignit” ş.a.m.d.

Nu orice întristare e însă păcătoasă.

În zilele de amărăciune, în clipele de întristare omul devine „mort” faţă de multe mişcări păcătoase ale sufletului său. Iubirea de cinstiri, de bani, de plăcerile simţurilor trec pe planul al doilea în astfel de perioade ale vieţii. La bucurie, omul uită de sine; la necaz îşi întoarce gândurile, vrând-nevrând, spre sine însuşi, îşi conştientizează păcătoşenia tot mai profund.

Dacă aceasta nu se întâmplă, dacă întristarea este „de dragul întristării”, iar pocăinţei i se substituie „autocanibalismul” nevrotic, care în afară de distrugere nu oferă sufletului nimic, este evident că a avut loc o falsificare. O astfel de întristare mincinoasă este patimă păcătoasă.

Bineînţeles că minciuna, clevetirile josnice şi jignlrile nu aduc bucurie sufletului, dar dacă omul este cu desăvârşire zdrobit de ele şi rămâne vreme îndelungată într-o dispoziţie tristă sau, mai mult, într-o stare de deznădejde, de pierdere deplină a stăpânirii de sine, a nădejdii în mila lui Dumnezeu şi a credinţei în sfinţenia Purtării de grijă dumnezeieşti pentru om, aceasta nu mai este nicidecum o stare creştinească a sufletului, ci este deja păcat. În atare caz, şi cel viclean atât aşteaptă: ca omul să calce strâmb şi să se arunce în prăpastia trăirilor sufleteşti apăsătoare şi a deznădejdii.

Întristarea este întotdeauna părere de rău (pentru ceea ce s-a pierdut, pentru ceea ce nu s-a împlinit s.a.m.d.), iar trândăvirea este precedată mai mereu de lenevie, nelucrarc, iubire exagerată a confortului, iubire de sine.

Sfântul Ierarh Ignatie (Briancianinov) defineşte patimile păcătoase ale trândăvirii şi întristării în următorul mod:

ÎNTRISTAREA = amărăciunea, mâhnirea, curmarea nădejdii în Dumnezeu, îndoirea de făgăduinţele dumnezeieşti, nemulţumirea faţă de Dumnezeu pentru cele ce se întâmplă, puţinătatea de suflet, nerăbdarea, nemustrarea de sine, supărarea ţinută împotriva aproapelui, cârtirea, lepădarea de crucea propriului destin, încercarea de a te coborî de pe ea.

TRÂNDĂVIREA = lenevia la orice faptă bună şi mai ales la rugăciune, părăsirea pravilei bisericeşti şi a celei de chilie, nepăsarea, lipsa de evlavie, odihnirea peste măsură prin somn, prin zăcere şi prin răsfătul de tot felul, umblatul din loc în loc, grăirea în deşert, glumele deşarte, purtarea profanatoare, uitarea propriilor păcate, uitarea poruncilor lui Hristos, robirea de către gânduri, lipsa fricii de Dumnezeu, împietrirea, nesimţirea, deznădăjduirea.

După cum afirmă Sfinţii Părinţi, întristarea vine atunci când o patimă nu s-a văzut satisfăcută: de pildă, când omul nu a primit suma de bani pe care o voia, când simţămintele i-au fost respinse de aleasa inimii lui, când nu a fost avansat la serviciu de multă vreme ş.a.rn.d.

Patimile păcătoase sunt legate între ele şi se influenţează între ele. Astfel, trufia şi slava deşartă sunt „susţinute” de lăcomia pântecelui şi de curvie, iar toate acest.e patimi sunt în acelaşi timp legate de iubirea de bani. Rezultatele acestei “tovărăşii” sunt: mânia, întristarea, trândăvirea – vorbind metaforic, sindromul „corăbiilor înecate”.

Trândăvirea, întristarea îl pândesc pe cel ce n-a dobândit credinţă tare în Dumnezeu. Aceste patimi stăpânesc adeseori în sufletul celor care, lepădând Cerescul, s-au lipit cu tărie de pământesc. Altfel spus, la temelia sa adâncă depresia nevrotică este urmare a necredinţei în mântuitoarea Purtare de grijă a lui Dumnezeu. În atare caz, necazurile şi suferinţele sunt pentru om ceva respingător, absolut inutil. La drept vorbind, aceasta este urmarea logică a filosofiei hedonismului, a vieţii „după propriul plac”, spre care năzuiesc foarte mulţi oameni.

Preasfinţitul Varnava (Beliaev) remarcă pe această temă: „Există în ştiinţa despre mântuire o lucrare care îl duce pe om la Dumnezeu pe cea mai scurtă cale. Este vorba de întristarea pentru păcate, de întristarea după Dumnezeu… experienţa şi suflarea harului în inimă dau încredinţarea că rugăciunea cu lacrimi fierbinţi de pocăinţă în singurătate este singurul mijloc de mângâiere. Ce-i drept, la început se varsă lacrimi amare, corozive, dar mai apoi se simt uşurare, bucurie, luminare. Cu cât înaintează omul mai mult pe calea rnântuirii, cu atât i se sălăşluieste veselia mai mult în suflet; plângi, curg lacrimile şiroaie, iar în inimă e tot mai senin şi mai cald. Minunat lucru  Nepătrunsă lucrare a harului! ..

Există însă şi alt plâns, şi altă întristare. Împătimita modei plânge fiindcă nu are noua pălărie de primăvară şi că i s-au demodat ghetele, că „cutare” a început să o curteze pe „cutare”, iar „cutare” e mai frumoasă ori mai fericită decât ea; tânărul se întristează pentru puţinătatea banilor de buzunar pe care îi poate cheltui pentru plăceri; soţia plânge din orgoliu rănit pentru că soţul o înşală, iar soţul, la rândul său, pentru că are insuccese la serviciu; medicul, inginerul, avocatul – toţi sunt nemulţumiţi pentru că nu câştigă destul, oricât ar avea li se pare puţin; comerciantul cade în deznădejde pentru o pagubă suferită, şi aşa mai departe, şi aşa mai departe. Toţi plâng şi se întristează chiar când trăiesc în lux şi în bogăţie, dar lucruri stricăcioase sunt acestea pentru care ei se dau de ceasul morţii. Nu au ceva sau pierd ceva, şi se întristează. Uneori de pe urma acestei întristări se ofilesc, se îmbolnăvesc şi chiar mor. Această întristare este drăcească. Vrăjmaşul neamului omenesc este cel care o insuflă. Se chinuie, geme omenirea, încearcă să-şi facă viaţa lipsită de întristare, dar fără Dumnezeu nimic nu poate”.

În lucrarea sa fundamentală „Bazele artei sfinţeniei”, episcopul Varnava face o fină analiză duhovnicesc-psihologică a temei abordate. Iată câteva extrase din această lucrare.

” … Dintre toate cele opt căpetenii ale răutăţii, duhul trândăvirii e cel mai greu, zice Sfântul Ioan Scărarul. Într-adevăr, împotriva fiecărei patimi slujeşte drept doctorle virtutea potrivnică ei (de pildă, împotriva lăcomiei pântecelui – înfrânarea, împotriva iubirii de avuţii – neagonisirea, împotriva trufiei – smerenia ş.a.m.d.), dar împotriva trândăvirii nu există o astfel de virtute specială. Iată de ce la Sfinţii Părinţi ea e numită uneori „moarte atotpierzătoare”, întrucât cere puteri multe pentru a se tămădui şi atrage după sine toate păcatele şi mii de rele, mergând la mire ni până la lepădarea însăşi ideii de mântuire personală, iar la monahi până la dezbrăcarea mantiei şi întoarcerea în lume. În schimb, nici una dintre patimi nu îi aduce neooitorului atâtea cununi ca trânddoirea. Tocmai în lupta cu această patimă se cunoaşte cum slujeşte omul lui Dumnezeu – fără făţărnicie sau cu lenevie şi nepăsare, şi plata este pe măsură.

Când, unde şi cum năvăleşte asupra omului duhul trândăvirii?

Despre o anumita vreme a năvălirii se poate vorbi numai în cazul monahilor-sihastri.

Pe timpul vechilor Părinţi ai pustiei, vrăjmaşul îi ispitea de obicei în jurul amiezii, când soarele se afla la zenit şi din pricina căldurii pe care începea să o respire pustia, era firesc ca mintea şi trupul să slăbească. Mai ales după o noapte fără somn, petrecută la rugăciune. Iar până la întărirea cu hrană mai era mult, pentru că o gustau numai spre seară, după apusul soarelui. Atunci, dracul aducea asupra lor trândăvirea, teama că ostenelile lor sunt zadarnice, teama că se vor îmbolnăvi şi nu va fi cine să-i ajute la bătrâneţe, sila faţă de sălaşul lor, de multă vreme înmiresmat cu rugăciunea, care, pasămite, n-ar mai aduce nici un folos. Tocmai de acest demon îl îndeamnă Domnul pe nevoitor să nu se teamă, grăindu-i prin prorocul: Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua şi de dracul cel de amiazazi (Ps. 90, 5-6).

În ce-i priveşte pe mirenii păcătoşi, care trăiesc după voia lor şi cum îi taie capul, care dorm bine, se îmbuibă de

Intristarea

Ce este întristarea?

„Întristarea este piedică în calea a tot binele”, spune Sfântul Nil Sinaitul. „Când duhul rău al întristării pune stăpânire pe suflet” – citim descrierea lucrării acestei patimi la Cuviosul Serafim de Sarov, „atunci, umplându-l de amărăciune şi neplăcere, nu-l lasă să facă rugăciune cu osârdia cuvenită, îl împiedică să se îndeletnicească cu citirea Scripturilor cu luarea-aminte cuvenită, îl lipseşte de blândeţe şi de seninătate faţă de fraţi şi naşte scârba fată de orice împreună-vorbire: pentru că sufletul plin de intristare, făcându-se ca nebun şi ieşit din minţi, nu poate nici să primească liniştit sfat bun, nici să răspundă cu blândeţe la întrebările ce i se pun. El fuge de oameni ca de nişte pricinuitori ai tulburării sale, şi nu pricepe că pricina suferinţei e înlăuntrul său … ”

De unde vine întristarea? Întristarea este de obicei urmare a gândurilor mânioase ori a nereuşitei de a satisface o oarecare patimă. Ca atare, cel ce îşi va birui poftele şi patimile va izgoni pentru totdeauna din inima sa şi întristarea. Astfel, cel înfrânat nu se va întrista că a rămas fără prânz, cel feciorelnic – că nu i-a reuşit fapta murdară la care se gândise într-o clipă de întuneca re a minţii, cel nemânios – că n-a avut prilejul să se răzbune, iar cel smerit cugetă tor – că e lipsit de cinstiri din partea oamenilor. Cel neagonisitor nu se va amărî nici dacă va rămâne fără ultima leţcaie …

Cu oamenii pătimaşi se întâmplă însă că întristarea vine asupra lor fără vreo pricină văzută. Atunci, zice Cuviosul Ioan Cassian, „prin înrâurirea subţire a vrăjmaşului suntem supuşi unui asemenea necaz că nu putem să primim cu obisnuita plăcere nici măcar cercetarea (vizita) oamenilor la care ţinem şi a rudelor noastre, şi orice ne-ar spune aceştia într-o discuţie cuviincioasă ni se pare că vine la vreme nepotrivită şi că e de prisos … ”

Totuşi, aceasta dovedeşte numai că întristarea nu-şi are întotdeauna pricinile în surse exterioare. Nu. Înăuntrul nostru, în adâncul inimii, stau seminţele ascunse ale patimilor, care, îndată ce se revarsă asupra sufletului ploaia ispitelor, dau îndată mlădiţe şi roade. Ca atare, trebuie spus din nou că dacă am fi nepătimaşi nu doar pe dinafară, ci am avea adevărată linişte în suflet, nici un fel de uneltiri ale dracului întristării n-ar putea avea înrâurire asupra noastră. Pământul inimii, uscat de post, de privegheri şi de rugăciuni, n-ar putea să mai primească seminţele patirniior insufla te de către draci.

De aici reiese că nu trebuie să fugim de oameni cu scopul de a evita întristarea. Ce-i drept, nu poate să scape de tulburare omul care trăieşte în lume şi intră mereu în contact cu persoane care îi sunt cu desăvârşire străine ca duh, stăpânite nu doar de patimi, ci uneori chiar de dracii înşişi. Dar gândul că simpla schimbare a locului aduce uşurare este greşit. Schimbând mediul, omul schimbă doar pricinile care-i stârnesc patimile. Nu asta îi trebuie, ci răbdare şi încă ceva, de care se va vorbi mai jos. Dacă omul va avea răbdare şi, îndeobşte, curăţia inimii, va fi în stare să spună împreună cu prorocul David: cu cei ce urau pacea eram făcător de pace (Ps. 119, 6). Atunci se va împăca lesne nu doar cu oamenii, ci şi cu fiarele sălbatice, şi acelea îl vor cinsti, după cuvântul Scripturii: fiarele cele sălbatice vor avea pace cu tine (Iov 5, 23).

Ucigaşii întristării

S-a zis deja că întristarea se hrăneşte pe socoteala existenţei patimilor în om. Îndepărtează din tine împătimirea de lucruri, de poftă, de lăcomia pântecelui, şi nici o întristare nu va mai vreodată în tine. Pot fi arătate însă şi mijloace pozitive, care taie din rădăcină această patimă, în special rugăciunea, milostenia şi neagonisirea.

Omul suferă, se chinuie din pricina întristării, sufletul lui tânjeşte. Şi iată că se duce la doctor. Acesta îi prescrie preparate care îl calmează şi îi îmbunătăţesc dispoziţia sufletească, uşurându-i în mod artificial suferinţele dar tratamentul, după cum remarcă pe bună dreptate medicul ortodox V. K. Neviarovici, în multe cazuri nu vindecă deloc sufletul bolnav şi prin el omul este doar îndepărtat de suferinţe, care au mai întotdeauna un sens terapeutic din punct de vedere duhovnicesc. Subliniem că aici este vorba despre depresia nevrotică. În depresia endogenă tactica este alta.

Forma nevrotică a tulburărilor depresive este legată în modul ce mai direct de starea morală a omului. Desigur, eu, ca medic, uşurez suferinţele pacienţilor prin medicamente, discuţii şi prin simpla compasiune omenească – dar satisfacţia la consult vine numai atunci când convorbirea se poartă despre suflet, despre credinţă, despre pocăinţă. Cu acordul pacientului şi la dorinţa lui, încercăm să dăm simptomelor bolii o apreciere de pe poziţii duhovniceşti.

Singura cale corectă spre vindecarea de nervozitate, de trândăvire, de întristare şi spre dobândire a păcii sufleteşti trece prin adevărata credinţă ortodoxă, prin pocăinţă şi prin îndreptarea vieţii după poruncile lui Dumnezeu. Pentru om, principalul este să înţeleagă sursele păcătoase ale stării sale psihice, să conştientizeze profund neputinţa sa, să urască păcatele demonice ale trufiei, slavei deşarte, rnâniei, trândăvirii, minciunii, curviei şi să dorească să se schimbe, să se întoarcă spre Domnul cu nefăţarnică pocăinţă.

Adevărata cauză a tulburărilor depresive constă de regulă în păcatele săvârşite de către om. Sfinţii Părinţi considerau că la baza tuturor suferinţelor sufleteşti stă trufia. Ca atare, pentru a scăpa de depresia nevrotică, omul trebuie să se străduie pentru dobândirea smereniei. Nivelul ridicat de pretenţii care nu se înfăptuiesc în viaţă, conflictul între dorinţă şi realitate lasă totdeauna în suflet simţământul frustrării, întristării, arnărăciunii, supărării.

Absolut indispensabil pentru fiecare creştin este mersul la slujbe, mai ales în zilele de duminică şi de praznic, precum şi participarea la Tainele Bisericii .. În rugăciunea pe care preotul o citeşte înainte de spovedanie există cuvintele acestea: De vreme ce ai venit la doctor, să nu te întorci nevindecat. De Sfintele Taine trebuie să ne apropiem cu frângere de inimă, cu credinţă adâncă şi cu nădejde în mila lui Dumnezeu.

Trebuie neapărat ca omul să citească Sfânta Scriptură, mai ales Evanghelia, şi să împlinească poruncile lui Hristos, ce sunt cuprinse acolo. Un ajutor de nepretuit îl oferă literatura patristică. O mare bucurie aduc creştinului faptele bune, grija pentru aproapele.

Să păstrăm în inimile noastre minunatele şi marile cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel: Pururea bucuraţi-va. Neîncetat rugaţi-va. Întru toate mulţumiţi, caci aceasta este voia lui Dumnezeu întru Hristos Iisus pentru voi (l Tes. 5, 16).

La sfârşitul capitolului despre depresia nevrotică este potrivit să vorbim despre greul păcat al sinuciderii, pentru că tocmai trândăvirea şi deznădejdea sunt premergătorii acestui păcat cumplit.

Care sunt cauzele sinuciderilor?

Punctul de vedere al medicilor este următorul: majoritatea covârşitoare a sinucigaşilor sunt sănătoşi din punct de vedere psihic. Sinuciderea este o criză a personalităţii. Factorii sociali nu au aici nici o însemnătate hotărâtoare: este vorba de o problemă spirituală.

Arhiepiscopul Ioan Şahovskoi scrie:

„Sărmani pătimitori, sinucigaşilor!… Voi n-aţi primit răscumpărarea prin scurtele suferinţe curăţitoa re de pe pământ, suferinţe dulci pentru cel care le îmbrăţişează – o, mult mai dulci decât plăcerile nălucite de dorul cărora aţi murit. Da, stătea în puterea voastră ceea ce v-a şoptit puterea răului, care atunci n-avea nici o stăpânire asupra-vă, dar tot în puterea voastră stătea şi să nu faceţi asta. În puterea voastră stătea să ştiţi că Dumnezeu există, că El nu-i doar expresia cea mai înaltă a Dreptăţii mai presus de înţelegerea noastră, ci chiar mult mai mult decât toate aceste firave concepţii omeneşti. În puterea voastră stătea să înţelegeţi că Dumnezeu nu poate să dea Cruce şi să nu dea puteri, că în pu terea voastră stătea să vă întoarceţi spre Dumnezeu, să vă mântuiti prin chemarea (nemincinoasâ) a Numelui Său.,,”

Înainte de sinucidere, sinucigaşii nu ştiu deloc că în preajma lor stă duhul rău, nespus de scârbavnic, care-i sileşte să îşi ucidă trupul, să sfarme preţiosul „vas de lut”, care păzeşte sufletul până la soroacele hotărnicite de Dumnezeu. Şi sfătuieşte acest duh, şi îndeamnă, şi stăruie, şi sileşte, şi înspăimântează cu toate spaimele, doardoar va apăsa omul pe trăgaci sau va sări pe fereastră, fugind de viaţă, de chinul său cel nesuferit. .. Omul nici nu gândeşte că „chinul nesuferit” nu este de la viaţă, ci de la cel de unde vin şi toate gândurile care „dau temei” uciderii de sine. Omul crede că el le cugetă pe toate, şi ajunge la concluzia sinucigaşă – dar nu cugetă el deloc, ci prin gândurile lui vorbeşte cel pe care Domnul l-a numit ucigaş de oameni dintru început …

Omul nu face altceva decât să-şi dea în mod inconştient acordul la propunerea diavolului, să ia asupra sa, fără să vadă asta, păcatul diavolului, să se unească cu păcatul şi cu diavolul. .. Un singur cuvânt de rugăciune cu pocăinţă, un singur semn al mântuitoarei Cruci, făcut măcar în gând, şi o singură privire cu credinţă către ea – şi păienjenişul răului este rupt, omul este mântuit prin puterea lui Dumnezeu de pieirea sa … Doar o scânteie mică de credinţă vie şi de credincioşie nu gândeşte că „chinul nesuferit” nu este de la viaţă, ci de la cel de unde vin şi toate gândurile care „dau temei” uciderii de sine. Omul crede că el le cugetă pe toate, şi ajunge la concluzia sinucigaşă – dar nu cugetă el deloc, ci prin gândurile lui vorbeşte cel pe care Domnul l-a numit ucigaş de oameni dintru început …

Omul nu face altceva decât să-şi dea în mod inconştient acordul la propunerea diavolului, să ia asupra sa, fără să vadă asta, păcatul diavolului, să se unească cu păcatul şi cu diavolul. .. Un singur cuvânt de rugăciune cu pocăinţă, un singur semn al mântuitoarei Cruci, făcut măcar în gând, şi o singură privire cu credinţă către ea – şi păienjenişul răului este rupt, omul este mântuit prin puterea lui Dumnezeu de pieirea sa … Doar o scânteie mică de credinţă vie şi de credincioşie faţă de Dumnezeu – şi omul e izbăvit! Dar nu toţi oamenii care s-au izbăvit de uciderea de sine sau de un alt păcat pricep că în preajma lor stătea (sau poate că stă încă ori se apropie de el câteodată) scârbosul duh rău, fiinţă pe care o descoperă doar sensibilitatea duhovnicească şi luarea-aminte duhovnicească ascuţită! Nici pe departe nu-şi dau seama toţi oamenii (fie ei şi creştini) de lucrările şi manifestările duhurilor rele, despre care cu atâta putere şi limpezime uimitoare vorbeşte cuvântul lui Dumnezeu. 90% dintre sinucigaşi fac ultimul lor pas sub înrâurirea nemijlocită a duhurilor ucigaşe de oameni dintru început (In. 8, 44). Şi propriu-zis, mai fiecare sinucidere este ucidere a omului de către demon – cu mâinile omului însuşi.

Read Full Post »

Depresia ca patimă şi ca boala

 

Prin multe necazuri se cuvine noua sa intram în Împărăţia lui Dumnezeu (Fapte 14, 22)

 

Scopul fundamental al acestei broşuri este acela de a arăta că o parte însemnată a stărilor depresive sunt urmare a unui mod păcătos de viaţă, urmare a acţiunii distructive a păcatului asupra sufletului omenesc. Cuvintele acestea sunt valabile în primul rând pentru depresiile nevrotice, care, după cum se va arăta mai jos, sunt înrudite cu patimile păcătoase ale trândăviei şi întristării.

 

Există şi un tip de depresie ce se dezvoltă „de la natură” şi nu este legat direct de cauze duhovniceşti. Este o stare de boală care cere interventie medicală calificată.

 

Depresie – informaţii generale

 

Depresia (de la cuvântul latinesc depressio – „constricţie, apăsare”) este dispoziţia sufletească abătută, însoţită de moleşeală, astenie, de o apreciere descurajat-pesimistă a evenimentelor.

 

Această suferinţă e cunoscută lumii din timpuri imemoriale, de când s-a petrecut căderea în păcat a celui dintâi om.

Depresia este cel mai răspândit simptom al bolilor sufleteşti. Până la 7-8 procente din populaţia planetei suferă de tulburări depresive. În particular, în anul 1983 s-a calculat că în lume sunt peste 100 milioane de bolnavi de depresie. Actualmente numărul acesta a crescut simţitor. De pildă, din totalul bolilor psihice ale vârstei a treia între 40 şi 60 de procente sunt reprezentate de către depresie.

 

Circa 75 de procente dintre oamenii care suferă de depresie au luat măcar o dată în calcul ideea sinuciderii, iar 10-15 procente dintre aceştia au şi comis-o. Ca atare, este greu de supraapreciat întreaga importanţă şi complexitate a temei abordate.

 

Depresia „a întinerit”. Victime ale ei devin nu numai oamenii de vârsta a treia şi “balzaciană”, ci şi tineretul, chiar copiii. Între psihiatri se vorbeşte din ce în ce mai des despre depresia infantilă, despre particularităţile provenientei şi ale tabloului său clinic.

 

Diagnosticul de „depresie” este pus atât de des încât a devenit ceva obişnuit.

M-am ocupat vreme destul de îndelungată cu recuperarea persoanelor care au suferit de pe urma acţiunii psihodistructive a sectelor totalitare şi activităţilor ocultiste. Între cele mai frecvente complicaţii psihice ale acesteia sunt depresia, fobiile de tot felul, anxietatea.

Tulburările depresive sunt un „însoţitor” al celor împătimiţi de băutură, de droguri.

 

Certurile, divorţurile, conflictele, bolile ş.a.m.d. constituie zilnica „sarcină” depresivă cu care, ca medic-psihoterapeut, am a mă întâlni practic ele mai multe ori pe zi. Mulţi oameni au mereu la ei tablete sedative pentru cazuri ele stress, prăbuşire nervoasă.

 

Descurajarea, lipsa bucuriei de a trăi, posomorârea, melancolia sunt, din păcate, atât de proprii contemporanilor noştri.  În ziua de astăzi mulţi consideră că depresia este o boală a civilizaţiei cu cerinţele ei mai presus de puterile omului şi cu suprasarcinile ei emoţiona le. Fără îndoială că în mare parte acest punct de vedere este îndreptăţit. Există chiar o specie de tulburare depresivă numit depresie de epuizare.

 

În literatura de specialitate se vorbeşte tot mai des despre depresia existenţială sau noogenă, adică acea specie de tulburare depresivă care este legată de pierderea sau absenţa sensului vieţii.

 

Să vorbim puţin despre particularităţile clinice ale depresiei. Depresia este un sindrom (ansamblu de manifestări morbide) care se întâlneşte în multe maladii psihice şi în unele maladii somatice (trupeşti). în ultimul caz depresia apare deseori ca reacţie psihologică a personalităţii în faţa ameninţării la adresa sănătăţii sau vieţii. De exemplu, s-a stabilit că, chiar la 6-12 luni după declanşarea infarctului, la 90% dintre pacienţi se pune în evidenţă depresia. Cauzele persistentei acesteia sunt, după cum a demonstrat practica, legate de pierderea sensului vieţii, de crahul speranţelor.

 

Se face distincţie între episodul depresiv, reacţia depresivă, starea depresivă şi boala depresivă prelungită.

 

Psihiatrii au descris cândva aşa-numita „triadă depresivă”:

– dispoziţia tristă;

– gândirea încetinită;

– inhibiţia motorie.

 

Printre alte manifestări ale deprimării se numără tulburările de somn, scăderea capacităţii de concentrare şi de atenţie, scăderea apetitului, pierderea reacţiilor emoţionale de mai înainte, scăderea interesului faţă de evenimentele vieţii de zi cu zi, nehotărârea chinuitoare, sentimentul de handicap, ideile sau acţiunile suicidale (de sinucidere).

 

Dacă ar fi să sistematizăm tulburările depresive, o atare sistematizare poate arăta astfel:

 

Depresii nevrotice: apar „pe teren nervos”, ca rezultat al şocurilor nervoase, conflictelor (externe şi interne, sufleteşti) la omul potenţial sănătos din punct de vedere psihic. Majoritatea cercetătorilor subliniază rolul particularitătilor de personalitate în formarea depresiei nevrotice.

 

Depresii somatogene, tulburări psihice ca rezultat al bolilor somatice.

 

Depresii endogene, dezvoltarea lor este condiţionată de factori constituţionali. Depresiile de acest tip se întâlnesc în clinica schizofreniei, psihozei maniaco-depresive, în psihozele de involuţie (senilitate).

 

Schizofrenia este o boală care se manifestă prin modificări caracteristice ale personalităţii. în tabloul clinic al schizofreniei se pot distinge: 1) tulburări de gândire: incoerenţă, „devieri” logice, delir ş.a.: 2) tulburări emotionale: 3) percepţii false (halucinaţii s.a.), precum şi o serie de alte tulburări. Schizofrenia constituie mai degrabă nu o singură boală, ci o grupă de psihoze reunite sub o singură denumire, care pot varia ca intensitate şi durată a manifestărilor patologice precum şi ca evoluţie. Bolnavii de schizofrenie au nevoie de observaţie şi tratament psihiatrie.

Psihoza maniaco-depresivă este o boală psihică ale cărei semne clinice fundamentale sunt fazele maniacale, depresive sau mixte, care pot alterna în diverse succesiuni. Uneori, în clinica psihozei maniaco-depresive predomină o anumită fază. Particularitatea caracteristică a acestei boli este prezenţa intervalelor „luminoase” (când cel afectat este practic sănătos). În perioadele de acutizare este neapărată nevoie de tratament, iar pentru perioada dintre crize se indică măsuri profilactice.

 

Ele nu sunt legalte de factori situaţionali şi de împrejurări ale vieţii, ci se dezvoltă „de la natură”. În depresia endogenă se observă în mod particular: dezorganizarea grosieră a personalităţii cu desprindere de lumea reală; risc ereditar; caracter ciclic: acutizări sezoniere (primăvara, toamna bolnavul se simte mai rău), deteriorare mai marcată a stării psihice la orele dimineţii; tendinţă spre evoluţie trenantă.

 

Depresii mascate: se manifestă prin diferite suferinţe fizice (dureri de inimă sau de stomac, de cap ş.a.m.d.). În acest caz nu depresia însoţeşte suferinţa fizică, ci suferinţa fizică este manifestare a depresiei.

 

Dacă e să vorbim despre tratamentul depresiei, devine evident faptul că depresia nevrotică este o problemă a personalităţii şi acest tip de depresie se tratează prin mijloace predominant duhovniceşti şi psihologice. Pentru ortodox, este vorba de lupta cu patimile, de mergerea spre Hristos pe calea răbdării, smereniei, nerăutăţii, dragostei.

 

Pe lângă acestea sunt, bineînţeles, importante odihna cu măsură, activitatea fizică, comunicarea chibzuită şi folositoare pentru suflet.

 

Depresia endogenă nu poate fi, de regulă, vindecată fără prescrierea medicamentelor necesare de către medicul-psihiatru . Într-o serie de cazuri se cere internare şi terapie intensivă în condiţii de spital. În ce priveşte acest tip de depresie, tentativele de limitare la poveţe şi îndemnuri sunt practic lipsite de rezultat. A aprecia o depresie de acest fel ca pe o patimă păcătoasă este o abordare incorectă a problemei.

 

Depresiile mascate şi cele somatogene necesită, de asemenea, tratament medicamentos.

 

Depresia nevrotică

 

O parte însemnată a stărilor depresive sunt urmare a modului păcătos de viaţă, urmare a acţiunii distructive a păcatului asupra sufletului omenesc. Aceste cuvinte sunt valabile în primul rând pentru depresiile nevrotice, care, precum vom arăta mai jos, sunt înrudi te cu patimile păcătoase ale întristării şi trândăvirii.

 

În „Bazele concepţiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse”, adoptate la Sinodul Arhieresc Jubiliar (Moscova, 13-16 august 2000), se spune printre altele: „Biserica priveşte bolile psi hlce ca pe una dintre manifestările vătămărli generale de către păcat a naturii umane: Distingând în structura personalităţii nivelurile duhovnicesc, sufletesc şi trupesc de organizare, Sfinţii Părinţi făceau distincţie între bolile dezvoltate „de la natură” şi cele provocate de lucrarea demonică sau de patimile care l-au înrobit pe om”,

 

Depresia nevrotică este la baza sa duhovnicească o stare psihopatologică ce s-a dezvoltat în urma patimilor trândăvirii şi întristării, „care l-au înrobit pe om” – iar orice patimă este „aţâţată” şi mai mult de către draci, care află în sânul lor adăpost.

 

Stiinta cunoaste multe lucruri despre apariţia tulburărilor depresive, însă în mediul savant nu se acceptă să se vorbească despre păcat, deşi cauza multor forme de depresie este tocmai el, fapt despre care dau mărturie Sfinţii Părinţi şi întreaga experienţă ascetică a Ortodoxiei.

 

Cu mult înainte de observaţiile ştiinţifice psihiatrice privitoare la provenienţa depresiei nevrotice, Sfinţii Părinţi au descris foarte exact această boală sufletească, numind-o „patimi păcătoase ale trândăvirli şi întristării” – aşa încât în acest caz diagnostieului medical îi corespunde un „diagnostic” duhovnicesc.

 

Depresia este un semnal sui generis al sufletului, prin care acesta îşi arată starea nenorocită – însă nu plâns pentru păcate, ci chin al sufletului nepocăit, căruia demonii îi şoptesc: „Totul merge prost, n-ai de ce să mai tragi nădejde … ”

 

Nevroza depresivă începe cel mai adesea din pricina problemelor de viaţă. Dispoziţia omului se înrăutăteşte, nimic nu-i mai aduce bucurie, totul îl enervează; cade în posomorâre, în întristare, tot ce îl înconjoară apare într-o lumină întunecată. Foarte adesea stări de acest fel apar pentru că „nu mi-a ieşit în viaţă cum am vrut: nu mi s-au înfăptuit dorinţele, a avut loc un anumit conflict, cineva m-a jignit” ş.a.m.d.

 

Nu orice întristare e însă păcătoasă.

În zilele de amărăciune, în clipele de întristare omul devine „mort” faţă de multe mişcări păcătoase ale sufletului său. Iubirea de cinstiri, de bani, de plăcerile simţurilor trec pe planul al doilea în astfel de perioade ale vieţii. La bucurie, omul uită de sine; la necaz îşi întoarce gândurile, vrând-nevrând, spre sine însuşi, îşi conştientizează păcătoşenia tot mai profund.

 

Dacă aceasta nu se întâmplă, dacă întristarea este „de dragul întristării”, iar pocăinţei i se substituie „autocanibalismul” nevrotic, care în afară de distrugere nu oferă sufletului nimic, este evident că a avut loc o falsificare. O astfel de întristare mincinoasă este patimă păcătoasă.

 

Bineînţeles că minciuna, clevetirile josnice şi jignlrile nu aduc bucurie sufletului, dar dacă omul este cu desăvârşire zdrobit de ele şi rămâne vreme îndelungată într-o dispoziţie tristă sau, mai mult, într-o stare de deznădejde, de pierdere deplină a stăpânirii de sine, a nădejdii în mila lui Dumnezeu şi a credinţei în sfinţenia Purtării de grijă dumnezeieşti pentru om, aceasta nu mai este nicidecum o stare creştinească a sufletului, ci este deja păcat. În atare caz, şi cel viclean atât aşteaptă: ca omul să calce strâmb şi să se arunce în prăpastia trăirilor sufleteşti apăsătoare şi a deznădejdii.

 

Întristarea este întotdeauna părere de rău (pentru ceea ce s-a pierdut, pentru ceea ce nu s-a împlinit s.a.m.d.), iar trândăvirea este precedată mai mereu de lenevie, nelucrarc, iubire exagerată a confortului, iubire de sine.

 

Sfântul Ierarh Ignatie (Briancianinov) defineşte patimile păcătoase ale trândăvirii şi întristării în următorul mod:

 

ÎNTRISTAREA = amărăciunea, mâhnirea, curmarea nădejdii în Dumnezeu, îndoirea de făgăduinţele dumnezeieşti, nemulţumirea faţă de Dumnezeu pentru cele ce se întâmplă, puţinătatea de suflet, nerăbdarea, nemustrarea de sine, supărarea ţinută împotriva aproapelui, cârtirea, lepădarea de crucea propriului destin, încercarea de a te coborî de pe ea.

 

TRÂNDĂVIREA = lenevia la orice faptă bună şi mai ales la rugăciune, părăsirea pravilei bisericeşti şi a celei de chilie, nepăsarea, lipsa de evlavie, odihnirea peste măsură prin somn, prin zăcere şi prin răsfătul de tot felul, umblatul din loc în loc, grăirea în deşert, glumele deşarte, purtarea profanatoare, uitarea propriilor păcate, uitarea poruncilor lui Hristos, robirea de către gânduri, lipsa fricii de Dumnezeu, împietrirea, nesimţirea, deznădăjduirea.

 

După cum afirmă Sfinţii Părinţi, întristarea vine atunci când o patimă nu s-a văzut satisfăcută: de pildă, când omul nu a primit suma de bani pe care o voia, când simţămintele i-au fost respinse de aleasa inimii lui, când nu a fost avansat la serviciu de multă vreme ş.a.rn.d.

 

Patimile păcătoase sunt legate între ele şi se influenţează între ele. Astfel, trufia şi slava deşartă sunt „susţinute” de lăcomia pântecelui şi de curvie, iar toate acest.e patimi sunt în acelaşi timp legate de iubirea de bani. Rezultatele acestei “tovărăşii” sunt: mânia, întristarea, trândăvirea – vorbind metaforic, sindromul „corăbiilor înecate”.

 

Trândăvirea, întristarea îl pândesc pe cel ce n-a dobândit credinţă tare în Dumnezeu. Aceste patimi stăpânesc adeseori în sufletul celor care, lepădând Cerescul, s-au lipit cu tărie de pământesc. Altfel spus, la temelia sa adâncă depresia nevrotică este urmare a necredinţei în mântuitoarea Purtare de grijă a lui Dumnezeu. În atare caz, necazurile şi suferinţele sunt pentru om ceva respingător, absolut inutil. La drept vorbind, aceasta este urmarea logică a filosofiei hedonismului, a vieţii „după propriul plac”, spre care năzuiesc foarte mulţi oameni.

 

Preasfinţitul Varnava (Beliaev) remarcă pe această temă: „Există în ştiinţa despre mântuire o lucrare care îl duce pe om la Dumnezeu pe cea mai scurtă cale. Este vorba de întristarea pentru păcate, de întristarea după Dumnezeu… experienţa şi suflarea harului în inimă dau încredinţarea că rugăciunea cu lacrimi fierbinţi de pocăinţă în singurătate este singurul mijloc de mângâiere. Ce-i drept, la început se varsă lacrimi amare, corozive, dar mai apoi se simt uşurare, bucurie, luminare. Cu cât înaintează omul mai mult pe calea rnântuirii, cu atât i se sălăşluieste veselia mai mult în suflet; plângi, curg lacrimile şiroaie, iar în inimă e tot mai senin şi mai cald. Minunat lucru  Nepătrunsă lucrare a harului! ..

 

Există însă şi alt plâns, şi altă întristare. Împătimita modei plânge fiindcă nu are noua pălărie de primăvară şi că i s-au demodat ghetele, că „cutare” a început să o curteze pe „cutare”, iar „cutare” e mai frumoasă ori mai fericită decât ea; tânărul se întristează pentru puţinătatea banilor de buzunar pe care îi poate cheltui pentru plăceri; soţia plânge din orgoliu rănit pentru că soţul o înşală, iar soţul, la rândul său, pentru că are insuccese la serviciu; medicul, inginerul, avocatul – toţi sunt nemulţumiţi pentru că nu câştigă destul, oricât ar avea li se pare puţin; comerciantul cade în deznădejde pentru o pagubă suferită, şi aşa mai departe, şi aşa mai departe. Toţi plâng şi se întristează chiar când trăiesc în lux şi în bogăţie, dar lucruri stricăcioase sunt acestea pentru care ei se dau de ceasul morţii. Nu au ceva sau pierd ceva, şi se întristează. Uneori de pe urma acestei întristări se ofilesc, se îmbolnăvesc şi chiar mor. Această întristare este drăcească. Vrăjmaşul neamului omenesc este cel care o insuflă. Se chinuie, geme omenirea, încearcă să-şi facă viaţa lipsită de întristare, dar fără Dumnezeu nimic nu poate”.

 

În lucrarea sa fundamentală „Bazele artei sfinţeniei”, episcopul Varnava face o fină analiză duhovnicesc-psihologică a temei abordate. Iată câteva extrase din această lucrare.

 

” … Dintre toate cele opt căpetenii ale răutăţii, duhul trândăvirii e cel mai greu, zice Sfântul Ioan Scărarul. Într-adevăr, împotriva fiecărei patimi slujeşte drept doctorle virtutea potrivnică ei (de pildă, împotriva lăcomiei pântecelui – înfrânarea, împotriva iubirii de avuţii – neagonisirea, împotriva trufiei – smerenia ş.a.m.d.), dar împotriva trândăvirii nu există o astfel de virtute specială. Iată de ce la Sfinţii Părinţi ea e numită uneori „moarte atotpierzătoare”, întrucât cere puteri multe pentru a se tămădui şi atrage după sine toate păcatele şi mii de rele, mergând la mire ni până la lepădarea însăşi ideii de mântuire personală, iar la monahi până la dezbrăcarea mantiei şi întoarcerea în lume. În schimb, nici una dintre patimi nu îi aduce neooitorului atâtea cununi ca trânddoirea. Tocmai în lupta cu această patimă se cunoaşte cum slujeşte omul lui Dumnezeu – fără făţărnicie sau cu lenevie şi nepăsare, şi plata este pe măsură.

Când, unde şi cum năvăleşte asupra omului duhul trândăvirii?

Despre o anumita vreme a năvălirii se poate vorbi numai în cazul monahilor-sihastri.

Pe timpul vechilor Părinţi ai pustiei, vrăjmaşul îi ispitea de obicei în jurul amiezii, când soarele se afla la zenit şi din pricina căldurii pe care începea să o respire pustia, era firesc ca mintea şi trupul să slăbească. Mai ales după o noapte fără somn, petrecută la rugăciune. Iar până la întărirea cu hrană mai era mult, pentru că o gustau numai spre seară, după apusul soarelui. Atunci, dracul aducea asupra lor trândăvirea, teama că ostenelile lor sunt zadarnice, teama că se vor îmbolnăvi şi nu va fi cine să-i ajute la bătrâneţe, sila faţă de sălaşul lor, de multă vreme înmiresmat cu rugăciunea, care, pasămite, n-ar mai aduce nici un folos. Tocmai de acest demon îl îndeamnă Domnul pe nevoitor să nu se teamă, grăindu-i prin prorocul: Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua şi de dracul cel de amiazazi (Ps. 90, 5-6).

 

În ce-i priveşte pe mirenii păcătoşi, care trăiesc după voia lor şi cum îi taie capul, care dorm bine, se îmbuibă de

 

 

Intristarea

Ce este întristarea?

 

„Întristarea este piedică în calea a tot binele”, spune Sfântul Nil Sinaitul. „Când duhul rău al întristării pune stăpânire pe suflet” – citim descrierea lucrării acestei patimi la Cuviosul Serafim de Sarov, „atunci, umplându-l de amărăciune şi neplăcere, nu-l lasă să facă rugăciune cu osârdia cuvenită, îl împiedică să se îndeletnicească cu citirea Scripturilor cu luarea-aminte cuvenită, îl lipseşte de blândeţe şi de seninătate faţă de fraţi şi naşte scârba fată de orice împreună-vorbire: pentru că sufletul plin de intristare, făcându-se ca nebun şi ieşit din minţi, nu poate nici să primească liniştit sfat bun, nici să răspundă cu blândeţe la întrebările ce i se pun. El fuge de oameni ca de nişte pricinuitori ai tulburării sale, şi nu pricepe că pricina suferinţei e înlăuntrul său … ”

 

De unde vine întristarea? Întristarea este de obicei urmare a gândurilor mânioase ori a nereuşitei de a satisface o oarecare patimă. Ca atare, cel ce îşi va birui poftele şi patimile va izgoni pentru totdeauna din inima sa şi întristarea. Astfel, cel înfrânat nu se va întrista că a rămas fără prânz, cel feciorelnic – că nu i-a reuşit fapta murdară la care se gândise într-o clipă de întuneca re a minţii, cel nemânios – că n-a avut prilejul să se răzbune, iar cel smerit cugetă tor – că e lipsit de cinstiri din partea oamenilor. Cel neagonisitor nu se va amărî nici dacă va rămâne fără ultima leţcaie …

 

Cu oamenii pătimaşi se întâmplă însă că întristarea vine asupra lor fără vreo pricină văzută. Atunci, zice Cuviosul Ioan Cassian, „prin înrâurirea subţire a vrăjmaşului suntem supuşi unui asemenea necaz că nu putem să primim cu obisnuita plăcere nici măcar cercetarea (vizita) oamenilor la care ţinem şi a rudelor noastre, şi orice ne-ar spune aceştia într-o discuţie cuviincioasă ni se pare că vine la vreme nepotrivită şi că e de prisos … ”

 

Totuşi, aceasta dovedeşte numai că întristarea nu-şi are întotdeauna pricinile în surse exterioare. Nu. Înăuntrul nostru, în adâncul inimii, stau seminţele ascunse ale patimilor, care, îndată ce se revarsă asupra sufletului ploaia ispitelor, dau îndată mlădiţe şi roade. Ca atare, trebuie spus din nou că dacă am fi nepătimaşi nu doar pe dinafară, ci am avea adevărată linişte în suflet, nici un fel de uneltiri ale dracului întristării n-ar putea avea înrâurire asupra noastră. Pământul inimii, uscat de post, de privegheri şi de rugăciuni, n-ar putea să mai primească seminţele patirniior insufla te de către draci.

 

De aici reiese că nu trebuie să fugim de oameni cu scopul de a evita întristarea. Ce-i drept, nu poate să scape de tulburare omul care trăieşte în lume şi intră mereu în contact cu persoane care îi sunt cu desăvârşire străine ca duh, stăpânite nu doar de patimi, ci uneori chiar de dracii înşişi. Dar gândul că simpla schimbare a locului aduce uşurare este greşit. Schimbând mediul, omul schimbă doar pricinile care-i stârnesc patimile. Nu asta îi trebuie, ci răbdare şi încă ceva, de care se va vorbi mai jos. Dacă omul va avea răbdare şi, îndeobşte, curăţia inimii, va fi în stare să spună împreună cu prorocul David: cu cei ce urau pacea eram făcător de pace (Ps. 119, 6). Atunci se va împăca lesne nu doar cu oamenii, ci şi cu fiarele sălbatice, şi acelea îl vor cinsti, după cuvântul Scripturii: fiarele cele sălbatice vor avea pace cu tine (Iov 5, 23).

 

Ucigaşii întristării

 

S-a zis deja că întristarea se hrăneşte pe socoteala existenţei patimilor în om. Îndepărtează din tine împătimirea de lucruri, de poftă, de lăcomia pântecelui, şi nici o întristare nu va mai vreodată în tine. Pot fi arătate însă şi mijloace pozitive, care taie din rădăcină această patimă, în special rugăciunea, milostenia şi neagonisirea.

 

Omul suferă, se chinuie din pricina întristării, sufletul lui tânjeşte. Şi iată că se duce la doctor. Acesta îi prescrie preparate care îl calmează şi îi îmbunătăţesc dispoziţia sufletească, uşurându-i în mod artificial suferinţele dar tratamentul, după cum remarcă pe bună dreptate medicul ortodox V. K. Neviarovici, în multe cazuri nu vindecă deloc sufletul bolnav şi prin el omul este doar îndepărtat de suferinţe, care au mai întotdeauna un sens terapeutic din punct de vedere duhovnicesc. Subliniem că aici este vorba despre depresia nevrotică. În depresia endogenă tactica este alta.

 

Forma nevrotică a tulburărilor depresive este legată în modul ce mai direct de starea morală a omului. Desigur, eu, ca medic, uşurez suferinţele pacienţilor prin medicamente, discuţii şi prin simpla compasiune omenească – dar satisfacţia la consult vine numai atunci când convorbirea se poartă despre suflet, despre credinţă, despre pocăinţă. Cu acordul pacientului şi la dorinţa lui, încercăm să dăm simptomelor bolii o apreciere de pe poziţii duhovniceşti.

 

Singura cale corectă spre vindecarea de nervozitate, de trândăvire, de întristare şi spre dobândire a păcii sufleteşti trece prin adevărata credinţă ortodoxă, prin pocăinţă şi prin îndreptarea vieţii după poruncile lui Dumnezeu. Pentru om, principalul este să înţeleagă sursele păcătoase ale stării sale psihice, să conştientizeze profund neputinţa sa, să urască păcatele demonice ale trufiei, slavei deşarte, rnâniei, trândăvirii, minciunii, curviei şi să dorească să se schimbe, să se întoarcă spre Domnul cu nefăţarnică pocăinţă.

 

Adevărata cauză a tulburărilor depresive constă de regulă în păcatele săvârşite de către om. Sfinţii Părinţi considerau că la baza tuturor suferinţelor sufleteşti stă trufia. Ca atare, pentru a scăpa de depresia nevrotică, omul trebuie să se străduie pentru dobândirea smereniei. Nivelul ridicat de pretenţii care nu se înfăptuiesc în viaţă, conflictul între dorinţă şi realitate lasă totdeauna în suflet simţământul frustrării, întristării, arnărăciunii, supărării.

 

Absolut indispensabil pentru fiecare creştin este mersul la slujbe, mai ales în zilele de duminică şi de praznic, precum şi participarea la Tainele Bisericii .. În rugăciunea pe care preotul o citeşte înainte de spovedanie există cuvintele acestea: De vreme ce ai venit la doctor, să nu te întorci nevindecat. De Sfintele Taine trebuie să ne apropiem cu frângere de inimă, cu credinţă adâncă şi cu nădejde în mila lui Dumnezeu.

 

Trebuie neapărat ca omul să citească Sfânta Scriptură, mai ales Evanghelia, şi să împlinească poruncile lui Hristos, ce sunt cuprinse acolo. Un ajutor de nepretuit îl oferă literatura patristică. O mare bucurie aduc creştinului faptele bune, grija pentru aproapele.

 

Să păstrăm în inimile noastre minunatele şi marile cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel: Pururea bucuraţi-va. Neîncetat rugaţi-va. Întru toate mulţumiţi, caci aceasta este voia lui Dumnezeu întru Hristos Iisus pentru voi (l Tes. 5, 16).

 

La sfârşitul capitolului despre depresia nevrotică este potrivit să vorbim despre greul păcat al sinuciderii, pentru că tocmai trândăvirea şi deznădejdea sunt premergătorii acestui păcat cumplit.

 

Care sunt cauzele sinuciderilor?

 

Punctul de vedere al medicilor este următorul: majoritatea covârşitoare a sinucigaşilor sunt sănătoşi din punct de vedere psihic. Sinuciderea este o criză a personalităţii. Factorii sociali nu au aici nici o însemnătate hotărâtoare: este vorba de o problemă spirituală.

 

Arhiepiscopul Ioan Şahovskoi scrie:

 

„Sărmani pătimitori, sinucigaşilor!… Voi n-aţi primit răscumpărarea prin scurtele suferinţe curăţitoa re de pe pământ, suferinţe dulci pentru cel care le îmbrăţişează – o, mult mai dulci decât plăcerile nălucite de dorul cărora aţi murit. Da, stătea în puterea voastră ceea ce v-a şoptit puterea răului, care atunci n-avea nici o stăpânire asupra-vă, dar tot în puterea voastră stătea şi să nu faceţi asta. În puterea voastră stătea să ştiţi că Dumnezeu există, că El nu-i doar expresia cea mai înaltă a Dreptăţii mai presus de înţelegerea noastră, ci chiar mult mai mult decât toate aceste firave concepţii omeneşti. În puterea voastră stătea să înţelegeţi că Dumnezeu nu poate să dea Cruce şi să nu dea puteri, că în pu terea voastră stătea să vă întoarceţi spre Dumnezeu, să vă mântuiti prin chemarea (nemincinoasâ) a Numelui Său.,,”

 

Înainte de sinucidere, sinucigaşii nu ştiu deloc că în preajma lor stă duhul rău, nespus de scârbavnic, care-i sileşte să îşi ucidă trupul, să sfarme preţiosul „vas de lut”, care păzeşte sufletul până la soroacele hotărnicite de Dumnezeu. Şi sfătuieşte acest duh, şi îndeamnă, şi stăruie, şi sileşte, şi înspăimântează cu toate spaimele, doardoar va apăsa omul pe trăgaci sau va sări pe fereastră, fugind de viaţă, de chinul său cel nesuferit. .. Omul nici nu gândeşte că „chinul nesuferit” nu este de la viaţă, ci de la cel de unde vin şi toate gândurile care „dau temei” uciderii de sine. Omul crede că el le cugetă pe toate, şi ajunge la concluzia sinucigaşă – dar nu cugetă el deloc, ci prin gândurile lui vorbeşte cel pe care Domnul l-a numit ucigaş de oameni dintru început …

 

 

Omul nu face altceva decât să-şi dea în mod inconştient acordul la propunerea diavolului, să ia asupra sa, fără să vadă asta, păcatul diavolului, să se unească cu păcatul şi cu diavolul. .. Un singur cuvânt de rugăciune cu pocăinţă, un singur semn al mântuitoarei Cruci, făcut măcar în gând, şi o singură privire cu credinţă către ea – şi păienjenişul răului este rupt, omul este mântuit prin puterea lui Dumnezeu de pieirea sa … Doar o scânteie mică de credinţă vie şi de credincioşie faţă de Dumnezeu – şi omul e izbăvit! Dar nu toţi oamenii care s-au izbăvit de uciderea de sine sau de un alt păcat pricep că în preajma lor stătea (sau poate că stă încă ori se apropie de el câteodată) scârbosul duh rău, fiinţă pe care o descoperă doar sensibilitatea duhovnicească şi luarea-aminte duhovnicească ascuţită! Nici pe departe nu-şi dau seama toţi oamenii (fie ei şi creştini) de lucrările şi manifestările duhurilor rele, despre care cu atâta putere şi limpezime uimitoare vorbeşte cuvântul lui Dumnezeu. 90% dintre sinucigaşi fac ultimul lor pas sub înrâurirea nemijlocită a duhurilor ucigaşe de oameni dintru început (In. 8, 44). Şi propriu-zis, mai fiecare sinucidere este ucidere a omului de către demon – cu mâinile omului însuşi.

 

 

Read Full Post »