Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘sfaturi’

Toti Părintii Bisericii ne-au atras atentia asupra faptului că exemplul personal al părinţilor şi al dascălului constituie un factor determinant în educarea corectă a copiilor. De altminteri, fiecare Părinte al Bisericii a fost o pildă vie de bun păstor, urmând exemplul Domnului nostru Iisus Hristos, „Mai-marele păstorilor”, care reprezenta o sursă de inspiraţie pentru ei. Niciunul dintre Sfintii Părinti nu a căutat să obtină functii înalte şi demnităti, ci, dimpotrivă, ei au fost siliti de către altii să le primească. Au avut, de asemenea, curajul şi puterea de a renunţa la funcţiile şi dernnităţile respective, atunci când era nevoie. Au apărat cu înflăcărare adevărul, primejduindu-şi de multe ori şi viaţa lor vremelnică.

 

Sfântul Vasile cel Mare ne învaţă:

„Când o casă nu e bine cârmuită şi domnesc acolo nervii, ţipetele, insultele, hohotele de râs, desfătările, desfrânarea şi alte devieri morale, dezonoarea şi ruşinea, atunci toate acestea îl împovărează pe cel care este capul familiei respective”. Alături de valoarea exemplului personal, Sfântul Ierarh Vasile scoate în evidenţă aici responsabilitatea capului familiei şi a părinţilor, în genere, pentru ceea ce se întâmplă în casă şi pentru comportamentul copiilor”.

Sfântul Ioan Gură de Aur împărtăşeşte, la rândul său, părerea Sfântului Vasile, afirmând că într-o bună zi sotul va da socoteală înaintea Domnului atât pentru soţia sa cât şi pentru copiii lor, dacă nu a făcut tot ce îi stătea în putinţă în vederea mântuirii lor. Dacă un om care are copii neascultători nu-i demn să fie înăltat la cinstea de episcop, cu atât mai mult nu va fi demn să intre în împărăţia cerurilor”, explică Sfântul Ioan Hrisostom.

Şi cu alt prilej, Sfântul Vasile, steaua Cezareei, notează că dascălul sau părintele e dator să fie milostiv şi răbdător cu copiii care din neştiinţă (din lipsă de experienţă) omit să-şi împlinească vreuna dintre îndatoriri. Nu se cuvine, însă, să închidă ochii asupra greşelii respective. Trebuie să-i trateze cu îngăduinţă şi blândeţe pe cei neascultători pentru a-i tămădui prin milostivire şi chibzuinţă. Trebuie să găsească modalitatea potrivită de lecuire el fiecărei patimi, nu să-i dojenească cu dispreţ pe copii, ci să-i sfătuiască şi să-i educe cu duhul blândetii”!”. E de remarcat cât de mult insistau Sfinţii Părinţi asupra blândeţii şi moderaţiei în educaţie, lucru ce se potriveşte şi cu descoperirile recente din domeniul psihologiei. Dacă suntem agresivi cu copiii, le vom afecta mai mult ca sigur dezvoltarea psihică şi socială, împingându-i să adopte şi ei un comportament greşit, asemănător cu al nostru, atât faţă de fraţii lor cât şi faţă de restul lumii.

Sfântul Grigorie Teologul observă, la rândul său, că „blândeţea părinţilor faţă de copiii neascultători poate avea un rezultat pozitiv. Se întâmplă ca, de multe ori, tatăl să cedeze în faţa răutăţilor persistente ale copilului lipsit de evlavie. Unul se dedă jocului de zaruri, altul băuturii şi iubirilor pătimaşe ce distrug căsniciile, altul a ridicat mâna asupra tatălui său. Tatăl cel bun şi-a înăbuşit, însă, mânia. Blândeţea tatălui îi ţine întotdeauna în frâu pe copii, pe când trufia lui dă naştere tupeului, impertinenţei”?”. De câte ori părinţii, care se plâng că nu-i ascultă copiii lor sau că sunt obraznici şi au tupeu, sunt practic direct responsabili de comportamentul acestora: fie din cauză că sunt dispreţuitori cu copiii lor, când îi ceartă, fie din cauză că soţul nu se poartă frumos cu soţia sau invers sotia nu se poartă bine cu sotul, iar comportamentul lor se oglindeşte în cel al copiilor, care nu fac altceva decât să-i imite?!

Cugetând asupra însemnătăţii acestor principii pedagogice şi inspirându-se totodată din morala Evangheliei, Sfântul Vasile spune: „cel care are un cuvânt de spus trebuie să fie milostiv cu cei care au nevoie de îndurare într-o mai mare măsură (adică, cu cei care au sufletul vătămat).

Şi, pe bună dreptate, ce valoare mai poate avea sistemul nostru de educaţie contemporan, dacă îi privilegiază numai pe copiii bine înzestraţi de natură, marginalizându-i pe cei cu probleme comportamentale sau cu dizabilităţi? Părinţii, învăţătorul şi preotul trebuie să le .acorde o atenţie specială copiilor care suferă de un handicap sau care sunt dezavantajaţi fie din cauza temperamentului lor, fie din cauza condiţiilor de viaţă în care au crescut.

 

 

Reclame

Read Full Post »

„M-am culcat şi am visat că viaţa era fericire. M-am trezit şi am văzut că viaţa este datorie. Mi-am făcut datoria, şi a venit fericirea.”

(R. Tagare, 1941)

Prolog

Mai fericit este a da decât a lua (Fapte 20, 35). Când primeşti, ţi se umplu mâinile, în timp ce atunci când dăruieşti ţi se umple sufletul! Când asuzi pentru celălalt, trupul oboseşte, dar sufletul tău se odihneşte. Viaţa înseamnă dăruire!

Şi nunta este o ofrandă, deci izvorul vieţii!

Lumânarea, atunci când nu se topeşte, nu luminează! Şi tămâia bine-mirositoare, dacă nu se topeşte în foc, nu scoate bună mireasmă! Şi soţul sau soţia, dacă nu se mistuie în îndatorire, nu luminează, nu scot mireasma cea bună.

Aş dori ca prezenta carte să-i ajute pe fraţii noştri întru Hristos, bărbaţi şi femei, să perceapă căsătoria lor ca pe o luptă duhovnicească, care-i va ridica pe înălţimi, pe culmi, către cer. Amin.

Lămuriri

Familia nu este alcătuită din maşini neînsufleţite, cărora le apeşi butonul de pornire şi toate merg „ceas”, ci din oameni sensibili, care sunt măcinaţi de patimi şi de neputinţe. Acest aspect de simbioză, de comuniune, ar trebui să-l avem întotdeauna în vedere. Altfel, vom cere de la celălalt să se supună voii noastre cu aceeaşi uşurinţă cu care roboţii neînsufleţiţi ne execută comenzile!

„Să-l înţelegem pe celălalt, în măsura în care ne înţelegem pe noi înşine.” (Jung) De aceea, „cel mai bun medic este cel care a fost încercat de boală” (Platon). Acelaşi lucru este valabil şi pentru boala noastră duhovnicească. Cel mai bun medic este cel care s-a

vindecat, care s-a izbăvit de patimile şi de neputinţele lui, adică sfântul. Aceasta înseamnă că el este „specialistul” în problemele căsătoriei, nu cel căsătorit, nici cel necăsătorit.

Câti oameni căsătoriti din lumea aceasta îşi conduc familiile ca pe propriul automobil neînsufletit! Câti înţelepţi, câţi cercetători ai iumii acesteia se poartă inuman cu soţia sau cu soţul lor, destrămându-şi familiile!

Cât de frumos şi de duios vorbeşte despre relatiile dintre soti Sfântul ieromonah Cosma Etolianul! El grăieşte: “Bărbatilor, luati seama să nu le priviţi pe femeile voastre cu ochi sălbatici!” Şi la fel fac şi Sfântul Ioan Gură de Aur, şi Sfântul Grigorie Teologul în epistola către Olimpiada, fiica lor duhovnicească.

Nu suntem sfinţi, ci pur şi simplu în cartea aceasta doar ne ocupăm de Taina cea mare a Căsătoriei, avându-i drept îndrurnători pe Sfinţii Părinţi. Prin ea nădăjduim să se întărească puţin această legătură sfântă, pentru că; în zilele noastre rele, multe se întâmplă

 

1. Căsătoria: întregirea firii

Şi a grăit Dumnezeu: nu este bine să fie omul singur! (Facerea 2, 18). Luaţi aminte că n-a grăit primul om: „Nu mă simt bine singur!”, ci Dumnezeu Înţelepciunea a grăit că nu este bine să fie singur Adam, cel plăsmuit de Însuşi Dumnezeu, Care l-a sălăşluit în paradisul minunat, pe care l-a creat în mod special pentru acesta (v. Facerea 2, 8). Adam a fost şi un mare sfânt, un văzător de Dumnezeu, Îl privea pe Creator şi grăia cu El. Oh, pentru acest Adam, Dumnezeu a socotit că nu era bine să fie singur, fără tovarăşul lui! Creatorul, fiind şi Atotcunoscător, a ştiut că Adam, la un moment dat, Îi va cere însoţitor, o tovărăşie omenească. Şi ca să nu simtă de timpuriu golul, singurătatea, Dumnezeu S-a apucat şi a creat-o pe Eva. Şi nu direct din pământ, aşa cum l-a plăsmuit pe Adam, ci din mijlocul trupului, din coasta lui Adam [v, Facerea 2, 12), ca s-o simtă ca fiind a lui, trup din trupul lui, os din oasele lui. Şi a simţit-o în acest fel! (v. Facerea 2, 23).

Cele de mai sus ne arată că omul, oricât de sfânt ar fi (cine era mai sfânt decât Adam în Rai?), are nevoie, în afară de prezenţa dumnezeiască nevăzută, şi de prezenţa omenească văzută. Simte nevoia să aibă lângă el un om de-al lui, să-l privească, să-l atingă, să-l asculte, să se plece asupra lui şi să-i arate iubire (amintiţi-vă că Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos l-a însărcinat pe Sfântul Ioan să se îngrijească de Preacurata Sa Maică (v. Ioan 19,27). (Gândiţi-vă la pustnici, la martiriul lor!)

Atractia

Un părinte a îmbrăţişat monahismul împreună cu fiul său, pe atunci încă la vârsta prunciei. După ani, s-au coborât amândoi în cetate. Tânărul, acum călugăr, se găsea pentru prima dată în mijlocul cetăţii. Şi a simţit că se găsea în altă lume. A văzut pentru prima dată şi câteva femei mergând prin cetate. Le-a privit oarecum curios şi a întrebat:

– Tată, cine sunt aceşti oameni?

– Călugări care trăiesc în lume, i-a răspuns părintele său, nevoind să-i aducă gânduri viclene.

Şi fiul i-a zis:

– Să luăm cu noi în pustiu un astfel de călugăr, aşa, pentru tovărăşie!

Ce l-a făcut pe călugăr să se „lipească de femeie”? Însăşi firea lui! Femeia este ieşită din bărbat (v. Facerea 2, 21), aşadar acestuia îi lipseşte ceva. El simte că are ceva lipsă şi de aceea caută, cercetează, ca să afle partea lui pierdută. Dar şi femeia, la rândul ei, caută să-şi afle izvorul, locul, originea ei. Şi, astfel, între ei există o căutare reciprocă, ascunsă, un magnetism îmbietor.

Pe această” taină” se sprijină căsătoria, ceea ce înseamnă că ea reprezintă completarea firească a bărbatului cu femeia. În căsătorie, firea omenească îşi găseşte plinătatea ei. „Deoarece firea noastră era neîntregită, a apărut căsătoria. Prin aceasta, ceea ce lipseşte unuia este completat de celălalt” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 19, 1, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan). În spatele acestei atracţii hedoniste, înnăscută şi nestinsă, dintre bărbat şi femeie mocneşte întotdeauna dorinţa pentru unirea trupească, care în orice moment se poate concretiza, poate primi „trup şi oase”. Şi, câtă vreme omul poartă trup, mocneşte mereu înăuntrul lui această dorinţă. El este întotdeauna atras spre această plăcere, „alunecă” precum şarpele de apă şi, aşa cum spunea cu înţelepciune arhimandritul Epifanie Teodoropoulos (†1989), problema trupului va fi rezolvată definitiv doar de lespedea mormântului.

Dumnezeu, ca să-l păzească pe om de pofta desfrânată (în afara nunţii), a întemeiat căsătoria. Adică, dacă nu poţi să-ţi stăpâneşti trupul, ţi se îngăduie să guşti legitim plăcerea doar înăuntrul căsătoriei: pentru desfrânare, fiecare să aibă femeia lui (1 Corinteni 7, 2).

1 De aceea, conform ultimelor studii, căsătoria (se înţelege că este vorba de cea reuşită) este benefică sănătăţii. Cel căsătorit are mai puţine probabilităţi să fie lovit de angoasă sau de depresie. („Cotidianul”, 15.2.2010) Şi nu numai, dar, chiar dacă suferă de vreo oarecare boală sufletească, este posibil ca prin căsătoria reuşită boala să se vindece, sau prin căsătoria nereuşită să se înrăutăţească. Medicul psihopatolog Paul Toumie nu ezita să mărturisească: . De mic aveam fobii şi eram capricios, dar soţia mea mi-a devenit cel mai bun psihoterapeut!” (n. a.)

 

Nuntă – feciorie

Cele de mai sus relevă faptul că omul are din fire înclinaţia către căsătorie. Însăşi firea îl îndeamnă spre aceasta. A nu se căsători este împotriva propriei firi, înseamnă a se opune acesteia, rămânând lipsit. Astfel, monahismul este o stare care depăşeşte firea, este supra-firesc. Şi tocmai de aceea este vrednic de admiraţie! (Scara, Cuvântul 15, 4). Prin urmare monahismul nu este harisma firii, ci a voinţei. Voinţa (puterea) intervine şi îmblânzeşte înclinaţia (firea) către căsătorie. Cine poate înţelege, să înţeleagă – este deviza Mântuitorului nostru Iisus Hristos (v. Matei 19, 12).

2. Alegerea

Rabinii înţelepţi sfătuiau: „Să ezitaţi mult înainte să vă alegeţi soţia! Să nu vă gândiţi la frumuseţe, căci aceasta trece. Cândiţi-vă la familie!”

Te căsătoreşti ca să devii fericit, nu ca să fii nefericit. Totul constă nu în a te căsători, ci în a deveni fericit prin nuntă. Şi vei fi fericit când vei găsi un tovarăş bun. Cel care şi-a găsit o soţie bună şi-a îndulcit viaţa lui (Pilde 18, 22). Totul în căsătorie ţine de cele dinaintea nunţii. Acum ţii în mâini cheia fericirii tale!

„Dacă urmează să călătoreşti, roagă-te o dată, dacă trebuie să mergi la război, roagă-te de două ori, dar, dacă urmează să te căsătoreşti, roagă-te de trei ori!” (Proverb).

 

 

 

„Să vedem dacă ne potrivim”

Aşa spun astăzi tinerii, când vor să se căsătorească. Şi, sub pretextul acesta, amână căsătoria sau chiar convieţuiesc în păcat, chipurile, poate se vor găsi. Dar cine poate spune că l-a găsit pe celălalt? Sub acest aspect nu ne potrivim nici cu fratele nostru, cu care am crescut şi ne-am dezvoltat în acelaşi mediu familial. Nu ne găsim nici pe noi înşine! (De câte ori afirmăm cu convingere şi repetăm, dar astăzi facem într-un fel, iar mâine în alt fel?!) Şi ne vom potrivi cu o persoană străină?

Ar trebui să cântărim lucrurile bine, căci fiecare om este o personalitate unică şi irepetabilă. Există şase miliarde de oameni? Există şi şase miliarde de personalităţi irepetabile.

Plecând de la aceste premise, oricât ai căuta, nu-ţi vei găsi un tovarăş cu care să te potriveşti la modul absolut, să ai aceeaşi gândire, aceleaşi dorinţe, aceeaşi voinţă! Nu vei găsi! „Nepotrivirea de caracter” (cauza divorţului) este un fapt real.

Criteriile alegerii

Desăvârşit este singur Dumnezeu, chiar şi sfinţii au neputinţe, cu atât mai mult noi, oamenii lumeşti şi pătimaşi. De aceea, să fii sigur că soţul pe care-l cauţi va avea propriile sale patimi şi neputinţe.

Bineînţeles că aceasta nu înseamnă că omul este alcătuit doar din patimi, neputinţe şi nimic altceva (ar fi vai de el). În paralel, are şi virtuţi înnăscute (Scara, Cuvântul 26, 41) (cu excepţia faptului dacă a încetat să fie om). Şi primele virtuţi de frunte care-l înfrumuseţează sunt smerenia şi bunătatea, mai ales bunătatea: „un dram de bunătate valorează mai mult decât sumedenie de cunoştinţe”] (Proverb). Şi iarăşi: „De frumuseţe ţi se face lehamite după patruzeci de zile, de bunătate nu te saturi nici după patruzeci de ani” (Proverb). Omul lipsit de iubire şi de smerenie este nepotrivit (primejdios) pentru familie (şi nu numai pentru ea … !).

„Primeşte sfaturi?”

Un părinte a logodit-o pe fiica sa.

Plin de bucurie, a vestit evenimentul unei bătrâne înţelepte în vârstă de optzeci de ani:

– Fiica mea ia un flăcău cu studii, cu serviciu bun!

– ??? ….

– Mamaie, mă auzi? Am logodit-o pe fiica mea. Se căsătoreşte cu un tânăr instruit, cu salariu bun, ce să-ţi spun …

– Primeşte sfaturi? l-a întrebat bătrâna. Pentru că, dacă nu primeşte sfaturi de la părinţi, de la preoţi, de la părinţii duhovnici, este stăpânit de o trufie „exemplară”! Şi va trebui să te temi de un asemenea om!

Înainte să te căsătoreşti, ochii tăi să fie larg deschişi. Când te căsătoreşti, să fie pe jumătate închişi!” (Proverb). Să nu fie înainte de nuntă deschişi pe jumătate, şi după aceea larg deschişi!

3. Căsătorie cu „peţire” sau „din iubire'”?

In vechime, în marea lor majoritate căsătoriile se făceau „cu peţire”, „cu înţelegere”. Părinţii rânduiau din culise nunta copilului lor (se pare că acelaşi lucru îl prescrie şi Legea mozaică – Ieşirea 22, 17)

Şi primul lucru pe care îl întrebau despre nora candidată era: „Este gospodină? Este dintr-o familie bună?”, pentru că ceea ce ,,îi ardea” întâi de toate era să-şi creeze o familie. Astăzi, primul lucru pe care îl întreabă este:

„Cum arată? Este frumoasă?” Rar se întreabă dacă este din familie bună, şi mai niciodată dacă este gospodină. Mai mult, în vechime, mirii nu aşteptau să se găsească unul pe altul. Ceea ce era să se întâmple se întâmpla.

Astăzi, lucrurile s-au schimbat. Majoritatea covârşitoare a tinerilor au repulsie faţa de căsătoria făcută „prin peţire”, „prin înţelegere”. Tinerii doresc să-şi găsească de unii singuri partenerul (prin mijlocirea iubirii). Este dreptul, alegerea lor. Însă ceea ce are importanţă în fond nu este dacă se vor căsători „din iubire” sau „din înţelegere”, ci dacă soţul ales va fi bun. Statisticile ne spun că nunţile care se încheie „prin înţelegere” sunt mai statornice, mai trainice, decât cele care se fac „din iubire”, şi aceasta pentru că alegerea tovarăşului se face în primul caz prin raţiune, şi nu prin sentiment. Candidatul la căsătorie nu este cu capul în nori, ci cu picioarele pe pământ. Aşa cum îl percepe pe tovarăşul său acum, înainte de nuntă, îl va percepe şi după aceea. În timp ce în căsătoria „din iubire” o ia înainte sentimentul nebunesc.

Legătura

„Când dragostea intră în inimă, mintea fuge din cap!”, spune o vorbă din popor. Adică raţiunea este pervertită de sentiment şi denaturează situaţia. Drept urmare, cel îndrăgostit o vede pe tovarăşa sa nu aşa cum este, ci aşa cum ar dori să fie. Este vorba despre o stare patologică.

În timpurile recente, specialiştii s-au preocupat de fenomenul îndrăgostirii şi au ajuns la concluzia că es- . te vorba despre nebunie. În mod concret, ziarul „Cotidianul” a publicat articolul cu titlul: „Creierul îndrăgostit este schizofrenie”, al lui Benedict Carey, de la „New York Times”, care demonstrează prin documente că, într-adevăr, îndrăgostirea este o boală a creierului! Fragmente din acest articol: „Dragostea este nebunie, un amestec de pasiune, demenţă şi tulburare obsesivă, care-l înstrăinează pe cel îndrăgostit de cei din jur, îi schimbă comportamentul şi caracterul, şi-l face de nerecunoscut. [ … ] Neurologii deţin reprezentri ale creierului îndrăgostit, în faza lui delirantă. Cercetătorii americani susţin că dragostea este o necesitate biologică, diferită de excitaţia sexuală. Ea se aseamănă cu foamea, cu setea, cu nevoia de narcoticel”

Studiul explică faptul că iubirea poate să cuprindă în egală măsură şi sentimente extremiste şi opuse, precum euforia, angoasa şi mânia, pentru că, atunci când ne pierdem obiectul dorinţei, dragostea se intensifică. „Când eşti îndrăgostit îţi pierzi controlul, logica, explică un antropolog de la Universitatea Rogers. Comportamentul pe care îl are cel îndrăgostit este dincolo de limitele logicii” („Cotidianul”, 1.6.2005, p. 11).”

Câtă vreme durează „dragostea”, relaţiile interpersonale sunt „roze”, romantice, însă sentimentul are şi „termen de valabilitate”. El îşi va face jocul şi va pleca (altfel, nici o relaţie şi nici o căsătorie nu s-ar destrăma). „Căsătoria este mormântul iubirii.” (Victor Hugo) Şi atunci creierul fugar se reîntoarce în cap şi omul vine cu picioarele pe pământ, la cruda realitate. Atunci, băiatul sau fata nu te vor mai atrage, ci ţi se vor părea nişte străini, nişte persoane anoste. Este posibil să-l percepi pe celălalt chiar ca pe un diavol, pe cel pe care înainte îl priveai ca pe un înger, şi să te gândeşti serios la despărţire. „Când m-am căsătorit am ştiut că m-am îndrăgostit de doi ochi verzi, minunaţi! N-a durat mult însă ca să înţeleg că m-am căsătorit cu o fată întreagă!”, spunea un bărbat divorţat.

Înţelegerea

L-ai aflat, l-ai descoperit pe tovarăşul alături de care vei trăi toată viaţa. Însă există o problemă nerezolvată: încheierea „contractului”. Adică, va trebui să discutaţi condiţiile convieţuirii. Caracteristici: nu sunt înger, ci om cu neputinţe. Deci accepţi să trăim toată viaţa împreună? Mă vei suporta în momentele grele? Eşti pentru familie, pentru o familie cu mulţi copii? Vom trăi o viaţă creştinească? Ne vom ruga? Vom merge la biserică în fiecare duminică? Vom ţine posturile? Ne vom mărturisi, dacă este cu putinţă, la un duhovnic comun? Cum vom folosi banii noşti? Vom avea banii în comun? Care vor fi relaţiile noastre cu părinţii? etc … După aceea veţi merge la biserică şi veţi declara oficial (la ceasul depunerii „jurământului” – al ritualului Tainei) hotărârea voastră comună de a trăi împreună pe viaţă şi neîncălcând condiţiile de mai sus. Şi cine încalcă chiar şi o condiţie din contract, adică cine nu respectă propria „semnătură” (consimţământul lui), va fi marele vinovat.

4. Relatiile înainte de căsătorie

Ti-ai ales-o pe viitoarea tovarăşă, dar ia seama că nu este încă soţia ta! Va fi, dar este posibil şi să nu fie, căci se întâmplă multe. Când tatăl şi mama ei ţi-o dau în biserică şi se săvârşeşte Taina, atunci va deveni soţia ta!

Păcatul

Astăzi, relaţiile intime înainte de nuntă au devenit ceva obişnuit în viaţa tinerilor noştri. Desigur că şi tinerii aduc propriile argumente. Însă despre ceea ce este păcatul nu hotărâm noi, nu hotărăsc patimile şi dorinţele noastre, ci Hristos, Care este Legiuitorul şi Care grăieşte foarte limpede:

 

Oricine se uită la femeie poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui (Matei 5, 28).

Prietene, vezi că Hristos nu-ţi îngăduie să priveşti” trupeşte” nici o femeie (fireşte, în afară de femeia ta, cu care te-ai căsătorit), cu atât mai mult să săvârşeşti păcatul în chip practic cu ea! Dar de ce? Pentru că Hristos te doreşte stăpân al instinctelor de jos, şi nu robul lor. Te doreşte atlet, luptător! (Ca să faci sex nu este nevoie de luptă, ci, dimpotrivă, de opusul acesteia; pentru înfrânare este necesară lupta!) Viaţa primeşte sens prin ţinerea poruncii dumnezeieşti, şi nu prin dispreţuirea ei (în situaţia de faţă prin stabilirea de legături intime înainte de nuntă).

Temelia fragilă

La Târgul Etnic al Religiilor cu participare internaţională din America, s-a realizat un sondaj de opinie referitor la relaţiile înainte de nuntă şi la nunta reuşită. Şi s-a demonstrat că relaţiile înainte de căsătorie nu contribuie la reuşita acesteia. În mod concret: căsătoria celor care avuseseră relaţii înainte de încheierea mariajului, spre deosebire de a celor care nu avuseseră, era fragilă, înregistrându-se în primul caz cu 50% la sută mai multe divorţuri.. Desfrânarea (relaţia trupească înainte de nuntă) nu este nuntă, nici nu constituie un punct de plecare bun pentru încheierea unei căsătorii.” (Sfântul Vasile cel Mare, Canonul 26).

Campania împotriva relatiilor înainte de căsătorie

Se pare că guvernul american (2007) a înţeles că relaţiile înainte de căsătorie, printre altele, sunt şi primejdioase pentru sănătatea tinerilor, şi s-a însărcinat să lupte împotriva lor. Astfel, citim titluri precum: „Războiul SUA împotriva relaţiilor înainte de nuntă: Bush impune şi înfrânarea maturilor”. „De anul acesta guvernul lui George Bush plănuieşte să pună în practică promovarea înfrânării şi educaţia sexuală la americanii majori, Campania cu denumirea: «abstinence only» (doar abstinenţa), care se adresa până acum doar adolescentilor, recomandând retinerea de la sex din motive morale şi de sănătate, se va adresa mai ales tinerilor maturi, cu vârste cuprinse între 19 şi 29 de ani.”

Campania este sponsorizată printre altele de către statul american, care din 1996 şi până astăzi (2007) a dispus pentru scopul acesta aproximativ 1,1 miliarde de dolari. Cu lozinci precum: „it’s great to wait!” („este mare lucru să aştepţi”), inspiratorii campaniei se străduiesc să convingă tineretul Statelor Unite ale Americii că reţinerea de la sex este cel mai bun mod de a evita problemele care pot să reiasă din activitatea sexuală, ca de exemplu: sarcina nedorită sau bolile cu transmitere sexuală. Mesajul campaniei, după cum sustine Gwen Horn din Serviciul Naţional de Sănătate, este următorul: „mai bine este să aştepte cineva până la căsătorie, şi cea mai bună garanţie pentru aceasta este înfrânarea”, În ultimii ani s-au redus substantial relatiile sexuale înainte de căsătoie la tinerii din Statele Unite (ziarul ”Investitorul”, 27-28/1/2007).

1. Nunta este cinstită (Evrei 13, 4)

Cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat! (Evrei 13, 4).

Nunta este cinstită şi patul matrimonial este curat de păcat, adică relaţiile dintre soţi. Datorită binecuvântării Bisericii, ele sunt curate, lipsite de păcat’. Drept urmare, cuplul poate să coabiteze fără mustrări de conştiinţă şi vinovăţie. Sfântul Apostol Pavel scrie: Cât despre cele ce mi-a scris, bine este pentru om să nu se atingă de femeie. Dar, din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa, şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său. Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului. Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. Să nu vă lipsiţi unul de altul decât cu bună învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neinfrânării voastre. Şi aceasta o spun ca un sfat, nu ca o poruncă. Eu voiesc ca toţi oamenii să fie cum sunt eu însumi. Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul aşa, altul într-alt fel (1 Corinteni 7, 1-7).

 

Cel care socoteşte relaţiile dintre soţi spurcate primeşte din partea Bisericii epitimii grele, pentru că dispreţuieşte binecuvântarea ei. Clericul este caterisit, mireanul este afurisit (Canonul 51 al Sfinţilor Apostoli). Sinodul din Gangra dă o epitimie şi mai grea: anathema, „Dacă cineva aduce reproşuri nuntii, să fie anatema!” (Canonul 1) (n. a.).

 

 

„Să convieţuiţi cu bună cuviinţă”

Prin faptul că Biserica binecuvântează unirea trupească înăuntrul căsătoriei nu înseamnă că sunt îngăduite toate. Sfântul Cosma Etolianul îi sfătuieşte pe cei căsătoriţi: „să convieţuiţi cu bună-cuviinţă, ca nişte creştini” (Predici 2). Cele neîngăduite constituie un păcat grav şi primesc mustrare. Şi una dintre cele mai mari binefaceri pe care le poate oferi soţia bună soţului ei este să-l împiedice de la astfel de păcate.

Icoanele

Unii soţi evlavioşi îşi pun probleme dacă ar trebui să aibă icoane în dormitorul lor. Răspunsul este da! Tocmai pentru că relaţiile lor nu constituie păcat. Şi dacă aceste legături au drept scop naşterea de copii, atunci dobândesc sfinţenie, pentru că aduc pe pământ un om, încă un „chip” al lui Dumnezeu, înmulţind astfel pe fiii şi mădularele împărăţiei Lui, aşa cum spunea arhimandritul Sofronie (t1993), stareţul Mănăstirii Sfântul Ioan Botezătorul din Essex, Anglia.

Şi chiar dacă nu există icoane în casă, Dumnezeu este pretutindeni şi întotdeauna prezent, fie că-L vedem sau nu, prin mijlocirea icoanelor. Prin urmare, trebuie ca întotdeauna să lucrăm ca şi cum am avea în faţă sfânta Lui icoană, aşa cum făcea Prorocul David (v. Psalmul 15, 8).

 

 

Read Full Post »

Telul vietii credinciosilor crestini ortodocşi, este să ajungem în cele din urmă în vârful scării. Urcuşul pe această scară se aseamănă cu urcusul pe muntele Tabor, căci pe oricare versant am urca, acolo sus, ne aşteaptă Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu braţele deschise. Pe partea stângă urcă călugării, iar pe latura din dreapta urcă mirenii. Deci, şi unii şi ceilalti îsi doresc acelasi lucru: MANTUIREA!

Lucrati cu frică si cu cutremur la mântuirea voastră. (Filipeni 2: 12)

In mod sigur, toţi oamenii care au trăit sau trăiesc pe acest pământ, şi-au pus sau îşi vor pune, mai devreme sau mai tîrziu, în mod inevitabil, întrebarea: „CARE ESTE ROSTUL VIETII OMULUI PE ACEST PĂMÂNT?”

Dintre toate vieţuitoarele existente pe pământ, OMUL este „COROANA CREA TIEI” lui Dumnezeu, este de fapt, o plăsmuire a iubirii lui Dumnezeu sau, mai simplu spus, este legătura dintre Dumnezeu şi pământ, este un „microcosmos în macrocosmos”, după cuvântul Sfântului Ioan Damaschin. După cum bine se poate vedea, singur omul a fost făcut „După chipul şi asemănarea” Ziditorului-Dumnezeu (Facerea 1 :26), ca să privească spre El şi să-L iubească. Dintre toate vieţuitoarele, singur omul are poziţie verticală şi de fapt, omul-antropos ne arată acest lucru (ana=în sus, tropeo=stare) şi în acest sens amintim cuvintele Fericitului Augustin: „Uită-te în stânga şi în dreapta, dar mai uită-te şi în sus !”.

Noi, oamenii, ne naştem pe acest pământ şi S-AR PĂREA CĂ NU ŞTIM de unde venim şi încotro mergem după moartea noastră, aşa după cum ar rezulta şi din următoarele versuri pe care le-am citit pe o cruce, într-un cimitir:

CINE ESTI, DE UNDE VII

POTI TU, OMULE, SA STII?

UNDE MERGI, CE SOARTA AI?

POTI TU SEAMA SĂ-TI DAI?

TU ESTI MARE, TU ESTI MIC,

TU ESTI TOT; TU ESTI NIMIC,

TU EŞTI RAU, DAR EŞTI ŞI BUN,

TU-NTELEPT SI TU NEBUN.

Şi într-adevăr, pe pământ suntem străini şi călători, în lacrimi ne naştem şi, după porţia de viaţă care ne-a fost dată de Dumnezeu, tot în lacrimi murim. Cel mai important lucru este acela de a şti de unde venim şi încotro mergem, căci altfel suntem ca o corabie fără cârmaci.

Viaţa pe acest pământ se prezintă – după cum ne mărturisesc Sfinţii Părinţi, asemenea unei punţi peste un fluviu uriaş. PUNTEA ACEASTA A FOST FĂCUTĂ SĂ NE AJUTE SĂ TRAVERSĂM FLUVIUL SI NICIDECUM SA NE FACEM CASA PE EA, adică să ne instalăm confortabil, uitând că, de fapt, noi trebuie să mergem mai departe. Cu alte cuvinte, pe punte vom rămâne puţin timp şi trebuie să privim mereu tărâmul minunat de dincolo de ea, unde trebuie să ajungem şi unde este patria noastră definitivă. Aceasta este nenorocirea, căci milioane de oameni care trăiesc astăzi, nu sunt capabili să vadă, să creadă că dincolo de această viaţă, există o lume în care vom intra si în care vom trăi vesnic. Deci, există foarte mulţi oameni care stăruie în a crede că viaţa este un scop însine. Viaţa noastră se înscrie deci între LEAGĂN ŞI MORMÂNT, fiind jalonată de aceste două mari necunoscute, NASTEREA SI MOARTEA. Amândouă se petrec fără voia noastră, pentru că nu am fost întrebaţi, nici dacă vrem să ne naştem si, nu vom fi întrebaţi, nici dacă vrem să murim. Hotărârea o ia ALTCINEVA! Ieri am fost embrion, mâine vom fi mumie sau tărână. De fapt, viaţa pământească a oricărui om se compune dintr-o serie de scopuri omeneşti provizorii, puse cap la cap. Unele sunt pe termen lung, altele pe termen scurt şi cei mai mulţi dintre oameni se lasă înşelaţi de idealuri mărunte, scopuri nesemnificative.

Dacă privim în jurul nostru, vedem oameni care consideră că scopul vieţii lor este CREŞTEREA ŞI EDUCAREA COPIILOR. Creşterea şi educarea copiilor nu este un scop în sine, ci o îndatorire sfântă a părinţilor. BEŢIVII consideră că scopul vieţii lor este băutura, dar se înşală, şi dracul beţiei îi duce în întuneric. HOŢII fură zi şi noapte. Dar şi ei merg în întuneric, şi dracul furtului râde de ei.

LACOMII trăiesc să se îmbogăţească, dar şi de aceştia râde un alt drac, al lăcomiei, şi-i duce tot în iad. DESFRÂNA ŢII sunt păcăliţi de un drac foarte aprig, acela al curviei şi sunt şi ei înşelaţi, când consideră că scopul vieţii lor este desfrânarea trupească sau, cum se spune modem, sexul. Se ştie că Dumnezeu a binecuvântat, a consfintit căsătoria când a zis: „Cresteti si înmulţiţi-vă” (Facerea 1 :28), dar El ne-a poruncit aceasta pentru perpetuarea neamului omenesc şi nicidecum ca scop în sine, cum cred unii oameni.

Părerile cu privire la scopul vieţii sunt foarte diversificate: Nicolae Iorga spunea aşa: „Taina existenţei umane nu constă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăim”. Bine şi frumos spus, dar nu ne descoperă totuşi sensul vieţii. Mircea Eliade în „Istoria ideilor şi credinţelor religioase” spune: „A fi om, sau mai degrabă a deveni om, înseamnă în primul rând, a fi religios”. Dar nici el nu ne descoperă sensul vieţii. Mihai Eminescu, marele nostru poet, spunea: „Ne naştem spre a muri şi murim spre a ne naşte”. Dar cel care defineşte scopul existenţei umane este un sfânt, Sfântul Serafim de Sarov, care zice: „SCOPUL VIETII NOASTRE CRESTINESTI ESTE MANTUIREA !!!”

Iar acum să vedem şi ce ne spune Hristos-Dumnezeul nostru, în acest sens:

„Am venit să caut, SÂ MÂNTUIESC pe cel pierdut” (Luca 19:10). Dar ce ne trebuie oare pentru a ne mântui? Pentru a ne mântui trebuie să avem săvârşite cele cinci Sfinte Taine, adică BOTEZUL, MIRUNGEREA, SPOVEDANIA, ÎMPĂRTĂŞANIA ŞI, RESPECTIV, CUNUNIA RELIGIOASĂ – pentru cei căsătoriţi. Minunat ar fi dacă am avea şi Taina Sfântului Maslu (a şasea Taină). Primele două Sfinte Taine le au săvârşite toţi creştinii ortodocşi, dar spovedania şi îrnpărtăşania, numai unii. Cea mai mare grijă a vieţii noastre este aceea de a ne spovedi şi de a ne împărtăşi cel puţin în cele patru posturi mari: Sfintele Paşti, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Sfânta Maria şi Crăciun. Aşa cum spălăm lenjeria cu detergent, tot aşa să ne spăIăm şi sufletele noastre prin preot. Se vorbeşte astăzi de medic de familie si de avocat de familie. De PREOT DE FAMILIE nu vorbeste nimeni! Şi preotul este cel mai important, pentru că el ne botează, el ne cunună religios şi tot el ne înmormântează, Deci, în cele trei mari momente esenţiale ale vieţii noastre, preotul trebuie să fie lîngă noi, el fiind o „călăuză duhovnicească” în drumul către Hristos, căci fără acest „mijlocitor” – preotul – cu siguranţă nu ne putem mântui. Însuşi Hristos spune: „Duceţi-vă şi arătaţi-vă preoţilor”(Luca 17: 14).

Vorbe de duh despre mântuire

Acest cuvânt tainic, „mântuire”, este întâlnit de foarte multe ori în Vechiul Testament, în Noul Testament şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, aşa cum decurge din următoarele exemple:

+ „Scopul suprem al Sfintei Biserici Ortodoxe este recâştigarea oilor pierdute, pacea universală şi mântuirea tuturor”.

+ „Trebuie să avem o încredere neclintită că Dumnezeu are cu fiecare suflet un plan de mântuire”.

+ „Dacă vrei să fii mântuit, trebuie să fii pentru lume ca un mort, adică dacă te vor ocărî oamenii să nu te mâhnesti, nici dacă te vor lăuda cinstindu-te, să nu te în alti” .

+”Mare este mulţimea păcatelor mele, Născătoare de Dumnezeu, curată, la tine alerg având trebuinţă de mântuire”(Rugăcine din Rânduiala Sfintei Împărtăşanii).

+ „Că nu vrei, Stăpâne, să pierzi făptura mâinilor tale, nici nu voieşti pierderea oamenilor, « ci vrei ca toti să se mântuiască si la cunostinta adevărului să vină»”(Rugăciune a Sfântului Vasile cei Mare).

+” … Doamne învredniceştc-mă prin împărtăşirea cu Sfintele Tale Taine să dobândesc partea cea de-a dreapta a celor mântuiţi” (Rugăciune a Sfântului Simeon Metafrastul).

+”Doamne, Dumnezeul nostru, mântuieşte poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta … „(Rugăciunea Antifonului al doilea – Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur).

+ „Pe Acesta (Iisus Hristos),Dumnezeu, prin dreapta Sa, L-a înălţat Stăpânitor şi Mântuitor … „(Faptele Apostolilor 5:31).

+ ” … noi în sine am auzit si stim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii”(Ioan 4:42).

+”Căci în har sunteti mântuiti, prin credintă, si aceasta nu este de la voi: este darul lui Dumnezeu; Nu din fapte ca să nu se laude cineva” (Efeseni 2:8-9).

+”Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale, si cu duh stăpânitor mă întăreste” (Psalm 50: 13).

+ „Si veti fi urâti de toti pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 10:22).

+ ,,Intru Care şi voi, auzind cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, crezând în EI, aţi fost pecetluiţi cu Sfântul Duh al făgăduintei” (Efeseni 1: 13).

+ Impărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care Pretutindenea esti si toate le împlinesti; Vistierul bunătătilor si Dătătorule de viată, vino si te sălăsluieste întru noi si ne cură teste pe noi de toată întinăciunea si mântuieste, Bunule, sufletele noastre (Din rugăciunile începătoare).

+ „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema” (Psalm 115:3-4).

+ „Cum vom scăpa noi, dacă vom fi nepăsători la astfel de mântuire care, luând obârşie din propovăduirea Domnului, ne-a fost adeverită de cei ce au ascultat-o” (Evrei 2:3).

+ „Şi mulţimea striga cu glas mare, zicând: Mântuirea este de la

Dumnezeul nostru, Care şade pe tron” (Apocalipsa 7:10).

+ „La vreme potrivită te-am ascultat şi în ziua mântuirii te-am ajutat; iată acum este vremea potrivită, iată acum este ziua mântuirii” (2 Corinteni 6:2).

+ „Iar noi, fraţilor, iubiţi de Domnul, datori suntem totdeauna să multumim lui Dumnezeu pentru voi, că v-a ales Dumnezeu dintru început, spre mântuire, întru sfintirea duhului si întru credinta adevărului” (2 Tesaloniceni 2: 13).

SFATURI DUHOVNIGESTI CATRE CRESTINII ORTODOCSI

Aducându-ne aminte neîncetat de cuvintele Sfântului Serafim de Sarov care spune că „Scopul Vieţii Noastre Creştineşti Este Mântuirea”, să luăm aminte şi să ne ostenim a respecta cele câteva puncte din programul de viaţă duhovnicească descris mai jos:

1. Să începem fiecare zi a vieţii noastre cu rugăciunile dimineţii, aprinzându-ne „candela sufletului” prin „momente de convorbire” cu Dumnezeu.

2. După rugăciunile dimineţii, să luăm pe nemâncate anafură şi aghiasmă şi să ne ungem pe frunte cu ulei sfinţit.

3. Să ţinem post Miercurea şi Vinerea, respectând patimile Domnului nostru Iisus Hristos, fiindcă Miercuri a fost vândut şi Vineri răstignit. Atenţie! Postul nu ţine numai pînă la apusul soarelui, ci până la miezul nopţii!

4. Să mergem la Sfânta Biserică, în fiecare Duminică şi-n sărbătorile religioase, participând la sfintele slujbe; să fim prezenţi nu numai cu trupul, ci şi cu sufletul, trăind (sufleteşte) fiecare cuvânt ce-l auzim acolo.

5. Sănu lucrăm Duminica si-n sărbătorile religioase, căci călcând a patra poruncă Dumnezeiască: „Adu-ti aminte de ziua odihnei să o sfintesti…” vom primi pedeapsa cuvenită, dărâmându-ni-se şi ruinându-ni-se tot ce am clădit material călcând porunca sfântă.

6. Să facem sfeştanie (sfinţirea casei) cel puţin o dată pe an. Iar dacă observăm lucruri suspecte (vrăji, farmece,neînţelegeri), să facem sfeştanie de mai multe ori pe an.

7. Să sfintirn maşina cu care călătorim; pământul pe care îl semănăm şi îl recoltăm, pentru a avea protecţia Duhului Sfânt.

8. Să stropirn prin casă, la locul de muncă etc., cel puţin o dată pe lună, cu apă sfinţită.

9. Să tămâiem cât mai des prin casă cu smirnă sau tămâie.

10. Să avem în fiecare casă o candelă de perete sau de masă.

11. Să avem în fiecare cameră o icoană sfinţită. Având icoane, în mod sigur vom simţi protecţia Sfintei Treimi, a Maicii Domnului sau a sfântului al cărui chip este pictat, ştiind că cinstea acordată icoanei se ridică la cel zugrăvit în ea. Ce frumos îmi spunea bunica: „Căci icoana din perete / Somnul dulce ţi-l păzeşte”.

12. Să citim zilnic din Biblie, din Psaltire, Paraclisul Maicii Domnului sau un acatist (Acatistul Domnului Iisus Hristos, al Maicii Domnului sau al unui Sfânt).

13. Să rostim zilnic, indiferent unde suntem (pe drum, în autobuz, în tren) şi indiferent ce facem (mergem, stăm, lucrăm), rugăciunea minţii sau a inimii: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-rnă pe mine, păcătosul (păcătoasa)! 14. Să facem milostenie cu săracii şi cu oamenii nevoiaşi din puţinul pe care-l avem si astfel ne vom face comoară în cer.

,15. Să ne ferim de discuţii sau prietenie cu sectanţii, mai ales când nu suntem stăpâni pe învăţătura creştin-ortodoxă, căci altfel călcăm porunca a şaptea bisericească, putând cădea din nestiintă în necredintă.

16. Să ne ferim să blestemăm, să înjurăm, să drăcuim, pentru că acestea sunt rugăciuni către satana şi înseamnă că vorbim limba drăcească. Auziţi ce cuvinte pline de adevăr:

17. Să dăm pomelnice Ia cât mai multe Sfinte Mânăstiri şi Sfinte Biserici, după posibilităţile pe care le avem, rugându-ne mai întâi pentru patriarh, mitropolit, episcopi, preoţii duhovnici, preoţii pe care-i cunoaştem, călugări şi călugăriţe, membrii familiei si chiar pentru dusmanii nostri.

18. Să nu privim niciodată reviste şi ziare pornografice, filme cu crime şi sex, căci acestea ne întinează sufletul, implantând în subconştientul nostru multă răutate şi gânduri necurate.

19. SĂ NE SPOVEDIM SI SĂ NE ÎMPĂRTĂSIM CEL PUTIN ÎN CELE PATRU POSTURI MARI ALE ANULUI (Sfintele Pasti , Sfintii Apostoli Petru şi Pavel, Sfânta Maria şi Crăciun).

20.Pe copiii noştri, până la vârsta de şapte ani, să-i împărtăşim la fiecare 40 de zile, iar după împlinirea vârstei de şapte ani, să-i spovedim şi să-i împărtăşim o dată cu noi, cel puţin în cele patru posturi ale anului.

21. Să fim conştienţi de marea responsabilitate pe care o avem în privinţa creşterii şi educării copiilor. Din copiii noştri trebuie să facem „copii ai lui Dumnezeu”, drept-slăvitori creştini, hrănindu-i cu sfaturi duhovniceşti, îmbrăcându-i cu Sfintele Taine bisericesti si adăpându-i cu „APA DREPTĂTII” care este Iisus Hristos.

SĂ NU FIM ATÂT DE NEPĂSĂTORI CU MÂNTUIREA NOASTRĂ, CĂCI NU CONTEAZĂ DECÂT UNDE PUNE DUMNEZEU SUFLETELE NOASTRE DUPĂ CE MURIM!!!

Doamne Atottiitorule Parinte, Fiule Vesnic si Duhule Sfinte, Treime de trei ori Sfanta, calauzeste-ne pasii vietii cea învolburata! Amin !

Iisus = în limba ebraica înseamna : „Dumnezeu Mantuieste”.

Marele fizician italian Marconi spunea: „Stiinta, singură nu poate explica multe lucruri, mai ales taina existentei omeneşti. De când a început a gândi, omul s-a muncit cu întrebările: cine este, de unde vine şi unde merge după moarte”. De fapt omul se teme în mod continuu ca viata lui să nu fie fară sens. Aşadar, încearcă permanent să-şi demonstreze lui însuşi şi altora că are valoare.

Iubeşte laudele despre el (căzând în păcatul slavei deşarte) şi se teme de ofense (nu ştie să rabde).Caută numai cele ale lui (egoismul este rădăcina tuturor patimilor) şi invidiază succele altora (păcatul zavistiei) …

Cel ce nu cunoaşte sensul vieţii sale (vede viaţa prin prisma trăirii dezi cu zi), se aseamănă cu acea persoană care ar merge în gară dorind să călătorească. Casiera l-ar întreaba: ;,Undedoriţi sămergeţi?” Persoana ar spune: „Nu ştiu: daţi-mi.un bilet oriunde!” Casiera Icar întreba din nou: „Vă rog mult să vă hotărâţi,.fiindcă nu Văpot da bilet până nu-mi spuneţi clar direcţia, data, ora şi clasa de vagon la care doriţi să călătoriţi!” Persoana ar insista spunând: „Nu contează, bilet să fie!” Iar casiera i-ar spune în final, pe bună dreptate: „Domnule dragă, după câte înţeleg eu, este foarte clar şi deosebit de grav că dumneavoastră nu ştiţi încotro alergati”! .

Omul trebuie să aibă mereu în faţa ochilor săi idealul după care tinde, să ştie de unde vine şi unde merge: sufletul său vine de sus din cer şi se va întoarce la sfârşitul vieţii tot în cer, acolo unde îşi are obârşia, După cum exploratorii care năzuiau spre pol erau întorşi în permanenţă cu faţa spre steaua polară, tot aşa şi creştinul trebuie să aibă mereu în faţă STEAUA MÂNTUIRlI. Aflând sensul vieţii lui, omul priveşte cu alţi ochi realitatea din jurul lui şi cu atât mai mult viaţa lui proprie. Toată viaţa creştinului trebuie să fie un efort permanent de ascensiune spirituală, având în faţă cele două culmi mântuitoare: Golgota şi Taborul. Mântuirea este o refacere în har a lumii sau altfel spus, mântuirea săvârşită de Hristos înseamnă eliberarea omului din răul în care căzuse prin Adam şi Eva. Răul consta în alterarea firii umane, în întunecare minţii cu privire la adevărul religios, în slăbirea voinţei care înclină mai mult spre cele rele decât spre cele bune, în ruperea legăturii harice cu Dumnezeu.

Iisus Hristos îşi înfăptuieşte opera mântuitoare sub întreit aspect: ca PROFET, ca ÎMPĂRAT şi ca ARHIEREU. Aceste trei demnităţi la oameni le întâlnim doar separate şi numai la Hristos laolaltă şi fiecare în gradul suprem: ca profet – învăţând, adică aducând revelatia desăvârsită a fiinţei, voii lui Dumnezeu şi a operei lui mântuitoare; ca împărat – biruind puterile răului şi conducând pe om spre destinaţia lui adevărată; ca arhiereu refăcând legătura dintre om şi Dumnezeu, îrnpăcând prin jertfă pe Dumnezeu cu omul. Ori restabilirea comuni unii dintre Dumnezeu si om se numeşte obişnuit, împăcare, mântuire. PetreŢuţea spunea că „omul care nu crede în Dumnezeu este un animal muritor care vine de nu stie unde si se duce nu stie unde”.

Iubiţi credincioşi, să ne cutremurăm de măreţia mântuirii noastre şi pentru că auzim mereu în ecteniile Sfintei Liturghii îndemnul: „Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să ° dăm!”, să răspundem din tot sufletul „Ţie Doamne!” şi să ne trăim viaţa cu convingerea că aici pe pământ totul are un rost dumnezeiesc.

Read Full Post »

Cuvinte purtătoare de nădejde

„Fiule, când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită!” (Sirah 2, 1),

„Uitaţi-vă la neamurile cele din început şi vedeţi cine a nădăjduit spre Domnul şi s-a ruşinat? Sau cine a petrecut în frica Lui şi a fost părăsit? Sau cine L-a chemat pe El şi a fost trecut cu vederea?” (Sirah 2, 10).

„În lume necazuri veţi ,avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (In. 16, 33).

„Dar credincios este Dumnezeu, Care nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda” (I Cor. 10, 13).

ISPITE, ÎNTRISTĂRI, DURERI ŞI RĂBDARE

Cu smerenia împuţinăm întristarea adusă de ispite

Să ne aducem aminte de făcătorii de rele, care se dau pe ei înşişi in mâinile judecătorilor ca să fie pedepsiţi pentru faptele lor. Aceştia, atunci când încep să fie chinuiţi, dacă se smeresc şi îşi mărturisesc fără întârziere nedreptatea lor, sunt pedepsiţi mai puţin şi suferind acele dureri, se izbăvesc. Dacă însă rămân neînduplecaţi şi nu vor să-şi mărturisească fărădelegea, chinurile lor se înmulţesc. Iar la sfărşit, după multe suferinţe şi după ce trupul lor ajunge plin de răni, sunt nevoiţi să mărturisească, chiar şi fără să vrea, dar acum nu le mai foloseşte la nimic, deoarece au îndurat deja toate acele chinuri; Căci şi noi pentru păcatele noastre cele nesăbuite suntem predaţi, ca să fim miluiţi, în măinile Dreptului Judecător al tuturor oamenilor şi primim loviturile întristărilor, pănă cănd le vom mărturisi. Atunci pedeapsa se micşorează. Aşadar, dacă atunci cănd va veni peste noi toiagul Judecătorului ne vom smeri şi ne vom aduce aminte de nedreptăţile noastre, mărturtsindu-le în faţa Dreptului Judecător, cu puţine ispite şi întristări ne vom izbăvi. Dar se poate ca în timpul certării să ne cuprindă încăpăţânarea şi să nu mărturisim că noi am greşit, fiind vrednici să pătimirn şi mai multe, ci să aruncăm vina pentru păcatele noastre asupra oamenilor. Ba încă şi asupra diavolilor, iar uneori chiar şi asupra dreptăţii dumnezeieşti şi astfel ne scoatem pe noi înşine nevinovaţi.

Ne încăpăţânăm şi nu ne pocăim, deşi ştim că Dumnezeu cunoaşte mai bine ceea ce ne este de folos şi că dreptatea Lui se întinde peste întreaga lume şi că fără să poruncească El, nimeni nu este pedepsit. Deci dacă vom înfrunta întristările noastre cu o astfel de încăpăţănare, orice necaz va veni peste noi, ne va aduce o mâhnire neîncetată, iar necazurile noastre vor deveni şi mai cumplite şi vor veni unele după altele. Iar aceasta până când vom dobândi o adevărată cunoaştere de sine, ne vom smeri şi vom conştientiza că am păcătuit. Dar dacă ne vom învârtoşa şi, siliţi fiind de necazuri, vom mărturisi păcatele noastre la sfărştt, această mărturisire nu ne va folosi, de vreme ce am îndurat toate întristările şi ispitele şi ne-am lipsit de mângăierea pe care o aduce pocăinţa.

Necazurile îndurate fără de voie sunt iconomisite de iubirea de oameni a lui Dumnezeu

Cu cât cineva se va lipsi de bunăvoie de bunătăţile acestei lumi, cu atât mila lui Dumnezeu îl va urma, iar iubirea Lui îl va ocroti. Însă toţi cei care au o voinţă slabă şi pentru aceasta nu se pot nevoi pentru dobândirea vieţii veşnice, Dumnezeu povăţuieşte sufletele lor spre virtute prin necazurile cele fără de voie. Căci şi acel sârac Lazăr nu era lipsit de bunătăţile acestei lumi de bunăvoie. Acesta avea şi trupul plin de răni şi astfel era cuprins de două suferinţe amare, una fiind mai rea decât cealaltă. Însă la sfârşit s-a învrednicit de sânul lui Avraam. Dumnezeu este foarte aproape de inima omului întristat, care cu durere strigă către El. Se poate ca Dumnezeu să-l lipsească pe om de bunătăţile cele materiale sau să-i trimită un alt necaz, dar toate acestea le îngăduie până când ne vom deprinde cu răbdarea. El lucrează întocmai ca un medic care operează pe cineva pentru a-l scăpa de o boală gravă. Cu toate acestea, Dumnezeu îi arată iubirea Sa de oameni potrivit cu măsura în care acela îndură necazurile.

În vremea necazurilor să ne încredinţăm înţelepciunii şi purtării de grijă a lui Dumnezeu

Nici demonii, nici fiarele nu-l pot vătăma pe om, nici oamenii răi nu-şi pot împlini voia lor cea rea de a-i distruge pe ceilalţi, dacă Dumnezeu, Care cărmuieşte toată lumea, nu va îngădui aceasta. Iar dacă îngăduie, El va hotărî cât de mare va fi vătămarea. Căci Dumnezeu nu îngăduie ca ei să acţioneze în deplină libertate, pentru că altfel nu ar fi supravieţuit nici o făptură. El nu lasă ca puterea demonilor şi a oamenilor răi să se apropie de făpturile Sale şi să le vatăme potrivit voinţei lor. De aceea să-ţi spui întotdeauna: „Îl am pe Dumnezeu Care mă păzeşte şi nici o făptură nu poate să mă vatăme. dacă nu are îngăduinţă de la Dumnezeu. Cred încă şi aceasta că nici măcar înaintea ochilor mei nu vor îndrăzni să se arate şi nici să-i aud ameninţările. Căci dacă ar fi avut îngăduinţă de la Dumnezeu să facă rău cât de mult vor, nu ar fi fost nevoie de cuvintele lor ca să mă înfricoşeze. ci ar fi făcut cu mine ce ar fi vrut”.

Şi iarăşi să-ţi spui: „Dacă este voia Domnului meu ca făpturile Sale să fie stăpânite de demoni şi de oamenii vicleni, primesc aceasta cu bucurie ca să nu zădămicesc voia Domnului meu” şi astfel. În vremea ispitelor te vei umple de bucurie. fiind încredinţat că mâna Domnului te povăţuieşte prin ispite. Întăreşte. aşadar. inima ta. având încredere În Domnul şi nu te teme nici de frica de noapte. nici de săgeata ce zboară ziua. Căci credinţa dreptului în Dumnezeu. ne spune Sfânta Scriptură. îmblânzeşte fiarele sălbatice şi le face ca nişte mieluşei.

Să-I fim recunoscători lui Dumnezeu pentru necazurile ce ni le trimite şi să le răbdăm cu bucurie. căci El ne iubeşte

De multe ori Dumnezeu îngăduie ca asceţii virtuoşi să fie încercaţi cu lipsirea de bunurile materiale şi să se ridice ispite asupra lor, să sufere boli trupeşti, precum Iov. să fie aruncaţi în sărăcie şi în primejdia de a fi ucişi de oamenii cei răi. Numai sufletele lor nu sunt vătămate, Căci nu este cu putinţă ca atunci când păşim pe calea lui Dumnezeu să nu întâlnim lucruri şi situaţii neplăcute, iar trupul să nu fie chinuit cu boli şi osteneli, desigur. atunci când iubim viaţa trăită în virtute. Omul care îşi petrece viaţa sa potrivit voii sale păcătoase, care este biruit de invidie sau de altă patimă de suflet-ucigătoare, va fi osândit de Dumnezeu. Dacă însă va păşi pe drumul virtuţii şi va trăi potrivit voii lui Dumnezeu împreună cu mulţi alţii care fac aceeaşi nevointă, dar va întâlni ceva neplăcut, nu este bine să părăsească calea virtuţii, ci dimpotrivă, trebuie să primească încercarea cu bucurie, iar nu să se plângă, şi să mulţumească lui Dumezeu pentru acest mare dar. Să-i mulţumească încă şi pentru că a căzut în această încercare pentru dragostea Lui şi că s-a făcut părtaş pătimirilor Prorocilor, Apostolilor şi tuturor Sfinţilor, care au îndurat necazurile fără să părăsească calea lui Dumnezeu, fie că au venit ispite de la oameni, fie de la trup, fie de la demoni. Căci fără îngăduinţa lui Dumnezeu nu este cu putinţă să ne găsească ispita, care se face pentru noi pricină de a trăi potrivit voii dumnezeieşti. Nu este cu putinţă ca Dumnezeu să lucreze într-un alt chip, atunci când vrea să-l ajute pe cel ce doreşte să se afle lângă El, decât să îngăduie ca acesta să fie încercat pentru ca astfel să se dăruiască cu totul adevărului Evangheliei. Şi aceasta pentru că omul singur nu se poate învrednici de măreţia virtuţii, căci. pentru a primi binefacerile lui Dumnezeu. nu poate singur să se dea pe sine necazurilor şi, mai mult. să se bucure pentru ele, fără să fi primit de la Hristos harisma răbdării. Aceasta o mărturiseşte şi Sfântul Apostol Pavel. Căci atât de mare este acest dar, încât numeşte aceasta hartsmă, zicând: Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci şi să pătimiţi pentru El (Fil. 1. 29). Şi aşa cum Apostolul Petru scria în epistola sa: Dar de veţi şi pătimi pentru dreptate. fericiţi veţi fi … întrucât sunteţi părtaşi patimilor lui Hristos (I Petru 3. 14: 4. 13). Aşadar, nu este bine să te bucuri când toate îţi merg bine, iar în necazuri să te posomorăşti şi să cugeţi că ele (necazurile) sunt străine de calea lui Dumnezeu. Căci de la începutul lumii şi din generaţie în generaţie oamenii păşesc pe calea lui Dumnezeu prin cruce şi prin răstignirea şi omorârea patimilor. De unde însă ţi-a venit aceasta. adică să nu doreşti necazurile? Află, deci că. dacă cugeţi astfel, nu te afli pe calea lui Dumnezeu. Nu vrei să păşeşti pe urmele sfinţilor, ci voieşti să mergi pe o altă cale. a ta, şi să păşeşti pe ea fără să pătimeşti nimic.

Calea lui Dumnezeu este crucea de fiecare zi. Nimeni nu a urcat la Cer prin odihnă. Ştim unde sfârşeşte calea odihnei şi a traiului bun. Dumnezeu însă niciodată nu vrea ca cel ce 1 s-a afierosit cu toată inima sa să rămână fara grijă. Dimpotrivă, El vrea ca acesta să se îngrijească neîncetat de dobândire a virtuţilor. Dar şi din aceasta înţelegem că Dumnezeu îi poartă de grijă, din faptul că îi trimite neîncetat necazuri.

Pe cei care îşi petrec viaţa îndurând ispite, niciodată dunmezeiasca Pronie nu-l lasă să cadă în măinile dracilor. Desigur, dacă se pleacă şi sărută cu smerenie picioarele fraţilor, le acoperă greşelile ca şi cum ar fi ale lor. Cel care vrea să trăiască fără să se îngrijescă de virtute şi face aceasta în mod conştient, dar în acelaşi timp vrea să păşească pe calea virtuţii, unul ca acesta nu are nici cea mai mică idee despre această cale. Drepţii nu numai că s-au nevoit de bunăvoie, ci chiar şi fără de voie, prin îndurarea ispitelor cumplite, trimise lor pentru a li se încerca răbdarea. Căci atunci când sufletul are frică de Dunmezeu, nu se teme de nimic din cele care vatămă trupul, deoarece nădejdea lui se află în Dunmezeu, atât în această viaţă, cât şi în cea viitoare, care nu are sfărşit. Amin.

Să nu începi lucrarea virtuţii dacă nu eşti pregătit să te lupţi cu vrăjmaşul

Atunci când vrei să începi o lucrare plăcută lui Dumnezeu, mai întâi să te pregăteşti împotriva ispitelor care te vor afla şi să nu şovăi deloc. Căci vrăjmaşul are obicei, atunci când vede pe cineva, că începe cu credinţă fierbinte o lucrare bună şi măntuitoare, să-l împiedice cu diferite ispite înfricoşătoare, ca, din pricina lor, să se răcească râvna lui şi să nu mai aibă vreo dorinţă de a se îndeletnici cu vreo lucrare plăcută lui Dumnezeu. Iar aceasta nu pentru că vrăjmaşul ar avea o asemenea putere – căci dacă ar fi avut, nimeni nu ar fi putut face vreodată vreo faptă bună – ci Dumnezeu îngăduie astfel, aşa cum am aflat din pilda lui Iov. Aşadar. pregăteşte-te pe sineţi, astfel încât să înfrunţi cu vitejie ispitele ce se împotrivesc lucrării virtuţilor şi numai atunci această lucrare a ta e bineplăcută lui Dumnezeu. Dar dacă nu te vei pregăti pentru înfruntarea ispitelor, să nu pomeşti spre săvărşirea virtuţilor.

Înţelepciunea lui Dumnezeu se arată în ispite şi în necazuri

Aşa cum se apropie genele una de alta, tot astfel se apropie şi ispitele de oameni. Iar aceasta Dunmezeu a iconomisit-o cu înţelepciune ca noi să dobândim folos.

Adică să baţi cu stăruinţă la uşa milei lui Dumnezeu atunci când eşti împresurat de ispite şi prin frica întristărilor să intre în mintea ta sămânţa pomenirii lui Dunmezeu, ca rugăndu-te fierbinte să te apropii de El. Şi astfel să se sfinţească inima ta cu neîncetata pomenire a lui Dumnezeu. Dacă vei face aceasta, atunci când Îl vei ruga, El te va asculta.

Prin necazuri cunoaştem dragostea lui Dumnezeu

Ca să nu-ţi pierzi încrederea şi dăruirea faţă de El, Dunmezeu a iconomisit să fii încercat de necazuri. Aceasta şi ca să părăseşti calea Lui, atrăgând astfel mânia Sa, iar atunci te va pedepsi, dacă nu te vei pocăi, te va lepăda de la faţa Lui. Gândeşte-te şi la aceasta: câtă lipsă de evlavie şi câte fapte necuviincioase aduc în viaţa noastră traiul cel bun şi lipsa fricti de Dunmezeu. De aceea, prin pătimirile noastre şi prin necazurile ce vin asupra noastră creşte pomenirea Lui în inima ta. Şi astfel, prin frica de cele neplăcute, Dunmezeu te deşteaptă ca să baţi la uşa milostivirii Sale; izbăvindu-te în acest chip de necazuri şi semănând înlăuntrul inimii tale dragostea Sa cea dumnezeiască. Prin aceasta El te aduce lângă Sine şi te cinsteşte cu darul înflerii, dăruindu-ţi din belşug harul său. Căci altfel cum ai fi cunoscut că îţi poartă de grijă şi te iubeşte, dacă nu te-ar fi împresurat necazurile? Pentru că mai ales prin durere şi întristare este cu putinţă să se înmulţească dragostea lui Dumnezeu în sufletul tău şi să-l umple. Ele te fac să-ţi cunoşti harismele tale şi-ţi aduc aminte de deosebita purtare de grijă ce o are Dumnezeu pentru tine. Toate aceste daruri duhovniceşti se primesc în urma celor întristătoare. Şi aceasta ca să te înveţi să mulţumeşti pentru toate lui Dumnezeu. Aminteşte-ţi de Dumnezeu. ca şi El să-şi amintească de tine. Iar atunci când îşi va aduce aminte de tine şi te va mântui de necazuri. vei primi de la El tot felul de binecuvântări şi vei fi fericit. Aşadar. nu-L uita. risipindu-ţi mintea în deşertăciuni, ca să nu te uite nici El pe tine atunci când vei războit de cel viclean. Când toate îţi vor merge bine, să te supui lui Dumnezeu şi să păzeşti poruncile Lui, ca să ai îndrăzneală înaintea Lui întru necazurile tale, prin rugăciunea făcută din inimă şi cu stăruinţă.

Toţi cei care mor pentru lume se pregătesc să îndure cu bucurie cele neplăcute

Dacă ispititorul va lovi pe cel nedrept, acesta nu va avea curaj să ceară ajutorul lui Dumnezeu şi nici să aştepte de la El măntuire, pentru că în vremea in care nu avea necazuri şi se afla întru odihnă, nu a împlinit voia Sa. Înainte de a incepe războiul, caută cu stăruinţă să faci alianţă şi mai înainte de a te îmbolnăvi, caută să afli cine este medic bun. Astfel, înainte de a veni asupra ta necazuri, să te rogi, ca în vremea necazului să-L afli pe Dumnezeu ajutător, iar El te va asculta cu atenţie. Mai înainte de a aluneca şi de a cădea in deznădejde, să te rogi lui Dumnezeu, dar mai înainte de a te ruga, să-ţi împlineşti făgăduinţele tale monahale, care sunt proviziile tale pe calea lui Dumnezeu. Corabia lui Noe în timp de pace a fost construită, iar copacii folosiţi la construirea ei fuseseră plantaţi cu o sută de ani mai înainte. Astfel, atunci cănd a venit mănia lui Dumnezeu pentru lipsa de pocăinţă a oamenilor, cei nedrepţi şi cei nepăsători s-au pierdut, în timp ce pentru dreptul Noe corabia s-a făcut acoperămănt mantuitor.

Toţi cei care au murit pentru lume îndură cu bucurie ispitele şi cele neplăcute, în timp ce aceia care trăiesc lumeşte nu au puterea să îndure nedreptatea. Aceştia din urmă fie sunt biruiţi de slava deşartă, fie se mănie şi se tulbură, purtăndu-se ca unii fără de minte, fie sunt biruiţi de întristare şi deznădejde.

Pentru care pricini sunt îngăduite ispitele

De aceea Domnul îngăduie să vină ispite asupra sfinţilor care Îl iubesc, ca prin zdrobirea inimii, care se dobândeşte cu rugăciune stăruitoare, să se apropie de El cu smerenie. De multe ori le pricinuieşte frică prin pătimirile trupeşti şi prin alunecarea în amintirile necurate, prin ocări şi batjocoriri, prin boli şi neputinţe trupeşti, prin sărăcie şi lipsa celor necesare pentru întreţinerea trupului. Iar alteori El îngăduie să vină peste ei o frică cumplită şi să simtă o părăsire de har şi un război înverşunat din partea diavolului. De multe ori Domnul îi smereşte pe aleşii Săi şi în diferite alte chipuri. Iar toate acestea ca să nu dormiteze sau să cadă în nepăsare; sau se pot petrece ca nevoitorul să-şi capete sănătatea sufletească, pe care a pierdut-o din pricina păcatelor sale sau ca acesta, temăndu-se de chinurile viitoare, să se păzească de păcat. Aşadar, ispitele aduc folos. Nu spun însă că omul trebuie să primească de bunăvoia sa gandurile cele ruşinoase şi să şi le amintească ca să afle pricină de smerenie, nici să caute să intre în alte ispite, ci vreau să spun că omul, atunci cănd săvărşeşte binele, trebuie să fie atent şi să-şi păzească sufletul de păcat, cugetănd că este zidit şi, prin urmare, uşor poate cădea. Orice om zidit are nevoie de puterea lui Dumnezeu care să-I ajute. Iar cel care are nevoie de ajutorul altuia, are o neputinţă firească. Unul ca acesta, atunci când îşi conştientizează neputinţa, trebuie să se smerească şi să ceară ceea ce îi trebuie de la cel care poate să-i dea. Aşadar, dacă omul şi-ar vedea de la început neputinţa, nu s-ar lăsa cuprins de nepăsare, iar dacă nu ar fi nepăsător, nu ar dormi fără grijă şi nu s-ar preda în mâinile celor care îl rănesc cu întristările ca să-l scoată, în cele din urmă, din nepăsarea sa.

Cel care păşeşte pe calea lui Dumnezeu, trebuie să-I mulţumească pentru toate necazurile care îl împresoară şi să se osândească pe sine însuşi pentru nepăsare. El trebuie să ştie că Domnul, Care îl iubeşte şi îi poartă de grijă, nu ar fi îngăduit să vină asupra lui necazuri. ca să-i deştepte mintea, dacă nu s-ar fi arătat nepăsător. Se poate ca Dumnezeu să fi îngăduit un necaz deoarece omul s-a mândrit cândva. De aceea el trebuie să înţeleagă. să nu se tulbure şi să părăsească nevoinţa, ci să se socoată pe sine ca fiind pricina ispitei, ca răul să nu se facă îndoit, adică să sufere şi să nu vrea să se vindece. La Dumnezeu, Care este izvorul dreptăţii, nu există nedreptate. Aceasta nici măcar să o cugetăm. Slăvit să fie numele Lui în veci! Amin.

Crucea ispitelor ne izbăveşte de cugetarea cea semeaţă şi ne povăţuieşte către virtute

Atunci când harul dumnezeiesc vede că omul începe să aibă o idee înaltă despre sine şi să cugete semeţ, îndată slobozeşte asupra lui ispite şi mai puternice, care să-l biruiască, până când acesta va învăţa că este neputincios. Iar aceasta o face ca omul să scape la Dumnezeu şi să rămână lângă El întru smerenie. Astfel, el ajunge la măsura desăvărşitei credinţe şi a desăvărşitei nădejdi în Fiul lui Dumnezeu înaintând întru acest chip către virtutea dragostei. Căci omul cunoaşte cât de minunată este dragostea lui Dumnezeu către el, atunci când se află împresurat de greutăţi, care îl despart de orice nădejde omenească. Abia atunci Dumnezeu îi arată puterea Sa cea mântuitoare. Omul niciodată nu va putea cunoaşte puterea dumnezeiască trăind în odihnă şi desfătare. Şi niciodată Dumnezeu nu Şi-a arătat într-un chip simţit puterea Sa cea mântuitoare, fără numai în locuri liniştite şi pustii, în locuri unde nu întâlneşti multă vorbărie şi gălăgie pricinuite de oameni.

Să nu te miri atunci când, la începutul nevoinţei tale monahale, te vor potopi necazuri şi întristări cumplite. Căci nici măcar nu poate fi numită virtute, cea care nu este urmată de încercări grele. Ea ci fost numită virtute din pricina greutăţilor pe care le înfruntă. Sfântul Ioan spune că este un lucru obişnuit ca virtutea să fie supusă încercărilor. Iar fericitul Marcu Ascetul spune că lucrarea care se săvârşeşte întru odihnă este vrednică de defăimare. Fiecare virtute. atunci când este săvârşită potrivit poruncii Sfântului Duh, se numeşte cruce. De aceea. toţi cei care vor să trăiască întru frica Domnului şi să primească puterea sfinţitoare a lui Iisus Hristos, vor fi prigoniţi (II Tim 3, 12). Căci Domnul a spus:

Oricine voieşte să vină după Mine. să se lepede de sine. să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie (Mar. 8, 34). Cel care nu voieşte să trăiască în odihnă. va pierde traiul cel bun pentru Numele Meu, dar îşi va mântui sufletul său (vezi Mar. 8. 35). De aceea pune înaintea ta priveliştea Crucii, hotărât fiind să mori, şi atunci vei putea să-L urmezi.

În Împărăţia lui Dumnezeu vom intra cu multă durere şi osteneală

De câte ori omul, atunci când vrea să înceapă o lucrare pentru dragostea Domnului, nu se întreabă spunând: „Oare există odihnă în această lucrare? Oare cum voi putea păşi pe această cale a virtuţii fără să mă ostenesc? Oare există ceva care să nu pricinuiască osteneală trupului meu?” Ia priveşte cum căutăm să le facem pe toate fără osteneală! Dar ce spui, omule? Vrei să urci la Cer şi să intri în Împărăţia lui Dumnezeu, să te împărtăşeşti de slava Lui şi să te bucuri de odihna lumii aceleia şi de petrecerea împreună cu îngerii, să dobăndeşti viaţa cea fără de moarte şi întrebi dacă acest drum care duce la Dumnezeu are greutăţi?

Uitaţi-vă la marinari, care aleargă după lucrurile acestei lumi mincinoase şi deşarte, cum plutesc împotriva valurilor înfricoşătoare ale mării. Priviţi şi la cei de pe uscat cum se încumetă să străbată, cu preţul vieţii lor, drumuri anevoioase şi cărări stâncoase şi nu spun niciodată că drumul lor are greutăţi şi osteneli. Dar noi facem dimpotrivă, oriunde ne-am afla căutăm odihna. Dacă însă vom cugeta în fiecare situaţie la Patimile Domnului, atunci vom înţelege că nici o osteneală sau greutate nu este mai mare decât acestea.

Nu cumva este cineva care nu este deplin încredinţat de aceasta? Adică este cineva care a biruit în război sau a primit pe capul său cununa stricăcioasă a biruinţei sau a reuşit ceea ce voia, chiar dacă nu era ceva vrednic de laudă sau a devenit slujitor sau a izbutit să dobăndească o virtute vrednică de mirare, dacă mai înainte nu a dispreţuit osteneala şi necazul şi dacă nu a îndepărtat din sufletul său cugetarea aţâţătoare a odihnei, care naşte nepăsarea, trăndăvia, frica? Oare toate acestea nu îl moleşesc pe om, făcăndu-l neputincios pentru orice lucrare duhovnicească?

Reaua pătimire suferită cu smerenie este urmată de bucurie

Durerile şi ostenelile pe care le suferim în această lume pentru dragostea lui Dumnezeu nu se pot compara cu desfătarea duhovnicească pe care El a pregătit-o celor ce rău-pătimesc şi se lipsesc de bunătăţile acestei lumi. Aşa cum snopii de bucurie se adună în urma celor ce seceră cu osteneală şi sudoare, tot astfel bucuria urmează relei-pătimiri, pe care am suferit-o pentru dragostea lui Dumnezeu. Păinea care se câştigă cu sudoare, este dulce pentru ţăran, tot astfel şi ostenelile care sunt răbdate pentru virtute, se fac şi ele dulci în inima care a cunoscut pe Hristos.

Să rabzi cu mulţumire înjosirea şi umilirea ca să ai îndrăzneală la Dumnezeu. Omul care rabdă de bună voie cuvinte grele şi înjositoare, fără ca mai înainte să-l fi vătămat pe cel care îl ocărăşte, aşează cunună de spini pe capul său. Unul ca acesta este fericit, deoarece la Judecata viitoare va fi răsplătit cu cununa nestricăciunii.

Să nu-l lauzi pe cel ce pătimeşte trupeşte, dar care are simţurile slăbănogite. Aici înţeleg auzul, limba neînfrânată şi ochii iubitori de păcat.

Să nu laşi înlăuntrul tău sămânţa gândului viclean ca să nu cazi în ispite

Dacă Domnul te va cerceta şi Se va îngriji de cele trebuincioase trupului tău, fără ca tu să te osteneşti, în timp ce tu te nevoieşti pentru sporirea sufletului tău, atunci se poate ca diavolul, ucigaşul de oameni, să meşteşugească şi să-ţi strecoare următorul gând: că adică tu însuţi eşti pricina acestei purtări de grijă a lui Dumnezeu. Dacă vei primi acest gănd, îndată se va lua de la tine această purtare de grijă a lui Dumnezeu şi atunci se vor ridica asupra ta foarte multe ispite. Iar aceasta se va petrece din îngăduinţa proniatoare a lui Dumnezeu. Oricum Dumnezeu nu Îşi ridică de la tine purtarea Sa de grijă numai pentru această mişcare a gândului tău, ci pentru primirea şi păstrarea lui în mintea ta. Căci Dumnezeu nu pedepseşte, nici nu îl judecă pe om pentru un gand venit în minte fără de voie şi nici pentru o învoire de scurtă durată cu el. Aşadar, dacă atunci când gândul (cel păcătos n.tr.) ne va ispiti, noi vom irita patima din noi, dar îndată după aceasta ne va ajunge căinţa şi umilinţa, Domnul nu va cere de la noi socoteală pentru această nepăsare a noastră. Dar vom fi răspunzători atunci când mintea noastră va primi acel gând ca fiind bun şi, fără să ne dăm seama de paguba (sufletească n.tr.), va aştepta să câştige ceva de pe urma lui, considerându-l cuviincios şi folositor şi neinţelegand că acesta îl va duce într-o înfricoşătoare primejdie.

„Rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită”

Să nu fugi de necazuri, deoarece ajutat fiind de ele, cunoşti adevăratul sens al vieţii şi dragostea lui Dumnezeu. Să nu te înfricoşezi de ispite, căci în ele vei afla comoară. Să te rogi ca să nu intri în ispitele sufleteşti. Cât despre cele trupeşti, să te pregăteşti să le înfrunţi cu toată puterea ta, căci fără ele nu te poţi apropia de Dumnezeu. Înlăuntrul lor se află odihna dumnezeiască. Cel care fuge de ispitele trupeşti, fuge de virtute.

Domnul ne îndeamnă să nu fugim de suferinţă, căci prin multe suferinie trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeul şi în lume necazuri veţi avea şi întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre. Aşadar cum ne spune: Rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită?

Aici Domnul ne porunceşte să ne rugăm ca să nu intrăm în ispita necredinţei. Roagă-te, spune, ca să nu intri în ispita cugetării semeţe, care conduce la hula diavolească împotriva Duhului Sfânt şi la trufie. Roagă-te ca nu cumva să îngăduie Dumnezeu, din pricina amintirilor rele, să intri în război vădit cu diavolul. Roagă-te ca nu cumva să plece de la tine îngerul curăţiei şi astfel să fii cuprins de flacăra războiului trupesc, iar apoi neputând răbda să fii părăsit de harul lui Dumnezeu. Roagă-te ca nu cumva să intri în ispită şi să te aprinzi de mânie împotriva cuiva sau să te cuprindă îndoiala şi să şovăi în a face voia lui Dumnezeu. Căci atunci în suflet va începe o mare luptă. Aceasta înseamnă cuvântul: Rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită. Cât despre ispitele trupului, să te pregăteşti să le primeşti cu bărbăţie, Să înoţi în marea acestor ispite cu toate puterile tale, umplând ochii tăi de lacrimile durerii şi ale dragostei, ca să nu plece de la tine harul lui Dumnezeu care te păzeşte. Fără ispite, purtarea de grijă a lui Dumnezeu nu se face vădită şi este cu neputinţă să dobândeşti fără ele îndrăzneală la Dumnezeu şi să capeţi înţelepciunea Sfântului Duh. Fără ele nu se va putea înrădăcina înlăuntrul tău dorul cel după Dumnezeu. Mai înainte de a veni ispitele, omul se roagă ca un străin, însă atunci când îndură ispitele pentru dragostea Domnului şi rămâne neschimbat, atunci Îl obligă pe Dumnezeu ca să-I ajute. Atunci Acesta îl socoteşte prieten adevărat al Său, deoarece s-a luptat şi a biruit pe vrăjmaşul Său, împlinind voia Sa cea sfăntă. Şi iarăşi, roagă-te ca să nu intri în ispita cumplită a diavolului, aceea a trufiei şi a dispreţuirii. Să primeşti necazurile trupului, dacă iubeşti pe Dumnezeu şi vrei ca să te sprijinească puterea Sa şi să biruiască în sufletul tău pe vrăjmaşii Săi. Roagă-te ca să nu intri în ispitele duhului şi să se întărească în tine găndurile şi obişnuinţele cele rele. Să aştepţi necazurile trupeşti ca să fie încercată astfel dragostea ta pentru Dumnezeu şi să se slăvească puterea Lui întru răbdarea ta. A lui Dumnezeu fie slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.

Vom birui ispitele trupeşti cu ajutorul harului lui Dumnezeu

Şi iarăşi, Domnul nostru, din nemăsurata Sa milostivire mult se îngrijeşte de noi şi de aceea, dacă vei lua aminte la pildele pe care ţi le voi da, ne-a îndemnat să ne rugăm şi pentru ispitele trupului, nu ca să le evităm, ci ca să nu cădem deodată în necazuri trupeşti mai presus de puterea noastră şi astfel să ne pierdem răbdarea.

Iar aceasta a iconomisit-o, deoarece a văzut că firea noastră omenească este neputincioasă din pricina trupului nostru pământese şi stricăcios şi nu se poate împotrivi ispitelor ce ne împresoară căzând astfel din virtute, biruită fiind de necazuri şi dureri.

Să ne adunăm, aşadar, toate puterile şi, cu harul lui Dumnezeu, să dispreţuim necazurile trupului şi să afierosim sufletul nostru lui Dumnezeu. Astfel vom putea trece cu ajutorul Lui noianul acestor ispite, întăriţi fiind de puterea Sa care ne va mântui din valurile ce ne înconjoară. Această putere l-a mântuit şi pe Iosif din cursa egiptencei, arătându-i chip al înfrânării. Ea l-a păzit nevătămat şi pe Daniil în groapa cu lei şi pe cei trei tineri în cuptorul cu foc, pe Ieremia l-a izbăvit din groapa cu noroi şi l-a miluit şi în tabăra haldeilor. Aceeaşi putere a lui Dumnezeu l-a scos pe Petru din temniţă, pe când uşile erau zăvorâte, iar pe Pavel l-a mântuit din mâinile sinagogii iudaice. Într-un cuvânt, Dumnezeu este întotdeauna şi pretutindeni lângă robii Săi, dându-le putere şi biruinţă, păzindu-i prin multe intervenţii minunate şi arătăndu-le energiile sale mântuitoare ascunse în toate necazurile lor.

Să avem, aşadar, în sufletele noastre râvnă împotriva diavolului şi a slujitorilor lui, aşa cum au avut Macabeii, Sfinţii Prooroci, Apostolii, Mucenicii, Cuvioşii şi toţi Drepţii. Căci aceştia au păzit legile dumnezeieşti şi poruncile Sfântului Duh în locuri înfricoşătoare, îndurând ispite grele, dispreţuind desfătările lumeşti şi durerile trupeşti şi făcând răbdare. Aceştia erau înaintea lui Dumnezeu drepţi şi credincioşi robi ai Săi, deoarece nu s-au lăsat biruiţi de primejdiile care împresurau sufletele şi trupurile lor. Ei sunt cei care au biruit prin bărbăţia lor şi cu ajutorul harului lui Dumnezeu.

Marile ispite sunt urmate de mari harisme.Ispitele care înţelepţesc

Atunci când vei întâlni pe drumul nevoinţei tale o pace neschimbată, atunci să te temi, deoarece te afli departe de calea bătătorită de picioarele mult-pătimitoare ale Sfinţilor. Deoarece cu cât înaintezi pe calea ce duce la Împărăţia lui Dunmezeu, aceasta pe care ţi-o voi spune să-ţi fie semn de încredinţare, şi anume că ispitele devin tot mai puternice. Cu cât sporeşti mai mult, cu atât se înmulţesc ispitele. Aşadar, atunci când, mergând pe calea nevoinţei, vei vedea înlăuntrul tău că eşti împresurat de diferite ispite ce devin tot mai puternice, să ştii că, într-adevăr, sufletul tău a sporit în chip tainic şi mai mult, primind un alt har la cel de dinainte.

Căci potrivit cu măsura harului este şi mâhnirea pricinuită de ispite, pe care Dumnezeu o aduce în suflet. Iar aici nu vorbesc de mâhnirea adusă de ispitele lumeşti, ce vin peste unii oameni, pentru a înfrâna răutatea lor, şi nici de tulburările trupeşti, ci de întristările care sunt îngăduite numai monahilor isihaşti. Iar dacă sufletul este neputincios şi nu poate răbda ispitele cele mari, atunci nu va putea primi nici harismele cele mari. Pentru că Dumnezeu nu dă o harismă mare fără să vină mai înainte o mare ispită, căci potrivit cu asprimea ispitelor sunt împărţite şi harismele de către înţelepciunea lui Dumnezeu, pe care oamenii de obicei nu o pot cuprinde. Aşadar, după mulţimea marilor întristări pe care le trimite purtarea de grijă a lui Dumnezeu, poţi înţelege de câtă cinste te-a învrednicit. Căci potrivit cu întristarea prin care treci, este şi mângâiere a ce o primeşti.

Harisma lui Durrmezeu nu se manifestă niciodată in chip vădit la om, mai înainte ca acesta să guste amărăciunea ispitelor şi a întristărilor. Desigur, ea există de mai înainte în mintea noastră, însă întărzie să se facă cunoscută ca energie. De aceea trebuie ca noi să avem în timpul ispitelor în sufletul nostru bucurie şi frică. Bucurie, pentru că ne-am învrednicit să păşim pe calea pe care au păşit Sfmţii şi mai ales Iisus Hristos, Care dă viaţă la toată lumea. Însă suntem datori să avem şi frică, ca nu cumva mândria noastră să fie pricina ispitelor. Dar toţi cei care sunt smeriţi-cugetători sunt luminaţi de harul lui Durrmezeu şi pot să discearnă care ispite sunt trimise pentru sporirea duhovnicească şi pentru îmbogăţirea vieţii în Hristos, şi care sunt îngăduite de Dumnezeu pentru a ne înţelepţi atunci când se trufeşte inima noastră.

Ispitele îngăduite celor mândri. care sunt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu

Aici voi vorbi de ispitele care sunt trimise de toiagul duhovnicesc al lui Dumnezeu, pentru ca sufletul să sporească în virtute, ispite prin care el se exersează, se nevoieşte, este încercat. Ele sunt: lenevia, îngreuierea trupului, moleşeala mădularelor, acedia, tulburarea minţii, ideea stăruitoare că avem vreo boală trupească, stările de deznădejde, întunecarea cugetării, lipsa de orice ajutor omenesc şi de cele trebuincioase trupului, precum şi altele asemenea. Prin aceste ispite omul simte în sufletul său părăsire şi neîncredere în el însuşi, iar inima i se face înfrăntă şi smerită. În acest fel omul este încercat, ca el să dorească şi să caute harul Făcătorului său. Iar aceste ispite sunt iconomisite de dumnezeiasca .pronie potrivit cu puterea răbdării şi cu nevoia fiecăruia. În aceste ispite. vei găsi împletite măngăierea lui Dumnezeu şi nefericirea, lumina şi întunericul, războiul şi ajutorul, mâhnirea şi desfătarea. Acesta este aşadar semnul că omul este ajutat de Dumnezeu şi sporeşte.

Ispitele îngăduite vrăjmaşilor lui Dumnezeu care sunt cei mândri

Aici veţi găsi ispitele pe care le îngăduie Dumnezeu celor fără de ruşine şi celor care cugetă semeţ. săvărşind astfel nedreptate înaintea Bunului Dumnezeu. Aşadar ispitele vădit demonice, ce depăşesc puterea lor de a răbda, sunt: lipsirea de înţelepciunea pe care o aveau, atacul furios al patimii desfranării, care se slobozeşte asupra lor pentru a smeri trufia lor, aprinderea rnâniei, dorinţa de a-şi impune voia lor, de a se împotrivi în cuvânt, de a-i mustra şi a-i pedepsi pe ceilalţi, dispreţuirea dortrilor celor după Dumnezeu ale inimilor lor, înşelarea desăvărşită a minţii lor, hulele impotriva lui Dumnezeu, cugetări pline de nebunie, vrednice de râs – aş spune mai degrabă de plăns – dispreţuirea de către oameni. distrugerea reputaţiei lor, batjocorirea şi chinuirea în multe feluri de către demoni, pe ascuns şi la arătare, dorinţa de a petrece împreună cu mirenii, de a flecări întotdeauna ca unii fără de minte, de a născoci lucruri nefolositoare şi de, a spune profeţii mincinoase, de a făgădui lucruri ce depăşesc puterile lor. Acestea sunt ispitele sufleteşti.

Iar ispitele cele trupeşti ale omului mândru sunt: întâmplările dureroase ce stăruie pururea în împletire cu el şi sunt anevoie de destramat, întălniri cu oameni răi şi necredincioşi, care îi pricinuiesc necazuri; uneori inima i se tulbură dintr-odată din pricina fricii lui Dumnezeu; de multe ori cade de pe stânci şi alte locuri înalte; şi alte pătimiri rele ale trupului li se întâmplă unora ca aceştia; lipsirea nădejdii şi a credinţei în Dumnezeu, lipsa oamenilor care, ar putea mângâia inima lor deznădăjduită, lucru ce este iconomisit astfel de puterea lui Dumnezeu. Şi, pe scurt, unii ca aceştia pătimesc toate cele care sunt mai presus de puterea lor de a răbda, la acestea adăugându-se şi războiul adus de patimile lor.

Iar aceste ispite încep atunci când omul începe să se considere înţelept. Şi astfel cade când într-o ispită, când într-alta, potrivit cu măsura în care primeşte aceste gânduri de mândrie. Aşadar din felurile ispitelor ce te atacă, înţelege cărările înguste pe care se abat gândurile tale. Şi dacă vei vedea împletite unele dintre aceste ispite cu cele vădit demonice, ce le-am arătat mai sus, să ştii că, potrivit cu ispitele pe care le primeşti, s-a cuibărit în tine mândria şi te roade.

Ispita împuţinării de suflet

Atunci când Dumnezeu vrea să aducă peste om o mâhnire şi mai mare, ca astfel să se pocăiască şi să caute mila Sa, îngăduie să cadă în împuţinarea de suflet. Iar aceasta naşte puterea cea tare a trândăviei, ce înăbuşă sufletul şi-l face să preguste iadul. Apoi vine duhul ieşirii din minţi, din care izvorăsc nenumărate ispite precum tulburarea minţii, mania, hula, cărtirea, gândurile necurate, mutarea dintr-un loc intr-altul, căci nicăieri nu-şi află odihna, şi cele asemenea. Iar dacă mă vei intreba care este cauza tuturor acestora, îţi voi răspunde că nepăsarea. Însă leacul tuturor acestora este unul singur, cu ajutorul căruia omul va găsi îndată in sufletul său mângăierea după care tânjea. Aşadar care este acest leac? Este smerita-cugetare a inimii. Fără ea nu poate să strice cineva ingrăditura ispitelor, ci dimpotrivă le face mai puternice şi atunci ele îl copleşesc.

Să nu te mânii pe mine că îţi spun adevărul. Niciodată nu ai căutat smerenia cu toată puterea sufletului tău. Dacă vrei, vino în ţinutul ei şi vei vedea cum te va izbăvi de răutatea ispitelor. Căci. după măsura smeritei tale cugetări. îţi va da Dumnezeu şi puterea să rabzi necazurile. Şi potrivit răbdării tale, se uşurează şi greutatea necazurilor tale şi astfel primeşti mângâiere. Şi cu cât primeşti mângâiere, cu atât dragostea ta pentru Dumnezeu creşte. Şi cu cât iubeşti mai mult pe Dumnezeu. cu atât se măreşte bucuria pe care ţi-o dăruieşte Duhul Sfânt. Prea milostivul nostru Părinte. vrând să întoarcă în bine ispitele fiilor săi adevăraţi, nu le ridică. ci le dă putere ca să le rabde. Toate aceste bunătăţi măngâterea. dragostea şi bucuria – nevoitorii le primesc ca roade ale răbdării, ca să ajungă la desăvărşire. Fie ca Hristos. Dumnezeul nostru. să ne învrednicească cu harul său să suferim amărăciunea ispitelor pentru dragostea Lui, întru mulţumirea inimii. Amin.

Din experienţa dobândită în necazuri se naşte înţelepciunea

Sfinţii îşi arată în faptă dragostea lor pentru Dumnezeu prin toate cele pe care le rabdă pentru Numele Său. Dumnezeu le trimite necazuri, dar nu Se depărtează de ei, pentru că îi iubeşte. Din această dragoste pătimitoare, inima lor primeşte îndrăznire ca să privească la El în chip neacoperit, încredinţaţi fiind că cererile lor vor fi ascultate şi împlinite. Mare este puterea rugăciunii ce se face cu indrăzntre. Tocmai pentru aceasta Dumnezeu lasă ca sfmţii Săi să guste toată întristarea, ca să dobandească experienţă şi astfel să se încredinţeze de ajutorul Său şi să înţeleagă cât de mult se îngrijeşte de ei. Astfel ei dobândesc din ispite înţelepciune. Şi aceasta ca să nu rămănă necercaţi, lipsiţi fiind de experienţa duhovnicească atât a binelui, cât şi a răului, ci să dobăndească din încercarea lor cunoştinţa tuturor lucrurilor. Căci altfel vor fi târâţi de neştiinţă şi vor ajunge de batjocura dracilor. Deoarece dacă ar fi încercaţi numai în cele bune şi nu ar avea experienţa luptei cu răul, ar merge la război cu desăvărşire neexperimentaţi.

Iar dacă susţinem că ei pot fi cercaţi şi fără să aibă experienţa luptei cu ispitele cele rele, este ca şi cum i-am asemăna cu boii şi cu asinii, care nu au libertate în nimic. Omul nu poate gusta şi preţui binele, dacă mai înainte nu a încercat amărăciunea ispitelor. Astfel, atunci cănd va întalni în viaţă bunătăţile lui Dumnezeu, el le va folosi întru libertate cunoscand valoarea lor, ca şi cum le-ar dobăndi prin sudoarea sa.

Oamenii vin la cunoştinţa cea adevărată atunci cănd Dumnezeu Îşi retrage puterea Sa, făcăndu-i astfel să-şi simtă propria lor slăbiciune, greutatea încercărilor şi viclenia vrăjmaşului. Atunci ei înţeleg cu cine au a se lupta, cât de slabă este firea lor omenească şi cum îi păzeşte puterea dumnezeiască. Îşi vor da seama cât de mult au sporit în virtute şi că fără puterea lui Dumnezeu sunt neputincioşi în faţa oricărei patimi. Iar aceasta o face Dumnezeu ca ei să dobândească din toate aceste experienţe neplăcute adevărata smerenie şi să se apropie de El, aşteptând ajutorul Lui întru rugăciune stăruitoare. Iar toate acestea de unde le vor învăţa daca nu din expertenţa dobândită în urma multor necazuri, prin care Dumnezeu îngăduie să treacă? Sfântul Apostol Pavel spune: Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al Satanei. Dar şi credinţă statornică dobândeşte cineva din aceste ispite prin cercarea ajutorului dumnezeiesc, pe care de multe ori îl primeşte în lupta sa, Astfel se face neînfricat, dobândind curaj în vremea ispitei.

Ispita aduce folos tuturor oamenilor. Dacă încercarea l-a folosit pe Pavel, nimeni nu poate spune că ea este nefolositoare, ci toţi aceia care nu vor să primească folos din ispite şi încercări, pentru mântuirea lor, vor da seamă înaintea lui Dumnezeu.

Ispitele sunt un leac amar. Să-l primim aşadar cu smerenie şi răbdare

Aşadar nevoitorii sunt ispitiţi pentru a-şi mări bogăţia duhovnicească, cei nepăsători pentru a fi păziţi de ceea ce îi vatămă, cei adormiţi pentru a se trezi, cei îndepărtaţi de Dumnezeu, pentru a se apropia de El, iar prietenii lui Dumnezeu ca să intre cu îndrăzneală în casa Sa. Un fiu care nu a fost scos în lume, nu poate mânui bogăţia tatălui său, astfel încât să se folosească de ea. De aceea Dumnezeu trimite la început greutăţi şi încercări dureroase fiilor Săi, iar apoi le arată ce daruri le pregăteşte. Slavă lui Dumnezeu, Care prin leacuri amare ne învredniceşte să ne desfătăm de sănătatea duhovnicească.

Este cineva, oare, care nu simte măhnire şi osteneală în timpul încercării? Este, oare, cineva care să nu simtă amărăciune atunci când bea leacul ispitelor şi al necazurilor? Aşadar, nimeni nu poate dobândi o sanatate trainică fără să treacă prin acest stadiu al încercărilor. Însă nici răbdarea în ispite nu este a nostră. Căci cum ar putea omul, care este un vas de lut, să ţină într-îrisul apa, dacă nu-l căleşte focul dumnezeiesc? Dacă vom pleca capul, atunci orice lucru bun şi folositor Îi vom cere lui Dumnezeu în rugăciunea noastră cu smerenie, cu dorire neîncetată şi cu răbdare, ni-l va da.

Aşa cum leacurile pe care le luăm, alungă din trupul nostru microbii, tot asffel şi mâhnirile puternice curăţă inima noastră de faptele şi amintirile cele rele.

Rugăciunile neîncetate făcute în vremea ispitelor

Aşa cum copiii mici se înfricoşează de priveliştile înspăimântătoare şi aleargă la părinţii lor prinzându-se de hainele lor şi cerăndu-le ajutorul, tot astfel şi sufletul: cu cât se teme mai mult de ispite, cu atât aleargă mai repede la Dumnezeu şi se lipeşte de El, făcând rugăciuni neîncetate. Cu cât ispitele vin asupra lui, una după alta, cu atât se roagă mai mult. Însă atunci când ispitele încetează. iar sufletul îşi află odihna, de obicei el pierde contactul cu realitatea (n. tr. duhovnicească) şi se îndepărteaza de Dumnezeu.

Dumnezeu şi Îngerii se bucură în necazurile noastre, în timp ce diavolul se bucură în trândăvia şi traiul nostru bun

Cu cât cresc ostenelile noastre zilnice, trupeşti şi duhovniceşti, cu atât se micşorează războiul trupesc. Căci mâhnirtle şi primejdiile omoară iubirea de plăceri, în timp ce traiul bun şi nepăsarea o hrănesc. De aceea şi Dumnezeu cu Îngerii Săi se bucură în mâhnirile şi necazurile noastre, în timp ce satana şi toţi dracii lui se bucură atunci cănd trăndăvim şi petrecem în desfătare.

Osândeşte-te pe tine însuţi în vremea necazului şi nu deznădăjdui

Să fii pregătit să primeşti tot felul de dispreţuiri şi jigniri, osândiri şi ocări, din partea tuturor, chiar şi de la cei de la care nu te aştepţi. Să te consideri pe tine însuţi vrednic de ele şi să le primeşti pe toate cu mulţumire şi cu bucurie. Să rabzi orice osteneală şi măhnire şi primejdie, ce vine din partea demonilor, ca unul ce ai împlinit voile lor. Şi să rabzi cu bărbăţie lipsirea celor de trebuinţă, întămplările neplăcute şi amărăciunile vieţii. Să rabzi având încredere în Dumnezeu, chiar şi lipsa hranei tale zilnice, care în câteva ceasuri devine gunoi. far toate acestea să le rabzi de bunăvoie, punându-ţi nădejdea în Dumnezeu şi neaşteptând de la altcineva izbăvirea sau măngăierea, Căci orice ajutor venit din partea oamenilor se dă în urma luminării şi povătuirtt celei de la Dumnezeu. Lasă, aşadar, toată grija ta la Dumnezeu şi în toate greutăţile tale, osândeşte-te pe tine însuţi, spunându-ţi că tu eşti pricina tuturor relelor, ca unul ce ai mâncat din rodul oprit al pomului şi ai căpătat astfel felurite patimi. Primeşte, aşadar, acum cu mulţumire amărăciunile, care te vor scoate din moleşeala ta şi care te vor face să te îndulceşti de harul lui Dumnezeu.

”Beţia” lui Dumnezeu îl face pe om nesimţitor faţă de întristări

Atunci când se va deştepta în suflet dorinţa ftrească de a trăi lângă Dumnezeu, iar acest pahar al doririi va adăpa viaţa nevoitorului şi-l va îmbăta, el nu va mai simţi lumea, nici osteneala, ci se va face nesimţitor faţă de întristări şi faţă de diferitele lucrări ostenitoare. Atunci unul ca acesta simte că păşeşte în aer, iar nu pe pământ, ca ceilalţi oameni. Şi aceasta pentru că nu mai vede asprimea drumului şi nu mai are înaintea sa munţi şi văi de străbătut. Căci aşa cum spune Isaia: Drumurile colţuroase vor deveni pentru ei căi netede (vezi ls. 40, 4). Ei nu mai simt lumea, pentru că au ochii sufletului îndreptaţi către Părintele lor Ceresc. Iar nădejdea lor în Dumnezeu devine atât de simţită, încât aceasta le arată, aşa cum arătăm noi cu degetul, în fiecare clipă cele care se află la distanţe mari şi sunt nevăzute. Acestea le văd înlăuntrul lor cu ochiul cel ascuns al credinţei şi într-un chip pe care nu putem să-l înţelegem dintru început. Şi învăpăiat fiind sufletul lor de flacăra Duhului Sfânt, ei le văd pe cele viitoare ca şi cum ar fi prezente.

Trupul se face nesimţitor la necazuri

Când sufletul se va îmbăta cu bucuria nădejdii şi a desfătării lui Dumnezeu, trupul se face nesimţitor la necazuri, chiar dacă este bolnăvicios. Căci, deşi ridică greutate îndoită, boala şi necazul, nu slăbeşte, ci se desfătează de bucuria lui Dumnezeu împreună cu sufletul şi îl ajută să se bucure, deşi este bolnăvicios. Acestea se petrec atunci cănd în suflet vine bucuria Duhului.

Prin răbdarea în necazuri ne facem părtaşi ai Patimilor lui Hristos

Să-i cercetăm şi pe filozofii atei, aşa cum se numesc … Unii dintre ei biruiau cu desăvârşire pofta trupească. Alţii răbdau mai uşor ocările şi osândirile. Alţii sufereau boli cumplite fâră să se întristeze. Alţii iarăşi arătau răbdare în necazuri şi în mari nenorociri. Şi dacă aceştia răbdau toate acestea din slavă deşartă sau din nădejde deşartă, cu atât mai mult noi, monahii, – şi desigur toţi creştinii – suntem datori să răbdăm, noi care am fost chemaţi de Dumnezeu să ne facem părtaşi Patimilor şi slavei Lui.

Răbdare în necazuri

Toate întâmplările dureroase şi necazurile, atunci când nu avem răbdare, ne chinuiesc îndoit. Pentru că omul prin răbdarea sa alungă amărăciunea nenorocirilor, în timp ce împuţinarea de suflet naşte deznădejdea iadului. Răbdarea este maica măngăierii, este o putere sufletească ce se naşte dintr-o inimă largă. Dar această putere cu greu o află omul în necazurile sale, dacă nu are dumnezeiescul har, pe care îl dobăndeşte prin rugăciune stăruitoare şi lacrimi.

Să suferim nedreptatea cu smerenie şi cu bucurie

Cel care poate răbda nedreptatea cu bucurie, deşi poate să o îndepărteze şi să o evite, a primit înlăuntrul său măngăterea lui Dunmezeu împreună cu încrederea în El. Iar cel care rabdă cu smerită-cugetare clevetirile pornite împotriva sa, unul ca acesta a ajuns la desăvărşire şi se minunează de el Sfinţii Îngeri. Căci nici o altă virtute nu este mai mare şi mai greu de dobăndit.

Răbdarea este harisma lui Dumnezeu

Atunci când răbdarea va creşte în sufletele noastre, este semn că am primit în chip tainic harul măngăierti. Puterea răbdării este mai mare decât simţirea bucuriei în inima noastră. Ca să trăim în Dumnezeu, trebuie să smerim simţurile noastre. Atunci când trăieşte inima, simţurile se smeresc, iar când acestea se răzvrătesc, inima moare pentru Dumnezeu.

Răbdarea cea de mulţi ani care a adus îmbelşugat harul lui Dumnezeu

Unul dintre Sfinţii Părinţi a spus: Odată, când eram foarte întristat din pricina încercărilor, am mers la un pustnic bătrân. Acesta era bolnav şi ţintuit la pat. După ce am luat binecuvântarea lui, m-am aşezat lângă el şi l-am spus:

– Părinte, fă o rugăciune pentru mine, căci mult mă mâhnesc din pricina ispitelor diavoleşti.

Atunci stareţul deschizându-şi ochii mi-a spus:

– Fiul meu, tu eşti tânăr şi de aceea nu îngăduie Dumnezeu să fii copleşit de ispite mai presus de puterea ta.

– Deşi sunt tânăr, am ispite pe care numai oamenii virtuoşi le au.

– Dumnezeu vrea să te facă înţelept.

– Cum mă va face înţelept? Eu în fiecare zi gust moartea sufletului.

– Încetează, fiul meu! Am spus că Dumnezeu te iubeşte şi îţi va da harul Său. Să ştii, fiul meu, că treizeci de ani m-am luptat cu demonii şi timp de douăzeci de ani nu am simţit ajutorul lui Dumnezeu. Însă după ce a trecut cel de-al douăzeci şi cincilea an, am început să simt o oarecare odihnă, care a început apoi să crească tot mai mult. În cel de-al douăzeci şi optulea an odihna a devenit foarte simţită. Iar, când se apropia sfărşitul celui de-al treizecilea an, atât de mult s-a întărit întru mine această odihnă, încât nu pot să o exprim în cuvinte. Când vreau să mă ridic la rugăciune, doar trei psalmi apuc să rostesc cu gura mea şi îndată sunt răpit în extaz, lângă Dumnezeu. În această stare, trei zile dacă stau în picioare, nu simt deloc oboseală. Vezi câtă odihnă mi-a pricinuit lucrarea cea de mulţi ani a răbdării?

SFATURI DUHOVNICEŞTI

* Să-i iubeşti şi să pătimeşti împreună cu cei săraci, ca şi tu să fii miluit de Dumnezeu.

* Să nu-i mustri pe cei care au întristare în inimă, ca să nu fii pedepsit cu acelaşi toiag şi căutănd pe cineva care să te măngăie, să nu afli pe nimeni!

* Aminteşte-ţi că şi tu ai trup de ţărănă şi fă binele tuturor, fără deosebire.

* Mai presus decât toate virtuţile este dreapta socoteală.

* Să nu mustri pe nimeni pentru greşeala lui, ci să te consideri răspunzător pentru toate, chiar şi pentru greşeala aproapelui.

* Mai bine să flt dispreţuit, decât să dispreţuieşti pe altul. Mai bine să fiti nedreptăţit, decât să nedreptăţeşti .

* Să nu locuieşti împreună cu omul mândru, ca să nu piardă sufletul tău harul Sfântului Duh, şi astfel să devină sălaş al patimilor viclene .

* Cel care fuge de slava cea deşartă a lumii, unul ca acesta simte în sufletul său slava veacului ce va să fie .

* Urăşte odihna şi traiul bun, ca să-ţi păzeşti gândurile tale netulburate.

* Fereşte-te de întâlnirile cele multe şi îngrijeşte-te de sufletul tău, ca să-ţi păstrezi liniştea sufletească .

* Păzeşte-te de păcatele cele mici, ca să nu cazi în cele mari .

* Îţi este mai de folos să înviezi sufletul tău din patimi, cugetând la cele dumnezeieşti, decât să înviezi morţi.

* Mulţi oameni au făcut lucruri minunate, au înviat morţi, s-au ostenit să-i aducă pe cei înşelaţi la calea rnântuirii şi alte minuni mari. Mulţi oameni au fost povăţuiţi cu ajutorul lor la cunoaşterea de Dunmezeu. Mai târziu, însă, aceştia care au înviat morţi, au căzut în patimi de ocară, ungănd astfel sufletul lor. Prin aceasta, prin faptele lor păcătoase ce s-au făcut arătate, ei au smintit pe mulţi. În realitate ei erau cei bolnavi şi în loc să se îngrijească de sănătatea lor sufletească, au ieşit în marea lumii acesteia ca să tămăduiască şi să mântuiască sufletele altora, pierzând astfel nădejdea ce o aveau în Dunmezeu şi sufletele lor.

* Cel care se scârbeşte de înşelarea şi răspândirea minţii în cele lumeşti, vede înlăuntrul inimii sale pe Stăpânul şi Donmul său.

* Pentru ca Dunmezeu să ia în considerare virtuţile noastre, trebuie ca ele să fie însoţite de înfrânare trupească şi de conştiinţă curată.

* Mai bine să locuieşti împreună cu vulturii decât cu cel lacom şi nesăţios.

* Mai bine să trăieşti împreună cu cel infirm şi cu cel neînsemnat, decât cu cel mândru.

* Mai bine să fiii prigonit, decât să prigoneşti; să fii răstignit, decât să răstigneşti; să fii nedreptăţit, decât să nedreptăţeşti; să fii clevetit, decât să cleveteşti.

* Îndreptăţirea de sine nu are loc în viaţa creştinilor şi nu este cuprinsă nicăieri în învăţătura lui Hristos.

* Dacă iubeşti blândeţea, vei avea pace în sufletul tău. Iar dacă te vei învrednici să dobândeşti pacea. te vei bucura în orice încercare.

* Dumnezeu rabdă toate neputinţele noastre. însă nu-l suferă pe cel care tot timpul cărteşte, ci îl pedepseşte ca să-I îndrepte.

* Gura şi inima, care în flecare încercare Îi mulţumesc lui Dumnezeu, primesc binecuvântarea Lui şi harul dumnezeiesc.

* Harului dumnezeiesc îi premerge smerita-cugetare, iar pedepsei, cugetarea semeaţă.

* Atunci când viaţa ta este după Dumnezeu, să nu te întristezi pentru necazurile şi relele tale pătimiri, căci Dumnezeu ţi le va ridica într-o bună zi. Să nu te temi nici de moarte, pentru că Dumnezeu a pregătit bunătăţile cele viitoare ca să te facă mai presus de moarte.

Read Full Post »

Nota biografica

Avdeev Dmitrii Alexandrovici este medic-psihiatru, psihoterapeut, specialist în psihologie medicală, candidat în ştiinţe medicale, director al Institutului pentru probleme ale formării atitudinii creştine faţă de maladiile psihice şi al Centrului de psihoterapie ortodoxă.

Născut în Rusia, în anul 1964. În anul 1988 a terminat cu distincţie facultatea de medicină cu specializarea „terapie”. Între 1998 şi 1992 a fost stagiar şi aspirant în psihiatrie în Institutul medical din Kazan. S-a specializat în psihoterapie şi în psihologie medicală în Institutul ştiintific şi de cercetare în psihoneurologie „V.M. Behterev” din Sankt-Petersburg, în Academia de formare medicală postuniversitară din Moscova, în clinici din Germania şi dintr-o serie de alte ţări europene. În anul 1992 şi-a sustinut în Institutul de psihiatrie generală şi judiciară „V. P. Serbskii” dizertaţia pentru titlul de candidat în stiinte medicale.

Începând din anul 1991, D. A. Avdeev activează în direcţia formării atitudinii creştine faţă de maladiile psihice, a elaborării unui model de psihoterapie ortodoxă. A consultat peste 16000 de bolnavi cu o variată patologie psihică, s-a întâlnit şi a discutat în multe rânduri cu mirenii şi clericii Bisericii Ortodoxe Ruse. Rezultatele activităţii sale şi experienţa sa practică s-au concretizat în numeroase comunicări prezentate la conferinţe şi serninarii ştiinţifice bisericeşti şi profane din Rusia şi din străinătate. Este unul dintre autorii Proiectului Medical Ortodox Rus, a elaborat un program de recuperare a narcomanilor şi este autorul unei serii de emisiuni la posturile de radio .Radonej”, .Blago”, „Glasul pa rohiei ruse” (Cipru) sub denumirea generală „În ajutorul sufletului suferind”.

Doctorul Avdeev este membru a diverse societăţi şi asociaţii profesionale, participant la congrese naţionale, europene şi mondiale de psihoterapie şi psihologie medicală, autor a mai bine de 200 de publicaţii, inclusiv a 42 de cărţi şi broşuri, editate în limbile rusă, română, sârbă, bulgară, gruzină, engleză, spaniolă, germană, într-un tiraj total de peste o jumătate de milion de exemplare. Din anul 2004, D. A. Avdeev conduce Institutul pentru problemele formării atitudinii creştine fa ţă de maladiile psihice şi Centrul de psihoterapie ortodoxă.

Notiuni Generale

Experienţa medicală arată că, din păcate, copiii sănătoşi şi armonios dezvoltaţi sunt tot mai puţini pe zi ce trece – şi, dimpotrivă, creşte numărul copiilor care sunt aduşi la consult din cauza nervozităţii, a tulburărilor de somn, a surmenajului nervos s.a.m.d.

Cauzele apariţiei tulburărilor neuropsihice sunt numeroase. Ne vom strădui nu numai să atingem câteva componente medicale şi psihologice ale acestei probleme, ci vom vorbi şi despre cauzele duhovniceşti ale nervozităţii la copii.

În ceea ce priveşte provenienţa reacţiilor nevrotice la copii, majoritatea autorilor subliniază rolul negativ al educaţiei incorecte. Profesorul A. I. Zaharov, cunoscut specialist în nevrozele copiilor, distinge următoarele cauze ale acestora:

1. cerinţe ale părinţilor care depăşesc posibilităţile şi nevoile copiilor;

2. neacceptarea copiilor de către părinţi, exprimată printr-o atitudine irascibil-nerăbdătoare, prin dese mustrări, ameninţări şi pedepse fizice, prin lipsa gingăşiei şi a mângâierilor de care copilul are neapărată nevoie;

3. abordarea nesincronizată a educării copilului, care se manifestă prin combinaţia discordantă dintre restricţiile şi interdicţiile severe din partea unui părinte şi atitudinea indulgentîncurajatoare din partea celuilalt;

4. inconsecventa în educaţie, caracterul ei inegal şi contradictoriu;

5. lipsa de echilibru în relaţiile cu copiii: tonul ridicat, ţipetele, dezechilibrul emoţional general;

6. angoasa: neliniştea permanentă pentru copil, temerile şi măsurile de precauţie dincolo de limitele necesarului.

Manifestările nevrozelor la copii sunt diverse: dezechilibrul emoţional şi hipersensibilitatea, caracterul plângăcios şi capricios, dispoziţia instabilă, hiperexcitabilitatea, dificultatea de adormire, somnul neliniştit, panicile, sugerea degetelor, roaderea pielii din jurul unghiilor, sughiţul, enurezisul, ticurile nervoase s.a. Frecvenţa anumitor simptome depinde de vârsta copilului. Depresia „a întinerit”: victime ale ei devin nu numai oamenii de vârstă înaintată sau .balzaciană”, ci, de asemenea, tineretul şi chiar copiii.

Foarte frecvent manifestările nevrotice la copii îmbracă forma suferinţelor somatice (trupeşti): de exemplu, creşte temperatura, apar dureri de burtă, dureri de cap ş.a.m.d., care indică adesea lipsa bunăstării sufleteşti a copilului. Ca răspuns la circumstanţele psihoemoţionale defavorabile în care se găseşte copilul se dezvoltă, nu rareori, diverse maladii.

lată un exemplu: la consult a venit o bătrânică din pricina nepoatei sale în vârstă de nouă ani. Părinţii ei se certau des şi în cele din urmă au divorţat, tatăl a plecat din familie. Pe acest fond s-a dezvoltat la ea un astm bronşic, fără ca investigaţiile să scoată în evidenţă vreo alergie, sau modificări ale ţesutului bronhopulmonar, sau infecţii respiratorii frecvente. S-a dovedit că astmul fetiţei era de natură neurogenă: cauza crizelor astmarice era conflictul nevrotic. Boala era strigătul de disperare al sufletului de copil.

Altă particularitate a nevrozei la copil este reprezentată de tulburările comportamentale. Unii copii fug de acasă, chiulesc de la şcoală, alţii se apucă de fumat, de băutură. Pe cei mai mulţi dintre aceşti copii strada îi atrage şi îi educă în propria sa manieră. Cine e vinova t ? Părinţii. Ei sunt datori să îşi iubească copiii, să îi educe, să se roage pentru ei. Ameliorarea stării psihice a copilului depinde în mare măsură de părinţii săi, de duhovnicia lor, de relaţia dintre ei, de atmosfera pe care reuşesc să o creeze în familie.

Copiii trebuie neapărat feriţi de orice influenţă vătămătoare, întrucât asupra sufletelor lor fragede se revarsă astăzi un întreg noian de netrebnic ii de tot felul. Evlavia părintească este un exemplu eficace pentru copii. Dimpotrivă: beţia, nepăsarea faţă de viaţa duhovnicească, purtarea imorală sunt, din păcate, un exemplu la fel de eficace, dar un exemplu pierzător. Sanctitatea Sa Patriarhul Alexie al II-lea a spus că: „dacă în suflet nu există conştiinţa sfinţeniei, în el se întăreşte urâciunea pustiirii”.

În ultimii ani, în viaţa societăţii noastre s-au petrecut o mulţime de schimbări. Fără îndoială, numeroase dintre a ceste schimbări sunt de na tură pozitivă – dar suntem nevoiţi, din păcate, să constatăm că, în ansamblul său, realitatea este gravă. De pildă, jumătate dintre fetele şi băieţii în vârstă de treisprezece ani beau. Vârsta începerii fumatului a coborât până la nivelul de zece ani la băieţi şi doisprezece la fete. Pe nimeni nu mai miră astăzi faptul că şcolarii întreţin frecvent legături sexuale. Fiecare al zecelea avort este făcut de o adolescentă. În rândul tinerilor creşte alarmant consumul de droguri. Bolile venerice la adolescenţi, prostituţia infantilă sunt, vai, probleme tragice ale vremii noastre. 20% din totalul sinuciderilor sunt comise de copii şi adolescenţi. Au apărut adolescenţi criminali în serie. Psihiatria judiciară n-a mai cunoscut practic astfel de cazuri: pe baza lor ne putem da seama cât de monstruos a devenit nivelul agresivităţii în societate.

Pentru copii, încercările încep de la o vârstă fragedă. lată câteva rânduri din scrisoarea unei tinerei mame: „Copiilor li s-a furat copilăria. -Multumităteleviziunii şi mijloacelor de informare în masă, copiii mici ştiu deja ce este sexul, cum şi cu cine poţi face sex. Când vor deveni adolescenţi, vor putea oare să înţeleagă ce este dragostea? Uitaţi-vă numai ce desene animate li se prezintă copiilor: imorale şi pline de ignoranţă. Până şi titlurile îţi dau fiori: -Trăsnitul-, „Războiul stelelor- şi aşa mai departe. Nu demult s-a transmis desenul animat -Toţi ajung în rai-. Esenţa acestui film: nu trebuie să munceşti, trebuie să joci jocuri de noroc până când câştigi, iar în calitate de divertisment cultural apar fetiţele de la cabaret. Ce, la noi copiii sunt mutilaţi sufleteşte în mod conştient? Şi ce mai jucării sunt în comerţ! Ninja, extratereştri, roboţi ş.a.m.d. Pentru ce? Ce le aduc aceste jucării copiilor?” Din păcate, autorul acestor rânduri primeşte numeroase asemenea scrisori – şi în fiecare se simte durerea şi mâhnirea părinţilor faţă de cele ce se întâmplă în jurul nostru.

Există un studiu foarte interesant realizat de departamentul de poliţie şi cel de educaţie publică din oraşul Fullerton, statul California (S.U.A.) în martie 1988. lată rezultatele lui:

Principalele probleme în şcoală în anul 1940:

1. elevii vorbesc în timpul orelor;

2. mestecă gumă;

3. fac gălagie,

4. aleargă pe coridore:

5. nu respectă ordinea la rânduri;

6. se îmbracă în mod neregulamentar;

7. se ceartă în clasă

Principalele probleme în şcoală în anul 1988:

1. consumul de droguri:

2. consumul de alcool:

3. graviditatea;

4. sinuciderile;

5. violurile

6. tâlhăriile

7. bătăile.

Comentarile sunt de prisos. Trebuie subliniat im mod special faptul că aceste înfricosătoare metamorfoze au avut loc în mai puţin de cincizeci de ani, în timpi dezvoltăii vertiginoase a materialismlui în S.U.A. Credem că acest rezultat este logic în orice societate bazată pe concepţii materialiste. Sunt deja mai mult de zece ani de când modul proamerican de viaţă ne este băgat pe gât nouă şi copiilor noştri. La ce va duce asta? Prognoza care se întrevede nu este prea liniştitoare.

Programele TV sunt „împodobite” cu titluri monstruoase, în spatele cărora stau desfrâul şi violenta. Mijloacele de informare în masă prezintă peste tot trupuri goale. Sectantii de toate culorile lucrează cu încordare pentru a submina valorile duhovniceşti ale naţiunii.

Copiii sunt viitorul nostru ! Cum va fi acest viitor?

Să spunem câteva cuvinte despre psihopatie. Psihopatia este o anomalie a personalităţii care se caracterizează prin structura psihică dizarrnonică a acesteia. Criteriile de diagnostic pentru psihopatie sunt:

1) tulburări psihice manifeste, care îl duc pe om la dezadaptare socială;

2) modificări totale ale întregului profil psihologic al omului;

3) relativă stabilitate a particularităţilor psihice (P. B. Gannuşkin).

Se face distincţie între psihopatiile constituţionale, care apar ca urmare a diverse maladii, traume ale creierului, infecţii ş.a., şi cele dobândite. Cea de-a doua grupă de psihopatii este legată de factori educaţionali, de mediu şi situaţionali.

Din păcate, realitatea în care trăim este adeseori „furnizor” de personalităţi psihopatice.

Psihopatia ocupă un loc intermediar, am putea spune, între psihoze şi nevroze. Prin anumite caracteristici ale sale, ea nu „ajunge” până la psihoză (de regulă, din tabloul clinic lipsesc delirul, halucinaţiile ş.a.m.d.), dar şi de tulburările nevrotice se deosebeşte în mod fundamental. De asemenea, în nevroză există o legătură între simptome şi anumite trăiri semnificative din punct de vedere emotional, anumite evenimente şi împrejurări de viaţă care îl tulbură pe om. Iar psihopatul, cum se zice, tot psihopat rămâne. Desigur, există momente în care comportamentul lui se poate decompensa, iar în alte perioade din viaţa lui se poate observa chiar o relativă stabilitate – însă fondul general de ariormalitate psihopatică rămâne.

Dacă omul suferind de nevroză se vatămă pe sine însuşi, prin purtarea sa psihopatul îi vatămă şi pe cei din jur. Indiscutabil, gradul de manifestare a trăsăturilor psihopatice variază de la individ la individ. Există deosebiri esenţiale şi din punct de vedere clinic între diversele tipuri de tulburări psihopatice. De exemplu, actualmente se face distincţie între următoarele tipuri de psihopatii: de excitaţie, isterică, reactiv-labilă, de inhibiţie ş.a. În clasificările anterioare puteam întâlni, de pildă, următoarele varietăţi: psihopaţi excentriei, visători, mitomani, „tociţi” emoţional, irascibili, nervoşi, depresivi.

Tratamentul psihopatiei este un proces de lungă durată, complicat şi nu întotdeauna eficace. Acelaşi lucru se poate spune şi despre recuperarea duhovnicească a personalităţilor psihopatice. Totuşi, ceea ce este cu neputinţă la om este cu putinţă la Dumnezeu.


Somnul prescolarului

Cauzele pentru care copilul doarme prost nu sunt puţine.

Trebuie să ne punem următoarele întrebări: este copilul sănătos? iese suficient de mult la aer curat? nu se supraexcită oare la joacă? nu îi este frică de întuneric? patul este comod ş.a.m.d. ? Dacă merge la grădiniţă, este important să ştim ce relaţii a închegat cu colegii, cu educatoarele. Toţi aceşti factori sunt foarte importanţi.

Uneori, copilul doarme adânc ziua şi, ca atare, se odihneşte prost noaptea. Durata medie a somnului copilului de trei-patru ani este de 10-11 ore. La această vârstă, mulţi copii nu au neapărată nevoie să doarmă ziua. Dacă copilul a dormit ziua, intervalul dintre somnul de zi şi cel de noapte trebuie să nu fie mai mic de 3-3,5 ore.

În ceea ce priveşte recomandările medicale, în primul rând aş indica necesitatea respectării programului de zi. Copilul trebuie culcat la oră fixă. Părinţii trebuie să stea o vreme cu el, să îl însemneze cu semnul crucii şi să îl binecuvânteze pentru culcare. Vorbiţi-i cu voce lină, mângâietoare, blândă. Cântaţi-i un cântec de leagăn sau povestiţi-i ceva interesant şi folositor. Poate că, având în subconştient teama de a nu-şi pierde părinţii, de a nu rămâne singur, nu va vrea să se desparta de dumneavoastră: luaţi-l în braţe, sărutaţi-l, faceţi-i un „cuibuşor” comod daţi-i voie să ia cu el în pat jucăria peferată.

Daca în timpul zilei au fost neînţelegeri îatre voi, dacă l-aţi pedepsit pe copil, trebuie să-i explicaţi de ce a fost pedepsit, să-i iertaţi tot. Pe scurt, la culcare situatia trebuie să fie rezolvată.

Păriţii ortodocşi îşi învaţă copiii să se roage, să-şi facă semnul crucii – şi copilul nu se culcă până nu-şi face semnul crucii. El ştie că este apărat, că nu e sigur: cu el sunt Domnul, Născătoarea de Dumnezeu, îngerul păzitor; ceata sfinţilor se roagă pentru el, pentru marna, pentru tata şi pentru toţi creştinii ortodocşi.

Copiii merge la slujbe, se împărtăşeşte cu Sfintele lui Hristos Taine. Părinţii lui sunt cununaţi; casa lui este sfinţită în numele Preasfintei Treimi; în camera sa sunt icoane, crucifix, candelă. Cu el sunt binecuvânta rea lui Dumnezeu şi binecuvântarea părintească, pe piept îi atârnă cruciuliţa, de care nu se desparte niciodată. Aşa sunt lumea exterioară şi cea lăuntrică a unui copil dintr-o familie cu adevărat ortodoxă. În tradiţia creştină se fac rugăciuni pentru somn lin îngerului păzitor, sfinţilor tineri din Efes.

Câteva cuvinte despre tratamentul insomniilor. La normalizarea somnului ajută mult fitoterapia, adică utilizarea în scopuri terapeutice a plantelor medicinale. În mod tradiţional se utilizează rădăcina de valeriană, menta (frunze), hameiul (inflorescente), talpa-gâştei, rnuşeţelul, fructele de chimen, sunătoarea ş.a. Au o influenţă benefică asupra sistemului nervos stafidele, caisele uscate, mierea.

Înainte de somn trebuie unse tâmplele cu ulei de lavandă sau turnate 1-2 picături de ulei de lavandă pe o bucăţică de zahăr, iar aceasta să fie suptă. La capul patului este util să fixaţi un săculeţ din pânză cu rădăcini uscate de valeriană. Nici consultul medical nu va fi de prisos.

Despre accesele de frica la copii

Vorbind despre accesele de frică la copii, putem distinge chiar o anumită împărţire în etape.

De la un an până la trei ani, frica copilului se poate manifesta prin nelinişte în timpul despărţirii de oamenii apropiaţi şi în primul rând de mama sa. Frica poate apărea şi la modificări bruşte ale stereotipului, ale programului zilei.

De la trei până la cinci ani, la copiii care au deja o anumită experienţă de viaţă, la temerile arătate mai sus se adaugă şi frici imaginare (legate de personaje fabuloase, impresii care plutesc în subconştientul lui, povestiri care îl înspăimântă ş.a .m.d.), lată de ce sufletele, ochii şi urechile copiilor trebuie ferite de orice lucru necuvios. Cât de important este să hrănim sufletul copilului cu harul lui Dumnezeu.

Trăsătura distinctivă a temerilor copiilor între cinci şi şapte ani este frica de moarte (de moartea proprie, de moartea părinţilor, bunicilor), care apare frecvent la această vârstă. Sufletul copilului nu se împacă cu moartea, care i se pare împotriva firii. Ia tă ce este important de făcut aici: copiii credincioşi, din familii îmbisericite, practic nu cunosc temeri de acest gen. Ei ştiu că moartea este pentru om începutul veşniciei.

În nici un caz nu trebuie să închidem copiii, pentru a-i pedepsi, într-o cameră sau magazie întunecoasă, nici să-i speriem cu „nenea cel rău” sau cu mai ştiu eu cine, să-l terorizăm cu ,,o să te dăm la alţi părinţi” sau cu ,,o să trăieşti pe stradă”. Aceste metode pseudopedagogice nu vor aduce nici un rezultat în afară de frică.

Copii isterici

Prof. G. E. Suhareva a remarcat că personalităţile isterice creează de la o vârstă fragedă dificultăţi de educare. Sunt foarte capricioşi, neascultători, le place să joace rolul de lideri şi manifestă agresivitate dacă aceasta nu le reuşeşte. Se observă o mare instabilitate a dispozitiei psihice.

La şcoală, aceşti copii se integrează prost în colectivitate, fiindcă nu reuşesc să împace propriile interese cu interesele celorlalţi şi tind întotdeauna să ocupe primul loc, nu acceptă ca în prezenţa lor să fie lăudat altcineva.

Dacă au o bună capacitate intelectuală, au rezultate şcolare relativ satisfăcătoare, dar cunoştinţele lor sunt superficiale, interesele nestatornice.

Irascibilit:atea, înclinarea către minciună îi fac pe aceşti adolescenţi mai dificili în ceea ce priveşte educarea. Totuşi, dacă se reuşeşte să li se găsească o ocupaţie potrivită intereselor lor, starea li se îmbunătăţeşte în mod semnificativ.

Labilitatea crescută, dorinţa permanentă de a ieşi în evidenţă, de a părea mai buni decât sunt de fapt, nepotrivirea dintre dorinţă şi realitate, toate acestea sunt sursă de trăiri conflictuale. La nereuşitele din viaţă copiii isterici au deseori reacţii inadecvare, în al căror tablou se remarcă semnele caracteristice isteriei.

Iată un exemplu. Copilul cere o bomboană (jucărie etc.), iar mama îl refuză. Atunci, micuţul se aruncă pe jos, ţipă, se contorsionează şi continuă să cerşească bomboane. În multe cazuri, mama, speriată, îi dă copilului care urlă o mână de bomboane, doar-doar se va linişti. „Orice, doar să nu mai plângă”. Iar mititelul, mulţumit, devorează bomboanele şi uită imediat de „jalea sa cea nemângâiată”.

Ce înseamnă toate acestea? Este vorba de o reacţie isterică tipică – deocamdată copilărească, dar destul de grosieră, făţişă. Dar mama ce a făcut de fapt? Satisfăcând pofta copilului, a consolidat reacţia de acest tip. Şi nu încape îndoială că cel mic va mai pune în lucrare nu o dată această reacţie, fiindcă ea a adus rezultatul dorit.

Noi, părinţii, stimulăm uneori în copii, fără să ne dăm seama, comportamentul demonstrativ – şi facem asta lăudându-l fără discernământ, îngăduindu-i să se amestece în convorbirile celor mari, să-l întrerupă pe interlocutor s.a .m.d. Copilul „prinde”, şi în curând începe să facă totul ca să fie băgat în seamă: să spună versuri, să danseze, să cânte. De regulă, adulţii se înduioşează, zâmbesc, îl laudă pe copil, îl sărută şi nu se gândesc deloc la faptul că purtarea lui este în mod evident „de ochii lumii”. Toate acestea iau amploare mai ales din cauză că familiile de astăzi au câte un copil, maxim doi, care, bineînţeles, devin pentru părinţi „buricul pământului”.

În trecut, în familia rusească patriarhală, care avea de obicei mulţi copii, nimeni nu îndrăznea la masă să-şi vâre lingura în oala cu borş înaintea tatălui. Acum situaţia s-a schimbat. Câteodată toată familia se invârte cu linguri, cu furculiţe, cu tigăi prin faţa „copilaşului”, în dorinţa de a-l hrăni şi de a-l corcoli. Iar după aceea ne mirăm de egoismul, de trufia nemăsurată a „puiului care a prins aripi”. Exemplele sunt fără număr. La drept vorbind, toată structura vietii omului contemporan, începând, de la grădiniţă şi până la pensionare îl învaţă pe acesta să fie isteric Bineînteles, fiecare receptează „lecţiile” în modul său propriu. Totul depinde de educaţia şi de viziunea asupra lurii.

Cum să reacţioăm la comportamentul isteric (dacă este cazul să reacţionăm la el)? Mai întâi de toate, nu trebuie să vă puneţi la mintea istericului. Păstraţi-vă demnitatea şi liniştea, iar dacă trebuie, şi o severitate chibzuită. Vă amintesc încă o dată că în lipsă de spectatori criza isterică încetează. Ca atare, mămica de care a fost vorba mai înainte ar fi făcut bie să nu bage în seamă „convulsiile” copilului nărăvaş şi să-şi continue calmă treburile.

Anumite forme de tulburari psihice ale varstei infantile

Vom vorbi şi despre anumite stări psihopatologice care cer intervenţia medicului. Psihicul copilului are rezerve însemnate de refacere, care-l ajută să se descurce cu diferiţii factori de stress. Din această cauza, numeroase forme de disfuncţii psihice dispar la copil de la sine, fără nici un tratament. Există totuşi tulburări care, dacă nu sunt tratate la vreme, se pot transforma în anomalii persistente ale caracterului sau în boli psihice permanente.

Cel mai mare număr de nevroze se observă la preşcolarul mare, la şcolarul mic şi la adolescenţi. Se disting următoarele forme fundamentale de tulburări nevrotice:

Maladia de nelinişte generalizată: se dezvoltă în decursul a şase luni începând din momentul acţiunii factorului psihotraumatizant şi debutează prin sentimentul de încordare psihică, de nelinişte, de angoasă în aşteptarea neplăcerilor care vor veni în viaţa de zi cu zi.

Tulburarea obsesiv-compulsivă: se caracterizează prin prezenţa imaginilor, ideilor obsesive şi a acţiunilor rituale.

Reacţia la stressul acut: apare imediat, în decurs de o oră de la acţiunea factorului stresant.

Tulburarea posttraumatică: tulburările psihice apar fie imediat după stress, fie în decursul a şase luni după acesta.

Neurastenia: copilul încearcă o senzatie permanentă de oboseală, de slăbiciune fizică, oboseşte repede.

Neuropatia: se caracterizează prin irascibilitate, purtare capricioasă a copilului, dispoziţie instabilă, tendinţă marcată de a se speria. Copilul afectat doarme prost, nu are poftă de mâncare, devine epuizat repede, atenţia lui este foarte uşor distrasă. Pot apărea subfebrilitate (temperatură ridicată în mod constant, cam între 37,1 şi 37,3 grade Celsius), tulburări de scaun, vomă neurogenă.

Sindromul de autism infantil precoce: este caracterizat prin lipsa dorintei de a comunica cu cei de aceeaşi vârstă, cu adultii din jur. Copilul este rece din punct de vedere emoţional, nepăsător faţă de cei apropiaţi, vorbeşte puţin, uneori refuză cu totul comunicarea, este înclinat spre mişcări stereotipe. La sugarii cu această patologie lipseşte „complexul de înviorare” ca răspuns la stimularea emoţională.

Sindromul hiperkinetic: pentru acesta sunt caracteristice lipsa inhibiţiei motorii normale, activitatea excesivă (inutilă). Copilul este „zăpăcit”, isteric, comite gesturi fără să ia în calcul împrejurările, nu este capabil să urmeze normele de conduită. De obicei, acestor copii le este greu să se adapteze în şcoală, sunt extrem de agitaţi, împrăştiaţi, îi stresează pe toţi mereu şi îi provoacă pe ceilalţi copii la un comportament incorect. Simtindu-şi handicapul, par a le „face în necaz” celor din jur: apare mecanismul cercului vicios. În dezvoltarea sa, sindromul hiperkinetic are două tendinţe. În primul caz, cu ajutorul lui Dumnezeu şi în condiţiile unei tactici înţelepte din partea părinţilor, psihohogilor, pedagogilor, medicilor, pe la 12-14 ani slăbeşte şi dispare. În celălalt, se transformă în psihopatie, şi personalitatea devine tot mai dezadaptată. Această tendinţă este foarte defavorabilă.

În rândul tulburărilor nevrotice care încep de obicei la vârsta copilăriei şi a adolescenţei intră ticurile mişcări involuntare, rapide, lipsite de ritmicitate ale unor grupe bine definite de muşchi, clipitul, trasul de păr), precum şi enurezisul neorganlc – urinat involuntar în timpul zilei sau al nopţii, necorespunzător vârstei.

La scolarul mic se poate dezvolta nevroza şcolară. Cauza acesteia este lipsa de pregătire a copilului pentru şcoală, neacceptarea lui de către colegi, înjosirea, maltratarea, severitatea excesivă şi lipsa de experienţă a pedagogului. Copilul care suferă de această nevroză este deprimat, refuză să meargă la şcoală, mimează (adeseori fără să-şi dea seama) diverse boli. Părinţii sunt datori să fie atenţi, să recunoască la timp dificultăţile lui sufleteşti şi să-I ajute. Nu va fi de prisos nici consultaţia medicală sau sfatul unui psiholog experimentat. Dacă copilul este bolnav, părinţii trebuie să înţeleagă că felul în care acesta se simte şi starea lui psihică vor depinde în mare măsură de cucernicia lor.

Sfaturi si recomandari

As dori să atrag atenţia asupra încă unor lucruri. Să începem cu cel mai simplu şi totodată foarte însemnat factor: programul zilei. Dacă acesta nu este definit deloc, copilul (şi adolescentul, de altfel) va suferi, fără îndoială, din această cauză. Orice neorânduială, lipsă de organizare atrage după sine diverse probleme. Lipsa programului duce adeseori la trândăvie: copilul nu ştie cu ce să se ocupe, ce să facă. Una dintre principalele „boli” ale generaţiei adolescente este lipsa de voinţă, tulburările volitive. Programul organizează personalitatea.

Atât părinţilor, cât şi copiilor le dau ca exemplu în această privinţă viaţa de mănăstire. Tipicul mănăstiresc nu lasă loc nici unei trândăvii. Rugăciune, ascultare, muncă, studierea Sfinţilor Părinţi. ..

Voi adăuga în treacăt că în special la oraş copiii nu fac suficientă mişcare, nu iau destul aer proaspăt. În schimb, au parte cu prisosinţă de supraîncărcare psihoemoţională, informaţională. Numai televiziunea câte parale face …

În ceea ce mă priveşte, am tras de mult concluzia următoare: părinţi nervoşi = copii nervoşi. Familiile fericite sunt, vai, foarte puţine, în schimb familii cu probleme – câte pofteşti. Certurile şi conflictele dintre părinţi, permanentele „lichidări de conturi” îl nevrotizează, fără îndoială, pe copil. În timpul consultului le spun întotdeauna unor asemenea părinţi:

„Casa voastră poate deveni rai pentru copii, poate deveni şi iad. Faceţi alegerea cea bună”.

Aş vrea să spun câteva cuvinte şi cu privire la pretenţiile excesive faţă de copil. Voi da un exemplu. La consult se prezintă o mamă cu fiul său. Fiul are opt ani. Învaţă în clasa a doua a unei şcoli speciale unde se studiază aprofundat limba engleză. Pe deasupra, frecventează două cercuri, de muzică şi de sport. În plus, tatăl lui s-a apucat în mod serios să-l înveţe lucrul cu computerul. Pe faţa cenuşie a băieţelului se ascundeau sub ochelari nişte ochi albaştri şi trişti. Copilul şedea resemnat, aducând mai degrabă a pensionar decât a băieţel de vârsta lui. Iar problemele pentru care mama îl adusese la consultaţie erau următoarele: dormea prost, obosea excesiv de repede, îl durea capul. Situaţie destul de tipică, din păcate. Mai mult: în asemenea situaţii, educaţiei copilului i se substituie formarea intelectuală (şi/sau fizică). Iar acestea sunt două lucruri complet diferite, fapt care trebuie înţeles.

In calitate de recomandări terapeutico-profilactice pentru tulburările nevrotice la copii poate fi propusă utilizarea băilor cu adaos de sare marină sau cu extract de plante. Suplimentele vitaminice sunt indicate în asemenea cazuri. Trebuie limitat consumul de băuturi excitante (ceai, cacao ş.a.), Un rol deloc minor este jucat de efortul fizic, în limitele puterilor, de călirea copilului, de timpul petrecut la aer curat. Sunt bune excursiile, ieşirile în sânul naturii, mai ales cu toată familia.

Foarte importante sunt relaţiile liniştite, calde pe care le au toţi membrii familiei unul fată de altul şi, bineînţeles, faţă de copil, ceea ce creează în casă o atmosferă de dragoste. Este neapărată nevoie să fie călită voinţa copilului, să fie deprins cu efortul, cu răbdarea neajunsurilor, a necazurilor, a bolilor. Educarea copilului înseamnă în primul rând dragoste şi exemplu vrednic de urmat. Şi – lucrul principal – a fi întotdeauna cu Hristos. Atunci el va creşte sănătos din punct de vedere sufletesc.

Acum, câteva vorbe despre psihologia infantilă contemporană. Este important să vă amintesc că psihologia (respectiv psihoterapia, psihiatria) infantilă nu vorbeşte despre concepte precum credinţa în Dumnezeu şi duhovnicia ortodoxă, cucernicia creştină, îmbisericirea; ea nu aminteşte de păcate şi de patimi – altfel spus, ştiinţa despre suflet încearcă să existe şi să se dezvolte fără Dumnezeu. Dar dacă o asemenea secularizare este admisibilă, să zicem, în geometrie sau în constructia de automobile, în ştiinţa ce studiază legităţile vieţii sufleteşti a omului ea e cu neputinţă de permis.

Judecând în mod corect o sumedenie de particularităţi şi de detalii, psihologia nu vede, din păcate, lucrul principal. Educarea copiilor în duhul autenticei, nu aparentei sănătăţi spirituale si sufletesti al autenticei cu cernicii este cu neputinţă fără credinţa în Domnul Iisus Hristos şi fără ajutorul lui Dumnezeu. Numai prin harul lui Dumnezeu sufletul omenesc se curăţeşte, se luminează şi se înţelepţeşte. Iar fără har el nu numai că nu-i în stare să se desăvârşească, dar nici nu poate să priceapă întregul tragism al situaţiei sale jalnice.

Din mila lui Dumnezeu, acum apar cărţi şi articole ale psihologilor credincioşi, inclusiv ale unor preoţi care înainte de a fi hirotoniţi au făcut studii de psihologie. In psihologie se umple vidul duhovnicesc care, din cauzele ştiute, a domnit în ea în ultimele opt decenii.

Există încă o problemă foarte delicată: vârsta adolescenţei. [n mod obişnuit, prin aceasta se înţelege vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani. Se subînţelege că ea constituie o etapă de tranziţ:ie între copilărie, cu dependenţa completă de adulţi a acesteia, şi capacitatea de a trăi pe propriile picioare. Nu întâmplător această vârstă este numită „dificilă”: căutarea propriei identităţi, stabilirea caracterului ş.a.m.d. Trecerea de la copilăria tutelată la o relativă autonomie scoate la iveală şi acutizează, printre alte lucruri, şi părţile slabe ale personalităţii adolescentului,

Logică este şi următoarea întrebare: pot fi oare ignorate furtunoasele procese de maturizare neurohormonală, a căror vulcanică putere îl transformă pe tânăr într-un bărbat musculos? Oare această „atmosferă” biologică trage după sine o ” trenă ” socială tulbure: cruzime şi agresivitate, acţiuni criminale, tentative de sinucidere, infractiuni sexuale?

Pentru ortodocşi, răspunsurile la aceste probleme sunt evidente. Oricât de mari ar fi aceste modificări biologice, ele nu pot în sine să îl facă pe om bun sau rău, sfânt sau criminal, moral sau imoral. Omul nu este atât trup, cât suflet şi duh. Pe calea păcatului adolescentul poate păşi numai atunci când fie nu Îl cunoaşte pe Dumnezeul Cel Adevărat, fie Îi întoarce spatele. Comportamentul lui depinde mult şi de exemplele (adeseori negative) pe care le vede în viaţa adulţilor. Lipsa de duhovnicie a părinţilor, beţia sau purtarea lor imorală sunt tristele premise ale viitoarei lipse de duhovnicie a adolescentului.

Este foarte răspândit aşa-numitul umanism ateist, pe care îl mărturisesc numeroşi părinţi. Acesta poate fi comparat cu un castel de nisip, fiindcă în cazul dat oamenii nesocotesc fundamentul duhovnicesc. A suflat vântul, şi castelul s-a risipit… Copii aud interdicţii şi poveţe, dar nu înţeleg până la capăt de ce nu trebuie să înşeli ori să iei ceea ce nu-i al tău, de ce trebuie neapărat să-ţi asculţi părinţii ş.a.m.d. Despre Dumnezeu şi despre păcat copiilor nu li se povesteşte. În şcoală, în armată, în liceu sau în facultate, din acest umanism rămâne tot mai puţin. „Conştiinţa fără Dumnezeu egal groază”, scria F. M. Dostoievski. Sufletul necurăţit prin pocăinţă devine un prost sfătuitor. Este periculos să te încrezi în el. Concluzia este următoarea: educarea copiilor în duhul autenticei cucernicii este cu neputinţă fără Credinţă, fără Domnul Iisus Hristos. Numai de la harul lui Dumnezeu sufletul omenesc se curăţeşte, se luminează şi se înţelepţeşte.

Si iată încă o observatie si un rod al experienţei practice. Nu o dată am remarcat că debutul bolii psihice la copil coincide, ca timp, cu perioada în care părinţii au început să se ocupe cu „tămăduiri” ocultiste, magie, descântece. Am observat şi dezvoltarea patologiei psihice la copii după sinuciderea mamei sau a tatălui. Faptul că între părinţi şi copii există o foarte strânsă legătură spirituală e binecunoscut. Se ştie şi că, dacă părinţii săvârşesc păcate grele, dacă nu se pocăiesc şi nu se îndreaptă, adeseori copiii suferă, iar uneori se şi îmbolnăvesc psihic. Din activitatea mea practică am tras şi concluzia următoare: la cei mai mulţi dintre copiii născuţi din relaţii extraconjugale apar anorrnalităţi, inclusiv psihopatologice sau de caracter.

Despre familie

Multe familii contemporane, care trăiesc de capul lor, respingând ajutorul lui Dumnezeu, binecuvântarea lui Dumnezeu, au o mulţime de probleme psihologice şi moral-duhovniceşti, sunt instabile. Aceste neorânduieli nasc scandaluri, divorţuri, destine de copii mutilate. Familia dezorganizată generează nevroze, boli, beţie, iar acum şi narcomanie.

În familiile unde lucrurile stau mai bine, de multe ori soţii nu ştiu cine ar trebui să fie liderul în casă, în numele a ce să îşi educe copiii şi către ce să tindă. E dureros să vezi cum între soţi se acumulează iritare reciprocă, răutate, nemulţumire de viaţă. Fidelitatea conjugală, rânduiala creştină a vieţii de familie, exemplele de viaţă cucernică sunt pentru unii doar reminiscenţe ale trecutului, arhaisme.

Despre nevrozele de familie se scriu zeci de articole, cărţi, dizertaţii. Faptele strigă: fiecare a treia sau a patra familie „pârâie la cusături”. Societatea trage clopotul de alarmă.

Fără ajutorul lui Dumnezeu o familie nu poate edifica relaţii cu adevărat bune! Doar ieşind în întârnpinarea lui Dumnezeu, iubindu-se unul pe altul prin iubirea faţă de Ziditor, dobândeşte familia adevărata fericire şi plinătate a existenţei. Acest fapt este dovedit de viaţă, este confirmat de istorie. Prin credinţă, pocăinţă, rugăciune comună, prin educarea în duh creştin a copiilor şi prin dragoste reciprocă soţii merg către scopul principal: Împărăţia lui Dumnezeu.

Profesorul-teolog S. Troiţkii scrie în cartea „Filosofia creştină a căsniciei” următoarele rânduri: „Apostolul Pavel compară raporturile dintre soţ şi soţie tocmai cu raporturile dintre Persoanele Sfintei Treimi. Precum Dumnezeu Tatăl este capul lui Hristos, aşa şi bărbatul este cap femeii (ICor. 11, 3). Precum Hristos este strălucirea slavei şi chipul fiinţării lui Dumnezeu Tatăl (Evr, 1, 3), aşa şi femeia este slava bărbatului (I Cor. 1, 7)”.

Sfântul Clement Alexandrinul numeşte familia, la fel ca pe biserică, „casa Domnului”, iar Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur îi spune de-a dreptul „mica biserică”.

Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul învaţă că familia îşi rânduieşte bunăstarea exterioară „pentru cea lăuntrică”.

Cu durere vorbesc despre cumplitul păcat al avortului. Avortul este greul păcat al uciderii pruncului în pântecele mamei. În fiecare an în Rusia sunt daţi pierzării în acest fel milioane de copii. De exemplu, numai în anul 1993 au fost făcute peste patru milioane de avorturi. Oare mama care îşi omoară pruncul ştie că în a 18-a zi el a deschis deja gura, că în a 20-a zi inima lui a început să bată? La 27 de zile, micuţul are mâini şi picioare. În a 6-a săptămână i se poate pune în evidenţă activitatea cerebrală, iar în a 11-12-a săptămână simte atingerea.

Urmările acestui păcat cumplit al uciderii de prunci o schimbă profund pe femeie. Ca psihiatru, voi arăta faptul că sufletul femeii care a făcut avort se întristează în adâncul său pentru fărădelegea săvârşită chiar şi atunci când femeia nu socoate că avortul este un păcat greu (sunt, din păcate, o mulţime de asemenea oameni). Ca atare, majoritatea acestor femei suferă de depresii permanente, de insomnii, de pierderea poftei de mâncare, multe au un simţământ de amărăciune, mustrări de conştiinţă. Şi nu este cazul să ne mirăm dacă după unul sau câteva avorturi fie femeia nu mai este în stare să nască, fie copilul ei are un comportament îngrozitor sau probleme serioase de sănătate.

Alcolismul la adolescenti

Alcoolul este extrem de pericu/tlos pentru copii şi adolescenţi. Consumul de aleool perturbă procesele implica te în maturizarea neuronilor (celulele nervoase). Ca atare, intelectul, memoria, gândirea, comportamentul adolescentului vor avea de suferit.

Manifestările îmbătării evoluează rapid, putându-se încheia prin leşin şi comă. Organismul adolescentului nu s-a întărit încă, şi sub influenţa alcoolului se dezvoltă rapid un întreg „buchet” de îmbolnăviri.

După cum arată observaţiile, calea spre alcoolism începe din fragedă copilărie. Însuşirea „ritualurilor alcoolice” are loc cu mult înainte de primul contact cu băuturile spirtoase. Stând la masa festivă, copiii mici se joacă „de-a oamenii mari”, turnând suc de fructe în pahare şi apoi bând cu o grimasă pe faţă „vinul de copii”, în murmurele aprobatoare ale părinţilor şi oaspeţilor.

Nu înca pe îndoială că încă din această perioadă începe să se formeze în conştiinţa copilului concepţia că alcoolul este „tovarăşul universal” al vieţii adulte.

Specialiştii afirmă că la vârsta de 11-12 ani la adolescenţi se formează stereotipuri pe deplin persistente în ceea ce priveşte atitudinea faţă de beţie.

Adeseori, răsfăţat prin „strădaniile” părinţilor şi bunicilor, copilul se transformă, o dată cu trecerea timpului, într-o personalitate pretenţioasă, care insistă să i se satisfacă neapărat toate cerinţele. Dacă aceasta nu se întâmplă, este dezamăgit, se mânie, se simte frustrat… şi apare dorinţa de a „afla uitarea în băutură”.

Pe calea beţiei adolescentul este împins şi de atmosfera lipsei de duhovnicie, de atmosfera păcatului, pe care o vede în societatea „adultă” şi în primul rând în familia sa. Alcoolismul părinţilor mutilează sufletul copilului. Ţi se rupe inima când vezi copii sfâşiaţi de această durere, privaţi de atenţia, de mângâierea şi de grija tatăluialcoolic (iar acum, nu rareori, şi a mamei-alcoolice).

Narcomania

In ziua de astăzi, la alcool s-au adăugat numeroase substanţe narcotice. Constatăm cu groază că în rândul tinerilor narcoticele devin ceva de „bon ton”. A te droga înseamnă a fi adult, independent, în pas cu vremea. Aşa gândesc, elin păcate, nu puţini. Numeroase instituţii de învăţământ mediu şi superior ar trebui închise şi băgate în carantină, iar la intrare atârnată o pancartă cu înscrisul:
ATENŢIE, NARCOMANIE!
Uneori, în timpul consultului medical îţi vine să strigi: „Oameni buni! Veniţi-vă în fire !” lată doar un exemplu. Vine la consult o mamă împreună cu fiica ei de 15 ani. În cursul convorbirii s-a dovedi t că fata fuma de la 11 ani, putin mai târziu a început să curvească, iar de la 13 ani consumă heroină. Îţi îngheaţă sângele în vine când auzi asemenea istorisiri. Nu-ţi vine să-ţi crezi urechilor, dar, din păcate, aceasta este cruda realitate.

În fiecare zi unii pier din cauza narcoticelor, iar alţii îşi fac pentru prima dată în viaţă injecţia ucigaşă.

Fumatul

Despre efectele vătămătoare ale fumatului s-au spus şi s-au scris multe. Ca medic, voi aminti numai că tutunul conţine circa treizeci de substanţe dăunătoare pentru sănătate. Cea mai periculoasă dintre ele este alcaloidul numit nicotină. În rândul fumătorilor sunt deosebit de numeroase persoanele care suferă de afecţiuni bronhopulmonare – iar cea mai ameninţătoare urmare a fumatului este cancerul pulmonar. Fumul de tutun conţine substanţe cancerigene, cum ar fi benzopirenul şi deriva ţii săi.
Fumători sunt mulţi. Între fumători sunt reprezentate toate categoriile de vârstă, de la copii până la vârsta a treia. Fumează băieţi şi fete, fumează femei, fumează chiar şi unele gravide.

Potrivit cercetărilor, în Moscova vârsta la care se începe fumatul a scăzut până la 10 ani la băieţi şi 12 ani la fete. Realitate tristă.

Trebuie spus că asupra organismului copiilor fumatul exercită o acţiune deosebit de nocivă. Pe lângă toate celelalte, la adolescent se formează un complex de devieri neuropsihice. Suferă atenţia, memoria, somnul, dispozitia e „săltăreată”.

La fumători se dezvoltă sindromul nicotinic. Este vorba tot de o dependenţă, la fel ca cea de alcool şi cea de narcotice, însă mai puţin vătămătoare pentru sănătate. Deşi, cum să spun … Riscul cancerului pulmonar nu prea este un argument care să demonstreze caracterul inofensiv (după părerea unora) al acestei împătimiri distructive.

Voi aminti în treacăt şi faptul că, potrivit noii clasificări a bolilor, care a intrat în vigoare în anul 1999, dependenţa de tutun este recunoscută în mod oficial ca boală. Iar noi vom adăuga: boală păcătoasă, dat fiind că fumatul este capitulare în faţa poftelor. Bine s-a zis că „cine fumează, dracilor tămâiază”.

Raspunsuri la întrebari

Intrebare: Se cunosc anumite semne indirecte după care putem presupune că un adolescent consumă droguri?

Asemenea semne sunt cunoscute.
Ele pot fi clasificate în câteva grupe.
Semne fiziologice: paloarea pielii; pupile dilatate sau contractate; ochi înroşiti sau tulburi; vorbire încetinită, incoerentă; pierderea poftei de mâncare, pierderea în greutate sau apetitul exagerat; tusea cronică; proasta coordonare a mişcărilor (clătinare sau poticnire).

Semne comportamentale: excitaţia sau apatia nemotivată; indiferenţa crescândă faţă de toţi şi toate; absenţele prelungite de acasă; absenţe şcolare nemotivate; deteriorarea memoriei şi a atenţiei; insomnia; modificările frecvente şi nejustificate ale dispoziţiei; înrăutăţirea rezultatelor şcolare; cereri repetate de bani; dispariţia din casă a lucrurilor, cărţilor, hainelor, bijuteriilor de valoare; dese convorbiri telefonice cu persoane necunoscute; minciuni; aspect neîngrijit.

Semne clare: urme de injecţii; hârtiuţe şi bancnote răsucite în formă de tubulet, linguriţe ascuţite; capsule, fiole, recipiente metalice; cutii de medicamente cu acţiune sornniferă sau sedativă.

Întrebare: În şcolile Rusiei se introduce programul de educaţie sexuala. Cum se va reflecta această educaţie asupra psihicului copiilor?

În vremea de astăzi numeroşi părinţi, mai ales ortodocşi, sunt alarma ţi de introducerea în şcoli a programelor de educaţie sexuală. Pretutindeni se difuzează reviste, cărţi ilustrate pe această temă. De pe ecranele televizoarelor se revarsă în sufletele copiilor tot felul de netrebnicii. Se creează impresia că mai înainte în Rusia nu se năşteau copii. Sunt profund convins că toată această problemă artificial creată este o uneltire a diavolului. Cineva a hotărât: copiii trebuie familiarizaţi cu orice preţ, cât mai devreme, cu fiziologia relaţiilor sexuale. Subliniez: cu fiziologia. Nu este vorba să se facă din băiat un tată, soţ, ocrotitor de nădejde al familiei, iar din fată – o mamă grijulie şi o soţie credincioasă.

Oare înainte vreme domnişoarele din pensioane sau fetele de la ţară studiau această fiziologie? Şi familiile erau de regulă trainice, cu copii mulţi. Această temă era întotdeauna acoperită de vălul castităţii.
Oponenţii ne acuză că suntem retrograzi – dar retrograzi sunt tocmai ei, luând ca model Sodoma şi Gomora. Comanditarii acestui proiect au un alt scop: să pervertească tineretul şi să scadă natalitatea.
Întregul program de „educaţie sexuală” este orientat spre coruperea copiilor, spre pierderea castităţii şi curăţiei lor. Acest program nu are nimic în comun cu morala creştină.
Cunoştinţele de bază propuse vizează contracepţia, „sexul fără riscuri” ş.a.m.d. Programul nu face altceva decât să împingă tineretul la păcatul curviei.

Se ştie că acest păcat este un păcat de moarte, întrucât duce la pierzare atât sufletul, cât şi trupul omului care îl săvârşcşte, îl lipseşte pe acesta de harul lui Dumnezeu. Lipsindu-se de har, curvarul îşi pierde de regulă şi pacea sufletească. Curvarii sunt foarte nevrotici, au aproape permanent un sentiment de nelinişte. Curvia îl lipseşte pe om de posibilitatea dragostei autentice. De obicei, cei ce păcătuiesc prin curvie nu pot edifica o familie trainică, nu pot educa copii sănătoşi din punct de vedere moral.

Întrebare: Am auzit de o boala numita „sindromul jucatorului”. Povestiţi-mi despre acest sindrom.

În clasificarea psihiatrică contemporană este desemnată o nouă formă nosologică (de boală): sindromul jucătorului. El se dezvoltă la cei împătimiţi de jocurile de noroc (aici intră şi împătimirea de jocurile pe computer, automatele de jocuri ş.a.). Trăsătură sa distinctivă este dependenţa de un joc de noroc. Respectivul joc devine prin-o cipalul scop al vieţii. Pe lângă fenomenele de dezadaptare socială (copiii încetează să mai meargă la şcoală, să-şi facă lecţiile, toate interesele se reduc la joc) devine evidentă lipsa de pace sufletească Cirascibilitate, agresivitate, depresie, insomnie ş.a.). În esenţă, este vorba de o patimă tipică. Această suferinţă este în primul rând de natură duhovnicească, iar tulburările psihice sunt în acest caz numai urmare a păcatului. În cazurile cele mai avansate, medicii recomandă internarea într-un spital de psihiatrie, cu scopul de a-l feri pe suferind de obiectul patimii sale.

Întrebare: Cum influenţează muzica rock psihicul adolescentului?

După cum arată cercetătorii, forţa rock-ului constă în pulsaţiile, ritmurile intermitente, care induc o reacţie biopsihică capabilă să influenţeze funcţionarea diverselor organe ale corpului (în particular este vorba de accelerarea pulsului şi creşterea nivelului de adrenalină, precum şi de excita ţia sexuală).

Dacă, de exemplu, ritmul este de 1,5 bătăi pe secundă şi este însoţit de o puternică accentuare a frecventelor superjoase 05-30 Hz), poate crea la om o stare de puternică excitaţie. În condiţiile unui ritm de două bătăi pe secundă şi ale aceluiaşi domeniu de frecvenţe, ascultătorul cade într-o „transă” dansantă înrudită cu cea narcotică. Formaţiile rock moderne lucrează într-un diapazon de la 80 de mii Hz până la 20 Hz şi chiar mai jos. Intensitatea sunetului ajunge la 120 Db, deşi auzul omenesc este făcut pentru o intensitate medie de 55 Db. Avem de-a face cu o agresare hotărâtă a Întregii personalităţi Au fost cazuri când excesul de frecvenţe Înalte sau joase a traumatizat puternic creierul.

La concertele rock, nu sunt rare contuziile sonore, arsurile sonore, pierderile auzului şi memoriei. Este imposibil să te supui vreme îndelungată acţiunii rock-ului şi să nu fii profund traumatizat psihoemoţional. Se pierde totodată controlul asupra capacităţii de concentrare; slăbeşte în mod semnificativ controlul asupra activităţii mintale şi a voinţei; accesele necontrolate duc la distrugeri şi vandalism, mai ales în adunări mari, unde psihocâmpul gloatei, amplificat de sus-rnenţionatele influenţe ale rock-ului, practic Îl lipseşte pe om de individualitate, îl transformă într-o parte a unei maşini conduse după principii satanice.
După cum vedem, muzica rock poate influenţa în mod distructiv personalitatea omului. Nu întâmplător numeroşi solişti de muzică rock sunt narcomani şi chiar satanişti pe faţă.

Întrebare: Fiul meu poate sta la televizor zile întregi şi spune că în felul acesta se odihneşte. îi face rău lucrul acesta?

Şi încă cum. Televizorul este nociv în mai multe moduri. În primul rând este vorba de nocivitatea inforrnatională. Absorbind otrava care vine prin el, sufletul nu poate să rămână sănătos.

În al doilea rând, în oamenii care petrec mult timp înaintea televizorului se dezvoltă starea de hipnonarcomanie, adică de susceptibilitate crescută la sugestie. Ca urmare, slăbeşte voinţa, scade capacitatea de analiză a situaţiei, are de suferit memoria.

În plus, şederea prelungită produce stază sanguină în organele pelviene, duce la disfuncţii intestinale. Iradierea de la cinescop nu rămâne nici ea lipsită de urmări. Ea atrage după sine, mai ales la copii, diverse tulburări de tip nevrozoid, care se manifestă prin irascibilitate, somn nelinistit slăbire a puterilor fizice şi stare de rău general. Vremea se pierde fără putinţă de Întoar,cere, iar ea este atât de scumpă …

„In Biblie scrie: În casa ta să nu laşi pe mulţi ! Televizorul a „spart” uşile casei noastre: la noi vin şi de la noi pleacă grămezi de oameni, extratereştri, fantome create de visători. Vin fără să bată la uşă şi fără să ceară voie, fără să se intereseze cine este oaspetele şi cine este gazda; vin cowboy şi gangsteri, vin oameni cu care n-arn vrea să avem nimic în comun. Casa a devenit un culoar de trecere o răscruce a multor drumuri” – dintr-o predică a arhim. Rafail Karelin. Aşa încât odihna de care vorbeşte fiul dumneavoastră este doar o iluzie. Încercaţi să-i schimbaţi părerea

Întrebare: Explicaţi termenul „disjuncţie cerebrală minimă”.

Disfuncţiile cerebrale minime se caracterizează prin întârzierea ritmului de dezvoltare a sistemelor funcţionale cerebrale care asigură anumite funcţii psihice superioare, răspunzătoare pentru vorbire, scriere, citire, socotire, precum şi pentru reglarea şi controlul proceselor psihice. La aceşti copii intelectul nu are de suferit, dar ei au însemnate dificultăţi la şcoală şi în adaptarea socială. Actualmente, tratamentul disfuncţiilor cerebrale minime este bine pus la punct.

Întrebare: Spuneţi-mi ceva despre aşa-numita „criză de la trei ani”.

La această vârstă, copilul începe să se considere „priceput şi competent”. În comportamentul lui încep să se manifeste evident negativismul (îi contrazice pe adulţi, nu vrea să facă ce-i spun aceştia), încăpăţânarea, cârtirea. „Fac eu !” – iată lozinca ce nu se depărtează de buzele copilului la această vârstă. Este nevoie de răbdare, inteligenţi, tact şi, fireşte, de rugăciune pentru a ieşi din criză.

Întrebare: Spuneţi-mi despre accenturile de caracter.

Accentuările de caracter înseamnă un grad exagerat de manifestare a anumitor trăsături caracterologice şi a ansamblului acestora. Este vorba de o vulnerabilitate specifică a caracterului. Cel afectat de o asemenea accentuare (de exemplu, înclinarea spre deasa şi nemotivata schimbare de dispoziţie, spre neurastenie, spre excitabilitate, spre isterie) devine sela v al ei. Adeseori accentuările de caracter creează teren pentru conflicte, pentru stări nevrotice. În anumite condiţii, ele se pot transforma în psihopatie. Fundamentul duhovnicesc al acestor accentuări este constituit din vătămarea sufletului de către păcat, din greşeli de educaţie, din obiceiuri dăunătoare.

Întrebare: Ce este „embriopatia alcoolica” ?

Aceasta a fost descrisă detaliat în anul 1973. La noii-născuţi ale căror mame au consumat în mod regulat alcool pe timpul sarcinii s-au pus în evidenţă diverse defecte.

La aceşti copii se pot observa: retard fizic şi mintal (până la idiotism profund), întârzierea dezvoltării sistemului nervos central, tulburări de tonus motor, convulsii, excitabilitate exagerată, fibroză hepatică, tulburări ale organelor sexuale şi multe alte anomalii grave.

Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne!

Ma voi folosi aici de un exemplu cât se poate de grăitor, care a fost descris într-o cărticică numită „Când sunt bolnavi copiii”. Autorul ei este medicul şi preotul Alexie Graciov. „Acum doi ani şi jumătate a venit. la mine să se spovedească o fetiţă bolnavă, în vârstă de doisprezece ani, dintr-o casă de copii. Nu putea să lege două cuvinte, se învârtea ca un titirez; privirea anormală, grimasele pe care le făcea tot timpul, întregul ei aspect vorbeau despre „handicapul” său. Şi iată că a început să se spovedească şi să se împărtăşească în fiecare duminică.

După un an a început să simtă necesitatea descoperirii gândurilor (cine se roagă şi se mărturiseşte des ştie ce înseamnă asta). Fata a început să ducă o asemenea viaţă de trezvie duhovnicească cum nici nu bănuiesc oameni care se socot profund credincioşi şi ortodocşi. A început să se roage cu rugăciunea lui Iisus (Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluteste-ma pe mine, păcâtoasai, să se împotrivească ispitelor drăceşti, să ierte, să rabde totul. De-a lungul a câteva luni, ea a învăţat să citească şi să scrie, au trecut toate semnele debilităţii mintale, pe faţă i s-a întipărit pecetea duhovniciei. În tot ce spunea şi făcea era simţire şi discernământ…’. Acest exemplu nu este izolat.

Odată, după slujbă, am auzit întâmplător istorisirea unei femei despre învierea minunată a fiului ei. Istoria aceasta a avut loc cu vreo douăzeci şi cinci de ani în urmă. Fiul femeii cu pricina, fiind internat în spital în stare critică, cu diagnosticul „meningită”, a murit şi a zăcut fără suflare vreme de câteva minute. Eforturile medicilor de a-l reanima n-au fost încununate de succes. Medicul curant a ieşit din sala de reanimare şi, exprimându-şi condoleanţele, a intrat în oficiu. Oricine îşi poate închipui ce simţea în acele clipe mama.

Iată însă ce s-a întâmplat în continuare. Pe coridor a trecut atunci una dintre asistentele medicale. Aceasta era o femeie profund credincioasă, care îl cunoştea pe copilul bolnav, dar nu ştia că tocmai a murit. S-a apropiat de mama îndurerată şi i-a spus lin, dar foarte hotărât: „Rugaţi-vă Născătoarei de Dumnezeu! Rugaţi-o să vă vindece fiul”. Mama mortului, fără să fie o femeie propriu-zis îmbisericită, a căzut în genunchi şi a început să se roage Domnului şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. În acea clipă, din oficiu a ieşit acelaşi medic de mai înainte. Văzând rugăciunea înfocată a mamei, s-a hotărât să mai facă o injecţie intracardiacă cu adrenalină. Şi … băiatul a înviat. Este viu şi sănătos până în ziua de astăzi. Slavă lui Dumnezeu! Iar mama lui nu şi-a dobândit doar fiul, ci şi credinţă puternică!

Despre suferinţele pruncilor

(dupa Serghei Nilus „Sfintenia sub obroc”)

Dspre aceasta l-a întrebat Cuviosul Grigorie pe Fericitul Nifon (episcopul Constantianei Ciprului), zicând:
„Iată, părinte, văd că pătimesc prunci în boli cumplite: ce păcat au făcut aceştia? Cum să înţeleg, de ce-i loveşte Dumnezeu ?”
A răspuns Fericitul:
„Când se înmulţesc păcatele omeneşti şi răutatea oamenilor nu se mai vindecă, Domnul răpeşte la Sine pruncii lor şi trimite asupră-le boli multe şi grele, ca prin aceasta să-i aducă la întreaga înţelepciune pe părinţii lor. Văzând chinurile copiilor lor, care n-au săvârşit păcat, oare aceştia nu se vor înfricoşa şi nu se vor întoarce spre pocăinţă? Oare nu vor striga:

„Vai nouă, păcătoşilor, că pentru fărădelegile noastre se chinuie pruncii fără de răutate 1 Ce va fi, dar, cu noi, ticăloşii, în Ziua cea Înfricoşată a celei de-a doua veniri a Domnului?” Şi dacă, văzând aceasta, părinţii nu se vor îndrepta, ci vor rămâne întru păgânătatea de mai înainte, vor fi supuşi unui şi mai groaznic chin, fiindcă au fost pedepsiţi şi nu s-au învăţat minte. Iar copiilor care aici au suferit şi au fost chinuiţi pentru ca părinţii să se întoarcă la pocăinţă, Domnul le va da în schimb cununile nestricăciunii şi cinstiri în veacul vieţii fără de sfârşit”.

„Dar, părinte sfinte”, i-a răspuns Cuviosul Grigorie Fericitului Nifon, „doar în Scriptură scrie că fiecare după faptele sale va primi, dar nu s-a zis că şi pentru păcatele altuia”.

A grăit Fericitul Nifon:
Milostivul Domn vede împietrirea şi ne chibzuinţa inimii omeneşti – căci mulţi, care trăiesc în lume luând asupră-şi osteneli mari de dragul slavei deşarte, cârtesc împotriva lui Dumnezeu şi în întristarea lor cheamă chiar moartea, dar de păcatele lor nu se pocăiesc şi pentru sufletele lor nu se îngrijesc. Tocmai din pricina aceasta Domnul îi pedepseşte atât pe copii, cât şi pe părinţi cu felurite necazuri, ca prin suferinţa copiilor să cureţe fărădelegile părinţilor, să-i facă pe părinţi să aducă prinos de pocăinţă şi astfel să le găsească îndreptăţire la Înfricoşata Sa Judecată. Aşadar, să ştii, fiule, că pruncii fără de păcat pătimesc ca, pentru moartea lor cumplită, să primească viaţa nestricăcioasă, iar părinţii lor să se învrednicească pentru pătimirile lor de întreaga înţelepciune a pocăinţei adevărate”.

Despre îndatoririle de familie

(După Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul)

Soţii au a fi părinţi. Copiii sunt unul dintre scopurile căsniciei şi totodată izvor îmbelşugat de bucurii familiale. Ca atare, soţii trebuie să aştepte copiii ca pe un mare dar al lui Dumnezeu şi să se roage pentru această binecuvântare. Soţii fără copii sunt într-adevăr năpăstuiţi, deşi uneori aceasta se întâmplă dintr-o iconomie aparte a lui Dumnezeu. Rugându-se, soţii trebuie să se şi pregătească pentru a fi buni părinţi ai unor buni copii; pentru aceasta, trebuie să păzească înfrânarea conjugală, adică să se înstrăineze cu trezvie de iubirea plăcerilor; să îşi păzească sănătatea, fiindcă ea este moştenire pentru copii: ce bucurie e un copil bolnav? Să păzească cucernicia, fiindcă orice obârşie ar avea sufletele, ele sunt în dependenţă vie de inima părintească, şi caracterul părinţilor se întipăreşte uneori cu foarte multă putere în copii.

Când Dumnezeu vă va dărui odrasla dragă, ea va trebui educată, iar pentru aceasta trebuie să aveţi o anumită îndestulare materială; să vă îngrijiţi de asta dinainte – nu doar pentru prezent, ci şi pentru viitor. Când Dumnezeu vă va da copil, bucuraţi-vă şi daţi mulţumită că s-a născut om pe lume. Dumnezeu a repetat cea dintâi binecuvântare şi prin voi: deci primiţi copilul ca din mâna lui Dumnezeu, dar tot din această pricină să vă şi grăbiţi a-l sfinţi prin Taine, fiindcă acum îl veţi şi închina slujirii Dumnezeului Celui Adevărat, ai Căruia trebuie să fiţi şi voi, cu tot ce este al vostru. În prunc este un amestec de puteri duhovniceşti şi trupeşti, care sunt gata să primească orice direcţie: puneţi asupra acestui amest.ec pecetea dumnezeiescului Duh ca pe o temelie şi sămânţă a vieţii veşnice. Satana dă buzna din toat.e părţile cu răul său: îngrădiţi copilul cu îngrădirea cea dumnezeiască, prin care put.erile întunericului nu pot pătrunde, apoi, după ce s-a sfinţit prin Taine, păziţi-l ca pe un odor sfânt.: nu jigniţi Duhul harului şi pe îngerul păzitor, care înconjură leagănul, prin necredinţa, neînfrânarea, ne iubirea voastră de pace.

Începe educaţia: cea mai importantă lucrare a părinţilor, foarte anevoioasă şi foarte rodnică, de care atârnă binele familiei, al Bisericii şi al patriei. Aici să arătaţi adevărată dragoste. Părinţi, se poate spune, nu sunteţi voi, întrucât copilul s-a născut în chip pe care voi nu îl înţelegeţi, dar să îl educaţi este treaba voastră. În această lucrare trebuie să luaţi în seamă totul. Şi ce este copilul. Şi ce va fi. Trebuie educat trupul lui, aşa încât să ajungă şi zdravăn, şi vioi, şi sprinten. Nu ajunge să lăsaţi totul în seama naturii; trebuie să acţionaţi şi voi, potrivit unui plan, folosindu-vă de experienţa altora şi de mijloacele pedagogiei sănătoase. Mai mult însă trebuie să vă îngrijiţi de educarea duhului. Un om binecrescut duhovniceşte se va mântui şi fără un trup zdravăn, iar celui lăsat de capul său, trupul zdravăn îi va aduce suferinţă. În această privinţă, trebuie formate mintea, obiceiurile şi cucernicia. Aici este mai mare nevoie de gândire sănătoasă – pe care o deprind oamenii şi fără ajutorul ştiinţei decât de ştiinţă.

Datoria fiecăruia este, oricum, de a-şi învăţa copiii Simbolul de Credinţă, poruncile lui Dumnezeu, rugăciunile: să-l facă să cunoască credinţa creştinească. Nimic nu este atât de eficace în formarea obiceiurilor copilului ca propriul exemplu şi ferirea de relele exemple ale altora. Preîntâmpină răul: sub înrâurirea harului, inima nevinovată se va întări şi predispoziţiile ei bune se vor preface în obiceiuri. Cucernicia ta este cu atât mai necesară pentru întărirea cucerniciei copilului cu cât ea priveşte lucruri nevăzute. Copilul să ia parte la rugăciunea de dimineaţă şi cea de seară; să meargă cât mai des la biserică; să se împărtăşească cât mai des, după credinţa voastră; să audă mereu la voi discuţii evlavioase. Nu va fi nevoie să vă adresaţi lui în mod special: va asculta şi singur şi va băga la cap.

Părinţii trebuie să-şi dea toată silinţa ca pruncul, atunci când devine conştient, să înţeleagă mai puternic decât orice fa ptul că e creştin. Dar iarăşi zic: principalul este duhul cucerniciei ca atare, care pătrunde în copil şi se atinge de sufletul lui. Credinta, rugăciunea, frica lui Dumnezeu sunt mai presus de orice câştig. Pe acestea să le înrădăcinaţi în el mai întâi de toate. Copilul care a învăţat să citească trebuie ferit de lecturile deşănţate, căci setea de lectură nu face alegere.

Pe măsură ce se dezvoltă, se va vădi la ce este bun copilul. Ca atare, trebuie puse bazele viitoarei lui activităţi temeinice, statornice, pline de siguranţă în domeniul ales; trebuie să fie pregătit pentru lucrarea la care este chemat, ca să poată face treabă serios, să fie legat de ea trup şi suflet şi să se simtă în elementul său făcând-o. Dacă pentru aceasta trebuie sporită purtarea de grijă, sporeşte-o; dacă trebuie adăugate obiecte de studiu, adaugă-le. Nu este de lăudat ideea de a lăsa totul în voia împrejurărilor. Ce-i drept, Domnul rânduieste totul, dar El ne dă de înţeles care e voia Sa prin capacităţile, înclinările şi caracterul nostru. Aveţi datoria să luaţi aminte la aceste indicaţii şi să acţionaţi pe temeiul lor.

Copilul trebuie îndrumat să deprindă buna-cuviinţă în cuvânt, în îmbrăcăminte, în ţinută, în purtare. La tinereţe lucrul acesta e cu atât mai potrivit cu cât atunci e foarte puternică tendinţa de a imita, mai ales exterior, iar obiceiurile împrumutate pot, sta tornicindu-se, să rămână pentru toată viaţa. Buna-cuviinţă pare un lucru neînsemnat, şi totuşi multe îl tulbură pe cel nedeprins cu ea. Această problemă trebuie preîntâmpinată la copil. Dar iarăşi zic: lucrul acesta trebuie lăsat în umbră, ca un adaos, nu trebuie să-l ridicaţi în slăvi şi nici măcar să spuneţi cât este de necesar, ci trebuie să-l deprindeţi pe copil cu el aşa cum l-aţi învăţat să meargă. Acolo unde buna-cuviinţă este acoperită cu laude, ea ia locul altor lucruri, mult mai importante, şi le pune în umbră. Şi este rău când se întâmplă aşa ceva. În plus, am în vedere buna-cuviinţă simplă, modestă, respectuoasă, nu cea la modă, „alunecoasă”, căutată.

Este minunat să înveţe copilul artele: desenul, muzica şi altele, precum şi meşteşugurile femeieşti şi bărbăteşti. Ele aduc o plăcută odihnă şi o bună aşezare duhului. Să nu se uite însă lucrul de căpetenie: zidirea duhului pentru veşnicie. E necesar ca acesta trebuie să definească orientarea artei şi conţinutul ei lăuntric. Trebuie, de altfel, să vă amintiţi că în educaţie contează nu atât materialul, cât capacitatea şi abilitatea de a-l modela. Rezultatul care trebuie obţinut din educaţie în această privinţă este hărnicia: iubirea de osteneală şi ura faţă de lenevie, iubirea de ordine, de a face totul la timpul şi la locul potrivit, fără împrăştiere şi fără amânări, împlinind conştiincios ceea ce se cere. Aceasta este preafericita dispoziţie sufletească ce asigură pentru toată viaţa nu numai fericirea exterioară, ci şi cucernicia lăuntrică. Şi totuşi, nu trebuie uitat că aceste dispoziţii sufleteşti alcătuiesc doar bunătatea exterioară, pe când cea lăuntrică stă în duhul cucerniciei creştineşti.

In fine, o dată educat, copilul trebuie aranjat: fiica trebuie măritată cuviincios, fiului trebuie să i se găsească un loc potrivit, să fie introdus în acea rânduială de viaţă pentru care a fost pregătit. Aici principalul este ca ei să poată trăi după aceea fără lipsuri şi să poată lucra cu spor. Se va ţine cont şi de dorinţa copiilor în privinţa viitoarei meserii, dar nu trebuie luate în seamă capriciile celor smintiţi de aparenţele exterioare, ci trebuie făcut ceea ce chibzuinţei înţelepte se arată temeinic şi folositor. Rău fac părinţii care îşi lasă copiii să aleagă de capul lor în această problemă importantă. De altfel, şi după aranjarea copiilor aceştia nu trebuie uitaţi, ci supravegheaţi, povăţuiţi, îndruma ţi, învăţaţi minte. Dreptul, dar şi datoria părinţilor este să nu se depărteze de ei până la moarte.

Acum oamenii văd altfel lucrurile acestea – dar nu toate rânduielile noi sunt şi legiuite. În educarea copiilor, îndrumătorul este dragostea. Ea prevede orice şi pentru orice găseşte metoda potrivită – dar e nevoie ca această dragoste să fie adevărată, trezvitoare, înţeleaptă, nu pătimaşă şi indulgentă. Acest ultim fel de dragoste este prea miloasă, prea iertătoare şi îngăduitoare. Îngăduinţă trebuie să existe, dar cu înţelepciune, iar acolo unde ea se învecinează cu indulgenţa inconştientă, trebuie privită cu asprime. Mai bine să se dea precumpănire severităţii decât indulgenţei, fiindcă aceasta din urmă lasă răul tot mai nedezrădăcinat pe zi ce trece şi lasă primejdia să crească, iar severitatea îl retează o dată pentru totdeauna sau cel puţin pentru multă vreme. Iată de ce câteodată este neapărată nevoie ca educatorul să fie un străin. Acolo unde dragostea se abate de la adevăr, deseori, aproape întotdeauna, ea cade prin îrnpătimire în nedreptate faţă de copii: pe unii îi iubeşte, pe alţii nu, sau tatăl îi iubeşte pe unii, mama pe alţii. Această nedreptate răpeşte atât celui iubit, cât şi celui neiubit respectul faţă de părinţi şi seamănă între copii, de la o vârstă fragedă, o anumită antipatie, care, după împrejurări, se poate preschimba în ură de moarte. Ce fel de educaţie este asta?

În fine, nu trebuie uitat un mijloc de corecţie smeritor şi foarte eficace: pedeapsa trupească. Sufletul se modelează prin trup. Există răutăţi care nu pot fi alunga te din suflet fără rănirea trupului. Ca atare, bătăile sunt folositoare şi celor mari, darmite celor mici. Cel ce iubeşte pe fiul său, îndeseşte rănile lui, grăieşte înţeleptul fiu al lui Sirah (30, 1) – dar, se înţelege de la sine, că la atare mijloc trebuie recurs doar când este într-adevăr nevoie.

Sfinţii Părinţi despre patimi şi virtuţi

Ura vine din pomenirea răului, pomenirea răului – din trufie, trufia – din slava deşartă, slava deşartă – din necredinţă, necredinţa din împietrirea inimii, împietrirea inimii – din nelucrare, nelucrarea – din lenevire, lenevirea – din trândăvire, trândăvirea – din nerăbdare, nerăbdarea – din iubirea de sine.

Rugăciunea depinde de dragoste, dragostea – de bucurie, bucuria – de blândeţe, blândeţea – de smerenie, smerenia – de slujire, slujirea – de nădejde, nădejdea – de credinţă, credinţa – de ascultare, ascultarea – de simplitate.
Cuviosul Macarie cel Mare

Domnul împlineşte neajunsurile faptelor noastre bune fie prin boli, fie prin necazuri.
Sfântul Ierarh Dimitrie al Rostovului

Dumnezeu nu îngăduie să fim ispitiţi mai presus de puterea noastră. Într-un vas de cristal sau sticlă meşterul loveşte uşurel, ca să nu se spargă, iar într-unul de argint sau de aramă loveşte cu putere: în acelaşi chip, Dumnezeu îngăduie să vină asupra celor neputincioşi ispite uşoare, iar împotriva celor tari ispite grele.
Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk

Trebuie să ne străduim în tot chipul a păstra pacea sufletească şi a nu ne tulbura de necazuri, ci a le suferi cu seninătate, ca şi cum nu ne-ar atinge pe noi. O astfel de călire poate aduce inimii noastre tihnă şi o poate face locaş al Duhului Celui Sfânt.

Dacă ai şti ce bucurie aşteaptă sufletul dreptului în ceruri, ai lua hotărârea de a răbda cu recunoştinţă în timpul vieţii pământeşti necazurile, prigoanele şi clevetirea. Dacă însăşi chilia noastră ar fi plină de viermi şi dacă aceştia ne-ar roade trupul în toată această viaţă trecătoare, cu toată dorirea ar trebui să ne învoim la asta, ca să nu ne lipsim de bucuria cea cerească, pe care a gătit-o Dumnezeu celor ce îl iubesc.
Cuviosul Serafim din Sarov

În sine, pedeapsa nu-l vindecă pe om de păcătoşenia lui; omul poate să sufere foarte mult, dar dacă aceste pătimiri, trimise pentru a-l pune la încercare, stârnesc în el răutatea şi încrâncenarea, dacă nu se va smeri si nu le va suferi cu răbdare, cu supunere, dând mulţumită lui Dumnezeu pentru ele, care alcătuiesc singurul mijloc ce-l poate aduce în fericitele locaşuri, ci va da frâu liber în sine mâniei, enervării, urii faţă de tot ce îl înconjoară, rostind cuvinte de deznădejde, poate chiar de blestem, împotriva pricinilor care stârnesc deznădejdea lui, nu va face altceva decât să îşi sporească păcătoşenia, adăugând la păcatele vechi, nerăscumpărate prin suferinţele acestea, unul dintre păcatele cele mai cumplite: împotrivirea faţă de voia Lui cea sfântă.
Macarie, mitropolit al Moscovei

Întristarea pentru păcate lipsită de măsură, care ajunge la deznădejde, este respinsă de învăţătura Sfinţilor Părinţi. Această întristare trebuie ,.diluată” prin nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu: trebuie să ne întristăm şi totodată să nădăjduim – să ne întristăm, fiindcă prin păcatele noastre îl mâniem pe Dumnezeu, ne depărtăm de Dumnezeu, şi să nădăjduim, fiindcă avem Doctor Atotputernic pentru păcatele noastre, pe Domnul Iisus Hristos, Ce Şi-a vărsat sângele pentru noi.

Pentru a nu cădea pradă enervării şi mâniei, nu trebuie să fim pripiţi.
Cuviosul Ambrozie de la Optina

Unde este idealul adevărat, care să cuprindă întreaga natură a omului, în toată deplinătatea şi nesfârşită ei dezvoltare, care să fie apropiat de toţi şi accesibil pentru toţi, lesne de cunoscut, care să dea celui slab puţin, celui puternic mult, care să fie vrednic de dragoste, să îi atragă pe toţi la sine şi să îi mulţumească pe toţi? Există un singur ideal de acest fel – Dumnezeul creştin: „fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârşit este … ”

Arătaţi, dacă puteţi, o cerinţă de ordinul cel mai înalt a naturii care să nu fie satisfăcută în Hristos; imaginaţi-vă, dacă puteţi, o desăvârşire din cele mai înalte care să nu fie în El. El este însuşi adevărul, dragostea, bunătatea, curăţia, dreptatea, lipsa de egoism, abnegaţia, hărnicia, răbdarea, bărbăţia. dar cine va număra toate desăvârşirile Lui? S-ar putea să nu ne convină doar faptul că în El nu este nimic potrivit cu duhul acestui veac, în El nu sunt patimi, fapt cu care am putea să ne îndreptăţim, şi că El nu este indulgent cu patimile, că fărădelege nu a făcut, „nici s-a aflat vicleşug în gura Lui” Is. 53, 9).

La El îşi duc, înaintea Lui îşi pun părinţii creştini copiii în sfânta şcoală care se numeşte Biserică. Aici, educaţia se desfăşoară după toate legile adevărate ale dezvoltării omeneşti.

La început, educaţia se face prin simţuri, prin intermediul impresiilor. În linii mari, omul cunoaşte şi începe să iubească frumuseţile naturii înainte de orice ştiinţă, prin intermediul simplei contemplaţii şi a experienţelor copilăriei: în Biserică se dobândesc primele idei despre Dumnezeu, cele mai timpurii şi cele mai însemnate concepţii din viaţa omului, prin contemplarea imaginilor, a faptelor, a simbolurilor care arată spre lumea duhovnicească.

Mama, obiect al întregii iubiri şi gingăşii a copilului, stă cu o expresie evlavioasă întipărită pe faţă şi se roagă înaintea icoanei Mântuitorului; copilul se uită ba la ea, ba la icoană, şi nu are nevoie de explicaţii lungi privitoare la însemnătatea acestui fapt. Iată cea dintâi lecţie, lecţie tăcută, de cunoaştere a lui Dumnezeu.

Copilul în biserică: podoaba bisericii, luminarea ei, strălucitoarele odăjdii ale sfinţiţi lor slujitori, cântarea şi tăcuta stare înaintea lui Dumnezeu a celor ce roagă întorşi spre altar, sfintele gesturi liturgice, lipsa obiectelor vieţii obişnuite, interzicerea gesturilor necuviincioase, cerinţa atenţiei faţă de ceva preaînalt şi aparte: acestea toate sunt lecţii de evlavie înaintea lui Dumnezeu, pe care nu le va înlocui nici un discurs, cât de elocvent, al profesorului de religie.

În aceste lecţii nu poate fi distinsă clipa când în copii începe să apară înţelegerea a ceea ce se citeşte şi se cântă în biserică; ştim doar că L-am îndrăgit pe Mântuitorul nostru cu mult înaintea lecţiilor de religie, fiindcă am auzit adeseori istorisiri despre El, ne-am rugat mult Lui, am sărutat Evanghelia Lui, am plâns pentru El citindu-I pătirnirile şi ne-am bucurat din toată inima sărbătorind luminata Înviere.
De acest belşug al înrâuririlor harice şi al însuşi harului dumnezeiesc îşi lipsesc părinţii odraslele atunci când nu le duc la biserică din pruncie şi nu le împărtăşesc cu Sfintele Taine din motivul deşert că pruncul nu înţelege nimic, de parcă numai raţiunea analitică este canalul tuturor înrâuririlor ce acţionează asupra dezvoltării omului! În biserică este educat simţământul religios, principalul motor al vieţii duhovniceşti. Pierderea acestei perioade şi a acestui mijloc de dezvoltare a inimii este o pierdere ireparabilă. După aceea, copilul îşi va însuşi conceptele abstracte, va repeta lecţiile pe dinafară, dar inima, pe care au pus deja stăpânire alte impresii şi înclinări, va fi insensibilă, surdă la impresiile duhovniceşti.
Arhiepiscopul Ambrozie (Kliucearev)

Omul supus enervării, care respiră răutate, simte foarte limpede în pieptul său prezenţa unei puteri duşmănoase, rele; aceasta pricinuieşte în inimă o lucrare cu totul potrivnică prezenţei Mântuitorului, pe care Acesta o descrie astfel: „Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară” (Mt. 11, 30). În condiţiile unei asemenea prezenţe te simţi cumplit de rău, atât sufleteşte cât şi trupeşte.
Sfântul Ioan din Kronstadt

Nu cârti, copilaş, nu trebuie: dacă Domnul te-ar fi uitat sau dacă n-ar fi milostiv faţă de tine, nici n-ai mai fi în viaţă – atâta doar că nu vezi milele Lui, fiindcă vrei să fie ca tine şi te rogi să fie ca tine, dar Domnul ştie ce ţi-e mai bine şi mai de folos. Fireşte, roagă-te totdeauna pentru izbăvirea ta de necazuri şi de păcatele tale, dar la sfârşitul rugăciunii adaugă totdeauna, spune-I Domnului: „Însă fie voia Ta, Doamne”.
Stareţul Alexie din mănăstirea Zosimova

Sufletul poate să încapă harul lui Dumnezeu doar în măsura în care încape şi răbdarea necazurilor.
Stareţul Alexandru din schitul Ghetsimani

Slava lui Dumnezeu !

Read Full Post »