Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘necazuri’

Interviu cu Părintele Justin Pârvu, realizat de monahia Fotini, 13 octombrie, 2012

Blagosloviţi, Părinte! Se pare că suntem în preajma unui nou pericol istoric. Turcia e în război cu Siria, America ameninţă Iranul, Rusia ameninţă Statele Unite pentru implicarea în mijlocul conflictelor din Orientul Mijlociu. Oamenii de rând, însă, sunt nepăsători şi fără luare aminte şi, ca pe vremea lui Noe, preferă să se gândească mai degrabă la petreceri şi distracţii lumeşti decât să creadă că un posibil război se poate abate asupra lor…

Dragii mei, eu nu spun că acum sau mai târziu începe sau nu războiul, pentru că, de altfel, creştinul trebuie să fie mereu pregătit pentru sfârşitul său. Dar atunci când Dumnezeu arată semne clare prin care ne anunţă cumva să ne pregătească, iar noi nu le luăm în seamă, înseamnă că am ajuns la o nebunie a patimilor în care nu mai distingem ce e bine de ce e rău. Orbirea patimilor în care e cuprinsă această generaţie este aşa de mare încât nici dacă văd bombardamente sub nasul lor, nici atunci nu pot lua aminte la ei înşişi, ca să se pocăiască. Pentru că Domnul a închis ochii lor ca să nu vadă şi urechile lor ca să nu audă. Aceasta datorită obişnuinţei lor în patimi. Îmi aduc aminte şi pe vremea mea, în timpul celui de al doilea război mondial, noi eram în linia întâi şi luptam faţă-n faţă cu inamicul înfruntând moartea, iar în spatele nostru la un kilometru se petrecea şi se chefuia într-o nebunie; ţăranul murea cu sticla de țuică sub pat. Era parcă o nebunie, ofiţeri împreună cu fermieri, armata, ostaşii, toţi o ţineau într-o chefuială şi puţini se gândeau la sufletele lor, cum să se pocăiască măcar în al 11-lea ceas. Acum gândesc la fel: preferă să mai chefuiască şi să se mai distrează încă o dată decât să cugete la moarte. Aşa, după cuvântul Scripturii, fiecare în ce patimă e prins de aceea e stăpânit. Şi chiar de vom vedea foc peste noi, tot nu vom avea puterea de a ne pocăi. Fiecare în ce a rămas, aceea cugetă: unul la sticla cu băutură, altul la friptura de pe plită, altul la coroana lui, iar alţii nici măcar nu au capacitatea să se mai gândească, la o aşa împietrire sufletească ajungând. Fiecare este stăpânit de patimile lui, iar cel care nu s-a luptat cu ele din timp, acela nu va găsi ajutor dumnezeiesc în vreme de prigoană.

De aceea, Dumnezeu ne dă semne ca să venim în noi înşine şi să ne pocăim. Să mergem la duhovnici să ne spovedim, să fim împărtăşiţi cu trupul şi sângele lui Hristos care să ne dea puterea de a căuta viaţa cea veşnică. Aşa ca atunci, aşa e şi acum:  în faţă mirosea a puşcă, în spate a crâşmă. Am ajuns la o aşa stare de lucru încât toate aceste nebunii nu le mai poţi opri. Mânia lui Dumnezeu va veni asupra noastră spre a ne aduce la pocăinţă.

Nu credeţi că este periculoasă poziţia României atâta timp cât suntem aliaţii Statelor Unite şi îi avem în coastă pe ruşi?

Asupra României se abate exact același pericol ca în secolul precedent. Vecinii noştri vor să ne sfâşie în bucăţi: Ungaria să ia Ardealul, Rusia Moldova, iar Bulgaria Cadrilaterul. Dumnezeu va îngădui această urgie dacă noi nu ne vom pocăi, dacă nu ne vom îndrepta copiii spre Biserică. Înainte când mergea mama cu fiii ei într-un oraş căuta mai întâi biserica, să intre, să se închine, acum caută mai întâi cinematograful, nu mai au nevoie de biserică.  Această vie numită, România, pe care Dumnezeu ne-a dat-o din moşi strămoşi spre a o curăţa de uscăturile patimilor şi a o înălța spre înviere, poate să ne-o ia şi să o dea altor lucrători, dacă noi ne vom lenevi şi nu vom dovedi că putem fi lucrătorii cei buni care să aducă roada cea bună. Istoria ne-o construim cu mâinile noastre. Avem conducători la cârma țării după cum ne sunt şi sufletele noastre, după educaţia necreştină pe care am primit-o din familiile noastre.

Dar nu lucrează Dumnezeu în istorie?

Sigur că da, tocmai că El trimite asupra noastră prigoană şi războaie ca pedeapsă pentru fărădelegi. Şi dacă aceştia de azi nu se vor mântui măcar cei care vor rămâne şi copiii lor vor înţelege din fapte mânia lui Dumnezeu şi se vor întoarce cu pocăinţă spre El. Dumnezeu va îngădui să fim sărăciţi, să fim daţi pe mâna altor popoare, pentru că noi nu am ştiut să cultivăm via acestui neam şi va lua via şi o va da altor lucrători care vor aduce roadă.

Ce ne mai poate trezi din nepăsarea în care ne aflăm?

Numai toiagul dreptului mai poate să trezească conștiințele oamenilor. Ori un păstor luminat, ori un învăţător drept al adevărului mai poate striga din mijlocul mulţimii. Să sperăm că vom mai avea preoţi cu crucea în mână, tineri jertfitori care să înfrunte cu curaj vrăjmăşia demonică ce se abate asupra ţării noastre. Dacă şi aceştia vor lipsi, atunci toiagul lui Dumnezeu va fi singurul îndreptar al naţiunilor, care se vor sfâşia între ele pentru că L-au uitat pe Dumnezeu. Toiagul lui Dumnezeu sunt şi bolile, necazurile, sărăcia în care trăim cu toţii şi care sunt ca o mână întinsă de sus spre sufletul omului de azi. Am ajuns ca numai prin boli, necazuri şi războaie să ne mai gândim la Dumnezeu.

Credeţi că statele unite în organizaţiile acestea internaționale, cum sunt ONU, NATO vor cu adevărat pacea popoarelor?

Măi, astea sunt poveşti pentru prostit mulţimea. Numai cei care mai citesc gazete mai pot crede aceste gogomănii. Ei fac acest război în numele păcii, ca tot ei să pară salvatorii lumii şi ca după război tot ei să îşi culeagă roadele şi laurii, să îşi împartă teritoriile cum vor ei. Dar să ştiţi că şi pe aceste mari puteri le va smeri Dumnezeu. Le va da o palmă când nu se vor aştepta şi vor pierde. Ce a ajuns Italia cu Mussolini? Ce a ajuns Germania cu Hitler? Pe toți i-a dezmembrat Dumnezeu şi i-a lăsat smeriţi. Dumnezeu vrea să îi aducă şi pe aceştia la pocăinţă, nu doar popoarele creştine… Va rândui Domnul ca astfel să se întoarcă mulţi dintre păgâni la Ortodoxie.

Nu este împotriva lui Dumnezeu să ne aliem cu puterile păgâne? Este permis ca un stat ortodox, cum e România, să susţină Turcia, putere islamică cu care ne-am luptat atâtea secole?

Războiul nu vine niciodată de la creştini, tot timpul vine de la păgâni… Un conducător, fiu al Bisericii, nu se aliază niciodată cu păgânii, sau împotriva unor state ortodoxe. Îl vedeţi pe Ştefan cel Mare, pe Mihai Viteazul sau pe Constantin Brâncoveanu aliindu-se cu turcii? Asta înseamnă să îţi vinzi credinţa şi neamul. Nu că ceilalţi ar fi mai ortodocşi. Pentru că ruşii, vă mai povesteam eu, din războiul trecut, tocmai de Paşti ne atacau sau de sărbătorile mai importante, chiar dacă era o convenţie între noi să nu atacăm în perioada sărbătorilor. Dar atunci Rusia era sub stăpânire atee, bolşevică. Acum însă totul este dirijat din umbră şi se urmăreşte de fapt un război împotriva statelor ortodoxe, de aceea marile puteri susţin Turcia şi statele musulmane. Religia musulmană este mult mai pe placul omului modern de azi, pentru că încurajează patimile şi viciile. Pe de altă parte este puterea rasei galbene. Pericol este şi dintr-o parte şi din alta, iar la nivel înalt ele sunt mână în mână, spre instaurarea guvernului mondial şi punerea în aplicare a planului satanic. Însă mucenicia creştinilor va veni de la rasa galbenă.

Părinte, în cazul unui război, credeţi că e bine să se întoarcă românii din străinătate acasă?

Măi, eu le zic la toţi să se ducă să facă un ban şi apoi să revină aici să construiască ceva. Omul harnic tot timpul va găsi ceva de lucru. Dar ce va fi aici va fi peste tot, nu contează unde îi prinde războiul sau urgia; important e să fie împreună cu familiile lor în casa Domnului, Biserica – aceasta este casa şi patria creştinului. Dar vedeţi că majoritatea celor care pleacă în străinătate uită de Dumnezeu, îşi pierd credința, se dedau plăcerilor îmbietoare ale Occidentului. Doar cei care mai stau pe lângă o biserică şi care au preoţi buni, aceia îşi mai păstrează credinţa şi sufletul curat. Dar, sărmanii, nici aici nu au ce să facă. Să aștepte ajutorul statului? Ce să facă statul? Statul nu mai există. Acesta este sistemul dictatorial… haosul.

 

Totuşi sunt creştini care încearcă să supravieţuiască duhovniceşte şi în aceste condiţii grele, de prigoană a vieţii creştine. Este totuşi greu să te menţii când nu ai un duhovnic bun în apropiere sau alt ajutor. Ce îi sfătuiţi pe aceştia să facă, astfel încât să nu piardă scânteia credinţei?

Astăzi, când timpul trece parcă atât de repede şi oamenii le fac pe toate în grabă, încât nici Ceaslovul nu mai apucă să îl deschidă de obosiţi ce sunt, cea mai bună armă împotriva vrăjmaşului este rugăciunea lui Iisus, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Această rugăciune a fost şi este zidul de apărare al Bisericii, zidul de apărare al creştinilor. Pentru că fiecare creştin este o biserică, fiecare familie este o biserică, fiecare şcoală poate fi o mică biserică… Această rugăciune are puterea să adune mintea foarte repede, să te interiorizezi şi să strigi din adâncul inimii către Dumnezeu. Rugăciunea lui Iisus nu trebuie să o facă doar monahii, această rugăciune sunt datori să o facă toți creştinii. Pe ea s-a sprijinit secole la rând viaţa Bisericii, pentru că stârpeşte patimile, care sunt în inima noastră, căci acolo își au rădăcina. Înainte viața creștinilor nu era departe de cea a monahilor, şi Sfântul Vasile cel Mare este cel care a adus monahismul până în cetate, spre a fi de ajutor creştinilor în trebuinţele trupeşti şi sufleteşti. De aceea, creştinii, oriunde s-ar afla, fie că sunt acasă, fie că sunt la lucru, că merg cu tramvaiul, călătoresc cu avionul, gătesc, repară, oriunde şi orice ar face, să rostească cu mintea lor această rugăciune a lui Iisus. Şi în funcție de silinţa fiecăruia Dumnezeu vă coborî harul Său cel sfânt în inimile noastre.

De ce nu se mai citesc cărţile duhovniceşti, acum când se tipăresc din ce în ce mai multe cărţi?

Dumnezeu o să ne ceară socoteală pentru că nu am citit. Nu avem dreptul să spunem că nu am ştiut atunci când suntem în necaz şi ne depărtăm de Dumnezeu; nu există nu am ştiut, ci nu am vrut să ştiu. Pentru că sunt atâtea cărţi ale Sfinţilor Părinţi în care poţi găsi sfaturi pentru orice problemă ai avea. Ne plângem că nu mai avem povăţuitori şi duhovnici iscusiţi, dar nu îi vedem că ei trăiesc prin cărţile, pe care noi nu le citim. O să vină vremea când nici Sfânta Scriptură nu o vom mai avea şi vom tânji după un cuvânt din Scriptură şi nu îl vom găsi. Luaţi şi citiţi vieţile sfinţilor şi învățăturile Sfinţilor Părinţi, că va veni vremea când nu le veţi mai găsi. Mamele să citească fiilor lor câte un capitol din Sfânta Scriptură în fiecare zi. Să nu ne lipsească Scriptura, că în ea găsim viaţa veşnică.

Ce îi sfătuiţi pe creştini să facă atunci când va veni prigoana?

În vreme de prigoană creştinii să se adune în jurul preoţilor. Acolo e biserica unde este un antimis şi un preot ortodox care să slujească Sfânta Liturghie. Avem pildă în prigoana din secolul trecut cum plecau preoţii prin sate şi prin munţi cu câte un antimis în spate şi vase de slujit. Liturghia şi Sfintele Taine vor da putere creştinilor să înfrunte foamea şi să fie păziţi de orice vătămare sub acoperământul Maicii Domnului. Apoi să zică rugăciunea lui Iisus şi a Născătoarei de Dumnezeu sau Apărătoare Doamnă. În închisoare aceste scurte rugăciuni ne-au izbăvit şi am putut supravieţui regimului comunist fără să cedăm în faţa fiarei roşii.

Însă acestea sunt pentru creştinii mai căldicei, pentru că cei râvnitori pururea sunt pregătiţi; nu aşteaptă vreme de prigoană sau război ca să se îngrijească de sufletele lor. Pentru creştinul adevărat nu contează când vine războiul sau prigoana. Creștinul adevărat este mereu gata şi pregătit să Îl întâmpine pe Mirele cel ceresc cu candela sufletului aprinsă. Creştinul adevărat nu stă să pândească cu frică când vine războiul sau când va pica bomba deasupra capului lui. Ci el caută cum să jertfească mai mult aproapelui şi lui Dumnezeu. Adevăratul creştin caută Împărăţia cerurilor înlăuntrul său şi nu se teme de nimic în lumea aceasta trecătoare. Pentru el necazul este bucurie şi crucea Înviere.

Să ne rugăm însă să nu fie fuga noastră nici iarna, nici sâmbăta, pentru că am trăit eu însumi aceste cuvinte înfricoşătoare ale Scripturii. Eram în iarna războiului din ’44 şi zăpada era aşa de mare încât ajungea până peste acoperișurile caselor. Trecând noi într-una din zile pe lângă Moţca, vedem cum o femeie își aruncă copilul din căruţă, peste nămeţi. Eu, înfricoșat întreb acea femeie, care călătorea dinspre Bucovina, de ce face un astfel de lucru. Şi ea îmi răspunde, sărmana, plină de durere şi deznădejde, că era deja a treia zi de când înghețase. Am văzut cu ochii mei împlinindu-se cuvântul Scripturii şi într-adevăr atunci când te prinde urgia în toiul unei astfel de ierni, mor pe capete prunci şi oameni nevinovaţi, nu doar cei păcătoşi. Pentru că, în general, în războaie gloanţele trec pe lângă creştinii evlavioşi şi îi lovesc pe hulitori. Dar viaţa noastră este doar în mâna lui Dumnezeu şi numai El ştie sfârşitul omului. De aceea să nu ne înspăimânte când auzim de războaie şi urgii, că toate acestea trebuie să vină, după cum spune Mântuitorul. Să ne înspăimânte că sufletele noastre nu sunt pregătite să Îl întâmpine pe Hristos.

Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu care se roagă pentru neamul românesc şi pentru sângele martirilor vărsat în temniţele comuniste, Dumnezeu să ne întărească să putem răbda vremurile care vin şi să ne zidim sufletele noastre şi neamul nostru românesc.

Interviu apărut în revista ATITUDINI, nr. 25

Reclame

Read Full Post »

Cunoşti semnele Antihristului, nu le reţine numai pentru tine, fii bun şi înştiinţează-i pe toţi.

Trec deci cele ce se văd şi vin cele aşteptate, cele ce sunt mai bune decât cele ce se văd; totuşi nimeni să nu caute să afle timpul când se vor petrece acestea: „Nu este în puterea voastră să ştiţi, spune Domnul, anii şi timpurile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa” (Fapte 1, 7). Să nu îndrăzneşti să hotărăşti timpul când se vor petrece acestea; dar, iarăşi, nici să dormi cu nepăsare: „Privegheaţi, spune Domnul, că în ceasul în care nu vă aşteptaţi va veni Fiul Omului” (Matei 24, 44).

Dar fiindcă trebuia ca noi să cunoaştem semnele sfârşitului lumii şi fiindcă aşteptăm pe Hristos, pentru ca să nu murim înşelaţi şi să fim rătăciţi de falsul Antihrist, apostolii, mânaţi prin voinţa dumnezeiască, potrivit iconomiei dumnezeieşti, se apropie de adevăratul învăţător şi spun:

„Spune-ne când vor fi acestea şi care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului?” (Matei 24, 3). Aşteptăm să vii din nou, dar Satana se preface în înger de lumină (II Corinteni 11, 14), întăreşte-ne, ca să nu ne închinăm altuia în locul Tău.

Iar Domnul, deschizându-Şi dumnezeiasca şi fericita Lui gură spune:

” Vedeţi să nu vă amăgească cineva! „(Matei 24, 4).

Şi voi, ascultătorilor, care vă uitaţi acum la Domnul cu ochii minţii, ascultaţi că vă spune şi vouă aceleaşi cuvinte:  „Vedeţi să nu vă amăgească cineva! „. Aceste cuvinte vă îndeamnă pe toţi să luaţi aminte la cele ce vor fi spuse. Ele nu înfăţişează istoria trecutului, ci sunt o profeţie a celor viitoare, care negreşit vor veni. Nu suntem noi cei care facem profeţiile acestea, căci suntem nevrednici; noi vă înfăţişăm. cele scrise şi arătăm numai semnele. Tu ia aminte la cele care s-au întâmplat până acum şi vezi care mai lipsesc încă şi întăreşte-te pe tine însuţi.

” Vedeţi să nu vă amăgească cineva, căci vor veni mulţi în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi vor amăgi pe mulţi” (Matei 24, 4-5).

Cuvintele acestea în parte s-au împlinit. Aşa au spus până acum Simon Magul, Menandru şi alţi eretici atei. Aşa vor spune şi alţii şi în vremea de acum, şi mai târziu.

Al doilea semn: ” Vei auzi de războaie şi de veşti de războaie” (Matei 24, 6). Este sau nu este acum război între romani şi perşi pentru Mesopotamia? Se scoală sau nu se scoală neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie? „Şi va fi foamete şi ciumă şi cutremure pe alocurea” (Matei 24, 7). Acestea s-au întâmplat. Şi iarăşi: „Vor fi semne înfricoşătoare din cer şi furtuni mari” (Luca 21, 11). Prin urmare, „privegheaţi, zice Domnul, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru” (Matei 24, 42).

Totuşi noi căutăm un semn al venirii Domnului, propriu nouă. Noi, care facem parte din Biserică, căutăm un semn bisericesc. Mântuitorul spune: „Atunci mulţi se vor sminti se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii” (Matei 24, 10). Să nu te tulburi dacă vei auzi că merg până la vărsarea sângelui episcopi împotriva episcopi lor, clerici împotriva elericilor şi popoare împotriva popoarelor. Lucrul acesta a fost scris mai dinainte. Nu te uita la cele ce se petrec acum, ci la cele scrise! Nu trebuie să pieri şi tu dacă pier eu, dascălul tău! Se poate ca ucenicul să fie mai bun decât dascălul şi să fie întâiul cel ce vine cel din urmă (Matei 20, 16), pentru că Domnul îi primeşte şi pe cei care au venit în ceasul al unsprezecelea (Matei 20, 6-9). Dacă între apostoli a fost vânzare, te mai miri dacă între episcopi este ură de fraţi? Semnul acesta nu priveşte numai pe conducători, ci şi popoarele, într-adevăr. Domnul zice: „Din pricina înmulţirii fărădelegii dragostea multora se va răci” (Matei 24, 12). Se va lăuda oare cineva din cei de faţă că are prietenie nefăţarnică faţă de aproapele? Oare nu adeseori buzele sărută, faţa surâde, ochii sunt aparent voioşi, iar inima meşteşugeşte vicleşug şi făureşte rele în timp ce vorbeşte cu pace (Psalmul 27, 4)?

Mai ai şi acest semn: „Şi se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea, spre mărturie la toate neamurile, şi atunci va veni sfârşitul” (Matei 24, 14). Şi după cum vedem, aproape toată lumea s-a umplut de învăţătura lui Hristos.

Şi ce se va întâmpla după aceasta? Domnul zice mai departe: „Deci când veţi vedea urâciunea pustiirii, ce s-a spus de profetul Daniel, stând în locul cel sfânt; cel ce citeşte să înţeleagă” (Matei 24, 15). Şi iarăşi: „Atunci, dacă vă va zice cineva: Iată Hristos este aici, sau: Iată este acolo, să nu credeţi” (Matei 24, 23). Prin urmare, ura de fraţi face loc lui Antihrist. Diavolul pregăteşte mai dinainte dezbinări le dintre popoare, ca să fie bine primit cel care vine. Să dea Dumnezeu ca nici unul dintre cei de aici şi nici vreun alt rob al lui Hristos din altă parte să nu alerge la duşman. Apostolul Pavel scriind despre Antihrist, a dat un semn lămurit prin cuvintele:

„Că va veni întâi lepădarea de credinţă şi se va arăta omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau sfânt, aşa încât să şadă în templul lui Dumnezeu, arătându-se pe sine că este dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte că vă spuneam acestea încă pe când eram la voi? Şi acum ştiţi ce-l opreşte de a se arăta la vremea sa. Căci taina fărădelegii lucrează de pe acum; trebuie numai ca acela care o opreşte acum să fie luat din mijloc. Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul îl va nimici cu duhul gurii Lui şi-l va pierde cu arătarea venirii Sale. Venirea lui este prin lucrarea Satanei, însoţită de tot felul de puteri, de semne şi de minuni mincinoase şi de toată mţzăgirea nedreptăţii pentru cei ce pier” (II Tesaloniceni 2, l:l-10).” Acestea le spune Pavel. Lepădarea de credinţă se petrece în timpul nostru; oamenii au lepădat dreapta credinţă: unii mărturisesc filiopaternitatea, alţii îndrăznesc să spună că Hristos a fost adus de la neexistentă la existentă. Mai înainte ereticii îşi mărturiseau rătăcirea lor pe faţă; acum însă este plină Biserica de eretici ascunşi. Oamenii s-au lepădat de adevăr, şi neadevărul le încântă urechile. Se grăieşte ceva care desfată urechile? Toţi oamenii ascultă cu plăcere. Se grăieşte ceva folositor sufletului? Toţi se îndepărtează. Cei mai mulţi oameni s-au lepădat de învăţăturile cele drepte; este ales răul mai mult decât binele. Aceasta este deci „lepădarea de credinţă”. Trebuie aşteptat duşmanul, în parte a şi început de pe acum să trimită pe înaintemergătorii lui, ca să vină pregătit la vânătoare. Ai grijă de tine, omule, şi întăreşte-ţi sufletul! Biserica „îţi arată acum, înaintea Dumnezeului celui viu (l Timotei 6, 13), şi te învaţă mai dinainte cele cu privire la Antihrist, înainte de venirea lui. Nu ştim dacă vine în timpul vieţii tale şi nici nu ştim dacă vine după trecerea ta din această viată. Este bine însă ca tu să cunoşti semnele venirii lui şi să te întăreşti mai dinainte.

Hristos cel adevărat, Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, nu vine de pe pământ. Dacă va veni cineva din pustie, înşelând prin false minuni, să nu ieşi (Matei 24, 26). Dacă vor spune: „iată, aici este Hristos, iată, acolo, să nu crezi” (Marcu 13, 21). Nu te uita deciîn jos şi pe pământ, căci Stăpânul Se pogoară din ceruri (Fapte 1, 11). Nu Se va mai pogorî ca la întâia venire, singur, ci înconjurat de zeci de mii de îngeri. Nu va veni în ascuns, ca „ploaia pe lână” (Psalmul 71, 6), ci Se va arăta strălucitor ca fulgerul. El însuşi a spus: „Căci după cum soarele iese de la răsărit şi se arată până la apus, tot aşa va fi şi venirea Fiului Omului” (Matei 24, 27). Şi iarăşi: „Şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu multă putere şi slavă, şi va trimite pe îngerii Lui cu sunet de trâmbiţă” (Matei 24, 30-31), şi celelalte.

––––––

Dar după cum la prima Lui venire, când avea să Se întrupeze şi se aştepta ca Dumnezeu să Se nască din Fecioară, diavolul a căutat să batjocorească acest fapt prin aceea că a născocit mai dinainte cu viclenie în idolatrie zei falşi care se nasc şi care au fost născuţi din femei; cu intenţia, după cum socotea el, de a nu se mai da crezare adevărului, o dată ce a pus minciuna înainte, tot astfel, când are să vină adevăratul Hristos la a doua Sa venire, potrivnicul, luând ca pricină aşteptarea celor fără de răutate, şi mai cu seamă a celor din tăierea împrejur, va aduce un vrăjitor foarte iscusit în înşelătoarea şi reaua artă a fermecătoriei şi vrăjitoriei; acesta va răpi stăpânirea împărăţiei romanilor şi se va numi în chip mincinos pe sine însuşi Hristos; iar prin această numire de Hristos va înşela pe iudeii care aşteaptă pe Mesia, iar pe neamuri le va amăgi prin nălucirile sale vrăjitoreşti.

Acest Antihrist prezis va veni când se vor plini vremurile împărăţiei romanilor şi se va apropia deci sfârşitul lumii. Se vor scula deodată zece împăraţi ai romanilor, poate în diferite locuri, şi vor domni în acelaşi timp. Al unsprezecelea împărat după aceştia este Antihrist, care va răpi stăpânirea romană prin vrăjitoriile sale (Daniel 7, 24). Pe trei dintre împăraţii care vor domni înaintea lui „îi va umili” (Daniel 7, 24), iar pe ceilalţi şapte îi va avea sub stăpânirea sa. La începutul domniei lui va lua masca blândeţii, a castităţii şi a iubirii de oameni, arătându-se om învăţat şi înţelept. Dându-se drept Hristos cel aşteptat, va înşela pe iudei prin semne, prin minuni şi prin minciunile săvârşite cu ajutorul înşelăciunii vrăjitoreşti, în urmă însă, va înscrie pentru domnia lui tot felul de răutăţi ale neomeniei, încât va întrece pe toţi nedrepţii şi nelegiuiţii care au fost înaintea lui (Daniel 7, 24). Va fi faţă de toţi ucigaş, foarte crud, nemilos, dar se va îndrepta mai ales împotriva noastră, a creştinilor. Numai trei ani şi şase luni va îndrăzni să facă aceste nelegiuiri, căci va fi nimicit prin a doua venire slăvită din cer a Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu, a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a lui Hristos cel adevărat. El va nimici pe Antihrist cu duhul gurii Lui (II Tesaloniceni 2, 8) şi-l va da în focul gheenei.

N-am născocit noi aceste învăţături pe care vi le spunem; ele sunt aflate din dumnezeieştile Scripturi pe care le primeşte Biserica şi mai cu seamă din profeţia lui Daniel, de curând citită. Şi arhanghelul Gavriil a tălmăcit-o, şi spune aşa: „Fiara a patra va fi a patra împărăţie pe pământ; ea va întrece toate împărăţiile” (Daniel 7, 23). Părinţii bisericeşti ne-au predat că aceasta este împărăţia romanilor. Cea dintâi împărăţie mare a fost împărăţia asirienilor; a doua, a mezilor şi a perşilor la un loc; iar după acestea, a treia, a macedonenilor; a patra împărăţie este cea de acum, a romanilor. Mai departe Gavriil tâlcuieşte şi zice: „Cele zece coarne ale ei înseamnă că zece împăraţi se vor scula; după ei se va scula un alt împărat, care va întrece în răutăţi pe toţi cei dinaintea lui” (Daniel 7, 24). Gavriil nu spune că va întrece în răutăţi numai pe cei zece, ci pe toţi cei dinaintea lui. „Şi pe trei împăraţi va umili” (Daniel 7, 24); adică pe trei dintre cei zece dinaintea lui. Iar dacă va umili pe trei dintre cei zece, urmează că el va împăraţi ca al optulea împărat. „Şi cuvinte va grăi, spune Gavriil, împotriva Celui Preaînalt” (Daniel 7, 25). Bărbatul acesta va fi hulitor şi nelegiuit; nu va moşteni împărăţia de la părinţii săi, ci va răpi domnia prin vrăjitorie.

Cine-i acesta sau cu a cui putere lucrează? Tălmăceşte-ne-o, Pavele! ” Venirea lui este prin lucrarea Satanei, ne-o spune Pavel, cu puteri, cu semne şi minuni mincinoase” (II Tesaloniceni 2, 9). Aceste cuvinte lasă să înţelegem că Satana se foloseşte de el ca de o unealtă şi că el însuşi lucrează prin acesta. Satana ştie că la judecata viitoare nu va mai găsi nici un pic de milă; pentru aceasta nu duce războiul ca de obicei, prin slugile sale, ci-l poartă el însuşi pe faţă: „cu toate semnele şi minunile mincinoase „, în adevăr tatăl minciunii (Ioan 8, 44) meşteşugeşte fapte ale minciunii ca să creadă mulţimile că văd înviat din morţi pe cel neînviat; că şchiopii merg şi orbii văd, cu toate că nu s-a făcut nici o vindecare.

Pavel urmează: „Potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau sfânt” (II Tesaloniceni 2, 4). „De tot ce se numeşte Dumnezeu”: Antihrist se va arăta în chip făţarnic urâtor al idolatriei, ” încât să şadă în templul lui Dumnezeu” (II Tesaloniceni 2,4). Dar care templu? Templul cel dărâmat al iudeilor. Să nu dea Dumnezeu să fie acesta, în care suntem noi acum! Pentru ce spunem aceasta? O spunem ca să nu se creadă că ne facem nouă înşine favoare! Căci dacă Antihrist vine la iudei ca Hristos cel aşteptat de ei şi dacă voieşte să fie adorat de ei, atunci, spre a-i înşela mai mult, se îngrijeşte foarte mult de templu, ca să-i facă să creadă că el este cel din seminţia lui David, care are să zidească din nou templul construit de Solomon. Antihrist atunci va veni, când, după hotărârea Mântuitorului, nu va rămâne din templul iudeilor piatră pe piatră (Matei 24, 2). Când se vor nimici toate pietrele lui – şi prin pietrele lui nu înţeleg zidul împrejmuitor din afară, ci zidul interior al templului, acolo unde erau heruvimii -, fie că se vor surpa din pricina vechimii, fie că se vor dărâma spre a se face noi construcţii, fie că se vor risipi din alte pricini, atunci va veni acela „cu toate semnele şi minunile mincinoase”; se va înălţa mai presus de toţi idolii; la început va lua masca iubirii de oameni, dar în urmă se va arăta neîndurător, mai cu seamă faţă de sfinţii lui Dumnezeu. Scriptura, în adevăr, spune: „Văzut-am, şi cornul acela făcea război sfinţilor” (Daniel 7, 21). Iar în altă parte zice: „Şi va fi vreme de necaz, cum n-a mai fost de când a fost neam de om pe pământ şi până în vremea de acum” (Daniel 12, 1). Cumplită este fiara, balaur mare, nebiruit de oameni, gata să-i înghită!

Cu toate că putem să vorbim mai multe despre Antihrist pe temeiul dumnezeieşti lor Scripturi, totuşi ne mulţumim cu acestea, ca să aibă măsură cuvântarea noastră.

Pentru că Domnul a cunoscut cruzimea potrivnicului, a dat credincioşilor Săi unele îngăduinţe, şi spune: „Atunci cei din Iudeea să fugă în munţi” (Matei 24, 16). Dar dacă cineva se ştie pe sine că este foarte puternic să lupte cu Satana, să rămână – eu nu-mi pierd nădejdea în tăria Bisericii – şi să spună: „Cine ne va despărţi de dragostea lui Hristos?” (Romani 8, 35), şi celelalte. Dacă ne temem, să ne punem în siguranţă pe noi înşine; dacă suntem curajoşi, să rămânem. Căci „va fi atunci necaz cum n-a mai fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va fi” (Matei 24, 21). Dar să aducem multumire lui Dumnezeu Care a mărginit mărimea necazului la puţine zile. Domnul spune: „Dar din pricina celor aleşi se vor scurta zilele acelea” (Matei 24, 2). Antihrist va domni numai trei ani şi jumătate. Aceasta o spunem nu pe temeiul scripturilor apocrife, ci pe temeiul lui Daniel, care zice:

„Şi se va da în mâna lui până la vreme şi vremuri şi jumătate de vreme” (Daniel 7, 25). ” Vreme” este primul an, în care va creşte deocamdată domnia lui Antihrist; „vremi” sunt ceilalţi doi ani ai fărădelegii, aşa că avem la un loc trei ani; „jumătate de vreme”, sunt şase luni. Iar în altă parte, Daniel spune acelaşi lucru: „Şi s-a jurat pe Cel ce în veac este viu, că în vreme şi în vremuri şi în jumătate de vreme … ” (Daniel 12, 7). Unii au interpretat în acelaşi sens şi cuvintele: ,,O mie două sute nouăzeci de zile” (Daniel 12, 11); şi: „Fericit cel care rabdă şi ajunge la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile” (Daniel 12, 12). Pentru aceasta trebuie să ne ascundem şi să fugim. Poate că nu vom sfârşi cetăţile lui Israel până ce va veni Fiul Omului (Matei 10, 23)!

Cine oare va fi fericitul care va primi atunci cu credinţă mucenicia pentru Hristos? Afirm că mucenicii de atunci sunt mai presus de toţi mucenicii. Mucenicii dinainte de venirea lui Antihrist au avut de luptat numai cu oameni, pe când mucenicii din timpul lui Antihrist vor lupta chiar cu Satana faţă către faţă. Împăraţii prigonitori de dinainte ucideau numai, nu se făceau că învie morţi, nici nu arătau năluciri de semne şi minuni. Acum însă Antihrist este pornit să îngrozească şi să înşele, „Încât să amăgească de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi” (II Tesaloniceni 2, II). Să nu se suie în inima vreunuia de atunci gândul: „Ce minune mai mare a făcut Hristos? Cu ce putere săvârşeşte el aceste minuni? Dacă n-ar voi-o Dumnezeu, n-ar îngădui-o!”. Apostolul te întăreşte şi spune mai dinainte: „Pentru aceasta Dumnezeu le va trimite lucrarea înşelăciunii; – cuvântul „trimite” este pus în locul cuvântului „îngăduie” -, nu pentru ca să aibă cuvânt de apărare, ci „ca să fie judecaţi” (II Tesaloniceni 2, 12). Pentru ce? „Pentru că n-au crezut adevărului, adică adevăratului Hristos, ci le-a plăcut nedreptatea” (II Tesaloniceni 2, 13), adică Antihrist. Dumnezeu îngăduie acestea şi în prigonirile petrecute în cursul istoriei, cât şi la sfârşitul lumii; nu înseamnă că este neputincios în a le împiedica, ci încununează ca de obicei prin răbdare pe propriii Săi luptători, făcându-i asemenea profeţilor şi apostolilor Lui. Pentru scurtul timp de suferinţă vor moşteni împărăţia veşnică a cerurilor, după cum spune Daniel: „Şi în vremea aceea se va mântui tot poporul Tău, care a fost scris în carte”- evident, în cartea vieţii. „Şi mulţi din cei care dormeau în ţărâna pământului se vor scula; uniispre viaţa veşnică, şi alţii spre ocară şi ruşine veşnică. Iar cei care au fost înţelegători vor străluci cum străluceşte cerul; iar dintre drepţi cei mulţi vor străluci ca stelele în veac, şi încă mai mult” (Daniel 12, 1-3).

Întăreşte-te pe tine însuţi, omule! Ţi-am dat semnele lui Antihrist. Întipăreşte-ţi-le nu numai în memorie, ci răspândeşte-le tuturor fără invidie. Dacă ai copil după trup, învaţă-l de pe acum; iar dacă ai născut un fiu prin cateheză, întăreşte-l şi pe acesta mai dinainte, ca să nu ia ca adevărat Hristos pe cel fals. Căci „taina fărădelegii lucrează de pe acum” (II Tes. 2,7). Mă înspăimântă războaiele dintre popoare, mă înspăimântă schismele din Biserici, mă înspăimântă ura dintre fraţi. Să fie spuse acestea! Să dea Dumnezeu să nu se întâmple venirea lui Antihrist în vremea noastră. Cu toate acestea, noi să ne întărim!

Acestea am avut de spus despre Antihrist.

Râu de foc curge (Daniel 7, 10), care lămureşte faptele oamenilor. Dacă cineva are fapte de aur, va ajunge mai strălucitor, dacă cineva are fapte de trestie şi fără valoare, este ars de foc (1 Corinteni 3, 12-15).

Read Full Post »

Despre mărturisirea şi ispăşirea păcatelor

Mărturisirea şi ispăşirea păcatelor – sunt două lucruri diferite.

Iată cum avem noi păcatele:

1. – unele mărturisite, adică spuse Înaintea lui Dumnezeu, sub patrafir la preotul duhovnic, şi altele nemărturisite. Pentru păcatele mărturisite căpătăm canonul de pocăinţă. De obicei canonul sau pocania e chiar leacul păcatului aceluia. Şi fiindcă cuprinde într-însul o osteneală oarecare, fie pentru trup, fie pentru suflet, osteneala aceasta se numeşte ispăşire; iar fiindcă pe tine te mustră cugetul şi de aceea ai alergat la spovedanie să capeţi liniştire, sigur că vei primi cu bucurie şi pocania (canonul). De aceea această osteneală după care ai venit, de bună voie, se cheamă ispăşirea de bună voie.

Mulţi v-aţi mărturisit păcatele voastre şi totuşi cugetul vă mustră. Oare de ce? De aceea, că ori nu aţi primit leacul după mărimea rănii, ori că l-aţi primit, dar nu l-aţi făcut. Şi vă mai mustră cugetul chiar şi după ce aţi împlinit toată pocăinţa şi după ce veţi fi ispăşit păcatul acela, pentru că mai sunt şi păcate nemărturisite, şi până ce nu le veţi mărturisi pe toate şi nu veţi ispăşi de bună voie toate, nu veţi putea avea pace cu pârâşul vostru. Căci cugetul nostru când ne mustră pentru păcatele noastre, să ştiţi că e glasul lui Dumnezeu în noi. Dacă noi am fi cum trebuie, glasul acesta al lui Dumnezeu în noi ne-ar învăţa tainele lui Dumnezeu şi ne-ar răpi în Rai încă pe pământ fiind, dar nu poate de mulţimea şi de greutatea păcatelor noastre. De aceea ne tot mustră, că doar, doar, ne vom apuca de lucrul ispăşirii şi al curăţirii.

Cugetul e veriga lui Dumnezeu şi de Dumnezeu pusă în noi, de care agaţă Dumnezeu mila Sa şi ne atrage la Sine. Ne-ar cuprinde Dumnezeu cu totul şi ne-ar îmbrăca în lumină, însă nu găseşte în noi loc curat de care să ne cuprindă decât această singură verigă. Nu tânjim noi spre Dumnezeu, cum tânjeşte Dumnezeu spre noi. Pe noi dragostea lui Dumnezeu ne arde. Până când încă mai zăbovim în păcate şi nu ne desfacem de ele, dragostea lui Dumnezeu spre noi ne este foc arzător, iar apucându-ne de ispăşirea păcatelor, ni se face bucurie şi pace şi lumină dumnezeiască.

Dragostea arde relele. Fericit e cine o are!

2. – Cu păcatele nemărturisite are Dumnezeu altă socoteală; tot socoteală milostivă, însă pe noi ne ustură. Ştiind Dumnezeu nătângia noastră, nu ne lasă părăsiţi în întunericul necunoştinţei, ci ne trimite necazuri sau pocanie (canon) fără voie. Asta-i ispăşirea de nevoie: dureri, pagube, vrajbe, tulburări, copii slabi şi orice altă suferinţă care ne îndoaie cerbicea.

Ispăşirea de nevoie e, de obicei, mai aspră decât ispăşirea de bună voie, pentru că şi păcatele nemărturisite sunt mai grele decât cele mărturisite de bună voie. Cu toate acestea, tu, în neştiinţa ta, te poţi împotrivi rânduielii lui Dumnezeu şi ceea ce îţi trimite Dumnezeu spre ispăşire să strici şi să întorci spre mai mare osândă, – căci toate le poate Dumnezeu fără tine dar ca să te mântuiască din lumea aceasta nu vrea fără tine. Nici tu nu te mântuieşti fără mâna lui Dumnezeu şi nici Dumnezeu nu te ridică dacă nu-I întinzi şi tu mâna ta. Destul îţi este că te cercetează mereu şi atât de mult te roagă!

Hotărâţi-vă astăzi şi mărturisiţi-vă şi cele nemărturisite ale voastre, căci acelea-s verigile diavolului în care îşi prinde el cârligele. Luaţi seama că dacă nu vom rupe de la noi lucrurile diavolului, nu vom scăpa de ghearele iadului care într-aceste verigi se află. Aceasta-i mâna neagră a satanei care ne ia de minte să nu ne îndreptăm viaţa, ba, dimpotrivă, să lovim cu ocări milostiva mână a lui Dumnezeu. Chiar când Dumnezeu ne întinde mâna, – satana ne împinge s-o scăpăm. Voi vă speriaţi când auziţi aceasta, însă ori de câte ori blestemaţi când aveţi necazuri, să ştiţi că lucrul acesta îl faceţi: loviţi cu ocări mâna lui Dumnezeu în dauna voastră, atrăgându-vă urgia lui Dumnezeu!

Aceştia sunt cei ce osândesc păcatele altora şi nu le văd pe ale lor vor cădea şi ei întocmai, pentru că nu s-au rugat, ci au judecat!

Ori de la toţi cei ce se împotrivesc lucrului lui Dumnezeu în lume, de la toţi aceştia se duce Duhul Adevărului şi intră într-înşii duhul satanei, care li se face dumnezeul lor: „N-au crezut adevărului şi nu l-au primit; iată le-a trimis Dumnezeu lucrarea minciunii, să o creadă pe aceasta … şi să fie osândiţi” (II Tesaloniceni 2, 10-12). Aşa se nasc toţi sectanţii (mucării) pe lume şi vine urgia lui Dumnezeu peste ei.

Alunecarea în păcate e o taină a rânduielii nevăzute. Unii cad din neştiinţă, alţii din amăgirea firii; unii din ispita diavolului, alţii că-i părăseşte Dumnezeu o vreme ca să-I cunoască lipsa şi, în sfârşit, căderea cea mai mare este cea din urgia lui Dumnezeu.

Împotriva mâinii întinse a milei lui Dumnezeu poţi să dai până şi cu copita dar împotriva urgiei mâniei Lui nu mai poţi face nimic.

În una din lucrările Părintelui Arsenie Boca, este consemnat lucrul acesta: „În zilele acestea mai de pe urmă, când şi nouă ni se pare «că de acum vremea s-a scurtat», cercetând firea durerilor, am aflat desfrânarea încleştându-i pe oameni şi lucrându-le de zor dărâmarea în întindere şi adâncime. Iar pe de altă parte preoţii vremilor noastre n-au mai urmărit (aceasta) ca păcat şi ca atare să o măture afară din Taina lui Dumnezeu, adică din căsătoria creştină şi nu numai). Aşa se face că: „vai peste vai va fi şi veste peste veste va fi şi se va căuta vedenie de la prooroc, (dar) lipsind preotului cunoştinţa legii şi bătrânului sfatul” (Iezechiel 7,26), oamenii orbecăiesc în mulţimea neştiinţei şi a lipsei de sfat, care s-a întins ca o noapte de osândă peste bieţii oameni, în care dorm liniştiţi somnul de primejdie, de bună credinţă, precum că aceea nu-i păcat. Dar fiind rânduit să văd şi să ascult mereu durerile oamenilor – care le vin de pe urma păcatelor şi a lipsei de sfat – şi ajungând adeseori una cu durerea lor, într-o zi slujind Sfânta Liturghie şi rugându-mă: «Pentru pacea a toată lumea şi pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu biserici», aud deodată în urechea dinlăuntru înfruntarea aceasta:

– Nu te ruga de Mine să le dau pacea, roagă-te de oameni să-şi schimbe purtările, dacă vor să mai vadă pacea pe pământ. Şi am înţeles pe urmă mai multe lucruri. Drept aceea, ascultător poruncii, trebuie să strig tare cuvântul Scripturii, ca o sunare de alarmă că «Dumnezeu vesteşte acum pe oameni, ca toţi de pretutindeni să se pocăiască» (Fapte 17,39). Adică să vie la viaţă curată şi la învăţătura dreptmăritoare a Bisericii lui Hristos; iar când vremea o va cere, să le mărturisească cu preţul vieţii, netemându-se de moarte.” Şi cu atât mai puţin duhovnicii în scaunul duhovniciei, dacă vor să se mântuiască.

Foarte adesea mă uit la voi, cum venind de la depărtări mari, după nopţi de osteneală, cu pâinea săracului în straiţă (traistă), alergaţi la mănăstire şi rămâneţi zile de-a rândul ca să auziţi cuvânt.

Dacă cineva s-ar uita la voi prin paginile Sfintei Scripturi ar spune cele zise de proorocul Agheu către zidarii care nu mai mergeau la Biserică şi nu mai voiau să zidească templul din Ierusalim. Aceste cuvinte vi se potrivesc şi vouă. Şi tot din cauza aceasta vi se întâmplă ceea ce spuneam, că vă osteniţi de la mari depărtări, cu merindea săracului în straiţă. Vi se întâmplă pentru vremea când nu mergeaţi la Biserică, la biserica voastră din sat (sau din oraş), unde acelaşi cuvânt vi s-ar fi vestit, încă din tinereţe. Cuvântul s-a vestit dar voi aţi tândălit, şi-aţi rămas acasă, când se vestea cuvântul. Căci de unde era să înveţi să faci lucrul lui Dumnezeu, ca să se coboare peste tine şi peste casa ta binecuvântarea lui Dumnezeu, dacă n-ai fost la biserică? Dar nu numai că n-aţi fost la biserică şi nu v-aţi grijit de casa lui Dumnezeu, dar nu te-ai grijit nici de biserica ta, pe care fiecare o avem pe noi, căci aşa se spune că trupul nostru este locaş al Duhului Sfânt. Şi pe acesta l-ai lăsat să se dărăpăneze (să se ruineze, să se năruie, să se surpe, să se deterioreze).

Iată cuvintele lui Agheu, care se potrivesc aşa de bine şi nouă. Căci cum să nu se potrivească cuvintele Scripturii la toţi? Cuvintele lui Dumnezeu tuturor se potrivesc. Şi iată mustra rea lui Dumnezeu, printr-unul din prooroci, făcută jidovilor, pentru că nu mergeau la Biserică. Iată cum îi luminează şi cum îi îndeamnă să-şi repare Biserica:

„Aţi tot aşteptat să aveji mult, dar iată că aveţi puţin. Aţi strâns mult şi eu am risipit truda voastră! Pentru ce? Din pricina templului acestuia, care este dărâmat, iar voi zoriţi cu lucrul fiecare pentru casa lui! De aceea cerul se va încuia şi nu-şi va mai da roua sa şi nici pământul roada sa. Eu am chemat seceta pe pământ şi peste munţi, şi peste grâu şi peste vin şi peste tot ce creşte din pământ şi peste oameni şi peste dobitoace şi peste toată strădania mâinilor voastre” (Agheu 1, 9-11).

Le spune Domnul prin proorocul Agheu aceste cuvinte pentru că nu mergeau la Biserică şi nu-şi reparau templul din Ierusalim. Iar vouă, astăzi, când veniţi de la mari depărtări cu multă osteneală şi cu pâinea săracului în straiţă, vi se potrivesc aceste cuvinte, pentru că lucrurile s-au întors. Căci cât a fost biserică în sat, voi tândăleaţi cu alte lucruri. Cine poate zice că nu i s-a făcut cunoscut cuvântu1lui Dumnezeu încă din tinereţe?! Iată că acum trebuie să veniţi până aici şi să faceţi osteneală ca asta.

Şi de-ar fi mănăstirea într-un loc unde aţi ajunge cu şi mai multă osteneală, să ştiţi că şi acolo v-aţi duce, aşa de mare e durerea când uscă Dumnezeu viaţa oamenilor. Aşa stau lucrurile într-o latură.

Să vedem cum stau lucrurile în latura în care se mai pot îndrepta. Şi vom pleca de la cuvintele unui prooroc împărat. Iată ce zice Dumnezeu prin gura proorocului David: „Ziua şi noaptea mă apasă mâna Ta şi se usucă vlaga mea, ca de arşiţa verii. Mi-am mărturisit însă păcatul şi greşeala mea n-am ascuns-o şi am zis: „Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea” şi îndată a ridicat pedeapsa păcatului meu.

De aceea toată sluga credincioasă să se roage Tie la vreme cuvenită şi chiar potop de s-ar stârni, pe acela nu l-ar potopi” (Ps. 31, 4-7).

 

Aşa a păţit şi David, cum păţeşte tot cel ce păcătuieşte.

Simte o uscăciune a vieţii, o tânjire a lui şi a tuturor lucrurilor sale. Simte sabia lui Dumnezeu atârnată asupra sa, pentru păcatele sale.

Ce e de făcut?

Astea-s şi necazurile care apasă pe toţi şi care vă aduc pe voi la mănăstire. Pentru necazurile voastre osteniţi. Căci numai prin necazuri scoate Dumnezeu pe oameni din înţepeneală, din uscăciunea vieţii. Iar necazurile te vor ustura tot mai tare, până când vei căuta să te tămăduieşti.

Căci iată ce pricină are cu noi Dumnezeu.

Nu cu noi, că doar suntem fiii Lui, ci cu relele noastre. Asupra relelor, a păcatelor, a fărădelegilor noastre atârnă sabia lui Dumnezeu. Necazurile acestea vă ustură şi din pricina lor vine apoi şi uscăciunea vieţii voastre.

Dacă necazurile sunt pricina pentru care veniţi aici, apoi pricina pentru care vi le trimite Dumnezeu sunt fărădelegile voastre.

Cum să scăpăm de sabia lui Dumnezeu care atârnă asupra noastră sau de păcatele nemărturisite, căci pe acestea le urmăreşte sabia lui Dumnezeu? Proorocul şi împăratul David zice: «Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea şi pe dată a ridicat – a înlăturat – pedeapsa păcatului meu» (Ps. 31,6).

Ce trebuie să facem? Să ne mărturisim toate fărădelegile noastre fără nici o ascundere şi îndată va înlătura Dumnezeu osânda, şi îndată sabia nu va mai atinge viaţa ta.

Însă luaţi seama, că pentru aceea atinge Dumnezeu viaţa ta cu necazuri, pentru că nu te-ai mărturisit. Dacă zici că-ţi merg în curte şi-n viaţă toate rău, apoi înseamnă că ai păcate, de care Dumnezeu vrea să te desfacă. De aceea să vrei şi tu, ce vrea Dumnezeu, să te desfaci de rele, căci Dumnezeu nu vrea ca să atârne în veac sabia Sa asupra ta.

Să vă spun acum câteva feluri, în care simţiţi voi sabia lui Dumnezeu asupra voastră.

Să zicem că cineva îţi face vreo nedreptate.

Tu în toate privinţele eşti cinstit, şi o vecină, soţul, soţia sau unul din copii, se va răzvrăti împotriva ta şi-ţi va zice cuvinte de ocară: desfrânat, desfrânată, cuvinte grele, care-ţi pătrund inima ca o sabie, şi nu pricepi ce poate fi, ba te şi mânii şi dai şi tu cu o sabie asupra lui, şi aşa se ajunge la vrajbă şi la lucruri slabe.

Şi vii aici ca să afli de ce păţeşti asemenea lucruri. Şi afli aici că necazurile acelea, nedreptatea aceea totuşi nu e o nedreptate, ci este o nuia cu care Dumnezeu îţi aduce aminte de păcatele tale pe care tu nu le-ai mărturisit. Şi păcatul e acel cuvânt zis de vecina, de soţul sau de propriul copil, cuvânt care te-a săgetat la inimă. Pentru că tu ai uitat să mărturiseşti preotului unul din păcatele tale din tinereţe. Şi Dumnezeu îţi aduce aminte. Tu poate ai uitat că ai început căsătoria cu stângul şi apoi te-ai cununat, sau ai lepădat vreun copil şi aceasta e fărădelege înaintea lui Dumnezeu. E o ispravă a curviei, chiar dacă eşti cununată după lege. Sau ai uitat să spui că numai ai osândit, sau ai gândit despre cineva acelaşi cuvânt, şi ai uitat să-l spui la mărturisire. Dumnezeu însă n-a uitat greşalele tale sau cuvintele tale. De aceea vrea ca să te spele, să te cureţe de toate relele tale.

Ce face cu tine? Doar îţi aduce aminte de relele pe care le-ai făcut. De aceea toate relele care îţi vor fi împroşcate în obraz, şi care te vor săgeta la inimă, nu le socotiţi ca necazuri, ci staţi locului şi cugetaţi: n-am şi eu oare vreo greşeală ca asta? Pentru că vă spun că aşa lucrează Dumnezeu: îngăduie ca bărbatul tău, vecina ta, copilul tău să-ţi spună cuvinte de ocară, ca astfel să-ţi aduci aminte de păcatul tău şi să te îndrepţi. Şi dacă tu ai uitat, sau ţi-a fost ruşine să-i mărturiseşti preotului – (şi nu trebuia să-ţi fie ruşine, ci ruşine de păcatul tău numai) – pentru aceasta a îngăduit Dumnezeu ca să-l auzi din gura altuia şi cu toate că tu juri că nu eşti vinovată de aşa ceva, şi acum nici nu eşti – dar ai acel păcat în tinereţe, şi nu l-ai mărturisit. Asta e pricina vrajbei, păcatele nemărturisite.

Şi când pricepi vrajba, cu rostul ei, trimisă fiind de la Dumnezeu, atunci ia aminte, recunoaşte-ţi păcatul tău şi spune-l sub patrafir la preot, ca să nu mai atârne pedeapsa lui Dumnezeu asupra ta. Mărturisi-voi păcatul meu, şi îndată va înlătura pedeapsa păcatului meu. Căci zice în alt loc: „Multe sunt bătăile care ajung pe păcătos; iar pe cel ce se teme de Domnul mila îl va întâmpina” (Ps. 31,11). Da, necazurile sunt mila lui Dumnezeu cu noi oamenii.

Cum te-ai teme de un şarpe pe care l-ai avea în buzunar, şi ai face tot ce ai putea numai să scapi de el, ai arunca şi haina de pe tine cu el cu tot, numai să scapi, căci poate găuri buzunarul şi să te muşte, tot aşa să faceţi şi cu păcatele.

De aceea vă spun să faceţi spovedanie curată, cum n-aţi făcut în viaţa voastră. Iar de vă veţi aduce aminte şi de păcatele pe care vi le-a adus aminte soţul, vecina, propriul copil, apoi rugaţi-vă şi pentru gura slabă, care v-a atras luarea aminte, căci prin aceea s-a făcut lucrarea lui Dumnezeu.

Credeţi voi lucrul acesta!? Apoi ţineţi-l minte.

Pentru cel care te ocărăşte roagă-te ca pentru un binefăcător, întoarce-te cu bunătate spre el, şi-Şi va întoarce şi Dumnezeu faţa cea luminoasă spre tine. Biruiţi răul cu binele, căci de partea binelui este Dumnezeu. Şi oare nu e mai tare Dumnezeu ca răul?

Lipiţi-vă inima de lucrul lui Dumnezeu, căci zice Domnul: „Cheamă-mă pe Mine în ziua necazului tău şi te voi scoate şi Mă vei proslăvi” (Ps. 49,16). Nu mai chemaţi pe dracul, pe bată-l crucea, căci dacă tot pe el îl chemaţi, el vă va ajuta, şi tot el vă va aduce risipă şi moarte.

Deci lipiţi-vă de cele ale lui Dumnezeu. Şi chiar de vă va trimite necazuri, apoi vi le trimite cu rost (spre îndreptare). Şi de îndată ce vei mărturisi păcatul tău, Domnul va ridica pedeapsa păcatului tău.

Şi chiar de vor mai veni necazuri asupra ta, tu nu le vei mai socoti necazuri, ci mila lui Dumnezeu cu tine şi aşa vei ieşi biruitor asupra lor. De aceea: binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc pe voi, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă supără şi vă prigonesc pe voi. (Matei 5,44). Şi asta stă scris! Căci lucru bun fac ei, dar nu vedeţi voi.

Cum v-am mai spus, toţi cei ce vreţi să coboare mila lui Dumnezeu peste casa voastră şi peste osteneala mâinilor voastre, curăţiţi-vă sufletele voastre cu rugăciuni, cu spovedanie curată şi cu post. Şi veţi vedea cum are să vină mila lui Dumnezeu şi ocrotirea Lui asupra ta şi asupra a tot lucrul mâinilor tale. Amin.

Read Full Post »

Prin multe necazuri se cuvine noua sa intram în Împărăţia lui Dumnezeu (Fapte 14, 22)

Scopul fundamental al acestei broşuri este acela de a arăta că o parte însemnată a stărilor depresive sunt urmare a unui mod păcătos de viaţă, urmare a acţiunii distructive a păcatului asupra sufletului omenesc. Cuvintele acestea sunt valabile în primul rând pentru depresiile nevrotice, care, după cum se va arăta mai jos, sunt înrudite cu patimile păcătoase ale trândăviei şi întristării.

Există şi un tip de depresie ce se dezvoltă „de la natură” şi nu este legat direct de cauze duhovniceşti. Este o stare de boală care cere interventie medicală calificată.

Depresie – informaţii generale

Depresia (de la cuvântul latinesc depressio – „constricţie, apăsare”) este dispoziţia sufletească abătută, însoţită de moleşeală, astenie, de o apreciere descurajat-pesimistă a evenimentelor.

Această suferinţă e cunoscută lumii din timpuri imemoriale, de când s-a petrecut căderea în păcat a celui dintâi om.

Depresia este cel mai răspândit simptom al bolilor sufleteşti. Până la 7-8 procente din populaţia planetei suferă de tulburări depresive. În particular, în anul 1983 s-a calculat că în lume sunt peste 100 milioane de bolnavi de depresie. Actualmente numărul acesta a crescut simţitor. De pildă, din totalul bolilor psihice ale vârstei a treia între 40 şi 60 de procente sunt reprezentate de către depresie.

Circa 75 de procente dintre oamenii care suferă de depresie au luat măcar o dată în calcul ideea sinuciderii, iar 10-15 procente dintre aceştia au şi comis-o. Ca atare, este greu de supraapreciat întreaga importanţă şi complexitate a temei abordate.

Depresia „a întinerit”. Victime ale ei devin nu numai oamenii de vârsta a treia şi “balzaciană”, ci şi tineretul, chiar copiii. Între psihiatri se vorbeşte din ce în ce mai des despre depresia infantilă, despre particularităţile provenientei şi ale tabloului său clinic.

Diagnosticul de „depresie” este pus atât de des încât a devenit ceva obişnuit.

M-am ocupat vreme destul de îndelungată cu recuperarea persoanelor care au suferit de pe urma acţiunii psihodistructive a sectelor totalitare şi activităţilor ocultiste. Între cele mai frecvente complicaţii psihice ale acesteia sunt depresia, fobiile de tot felul, anxietatea.

Tulburările depresive sunt un „însoţitor” al celor împătimiţi de băutură, de droguri.

Certurile, divorţurile, conflictele, bolile ş.a.m.d. constituie zilnica „sarcină” depresivă cu care, ca medic-psihoterapeut, am a mă întâlni practic ele mai multe ori pe zi. Mulţi oameni au mereu la ei tablete sedative pentru cazuri ele stress, prăbuşire nervoasă.

Descurajarea, lipsa bucuriei de a trăi, posomorârea, melancolia sunt, din păcate, atât de proprii contemporanilor noştri.  În ziua de astăzi mulţi consideră că depresia este o boală a civilizaţiei cu cerinţele ei mai presus de puterile omului şi cu suprasarcinile ei emoţiona le. Fără îndoială că în mare parte acest punct de vedere este îndreptăţit. Există chiar o specie de tulburare depresivă numit depresie de epuizare.

În literatura de specialitate se vorbeşte tot mai des despre depresia existenţială sau noogenă, adică acea specie de tulburare depresivă care este legată de pierderea sau absenţa sensului vieţii.

Să vorbim puţin despre particularităţile clinice ale depresiei. Depresia este un sindrom (ansamblu de manifestări morbide) care se întâlneşte în multe maladii psihice şi în unele maladii somatice (trupeşti). în ultimul caz depresia apare deseori ca reacţie psihologică a personalităţii în faţa ameninţării la adresa sănătăţii sau vieţii. De exemplu, s-a stabilit că, chiar la 6-12 luni după declanşarea infarctului, la 90% dintre pacienţi se pune în evidenţă depresia. Cauzele persistentei acesteia sunt, după cum a demonstrat practica, legate de pierderea sensului vieţii, de crahul speranţelor.

Se face distincţie între episodul depresiv, reacţia depresivă, starea depresivă şi boala depresivă prelungită.

Psihiatrii au descris cândva aşa-numita „triadă depresivă”:

– dispoziţia tristă;

– gândirea încetinită;

– inhibiţia motorie.

Printre alte manifestări ale deprimării se numără tulburările de somn, scăderea capacităţii de concentrare şi de atenţie, scăderea apetitului, pierderea reacţiilor emoţionale de mai înainte, scăderea interesului faţă de evenimentele vieţii de zi cu zi, nehotărârea chinuitoare, sentimentul de handicap, ideile sau acţiunile suicidale (de sinucidere).

Dacă ar fi să sistematizăm tulburările depresive, o atare sistematizare poate arăta astfel:

Depresii nevrotice: apar „pe teren nervos”, ca rezultat al şocurilor nervoase, conflictelor (externe şi interne, sufleteşti) la omul potenţial sănătos din punct de vedere psihic. Majoritatea cercetătorilor subliniază rolul particularitătilor de personalitate în formarea depresiei nevrotice.

Depresii somatogene, tulburări psihice ca rezultat al bolilor somatice.

Depresii endogene, dezvoltarea lor este condiţionată de factori constituţionali. Depresiile de acest tip se întâlnesc în clinica schizofreniei, psihozei maniaco-depresive, în psihozele de involuţie (senilitate).

Schizofrenia este o boală care se manifestă prin modificări caracteristice ale personalităţii. în tabloul clinic al schizofreniei se pot distinge: 1) tulburări de gândire: incoerenţă, „devieri” logice, delir ş.a.: 2) tulburări emotionale: 3) percepţii false (halucinaţii s.a.), precum şi o serie de alte tulburări. Schizofrenia constituie mai degrabă nu o singură boală, ci o grupă de psihoze reunite sub o singură denumire, care pot varia ca intensitate şi durată a manifestărilor patologice precum şi ca evoluţie. Bolnavii de schizofrenie au nevoie de observaţie şi tratament psihiatrie.

 

Psihoza maniaco-depresivă este o boală psihică ale cărei semne clinice fundamentale sunt fazele maniacale, depresive sau mixte, care pot alterna în diverse succesiuni. Uneori, în clinica psihozei maniaco-depresive predomină o anumită fază. Particularitatea caracteristică a acestei boli este prezenţa intervalelor „luminoase” (când cel afectat este practic sănătos). În perioadele de acutizare este neapărată nevoie de tratament, iar pentru perioada dintre crize se indică măsuri profilactice.

Ele nu sunt legalte de factori situaţionali şi de împrejurări ale vieţii, ci se dezvoltă „de la natură”. În depresia endogenă se observă în mod particular: dezorganizarea grosieră a personalităţii cu desprindere de lumea reală; risc ereditar; caracter ciclic: acutizări sezoniere (primăvara, toamna bolnavul se simte mai rău), deteriorare mai marcată a stării psihice la orele dimineţii; tendinţă spre evoluţie trenantă.

Depresii mascate: se manifestă prin diferite suferinţe fizice (dureri de inimă sau de stomac, de cap ş.a.m.d.). În acest caz nu depresia însoţeşte suferinţa fizică, ci suferinţa fizică este manifestare a depresiei.

Dacă e să vorbim despre tratamentul depresiei, devine evident faptul că depresia nevrotică este o problemă a personalităţii şi acest tip de depresie se tratează prin mijloace predominant duhovniceşti şi psihologice. Pentru ortodox, este vorba de lupta cu patimile, de mergerea spre Hristos pe calea răbdării, smereniei, nerăutăţii, dragostei.

Pe lângă acestea sunt, bineînţeles, importante odihna cu măsură, activitatea fizică, comunicarea chibzuită şi folositoare pentru suflet.

Depresia endogenă nu poate fi, de regulă, vindecată fără prescrierea medicamentelor necesare de către medicul-psihiatru . Într-o serie de cazuri se cere internare şi terapie intensivă în condiţii de spital. În ce priveşte acest tip de depresie, tentativele de limitare la poveţe şi îndemnuri sunt practic lipsite de rezultat. A aprecia o depresie de acest fel ca pe o patimă păcătoasă este o abordare incorectă a problemei.

Depresiile mascate şi cele somatogene necesită, de asemenea, tratament medicamentos.

Depresia nevrotică

O parte însemnată a stărilor depresive sunt urmare a modului păcătos de viaţă, urmare a acţiunii distructive a păcatului asupra sufletului omenesc. Aceste cuvinte sunt valabile în primul rând pentru depresiile nevrotice, care, precum vom arăta mai jos, sunt înrudi te cu patimile păcătoase ale întristării şi trândăvirii.

În „Bazele concepţiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse”, adoptate la Sinodul Arhieresc Jubiliar (Moscova, 13-16 august 2000), se spune printre altele: „Biserica priveşte bolile psi hlce ca pe una dintre manifestările vătămărli generale de către păcat a naturii umane: Distingând în structura personalităţii nivelurile duhovnicesc, sufletesc şi trupesc de organizare, Sfinţii Părinţi făceau distincţie între bolile dezvoltate „de la natură” şi cele provocate de lucrarea demonică sau de patimile care l-au înrobit pe om”,

Depresia nevrotică este la baza sa duhovnicească o stare psihopatologică ce s-a dezvoltat în urma patimilor trândăvirii şi întristării, „care l-au înrobit pe om” – iar orice patimă este „aţâţată” şi mai mult de către draci, care află în sânul lor adăpost.

Stiinta cunoaste multe lucruri despre apariţia tulburărilor depresive, însă în mediul savant nu se acceptă să se vorbească despre păcat, deşi cauza multor forme de depresie este tocmai el, fapt despre care dau mărturie Sfinţii Părinţi şi întreaga experienţă ascetică a Ortodoxiei.

Cu mult înainte de observaţiile ştiinţifice psihiatrice privitoare la provenienţa depresiei nevrotice, Sfinţii Părinţi au descris foarte exact această boală sufletească, numind-o „patimi păcătoase ale trândăvirli şi întristării” – aşa încât în acest caz diagnostieului medical îi corespunde un „diagnostic” duhovnicesc.

Depresia este un semnal sui generis al sufletului, prin care acesta îşi arată starea nenorocită – însă nu plâns pentru păcate, ci chin al sufletului nepocăit, căruia demonii îi şoptesc: „Totul merge prost, n-ai de ce să mai tragi nădejde … ”

Nevroza depresivă începe cel mai adesea din pricina problemelor de viaţă. Dispoziţia omului se înrăutăteşte, nimic nu-i mai aduce bucurie, totul îl enervează; cade în posomorâre, în întristare, tot ce îl înconjoară apare într-o lumină întunecată. Foarte adesea stări de acest fel apar pentru că „nu mi-a ieşit în viaţă cum am vrut: nu mi s-au înfăptuit dorinţele, a avut loc un anumit conflict, cineva m-a jignit” ş.a.m.d.

Nu orice întristare e însă păcătoasă.

În zilele de amărăciune, în clipele de întristare omul devine „mort” faţă de multe mişcări păcătoase ale sufletului său. Iubirea de cinstiri, de bani, de plăcerile simţurilor trec pe planul al doilea în astfel de perioade ale vieţii. La bucurie, omul uită de sine; la necaz îşi întoarce gândurile, vrând-nevrând, spre sine însuşi, îşi conştientizează păcătoşenia tot mai profund.

Dacă aceasta nu se întâmplă, dacă întristarea este „de dragul întristării”, iar pocăinţei i se substituie „autocanibalismul” nevrotic, care în afară de distrugere nu oferă sufletului nimic, este evident că a avut loc o falsificare. O astfel de întristare mincinoasă este patimă păcătoasă.

Bineînţeles că minciuna, clevetirile josnice şi jignlrile nu aduc bucurie sufletului, dar dacă omul este cu desăvârşire zdrobit de ele şi rămâne vreme îndelungată într-o dispoziţie tristă sau, mai mult, într-o stare de deznădejde, de pierdere deplină a stăpânirii de sine, a nădejdii în mila lui Dumnezeu şi a credinţei în sfinţenia Purtării de grijă dumnezeieşti pentru om, aceasta nu mai este nicidecum o stare creştinească a sufletului, ci este deja păcat. În atare caz, şi cel viclean atât aşteaptă: ca omul să calce strâmb şi să se arunce în prăpastia trăirilor sufleteşti apăsătoare şi a deznădejdii.

Întristarea este întotdeauna părere de rău (pentru ceea ce s-a pierdut, pentru ceea ce nu s-a împlinit s.a.m.d.), iar trândăvirea este precedată mai mereu de lenevie, nelucrarc, iubire exagerată a confortului, iubire de sine.

Sfântul Ierarh Ignatie (Briancianinov) defineşte patimile păcătoase ale trândăvirii şi întristării în următorul mod:

ÎNTRISTAREA = amărăciunea, mâhnirea, curmarea nădejdii în Dumnezeu, îndoirea de făgăduinţele dumnezeieşti, nemulţumirea faţă de Dumnezeu pentru cele ce se întâmplă, puţinătatea de suflet, nerăbdarea, nemustrarea de sine, supărarea ţinută împotriva aproapelui, cârtirea, lepădarea de crucea propriului destin, încercarea de a te coborî de pe ea.

TRÂNDĂVIREA = lenevia la orice faptă bună şi mai ales la rugăciune, părăsirea pravilei bisericeşti şi a celei de chilie, nepăsarea, lipsa de evlavie, odihnirea peste măsură prin somn, prin zăcere şi prin răsfătul de tot felul, umblatul din loc în loc, grăirea în deşert, glumele deşarte, purtarea profanatoare, uitarea propriilor păcate, uitarea poruncilor lui Hristos, robirea de către gânduri, lipsa fricii de Dumnezeu, împietrirea, nesimţirea, deznădăjduirea.

După cum afirmă Sfinţii Părinţi, întristarea vine atunci când o patimă nu s-a văzut satisfăcută: de pildă, când omul nu a primit suma de bani pe care o voia, când simţămintele i-au fost respinse de aleasa inimii lui, când nu a fost avansat la serviciu de multă vreme ş.a.rn.d.

Patimile păcătoase sunt legate între ele şi se influenţează între ele. Astfel, trufia şi slava deşartă sunt „susţinute” de lăcomia pântecelui şi de curvie, iar toate acest.e patimi sunt în acelaşi timp legate de iubirea de bani. Rezultatele acestei “tovărăşii” sunt: mânia, întristarea, trândăvirea – vorbind metaforic, sindromul „corăbiilor înecate”.

Trândăvirea, întristarea îl pândesc pe cel ce n-a dobândit credinţă tare în Dumnezeu. Aceste patimi stăpânesc adeseori în sufletul celor care, lepădând Cerescul, s-au lipit cu tărie de pământesc. Altfel spus, la temelia sa adâncă depresia nevrotică este urmare a necredinţei în mântuitoarea Purtare de grijă a lui Dumnezeu. În atare caz, necazurile şi suferinţele sunt pentru om ceva respingător, absolut inutil. La drept vorbind, aceasta este urmarea logică a filosofiei hedonismului, a vieţii „după propriul plac”, spre care năzuiesc foarte mulţi oameni.

Preasfinţitul Varnava (Beliaev) remarcă pe această temă: „Există în ştiinţa despre mântuire o lucrare care îl duce pe om la Dumnezeu pe cea mai scurtă cale. Este vorba de întristarea pentru păcate, de întristarea după Dumnezeu… experienţa şi suflarea harului în inimă dau încredinţarea că rugăciunea cu lacrimi fierbinţi de pocăinţă în singurătate este singurul mijloc de mângâiere. Ce-i drept, la început se varsă lacrimi amare, corozive, dar mai apoi se simt uşurare, bucurie, luminare. Cu cât înaintează omul mai mult pe calea rnântuirii, cu atât i se sălăşluieste veselia mai mult în suflet; plângi, curg lacrimile şiroaie, iar în inimă e tot mai senin şi mai cald. Minunat lucru  Nepătrunsă lucrare a harului! ..

Există însă şi alt plâns, şi altă întristare. Împătimita modei plânge fiindcă nu are noua pălărie de primăvară şi că i s-au demodat ghetele, că „cutare” a început să o curteze pe „cutare”, iar „cutare” e mai frumoasă ori mai fericită decât ea; tânărul se întristează pentru puţinătatea banilor de buzunar pe care îi poate cheltui pentru plăceri; soţia plânge din orgoliu rănit pentru că soţul o înşală, iar soţul, la rândul său, pentru că are insuccese la serviciu; medicul, inginerul, avocatul – toţi sunt nemulţumiţi pentru că nu câştigă destul, oricât ar avea li se pare puţin; comerciantul cade în deznădejde pentru o pagubă suferită, şi aşa mai departe, şi aşa mai departe. Toţi plâng şi se întristează chiar când trăiesc în lux şi în bogăţie, dar lucruri stricăcioase sunt acestea pentru care ei se dau de ceasul morţii. Nu au ceva sau pierd ceva, şi se întristează. Uneori de pe urma acestei întristări se ofilesc, se îmbolnăvesc şi chiar mor. Această întristare este drăcească. Vrăjmaşul neamului omenesc este cel care o insuflă. Se chinuie, geme omenirea, încearcă să-şi facă viaţa lipsită de întristare, dar fără Dumnezeu nimic nu poate”.

În lucrarea sa fundamentală „Bazele artei sfinţeniei”, episcopul Varnava face o fină analiză duhovnicesc-psihologică a temei abordate. Iată câteva extrase din această lucrare.

” … Dintre toate cele opt căpetenii ale răutăţii, duhul trândăvirii e cel mai greu, zice Sfântul Ioan Scărarul. Într-adevăr, împotriva fiecărei patimi slujeşte drept doctorle virtutea potrivnică ei (de pildă, împotriva lăcomiei pântecelui – înfrânarea, împotriva iubirii de avuţii – neagonisirea, împotriva trufiei – smerenia ş.a.m.d.), dar împotriva trândăvirii nu există o astfel de virtute specială. Iată de ce la Sfinţii Părinţi ea e numită uneori „moarte atotpierzătoare”, întrucât cere puteri multe pentru a se tămădui şi atrage după sine toate păcatele şi mii de rele, mergând la mire ni până la lepădarea însăşi ideii de mântuire personală, iar la monahi până la dezbrăcarea mantiei şi întoarcerea în lume. În schimb, nici una dintre patimi nu îi aduce neooitorului atâtea cununi ca trânddoirea. Tocmai în lupta cu această patimă se cunoaşte cum slujeşte omul lui Dumnezeu – fără făţărnicie sau cu lenevie şi nepăsare, şi plata este pe măsură.

Când, unde şi cum năvăleşte asupra omului duhul trândăvirii?

Despre o anumita vreme a năvălirii se poate vorbi numai în cazul monahilor-sihastri.

Pe timpul vechilor Părinţi ai pustiei, vrăjmaşul îi ispitea de obicei în jurul amiezii, când soarele se afla la zenit şi din pricina căldurii pe care începea să o respire pustia, era firesc ca mintea şi trupul să slăbească. Mai ales după o noapte fără somn, petrecută la rugăciune. Iar până la întărirea cu hrană mai era mult, pentru că o gustau numai spre seară, după apusul soarelui. Atunci, dracul aducea asupra lor trândăvirea, teama că ostenelile lor sunt zadarnice, teama că se vor îmbolnăvi şi nu va fi cine să-i ajute la bătrâneţe, sila faţă de sălaşul lor, de multă vreme înmiresmat cu rugăciunea, care, pasămite, n-ar mai aduce nici un folos. Tocmai de acest demon îl îndeamnă Domnul pe nevoitor să nu se teamă, grăindu-i prin prorocul: Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua şi de dracul cel de amiazazi (Ps. 90, 5-6).

În ce-i priveşte pe mirenii păcătoşi, care trăiesc după voia lor şi cum îi taie capul, care dorm bine, se îmbuibă de

Intristarea

Ce este întristarea?

„Întristarea este piedică în calea a tot binele”, spune Sfântul Nil Sinaitul. „Când duhul rău al întristării pune stăpânire pe suflet” – citim descrierea lucrării acestei patimi la Cuviosul Serafim de Sarov, „atunci, umplându-l de amărăciune şi neplăcere, nu-l lasă să facă rugăciune cu osârdia cuvenită, îl împiedică să se îndeletnicească cu citirea Scripturilor cu luarea-aminte cuvenită, îl lipseşte de blândeţe şi de seninătate faţă de fraţi şi naşte scârba fată de orice împreună-vorbire: pentru că sufletul plin de intristare, făcându-se ca nebun şi ieşit din minţi, nu poate nici să primească liniştit sfat bun, nici să răspundă cu blândeţe la întrebările ce i se pun. El fuge de oameni ca de nişte pricinuitori ai tulburării sale, şi nu pricepe că pricina suferinţei e înlăuntrul său … ”

De unde vine întristarea? Întristarea este de obicei urmare a gândurilor mânioase ori a nereuşitei de a satisface o oarecare patimă. Ca atare, cel ce îşi va birui poftele şi patimile va izgoni pentru totdeauna din inima sa şi întristarea. Astfel, cel înfrânat nu se va întrista că a rămas fără prânz, cel feciorelnic – că nu i-a reuşit fapta murdară la care se gândise într-o clipă de întuneca re a minţii, cel nemânios – că n-a avut prilejul să se răzbune, iar cel smerit cugetă tor – că e lipsit de cinstiri din partea oamenilor. Cel neagonisitor nu se va amărî nici dacă va rămâne fără ultima leţcaie …

Cu oamenii pătimaşi se întâmplă însă că întristarea vine asupra lor fără vreo pricină văzută. Atunci, zice Cuviosul Ioan Cassian, „prin înrâurirea subţire a vrăjmaşului suntem supuşi unui asemenea necaz că nu putem să primim cu obisnuita plăcere nici măcar cercetarea (vizita) oamenilor la care ţinem şi a rudelor noastre, şi orice ne-ar spune aceştia într-o discuţie cuviincioasă ni se pare că vine la vreme nepotrivită şi că e de prisos … ”

Totuşi, aceasta dovedeşte numai că întristarea nu-şi are întotdeauna pricinile în surse exterioare. Nu. Înăuntrul nostru, în adâncul inimii, stau seminţele ascunse ale patimilor, care, îndată ce se revarsă asupra sufletului ploaia ispitelor, dau îndată mlădiţe şi roade. Ca atare, trebuie spus din nou că dacă am fi nepătimaşi nu doar pe dinafară, ci am avea adevărată linişte în suflet, nici un fel de uneltiri ale dracului întristării n-ar putea avea înrâurire asupra noastră. Pământul inimii, uscat de post, de privegheri şi de rugăciuni, n-ar putea să mai primească seminţele patirniior insufla te de către draci.

De aici reiese că nu trebuie să fugim de oameni cu scopul de a evita întristarea. Ce-i drept, nu poate să scape de tulburare omul care trăieşte în lume şi intră mereu în contact cu persoane care îi sunt cu desăvârşire străine ca duh, stăpânite nu doar de patimi, ci uneori chiar de dracii înşişi. Dar gândul că simpla schimbare a locului aduce uşurare este greşit. Schimbând mediul, omul schimbă doar pricinile care-i stârnesc patimile. Nu asta îi trebuie, ci răbdare şi încă ceva, de care se va vorbi mai jos. Dacă omul va avea răbdare şi, îndeobşte, curăţia inimii, va fi în stare să spună împreună cu prorocul David: cu cei ce urau pacea eram făcător de pace (Ps. 119, 6). Atunci se va împăca lesne nu doar cu oamenii, ci şi cu fiarele sălbatice, şi acelea îl vor cinsti, după cuvântul Scripturii: fiarele cele sălbatice vor avea pace cu tine (Iov 5, 23).

Ucigaşii întristării

S-a zis deja că întristarea se hrăneşte pe socoteala existenţei patimilor în om. Îndepărtează din tine împătimirea de lucruri, de poftă, de lăcomia pântecelui, şi nici o întristare nu va mai vreodată în tine. Pot fi arătate însă şi mijloace pozitive, care taie din rădăcină această patimă, în special rugăciunea, milostenia şi neagonisirea.

Omul suferă, se chinuie din pricina întristării, sufletul lui tânjeşte. Şi iată că se duce la doctor. Acesta îi prescrie preparate care îl calmează şi îi îmbunătăţesc dispoziţia sufletească, uşurându-i în mod artificial suferinţele dar tratamentul, după cum remarcă pe bună dreptate medicul ortodox V. K. Neviarovici, în multe cazuri nu vindecă deloc sufletul bolnav şi prin el omul este doar îndepărtat de suferinţe, care au mai întotdeauna un sens terapeutic din punct de vedere duhovnicesc. Subliniem că aici este vorba despre depresia nevrotică. În depresia endogenă tactica este alta.

Forma nevrotică a tulburărilor depresive este legată în modul ce mai direct de starea morală a omului. Desigur, eu, ca medic, uşurez suferinţele pacienţilor prin medicamente, discuţii şi prin simpla compasiune omenească – dar satisfacţia la consult vine numai atunci când convorbirea se poartă despre suflet, despre credinţă, despre pocăinţă. Cu acordul pacientului şi la dorinţa lui, încercăm să dăm simptomelor bolii o apreciere de pe poziţii duhovniceşti.

Singura cale corectă spre vindecarea de nervozitate, de trândăvire, de întristare şi spre dobândire a păcii sufleteşti trece prin adevărata credinţă ortodoxă, prin pocăinţă şi prin îndreptarea vieţii după poruncile lui Dumnezeu. Pentru om, principalul este să înţeleagă sursele păcătoase ale stării sale psihice, să conştientizeze profund neputinţa sa, să urască păcatele demonice ale trufiei, slavei deşarte, rnâniei, trândăvirii, minciunii, curviei şi să dorească să se schimbe, să se întoarcă spre Domnul cu nefăţarnică pocăinţă.

Adevărata cauză a tulburărilor depresive constă de regulă în păcatele săvârşite de către om. Sfinţii Părinţi considerau că la baza tuturor suferinţelor sufleteşti stă trufia. Ca atare, pentru a scăpa de depresia nevrotică, omul trebuie să se străduie pentru dobândirea smereniei. Nivelul ridicat de pretenţii care nu se înfăptuiesc în viaţă, conflictul între dorinţă şi realitate lasă totdeauna în suflet simţământul frustrării, întristării, arnărăciunii, supărării.

Absolut indispensabil pentru fiecare creştin este mersul la slujbe, mai ales în zilele de duminică şi de praznic, precum şi participarea la Tainele Bisericii .. În rugăciunea pe care preotul o citeşte înainte de spovedanie există cuvintele acestea: De vreme ce ai venit la doctor, să nu te întorci nevindecat. De Sfintele Taine trebuie să ne apropiem cu frângere de inimă, cu credinţă adâncă şi cu nădejde în mila lui Dumnezeu.

Trebuie neapărat ca omul să citească Sfânta Scriptură, mai ales Evanghelia, şi să împlinească poruncile lui Hristos, ce sunt cuprinse acolo. Un ajutor de nepretuit îl oferă literatura patristică. O mare bucurie aduc creştinului faptele bune, grija pentru aproapele.

Să păstrăm în inimile noastre minunatele şi marile cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel: Pururea bucuraţi-va. Neîncetat rugaţi-va. Întru toate mulţumiţi, caci aceasta este voia lui Dumnezeu întru Hristos Iisus pentru voi (l Tes. 5, 16).

La sfârşitul capitolului despre depresia nevrotică este potrivit să vorbim despre greul păcat al sinuciderii, pentru că tocmai trândăvirea şi deznădejdea sunt premergătorii acestui păcat cumplit.

Care sunt cauzele sinuciderilor?

Punctul de vedere al medicilor este următorul: majoritatea covârşitoare a sinucigaşilor sunt sănătoşi din punct de vedere psihic. Sinuciderea este o criză a personalităţii. Factorii sociali nu au aici nici o însemnătate hotărâtoare: este vorba de o problemă spirituală.

Arhiepiscopul Ioan Şahovskoi scrie:

„Sărmani pătimitori, sinucigaşilor!… Voi n-aţi primit răscumpărarea prin scurtele suferinţe curăţitoa re de pe pământ, suferinţe dulci pentru cel care le îmbrăţişează – o, mult mai dulci decât plăcerile nălucite de dorul cărora aţi murit. Da, stătea în puterea voastră ceea ce v-a şoptit puterea răului, care atunci n-avea nici o stăpânire asupra-vă, dar tot în puterea voastră stătea şi să nu faceţi asta. În puterea voastră stătea să ştiţi că Dumnezeu există, că El nu-i doar expresia cea mai înaltă a Dreptăţii mai presus de înţelegerea noastră, ci chiar mult mai mult decât toate aceste firave concepţii omeneşti. În puterea voastră stătea să înţelegeţi că Dumnezeu nu poate să dea Cruce şi să nu dea puteri, că în pu terea voastră stătea să vă întoarceţi spre Dumnezeu, să vă mântuiti prin chemarea (nemincinoasâ) a Numelui Său.,,”

Înainte de sinucidere, sinucigaşii nu ştiu deloc că în preajma lor stă duhul rău, nespus de scârbavnic, care-i sileşte să îşi ucidă trupul, să sfarme preţiosul „vas de lut”, care păzeşte sufletul până la soroacele hotărnicite de Dumnezeu. Şi sfătuieşte acest duh, şi îndeamnă, şi stăruie, şi sileşte, şi înspăimântează cu toate spaimele, doardoar va apăsa omul pe trăgaci sau va sări pe fereastră, fugind de viaţă, de chinul său cel nesuferit. .. Omul nici nu gândeşte că „chinul nesuferit” nu este de la viaţă, ci de la cel de unde vin şi toate gândurile care „dau temei” uciderii de sine. Omul crede că el le cugetă pe toate, şi ajunge la concluzia sinucigaşă – dar nu cugetă el deloc, ci prin gândurile lui vorbeşte cel pe care Domnul l-a numit ucigaş de oameni dintru început …

Omul nu face altceva decât să-şi dea în mod inconştient acordul la propunerea diavolului, să ia asupra sa, fără să vadă asta, păcatul diavolului, să se unească cu păcatul şi cu diavolul. .. Un singur cuvânt de rugăciune cu pocăinţă, un singur semn al mântuitoarei Cruci, făcut măcar în gând, şi o singură privire cu credinţă către ea – şi păienjenişul răului este rupt, omul este mântuit prin puterea lui Dumnezeu de pieirea sa … Doar o scânteie mică de credinţă vie şi de credincioşie nu gândeşte că „chinul nesuferit” nu este de la viaţă, ci de la cel de unde vin şi toate gândurile care „dau temei” uciderii de sine. Omul crede că el le cugetă pe toate, şi ajunge la concluzia sinucigaşă – dar nu cugetă el deloc, ci prin gândurile lui vorbeşte cel pe care Domnul l-a numit ucigaş de oameni dintru început …

Omul nu face altceva decât să-şi dea în mod inconştient acordul la propunerea diavolului, să ia asupra sa, fără să vadă asta, păcatul diavolului, să se unească cu păcatul şi cu diavolul. .. Un singur cuvânt de rugăciune cu pocăinţă, un singur semn al mântuitoarei Cruci, făcut măcar în gând, şi o singură privire cu credinţă către ea – şi păienjenişul răului este rupt, omul este mântuit prin puterea lui Dumnezeu de pieirea sa … Doar o scânteie mică de credinţă vie şi de credincioşie faţă de Dumnezeu – şi omul e izbăvit! Dar nu toţi oamenii care s-au izbăvit de uciderea de sine sau de un alt păcat pricep că în preajma lor stătea (sau poate că stă încă ori se apropie de el câteodată) scârbosul duh rău, fiinţă pe care o descoperă doar sensibilitatea duhovnicească şi luarea-aminte duhovnicească ascuţită! Nici pe departe nu-şi dau seama toţi oamenii (fie ei şi creştini) de lucrările şi manifestările duhurilor rele, despre care cu atâta putere şi limpezime uimitoare vorbeşte cuvântul lui Dumnezeu. 90% dintre sinucigaşi fac ultimul lor pas sub înrâurirea nemijlocită a duhurilor ucigaşe de oameni dintru început (In. 8, 44). Şi propriu-zis, mai fiecare sinucidere este ucidere a omului de către demon – cu mâinile omului însuşi.

Read Full Post »

Cuvinte purtătoare de nădejde

„Fiule, când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită!” (Sirah 2, 1),

„Uitaţi-vă la neamurile cele din început şi vedeţi cine a nădăjduit spre Domnul şi s-a ruşinat? Sau cine a petrecut în frica Lui şi a fost părăsit? Sau cine L-a chemat pe El şi a fost trecut cu vederea?” (Sirah 2, 10).

„În lume necazuri veţi ,avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (In. 16, 33).

„Dar credincios este Dumnezeu, Care nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda” (I Cor. 10, 13).

ISPITE, ÎNTRISTĂRI, DURERI ŞI RĂBDARE

Cu smerenia împuţinăm întristarea adusă de ispite

Să ne aducem aminte de făcătorii de rele, care se dau pe ei înşişi in mâinile judecătorilor ca să fie pedepsiţi pentru faptele lor. Aceştia, atunci când încep să fie chinuiţi, dacă se smeresc şi îşi mărturisesc fără întârziere nedreptatea lor, sunt pedepsiţi mai puţin şi suferind acele dureri, se izbăvesc. Dacă însă rămân neînduplecaţi şi nu vor să-şi mărturisească fărădelegea, chinurile lor se înmulţesc. Iar la sfărşit, după multe suferinţe şi după ce trupul lor ajunge plin de răni, sunt nevoiţi să mărturisească, chiar şi fără să vrea, dar acum nu le mai foloseşte la nimic, deoarece au îndurat deja toate acele chinuri; Căci şi noi pentru păcatele noastre cele nesăbuite suntem predaţi, ca să fim miluiţi, în măinile Dreptului Judecător al tuturor oamenilor şi primim loviturile întristărilor, pănă cănd le vom mărturisi. Atunci pedeapsa se micşorează. Aşadar, dacă atunci cănd va veni peste noi toiagul Judecătorului ne vom smeri şi ne vom aduce aminte de nedreptăţile noastre, mărturtsindu-le în faţa Dreptului Judecător, cu puţine ispite şi întristări ne vom izbăvi. Dar se poate ca în timpul certării să ne cuprindă încăpăţânarea şi să nu mărturisim că noi am greşit, fiind vrednici să pătimirn şi mai multe, ci să aruncăm vina pentru păcatele noastre asupra oamenilor. Ba încă şi asupra diavolilor, iar uneori chiar şi asupra dreptăţii dumnezeieşti şi astfel ne scoatem pe noi înşine nevinovaţi.

Ne încăpăţânăm şi nu ne pocăim, deşi ştim că Dumnezeu cunoaşte mai bine ceea ce ne este de folos şi că dreptatea Lui se întinde peste întreaga lume şi că fără să poruncească El, nimeni nu este pedepsit. Deci dacă vom înfrunta întristările noastre cu o astfel de încăpăţănare, orice necaz va veni peste noi, ne va aduce o mâhnire neîncetată, iar necazurile noastre vor deveni şi mai cumplite şi vor veni unele după altele. Iar aceasta până când vom dobândi o adevărată cunoaştere de sine, ne vom smeri şi vom conştientiza că am păcătuit. Dar dacă ne vom învârtoşa şi, siliţi fiind de necazuri, vom mărturisi păcatele noastre la sfărştt, această mărturisire nu ne va folosi, de vreme ce am îndurat toate întristările şi ispitele şi ne-am lipsit de mângăierea pe care o aduce pocăinţa.

Necazurile îndurate fără de voie sunt iconomisite de iubirea de oameni a lui Dumnezeu

Cu cât cineva se va lipsi de bunăvoie de bunătăţile acestei lumi, cu atât mila lui Dumnezeu îl va urma, iar iubirea Lui îl va ocroti. Însă toţi cei care au o voinţă slabă şi pentru aceasta nu se pot nevoi pentru dobândirea vieţii veşnice, Dumnezeu povăţuieşte sufletele lor spre virtute prin necazurile cele fără de voie. Căci şi acel sârac Lazăr nu era lipsit de bunătăţile acestei lumi de bunăvoie. Acesta avea şi trupul plin de răni şi astfel era cuprins de două suferinţe amare, una fiind mai rea decât cealaltă. Însă la sfârşit s-a învrednicit de sânul lui Avraam. Dumnezeu este foarte aproape de inima omului întristat, care cu durere strigă către El. Se poate ca Dumnezeu să-l lipsească pe om de bunătăţile cele materiale sau să-i trimită un alt necaz, dar toate acestea le îngăduie până când ne vom deprinde cu răbdarea. El lucrează întocmai ca un medic care operează pe cineva pentru a-l scăpa de o boală gravă. Cu toate acestea, Dumnezeu îi arată iubirea Sa de oameni potrivit cu măsura în care acela îndură necazurile.

În vremea necazurilor să ne încredinţăm înţelepciunii şi purtării de grijă a lui Dumnezeu

Nici demonii, nici fiarele nu-l pot vătăma pe om, nici oamenii răi nu-şi pot împlini voia lor cea rea de a-i distruge pe ceilalţi, dacă Dumnezeu, Care cărmuieşte toată lumea, nu va îngădui aceasta. Iar dacă îngăduie, El va hotărî cât de mare va fi vătămarea. Căci Dumnezeu nu îngăduie ca ei să acţioneze în deplină libertate, pentru că altfel nu ar fi supravieţuit nici o făptură. El nu lasă ca puterea demonilor şi a oamenilor răi să se apropie de făpturile Sale şi să le vatăme potrivit voinţei lor. De aceea să-ţi spui întotdeauna: „Îl am pe Dumnezeu Care mă păzeşte şi nici o făptură nu poate să mă vatăme. dacă nu are îngăduinţă de la Dumnezeu. Cred încă şi aceasta că nici măcar înaintea ochilor mei nu vor îndrăzni să se arate şi nici să-i aud ameninţările. Căci dacă ar fi avut îngăduinţă de la Dumnezeu să facă rău cât de mult vor, nu ar fi fost nevoie de cuvintele lor ca să mă înfricoşeze. ci ar fi făcut cu mine ce ar fi vrut”.

Şi iarăşi să-ţi spui: „Dacă este voia Domnului meu ca făpturile Sale să fie stăpânite de demoni şi de oamenii vicleni, primesc aceasta cu bucurie ca să nu zădămicesc voia Domnului meu” şi astfel. În vremea ispitelor te vei umple de bucurie. fiind încredinţat că mâna Domnului te povăţuieşte prin ispite. Întăreşte. aşadar. inima ta. având încredere În Domnul şi nu te teme nici de frica de noapte. nici de săgeata ce zboară ziua. Căci credinţa dreptului în Dumnezeu. ne spune Sfânta Scriptură. îmblânzeşte fiarele sălbatice şi le face ca nişte mieluşei.

Să-I fim recunoscători lui Dumnezeu pentru necazurile ce ni le trimite şi să le răbdăm cu bucurie. căci El ne iubeşte

De multe ori Dumnezeu îngăduie ca asceţii virtuoşi să fie încercaţi cu lipsirea de bunurile materiale şi să se ridice ispite asupra lor, să sufere boli trupeşti, precum Iov. să fie aruncaţi în sărăcie şi în primejdia de a fi ucişi de oamenii cei răi. Numai sufletele lor nu sunt vătămate, Căci nu este cu putinţă ca atunci când păşim pe calea lui Dumnezeu să nu întâlnim lucruri şi situaţii neplăcute, iar trupul să nu fie chinuit cu boli şi osteneli, desigur. atunci când iubim viaţa trăită în virtute. Omul care îşi petrece viaţa sa potrivit voii sale păcătoase, care este biruit de invidie sau de altă patimă de suflet-ucigătoare, va fi osândit de Dumnezeu. Dacă însă va păşi pe drumul virtuţii şi va trăi potrivit voii lui Dumnezeu împreună cu mulţi alţii care fac aceeaşi nevointă, dar va întâlni ceva neplăcut, nu este bine să părăsească calea virtuţii, ci dimpotrivă, trebuie să primească încercarea cu bucurie, iar nu să se plângă, şi să mulţumească lui Dumezeu pentru acest mare dar. Să-i mulţumească încă şi pentru că a căzut în această încercare pentru dragostea Lui şi că s-a făcut părtaş pătimirilor Prorocilor, Apostolilor şi tuturor Sfinţilor, care au îndurat necazurile fără să părăsească calea lui Dumnezeu, fie că au venit ispite de la oameni, fie de la trup, fie de la demoni. Căci fără îngăduinţa lui Dumnezeu nu este cu putinţă să ne găsească ispita, care se face pentru noi pricină de a trăi potrivit voii dumnezeieşti. Nu este cu putinţă ca Dumnezeu să lucreze într-un alt chip, atunci când vrea să-l ajute pe cel ce doreşte să se afle lângă El, decât să îngăduie ca acesta să fie încercat pentru ca astfel să se dăruiască cu totul adevărului Evangheliei. Şi aceasta pentru că omul singur nu se poate învrednici de măreţia virtuţii, căci. pentru a primi binefacerile lui Dumnezeu. nu poate singur să se dea pe sine necazurilor şi, mai mult. să se bucure pentru ele, fără să fi primit de la Hristos harisma răbdării. Aceasta o mărturiseşte şi Sfântul Apostol Pavel. Căci atât de mare este acest dar, încât numeşte aceasta hartsmă, zicând: Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci şi să pătimiţi pentru El (Fil. 1. 29). Şi aşa cum Apostolul Petru scria în epistola sa: Dar de veţi şi pătimi pentru dreptate. fericiţi veţi fi … întrucât sunteţi părtaşi patimilor lui Hristos (I Petru 3. 14: 4. 13). Aşadar, nu este bine să te bucuri când toate îţi merg bine, iar în necazuri să te posomorăşti şi să cugeţi că ele (necazurile) sunt străine de calea lui Dumnezeu. Căci de la începutul lumii şi din generaţie în generaţie oamenii păşesc pe calea lui Dumnezeu prin cruce şi prin răstignirea şi omorârea patimilor. De unde însă ţi-a venit aceasta. adică să nu doreşti necazurile? Află, deci că. dacă cugeţi astfel, nu te afli pe calea lui Dumnezeu. Nu vrei să păşeşti pe urmele sfinţilor, ci voieşti să mergi pe o altă cale. a ta, şi să păşeşti pe ea fără să pătimeşti nimic.

Calea lui Dumnezeu este crucea de fiecare zi. Nimeni nu a urcat la Cer prin odihnă. Ştim unde sfârşeşte calea odihnei şi a traiului bun. Dumnezeu însă niciodată nu vrea ca cel ce 1 s-a afierosit cu toată inima sa să rămână fara grijă. Dimpotrivă, El vrea ca acesta să se îngrijească neîncetat de dobândire a virtuţilor. Dar şi din aceasta înţelegem că Dumnezeu îi poartă de grijă, din faptul că îi trimite neîncetat necazuri.

Pe cei care îşi petrec viaţa îndurând ispite, niciodată dunmezeiasca Pronie nu-l lasă să cadă în măinile dracilor. Desigur, dacă se pleacă şi sărută cu smerenie picioarele fraţilor, le acoperă greşelile ca şi cum ar fi ale lor. Cel care vrea să trăiască fără să se îngrijescă de virtute şi face aceasta în mod conştient, dar în acelaşi timp vrea să păşească pe calea virtuţii, unul ca acesta nu are nici cea mai mică idee despre această cale. Drepţii nu numai că s-au nevoit de bunăvoie, ci chiar şi fără de voie, prin îndurarea ispitelor cumplite, trimise lor pentru a li se încerca răbdarea. Căci atunci când sufletul are frică de Dunmezeu, nu se teme de nimic din cele care vatămă trupul, deoarece nădejdea lui se află în Dunmezeu, atât în această viaţă, cât şi în cea viitoare, care nu are sfărşit. Amin.

Să nu începi lucrarea virtuţii dacă nu eşti pregătit să te lupţi cu vrăjmaşul

Atunci când vrei să începi o lucrare plăcută lui Dumnezeu, mai întâi să te pregăteşti împotriva ispitelor care te vor afla şi să nu şovăi deloc. Căci vrăjmaşul are obicei, atunci când vede pe cineva, că începe cu credinţă fierbinte o lucrare bună şi măntuitoare, să-l împiedice cu diferite ispite înfricoşătoare, ca, din pricina lor, să se răcească râvna lui şi să nu mai aibă vreo dorinţă de a se îndeletnici cu vreo lucrare plăcută lui Dumnezeu. Iar aceasta nu pentru că vrăjmaşul ar avea o asemenea putere – căci dacă ar fi avut, nimeni nu ar fi putut face vreodată vreo faptă bună – ci Dumnezeu îngăduie astfel, aşa cum am aflat din pilda lui Iov. Aşadar. pregăteşte-te pe sineţi, astfel încât să înfrunţi cu vitejie ispitele ce se împotrivesc lucrării virtuţilor şi numai atunci această lucrare a ta e bineplăcută lui Dumnezeu. Dar dacă nu te vei pregăti pentru înfruntarea ispitelor, să nu pomeşti spre săvărşirea virtuţilor.

Înţelepciunea lui Dumnezeu se arată în ispite şi în necazuri

Aşa cum se apropie genele una de alta, tot astfel se apropie şi ispitele de oameni. Iar aceasta Dunmezeu a iconomisit-o cu înţelepciune ca noi să dobândim folos.

Adică să baţi cu stăruinţă la uşa milei lui Dumnezeu atunci când eşti împresurat de ispite şi prin frica întristărilor să intre în mintea ta sămânţa pomenirii lui Dunmezeu, ca rugăndu-te fierbinte să te apropii de El. Şi astfel să se sfinţească inima ta cu neîncetata pomenire a lui Dumnezeu. Dacă vei face aceasta, atunci când Îl vei ruga, El te va asculta.

Prin necazuri cunoaştem dragostea lui Dumnezeu

Ca să nu-ţi pierzi încrederea şi dăruirea faţă de El, Dunmezeu a iconomisit să fii încercat de necazuri. Aceasta şi ca să părăseşti calea Lui, atrăgând astfel mânia Sa, iar atunci te va pedepsi, dacă nu te vei pocăi, te va lepăda de la faţa Lui. Gândeşte-te şi la aceasta: câtă lipsă de evlavie şi câte fapte necuviincioase aduc în viaţa noastră traiul cel bun şi lipsa fricti de Dunmezeu. De aceea, prin pătimirile noastre şi prin necazurile ce vin asupra noastră creşte pomenirea Lui în inima ta. Şi astfel, prin frica de cele neplăcute, Dunmezeu te deşteaptă ca să baţi la uşa milostivirii Sale; izbăvindu-te în acest chip de necazuri şi semănând înlăuntrul inimii tale dragostea Sa cea dumnezeiască. Prin aceasta El te aduce lângă Sine şi te cinsteşte cu darul înflerii, dăruindu-ţi din belşug harul său. Căci altfel cum ai fi cunoscut că îţi poartă de grijă şi te iubeşte, dacă nu te-ar fi împresurat necazurile? Pentru că mai ales prin durere şi întristare este cu putinţă să se înmulţească dragostea lui Dumnezeu în sufletul tău şi să-l umple. Ele te fac să-ţi cunoşti harismele tale şi-ţi aduc aminte de deosebita purtare de grijă ce o are Dumnezeu pentru tine. Toate aceste daruri duhovniceşti se primesc în urma celor întristătoare. Şi aceasta ca să te înveţi să mulţumeşti pentru toate lui Dumnezeu. Aminteşte-ţi de Dumnezeu. ca şi El să-şi amintească de tine. Iar atunci când îşi va aduce aminte de tine şi te va mântui de necazuri. vei primi de la El tot felul de binecuvântări şi vei fi fericit. Aşadar. nu-L uita. risipindu-ţi mintea în deşertăciuni, ca să nu te uite nici El pe tine atunci când vei războit de cel viclean. Când toate îţi vor merge bine, să te supui lui Dumnezeu şi să păzeşti poruncile Lui, ca să ai îndrăzneală înaintea Lui întru necazurile tale, prin rugăciunea făcută din inimă şi cu stăruinţă.

Toţi cei care mor pentru lume se pregătesc să îndure cu bucurie cele neplăcute

Dacă ispititorul va lovi pe cel nedrept, acesta nu va avea curaj să ceară ajutorul lui Dumnezeu şi nici să aştepte de la El măntuire, pentru că în vremea in care nu avea necazuri şi se afla întru odihnă, nu a împlinit voia Sa. Înainte de a incepe războiul, caută cu stăruinţă să faci alianţă şi mai înainte de a te îmbolnăvi, caută să afli cine este medic bun. Astfel, înainte de a veni asupra ta necazuri, să te rogi, ca în vremea necazului să-L afli pe Dumnezeu ajutător, iar El te va asculta cu atenţie. Mai înainte de a aluneca şi de a cădea in deznădejde, să te rogi lui Dumnezeu, dar mai înainte de a te ruga, să-ţi împlineşti făgăduinţele tale monahale, care sunt proviziile tale pe calea lui Dumnezeu. Corabia lui Noe în timp de pace a fost construită, iar copacii folosiţi la construirea ei fuseseră plantaţi cu o sută de ani mai înainte. Astfel, atunci cănd a venit mănia lui Dumnezeu pentru lipsa de pocăinţă a oamenilor, cei nedrepţi şi cei nepăsători s-au pierdut, în timp ce pentru dreptul Noe corabia s-a făcut acoperămănt mantuitor.

Toţi cei care au murit pentru lume îndură cu bucurie ispitele şi cele neplăcute, în timp ce aceia care trăiesc lumeşte nu au puterea să îndure nedreptatea. Aceştia din urmă fie sunt biruiţi de slava deşartă, fie se mănie şi se tulbură, purtăndu-se ca unii fără de minte, fie sunt biruiţi de întristare şi deznădejde.

Pentru care pricini sunt îngăduite ispitele

De aceea Domnul îngăduie să vină ispite asupra sfinţilor care Îl iubesc, ca prin zdrobirea inimii, care se dobândeşte cu rugăciune stăruitoare, să se apropie de El cu smerenie. De multe ori le pricinuieşte frică prin pătimirile trupeşti şi prin alunecarea în amintirile necurate, prin ocări şi batjocoriri, prin boli şi neputinţe trupeşti, prin sărăcie şi lipsa celor necesare pentru întreţinerea trupului. Iar alteori El îngăduie să vină peste ei o frică cumplită şi să simtă o părăsire de har şi un război înverşunat din partea diavolului. De multe ori Domnul îi smereşte pe aleşii Săi şi în diferite alte chipuri. Iar toate acestea ca să nu dormiteze sau să cadă în nepăsare; sau se pot petrece ca nevoitorul să-şi capete sănătatea sufletească, pe care a pierdut-o din pricina păcatelor sale sau ca acesta, temăndu-se de chinurile viitoare, să se păzească de păcat. Aşadar, ispitele aduc folos. Nu spun însă că omul trebuie să primească de bunăvoia sa gandurile cele ruşinoase şi să şi le amintească ca să afle pricină de smerenie, nici să caute să intre în alte ispite, ci vreau să spun că omul, atunci cănd săvărşeşte binele, trebuie să fie atent şi să-şi păzească sufletul de păcat, cugetănd că este zidit şi, prin urmare, uşor poate cădea. Orice om zidit are nevoie de puterea lui Dumnezeu care să-I ajute. Iar cel care are nevoie de ajutorul altuia, are o neputinţă firească. Unul ca acesta, atunci când îşi conştientizează neputinţa, trebuie să se smerească şi să ceară ceea ce îi trebuie de la cel care poate să-i dea. Aşadar, dacă omul şi-ar vedea de la început neputinţa, nu s-ar lăsa cuprins de nepăsare, iar dacă nu ar fi nepăsător, nu ar dormi fără grijă şi nu s-ar preda în mâinile celor care îl rănesc cu întristările ca să-l scoată, în cele din urmă, din nepăsarea sa.

Cel care păşeşte pe calea lui Dumnezeu, trebuie să-I mulţumească pentru toate necazurile care îl împresoară şi să se osândească pe sine însuşi pentru nepăsare. El trebuie să ştie că Domnul, Care îl iubeşte şi îi poartă de grijă, nu ar fi îngăduit să vină asupra lui necazuri. ca să-i deştepte mintea, dacă nu s-ar fi arătat nepăsător. Se poate ca Dumnezeu să fi îngăduit un necaz deoarece omul s-a mândrit cândva. De aceea el trebuie să înţeleagă. să nu se tulbure şi să părăsească nevoinţa, ci să se socoată pe sine ca fiind pricina ispitei, ca răul să nu se facă îndoit, adică să sufere şi să nu vrea să se vindece. La Dumnezeu, Care este izvorul dreptăţii, nu există nedreptate. Aceasta nici măcar să o cugetăm. Slăvit să fie numele Lui în veci! Amin.

Crucea ispitelor ne izbăveşte de cugetarea cea semeaţă şi ne povăţuieşte către virtute

Atunci când harul dumnezeiesc vede că omul începe să aibă o idee înaltă despre sine şi să cugete semeţ, îndată slobozeşte asupra lui ispite şi mai puternice, care să-l biruiască, până când acesta va învăţa că este neputincios. Iar aceasta o face ca omul să scape la Dumnezeu şi să rămână lângă El întru smerenie. Astfel, el ajunge la măsura desăvărşitei credinţe şi a desăvărşitei nădejdi în Fiul lui Dumnezeu înaintând întru acest chip către virtutea dragostei. Căci omul cunoaşte cât de minunată este dragostea lui Dumnezeu către el, atunci când se află împresurat de greutăţi, care îl despart de orice nădejde omenească. Abia atunci Dumnezeu îi arată puterea Sa cea mântuitoare. Omul niciodată nu va putea cunoaşte puterea dumnezeiască trăind în odihnă şi desfătare. Şi niciodată Dumnezeu nu Şi-a arătat într-un chip simţit puterea Sa cea mântuitoare, fără numai în locuri liniştite şi pustii, în locuri unde nu întâlneşti multă vorbărie şi gălăgie pricinuite de oameni.

Să nu te miri atunci când, la începutul nevoinţei tale monahale, te vor potopi necazuri şi întristări cumplite. Căci nici măcar nu poate fi numită virtute, cea care nu este urmată de încercări grele. Ea ci fost numită virtute din pricina greutăţilor pe care le înfruntă. Sfântul Ioan spune că este un lucru obişnuit ca virtutea să fie supusă încercărilor. Iar fericitul Marcu Ascetul spune că lucrarea care se săvârşeşte întru odihnă este vrednică de defăimare. Fiecare virtute. atunci când este săvârşită potrivit poruncii Sfântului Duh, se numeşte cruce. De aceea. toţi cei care vor să trăiască întru frica Domnului şi să primească puterea sfinţitoare a lui Iisus Hristos, vor fi prigoniţi (II Tim 3, 12). Căci Domnul a spus:

Oricine voieşte să vină după Mine. să se lepede de sine. să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie (Mar. 8, 34). Cel care nu voieşte să trăiască în odihnă. va pierde traiul cel bun pentru Numele Meu, dar îşi va mântui sufletul său (vezi Mar. 8. 35). De aceea pune înaintea ta priveliştea Crucii, hotărât fiind să mori, şi atunci vei putea să-L urmezi.

În Împărăţia lui Dumnezeu vom intra cu multă durere şi osteneală

De câte ori omul, atunci când vrea să înceapă o lucrare pentru dragostea Domnului, nu se întreabă spunând: „Oare există odihnă în această lucrare? Oare cum voi putea păşi pe această cale a virtuţii fără să mă ostenesc? Oare există ceva care să nu pricinuiască osteneală trupului meu?” Ia priveşte cum căutăm să le facem pe toate fără osteneală! Dar ce spui, omule? Vrei să urci la Cer şi să intri în Împărăţia lui Dumnezeu, să te împărtăşeşti de slava Lui şi să te bucuri de odihna lumii aceleia şi de petrecerea împreună cu îngerii, să dobăndeşti viaţa cea fără de moarte şi întrebi dacă acest drum care duce la Dumnezeu are greutăţi?

Uitaţi-vă la marinari, care aleargă după lucrurile acestei lumi mincinoase şi deşarte, cum plutesc împotriva valurilor înfricoşătoare ale mării. Priviţi şi la cei de pe uscat cum se încumetă să străbată, cu preţul vieţii lor, drumuri anevoioase şi cărări stâncoase şi nu spun niciodată că drumul lor are greutăţi şi osteneli. Dar noi facem dimpotrivă, oriunde ne-am afla căutăm odihna. Dacă însă vom cugeta în fiecare situaţie la Patimile Domnului, atunci vom înţelege că nici o osteneală sau greutate nu este mai mare decât acestea.

Nu cumva este cineva care nu este deplin încredinţat de aceasta? Adică este cineva care a biruit în război sau a primit pe capul său cununa stricăcioasă a biruinţei sau a reuşit ceea ce voia, chiar dacă nu era ceva vrednic de laudă sau a devenit slujitor sau a izbutit să dobăndească o virtute vrednică de mirare, dacă mai înainte nu a dispreţuit osteneala şi necazul şi dacă nu a îndepărtat din sufletul său cugetarea aţâţătoare a odihnei, care naşte nepăsarea, trăndăvia, frica? Oare toate acestea nu îl moleşesc pe om, făcăndu-l neputincios pentru orice lucrare duhovnicească?

Reaua pătimire suferită cu smerenie este urmată de bucurie

Durerile şi ostenelile pe care le suferim în această lume pentru dragostea lui Dumnezeu nu se pot compara cu desfătarea duhovnicească pe care El a pregătit-o celor ce rău-pătimesc şi se lipsesc de bunătăţile acestei lumi. Aşa cum snopii de bucurie se adună în urma celor ce seceră cu osteneală şi sudoare, tot astfel bucuria urmează relei-pătimiri, pe care am suferit-o pentru dragostea lui Dumnezeu. Păinea care se câştigă cu sudoare, este dulce pentru ţăran, tot astfel şi ostenelile care sunt răbdate pentru virtute, se fac şi ele dulci în inima care a cunoscut pe Hristos.

Să rabzi cu mulţumire înjosirea şi umilirea ca să ai îndrăzneală la Dumnezeu. Omul care rabdă de bună voie cuvinte grele şi înjositoare, fără ca mai înainte să-l fi vătămat pe cel care îl ocărăşte, aşează cunună de spini pe capul său. Unul ca acesta este fericit, deoarece la Judecata viitoare va fi răsplătit cu cununa nestricăciunii.

Să nu-l lauzi pe cel ce pătimeşte trupeşte, dar care are simţurile slăbănogite. Aici înţeleg auzul, limba neînfrânată şi ochii iubitori de păcat.

Să nu laşi înlăuntrul tău sămânţa gândului viclean ca să nu cazi în ispite

Dacă Domnul te va cerceta şi Se va îngriji de cele trebuincioase trupului tău, fără ca tu să te osteneşti, în timp ce tu te nevoieşti pentru sporirea sufletului tău, atunci se poate ca diavolul, ucigaşul de oameni, să meşteşugească şi să-ţi strecoare următorul gând: că adică tu însuţi eşti pricina acestei purtări de grijă a lui Dumnezeu. Dacă vei primi acest gănd, îndată se va lua de la tine această purtare de grijă a lui Dumnezeu şi atunci se vor ridica asupra ta foarte multe ispite. Iar aceasta se va petrece din îngăduinţa proniatoare a lui Dumnezeu. Oricum Dumnezeu nu Îşi ridică de la tine purtarea Sa de grijă numai pentru această mişcare a gândului tău, ci pentru primirea şi păstrarea lui în mintea ta. Căci Dumnezeu nu pedepseşte, nici nu îl judecă pe om pentru un gand venit în minte fără de voie şi nici pentru o învoire de scurtă durată cu el. Aşadar, dacă atunci când gândul (cel păcătos n.tr.) ne va ispiti, noi vom irita patima din noi, dar îndată după aceasta ne va ajunge căinţa şi umilinţa, Domnul nu va cere de la noi socoteală pentru această nepăsare a noastră. Dar vom fi răspunzători atunci când mintea noastră va primi acel gând ca fiind bun şi, fără să ne dăm seama de paguba (sufletească n.tr.), va aştepta să câştige ceva de pe urma lui, considerându-l cuviincios şi folositor şi neinţelegand că acesta îl va duce într-o înfricoşătoare primejdie.

„Rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită”

Să nu fugi de necazuri, deoarece ajutat fiind de ele, cunoşti adevăratul sens al vieţii şi dragostea lui Dumnezeu. Să nu te înfricoşezi de ispite, căci în ele vei afla comoară. Să te rogi ca să nu intri în ispitele sufleteşti. Cât despre cele trupeşti, să te pregăteşti să le înfrunţi cu toată puterea ta, căci fără ele nu te poţi apropia de Dumnezeu. Înlăuntrul lor se află odihna dumnezeiască. Cel care fuge de ispitele trupeşti, fuge de virtute.

Domnul ne îndeamnă să nu fugim de suferinţă, căci prin multe suferinie trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeul şi în lume necazuri veţi avea şi întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre. Aşadar cum ne spune: Rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită?

Aici Domnul ne porunceşte să ne rugăm ca să nu intrăm în ispita necredinţei. Roagă-te, spune, ca să nu intri în ispita cugetării semeţe, care conduce la hula diavolească împotriva Duhului Sfânt şi la trufie. Roagă-te ca nu cumva să îngăduie Dumnezeu, din pricina amintirilor rele, să intri în război vădit cu diavolul. Roagă-te ca nu cumva să plece de la tine îngerul curăţiei şi astfel să fii cuprins de flacăra războiului trupesc, iar apoi neputând răbda să fii părăsit de harul lui Dumnezeu. Roagă-te ca nu cumva să intri în ispită şi să te aprinzi de mânie împotriva cuiva sau să te cuprindă îndoiala şi să şovăi în a face voia lui Dumnezeu. Căci atunci în suflet va începe o mare luptă. Aceasta înseamnă cuvântul: Rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită. Cât despre ispitele trupului, să te pregăteşti să le primeşti cu bărbăţie, Să înoţi în marea acestor ispite cu toate puterile tale, umplând ochii tăi de lacrimile durerii şi ale dragostei, ca să nu plece de la tine harul lui Dumnezeu care te păzeşte. Fără ispite, purtarea de grijă a lui Dumnezeu nu se face vădită şi este cu neputinţă să dobândeşti fără ele îndrăzneală la Dumnezeu şi să capeţi înţelepciunea Sfântului Duh. Fără ele nu se va putea înrădăcina înlăuntrul tău dorul cel după Dumnezeu. Mai înainte de a veni ispitele, omul se roagă ca un străin, însă atunci când îndură ispitele pentru dragostea Domnului şi rămâne neschimbat, atunci Îl obligă pe Dumnezeu ca să-I ajute. Atunci Acesta îl socoteşte prieten adevărat al Său, deoarece s-a luptat şi a biruit pe vrăjmaşul Său, împlinind voia Sa cea sfăntă. Şi iarăşi, roagă-te ca să nu intri în ispita cumplită a diavolului, aceea a trufiei şi a dispreţuirii. Să primeşti necazurile trupului, dacă iubeşti pe Dumnezeu şi vrei ca să te sprijinească puterea Sa şi să biruiască în sufletul tău pe vrăjmaşii Săi. Roagă-te ca să nu intri în ispitele duhului şi să se întărească în tine găndurile şi obişnuinţele cele rele. Să aştepţi necazurile trupeşti ca să fie încercată astfel dragostea ta pentru Dumnezeu şi să se slăvească puterea Lui întru răbdarea ta. A lui Dumnezeu fie slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.

Vom birui ispitele trupeşti cu ajutorul harului lui Dumnezeu

Şi iarăşi, Domnul nostru, din nemăsurata Sa milostivire mult se îngrijeşte de noi şi de aceea, dacă vei lua aminte la pildele pe care ţi le voi da, ne-a îndemnat să ne rugăm şi pentru ispitele trupului, nu ca să le evităm, ci ca să nu cădem deodată în necazuri trupeşti mai presus de puterea noastră şi astfel să ne pierdem răbdarea.

Iar aceasta a iconomisit-o, deoarece a văzut că firea noastră omenească este neputincioasă din pricina trupului nostru pământese şi stricăcios şi nu se poate împotrivi ispitelor ce ne împresoară căzând astfel din virtute, biruită fiind de necazuri şi dureri.

Să ne adunăm, aşadar, toate puterile şi, cu harul lui Dumnezeu, să dispreţuim necazurile trupului şi să afierosim sufletul nostru lui Dumnezeu. Astfel vom putea trece cu ajutorul Lui noianul acestor ispite, întăriţi fiind de puterea Sa care ne va mântui din valurile ce ne înconjoară. Această putere l-a mântuit şi pe Iosif din cursa egiptencei, arătându-i chip al înfrânării. Ea l-a păzit nevătămat şi pe Daniil în groapa cu lei şi pe cei trei tineri în cuptorul cu foc, pe Ieremia l-a izbăvit din groapa cu noroi şi l-a miluit şi în tabăra haldeilor. Aceeaşi putere a lui Dumnezeu l-a scos pe Petru din temniţă, pe când uşile erau zăvorâte, iar pe Pavel l-a mântuit din mâinile sinagogii iudaice. Într-un cuvânt, Dumnezeu este întotdeauna şi pretutindeni lângă robii Săi, dându-le putere şi biruinţă, păzindu-i prin multe intervenţii minunate şi arătăndu-le energiile sale mântuitoare ascunse în toate necazurile lor.

Să avem, aşadar, în sufletele noastre râvnă împotriva diavolului şi a slujitorilor lui, aşa cum au avut Macabeii, Sfinţii Prooroci, Apostolii, Mucenicii, Cuvioşii şi toţi Drepţii. Căci aceştia au păzit legile dumnezeieşti şi poruncile Sfântului Duh în locuri înfricoşătoare, îndurând ispite grele, dispreţuind desfătările lumeşti şi durerile trupeşti şi făcând răbdare. Aceştia erau înaintea lui Dumnezeu drepţi şi credincioşi robi ai Săi, deoarece nu s-au lăsat biruiţi de primejdiile care împresurau sufletele şi trupurile lor. Ei sunt cei care au biruit prin bărbăţia lor şi cu ajutorul harului lui Dumnezeu.

Marile ispite sunt urmate de mari harisme.Ispitele care înţelepţesc

Atunci când vei întâlni pe drumul nevoinţei tale o pace neschimbată, atunci să te temi, deoarece te afli departe de calea bătătorită de picioarele mult-pătimitoare ale Sfinţilor. Deoarece cu cât înaintezi pe calea ce duce la Împărăţia lui Dunmezeu, aceasta pe care ţi-o voi spune să-ţi fie semn de încredinţare, şi anume că ispitele devin tot mai puternice. Cu cât sporeşti mai mult, cu atât se înmulţesc ispitele. Aşadar, atunci când, mergând pe calea nevoinţei, vei vedea înlăuntrul tău că eşti împresurat de diferite ispite ce devin tot mai puternice, să ştii că, într-adevăr, sufletul tău a sporit în chip tainic şi mai mult, primind un alt har la cel de dinainte.

Căci potrivit cu măsura harului este şi mâhnirea pricinuită de ispite, pe care Dumnezeu o aduce în suflet. Iar aici nu vorbesc de mâhnirea adusă de ispitele lumeşti, ce vin peste unii oameni, pentru a înfrâna răutatea lor, şi nici de tulburările trupeşti, ci de întristările care sunt îngăduite numai monahilor isihaşti. Iar dacă sufletul este neputincios şi nu poate răbda ispitele cele mari, atunci nu va putea primi nici harismele cele mari. Pentru că Dumnezeu nu dă o harismă mare fără să vină mai înainte o mare ispită, căci potrivit cu asprimea ispitelor sunt împărţite şi harismele de către înţelepciunea lui Dumnezeu, pe care oamenii de obicei nu o pot cuprinde. Aşadar, după mulţimea marilor întristări pe care le trimite purtarea de grijă a lui Dumnezeu, poţi înţelege de câtă cinste te-a învrednicit. Căci potrivit cu întristarea prin care treci, este şi mângâiere a ce o primeşti.

Harisma lui Durrmezeu nu se manifestă niciodată in chip vădit la om, mai înainte ca acesta să guste amărăciunea ispitelor şi a întristărilor. Desigur, ea există de mai înainte în mintea noastră, însă întărzie să se facă cunoscută ca energie. De aceea trebuie ca noi să avem în timpul ispitelor în sufletul nostru bucurie şi frică. Bucurie, pentru că ne-am învrednicit să păşim pe calea pe care au păşit Sfmţii şi mai ales Iisus Hristos, Care dă viaţă la toată lumea. Însă suntem datori să avem şi frică, ca nu cumva mândria noastră să fie pricina ispitelor. Dar toţi cei care sunt smeriţi-cugetători sunt luminaţi de harul lui Durrmezeu şi pot să discearnă care ispite sunt trimise pentru sporirea duhovnicească şi pentru îmbogăţirea vieţii în Hristos, şi care sunt îngăduite de Dumnezeu pentru a ne înţelepţi atunci când se trufeşte inima noastră.

Ispitele îngăduite celor mândri. care sunt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu

Aici voi vorbi de ispitele care sunt trimise de toiagul duhovnicesc al lui Dumnezeu, pentru ca sufletul să sporească în virtute, ispite prin care el se exersează, se nevoieşte, este încercat. Ele sunt: lenevia, îngreuierea trupului, moleşeala mădularelor, acedia, tulburarea minţii, ideea stăruitoare că avem vreo boală trupească, stările de deznădejde, întunecarea cugetării, lipsa de orice ajutor omenesc şi de cele trebuincioase trupului, precum şi altele asemenea. Prin aceste ispite omul simte în sufletul său părăsire şi neîncredere în el însuşi, iar inima i se face înfrăntă şi smerită. În acest fel omul este încercat, ca el să dorească şi să caute harul Făcătorului său. Iar aceste ispite sunt iconomisite de dumnezeiasca .pronie potrivit cu puterea răbdării şi cu nevoia fiecăruia. În aceste ispite. vei găsi împletite măngăierea lui Dumnezeu şi nefericirea, lumina şi întunericul, războiul şi ajutorul, mâhnirea şi desfătarea. Acesta este aşadar semnul că omul este ajutat de Dumnezeu şi sporeşte.

Ispitele îngăduite vrăjmaşilor lui Dumnezeu care sunt cei mândri

Aici veţi găsi ispitele pe care le îngăduie Dumnezeu celor fără de ruşine şi celor care cugetă semeţ. săvărşind astfel nedreptate înaintea Bunului Dumnezeu. Aşadar ispitele vădit demonice, ce depăşesc puterea lor de a răbda, sunt: lipsirea de înţelepciunea pe care o aveau, atacul furios al patimii desfranării, care se slobozeşte asupra lor pentru a smeri trufia lor, aprinderea rnâniei, dorinţa de a-şi impune voia lor, de a se împotrivi în cuvânt, de a-i mustra şi a-i pedepsi pe ceilalţi, dispreţuirea dortrilor celor după Dumnezeu ale inimilor lor, înşelarea desăvărşită a minţii lor, hulele impotriva lui Dumnezeu, cugetări pline de nebunie, vrednice de râs – aş spune mai degrabă de plăns – dispreţuirea de către oameni. distrugerea reputaţiei lor, batjocorirea şi chinuirea în multe feluri de către demoni, pe ascuns şi la arătare, dorinţa de a petrece împreună cu mirenii, de a flecări întotdeauna ca unii fără de minte, de a născoci lucruri nefolositoare şi de, a spune profeţii mincinoase, de a făgădui lucruri ce depăşesc puterile lor. Acestea sunt ispitele sufleteşti.

Iar ispitele cele trupeşti ale omului mândru sunt: întâmplările dureroase ce stăruie pururea în împletire cu el şi sunt anevoie de destramat, întălniri cu oameni răi şi necredincioşi, care îi pricinuiesc necazuri; uneori inima i se tulbură dintr-odată din pricina fricii lui Dumnezeu; de multe ori cade de pe stânci şi alte locuri înalte; şi alte pătimiri rele ale trupului li se întâmplă unora ca aceştia; lipsirea nădejdii şi a credinţei în Dumnezeu, lipsa oamenilor care, ar putea mângâia inima lor deznădăjduită, lucru ce este iconomisit astfel de puterea lui Dumnezeu. Şi, pe scurt, unii ca aceştia pătimesc toate cele care sunt mai presus de puterea lor de a răbda, la acestea adăugându-se şi războiul adus de patimile lor.

Iar aceste ispite încep atunci când omul începe să se considere înţelept. Şi astfel cade când într-o ispită, când într-alta, potrivit cu măsura în care primeşte aceste gânduri de mândrie. Aşadar din felurile ispitelor ce te atacă, înţelege cărările înguste pe care se abat gândurile tale. Şi dacă vei vedea împletite unele dintre aceste ispite cu cele vădit demonice, ce le-am arătat mai sus, să ştii că, potrivit cu ispitele pe care le primeşti, s-a cuibărit în tine mândria şi te roade.

Ispita împuţinării de suflet

Atunci când Dumnezeu vrea să aducă peste om o mâhnire şi mai mare, ca astfel să se pocăiască şi să caute mila Sa, îngăduie să cadă în împuţinarea de suflet. Iar aceasta naşte puterea cea tare a trândăviei, ce înăbuşă sufletul şi-l face să preguste iadul. Apoi vine duhul ieşirii din minţi, din care izvorăsc nenumărate ispite precum tulburarea minţii, mania, hula, cărtirea, gândurile necurate, mutarea dintr-un loc intr-altul, căci nicăieri nu-şi află odihna, şi cele asemenea. Iar dacă mă vei intreba care este cauza tuturor acestora, îţi voi răspunde că nepăsarea. Însă leacul tuturor acestora este unul singur, cu ajutorul căruia omul va găsi îndată in sufletul său mângăierea după care tânjea. Aşadar care este acest leac? Este smerita-cugetare a inimii. Fără ea nu poate să strice cineva ingrăditura ispitelor, ci dimpotrivă le face mai puternice şi atunci ele îl copleşesc.

Să nu te mânii pe mine că îţi spun adevărul. Niciodată nu ai căutat smerenia cu toată puterea sufletului tău. Dacă vrei, vino în ţinutul ei şi vei vedea cum te va izbăvi de răutatea ispitelor. Căci. după măsura smeritei tale cugetări. îţi va da Dumnezeu şi puterea să rabzi necazurile. Şi potrivit răbdării tale, se uşurează şi greutatea necazurilor tale şi astfel primeşti mângâiere. Şi cu cât primeşti mângâiere, cu atât dragostea ta pentru Dumnezeu creşte. Şi cu cât iubeşti mai mult pe Dumnezeu. cu atât se măreşte bucuria pe care ţi-o dăruieşte Duhul Sfânt. Prea milostivul nostru Părinte. vrând să întoarcă în bine ispitele fiilor săi adevăraţi, nu le ridică. ci le dă putere ca să le rabde. Toate aceste bunătăţi măngâterea. dragostea şi bucuria – nevoitorii le primesc ca roade ale răbdării, ca să ajungă la desăvărşire. Fie ca Hristos. Dumnezeul nostru. să ne învrednicească cu harul său să suferim amărăciunea ispitelor pentru dragostea Lui, întru mulţumirea inimii. Amin.

Din experienţa dobândită în necazuri se naşte înţelepciunea

Sfinţii îşi arată în faptă dragostea lor pentru Dumnezeu prin toate cele pe care le rabdă pentru Numele Său. Dumnezeu le trimite necazuri, dar nu Se depărtează de ei, pentru că îi iubeşte. Din această dragoste pătimitoare, inima lor primeşte îndrăznire ca să privească la El în chip neacoperit, încredinţaţi fiind că cererile lor vor fi ascultate şi împlinite. Mare este puterea rugăciunii ce se face cu indrăzntre. Tocmai pentru aceasta Dumnezeu lasă ca sfmţii Săi să guste toată întristarea, ca să dobandească experienţă şi astfel să se încredinţeze de ajutorul Său şi să înţeleagă cât de mult se îngrijeşte de ei. Astfel ei dobândesc din ispite înţelepciune. Şi aceasta ca să nu rămănă necercaţi, lipsiţi fiind de experienţa duhovnicească atât a binelui, cât şi a răului, ci să dobăndească din încercarea lor cunoştinţa tuturor lucrurilor. Căci altfel vor fi târâţi de neştiinţă şi vor ajunge de batjocura dracilor. Deoarece dacă ar fi încercaţi numai în cele bune şi nu ar avea experienţa luptei cu răul, ar merge la război cu desăvărşire neexperimentaţi.

Iar dacă susţinem că ei pot fi cercaţi şi fără să aibă experienţa luptei cu ispitele cele rele, este ca şi cum i-am asemăna cu boii şi cu asinii, care nu au libertate în nimic. Omul nu poate gusta şi preţui binele, dacă mai înainte nu a încercat amărăciunea ispitelor. Astfel, atunci cănd va întalni în viaţă bunătăţile lui Dumnezeu, el le va folosi întru libertate cunoscand valoarea lor, ca şi cum le-ar dobăndi prin sudoarea sa.

Oamenii vin la cunoştinţa cea adevărată atunci cănd Dumnezeu Îşi retrage puterea Sa, făcăndu-i astfel să-şi simtă propria lor slăbiciune, greutatea încercărilor şi viclenia vrăjmaşului. Atunci ei înţeleg cu cine au a se lupta, cât de slabă este firea lor omenească şi cum îi păzeşte puterea dumnezeiască. Îşi vor da seama cât de mult au sporit în virtute şi că fără puterea lui Dumnezeu sunt neputincioşi în faţa oricărei patimi. Iar aceasta o face Dumnezeu ca ei să dobândească din toate aceste experienţe neplăcute adevărata smerenie şi să se apropie de El, aşteptând ajutorul Lui întru rugăciune stăruitoare. Iar toate acestea de unde le vor învăţa daca nu din expertenţa dobândită în urma multor necazuri, prin care Dumnezeu îngăduie să treacă? Sfântul Apostol Pavel spune: Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al Satanei. Dar şi credinţă statornică dobândeşte cineva din aceste ispite prin cercarea ajutorului dumnezeiesc, pe care de multe ori îl primeşte în lupta sa, Astfel se face neînfricat, dobândind curaj în vremea ispitei.

Ispita aduce folos tuturor oamenilor. Dacă încercarea l-a folosit pe Pavel, nimeni nu poate spune că ea este nefolositoare, ci toţi aceia care nu vor să primească folos din ispite şi încercări, pentru mântuirea lor, vor da seamă înaintea lui Dumnezeu.

Ispitele sunt un leac amar. Să-l primim aşadar cu smerenie şi răbdare

Aşadar nevoitorii sunt ispitiţi pentru a-şi mări bogăţia duhovnicească, cei nepăsători pentru a fi păziţi de ceea ce îi vatămă, cei adormiţi pentru a se trezi, cei îndepărtaţi de Dumnezeu, pentru a se apropia de El, iar prietenii lui Dumnezeu ca să intre cu îndrăzneală în casa Sa. Un fiu care nu a fost scos în lume, nu poate mânui bogăţia tatălui său, astfel încât să se folosească de ea. De aceea Dumnezeu trimite la început greutăţi şi încercări dureroase fiilor Săi, iar apoi le arată ce daruri le pregăteşte. Slavă lui Dumnezeu, Care prin leacuri amare ne învredniceşte să ne desfătăm de sănătatea duhovnicească.

Este cineva, oare, care nu simte măhnire şi osteneală în timpul încercării? Este, oare, cineva care să nu simtă amărăciune atunci când bea leacul ispitelor şi al necazurilor? Aşadar, nimeni nu poate dobândi o sanatate trainică fără să treacă prin acest stadiu al încercărilor. Însă nici răbdarea în ispite nu este a nostră. Căci cum ar putea omul, care este un vas de lut, să ţină într-îrisul apa, dacă nu-l căleşte focul dumnezeiesc? Dacă vom pleca capul, atunci orice lucru bun şi folositor Îi vom cere lui Dumnezeu în rugăciunea noastră cu smerenie, cu dorire neîncetată şi cu răbdare, ni-l va da.

Aşa cum leacurile pe care le luăm, alungă din trupul nostru microbii, tot asffel şi mâhnirile puternice curăţă inima noastră de faptele şi amintirile cele rele.

Rugăciunile neîncetate făcute în vremea ispitelor

Aşa cum copiii mici se înfricoşează de priveliştile înspăimântătoare şi aleargă la părinţii lor prinzându-se de hainele lor şi cerăndu-le ajutorul, tot astfel şi sufletul: cu cât se teme mai mult de ispite, cu atât aleargă mai repede la Dumnezeu şi se lipeşte de El, făcând rugăciuni neîncetate. Cu cât ispitele vin asupra lui, una după alta, cu atât se roagă mai mult. Însă atunci când ispitele încetează. iar sufletul îşi află odihna, de obicei el pierde contactul cu realitatea (n. tr. duhovnicească) şi se îndepărteaza de Dumnezeu.

Dumnezeu şi Îngerii se bucură în necazurile noastre, în timp ce diavolul se bucură în trândăvia şi traiul nostru bun

Cu cât cresc ostenelile noastre zilnice, trupeşti şi duhovniceşti, cu atât se micşorează războiul trupesc. Căci mâhnirtle şi primejdiile omoară iubirea de plăceri, în timp ce traiul bun şi nepăsarea o hrănesc. De aceea şi Dumnezeu cu Îngerii Săi se bucură în mâhnirile şi necazurile noastre, în timp ce satana şi toţi dracii lui se bucură atunci cănd trăndăvim şi petrecem în desfătare.

Osândeşte-te pe tine însuţi în vremea necazului şi nu deznădăjdui

Să fii pregătit să primeşti tot felul de dispreţuiri şi jigniri, osândiri şi ocări, din partea tuturor, chiar şi de la cei de la care nu te aştepţi. Să te consideri pe tine însuţi vrednic de ele şi să le primeşti pe toate cu mulţumire şi cu bucurie. Să rabzi orice osteneală şi măhnire şi primejdie, ce vine din partea demonilor, ca unul ce ai împlinit voile lor. Şi să rabzi cu bărbăţie lipsirea celor de trebuinţă, întămplările neplăcute şi amărăciunile vieţii. Să rabzi având încredere în Dumnezeu, chiar şi lipsa hranei tale zilnice, care în câteva ceasuri devine gunoi. far toate acestea să le rabzi de bunăvoie, punându-ţi nădejdea în Dumnezeu şi neaşteptând de la altcineva izbăvirea sau măngăierea, Căci orice ajutor venit din partea oamenilor se dă în urma luminării şi povătuirtt celei de la Dumnezeu. Lasă, aşadar, toată grija ta la Dumnezeu şi în toate greutăţile tale, osândeşte-te pe tine însuţi, spunându-ţi că tu eşti pricina tuturor relelor, ca unul ce ai mâncat din rodul oprit al pomului şi ai căpătat astfel felurite patimi. Primeşte, aşadar, acum cu mulţumire amărăciunile, care te vor scoate din moleşeala ta şi care te vor face să te îndulceşti de harul lui Dumnezeu.

”Beţia” lui Dumnezeu îl face pe om nesimţitor faţă de întristări

Atunci când se va deştepta în suflet dorinţa ftrească de a trăi lângă Dumnezeu, iar acest pahar al doririi va adăpa viaţa nevoitorului şi-l va îmbăta, el nu va mai simţi lumea, nici osteneala, ci se va face nesimţitor faţă de întristări şi faţă de diferitele lucrări ostenitoare. Atunci unul ca acesta simte că păşeşte în aer, iar nu pe pământ, ca ceilalţi oameni. Şi aceasta pentru că nu mai vede asprimea drumului şi nu mai are înaintea sa munţi şi văi de străbătut. Căci aşa cum spune Isaia: Drumurile colţuroase vor deveni pentru ei căi netede (vezi ls. 40, 4). Ei nu mai simt lumea, pentru că au ochii sufletului îndreptaţi către Părintele lor Ceresc. Iar nădejdea lor în Dumnezeu devine atât de simţită, încât aceasta le arată, aşa cum arătăm noi cu degetul, în fiecare clipă cele care se află la distanţe mari şi sunt nevăzute. Acestea le văd înlăuntrul lor cu ochiul cel ascuns al credinţei şi într-un chip pe care nu putem să-l înţelegem dintru început. Şi învăpăiat fiind sufletul lor de flacăra Duhului Sfânt, ei le văd pe cele viitoare ca şi cum ar fi prezente.

Trupul se face nesimţitor la necazuri

Când sufletul se va îmbăta cu bucuria nădejdii şi a desfătării lui Dumnezeu, trupul se face nesimţitor la necazuri, chiar dacă este bolnăvicios. Căci, deşi ridică greutate îndoită, boala şi necazul, nu slăbeşte, ci se desfătează de bucuria lui Dumnezeu împreună cu sufletul şi îl ajută să se bucure, deşi este bolnăvicios. Acestea se petrec atunci cănd în suflet vine bucuria Duhului.

Prin răbdarea în necazuri ne facem părtaşi ai Patimilor lui Hristos

Să-i cercetăm şi pe filozofii atei, aşa cum se numesc … Unii dintre ei biruiau cu desăvârşire pofta trupească. Alţii răbdau mai uşor ocările şi osândirile. Alţii sufereau boli cumplite fâră să se întristeze. Alţii iarăşi arătau răbdare în necazuri şi în mari nenorociri. Şi dacă aceştia răbdau toate acestea din slavă deşartă sau din nădejde deşartă, cu atât mai mult noi, monahii, – şi desigur toţi creştinii – suntem datori să răbdăm, noi care am fost chemaţi de Dumnezeu să ne facem părtaşi Patimilor şi slavei Lui.

Răbdare în necazuri

Toate întâmplările dureroase şi necazurile, atunci când nu avem răbdare, ne chinuiesc îndoit. Pentru că omul prin răbdarea sa alungă amărăciunea nenorocirilor, în timp ce împuţinarea de suflet naşte deznădejdea iadului. Răbdarea este maica măngăierii, este o putere sufletească ce se naşte dintr-o inimă largă. Dar această putere cu greu o află omul în necazurile sale, dacă nu are dumnezeiescul har, pe care îl dobăndeşte prin rugăciune stăruitoare şi lacrimi.

Să suferim nedreptatea cu smerenie şi cu bucurie

Cel care poate răbda nedreptatea cu bucurie, deşi poate să o îndepărteze şi să o evite, a primit înlăuntrul său măngăterea lui Dunmezeu împreună cu încrederea în El. Iar cel care rabdă cu smerită-cugetare clevetirile pornite împotriva sa, unul ca acesta a ajuns la desăvărşire şi se minunează de el Sfinţii Îngeri. Căci nici o altă virtute nu este mai mare şi mai greu de dobăndit.

Răbdarea este harisma lui Dumnezeu

Atunci când răbdarea va creşte în sufletele noastre, este semn că am primit în chip tainic harul măngăierti. Puterea răbdării este mai mare decât simţirea bucuriei în inima noastră. Ca să trăim în Dumnezeu, trebuie să smerim simţurile noastre. Atunci când trăieşte inima, simţurile se smeresc, iar când acestea se răzvrătesc, inima moare pentru Dumnezeu.

Răbdarea cea de mulţi ani care a adus îmbelşugat harul lui Dumnezeu

Unul dintre Sfinţii Părinţi a spus: Odată, când eram foarte întristat din pricina încercărilor, am mers la un pustnic bătrân. Acesta era bolnav şi ţintuit la pat. După ce am luat binecuvântarea lui, m-am aşezat lângă el şi l-am spus:

– Părinte, fă o rugăciune pentru mine, căci mult mă mâhnesc din pricina ispitelor diavoleşti.

Atunci stareţul deschizându-şi ochii mi-a spus:

– Fiul meu, tu eşti tânăr şi de aceea nu îngăduie Dumnezeu să fii copleşit de ispite mai presus de puterea ta.

– Deşi sunt tânăr, am ispite pe care numai oamenii virtuoşi le au.

– Dumnezeu vrea să te facă înţelept.

– Cum mă va face înţelept? Eu în fiecare zi gust moartea sufletului.

– Încetează, fiul meu! Am spus că Dumnezeu te iubeşte şi îţi va da harul Său. Să ştii, fiul meu, că treizeci de ani m-am luptat cu demonii şi timp de douăzeci de ani nu am simţit ajutorul lui Dumnezeu. Însă după ce a trecut cel de-al douăzeci şi cincilea an, am început să simt o oarecare odihnă, care a început apoi să crească tot mai mult. În cel de-al douăzeci şi optulea an odihna a devenit foarte simţită. Iar, când se apropia sfărşitul celui de-al treizecilea an, atât de mult s-a întărit întru mine această odihnă, încât nu pot să o exprim în cuvinte. Când vreau să mă ridic la rugăciune, doar trei psalmi apuc să rostesc cu gura mea şi îndată sunt răpit în extaz, lângă Dumnezeu. În această stare, trei zile dacă stau în picioare, nu simt deloc oboseală. Vezi câtă odihnă mi-a pricinuit lucrarea cea de mulţi ani a răbdării?

SFATURI DUHOVNICEŞTI

* Să-i iubeşti şi să pătimeşti împreună cu cei săraci, ca şi tu să fii miluit de Dumnezeu.

* Să nu-i mustri pe cei care au întristare în inimă, ca să nu fii pedepsit cu acelaşi toiag şi căutănd pe cineva care să te măngăie, să nu afli pe nimeni!

* Aminteşte-ţi că şi tu ai trup de ţărănă şi fă binele tuturor, fără deosebire.

* Mai presus decât toate virtuţile este dreapta socoteală.

* Să nu mustri pe nimeni pentru greşeala lui, ci să te consideri răspunzător pentru toate, chiar şi pentru greşeala aproapelui.

* Mai bine să flt dispreţuit, decât să dispreţuieşti pe altul. Mai bine să fiti nedreptăţit, decât să nedreptăţeşti .

* Să nu locuieşti împreună cu omul mândru, ca să nu piardă sufletul tău harul Sfântului Duh, şi astfel să devină sălaş al patimilor viclene .

* Cel care fuge de slava cea deşartă a lumii, unul ca acesta simte în sufletul său slava veacului ce va să fie .

* Urăşte odihna şi traiul bun, ca să-ţi păzeşti gândurile tale netulburate.

* Fereşte-te de întâlnirile cele multe şi îngrijeşte-te de sufletul tău, ca să-ţi păstrezi liniştea sufletească .

* Păzeşte-te de păcatele cele mici, ca să nu cazi în cele mari .

* Îţi este mai de folos să înviezi sufletul tău din patimi, cugetând la cele dumnezeieşti, decât să înviezi morţi.

* Mulţi oameni au făcut lucruri minunate, au înviat morţi, s-au ostenit să-i aducă pe cei înşelaţi la calea rnântuirii şi alte minuni mari. Mulţi oameni au fost povăţuiţi cu ajutorul lor la cunoaşterea de Dunmezeu. Mai târziu, însă, aceştia care au înviat morţi, au căzut în patimi de ocară, ungănd astfel sufletul lor. Prin aceasta, prin faptele lor păcătoase ce s-au făcut arătate, ei au smintit pe mulţi. În realitate ei erau cei bolnavi şi în loc să se îngrijească de sănătatea lor sufletească, au ieşit în marea lumii acesteia ca să tămăduiască şi să mântuiască sufletele altora, pierzând astfel nădejdea ce o aveau în Dunmezeu şi sufletele lor.

* Cel care se scârbeşte de înşelarea şi răspândirea minţii în cele lumeşti, vede înlăuntrul inimii sale pe Stăpânul şi Donmul său.

* Pentru ca Dunmezeu să ia în considerare virtuţile noastre, trebuie ca ele să fie însoţite de înfrânare trupească şi de conştiinţă curată.

* Mai bine să locuieşti împreună cu vulturii decât cu cel lacom şi nesăţios.

* Mai bine să trăieşti împreună cu cel infirm şi cu cel neînsemnat, decât cu cel mândru.

* Mai bine să fiii prigonit, decât să prigoneşti; să fii răstignit, decât să răstigneşti; să fii nedreptăţit, decât să nedreptăţeşti; să fii clevetit, decât să cleveteşti.

* Îndreptăţirea de sine nu are loc în viaţa creştinilor şi nu este cuprinsă nicăieri în învăţătura lui Hristos.

* Dacă iubeşti blândeţea, vei avea pace în sufletul tău. Iar dacă te vei învrednici să dobândeşti pacea. te vei bucura în orice încercare.

* Dumnezeu rabdă toate neputinţele noastre. însă nu-l suferă pe cel care tot timpul cărteşte, ci îl pedepseşte ca să-I îndrepte.

* Gura şi inima, care în flecare încercare Îi mulţumesc lui Dumnezeu, primesc binecuvântarea Lui şi harul dumnezeiesc.

* Harului dumnezeiesc îi premerge smerita-cugetare, iar pedepsei, cugetarea semeaţă.

* Atunci când viaţa ta este după Dumnezeu, să nu te întristezi pentru necazurile şi relele tale pătimiri, căci Dumnezeu ţi le va ridica într-o bună zi. Să nu te temi nici de moarte, pentru că Dumnezeu a pregătit bunătăţile cele viitoare ca să te facă mai presus de moarte.

Read Full Post »