Feminismul ca metodă de reeducare a femeilor
Feminismul este una din cele mai eficace strategii ideologice folosite împotriva vieţii de familie. Una din marile feministe ale Americii, simbolul multor tinere din noile generaţii parcă educată în şcolile de condiţionare hipnopedică imaginate de Huxley, îsi manifestă oroarea faţă de ideea identificării, sau reducerii ei la conditia de mamă. Ceea ce înainte era o binecuvântare şi o cinste a ajuns astazi, prin prima unora dintre femei, un motiv de jignire si o traumă profundă.
În cartea ei „Motherself’ (Eul matern), Kathryn Allen Rabuzzy, de la Universitatea din Syracuse, descrie cum a fost interpelată pe stradă de un cerşetor care i-a cerut de pomană cu următoarele cuvinte: “Mamă, nu ai un bănuf”: a fost o insultă care a îngheţat-o, „nu fiindca. individul cerşea… nici chiar fiindcă, în ciuda acestui lucru, mi se adresa mie în termeni condescendenţi, exhibtionând un şovinism masculin, care-mi era cum nu se poate de familiar. Nu, ceea ce mă înfuria aşa de tare a fost să aud din gura lui cuvantul mamă. Deşi sunt mamă de mult timp, nu m-am perceput niciodată ca mamă într-un context asa de exterior si depersonalizat …. Dispăream, ca deturnată în forul meu lăuntric si o mamă îmi lua locul.” După părerea ei din această experienţă traumatizantă rezulta „o dislocare traumatizantă a eului” (Behr, 242).
Surprinzător, în experienţa profesoarei Rabuzzy regăsim destul de fidel redate sentimentele care erau inoculate în Minunata lume nouă tuturor membrilor societăţii – dezgustul, repulsia profundă faţă de condiţia de mamă.
Încercaţi numai măcar să vă daţi seama despre ce este vorba si glasul lui le trimise fiori în trup. Încercaţi numai să vă gânditi’ ce înseamnă să ai o mamă vivipară [adică să fii născut pe cale naturala din pântecul unei femei]. Ah, iarăşi acel cuvânt obscen [cuvântul mamă]. L. .. ].cu o ,manie tipică, mama se purta ca o cloşcă faţă de copiii ei (copiii ei) si-i strangea la piept cum îşi ţine mâţa strâns de tot pisoii; […]
– Copilasul meu, puiul meu … !
– Mamă! Nebunia e molipsitoare. Mamă, monogamie, idile romantice … (Huxley: 73, 74, 77)
Cazul scriitoarei Rabuzzy nu este singular. El reflectă o semnificativă mutatie survenită în mentalitatea unui număr tot mai mare de femei, mai cu seamă a celor ce trăiesc în aria ţărilor dezvoltate.
Contaminate cu virusul ideologiei feministe, aceste fiinţe, cu adevărat lipsite de apărare, se confruntă cu o criză existentială profundă care adesea merge până la nevroză şi psihopatie. În fond, ele nu-şi mai pot asuma condiţia de femeie împreună cu tot ceea ce însemnă arhetipul feminin, şi, ca atare, nu mai pot fi fericite împlinind rosturile adânc înscrise în fiinta lor. Dar nici altfel nu pot dobândi fericirea mult visată, căci condiţia de bărbat, la care virusul feminismului le îndeamnă să aspire, nu le este proprie. Chiar şi atunci când reuşesc să şi-o însuşească, pe cât le este cu putinţă şi cu mari sacrificii, aceasta nu le poate face fericite. Astfel că, neliniştite fiind de confuzia existenţială la care le-a adus nihilismul feminist, aceste femei vor fi cu sigurantă candidatele la un esec în viata de familie, la o tulburare de personalitate, iar în tot mai multe cazuri în Occident, la aberaţia lesbianismului.
Se pare că a sosit vremea ca sensul mai ascuns al luptei de emancipare a femeilor dusă de comandamentele feminismului să fie dat pe faţă. În nenumărate cărţi, adevărate manifeste ale mişcării feministe este declarat aşa-zisul război al sexelor:
Într-o carte considerată de către feministe o adevărată biblie, „Trauma and Recovery” (Traumă şi vindecare), Judith Lewis Herman, psiholog reputat, pune în evidenţă, încă de la început, principiul care trebuie să le anime pe feministe şi explică de ce „totul este politică”: „Cercetarea fenomenului traumatismului psihologic este imposibilă fără sprijinul, fără prezenţa unui element politic. [ … ] niciun studiu consacrat femeilor traumatizate în viata lor cotidiană si abuzate sexual nu devine legitim decât în cadrul unei miscări politice care se ridică împotriva subordonării femeilor şi copiilor faţd de bărbaţi. [ … ] Între sexe este vorba de un război, iar victimele violului, bătăilor si hărtuirilor sexuale sunt asimilate victimelor de război.” (Behr, 244)
Prin urmare, femeile din lumea întreagă sunt chemate să se înroleze în acest război, convinse fiind de agitatoarele feministe că bărbatul pe care până mai ieri îl iubeau, sau, mai grav, că cel de care se pot îndrăgosti şi dori ca soţ şi tată al propriilor copii, nu este decât un potenţial agresor, un violator sau, chiar, o adevărată fiară. Este interesant de observat modul în care feministele si în general, cei care le susţin ideologic şi financiar, deviază atenţia oamenilor, a femeilor de la cauza reală a violurilor si agresiunilor sexuale către fantasmatica violenţă datorată agresivităţii constitutive a bărbatilor, Mai mult se insinuează că violurile şi comportamentul agresiv sexual al bărbaţilor de astăzi nu ar fi influenţat de miliardele de filme reviste, cărţi sau alte materiale cu conţinut erotic si pornografic, de o cultură care degradează relaţia de dragoste, ci nu este vorba decât de acelaşi comportament pe care dintotdeauna bărbatii i-au avut faţă de femei. Iată care este climatul ideologic care infuzează tot mai mult cultura şi modul de a gândi al omului contemporan. Unde s-au mutat oare centralele însământării si răspândirii urii dictaturii lui Big Brother din 1984? ”
În cartea sa, Împotriva vointei noastre: bărbaţi, femei si viol (1975), Susan Brownmiller afirmă:
„De la începuturile umanităţii, violul a jucat un rol fundamental: el este nici mai mult, nici mai puţin decât procesul constient de intimidare prin care toţi bărbaţii le reduc pe toate femeile la o stare de frică si aservire.” (Behr, 248) ,
Se încearcă chiar alcătuirea unui repertoriu interpretativ cultural propriu viziunii feministe asupra lumii:
Brownmiller exagerează: ea vede peste tot violul. Astfel, pentru ea povestea Scufiţa Roşie nu este altceva decât o parabolă a violului fiindcă” în padure exista figuri masculine infricosătoare – le dăm, printre alte nume si pe acelea de lupi – împotriva cărora femeile sunt lipsite de apărare:” Frumoasa din pădurea adormită dă dovadă de o şi mai mare pasivitate, care evoca şi mai mult violul; decât povestea Scufitei Roşii (Behr, 249)
McClary, profesoară de muzică la Universitatea din Minesota se simte agresată de Simfonia a IX-a de Bethoven.
”Tema reluată din prima miscare fiind dintre momentele cele mai oribile din întreaga istorie a muzicii, cadenţa pregătită cu măiestrie fiind intentionat retinută, energia acumulată explodând ca într-un acces de mâni~ al unui ucigaş, al unui violator incapabil cât de cât să se elibereze. „ (Behr, 244)
Există o multime de scriitori sau activisti feministi care se ocupă cu crearea mitologiei feminismului, a lumii fantastice care are capacitatea de a virusa mintea femeii, făcând-o să se teamă permanent, să se simtă extrem de frustrată, de conditia sa socială, să-si interpreteze toate gesturile sale, chiar si cele de tandrete ca pe o mărturie a înjosirii, a degradării la care a adus-o bărbatul. O astfel de femeie transformată mai mult sau mai puţin, prin procesul reeducării, într-o feministă va face faţă cu multă greutate relaţiei de dragoste, căci Big Brother-ul ideologiei feministe s-a furişat în adâncul fiinţei sale.
Pentru Andreea Dworkin (în Letters from a War Zone – Scrisori dintr-o zonă de război) „orice act sexual este asimilat unui act de vampirism”:
„Istoria femeilor, scrie ea, se confundă cu istoria încarcerării lor. [. .. ] locurile noastre de muncă, securitatea noastră, depind de felul în care ne exprimăm gratitudinea care ni se pretinde, de pasivitatea tandră, de supunerea de care trebuie să dăm dovadă pentru a satisface gusturile masculilor. Trebuie să le fim recunoscătoare, astfel riscăm să fim legate, să ni se pună căluş în gură, să fim folosite sexual şi transformate în păpuşi pe care ei le întorc ca pe orologii. .. Ne-am săturat să fim mereu recunoscătoare. Este timpul să spunem «destul. nu numai prin cuvinte, ci cu trupurile noastre … ” (Behr, 253)
„Bărbatul colonizează femeia posedând-o”, încearcă Dworkin să le convingă pe celelalte femei, neascunzând faptul că ea preferă, şi este mândră de aceasta, relaţiile sexuale cu alte femei. Presupunând că nu-şi mai aminteşte din propria experienţă, probabil că renumita scriitoare, împreună cu surorile întru credinţă nu au aflat de rezultatele studiului publicat în British Journal Psychiatry (dec. 2003) faptul că o treime dintre lesbiene recunosc că au fost violentate de partenerele lor de sex în ultimii 5 ani, adică faptul că incidenta agresiunilor şi a violului în cadrul cuplurilor de lesbiene este cu mult mai mare ca în cele heteroxsexuale.
Într-un recent best-seller, The War Against Women (Războiul împotriva femeilor), Marilyn French formulează în mod sintetic manifestul mişcării feministe:
El [bărbatul] isi poate bate sau ucide femeia pe care spune că o iubeste. El poate să o violeze, fie pe femeia cu care trăieşte, fie pe o străină, fie’ pe copiii lui, fie pe alţii străini. În toată lumea cei mai mulţi bărbaţi sunt vinovaţi de unul sau mai multe dintre faptele enumerate aici. (Behr, 256)
Cultivarea urii faţă de bărbaţi, a scârbei faţă de propriile virtuţi feminine, şi, în consecinţă, masculinizarea femeilor nu este decât una din modalităţile prin care political corr,ectness încearcă să spele creierul femeilor. Metoda este extrem de eficace pentru că anihilează, atrofiază exact acele trăsături spirituale, acele raţiuni fundamentale devenirii si realizării umane a femeii.
Nici bărbaţii nu rămân neafectaţi de acest război care li s-a declarat şi la care sunt împinşi să ia parte. Această reacţie logică este probabil si asteptată:
Latura excesivă a miscărilor feministe dure, acreditarea de către acestea a noţiunii de război nedeclarat, dar nemilos între bărbaţi şi femei si influenta lor considerabilă în mediile universitare au suscitat reactii spectaculoase şi previzibile. Nu întâmplător asistăm astăzi la apariţia a nenumărate mişcări şi asociaţii (trei sute pe tot teritoriul Statelor Unite) al cărui scop este de a-i reuni pe bărbaţi pentru a-şi celebra masculinitatea, pentru a lupta împotriva discriminării sistematice masculine, pentru a-şi cultiva şi pune în valoare separatismul. Membrii acestei Naţional Organization for Men se angajează de pildă să nu participe la activităţi sociale în întreprinderile lor dacă la ele participă si femei. O asociatie religioasă animată de evanghelistul Bill McCartneY adună regulat zeci de mii de bărbati pe stadioane, tot atât de pregătiti să-si revendice masculinitatea ca si că celebreze valorile crestinismului viguros. [ … ] The Voice of Man merg şi mai departe: organizatorii ei îi îndeamnă pe bărbaţii persecutaţi şi desigur izolaţi într-o societate devenită anti-masculină, să se asocieze între ei, să formeze cupluri care se vor sprijini pentru a înfrunta mai usor nedreptatea comună a căror victime sunt. [.. ] este vorba de indivizi ruinati de pensiile alimentare abuzive, de tati divortati încercând să-si recupereze copiii, sau de bărbati acuzati de sexism în întreprinderea în care lucrează. Toate acestea nu pot decât să agraveze fenomenul de necomunicare între sexe, si în felul acesta, să fragilizeze si mai mult o societate americană deja traumatizată. (Behr, 265)
Care mai este ratiunea unei societăti în care bărbatii si femeile în loc să-şi întemeieze o familie luptă unii împotriva altora înregimentaţi într -un adevărat război civil, instrumentat de cei care, după Huxley şi Orwell, nu urmăresc decât spălarea creierelor şi controlul absolut al individului?
Unul din răspunsurile la această întrebare ni-l oferă cu cinism şi impertinenţă celebra feministă Shere Hite (în The Hite Report on the family – Raportul Hite asupra familiei):
Dezintegrarea actuală a familiei „nucleare” este benefică pentru toată lumea: copiii „mamelor singure” vor reusi mai bine şi vor fi mai echilibraţi în toate domeniile. (Behr, 256)
Nu de aceeasi părere sunt si cercetătorii familiilor mononucleare:
Cercetările sociale nu sunt aproape niciodată categorice; totusi, în cei treizeci de ani de când lucrez ca cercetător social, rareori am ajuns să cunosc alte seturi de date în care ponderea dovezilor să fie atât de categorică într-un domeniu: per ansamblu, pentru copii, familiile cu doi părinţi sunt preferabile familiilor cu un singur părinte sau familiilor de adoptie. (Popenoe: 1996) Copii parcurg mai usor fazele dezvoltării, sunt mai fermi în identitatea lor sexuală si se descurcă mai bine la scoală, au mai putine tulburări emotionale si devin adulti mai maturi atunci când sunt crescuti de adulti de sex opus. Copiii cu doi părinti sunt mai competenţi. (Baumrind: 1982) Alfred Masser, psihiatru la Northside Hospitai din Atlanta, a remarcat faptul că tot mai mulţi copii care solicită asistenţă psihiatrică suferă de pe urma lipsei tatălui. (Masser: 1989) Blakenhom a arătat că lipsa tatălui este o cauză primară a declinului copiilor în societatea de azi, fiind asociată cu probleme sociale cum ar fi sarcini la adolescentă, abuz infantil si violentă casnică împotriva femeii.
(Blakenhom: 1985)
Ce se va întâmpla cu copiii, care va fi în final destinul acestora? Astăzi copilul în ţările dezvoltate este într-o tot mai mare măsură părăsit. Numărul familiilor mononucleare (formate dintr-un singură părinte, numai mama sau numai tatăl) este în creştere. Societatea multilateral-dezvoltată a Occidentului se laudă mult cu progresul tehnica-ştiinţific, însă nu se spune, spre exemplu, faptul că e cu mult mai greu ca în urmă cu 50 de ani, este aproape imposibil pentru o familie să crească un copil sau mai mulţi în condiţiile în care mama să poată rămâne acasă ca să-şi îngrijească copiii. Deşi somajul este în crestere, ceea ce ar înseamna că mult mai putini oameni trebuie să muncească pentru a se asigura producţia de bunuri şi servicii, şi femeia trebuie să lucreze pentru a se putea asigura un trai decent familiei. Aceasta în pofida, pe de o parte a studiilor care demonstrează că cea mai bună bază pentru dezvoltarea psiho-somatică a copilului este ca prezenţa mamei, afectivitatea acesteia, cuvântul şi sprijinul ei să fie nelipsite în primii ani de viată, si pe de altă parte a celor care arată că lipsa căldurii materne în primele luni si ani ai vietii copilului cauzează importante tulburări de personalitate, diverse probleme de adaptare sau chiar o labilitate psihică.
Având în vedere că într-o măsură tot mai mare copilul în societatea modernă este părăsit atât de mamă cât şi de tată după vârsta de 6 luni pentru a se reveni la serviciu, ne întrebăm cine se va ocupa de cresterea acestuia? Cu sigurantă că educatia copilului va fi externalizată, preluată fiind în primul rând de mijloacele de comunicare în masă gen televizor şi mai nou internet 3-5 ore în medie zilnic, de mediul cultural pe care acestea îl configurează şi, desigur, de stat. Deşi majoritatea copiilor se nasc încă în mijlocul unei familii, este tot mai vizibil faptul că lumea s-a apropiat extrem de mult de modelul minunatei lumi noi în care părinţii nu mai erau decât donatorii materialului genetic, acesta fiind crescut eminamente numai de instituţii ale statului.
De curând, după cum am arătat anterior, s-a promulgat şi în România o lege care şi-a arătat deja efectele negative în alte ţări din occident. Este vorba de obligativitatea de a-l da pe copil la grădiniţă încă de la vârsta de 3 ani. Se vădeşte oare aici grija statului român pentru educaţia copilului? Sau este vorba doar de preluarea unui model sau a unei directive a societăţii globale? Păşind pe această cale, probabil că în câţiva ani părinţii din România vor avea să constate că proprii lor copii sunt educaţi potrivit absurdei corectitudini politice. Li se va vorbi mult despre drepturile pe care le au, despre pericolul de a fi agresati fizic sau sexual de părinţi şi obligaţia de a-i reclama spre binele lor, despre relativitatea oricărui sistem de valori, despre pericolul fundamentalismului, despre dreptul de a-şi alege religia numai la vârsta majoratului, despre libertatea opţiunii sexuale – homosexual sau heterosexual despre normalitatea perversiunilor sexuale, despre contraceptii si avort; cu alte cuvinte, li se va inocula fundamentul normelor sociale şi ideologice dezirabile ordinii mondiale ale minunatei lumi noi. Ne îndreptăm oare către regimul orwelian în care:
Copii sunt sistematic montaţi împotriva părinţilor fi învăţaţi să-i spioneze fi să raporteze orice formă de deviaţie de la linie (Orwell, 170)?
Sau nici nu va fi nevoie de aceasta, căci însisi părintii vor ajunge să gândească şi ei la fel, cuprinşi fiind şi aceştia în vastul proces al reeducării? Oricum, -aacă se va înainta în direcţia şi în ritmul în care se mişcă societatea globală astăzi nu este departe ziua în care părinţii care nu sunt corectaţi politic -, adică nu sunt complet fideli regimului, reeducaţi, să le fie luat copilul.
Experimentul reeducării la scară globală
Spălarea creierului ocupă un loc central în lumile imaginate de Orwell şi Huxley, Faţă de dictaturile din trecut, caracteristica acestei reeducări este aceea că nu mai are în vedere doar un grup restrâns de deţinuţi, ci vizează segmente largi, sau chiar întreaga populaţie a unor ţări. După parcurgerea programului ideologic care se aplică în societatea actuală, am putea să ne imaginăm faptul că nici în privinţa reeducării lumea de astăzi nu diferă prea mult de spaţiile distopice zugrăvite de cei doi autori englezi. Însă imaginatia noastră, bazată pe nişte deducţii logice sau pe simple presupuneri, va fi şi de data asta surprinsă de realitate. Resursele imaginative ale răului, ariile neexplorate încă de mintea omului, sunt nelimitate. Da, societatea occidentală, în special cea americană depăşeşte deja cele mai tenebroase viziuni distopice ale secolului al XX-lea; se aproprie mai repede de filmografia genului ştiintifico-fantastic cu elemente de horor. Iar explicaţia tocmai aici o găsim: prin fereastra televiziunii mult mai repede ne pătrund astăzi în casă, în minte şi în suflet grozăviile fantasmelor de inspiraţie demonică, decât reuşea cel rău să-I influenţeze pe scriitorul de acum 70 de ani. În zilele noastre, fantasmele se transmit 24 de ore din 24 pe câteva mii de canale în casele la câteva miliarde de oameni, iar prin aceasta probabilitatea ca ele să se întrupeze în viaţa lumii este extrem de mare.
Lumea americană, campioană în domeniul fantasmagoriilor tele-vizualului, prin succesul întreprinderii hollywoodiene, plăteşte, din păcate, cel mai scump victoria repurtată în fata tuturor mitologiilor şi credinţelor lumii moderne, a creştinisrnului şi culturii tradiţionale. Ea este cel mai puternic afectată de procesul reeducării, proces care a ajuns într-un stadiu extrem de avansat în cazul a câteva milioane de cetăţeni americani. Având în vedere cartea O înfricoşătoare Americă, fidelă frescă a societăţii americane contemporane, vom aduce în discuţie trei dintre cei mai importanţi vectori ai spălării creierului în lumea de astăzi: cultura violului, memoria recuperată, teoria personalitătilor multiple.
Cultura violului
Întra-adevăr, erotismul şi pornografia, violenta şi toate celelalte murdării transmise prin mass-media violează sufletul curat al copiilor şi tinerilor, mânjesc şi spurcă, întunecându-le mintea şi distrugându-le viaţa. Dar nu despre acest viol, care este unul real, şi care ar trebui să îngrijoreze, se vorbeşte în Statele Unite sau mai precis „în toate marile universităţi americane – inclusiv Princenton ,Harvard, DCLA etc. – furicare intelectuale şi adevărate uzine producătoare ale viitoarelor elite americane.” (Behr: 27) Este vorba de ficţiunea pericolului iminent pe care-l reprezintă masculii violatori, un film de groază jucat de tot mai multe dintre femeile americane în viaţa de zi cu zi, pe scenariul construit de ideologii zilei.
Rape crisis (problema violului) este subiectul unei multimi de cărti, care amintesc că violul e unul din flagelurile cele mai răspâ~dite în acest: sfârşit de secol şi că în America o femeie din patru este cel puţin o dată în viată victima unui viol sau a unei tentative de viol. Afirmatie recurentă în lucrările recente de sociologie şi asimilată în Statele Unite, această notiune, contestată doar de o minoritate restrânsă de experti, este considerată prea „moale” de anumite feministe americane, convinse că ar trebui să estimăm victimele la una din două. (Behr: 25)
Rape culture (cultura violului), campus rape (viol care se petrece în campus), date rape (viol care se petrece în timpul unei întâlniri a două persoane care se cunnosc deja sau chiar trăiesc împreună), acquaintance rape (viol comis de către un apropiat), take back the night (da-ţi-ne noaptea înapoi) sunt doar câteva din sintagmele care definesc armătura spaţiului ideologic concentraţionar în care sunt deţinute tot mai multe dintre tinerele americane. Bombardate cu o multitudine de materiale – broşuri, cărţi, casete video, postere – sau fiind iniţiate în workshop-uri (seminarii) interminabile în care se discută cazuri de viol petrecute în campusuri sau unde se analizează experienţele erotice ale fetelor de faţă, pentru a se demonstra că ele însele au fost violate cumva, teroarea, frica sporeşte şi se răspândeşte.
Conştientă în orice moment de amploarea pericolului, o studentă deja fragilă poate cu uşurinţă bascula, convinsă că în spatele oricărui mascul se ascunde un potenţial violator. (Behr: 38)
Ciudat de bine seamănă această fază a prelucrării tinerelor americane cu aceea prin care treceau detinutii în regimurile de reeducare. Şi acolo apăreau falsele dovezi, analizele interminabile, stresul, mărturiile celor care fuseseră deja reeducati, interogatoriile, repetiţia continuă, distrugerea intimităţii. Numai că acolo totul se desfăşura sub ameninţarea cu forţa, pe când în cazul nostru, la început totul pare un joc.
Consacrarea succesului reeducării se făcea în puşcăriile comuniste în momentul în care subiectul recunoştea tot ceea ce i se cerea. Ba chiar şi mai mult, îşi împroşca cu murdărie propria viaţă şi pe cei apropiaţi, până la a crede el însuşi că tot ce inventase era adevărat. Paradoxal, această fază poate fi descoperită, ca şi cum ar fi copiată la indigo, şi în campusurile celor mai mari universităţi americane.
„Dati-ne înapoi noaptea„: activitate militantă (reuniuni publice, pichete, m~rşuri, procesiuni cu lumânări, cântece şi lozinci) organizate întotdeauna noaptea târziu (de preferinţă în nopţile cu lună plină) pentru a protesta împotriva violului şi a hărtuirii sexuale. Acest taking back the night este mai mult decât o simplă manifestare de masă. El comportă un rit imuabil; cel al spovedaniei, al mărturisirii în public: participantele, care preferă apelativul de supravieţuitoare, povestesc în detaliu, în timpul unor reuniuni special organizate, cu public numeros, microfoane şi megafoane, felul în care au fost victimele hărtuirilor sexuale, chiar ale violului şi incestului. (Behr: 26) [ … ] Într-o atmosferă incandescentă, multimea inspiră şi încurajează spovedania, urlând: „Nu e vina ta”, „te credem”, “te iubim”, „hai povesteşte”. La Universitatea Columbia, în 1992, în timpul unui „take back the night” deosebit de dramatică, era atâta lume care voia să mărturisească, încât studentele au trebuit să stea la coadă mai multe ore pentru a avea acces la microfon. Pentru ni§te mărturisiri câteodată false [vădit], după ce a descris cum un băiat a brutalizat-o înainte de a o viola în indiferenta generală (“urlam şi nimeni nu se deranja”) o studentă de la Princentown a trebuit mai târziu să-şi ceară scuze în public [fusese prinsă]: inventase totul. (Behr: 41)
Să nu ne închipuim că violul ar face ravagii în universităţile americane. La Princeton, în zece ani (1983-1992) nu au fost înregistrate decât două cazuri de viol. Mai mult, Katie Roiphe, în cartea The Moming After (A doua zi dimineata: sex, teamă şi feminism în campus), îşi aminteşte că aceleaşi fete care acuzau violul, dansau pe jumătate goale la petreceri pentru a-i ademeni pe băieţi.
Într-o serie de articole („Realities and Mythologies of Rape„, Society, mai-iunie 1992), Neil Gilbert demonstrează că în 7% din cazuri (revelate in cursul unor take back the night şi a altor manifestări analoage la Berkeley), presupusele victime nu aveau, de fapt, câtuşi de puţin conştiinţa că au fost violate, şi in 42% din cazuri presupusele victime avuseseră ulterior raporturi sexuale cu „violatorii” lor. (Behr: 41).
Ce se întâmplă de fapt? Aşa cum publicitarii exploatează nemulţumirea şi frustrarea consumatorilor, produse la constatarea faptului că obiectul cumpărat nu corespunde aşteptărilor cultivate mediatic, propunând atentiei un nou produs, şi feministele sau ideologii corectitudinii politice exploatează starea de frustrare trăită de tineri, în special de fete, în urma relaţiilor de „dragoste” pe care le întreţin. Iluzionate că „a face sex” este sinonim cu a dobândi fericirea mult aşteptată, tinerele crescute cu mult televizor, reviste de modă şi scandal descoperă în final că, prin voia şi fără voia lor, au fost transformate în obiecte sexuale. Agentele feminismului se folosesc de această frustrare pentru a o sublima, cel putin, în retinere şi repulsie, dacă nu, şi în ură faţă de bărbat. Pe acest fond ideologic, fantasmele violului, hrănite prin cărţi şi filme sau prin reportaje şi mărturii televizate, pot induce în unele femei, într-un moment critic din viaţa lor, sentimentul şi falsa conştiinţă că, într-adevăr, au fost violate. Ideologii Iasă loc pentru descoperirea acestui fapt:
Aceste „studente violate” erau, după Mary Ross, victimele unei aberatii stranii, ale unei .false conştiinţe”: nu şi-au dat seama de ce li s-a întâmplat. Este efectul conditionării: adesea, la unele dintre aceste tinere americance, convingerea că au fost violate vine mult mai târziu. Katie Roiphe citează un psihiatru pe care una dintre pacientele sale l-a sunat, la ora trei dimineaţa, pentru o urgenţă: tocmai îşi dăduse dintr-o dată seama, spune ea, că fusese violată cu doi ani înainte. (Behr: 42)
Nu numai pentru asemănarea experienţei prin care trecea reeducatul în puşcăriile comuniste cu cea pe care o parcurg multe din femei în America putem identifica propaganda culturii violului cu un autentic proces de reeducare. Şi efectele pe termen lung prezintă o mare similitudine. Femeia ajunge să fie marcată de un sentiment de repulsie fată de bărbat, de o permanentă suspiciune. Relaţia cu acesta este dorită de o mare parte din fiinţa ei, dar, totodată, respinsă cu oroare la nivel psihic. Conflictul este devastator pentru un suflet deja brăzdat de miile de scenarii tele-vizuale ale erotismului şi violenţei.
Ce viaţă de familie mai poate avea femeia care în fiecare gest al propriului bărbat ajunge să interpreteze o dovadă clară a opresiunii unei agresivităţi masculine. Teroarea că bărbaţii din jur pot fi nişte potenţiali violatori va marca definitoriu modul în care această femeie se integrează în societate. La fel de grav este faptul că, atunci când este creată şi întreţinută mediatic prejudecata că bărbatul în esenţa lui este un violator sau când scenariile fantastice ale violului abundă în mentalul colectiv, devine tot mai probabil ca mulţi dintre bărbaţi să-şi intre în rolul care le-a fost rezervat de societate. Astfel, cu certitudine numărul violurilor reale va fi în creştere.
Memoria recuperată
,,0 prietenă care a fost violată poate să vă facă această confidenţă şi să vă aducă la cunoştintă violul a cărei victimă a fost zece minute sau zece ani după ce el s-a petrecut”. În jargonul psihologic american aceasta se numeşte recovered memory .. „memorie recuperată„.
Reclamaţiile bazate pe fapte datorate memoriei recuperate se primesc pe o perioadă de trei ani de la data când această amintire s-a manifestat pentru prima oara. Cu alte cuvinte, prescriptia este aproape nulă. Fie că este vorba despre un viol, de un abuz sexual sau de un alt delict oarecare, bărbaţi şi femei (indiferent de vârstă), care se cred victime ale unui agresor pot, zece, douăzeci, treizeci de ani după ce le-a apărut în minte pretinsul eveniment de memorie recuperată şi de la momentul când încep să şi-l amintească, să facă plângere împotriva agresorului respectiv – iar asta pe o perioadă de trei ani. (Behr: 61)
Nu mai este vorba doar de violul unei femei ci de abuzul sexual îndreptat împotriva unul copil. Este înspăimântător şi numai să o afirmi, dar, după multe statistici, unul din cinci copii sau tineri descoperă în Statele Unite că a fost abuzat de unul dintre părinti, rude sau prieteni de familie în perioada copilăriei. Să fie oare aşa? Cu siguranţă nu, altfel ar trebui să recunoaştem că lumea americană este o societate de sceleraţi şi bolnavi mintal Care este, totuşi, explicaţia rezultatelor diferitelor statistici?
Istoria a debutat odată cu proliferarea teoriei memoriei recuperate în societatea americană. Psihiatrii şi psihoterapeuţii acestei şcoli susţin că cele mai multe dintre problemele psihice şi comportamentale ale unei persoane pot fi explicate de faptul că acea persoană a suferit într-un anumit moment al vieţii, în principal în copilărie, un abuz sexual. Bineînţeles majoritatea nu-şi amintesc evenimentul, însă tocmai aici se fac utili psihoterapeuţii. Ei consideră că, din cauza şocului, evenimentul dramatic a fost refulat în zona subconştientului şi, ca atare, a fost imediat uitat. O anumită terapie va scoate la lumină „drama” prin care a trecut persoana respectivă, printr-o recuperare partială sau totală a memoriei pierdute.
Este cel puţin ciudat faptul că psihiatrii aceştia nu-şi pun problema cum se poate ca un om să uite cu totul un eveniment atât de cumplit cum este abuzul sexual, şi care, în unele cazuri, se spune că s-a petrecut în fiecare zi timp de 10-15 ani? La fel de semnificativ pentru gradul de spălare a creierului la care a ajuns o parte a poporului american este faptul că mulţi cred în această teorie şi nu puţini ajung ulterior chiar să o confirme prin recuperarea propriei memorii pierdute.
Dar dacă totul nu este decât minciună, vă puteţi întreba: Cum este posibil ca în urma unei psihoterapii o persoană oarecare să-şi amintească cu lux de amănunte ceea ce nu i s-a întâmplat niciodată?
În primul rând, este vorba de o masivă ideologizare mediatică prin care fenomenul se face cunoscut, ia amploare şi devine un lIoc comun. Se vorbeşte peste tot de abuzul sexual şi de amnezia care apare, amnezie ce poate fi înlăturată dacă te dai pe mâna unui psihoterapeut priceput. Pe această temă s-au scris tratate şi romane, sau ecranizat filme, există broşuri şi materiale video cu mărturii ale supravieţuitorilor unor astfel de abuzuri. Sau scris şi cărţi de poveşti menite să-i facă pe copii să conştientizeze fenomenul şi chiar piese de teatru jucate în şcoli.
Un grup de voluntari dintr-un teatru pentru copii, Illusion Theater („teatrul iluziei”) din Minneapolis, se producea în şcoli cu piese scrise special pentru a-i face pe copii conştienţi de pericolul permanent care-i paşte. In Touch (Atingerea), de exemplu, este vorba despre un bunic care, sub pretextul că-şi îmbrăţişează nepoţica, îi bagă mâna sub rochiţă. O altă piesă prezenta un baby-sitter, care, sub diverse pretexte, le convinsese pe două fetite să se dezbrace în fata lui. La momentul respectiv, publicul şi la fel Newsweek – reactionează cu entuziasm la aceste initiative. Se pare că nimeni nu s-a gândit că asemenea spectacole pot induce în foarte micii lor spectatori temeri şi bănuieli care să se extindă asupra tuturor bunicilor, tuturor dădacelor, să provoace adevărate psihoze şi să ducă la acuzaţii de abuz sexual lipsite de orice bază. (Behr: 138)
Pentru cei labili psihic, care beneficiază şi de serviciile halucinatorii televiziuni, prin fantasmare şi autosugestie, pe baza materialelor care deja le-au fost furnizate, pot să-şi imagineze singuri scenariul abuzului. Piesele de bază ale acestuia le deţin deja, preluate fiind din cărţi sau din filmele văzute anterior. Dacă nu reuşesc singuri îi ajută psihoterapeuţii:
Profesioniştii, medici sau terapeuţi, sunt astăzi convinşi că sute de mii de adulti, în cea mai mare parte femei, suferă de pe urma consecintelor ‘unui abuz sexual a căror victimă au fost în copilărie. Li se spune pdcientelor că nu pot avea nici o amintire despre acest abuz fiindcă memoria le-a fost ocultată, dar ca o cheie magica le va permite sa-şi recapete sănătatea devenind conştiente de el.
Timpul scurs nu are nici o importanta. Pot rămâne absolut inconştiente de traumatismul suferit mai mult de treizeci de ani. O dată recuperate aceste amintiri, profesioniştii îşi încurajează pacientele să acuze, să-i confrunte, deodată să-i dea în judecată pe cei pe care-i desemnează ca vinovati. Originea memoriei recuperate este aproape întotdeauna iatrogenă, adică provocată de către terapeuţii înşişi. Ei îşi înşeală bolnavii făcându-i să creadă că-şi amintesc evenimente care n-au avut niciodată loc.” (Behr: 140)
Şi mai aberant încă: terapeutii spun că, indiferent de natura lor, amintirile din copilărie – triste sau. vesele -, nu sunt decât faţade ce ascund realitatea. Aici, spune Ofshe, nu mai suntem în domeniul ştiintei, ci al ştiintifico-fantasticului. La bolnavii fragili sau influenţabili, tehnicile recomandate de cărţile specializate şi aplicate de către terapeuti înlesnesc constructia acestei memorii recuperate. Bolnavii sunt în~ătati cum să procedeze atunci când apare o asemenea frântură de memorie recuperată: cum să „transforme vagi reminiscenţe sau sentimente de indispoziţie in convingerea că au fost victima unui abuz; în ce fel evenimentele de toate zilele pot fi utilizate pentru a declanşa amintiri de abuz sexual; cum să recreeze amintirea durerii fizice şi cum să se „abandoneze” (mâniei sau crizei de plâns) pentru a exterioriza suferinta emotională provocată de amintirile abuzului sexual recent recuperate. (Behr: 142)
Atât de performante au ajuns psihotehnicile de sugestie şi control al minţii, încât şi un om perfect normal trecut printr-un regim de „terapie” – aşa i se spune astăzi spălării creierului – va ajunge să creadă cu tărie ceea ce i se induce. Subconştientul omului crescut cu televizorul este suficient de permisiv pentru orice modificare.
Jennifer este o tânără psiholog care la vârsta de 33 ani, în urma unor probleme pe care le acuza – insomnie, anorexie ocazională se supune unei psihoterapii. În cea de-a treia şedinţă, psihoterapeuta care o trata îi înmânează cartea Curajul de a vindeca şi începe să-i vorbească despre posibilul abuz sexual prin care a trecut în copilărie. Aceasta până când, într-o zi, sub hipnoză i se „revelează” că „într-adevăr” în copilărie fusese „victima unui abuz sexual dîn partea tatălui ei, şi că lucrul s-a prelungit pe o perioadă de mai bine de zece ani, cu consimtărnântul ei virtual”. (Behr: 132)
Iată ce declară mama sa:
Relatiile noastre erau foarte afectuoase, eram o familie extrem de unită. P;ntru ea şi pentru cei doi nepoţei ai noştri nu aveam decât bucurie şi iubire. Jennifer rămâne convinsă, spune Pamela Freyd, că tatăl ei a abuzat de ea, in copilărie, „cu consimtământul meu tacit şi că suntem nişte fiinte detestabile. Îi este frică de’ mine, fizic, frică să locuiască in acelaşi oraş cu mine. (Behr: 132)
Desigur că cercetările desfăşurate au constatat că acuza nu are o bază reală. Dar aceasta nu are nici o însemnătate pentru terapeura lui Jennifer care mărturiseşte singură că:
Foloseşte întotdeauna cartea la începutul oricărei terapii; ne-a mai mărturisit că de fiecare dată ea pune întrebări referitoare la abuzul sexual infantil ocultat numai după a treia sau a patra şedinţă de terapie şi numai după ce s-a asigurat că clienta ei a citit cartea respectivă şi că în următoarele trei sau patru şedinte ea îşi pune clienta sub hipnoză. În 70% din cazuri, afirmă ea, ei sfârşesc prin a revela comiterea de abuzuri sexuale asupra lor, atunci când erau copii de vârstă mică, de către părinti sau apropiaţi. (Behr: 133) ,
Cartea Curajul de a vindeca, biblia partizanilor memoriei recuperate, este scrisă de două femei care nu sunt nici psihologi şi, după propriile declaraţii, nici nu au vreo cunoştinţă medicală. Şi totuşi, sute de mii de psihoterapeuti, judecători şi anchetatori se inspiră din ea, o folosesc în terapii şi interogatorii.
Dacă sunteţi, incapabil să vă amintiţi despre o presiune caracteristică abuzului sexual, afirmă cele două scriitoare în carte, dacă aveti vaga impresie că ceva de felul acesta s-a petrecut, înseamnă că abuzul a avut loc. (Behr: 125) Adesea senzaţia că s-a abuzat de tine începe printr-un sentiment indicibil, minuscul, o intuiţie informă. Este important să aveţi încredere în această voce interioară şi să o folosiţi drept bază. Trebuie să presupuneţi că aceste sentimente sunt autentice. (Behr: 127)
Regăsim aceleaşi sugestii ca şi în cazul practicilor new-age-iste.
Guru-ul interior se află la post, trebuie doar să-i dăm ascultare.
Să nu ne închipuim că fenomenul pe care îl luăm în discutie s-ar restrânge la câteva cazuri izolate. Spălarea creierului poporului american este un fenomen de masă.
Mărturia independentă a unui cunoscut psiholog american, Robert Baker, confirmă această adevărată psihoză a abuzului sexual infantil. În cartea lui Hidden Memories (Memorii ascunse) notează înmulţirea vertiginoasă a cazurilor: de la 160000 în 1967, la 1 700000 în 1985, dintre care, după statisticile oficiale, ,,65% fără nici o bază reală”. „înfiecare an, continuă Baker, poliţiştii fac anchete asupra a 500 000 de cazuri perfect inexistente”, ceea ce este „uşor de inteles dacă tinem cont de proliferarea casetelor video, cărţi pentru copii şi conferinţe şcolare” pe această temă. Trebuie adăugat că există în Statele Unite în jur de 255 000 de psihoterapeuţi „cu licenţă” dintre care vreo 50 000 nu tratează decât cazuri de memorie recuperată. Dar această cifră trebuie dublată sau triplată dacă include şi terapeuţii fără licenţă care-şi atrag clienţii făcându-şi publicitate în „paginile aurii”, în vitrinele magazinelor, şi chiar în piete. New York Review of Books (din 17 noiembrie 1994) apreciază la aproximativ un milion numărul de cazuri de memorie recuperată, având legătură cu abuzurile sexuale, înregistrate din 1988. (Behr: 135)
Fenomenul memoriei recuperate a trecut oceanul putând fi regăsit astăzi şi în Franţa, Olanda, Anglia şi Japonia. În curând s-ar putea ca şi la noi în ţară, plecându-se de la câteva cazuri de incest puternic mediatizate, să fie importată ideologia şi tehnicile corespunzătoare spălării creierului prin metoda recuperării aşa-zisei memorii pierdute. Deja au apărut psihologi şi psihoterapeuţi care, marcaţi de provincialismul unui complex intelectual şi profesional fată de teoriile occidentale, promovează teoria abuzului sexual în copilărie ca explicaţie a diverselor patologii psihice şi neurologice. Cei care se vor da pe mâna lor, după exemplul american, putem bănui, unde vor ajunge. Dar, de fapt, care sunt consecinţele?
După newsweek, copiii americani se joacă din ce în ce mai puţin afară, părinţii îi sechestrează tot mai mult în casă. (Behr: 137) Un psiholog care-şi face cercetările printre copiii dintr-o suburbie paşnică din Chicago, află că principala grijă a acestora este frica de a nu fi răpiţi. [. .. ] Acest climat neliniştitor nu poate decât să încurajeze din ce în ce mai mult cazurile de falsă memorie recuperată la copiii fragili sau imaginativi, o dată ajunşi la vârsta adultă. [ … ] Astfel încât astăzi, după mărturia unei mame, copiii noştri au din ce în ce mai puţin posibilitatea de a avea o adevărată copilărie. „Ne este frică, mărturiseşte micuţa Amy Frazer, de unsprezece ani. Dacă acum este aşa, cum o să fie pentru noi mai târziu? (Behr: 139)
Familiile se destramă, iar copii trăiesc cu spectrul fricii, atunci când nu se revoltă împotriva unui părinte mai sever dezvăluind în cadrul unei psihoterapii violenta sau închipuitul abuz sexual la care au fost supuşi. Mii de părinţi şi educatori trăiesc astăzi în societatea americană sub acuzatia de abuz sexual şi incest, altii se află deja în puşcărie.
Cum să mai poată avea o viaţă normală aceşti copii, cum să mai poată gândi şi simţi firesc când sunt marcaţi de asemenea fantasme. Doctorul Richard Ofshe, unul din contestatarii metodei memoriei recuperate, afirmă cu îngrijorare şi tristeţe:
Din punct de vedere politic traversăm un adevărat câmp minat, fiindcă totul a devenit act politic. După anumitii adepti ai ideologiei political correctness, singura atitudine convenabila este acceptarea fără rezerve a teoriei terapeutilor care cred neabătut în memoria recuperată, în amploarea flagelului incestului şi a abuzurilor sexuale practicate de părinti asupra copiilor, şi în adevărul acuzatiilor formulate de „victime”. Este prea putin important, de altfel continua Ofshe, dacă metodele folosite sunt valabile sau nu. Aceste practici s-au instituţionalizat atât de rapid, au fost acceptate ca adevăruri ultime atât de repede, că nu vedem cum s-ar putea stăvili proliferarea lor. Chiar dacă un grup de profesori, de cercetători şi de ciinicieni ar hotărî că acest gen de terapie ar fi dăunătoare, fără îndoială n-ar ajunge să-i împiedice sau să-i descurajeze pe cei care trăiesc de pe urma ei? (Behr: 141)
Cu siguranţă într-un asemenea climat, numărul abuzurilor sexuale reale – care deocamdată există, nu contestăm, dar ca şi cazuri izolate – va creşte în următorii ani. Ce mai contează – se poate insinua în mentalitatea multora – când o fac şi alţii; totul este până când societatea discută şi acceptă. Pe urmă vor apărea explicaţiile şi justificările urmate poate chiar şi de normalizarea relaţiilor incestuoase, aşa cum s-a întâmplat şi cu relaţiile homosexuale. Totul este ca lumea să vorbească mult şi să se obişnuiască cu ideea.
Feminismul ca metodă de reeducare a femeilor
Feminismul este una din cele mai eficace strategii ideologice folosite împotriva vieţii de familie. Una din marile feministe ale Americii, simbolul multor tinere din noile generaţii parcă educată în şcolile de condiţionare hipnopedică imaginate de Huxley, îsi manifestă oroarea faţă de ideea identificării, sau reducerii ei la conditia de mamă. Ceea ce înainte era o binecuvântare şi o cinste a ajuns astazi, prun prima unora dintre femei, un motiv de jignire si o traumă profundă.
În cartea ei “Motherself’ (Eul matern), Kathryn Allen Rabuzzy, de la Universitatea din Syracuse, descrie cum a fost interpelată pe stradă de un cerşetor care i-a cerut de pomană cu următoarele cuvinte: “Mamă, nu ai un bănuf”: a fost o insultă care a îngheţat-o, “nu fiindca. individul cerşea… nici chiar fiindcă, în ciuda acestui lucru, mi se adresa mie în termeni condescendenţi, exhibtionând un şovinism masculin, care-mi era cum nu se poate de familiar. Nu, ceea ce mă înfuria aşa de tare a fost să aud din gura lui cuvantul mamă. Deşi sunt mamă de mult timp, nu m-am perceput niciodată ca mamă într-un context asa de exterior si depersonalizat …. Dispăream, ca deturnată în forul meu lăuntric si o mamă îmi lua locul.” După părerea ei din această experienţă traumatizantă rezulta “o dislocare traumatizantă a eului” (Behr, 242).
Surprinzător, în experienţa profesoarei Rabuzzy regăsim destul de fidel redate sentimentele care erau inoculate în Minunata lume nouă tuturor membrilor societăţii – dezgustul, repulsia profundă faţă de condiţia de mamă.
Încercaţi numai măcar să vă daţi seama despre ce este vorba si glasul lui le trimise fiori în trup. Încercaţi numai să vă gânditi’ ce înseamnă să ai o mamă vivipară [adică să fii născut pe cale naturala din pântecul unei femei]. Ah, iarăşi acel cuvânt obscen [cuvântul mamă]. L. .. ].cu o ,manie tipică, mama se purta ca o cloşcă faţă de copiii ei (copiii ei) si-i strangea la piept cum îşi ţine mâţa strâns de tot pisoii; […]
– Copilasul meu, puiul meu … !
– Mamă! Nebunia e molipsitoare. Mamă, monogamie, idile romantice … (Huxley: 73, 74, 77)
Cazul scriitoarei Rabuzzy nu este singular. El reflectă o semnificativă mutatie survenită în mentalitatea unui număr tot mai mare de femei, mai cu seamă a celor ce trăiesc în aria ţărilor dezvoltate.
Contaminate cu virusul ideologiei feministe, aceste fiinţe, cu adevărat lipsite de apărare, se confruntă cu o criză existentială profundă care adesea merge până la nevroză şi psihopatie. În fond, ele nu-şi mai pot asuma condiţia de femeie împreună cu tot ceea ce însemnă arhetipul feminin, şi, ca atare, nu mai pot fi fericite împlinind rosturile adânc înscrise în fiinta lor. Dar nici altfel nu pot dobândi fericirea mult visată, căci condiţia de bărbat, la care virusul feminismului le îndeamnă să aspire, nu le este proprie. Chiar şi atunci când reuşesc să şi-o însuşească, pe cât le este cu putinţă şi cu mari sacrificii, aceasta nu le poate face fericite. Astfel că, neliniştite fiind de confuzia existenţială la care le-a adus nihilismul feminist, aceste femei vor fi cu sigurantă candidatele la un esec în viata de familie, la o tulburare de personalitate, iar în tot mai multe cazuri în Occident, la aberaţia lesbianismului.
Se pare că a sosit vremea ca sensul mai ascuns al luptei de emancipare a femeilor dusă de comandamentele feminismului să fie dat pe faţă. În nenumărate cărţi, adevărate manifeste ale mişcării feministe este declarat aşa-zisul război al sexelor:
Într-o carte considerată de către feministe o adevărată biblie, “Trauma and Recovery” (Traumă şi vindecare), Judith Lewis Herman, psiholog reputat, pune în evidenţă, încă de la început, principiul care trebuie să le anime pe feministe şi explică de ce “totul este politică”: “Cercetarea fenomenului traumatismului psihologic este imposibilă fără sprijinul, fără prezenţa unui element politic. [ … ] niciun studiu consacrat femeilor traumatizate în viata lor cotidiană si abuzate sexual nu devine legitim decât în cadrul unei miscări politice care se ridică împotriva subordonării femeilor şi copiilor faţd de bărbaţi. [ … ] Între sexe este vorba de un război, iar victimele violului, bătăilor si hărtuirilor sexuale sunt asimilate victimelor de război.” (Behr, 244)
Prin urmare, femeile din lumea întreagă sunt chemate să se înroleze în acest război, convinse fiind de agitatoarele feministe că bărbatul pe care până mai ieri îl iubeau, sau, mai grav, că cel de care se pot îndrăgosti şi dori ca soţ şi tată al propriilor copii, nu este decât un potenţial agresor, un violator sau, chiar, o adevărată fiară. Este interesant de observat modul în care feministele si în general, cei care le susţin ideologic şi financiar, deviază atenţia oamenilor, a femeilor de la cauza reală a violurilor si agresiunilor sexuale către fantasmatica violenţă datorată agresivităţii constitutive a bărbatilor, Mai mult se insinuează că violurile şi comportamentul agresiv sexual al bărbaţilor de astăzi nu ar fi influenţat de miliardele de filme reviste, cărţi sau alte materiale cu conţinut erotic si pornografic, de o cultură care degradează relaţia de dragoste, ci nu este vorba decât de acelaşi comportament pe care dintotdeauna bărbatii i-au avut faţă de femei. Iată care este climatul ideologic care infuzează tot mai mult cultura şi modul de a gândi al omului contemporan. Unde s-au mutat oare centralele însământării si răspândirii urii dictaturii lui Big Brother din 1984? “
În cartea sa, Împotriva vointei noastre: bărbaţi, femei si viol (1975), Susan Brownmiller afirmă:
“De la începuturile umanităţii, violul a jucat un rol fundamental: el este nici mai mult, nici mai puţin decât procesul constient de intimidare prin care toţi bărbaţii le reduc pe toate femeile la o stare de frică si aservire.” (Behr, 248) ,
Se încearcă chiar alcătuirea unui repertoriu interpretativ cultural propriu viziunii feministe asupra lumii:
Brownmiller exagerează: ea vede peste tot violul. Astfel, pentru ea povestea Scufiţa Roşie nu este altceva decât o parabolă a violului fiindcă” în padure exista figuri masculine infricosătoare – le dăm, printre alte nume si pe acelea de lupi – împotriva cărora femeile sunt lipsite de apărare:” Frumoasa din pădurea adormită dă dovadă de o şi mai mare pasivitate, care evoca şi mai mult violul; decât povestea Scufitei Roşii (Behr, 249)
McClary, profesoară de muzică la Universitatea din Minesota se simte agresată de Simfonia a IX-a de Bethoven.
”Tema reluată din prima miscare fiind dintre momentele cele mai oribile din întreaga istorie a muzicii, cadenţa pregătită cu măiestrie fiind intentionat retinută, energia acumulată explodând ca într-un acces de mâni~ al unui ucigaş, al unui violator incapabil cât de cât să se elibereze. “ (Behr, 244)
Există o multime de scriitori sau activisti feministi care se ocupă cu crearea mitologiei feminismului, a lumii fantastice care are capacitatea de a virusa mintea femeii, făcând-o să se teamă permanent, să se simtă extrem de frustrată, de conditia sa socială, să-si interpreteze toate gesturile sale, chiar si cele de tandrete ca pe o mărturie a înjosirii, a degradării la care a adus-o bărbatul. O astfel de femeie transformată mai mult sau mai puţin, prin procesul reeducării, într-o feministă va face faţă cu multă greutate relaţiei de dragoste, căci Big Brother-ul ideologiei feministe s-a furişat în adâncul fiinţei sale.
Pentru Andreea Dworkin (în Letters from a War Zone – Scrisori dintr-o zonă de război) “orice act sexual este asimilat unui act de vampirism”:
“Istoria femeilor, scrie ea, se confundă cu istoria încarcerării lor. [. .. ] locurile noastre de muncă, securitatea noastră, depind de felul în care ne exprimăm gratitudinea care ni se pretinde, de pasivitatea tandră, de supunerea de care trebuie să dăm dovadă pentru a satisface gusturile masculilor. Trebuie să le fim recunoscătoare, astfel riscăm să fim legate, să ni se pună căluş în gură, să fim folosite sexual şi transformate în păpuşi pe care ei le întorc ca pe orologii. .. Ne-am săturat să fim mereu recunoscătoare. Este timpul să spunem «destul. nu numai prin cuvinte, ci cu trupurile noastre … ” (Behr, 253)
“Bărbatul colonizează femeia posedând-o”, încearcă Dworkin să le convingă pe celelalte femei, neascunzând faptul că ea preferă, şi este mândră de aceasta, relaţiile sexuale cu alte femei. Presupunând că nu-şi mai aminteşte din propria experienţă, probabil că renumita scriitoare, împreună cu surorile întru credinţă nu au aflat de rezultatele studiului publicat în British Journal Psychiatry (dec. 2003) faptul că o treime dintre lesbiene recunosc că au fost violentate de partenerele lor de sex în ultimii 5 ani, adică faptul că incidenta agresiunilor şi a violului în cadrul cuplurilor de lesbiene este cu mult mai mare ca în cele heteroxsexuale.
Într-un recent best-seller, The War Against Women (Războiul împotriva femeilor), Marilyn French formulează în mod sintetic manifestul mişcării feministe:
El [bărbatul] isi poate bate sau ucide femeia pe care spune că o iubeste. El poate să o violeze, fie pe femeia cu care trăieşte, fie pe o străină, fie’ pe copiii lui, fie pe alţii străini. În toată lumea cei mai mulţi bărbaţi sunt vinovaţi de unul sau mai multe dintre faptele enumerate aici. (Behr, 256)
Cultivarea urii faţă de bărbaţi, a scârbei faţă de propriile virtuţi feminine, şi, în consecinţă, masculinizarea femeilor nu este decât una din modalităţile prin care political corr,ectness încearcă să spele creierul femeilor. Metoda este extrem de eficace pentru că anihilează, atrofiază exact acele trăsături spirituale, acele raţiuni fundamentale devenirii si realizării umane a femeii.
Nici bărbaţii nu rămân neafectaţi de acest război care li s-a declarat şi la care sunt împinşi să ia parte. Această reacţie logică este probabil si asteptată:
Latura excesivă a miscărilor feministe dure, acreditarea de către acestea a noţiunii de război nedeclarat, dar nemilos între bărbaţi şi femei si influenta lor considerabilă în mediile universitare au suscitat reactii spectaculoase şi previzibile. Nu întâmplător asistăm astăzi la apariţia a nenumărate mişcări şi asociaţii (trei sute pe tot teritoriul Statelor Unite) al cărui scop este de a-i reuni pe bărbaţi pentru a-şi celebra masculinitatea, pentru a lupta împotriva discriminării sistematice masculine, pentru a-şi cultiva şi pune în valoare separatismul. Membrii acestei Naţional Organization for Men se angajează de pildă să nu participe la activităţi sociale în întreprinderile lor dacă la ele participă si femei. O asociatie religioasă animată de evanghelistul Bill McCartneY adună regulat zeci de mii de bărbati pe stadioane, tot atât de pregătiti să-si revendice masculinitatea ca si că celebreze valorile crestinismului viguros. [ … ] The Voice of Man merg şi mai departe: organizatorii ei îi îndeamnă pe bărbaţii persecutaţi şi desigur izolaţi într-o societate devenită anti-masculină, să se asocieze între ei, să formeze cupluri care se vor sprijini pentru a înfrunta mai usor nedreptatea comună a căror victime sunt. [.. ] este vorba de indivizi ruinati de pensiile alimentare abuzive, de tati divortati încercând să-si recupereze copiii, sau de bărbati acuzati de sexism în întreprinderea în care lucrează. Toate acestea nu pot decât să agraveze fenomenul de necomunicare între sexe, si în felul acesta, să fragilizeze si mai mult o societate americană deja traumatizată. (Behr, 265)
Care mai este ratiunea unei societăti în care bărbatii si femeile în loc să-şi întemeieze o familie luptă unii împotriva altora înregimentaţi într -un adevărat război civil, instrumentat de cei care, după Huxley şi Orwell, nu urmăresc decât spălarea creierelor şi controlul absolut al individului?
Unul din răspunsurile la această întrebare ni-l oferă cu cinism şi impertinenţă celebra feministă Shere Hite (în The Hite Report on the family – Raportul Hite asupra familiei):
Dezintegrarea actuală a familiei “nucleare” este benefică pentru toată lumea: copiii “mamelor singure” vor reusi mai bine şi vor fi mai echilibraţi în toate domeniile. (Behr, 256)
Nu de aceeasi părere sunt si cercetătorii familiilor mononucleare:
Cercetările sociale nu sunt aproape niciodată categorice; totusi, în cei treizeci de ani de când lucrez ca cercetător social, rareori am ajuns să cunosc alte seturi de date în care ponderea dovezilor să fie atât de categorică într-un domeniu: per ansamblu, pentru copii, familiile cu doi părinţi sunt preferabile familiilor cu un singur părinte sau familiilor de adoptie. (Popenoe: 1996) Copii parcurg mai usor fazele dezvoltării, sunt mai fermi în identitatea lor sexuală si se descurcă mai bine la scoală, au mai putine tulburări emotionale si devin adulti mai maturi atunci când sunt crescuti de adulti de sex opus. Copiii cu doi părinti sunt mai competenţi. (Baumrind: 1982) Alfred Masser, psihiatru la Northside Hospitai din Atlanta, a remarcat faptul că tot mai mulţi copii care solicită asistenţă psihiatrică suferă de pe urma lipsei tatălui. (Masser: 1989) Blakenhom a arătat că lipsa tatălui este o cauză primară a declinului copiilor în societatea de azi, fiind asociată cu probleme sociale cum ar fi sarcini la adolescentă, abuz infantil si violentă casnică împotriva femeii.
(Blakenhom: 1985)
Ce se va întâmpla cu copiii, care va fi în final destinul acestora? Astăzi copilul în ţările dezvoltate este într-o tot mai mare măsură părăsit. Numărul familiilor mononucleare (formate dintr-un singură părinte, numai mama sau numai tatăl) este în creştere. Societatea multilateral-dezvoltată a Occidentului se laudă mult cu progresul tehnica-ştiinţific, însă nu se spune, spre exemplu, faptul că e cu mult mai greu ca în urmă cu 50 de ani, este aproape imposibil pentru o familie să crească un copil sau mai mulţi în condiţiile în care mama să poată rămâne acasă ca să-şi îngrijească copiii. Deşi somajul este în crestere, ceea ce ar înseamna că mult mai putini oameni trebuie să muncească pentru a se asigura producţia de bunuri şi servicii, şi femeia trebuie să lucreze pentru a se putea asigura un trai decent familiei. Aceasta în pofida, pe de o parte a studiilor care demonstrează că cea mai bună bază pentru dezvoltarea psiho-somatică a copilului este ca prezenţa mamei, afectivitatea acesteia, cuvântul şi sprijinul ei să fie nelipsite în primii ani de viată, si pe de altă parte a celor care arată că lipsa căldurii materne în primele luni si ani ai vietii copilului cauzează importante tulburări de personalitate, diverse probleme de adaptare sau chiar o labilitate psihică.
Având în vedere că într-o măsură tot mai mare copilul în societatea modernă este părăsit atât de mamă cât şi de tată după vârsta de 6 luni pentru a se reveni la serviciu, ne întrebăm cine se va ocupa de cresterea acestuia? Cu sigurantă că educatia copilului va fi externalizată, preluată fiind în primul rând de mijloacele de comunicare în masă gen televizor şi mai nou internet 3-5 ore în medie zilnic, de mediul cultural pe care acestea îl configurează şi, desigur, de stat. Deşi majoritatea copiilor se nasc încă în mijlocul unei familii, este tot mai vizibil faptul că lumea s-a apropiat extrem de mult de modelul minunatei lumi noi în care părinţii nu mai erau decât donatorii materialului genetic, acesta fiind crescut eminamente numai de instituţii ale statului.
De curând, după cum am arătat anterior, s-a promulgat şi în România o lege care şi-a arătat deja efectele negative în alte ţări din occident. Este vorba de obligativitatea de a-l da pe copil la grădiniţă încă de la vârsta de 3 ani. Se vădeşte oare aici grija statului român pentru educaţia copilului? Sau este vorba doar de preluarea unui model sau a unei directive a societăţii globale? Păşind pe această cale, probabil că în câţiva ani părinţii din România vor avea să constate că proprii lor copii sunt educaţi potrivit absurdei corectitudini politice. Li se va vorbi mult despre drepturile pe care le au, despre pericolul de a fi agresati fizic sau sexual de părinţi şi obligaţia de a-i reclama spre binele lor, despre relativitatea oricărui sistem de valori, despre pericolul fundamentalismului, despre dreptul de a-şi alege religia numai la vârsta majoratului, despre libertatea opţiunii sexuale – homosexual sau heterosexual despre normalitatea perversiunilor sexuale, despre contraceptii si avort; cu alte cuvinte, li se va inocula fundamentul normelor sociale şi ideologice dezirabile ordinii mondiale ale minunatei lumi noi. Ne îndreptăm oare către regimul orwelian în care:
Copii sunt sistematic montaţi împotriva părinţilor fi învăţaţi să-i spioneze fi să raporteze orice formă de deviaţie de la linie (Orwell, 170)?
Sau nici nu va fi nevoie de aceasta, căci însisi părintii vor ajunge să gândească şi ei la fel, cuprinşi fiind şi aceştia în vastul proces al reeducării? Oricum, -aacă se va înainta în direcţia şi în ritmul în care se mişcă societatea globală astăzi nu este departe ziua în care părinţii care nu sunt corectaţi politic -, adică nu sunt complet fideli regimului, reeducaţi, să le fie luat copilul.
Experimentul reeducării la scară globală
Spălarea creierului ocupă un loc central în lumile imaginate de Orwell şi Huxley, Faţă de dictaturile din trecut, caracteristica acestei reeducări este aceea că nu mai are în vedere doar un grup restrâns de deţinuţi, ci vizează segmente largi, sau chiar întreaga populaţie a unor ţări. După parcurgerea programului ideologic care se aplică în societatea actuală, am putea să ne imaginăm faptul că nici în privinţa reeducării lumea de astăzi nu diferă prea mult de spaţiile distopice zugrăvite de cei doi autori englezi. Însă imaginatia noastră, bazată pe nişte deducţii logice sau pe simple presupuneri, va fi şi de data asta surprinsă de realitate. Resursele imaginative ale răului, ariile neexplorate încă de mintea omului, sunt nelimitate. Da, societatea occidentală, în special cea americană depăşeşte deja cele mai tenebroase viziuni distopice ale secolului al XX-lea; se aproprie mai repede de filmografia genului ştiintifico-fantastic cu elemente de horor. Iar explicaţia tocmai aici o găsim: prin fereastra televiziunii mult mai repede ne pătrund astăzi în casă, în minte şi în suflet grozăviile fantasmelor de inspiraţie demonică, decât reuşea cel rău să-I influenţeze pe scriitorul de acum 70 de ani. În zilele noastre, fantasmele se transmit 24 de ore din 24 pe câteva mii de canale în casele la câteva miliarde de oameni, iar prin aceasta probabilitatea ca ele să se întrupeze în viaţa lumii este extrem de mare.
Lumea americană, campioană în domeniul fantasmagoriilor tele-vizualului, prin succesul întreprinderii hollywoodiene, plăteşte, din păcate, cel mai scump victoria repurtată în fata tuturor mitologiilor şi credinţelor lumii moderne, a creştinisrnului şi culturii tradiţionale. Ea este cel mai puternic afectată de procesul reeducării, proces care a ajuns într-un stadiu extrem de avansat în cazul a câteva milioane de cetăţeni americani. Având în vedere cartea O înfricoşătoare Americă, fidelă frescă a societăţii americane contemporane, vom aduce în discuţie trei dintre cei mai importanţi vectori ai spălării creierului în lumea de astăzi: cultura violului, memoria recuperată, teoria personalitătilor multiple.
Cultura violului
Întra-adevăr, erotismul şi pornografia, violenta şi toate celelalte murdării transmise prin mass-media violează sufletul curat al copiilor şi tinerilor, mânjesc şi spurcă, întunecându-le mintea şi distrugându-le viaţa. Dar nu despre acest viol, care este unul real, şi care ar trebui să îngrijoreze, se vorbeşte în Statele Unite sau mai precis “în toate marile universităţi americane – inclusiv Princenton ,Harvard, DCLA etc. – furicare intelectuale şi adevărate uzine producătoare ale viitoarelor elite americane.” (Behr: 27) Este vorba de ficţiunea pericolului iminent pe care-l reprezintă masculii violatori, un film de groază jucat de tot mai multe dintre femeile americane în viaţa de zi cu zi, pe scenariul construit de ideologii zilei.
Rape crisis (problema violului) este subiectul unei multimi de cărti, care amintesc că violul e unul din flagelurile cele mai răspâ~dite în acest: sfârşit de secol şi că în America o femeie din patru este cel puţin o dată în viată victima unui viol sau a unei tentative de viol. Afirmatie recurentă în lucrările recente de sociologie şi asimilată în Statele Unite, această notiune, contestată doar de o minoritate restrânsă de experti, este considerată prea “moale” de anumite feministe americane, convinse că ar trebui să estimăm victimele la una din două. (Behr: 25)
Rape culture (cultura violului), campus rape (viol care se petrece în campus), date rape (viol care se petrece în timpul unei întâlniri a două persoane care se cunnosc deja sau chiar trăiesc împreună), acquaintance rape (viol comis de către un apropiat), take back the night (da-ţi-ne noaptea înapoi) sunt doar câteva din sintagmele care definesc armătura spaţiului ideologic concentraţionar în care sunt deţinute tot mai multe dintre tinerele americane. Bombardate cu o multitudine de materiale – broşuri, cărţi, casete video, postere – sau fiind iniţiate în workshop-uri (seminarii) interminabile în care se discută cazuri de viol petrecute în campusuri sau unde se analizează experienţele erotice ale fetelor de faţă, pentru a se demonstra că ele însele au fost violate cumva, teroarea, frica sporeşte şi se răspândeşte.
Conştientă în orice moment de amploarea pericolului, o studentă deja fragilă poate cu uşurinţă bascula, convinsă că în spatele oricărui mascul se ascunde un potenţial violator. (Behr: 38)
Ciudat de bine seamănă această fază a prelucrării tinerelor americane cu aceea prin care treceau detinutii în regimurile de reeducare. Şi acolo apăreau falsele dovezi, analizele interminabile, stresul, mărturiile celor care fuseseră deja reeducati, interogatoriile, repetiţia continuă, distrugerea intimităţii. Numai că acolo totul se desfăşura sub ameninţarea cu forţa, pe când în cazul nostru, la început totul pare un joc.
Consacrarea succesului reeducării se făcea în puşcăriile comuniste în momentul în care subiectul recunoştea tot ceea ce i se cerea. Ba chiar şi mai mult, îşi împroşca cu murdărie propria viaţă şi pe cei apropiaţi, până la a crede el însuşi că tot ce inventase era adevărat. Paradoxal, această fază poate fi descoperită, ca şi cum ar fi copiată la indigo, şi în campusurile celor mai mari universităţi americane.
“Dati-ne înapoi noaptea“: activitate militantă (reuniuni publice, pichete, m~rşuri, procesiuni cu lumânări, cântece şi lozinci) organizate întotdeauna noaptea târziu (de preferinţă în nopţile cu lună plină) pentru a protesta împotriva violului şi a hărtuirii sexuale. Acest taking back the night este mai mult decât o simplă manifestare de masă. El comportă un rit imuabil; cel al spovedaniei, al mărturisirii în public: participantele, care preferă apelativul de supravieţuitoare, povestesc în detaliu, în timpul unor reuniuni special organizate, cu public numeros, microfoane şi megafoane, felul în care au fost victimele hărtuirilor sexuale, chiar ale violului şi incestului. (Behr: 26) [ … ] Într-o atmosferă incandescentă, multimea inspiră şi încurajează spovedania, urlând: “Nu e vina ta”, “te credem”, “te iubim”, “hai povesteşte”. La Universitatea Columbia, în 1992, în timpul unui “take back the night” deosebit de dramatică, era atâta lume care voia să mărturisească, încât studentele au trebuit să stea la coadă mai multe ore pentru a avea acces la microfon. Pentru ni§te mărturisiri câteodată false [vădit], după ce a descris cum un băiat a brutalizat-o înainte de a o viola în indiferenta generală (“urlam şi nimeni nu se deranja”) o studentă de la Princentown a trebuit mai târziu să-şi ceară scuze în public [fusese prinsă]: inventase totul. (Behr: 41)
Să nu ne închipuim că violul ar face ravagii în universităţile americane. La Princeton, în zece ani (1983-1992) nu au fost înregistrate decât două cazuri de viol. Mai mult, Katie Roiphe, în cartea The Moming After (A doua zi dimineata: sex, teamă şi feminism în campus), îşi aminteşte că aceleaşi fete care acuzau violul, dansau pe jumătate goale la petreceri pentru a-i ademeni pe băieţi.
Într-o serie de articole (“Realities and Mythologies of Rape“, Society, mai-iunie 1992), Neil Gilbert demonstrează că în 7% din cazuri (revelate in cursul unor take back the night şi a altor manifestări analoage la Berkeley), presupusele victime nu aveau, de fapt, câtuşi de puţin conştiinţa că au fost violate, şi in 42% din cazuri presupusele victime avuseseră ulterior raporturi sexuale cu “violatorii” lor. (Behr: 41).
Ce se întâmplă de fapt? Aşa cum publicitarii exploatează nemulţumirea şi frustrarea consumatorilor, produse la constatarea faptului că obiectul cumpărat nu corespunde aşteptărilor cultivate mediatic, propunând atentiei un nou produs, şi feministele sau ideologii corectitudinii politice exploatează starea de frustrare trăită de tineri, în special de fete, în urma relaţiilor de “dragoste” pe care le întreţin. Iluzionate că “a face sex” este sinonim cu a dobândi fericirea mult aşteptată, tinerele crescute cu mult televizor, reviste de modă şi scandal descoperă în final că, prin voia şi fără voia lor, au fost transformate în obiecte sexuale. Agentele feminismului se folosesc de această frustrare pentru a o sublima, cel putin, în retinere şi repulsie, dacă nu, şi în ură faţă de bărbat. Pe acest fond ideologic, fantasmele violului, hrănite prin cărţi şi filme sau prin reportaje şi mărturii televizate, pot induce în unele femei, într-un moment critic din viaţa lor, sentimentul şi falsa conştiinţă că, într-adevăr, au fost violate. Ideologii Iasă loc pentru descoperirea acestui fapt:
Aceste “studente violate” erau, după Mary Ross, victimele unei aberatii stranii, ale unei .false conştiinţe”: nu şi-au dat seama de ce li s-a întâmplat. Este efectul conditionării: adesea, la unele dintre aceste tinere americance, convingerea că au fost violate vine mult mai târziu. Katie Roiphe citează un psihiatru pe care una dintre pacientele sale l-a sunat, la ora trei dimineaţa, pentru o urgenţă: tocmai îşi dăduse dintr-o dată seama, spune ea, că fusese violată cu doi ani înainte. (Behr: 42)
Nu numai pentru asemănarea experienţei prin care trecea reeducatul în puşcăriile comuniste cu cea pe care o parcurg multe din femei în America putem identifica propaganda culturii violului cu un autentic proces de reeducare. Şi efectele pe termen lung prezintă o mare similitudine. Femeia ajunge să fie marcată de un sentiment de repulsie fată de bărbat, de o permanentă suspiciune. Relaţia cu acesta este dorită de o mare parte din fiinţa ei, dar, totodată, respinsă cu oroare la nivel psihic. Conflictul este devastator pentru un suflet deja brăzdat de miile de scenarii tele-vizuale ale erotismului şi violenţei.
Ce viaţă de familie mai poate avea femeia care în fiecare gest al propriului bărbat ajunge să interpreteze o dovadă clară a opresiunii unei agresivităţi masculine. Teroarea că bărbaţii din jur pot fi nişte potenţiali violatori va marca definitoriu modul în care această femeie se integrează în societate. La fel de grav este faptul că, atunci când este creată şi întreţinută mediatic prejudecata că bărbatul în esenţa lui este un violator sau când scenariile fantastice ale violului abundă în mentalul colectiv, devine tot mai probabil ca mulţi dintre bărbaţi să-şi intre în rolul care le-a fost rezervat de societate. Astfel, cu certitudine numărul violurilor reale va fi în creştere.
Memoria recuperată
,,0 prietenă care a fost violată poate să vă facă această confidenţă şi să vă aducă la cunoştintă violul a cărei victimă a fost zece minute sau zece ani după ce el s-a petrecut”. În jargonul psihologic american aceasta se numeşte recovered memory .. “memorie recuperată“.
Reclamaţiile bazate pe fapte datorate memoriei recuperate se primesc pe o perioadă de trei ani de la data când această amintire s-a manifestat pentru prima oara. Cu alte cuvinte, prescriptia este aproape nulă. Fie că este vorba despre un viol, de un abuz sexual sau de un alt delict oarecare, bărbaţi şi femei (indiferent de vârstă), care se cred victime ale unui agresor pot, zece, douăzeci, treizeci de ani după ce le-a apărut în minte pretinsul eveniment de memorie recuperată şi de la momentul când încep să şi-l amintească, să facă plângere împotriva agresorului respectiv – iar asta pe o perioadă de trei ani. (Behr: 61)
Nu mai este vorba doar de violul unei femei ci de abuzul sexual îndreptat împotriva unul copil. Este înspăimântător şi numai să o afirmi, dar, după multe statistici, unul din cinci copii sau tineri descoperă în Statele Unite că a fost abuzat de unul dintre părinti, rude sau prieteni de familie în perioada copilăriei. Să fie oare aşa? Cu siguranţă nu, altfel ar trebui să recunoaştem că lumea americană este o societate de sceleraţi şi bolnavi mintal Care este, totuşi, explicaţia rezultatelor diferitelor statistici?
Istoria a debutat odată cu proliferarea teoriei memoriei recuperate în societatea americană. Psihiatrii şi psihoterapeuţii acestei şcoli susţin că cele mai multe dintre problemele psihice şi comportamentale ale unei persoane pot fi explicate de faptul că acea persoană a suferit într-un anumit moment al vieţii, în principal în copilărie, un abuz sexual. Bineînţeles majoritatea nu-şi amintesc evenimentul, însă tocmai aici se fac utili psihoterapeuţii. Ei consideră că, din cauza şocului, evenimentul dramatic a fost refulat în zona subconştientului şi, ca atare, a fost imediat uitat. O anumită terapie va scoate la lumină “drama” prin care a trecut persoana respectivă, printr-o recuperare partială sau totală a memoriei pierdute.
Este cel puţin ciudat faptul că psihiatrii aceştia nu-şi pun problema cum se poate ca un om să uite cu totul un eveniment atât de cumplit cum este abuzul sexual, şi care, în unele cazuri, se spune că s-a petrecut în fiecare zi timp de 10-15 ani? La fel de semnificativ pentru gradul de spălare a creierului la care a ajuns o parte a poporului american este faptul că mulţi cred în această teorie şi nu puţini ajung ulterior chiar să o confirme prin recuperarea propriei memorii pierdute.
Dar dacă totul nu este decât minciună, vă puteţi întreba: Cum este posibil ca în urma unei psihoterapii o persoană oarecare să-şi amintească cu lux de amănunte ceea ce nu i s-a întâmplat niciodată?
În primul rând, este vorba de o masivă ideologizare mediatică prin care fenomenul se face cunoscut, ia amploare şi devine un lIoc comun. Se vorbeşte peste tot de abuzul sexual şi de amnezia care apare, amnezie ce poate fi înlăturată dacă te dai pe mâna unui psihoterapeut priceput. Pe această temă s-au scris tratate şi romane, sau ecranizat filme, există broşuri şi materiale video cu mărturii ale supravieţuitorilor unor astfel de abuzuri. Sau scris şi cărţi de poveşti menite să-i facă pe copii să conştientizeze fenomenul şi chiar piese de teatru jucate în şcoli.
Un grup de voluntari dintr-un teatru pentru copii, Illusion Theater (“teatrul iluziei”) din Minneapolis, se producea în şcoli cu piese scrise special pentru a-i face pe copii conştienţi de pericolul permanent care-i paşte. In Touch (Atingerea), de exemplu, este vorba despre un bunic care, sub pretextul că-şi îmbrăţişează nepoţica, îi bagă mâna sub rochiţă. O altă piesă prezenta un baby-sitter, care, sub diverse pretexte, le convinsese pe două fetite să se dezbrace în fata lui. La momentul respectiv, publicul şi la fel Newsweek – reactionează cu entuziasm la aceste initiative. Se pare că nimeni nu s-a gândit că asemenea spectacole pot induce în foarte micii lor spectatori temeri şi bănuieli care să se extindă asupra tuturor bunicilor, tuturor dădacelor, să provoace adevărate psihoze şi să ducă la acuzaţii de abuz sexual lipsite de orice bază. (Behr: 138)
Pentru cei labili psihic, care beneficiază şi de serviciile halucinatorii televiziuni, prin fantasmare şi autosugestie, pe baza materialelor care deja le-au fost furnizate, pot să-şi imagineze singuri scenariul abuzului. Piesele de bază ale acestuia le deţin deja, preluate fiind din cărţi sau din filmele văzute anterior. Dacă nu reuşesc singuri îi ajută psihoterapeuţii:
Profesioniştii, medici sau terapeuţi, sunt astăzi convinşi că sute de mii de adulti, în cea mai mare parte femei, suferă de pe urma consecintelor ‘unui abuz sexual a căror victimă au fost în copilărie. Li se spune pdcientelor că nu pot avea nici o amintire despre acest abuz fiindcă memoria le-a fost ocultată, dar ca o cheie magica le va permite sa-şi recapete sănătatea devenind conştiente de el.
Timpul scurs nu are nici o importanta. Pot rămâne absolut inconştiente de traumatismul suferit mai mult de treizeci de ani. O dată recuperate aceste amintiri, profesioniştii îşi încurajează pacientele să acuze, să-i confrunte, deodată să-i dea în judecată pe cei pe care-i desemnează ca vinovati. Originea memoriei recuperate este aproape întotdeauna iatrogenă, adică provocată de către terapeuţii înşişi. Ei îşi înşeală bolnavii făcându-i să creadă că-şi amintesc evenimente care n-au avut niciodată loc.” (Behr: 140)
Şi mai aberant încă: terapeutii spun că, indiferent de natura lor, amintirile din copilărie – triste sau. vesele -, nu sunt decât faţade ce ascund realitatea. Aici, spune Ofshe, nu mai suntem în domeniul ştiintei, ci al ştiintifico-fantasticului. La bolnavii fragili sau influenţabili, tehnicile recomandate de cărţile specializate şi aplicate de către terapeuti înlesnesc constructia acestei memorii recuperate. Bolnavii sunt în~ătati cum să procedeze atunci când apare o asemenea frântură de memorie recuperată: cum să “transforme vagi reminiscenţe sau sentimente de indispoziţie in convingerea că au fost victima unui abuz; în ce fel evenimentele de toate zilele pot fi utilizate pentru a declanşa amintiri de abuz sexual; cum să recreeze amintirea durerii fizice şi cum să se “abandoneze” (mâniei sau crizei de plâns) pentru a exterioriza suferinta emotională provocată de amintirile abuzului sexual recent recuperate. (Behr: 142)
Atât de performante au ajuns psihotehnicile de sugestie şi control al minţii, încât şi un om perfect normal trecut printr-un regim de “terapie” – aşa i se spune astăzi spălării creierului – va ajunge să creadă cu tărie ceea ce i se induce. Subconştientul omului crescut cu televizorul este suficient de permisiv pentru orice modificare.
Jennifer este o tânără psiholog care la vârsta de 33 ani, în urma unor probleme pe care le acuza – insomnie, anorexie ocazională se supune unei psihoterapii. În cea de-a treia şedinţă, psihoterapeuta care o trata îi înmânează cartea Curajul de a vindeca şi începe să-i vorbească despre posibilul abuz sexual prin care a trecut în copilărie. Aceasta până când, într-o zi, sub hipnoză i se “revelează” că “într-adevăr” în copilărie fusese “victima unui abuz sexual dîn partea tatălui ei, şi că lucrul s-a prelungit pe o perioadă de mai bine de zece ani, cu consimtărnântul ei virtual”. (Behr: 132)
Iată ce declară mama sa:
Relatiile noastre erau foarte afectuoase, eram o familie extrem de unită. P;ntru ea şi pentru cei doi nepoţei ai noştri nu aveam decât bucurie şi iubire. Jennifer rămâne convinsă, spune Pamela Freyd, că tatăl ei a abuzat de ea, in copilărie, “cu consimtământul meu tacit şi că suntem nişte fiinte detestabile. Îi este frică de’ mine, fizic, frică să locuiască in acelaşi oraş cu mine. (Behr: 132)
Desigur că cercetările desfăşurate au constatat că acuza nu are o bază reală. Dar aceasta nu are nici o însemnătate pentru terapeura lui Jennifer care mărturiseşte singură că:
Foloseşte întotdeauna cartea la începutul oricărei terapii; ne-a mai mărturisit că de fiecare dată ea pune întrebări referitoare la abuzul sexual infantil ocultat numai după a treia sau a patra şedinţă de terapie şi numai după ce s-a asigurat că clienta ei a citit cartea respectivă şi că în următoarele trei sau patru şedinte ea îşi pune clienta sub hipnoză. În 70% din cazuri, afirmă ea, ei sfârşesc prin a revela comiterea de abuzuri sexuale asupra lor, atunci când erau copii de vârstă mică, de către părinti sau apropiaţi. (Behr: 133) ,
Cartea Curajul de a vindeca, biblia partizanilor memoriei recuperate, este scrisă de două femei care nu sunt nici psihologi şi, după propriile declaraţii, nici nu au vreo cunoştinţă medicală. Şi totuşi, sute de mii de psihoterapeuti, judecători şi anchetatori se inspiră din ea, o folosesc în terapii şi interogatorii.
Dacă sunteţi, incapabil să vă amintiţi despre o presiune caracteristică abuzului sexual, afirmă cele două scriitoare în carte, dacă aveti vaga impresie că ceva de felul acesta s-a petrecut, înseamnă că abuzul a avut loc. (Behr: 125) Adesea senzaţia că s-a abuzat de tine începe printr-un sentiment indicibil, minuscul, o intuiţie informă. Este important să aveţi încredere în această voce interioară şi să o folosiţi drept bază. Trebuie să presupuneţi că aceste sentimente sunt autentice. (Behr: 127)
Regăsim aceleaşi sugestii ca şi în cazul practicilor new-age-iste.
Guru-ul interior se află la post, trebuie doar să-i dăm ascultare.
Să nu ne închipuim că fenomenul pe care îl luăm în discutie s-ar restrânge la câteva cazuri izolate. Spălarea creierului poporului american este un fenomen de masă.
Mărturia independentă a unui cunoscut psiholog american, Robert Baker, confirmă această adevărată psihoză a abuzului sexual infantil. În cartea lui Hidden Memories (Memorii ascunse) notează înmulţirea vertiginoasă a cazurilor: de la 160000 în 1967, la 1 700000 în 1985, dintre care, după statisticile oficiale, ,,65% fără nici o bază reală”. “înfiecare an, continuă Baker, poliţiştii fac anchete asupra a 500 000 de cazuri perfect inexistente”, ceea ce este “uşor de inteles dacă tinem cont de proliferarea casetelor video, cărţi pentru copii şi conferinţe şcolare” pe această temă. Trebuie adăugat că există în Statele Unite în jur de 255 000 de psihoterapeuţi “cu licenţă” dintre care vreo 50 000 nu tratează decât cazuri de memorie recuperată. Dar această cifră trebuie dublată sau triplată dacă include şi terapeuţii fără licenţă care-şi atrag clienţii făcându-şi publicitate în “paginile aurii”, în vitrinele magazinelor, şi chiar în piete. New York Review of Books (din 17 noiembrie 1994) apreciază la aproximativ un milion numărul de cazuri de memorie recuperată, având legătură cu abuzurile sexuale, înregistrate din 1988. (Behr: 135)
Fenomenul memoriei recuperate a trecut oceanul putând fi regăsit astăzi şi în Franţa, Olanda, Anglia şi Japonia. În curând s-ar putea ca şi la noi în ţară, plecându-se de la câteva cazuri de incest puternic mediatizate, să fie importată ideologia şi tehnicile corespunzătoare spălării creierului prin metoda recuperării aşa-zisei memorii pierdute. Deja au apărut psihologi şi psihoterapeuţi care, marcaţi de provincialismul unui complex intelectual şi profesional fată de teoriile occidentale, promovează teoria abuzului sexual în copilărie ca explicaţie a diverselor patologii psihice şi neurologice. Cei care se vor da pe mâna lor, după exemplul american, putem bănui, unde vor ajunge. Dar, de fapt, care sunt consecinţele?
După newsweek, copiii americani se joacă din ce în ce mai puţin afară, părinţii îi sechestrează tot mai mult în casă. (Behr: 137) Un psiholog care-şi face cercetările printre copiii dintr-o suburbie paşnică din Chicago, află că principala grijă a acestora este frica de a nu fi răpiţi. [. .. ] Acest climat neliniştitor nu poate decât să încurajeze din ce în ce mai mult cazurile de falsă memorie recuperată la copiii fragili sau imaginativi, o dată ajunşi la vârsta adultă. [ … ] Astfel încât astăzi, după mărturia unei mame, copiii noştri au din ce în ce mai puţin posibilitatea de a avea o adevărată copilărie. “Ne este frică, mărturiseşte micuţa Amy Frazer, de unsprezece ani. Dacă acum este aşa, cum o să fie pentru noi mai târziu? (Behr: 139)
Familiile se destramă, iar copii trăiesc cu spectrul fricii, atunci când nu se revoltă împotriva unui părinte mai sever dezvăluind în cadrul unei psihoterapii violenta sau închipuitul abuz sexual la care au fost supuşi. Mii de părinţi şi educatori trăiesc astăzi în societatea americană sub acuzatia de abuz sexual şi incest, altii se află deja în puşcărie.
Cum să mai poată avea o viaţă normală aceşti copii, cum să mai poată gândi şi simţi firesc când sunt marcaţi de asemenea fantasme. Doctorul Richard Ofshe, unul din contestatarii metodei memoriei recuperate, afirmă cu îngrijorare şi tristeţe:
Din punct de vedere politic traversăm un adevărat câmp minat, fiindcă totul a devenit act politic. După anumitii adepti ai ideologiei political correctness, singura atitudine convenabila este acceptarea fără rezerve a teoriei terapeutilor care cred neabătut în memoria recuperată, în amploarea flagelului incestului şi a abuzurilor sexuale practicate de părinti asupra copiilor, şi în adevărul acuzatiilor formulate de “victime”. Este prea putin important, de altfel continua Ofshe, dacă metodele folosite sunt valabile sau nu. Aceste practici s-au instituţionalizat atât de rapid, au fost acceptate ca adevăruri ultime atât de repede, că nu vedem cum s-ar putea stăvili proliferarea lor. Chiar dacă un grup de profesori, de cercetători şi de ciinicieni ar hotărî că acest gen de terapie ar fi dăunătoare, fără îndoială n-ar ajunge să-i împiedice sau să-i descurajeze pe cei care trăiesc de pe urma ei? (Behr: 141)
Cu siguranţă într-un asemenea climat, numărul abuzurilor sexuale reale – care deocamdată există, nu contestăm, dar ca şi cazuri izolate – va creşte în următorii ani. Ce mai contează – se poate insinua în mentalitatea multora – când o fac şi alţii; totul este până când societatea discută şi acceptă. Pe urmă vor apărea explicaţiile şi justificările urmate poate chiar şi de normalizarea relaţiilor incestuoase, aşa cum s-a întâmplat şi cu relaţiile homosexuale. Tot
Feminismul ca metodă de reeducare a femeilor
Feminismul este una din cele mai eficace strategii ideologice folosite împotriva vieţii de familie. Una din marile feministe ale Americii, simbolul multor tinere din noile generaţii parcă educată în şcolile de condiţionare hipnopedică imaginate de Huxley, îsi manifestă oroarea faţă de ideea identificării, sau reducerii ei la conditia de mamă. Ceea ce înainte era o binecuvântare şi o cinste a ajuns astazi, prun prima unora dintre femei, un motiv de jignire si o traumă profundă.
În cartea ei “Motherself’ (Eul matern), Kathryn Allen Rabuzzy, de la Universitatea din Syracuse, descrie cum a fost interpelată pe stradă de un cerşetor care i-a cerut de pomană cu următoarele cuvinte: “Mamă, nu ai un bănuf”: a fost o insultă care a îngheţat-o, “nu fiindca. individul cerşea… nici chiar fiindcă, în ciuda acestui lucru, mi se adresa mie în termeni condescendenţi, exhibtionând un şovinism masculin, care-mi era cum nu se poate de familiar. Nu, ceea ce mă înfuria aşa de tare a fost să aud din gura lui cuvantul mamă. Deşi sunt mamă de mult timp, nu m-am perceput niciodată ca mamă într-un context asa de exterior si depersonalizat …. Dispăream, ca deturnată în forul meu lăuntric si o mamă îmi lua locul.” După părerea ei din această experienţă traumatizantă rezulta “o dislocare traumatizantă a eului” (Behr, 242).
Surprinzător, în experienţa profesoarei Rabuzzy regăsim destul de fidel redate sentimentele care erau inoculate în Minunata lume nouă tuturor membrilor societăţii – dezgustul, repulsia profundă faţă de condiţia de mamă.
Încercaţi numai măcar să vă daţi seama despre ce este vorba si glasul lui le trimise fiori în trup. Încercaţi numai să vă gânditi’ ce înseamnă să ai o mamă vivipară [adică să fii născut pe cale naturala din pântecul unei femei]. Ah, iarăşi acel cuvânt obscen [cuvântul mamă]. L. .. ].cu o ,manie tipică, mama se purta ca o cloşcă faţă de copiii ei (copiii ei) si-i strangea la piept cum îşi ţine mâţa strâns de tot pisoii; […]
– Copilasul meu, puiul meu … !
– Mamă! Nebunia e molipsitoare. Mamă, monogamie, idile romantice … (Huxley: 73, 74, 77)
Cazul scriitoarei Rabuzzy nu este singular. El reflectă o semnificativă mutatie survenită în mentalitatea unui număr tot mai mare de femei, mai cu seamă a celor ce trăiesc în aria ţărilor dezvoltate.
Contaminate cu virusul ideologiei feministe, aceste fiinţe, cu adevărat lipsite de apărare, se confruntă cu o criză existentială profundă care adesea merge până la nevroză şi psihopatie. În fond, ele nu-şi mai pot asuma condiţia de femeie împreună cu tot ceea ce însemnă arhetipul feminin, şi, ca atare, nu mai pot fi fericite împlinind rosturile adânc înscrise în fiinta lor. Dar nici altfel nu pot dobândi fericirea mult visată, căci condiţia de bărbat, la care virusul feminismului le îndeamnă să aspire, nu le este proprie. Chiar şi atunci când reuşesc să şi-o însuşească, pe cât le este cu putinţă şi cu mari sacrificii, aceasta nu le poate face fericite. Astfel că, neliniştite fiind de confuzia existenţială la care le-a adus nihilismul feminist, aceste femei vor fi cu sigurantă candidatele la un esec în viata de familie, la o tulburare de personalitate, iar în tot mai multe cazuri în Occident, la aberaţia lesbianismului.
Se pare că a sosit vremea ca sensul mai ascuns al luptei de emancipare a femeilor dusă de comandamentele feminismului să fie dat pe faţă. În nenumărate cărţi, adevărate manifeste ale mişcării feministe este declarat aşa-zisul război al sexelor:
Într-o carte considerată de către feministe o adevărată biblie, “Trauma and Recovery” (Traumă şi vindecare), Judith Lewis Herman, psiholog reputat, pune în evidenţă, încă de la început, principiul care trebuie să le anime pe feministe şi explică de ce “totul este politică”: “Cercetarea fenomenului traumatismului psihologic este imposibilă fără sprijinul, fără prezenţa unui element politic. [ … ] niciun studiu consacrat femeilor traumatizate în viata lor cotidiană si abuzate sexual nu devine legitim decât în cadrul unei miscări politice care se ridică împotriva subordonării femeilor şi copiilor faţd de bărbaţi. [ … ] Între sexe este vorba de un război, iar victimele violului, bătăilor si hărtuirilor sexuale sunt asimilate victimelor de război.” (Behr, 244)
Prin urmare, femeile din lumea întreagă sunt chemate să se înroleze în acest război, convinse fiind de agitatoarele feministe că bărbatul pe care până mai ieri îl iubeau, sau, mai grav, că cel de care se pot îndrăgosti şi dori ca soţ şi tată al propriilor copii, nu este decât un potenţial agresor, un violator sau, chiar, o adevărată fiară. Este interesant de observat modul în care feministele si în general, cei care le susţin ideologic şi financiar, deviază atenţia oamenilor, a femeilor de la cauza reală a violurilor si agresiunilor sexuale către fantasmatica violenţă datorată agresivităţii constitutive a bărbatilor, Mai mult se insinuează că violurile şi comportamentul agresiv sexual al bărbaţilor de astăzi nu ar fi influenţat de miliardele de filme reviste, cărţi sau alte materiale cu conţinut erotic si pornografic, de o cultură care degradează relaţia de dragoste, ci nu este vorba decât de acelaşi comportament pe care dintotdeauna bărbatii i-au avut faţă de femei. Iată care este climatul ideologic care infuzează tot mai mult cultura şi modul de a gândi al omului contemporan. Unde s-au mutat oare centralele însământării si răspândirii urii dictaturii lui Big Brother din 1984? “
În cartea sa, Împotriva vointei noastre: bărbaţi, femei si viol (1975), Susan Brownmiller afirmă:
“De la începuturile umanităţii, violul a jucat un rol fundamental: el este nici mai mult, nici mai puţin decât procesul constient de intimidare prin care toţi bărbaţii le reduc pe toate femeile la o stare de frică si aservire.” (Behr, 248) ,
Se încearcă chiar alcătuirea unui repertoriu interpretativ cultural propriu viziunii feministe asupra lumii:
Brownmiller exagerează: ea vede peste tot violul. Astfel, pentru ea povestea Scufiţa Roşie nu este altceva decât o parabolă a violului fiindcă” în padure exista figuri masculine infricosătoare – le dăm, printre alte nume si pe acelea de lupi – împotriva cărora femeile sunt lipsite de apărare:” Frumoasa din pădurea adormită dă dovadă de o şi mai mare pasivitate, care evoca şi mai mult violul; decât povestea Scufitei Roşii (Behr, 249)
McClary, profesoară de muzică la Universitatea din Minesota se simte agresată de Simfonia a IX-a de Bethoven.
”Tema reluată din prima miscare fiind dintre momentele cele mai oribile din întreaga istorie a muzicii, cadenţa pregătită cu măiestrie fiind intentionat retinută, energia acumulată explodând ca într-un acces de mâni~ al unui ucigaş, al unui violator incapabil cât de cât să se elibereze. “ (Behr, 244)
Există o multime de scriitori sau activisti feministi care se ocupă cu crearea mitologiei feminismului, a lumii fantastice care are capacitatea de a virusa mintea femeii, făcând-o să se teamă permanent, să se simtă extrem de frustrată, de conditia sa socială, să-si interpreteze toate gesturile sale, chiar si cele de tandrete ca pe o mărturie a înjosirii, a degradării la care a adus-o bărbatul. O astfel de femeie transformată mai mult sau mai puţin, prin procesul reeducării, într-o feministă va face faţă cu multă greutate relaţiei de dragoste, căci Big Brother-ul ideologiei feministe s-a furişat în adâncul fiinţei sale.
Pentru Andreea Dworkin (în Letters from a War Zone – Scrisori dintr-o zonă de război) “orice act sexual este asimilat unui act de vampirism”:
“Istoria femeilor, scrie ea, se confundă cu istoria încarcerării lor. [. .. ] locurile noastre de muncă, securitatea noastră, depind de felul în care ne exprimăm gratitudinea care ni se pretinde, de pasivitatea tandră, de supunerea de care trebuie să dăm dovadă pentru a satisface gusturile masculilor. Trebuie să le fim recunoscătoare, astfel riscăm să fim legate, să ni se pună căluş în gură, să fim folosite sexual şi transformate în păpuşi pe care ei le întorc ca pe orologii. .. Ne-am săturat să fim mereu recunoscătoare. Este timpul să spunem «destul. nu numai prin cuvinte, ci cu trupurile noastre … ” (Behr, 253)
“Bărbatul colonizează femeia posedând-o”, încearcă Dworkin să le convingă pe celelalte femei, neascunzând faptul că ea preferă, şi este mândră de aceasta, relaţiile sexuale cu alte femei. Presupunând că nu-şi mai aminteşte din propria experienţă, probabil că renumita scriitoare, împreună cu surorile întru credinţă nu au aflat de rezultatele studiului publicat în British Journal Psychiatry (dec. 2003) faptul că o treime dintre lesbiene recunosc că au fost violentate de partenerele lor de sex în ultimii 5 ani, adică faptul că incidenta agresiunilor şi a violului în cadrul cuplurilor de lesbiene este cu mult mai mare ca în cele heteroxsexuale.
Într-un recent best-seller, The War Against Women (Războiul împotriva femeilor), Marilyn French formulează în mod sintetic manifestul mişcării feministe:
El [bărbatul] isi poate bate sau ucide femeia pe care spune că o iubeste. El poate să o violeze, fie pe femeia cu care trăieşte, fie pe o străină, fie’ pe copiii lui, fie pe alţii străini. În toată lumea cei mai mulţi bărbaţi sunt vinovaţi de unul sau mai multe dintre faptele enumerate aici. (Behr, 256)
Cultivarea urii faţă de bărbaţi, a scârbei faţă de propriile virtuţi feminine, şi, în consecinţă, masculinizarea femeilor nu este decât una din modalităţile prin care political corr,ectness încearcă să spele creierul femeilor. Metoda este extrem de eficace pentru că anihilează, atrofiază exact acele trăsături spirituale, acele raţiuni fundamentale devenirii si realizării umane a femeii.
Nici bărbaţii nu rămân neafectaţi de acest război care li s-a declarat şi la care sunt împinşi să ia parte. Această reacţie logică este probabil si asteptată:
Latura excesivă a miscărilor feministe dure, acreditarea de către acestea a noţiunii de război nedeclarat, dar nemilos între bărbaţi şi femei si influenta lor considerabilă în mediile universitare au suscitat reactii spectaculoase şi previzibile. Nu întâmplător asistăm astăzi la apariţia a nenumărate mişcări şi asociaţii (trei sute pe tot teritoriul Statelor Unite) al cărui scop este de a-i reuni pe bărbaţi pentru a-şi celebra masculinitatea, pentru a lupta împotriva discriminării sistematice masculine, pentru a-şi cultiva şi pune în valoare separatismul. Membrii acestei Naţional Organization for Men se angajează de pildă să nu participe la activităţi sociale în întreprinderile lor dacă la ele participă si femei. O asociatie religioasă animată de evanghelistul Bill McCartneY adună regulat zeci de mii de bărbati pe stadioane, tot atât de pregătiti să-si revendice masculinitatea ca si că celebreze valorile crestinismului viguros. [ … ] The Voice of Man merg şi mai departe: organizatorii ei îi îndeamnă pe bărbaţii persecutaţi şi desigur izolaţi într-o societate devenită anti-masculină, să se asocieze între ei, să formeze cupluri care se vor sprijini pentru a înfrunta mai usor nedreptatea comună a căror victime sunt. [.. ] este vorba de indivizi ruinati de pensiile alimentare abuzive, de tati divortati încercând să-si recupereze copiii, sau de bărbati acuzati de sexism în întreprinderea în care lucrează. Toate acestea nu pot decât să agraveze fenomenul de necomunicare între sexe, si în felul acesta, să fragilizeze si mai mult o societate americană deja traumatizată. (Behr, 265)
Care mai este ratiunea unei societăti în care bărbatii si femeile în loc să-şi întemeieze o familie luptă unii împotriva altora înregimentaţi într -un adevărat război civil, instrumentat de cei care, după Huxley şi Orwell, nu urmăresc decât spălarea creierelor şi controlul absolut al individului?
Unul din răspunsurile la această întrebare ni-l oferă cu cinism şi impertinenţă celebra feministă Shere Hite (în The Hite Report on the family – Raportul Hite asupra familiei):
Dezintegrarea actuală a familiei “nucleare” este benefică pentru toată lumea: copiii “mamelor singure” vor reusi mai bine şi vor fi mai echilibraţi în toate domeniile. (Behr, 256)
Nu de aceeasi părere sunt si cercetătorii familiilor mononucleare:
Cercetările sociale nu sunt aproape niciodată categorice; totusi, în cei treizeci de ani de când lucrez ca cercetător social, rareori am ajuns să cunosc alte seturi de date în care ponderea dovezilor să fie atât de categorică într-un domeniu: per ansamblu, pentru copii, familiile cu doi părinţi sunt preferabile familiilor cu un singur părinte sau familiilor de adoptie. (Popenoe: 1996) Copii parcurg mai usor fazele dezvoltării, sunt mai fermi în identitatea lor sexuală si se descurcă mai bine la scoală, au mai putine tulburări emotionale si devin adulti mai maturi atunci când sunt crescuti de adulti de sex opus. Copiii cu doi părinti sunt mai competenţi. (Baumrind: 1982) Alfred Masser, psihiatru la Northside Hospitai din Atlanta, a remarcat faptul că tot mai mulţi copii care solicită asistenţă psihiatrică suferă de pe urma lipsei tatălui. (Masser: 1989) Blakenhom a arătat că lipsa tatălui este o cauză primară a declinului copiilor în societatea de azi, fiind asociată cu probleme sociale cum ar fi sarcini la adolescentă, abuz infantil si violentă casnică împotriva femeii.
(Blakenhom: 1985)
Ce se va întâmpla cu copiii, care va fi în final destinul acestora? Astăzi copilul în ţările dezvoltate este într-o tot mai mare măsură părăsit. Numărul familiilor mononucleare (formate dintr-un singură părinte, numai mama sau numai tatăl) este în creştere. Societatea multilateral-dezvoltată a Occidentului se laudă mult cu progresul tehnica-ştiinţific, însă nu se spune, spre exemplu, faptul că e cu mult mai greu ca în urmă cu 50 de ani, este aproape imposibil pentru o familie să crească un copil sau mai mulţi în condiţiile în care mama să poată rămâne acasă ca să-şi îngrijească copiii. Deşi somajul este în crestere, ceea ce ar înseamna că mult mai putini oameni trebuie să muncească pentru a se asigura producţia de bunuri şi servicii, şi femeia trebuie să lucreze pentru a se putea asigura un trai decent familiei. Aceasta în pofida, pe de o parte a studiilor care demonstrează că cea mai bună bază pentru dezvoltarea psiho-somatică a copilului este ca prezenţa mamei, afectivitatea acesteia, cuvântul şi sprijinul ei să fie nelipsite în primii ani de viată, si pe de altă parte a celor care arată că lipsa căldurii materne în primele luni si ani ai vietii copilului cauzează importante tulburări de personalitate, diverse probleme de adaptare sau chiar o labilitate psihică.
Având în vedere că într-o măsură tot mai mare copilul în societatea modernă este părăsit atât de mamă cât şi de tată după vârsta de 6 luni pentru a se reveni la serviciu, ne întrebăm cine se va ocupa de cresterea acestuia? Cu sigurantă că educatia copilului va fi externalizată, preluată fiind în primul rând de mijloacele de comunicare în masă gen televizor şi mai nou internet 3-5 ore în medie zilnic, de mediul cultural pe care acestea îl configurează şi, desigur, de stat. Deşi majoritatea copiilor se nasc încă în mijlocul unei familii, este tot mai vizibil faptul că lumea s-a apropiat extrem de mult de modelul minunatei lumi noi în care părinţii nu mai erau decât donatorii materialului genetic, acesta fiind crescut eminamente numai de instituţii ale statului.
De curând, după cum am arătat anterior, s-a promulgat şi în România o lege care şi-a arătat deja efectele negative în alte ţări din occident. Este vorba de obligativitatea de a-l da pe copil la grădiniţă încă de la vârsta de 3 ani. Se vădeşte oare aici grija statului român pentru educaţia copilului? Sau este vorba doar de preluarea unui model sau a unei directive a societăţii globale? Păşind pe această cale, probabil că în câţiva ani părinţii din România vor avea să constate că proprii lor copii sunt educaţi potrivit absurdei corectitudini politice. Li se va vorbi mult despre drepturile pe care le au, despre pericolul de a fi agresati fizic sau sexual de părinţi şi obligaţia de a-i reclama spre binele lor, despre relativitatea oricărui sistem de valori, despre pericolul fundamentalismului, despre dreptul de a-şi alege religia numai la vârsta majoratului, despre libertatea opţiunii sexuale – homosexual sau heterosexual despre normalitatea perversiunilor sexuale, despre contraceptii si avort; cu alte cuvinte, li se va inocula fundamentul normelor sociale şi ideologice dezirabile ordinii mondiale ale minunatei lumi noi. Ne îndreptăm oare către regimul orwelian în care:
Copii sunt sistematic montaţi împotriva părinţilor fi învăţaţi să-i spioneze fi să raporteze orice formă de deviaţie de la linie (Orwell, 170)?
Sau nici nu va fi nevoie de aceasta, căci însisi părintii vor ajunge să gândească şi ei la fel, cuprinşi fiind şi aceştia în vastul proces al reeducării? Oricum, -aacă se va înainta în direcţia şi în ritmul în care se mişcă societatea globală astăzi nu este departe ziua în care părinţii care nu sunt corectaţi politic -, adică nu sunt complet fideli regimului, reeducaţi, să le fie luat copilul.
Experimentul reeducării la scară globală
Spălarea creierului ocupă un loc central în lumile imaginate de Orwell şi Huxley, Faţă de dictaturile din trecut, caracteristica acestei reeducări este aceea că nu mai are în vedere doar un grup restrâns de deţinuţi, ci vizează segmente largi, sau chiar întreaga populaţie a unor ţări. După parcurgerea programului ideologic care se aplică în societatea actuală, am putea să ne imaginăm faptul că nici în privinţa reeducării lumea de astăzi nu diferă prea mult de spaţiile distopice zugrăvite de cei doi autori englezi. Însă imaginatia noastră, bazată pe nişte deducţii logice sau pe simple presupuneri, va fi şi de data asta surprinsă de realitate. Resursele imaginative ale răului, ariile neexplorate încă de mintea omului, sunt nelimitate. Da, societatea occidentală, în special cea americană depăşeşte deja cele mai tenebroase viziuni distopice ale secolului al XX-lea; se aproprie mai repede de filmografia genului ştiintifico-fantastic cu elemente de horor. Iar explicaţia tocmai aici o găsim: prin fereastra televiziunii mult mai repede ne pătrund astăzi în casă, în minte şi în suflet grozăviile fantasmelor de inspiraţie demonică, decât reuşea cel rău să-I influenţeze pe scriitorul de acum 70 de ani. În zilele noastre, fantasmele se transmit 24 de ore din 24 pe câteva mii de canale în casele la câteva miliarde de oameni, iar prin aceasta probabilitatea ca ele să se întrupeze în viaţa lumii este extrem de mare.
Lumea americană, campioană în domeniul fantasmagoriilor tele-vizualului, prin succesul întreprinderii hollywoodiene, plăteşte, din păcate, cel mai scump victoria repurtată în fata tuturor mitologiilor şi credinţelor lumii moderne, a creştinisrnului şi culturii tradiţionale. Ea este cel mai puternic afectată de procesul reeducării, proces care a ajuns într-un stadiu extrem de avansat în cazul a câteva milioane de cetăţeni americani. Având în vedere cartea O înfricoşătoare Americă, fidelă frescă a societăţii americane contemporane, vom aduce în discuţie trei dintre cei mai importanţi vectori ai spălării creierului în lumea de astăzi: cultura violului, memoria recuperată, teoria personalitătilor multiple.
Cultura violului
Întra-adevăr, erotismul şi pornografia, violenta şi toate celelalte murdării transmise prin mass-media violează sufletul curat al copiilor şi tinerilor, mânjesc şi spurcă, întunecându-le mintea şi distrugându-le viaţa. Dar nu despre acest viol, care este unul real, şi care ar trebui să îngrijoreze, se vorbeşte în Statele Unite sau mai precis “în toate marile universităţi americane – inclusiv Princenton ,Harvard, DCLA etc. – furicare intelectuale şi adevărate uzine producătoare ale viitoarelor elite americane.” (Behr: 27) Este vorba de ficţiunea pericolului iminent pe care-l reprezintă masculii violatori, un film de groază jucat de tot mai multe dintre femeile americane în viaţa de zi cu zi, pe scenariul construit de ideologii zilei.
Rape crisis (problema violului) este subiectul unei multimi de cărti, care amintesc că violul e unul din flagelurile cele mai răspâ~dite în acest: sfârşit de secol şi că în America o femeie din patru este cel puţin o dată în viată victima unui viol sau a unei tentative de viol. Afirmatie recurentă în lucrările recente de sociologie şi asimilată în Statele Unite, această notiune, contestată doar de o minoritate restrânsă de experti, este considerată prea “moale” de anumite feministe americane, convinse că ar trebui să estimăm victimele la una din două. (Behr: 25)
Rape culture (cultura violului), campus rape (viol care se petrece în campus), date rape (viol care se petrece în timpul unei întâlniri a două persoane care se cunnosc deja sau chiar trăiesc împreună), acquaintance rape (viol comis de către un apropiat), take back the night (da-ţi-ne noaptea înapoi) sunt doar câteva din sintagmele care definesc armătura spaţiului ideologic concentraţionar în care sunt deţinute tot mai multe dintre tinerele americane. Bombardate cu o multitudine de materiale – broşuri, cărţi, casete video, postere – sau fiind iniţiate în workshop-uri (seminarii) interminabile în care se discută cazuri de viol petrecute în campusuri sau unde se analizează experienţele erotice ale fetelor de faţă, pentru a se demonstra că ele însele au fost violate cumva, teroarea, frica sporeşte şi se răspândeşte.
Conştientă în orice moment de amploarea pericolului, o studentă deja fragilă poate cu uşurinţă bascula, convinsă că în spatele oricărui mascul se ascunde un potenţial violator. (Behr: 38)
Ciudat de bine seamănă această fază a prelucrării tinerelor americane cu aceea prin care treceau detinutii în regimurile de reeducare. Şi acolo apăreau falsele dovezi, analizele interminabile, stresul, mărturiile celor care fuseseră deja reeducati, interogatoriile, repetiţia continuă, distrugerea intimităţii. Numai că acolo totul se desfăşura sub ameninţarea cu forţa, pe când în cazul nostru, la început totul pare un joc.
Consacrarea succesului reeducării se făcea în puşcăriile comuniste în momentul în care subiectul recunoştea tot ceea ce i se cerea. Ba chiar şi mai mult, îşi împroşca cu murdărie propria viaţă şi pe cei apropiaţi, până la a crede el însuşi că tot ce inventase era adevărat. Paradoxal, această fază poate fi descoperită, ca şi cum ar fi copiată la indigo, şi în campusurile celor mai mari universităţi americane.
“Dati-ne înapoi noaptea“: activitate militantă (reuniuni publice, pichete, m~rşuri, procesiuni cu lumânări, cântece şi lozinci) organizate întotdeauna noaptea târziu (de preferinţă în nopţile cu lună plină) pentru a protesta împotriva violului şi a hărtuirii sexuale. Acest taking back the night este mai mult decât o simplă manifestare de masă. El comportă un rit imuabil; cel al spovedaniei, al mărturisirii în public: participantele, care preferă apelativul de supravieţuitoare, povestesc în detaliu, în timpul unor reuniuni special organizate, cu public numeros, microfoane şi megafoane, felul în care au fost victimele hărtuirilor sexuale, chiar ale violului şi incestului. (Behr: 26) [ … ] Într-o atmosferă incandescentă, multimea inspiră şi încurajează spovedania, urlând: “Nu e vina ta”, “te credem”, “te iubim”, “hai povesteşte”. La Universitatea Columbia, în 1992, în timpul unui “take back the night” deosebit de dramatică, era atâta lume care voia să mărturisească, încât studentele au trebuit să stea la coadă mai multe ore pentru a avea acces la microfon. Pentru ni§te mărturisiri câteodată false [vădit], după ce a descris cum un băiat a brutalizat-o înainte de a o viola în indiferenta generală (“urlam şi nimeni nu se deranja”) o studentă de la Princentown a trebuit mai târziu să-şi ceară scuze în public [fusese prinsă]: inventase totul. (Behr: 41)
Să nu ne închipuim că violul ar face ravagii în universităţile americane. La Princeton, în zece ani (1983-1992) nu au fost înregistrate decât două cazuri de viol. Mai mult, Katie Roiphe, în cartea The Moming After (A doua zi dimineata: sex, teamă şi feminism în campus), îşi aminteşte că aceleaşi fete care acuzau violul, dansau pe jumătate goale la petreceri pentru a-i ademeni pe băieţi.
Într-o serie de articole (“Realities and Mythologies of Rape“, Society, mai-iunie 1992), Neil Gilbert demonstrează că în 7% din cazuri (revelate in cursul unor take back the night şi a altor manifestări analoage la Berkeley), presupusele victime nu aveau, de fapt, câtuşi de puţin conştiinţa că au fost violate, şi in 42% din cazuri presupusele victime avuseseră ulterior raporturi sexuale cu “violatorii” lor. (Behr: 41).
Ce se întâmplă de fapt? Aşa cum publicitarii exploatează nemulţumirea şi frustrarea consumatorilor, produse la constatarea faptului că obiectul cumpărat nu corespunde aşteptărilor cultivate mediatic, propunând atentiei un nou produs, şi feministele sau ideologii corectitudinii politice exploatează starea de frustrare trăită de tineri, în special de fete, în urma relaţiilor de “dragoste” pe care le întreţin. Iluzionate că “a face sex” este sinonim cu a dobândi fericirea mult aşteptată, tinerele crescute cu mult televizor, reviste de modă şi scandal descoperă în final că, prin voia şi fără voia lor, au fost transformate în obiecte sexuale. Agentele feminismului se folosesc de această frustrare pentru a o sublima, cel putin, în retinere şi repulsie, dacă nu, şi în ură faţă de bărbat. Pe acest fond ideologic, fantasmele violului, hrănite prin cărţi şi filme sau prin reportaje şi mărturii televizate, pot induce în unele femei, într-un moment critic din viaţa lor, sentimentul şi falsa conştiinţă că, într-adevăr, au fost violate. Ideologii Iasă loc pentru descoperirea acestui fapt:
Aceste “studente violate” erau, după Mary Ross, victimele unei aberatii stranii, ale unei .false conştiinţe”: nu şi-au dat seama de ce li s-a întâmplat. Este efectul conditionării: adesea, la unele dintre aceste tinere americance, convingerea că au fost violate vine mult mai târziu. Katie Roiphe citează un psihiatru pe care una dintre pacientele sale l-a sunat, la ora trei dimineaţa, pentru o urgenţă: tocmai îşi dăduse dintr-o dată seama, spune ea, că fusese violată cu doi ani înainte. (Behr: 42)
Nu numai pentru asemănarea experienţei prin care trecea reeducatul în puşcăriile comuniste cu cea pe care o parcurg multe din femei în America putem identifica propaganda culturii violului cu un autentic proces de reeducare. Şi efectele pe termen lung prezintă o mare similitudine. Femeia ajunge să fie marcată de un sentiment de repulsie fată de bărbat, de o permanentă suspiciune. Relaţia cu acesta este dorită de o mare parte din fiinţa ei, dar, totodată, respinsă cu oroare la nivel psihic. Conflictul este devastator pentru un suflet deja brăzdat de miile de scenarii tele-vizuale ale erotismului şi violenţei.
Ce viaţă de familie mai poate avea femeia care în fiecare gest al propriului bărbat ajunge să interpreteze o dovadă clară a opresiunii unei agresivităţi masculine. Teroarea că bărbaţii din jur pot fi nişte potenţiali violatori va marca definitoriu modul în care această femeie se integrează în societate. La fel de grav este faptul că, atunci când este creată şi întreţinută mediatic prejudecata că bărbatul în esenţa lui este un violator sau când scenariile fantastice ale violului abundă în mentalul colectiv, devine tot mai probabil ca mulţi dintre bărbaţi să-şi intre în rolul care le-a fost rezervat de societate. Astfel, cu certitudine numărul violurilor reale va fi în creştere.
Memoria recuperată
,,0 prietenă care a fost violată poate să vă facă această confidenţă şi să vă aducă la cunoştintă violul a cărei victimă a fost zece minute sau zece ani după ce el s-a petrecut”. În jargonul psihologic american aceasta se numeşte recovered memory .. “memorie recuperată“.
Reclamaţiile bazate pe fapte datorate memoriei recuperate se primesc pe o perioadă de trei ani de la data când această amintire s-a manifestat pentru prima oara. Cu alte cuvinte, prescriptia este aproape nulă. Fie că este vorba despre un viol, de un abuz sexual sau de un alt delict oarecare, bărbaţi şi femei (indiferent de vârstă), care se cred victime ale unui agresor pot, zece, douăzeci, treizeci de ani după ce le-a apărut în minte pretinsul eveniment de memorie recuperată şi de la momentul când încep să şi-l amintească, să facă plângere împotriva agresorului respectiv – iar asta pe o perioadă de trei ani. (Behr: 61)
Nu mai este vorba doar de violul unei femei ci de abuzul sexual îndreptat împotriva unul copil. Este înspăimântător şi numai să o afirmi, dar, după multe statistici, unul din cinci copii sau tineri descoperă în Statele Unite că a fost abuzat de unul dintre părinti, rude sau prieteni de familie în perioada copilăriei. Să fie oare aşa? Cu siguranţă nu, altfel ar trebui să recunoaştem că lumea americană este o societate de sceleraţi şi bolnavi mintal Care este, totuşi, explicaţia rezultatelor diferitelor statistici?
Istoria a debutat odată cu proliferarea teoriei memoriei recuperate în societatea americană. Psihiatrii şi psihoterapeuţii acestei şcoli susţin că cele mai multe dintre problemele psihice şi comportamentale ale unei persoane pot fi explicate de faptul că acea persoană a suferit într-un anumit moment al vieţii, în principal în copilărie, un abuz sexual. Bineînţeles majoritatea nu-şi amintesc evenimentul, însă tocmai aici se fac utili psihoterapeuţii. Ei consideră că, din cauza şocului, evenimentul dramatic a fost refulat în zona subconştientului şi, ca atare, a fost imediat uitat. O anumită terapie va scoate la lumină “drama” prin care a trecut persoana respectivă, printr-o recuperare partială sau totală a memoriei pierdute.
Este cel puţin ciudat faptul că psihiatrii aceştia nu-şi pun problema cum se poate ca un om să uite cu totul un eveniment atât de cumplit cum este abuzul sexual, şi care, în unele cazuri, se spune că s-a petrecut în fiecare zi timp de 10-15 ani? La fel de semnificativ pentru gradul de spălare a creierului la care a ajuns o parte a poporului american este faptul că mulţi cred în această teorie şi nu puţini ajung ulterior chiar să o confirme prin recuperarea propriei memorii pierdute.
Dar dacă totul nu este decât minciună, vă puteţi întreba: Cum este posibil ca în urma unei psihoterapii o persoană oarecare să-şi amintească cu lux de amănunte ceea ce nu i s-a întâmplat niciodată?
În primul rând, este vorba de o masivă ideologizare mediatică prin care fenomenul se face cunoscut, ia amploare şi devine un lIoc comun. Se vorbeşte peste tot de abuzul sexual şi de amnezia care apare, amnezie ce poate fi înlăturată dacă te dai pe mâna unui psihoterapeut priceput. Pe această temă s-au scris tratate şi romane, sau ecranizat filme, există broşuri şi materiale video cu mărturii ale supravieţuitorilor unor astfel de abuzuri. Sau scris şi cărţi de poveşti menite să-i facă pe copii să conştientizeze fenomenul şi chiar piese de teatru jucate în şcoli.
Un grup de voluntari dintr-un teatru pentru copii, Illusion Theater (“teatrul iluziei”) din Minneapolis, se producea în şcoli cu piese scrise special pentru a-i face pe copii conştienţi de pericolul permanent care-i paşte. In Touch (Atingerea), de exemplu, este vorba despre un bunic care, sub pretextul că-şi îmbrăţişează nepoţica, îi bagă mâna sub rochiţă. O altă piesă prezenta un baby-sitter, care, sub diverse pretexte, le convinsese pe două fetite să se dezbrace în fata lui. La momentul respectiv, publicul şi la fel Newsweek – reactionează cu entuziasm la aceste initiative. Se pare că nimeni nu s-a gândit că asemenea spectacole pot induce în foarte micii lor spectatori temeri şi bănuieli care să se extindă asupra tuturor bunicilor, tuturor dădacelor, să provoace adevărate psihoze şi să ducă la acuzaţii de abuz sexual lipsite de orice bază. (Behr: 138)
Pentru cei labili psihic, care beneficiază şi de serviciile halucinatorii televiziuni, prin fantasmare şi autosugestie, pe baza materialelor care deja le-au fost furnizate, pot să-şi imagineze singuri scenariul abuzului. Piesele de bază ale acestuia le deţin deja, preluate fiind din cărţi sau din filmele văzute anterior. Dacă nu reuşesc singuri îi ajută psihoterapeuţii:
Profesioniştii, medici sau terapeuţi, sunt astăzi convinşi că sute de mii de adulti, în cea mai mare parte femei, suferă de pe urma consecintelor ‘unui abuz sexual a căror victimă au fost în copilărie. Li se spune pdcientelor că nu pot avea nici o amintire despre acest abuz fiindcă memoria le-a fost ocultată, dar ca o cheie magica le va permite sa-şi recapete sănătatea devenind conştiente de el.
Timpul scurs nu are nici o importanta. Pot rămâne absolut inconştiente de traumatismul suferit mai mult de treizeci de ani. O dată recuperate aceste amintiri, profesioniştii îşi încurajează pacientele să acuze, să-i confrunte, deodată să-i dea în judecată pe cei pe care-i desemnează ca vinovati. Originea memoriei recuperate este aproape întotdeauna iatrogenă, adică provocată de către terapeuţii înşişi. Ei îşi înşeală bolnavii făcându-i să creadă că-şi amintesc evenimente care n-au avut niciodată loc.” (Behr: 140)
Şi mai aberant încă: terapeutii spun că, indiferent de natura lor, amintirile din copilărie – triste sau. vesele -, nu sunt decât faţade ce ascund realitatea. Aici, spune Ofshe, nu mai suntem în domeniul ştiintei, ci al ştiintifico-fantasticului. La bolnavii fragili sau influenţabili, tehnicile recomandate de cărţile specializate şi aplicate de către terapeuti înlesnesc constructia acestei memorii recuperate. Bolnavii sunt în~ătati cum să procedeze atunci când apare o asemenea frântură de memorie recuperată: cum să “transforme vagi reminiscenţe sau sentimente de indispoziţie in convingerea că au fost victima unui abuz; în ce fel evenimentele de toate zilele pot fi utilizate pentru a declanşa amintiri de abuz sexual; cum să recreeze amintirea durerii fizice şi cum să se “abandoneze” (mâniei sau crizei de plâns) pentru a exterioriza suferinta emotională provocată de amintirile abuzului sexual recent recuperate. (Behr: 142)
Atât de performante au ajuns psihotehnicile de sugestie şi control al minţii, încât şi un om perfect normal trecut printr-un regim de “terapie” – aşa i se spune astăzi spălării creierului – va ajunge să creadă cu tărie ceea ce i se induce. Subconştientul omului crescut cu televizorul este suficient de permisiv pentru orice modificare.
Jennifer este o tânără psiholog care la vârsta de 33 ani, în urma unor probleme pe care le acuza – insomnie, anorexie ocazională se supune unei psihoterapii. În cea de-a treia şedinţă, psihoterapeuta care o trata îi înmânează cartea Curajul de a vindeca şi începe să-i vorbească despre posibilul abuz sexual prin care a trecut în copilărie. Aceasta până când, într-o zi, sub hipnoză i se “revelează” că “într-adevăr” în copilărie fusese “victima unui abuz sexual dîn partea tatălui ei, şi că lucrul s-a prelungit pe o perioadă de mai bine de zece ani, cu consimtărnântul ei virtual”. (Behr: 132)
Iată ce declară mama sa:
Relatiile noastre erau foarte afectuoase, eram o familie extrem de unită. P;ntru ea şi pentru cei doi nepoţei ai noştri nu aveam decât bucurie şi iubire. Jennifer rămâne convinsă, spune Pamela Freyd, că tatăl ei a abuzat de ea, in copilărie, “cu consimtământul meu tacit şi că suntem nişte fiinte detestabile. Îi este frică de’ mine, fizic, frică să locuiască in acelaşi oraş cu mine. (Behr: 132)
Desigur că cercetările desfăşurate au constatat că acuza nu are o bază reală. Dar aceasta nu are nici o însemnătate pentru terapeura lui Jennifer care mărturiseşte singură că:
Foloseşte întotdeauna cartea la începutul oricărei terapii; ne-a mai mărturisit că de fiecare dată ea pune întrebări referitoare la abuzul sexual infantil ocultat numai după a treia sau a patra şedinţă de terapie şi numai după ce s-a asigurat că clienta ei a citit cartea respectivă şi că în următoarele trei sau patru şedinte ea îşi pune clienta sub hipnoză. În 70% din cazuri, afirmă ea, ei sfârşesc prin a revela comiterea de abuzuri sexuale asupra lor, atunci când erau copii de vârstă mică, de către părinti sau apropiaţi. (Behr: 133) ,
Cartea Curajul de a vindeca, biblia partizanilor memoriei recuperate, este scrisă de două femei care nu sunt nici psihologi şi, după propriile declaraţii, nici nu au vreo cunoştinţă medicală. Şi totuşi, sute de mii de psihoterapeuti, judecători şi anchetatori se inspiră din ea, o folosesc în terapii şi interogatorii.
Dacă sunteţi, incapabil să vă amintiţi despre o presiune caracteristică abuzului sexual, afirmă cele două scriitoare în carte, dacă aveti vaga impresie că ceva de felul acesta s-a petrecut, înseamnă că abuzul a avut loc. (Behr: 125) Adesea senzaţia că s-a abuzat de tine începe printr-un sentiment indicibil, minuscul, o intuiţie informă. Este important să aveţi încredere în această voce interioară şi să o folosiţi drept bază. Trebuie să presupuneţi că aceste sentimente sunt autentice. (Behr: 127)
Regăsim aceleaşi sugestii ca şi în cazul practicilor new-age-iste.
Guru-ul interior se află la post, trebuie doar să-i dăm ascultare.
Să nu ne închipuim că fenomenul pe care îl luăm în discutie s-ar restrânge la câteva cazuri izolate. Spălarea creierului poporului american este un fenomen de masă.
Mărturia independentă a unui cunoscut psiholog american, Robert Baker, confirmă această adevărată psihoză a abuzului sexual infantil. În cartea lui Hidden Memories (Memorii ascunse) notează înmulţirea vertiginoasă a cazurilor: de la 160000 în 1967, la 1 700000 în 1985, dintre care, după statisticile oficiale, ,,65% fără nici o bază reală”. “înfiecare an, continuă Baker, poliţiştii fac anchete asupra a 500 000 de cazuri perfect inexistente”, ceea ce este “uşor de inteles dacă tinem cont de proliferarea casetelor video, cărţi pentru copii şi conferinţe şcolare” pe această temă. Trebuie adăugat că există în Statele Unite în jur de 255 000 de psihoterapeuţi “cu licenţă” dintre care vreo 50 000 nu tratează decât cazuri de memorie recuperată. Dar această cifră trebuie dublată sau triplată dacă include şi terapeuţii fără licenţă care-şi atrag clienţii făcându-şi publicitate în “paginile aurii”, în vitrinele magazinelor, şi chiar în piete. New York Review of Books (din 17 noiembrie 1994) apreciază la aproximativ un milion numărul de cazuri de memorie recuperată, având legătură cu abuzurile sexuale, înregistrate din 1988. (Behr: 135)
Fenomenul memoriei recuperate a trecut oceanul putând fi regăsit astăzi şi în Franţa, Olanda, Anglia şi Japonia. În curând s-ar putea ca şi la noi în ţară, plecându-se de la câteva cazuri de incest puternic mediatizate, să fie importată ideologia şi tehnicile corespunzătoare spălării creierului prin metoda recuperării aşa-zisei memorii pierdute. Deja au apărut psihologi şi psihoterapeuţi care, marcaţi de provincialismul unui complex intelectual şi profesional fată de teoriile occidentale, promovează teoria abuzului sexual în copilărie ca explicaţie a diverselor patologii psihice şi neurologice. Cei care se vor da pe mâna lor, după exemplul american, putem bănui, unde vor ajunge. Dar, de fapt, care sunt consecinţele?
După newsweek, copiii americani se joacă din ce în ce mai puţin afară, părinţii îi sechestrează tot mai mult în casă. (Behr: 137) Un psiholog care-şi face cercetările printre copiii dintr-o suburbie paşnică din Chicago, află că principala grijă a acestora este frica de a nu fi răpiţi. [. .. ] Acest climat neliniştitor nu poate decât să încurajeze din ce în ce mai mult cazurile de falsă memorie recuperată la copiii fragili sau imaginativi, o dată ajunşi la vârsta adultă. [ … ] Astfel încât astăzi, după mărturia unei mame, copiii noştri au din ce în ce mai puţin posibilitatea de a avea o adevărată copilărie. “Ne este frică, mărturiseşte micuţa Amy Frazer, de unsprezece ani. Dacă acum este aşa, cum o să fie pentru noi mai târziu? (Behr: 139)
Familiile se destramă, iar copii trăiesc cu spectrul fricii, atunci când nu se revoltă împotriva unui părinte mai sever dezvăluind în cadrul unei psihoterapii violenta sau închipuitul abuz sexual la care au fost supuşi. Mii de părinţi şi educatori trăiesc astăzi în societatea americană sub acuzatia de abuz sexual şi incest, altii se află deja în puşcărie.
Cum să mai poată avea o viaţă normală aceşti copii, cum să mai poată gândi şi simţi firesc când sunt marcaţi de asemenea fantasme. Doctorul Richard Ofshe, unul din contestatarii metodei memoriei recuperate, afirmă cu îngrijorare şi tristeţe:
Din punct de vedere politic traversăm un adevărat câmp minat, fiindcă totul a devenit act politic. După anumitii adepti ai ideologiei political correctness, singura atitudine convenabila este acceptarea fără rezerve a teoriei terapeutilor care cred neabătut în memoria recuperată, în amploarea flagelului incestului şi a abuzurilor sexuale practicate de părinti asupra copiilor, şi în adevărul acuzatiilor formulate de “victime”. Este prea putin important, de altfel continua Ofshe, dacă metodele folosite sunt valabile sau nu. Aceste practici s-au instituţionalizat atât de rapid, au fost acceptate ca adevăruri ultime atât de repede, că nu vedem cum s-ar putea stăvili proliferarea lor. Chiar dacă un grup de profesori, de cercetători şi de ciinicieni ar hotărî că acest gen de terapie ar fi dăunătoare, fără îndoială n-ar ajunge să-i împiedice sau să-i descurajeze pe cei care trăiesc de pe urma ei? (Behr: 141)
Cu siguranţă într-un asemenea climat, numărul abuzurilor sexuale reale – care deocamdată există, nu contestăm, dar ca şi cazuri izolate – va creşte în următorii ani. Ce mai contează – se poate insinua în mentalitatea multora – când o fac şi alţii; totul este până când societatea discută şi acceptă. Pe urmă vor apărea explicaţiile şi justificările urmate poate chiar şi de normalizarea relaţiilor incestuoase, aşa cum s-a întâmplat şi cu relaţiile homosexuale. Totul este ca lumea să vorbească mult şi să se obişnuiască cu ideea.
Virgiliu Gheorghe – Stiinta si razboiul sfarsitului lumii , Fata nevazuta a tele – viziunii vol. III
Lasă un comentariu