Ascultarea

Ascultarea săvârşită fără tragere de inimă aţi numit-o ascultare mecanică. Dar în realitate se întâmplă ca numai acea ascultare care este săvârşită împotriva voii şi a raţiuni lor proprii să aibă efect binefăcător în formarea caracterului …

Adevărata ascultare se săvârşeşte fără ca omul să vadă temeiul ei şi fără să ţină cont de lipsa dorinţei lui. Acestei ascultări îi este făgăduit un har deosebit – harul păzirii de orice rău în împlinirea ascultării. Când ascultarea este săvârşită pentru Domnul, Domnul îl ia în grija Sa pe cel ce săvârşeşte ascultarea şi îl păzeşte. [IV, 724]

Orice poruncă s-o primiţi ca pe cuvântul care vine în chip nemijlocit de la Dumnezeu Însuşi şi s-o împliniţi ca pe lucrul lui Dumnezeu, ca înaintea lui Dumnezeu, cu toată râvna şi atenţia, nu ca pentru oameni lucrând, ci pentru Dumnezeu, Cel atoatevăzător, temandu-vă de judecata care este rostită asupra celor ce săvârşesc lucrul lui Dumnezeu cu nepăsare (cf. Ier. 48, 10). [IV, 739]

Read Full Post »

Gandurile

Cu privire la gânduri le hulitoare trebuie să ne pară rău şi să ne căim înaintea Domnului; dar să nu ne descurajăm, nici să credem că din pricina lor va fi dezastru. De vreme ce nu voiţi astfel de gânduri şi vă depărtaţi de ele, nici Dumnezeu nu Se va mânia pe voi. Gândurile nu sunt de la voi, ci vrăjmaşul este cel care le insuflă. Şi vina este a lui … Rugaţi-vă lui Dumnezeu să-I alunge pe vrăjmaşul. Spuneţi-i mai des duhovnicului. Şi vrăjmaşul va pleca. El se apropie cu aceste curse când vede că sufletul se teme. Dar, când vede că sufletul este bărbătos şi înţelege cursele lui, îndată se depărtează. [1, 49]

În privinţa tuturor gândurilor păstraţi următoarea regulă: îndată ce le observaţi, daţi-le la o parte fără nici o judecată şi rărnâneţi cu gândul numai la Domnul Mântuitorul, Cel atotprezent şi atoatevăzător. .. [1, 133]

Gândurile tulburătoare care vă vin daţi-le la o parte fără să discutaţi cu ele. Acum deja puteţi vedea în mod concret că toate acestea sunt insuflările vrăjmaşului. Iar cu vrăjmaşul de ce să lungiţi vorba? Fără întârziere trebuie să-l alungaţi. [1, 138]

Prima metodă pentru cel ce simte atracţii rele este să nu socotească insuflările vrăjmaşului ca fiind ale sale, ci sădite în el, să facă diferenţa între sine şi aceste insuflări sădite şi, recunoscând că sunt străine, să se raporteze la ele nu ca la odorul său, ci ca la rodul vrăjmaşului. De aici imediat în suflet nu numai că slăbeşte, dar se depărtează cu totul de el îndemnul de a lucra potrivit insuflărilor. ..

La fiecare rod al [îndoielii] lui să nu vă uniţi cu el în minte, ca şi cum şi în realitate este aşa cum insuflă el; ci să-I opriţi chiar la intrare, ca pe un musafir nepoftit, şi să-I supuneţi cercetării. Aşa cum în privinţa dorinţelor a nu vă lipi de ele cu inima este cel dintâi lucru, aşa şi în privinţa îndoielilor a nu vă lipi de ele cu mintea este lucrul cel dintâi. Spuneţi că îndoiala vă împresoară dintr-o dată şi cuprinde toată mintea. Nu-i nimic. Şi în privinţa dorinţelor se întâmplă acelaşi lucru: ele cuprind dintr-o dată toată inima. Însă aceasta nu înseamnă că au şi biruit, ci arată numai pornirea cumplită a vrăjmaşului. Să cuprindă îndoial a toată mintea; voi încordaţi-vă s-o respingeţi, ca ea să rămână afară şi să-i puteţi face faţă ca unei persoane străine …

În privinţa dorinţelor, având conştiinţa accesului vrăjmaşului prin ele la noi, toţi sfinţii propun a doua metodă: în locul luptei personale cu ele, să ne adresăm Domnului Mântuitorului şi ele vor dispărea … Adresaţi-vă în gând Domnului şi rugaţi-L pe El să alunge ispita şi ispititorul. Şi acest lucru se va întâmpla. A treia metodă este să restauraţi binele în voi cu puterea lui obişnuită. Aveţi şi mintea şi inima întregi. Nu le defăimaţi. Ceea ce se întâmplă se întâmplă datorită vrăjmaşului. Poate că aveţi de ce să vă luaţi în sinea voastră. Aşadar, veniţi-vă în fire. Iar gânduri le şi sentimentele bune pe care le simţiţi, pe acelea grăbiţi-vă să le reînnoiţi. [1, 140]

Şi neorânduielile pe care le simţiţi în gânduri şi simţăminte, toate se vor potoli cu timpul dacă, neţinând cont de ele, nu veţi înceta să râvniţi cu toată puterea numai la ceea ce Îi este plăcut lui Dumnezeu. Iar pentru aceasta un singur mijloc sigur este: să aveţi pomenirea lui Dumnezeu şi pomenirea morţii. Ele vor înrădăcina frica de Dumnezeu, care va fi şi deşteptătorul spre tot ceea ce este plăcut lui Dumnezeu, şi respingătorul a tot ceea ce Îl mânie pe Dumnezeu, şi păzitorul bunelor avuţii din interior, şi nimicitorul a tot răul care zace acolo. [1, 193]

Uneori, când vă zboară prin minte gândul rău, este săgeata vrăjmaşului. El o slobozeşte atunci când doreşte să vă distragă atenţia de la rugăciune şi să vă ocupaţi cu ceva nedumnezeiesc. Dacă atenţia se opreşte asupra acestui gând, vrăjmaşul se apropie în zbor şi începe să vă alcătuiască în minte diferite poveşti ca să vă întineze sufletul şi să vă aprindă anumite simţăminte rele, pătimaşe … Aici este o singură lege … Să întoarceţi degrabă atenţia de la rău la bine şi s-o opriţi asupra binelui. [III, 472]

Vă mai spun aici doar câte ceva despre gânduri.

Când faptele păcătoase încetează, lupta trece înlăuntru, în inimă. Principalul aici sunt gândurile: după gânduri vin consimţirile, iar după ele, dorinţele; după dorinţe, înclinaţiile spre faptă, acordurile, hotărâri le … Prin acestea din urmă se săvârşeşte păcatul lăuntric. Dintre aceste mişcări lăuntrice nu toate sunt păcătoase. Păcătoşenia începe atunci când se vede liberul consimţământ. Gândurile nu sunt păcătoase dacă omul nu le stârneşte singur, iar pe cele stârnite nu voieşte să le reţină … Aici este necurăţie păcătoasă. Dar, când la aceasta se adaugă consimţirea şi desfătarea, pofta trupească, fără să fie alungate, ci păstrate, înăluntru păcatul este săvârşit pe jumătate; dacă cineva menţine singur această plăcere şi o aprinde, deja tot sufletul se află în stare de desfrâu. Adevăratul păcat lăuntric sunt înclinaţia, acordul şi hotărârea. Gândurile trebuie să le alungăm, nu să le păstrăm de bunăvoie. Consimţirea sau plăcerea, îndată ce se arată, trebuie să le înăbuşim cu toate puterile … Aici este punctul principal al luptei interioare … Întrebarea „cum?” se rezolvă în felul următor: coborâţi cu atenţia în inimă, staţi acolo înaintea Domnului şi nu îngăduiţi să intre nimic păcătos. În acestea constă toată lupta interioară. [III, 475]

Cercetaţi din ce pricină s-a produs căderea. Căderea rareori se întâmplă dintr-o dată, de obicei, începe cu ceva neînsemnat: cu gânduri, consimţiri uşoare şi tărăgănare în gândire … apoi din ce în ce mai mult… până la dorirea păcatului … după care căderea în păcat nu mai întârzie. La Sfinţii Părinţi acest drum al căderii este descris amănunţit… Principalul aici este să nu lăsaţi niciodată nici o urmă nu numai din consimţirea produsă de gând, dar nici măcar din gândul respectiv, ca în suflet să rămână dezgustul faţă de păcat. [III, 477]

Puneţi-vă ca lege de fiecare dată când vi se întâmplă o nenorocire, adică un atac al vrăjmaşului sub forma unui gând sau a unui simţământ rău, să nu vă mulţumiţi numai cu respingerea şi dezacordul, ci să adăugaţi la acestea rugăciunea până la formarea în suflet a gândurilor şi simţămintelor opuse lor. Şi întotdeauna să încheiaţi cu acestea lupta voastră cu păcatul. Este la fel ca scoaterea ghimpilor. .. [IV, 601]

Principalul este curmarea gândurilor. Când gânduri le se potolesc, celelalte îşi pierd puterea. Îndată ce apare o pornire rea, fixaţi-vă gânduri le asupra unui subiect sfânt din întâmplările evanghelice – schimbarea la faţă, pătimirea Domnului, răstignirea, învierea, înălţarea şi altele. Astfel, tot răul va fi aruncat înapoi. Sau … aduceţi-vă aminte … de moarte, judecată şi urmările ei. După aceea, fixându-vă mintea asupra prezenţei Domnului, strigaţi către El… şi incredinţaţi-I Lui vindecarea voastră, zicând: „Vezi, Doamne, ce se află în mine … Nimic din acestea eu nu voiesc … Ajută-mă şi depărtează de la mine aceste porniri” … şi începeţi să săvârşiţi rugăciunea lui Iisus … repetând-o cu credinţă … şi numai la ea reducând tot conţinutul minţii şi al inimii voastre. [IV, 624]

Gânduri pătimaşe vă vor veni – de îngâmfare, de dispreţ, de osândă, de nemulţumire, de supărare, de bănuială şi altele – ce veţi face cu ele? Trebuie să le spuneţi cuiva: altfel se vor sălăşlui în interior şi vor creşte acolo şi vor îmbătrâni. [IV, 702]

Primul gând ispititor care va începe să vă sâcâie va fi al mulţumirii de sine: după el va veni îngâmfarea lăuntrică sau fălirea înaintea voastră înşivă, iar mai departe – fălirea înaintea celorlalţi. Luaţi seama la aceste căi. [IV, 705]

Ochiul minţii voastre să nu-l scoateţi din inimă şi tot, ceea ce iese de acolo, prindeţi şi cercetaţi: dacă este bun, să trăiască, dacă nu este bun, trebuie să-I ucideţi imediat. Astfel veţi învăţa să vă cunoaşteţi pe voi înşivă. Observaţi gândul care iese mai des, căci înseamnă că acea patimă este mai puternică; împotriva ei să şi începeţi să luptaţi mai puternic. [IV, 707]

Lupta cu gânduri le nu are sfârşit. [IV, 707]

Faceţi totul cu înţelepciune, dar cel mai mult lucraţi cu gândurile şi cu sentimentele. Cu ostenelile exterioare vă puteţi deprinde astfel încât, în cele din urmă, să devină uşoare şi să fie împlinite fără luptă, dar osteneala interioară nu are sfârşit şi nimeni nu poate spune că iată, în sfârşit, latura aceasta este în ordine şi nu este nevoie de luptă. Chiar în momentul în care omul gândeşte că a biruit o slăbiciune sau o patimă, vrăjmaşul stârneşte cea mai puternică furtună. Privegheaţi şi vă rugaţi (Marcu 13,33). [IV, 708]

Trebuie să vă înţelepţiţi cu privire la judecarea gândurilor. Atenţia faţă de sine, pe lângă frica de Dumnezeu, vă va învăţa totul. [IV, 716]

Să descoperiţi gânduri le, aşa cum ştiţi din experienţă, este un lucru foarte bun. [V, 912]

Neorânduiala în interior întotdeauna este produsă de neorânduiala gândurilor. Ţineţi-le în frâu, iar ca să izbândiţi, păstraţi pomenirea lui Dumnezeu şi pomenirea mortii. Dumnezeu este pretutindeni şi vede tot… Vede tot interiorul vostru. Coborâţi cu acest gând în inimă şi urmănţi mişcările care sunt acolo şi pe unele primiti-le, iar pe altele izgoniţi-le … [VI, 967] ,

Referitor la gândurile rele se ştie că, îndată ce este observat un asemenea gând şi este lepădat cu hotărâre oricât de rău ar fi, nu i se reproşează celui care l-a avut:

Ţineţi minte acest lucru şi staţi liniştiţi. [VIII, 1447]

Read Full Post »

Ajutorul lui Dumnezeu

Nimic nu vine gratuit. Ajutorul lui Dumnezeu întotdeauna este gata şi întotdeauna este aproape, însă este împărţit numai celor care-I caută şi se trudesc şi mai ales atunci când cei ce-I caută îşi epuizează toate mijloacele lor… şi încep cu toată inima să strige: „Doamne, ajută-mă!” Dar, atât timp cât rămâne o nădejde cât de mică în propriile mijloace, Domnul nu Se amestecă, spunând parcă: „Aştepţi să dobândeşti singur! Păi, aşteaptă … ” Însă, oricât vei aştepta, nimic nu vei dobândi. [IV, 572]

Conştiinţa neputinţei este adevărata pregătire pentru primirea ajutorului lui Dumnezeu. [IV, 615]

Read Full Post »

Metaniile

Numărul metaniilor este mai bine să nu-l determinaţi, nici timpul. Rugaţi-vă, făcând metanii, atât timp cât cere inima şi nu vă împotriviţi ei, căci vrăjmaşul se va apropia, zicându-vă: „Te-ai rugat mult…” [II, 291]

Metaniile sunt o lucrare trupească. Cu ele trebuie să uniţi gândul la Dumnezeu şi sentimentul către El. [V, 903] Metaniile sunt ajutorul rugăciunii, nu rugăciunea însăşi. Rugăciunea este înălţarea minţii şi a inimii către Dumnezeu. [VIII, 1337]

Read Full Post »

CĂTRE CEI CE NEAGĂ LIBERTATEA MORALĂ DIN OM

Întâlnim mulţi oameni care neagă cu desăvârşire învăţătura creştină despre libertate sau, cel puţin, socotesc această problemă foarte discutabilă. Oamenii aceştia de obicei spun: „Fiecare dintre noi, în mare parte, procedează într-un fel sau altul după cum este constrâns de împrejurări: foarte adesea unul şi acelaşi om în condiţii de viaţă favorabile lui este şi cinstit, şi drept, şi devotat datoriei sale morale, dar, îndată ce aceste conditii se schimbă şi devin nefavorabile, omul se schimbă, deseori într-atât, încât nu mai poate fi recunoscul. Unde este întreabă ei – libertatea aici? Mai degrabă putem spune că fiecare dintre noi este sclavul împrejurărilor”.

Ca profund gânditor creştin, Sfântul Teoan cu admirabilă simplitate şi claritate dă în vileag minciuna acestei concepţii omeneşti şi prin exemple vii îi dă fiecăruia de înţeles, întrucât, în esenţa lucrurilor, problema aceasta, pe care nu se ştie de ce foarte mulţi o consideră discutabilă, este foarte simplă ca rezolvare.

– Atacaţi libertatea, zicând: parcă totul este orânduit în aşa fel încât vrem, nu vrem, trebuie să lucrăm. Trebuie numai să vă cercetaţi cu mai multă atenţie faptele voastre, timp de o zi sau jumătate de zi, şi veţi vedea că faceţi totul singuri şi faceţi pentru că aşa voiţi. Cine v-a adus în Vişa [pustia unde se afla preasfinţitul]? V-a adus cineva legaţi ori singuri v-aţi hotărât şi aţi venit? Ceea ce numiţi constrângere este îndemnul fără de care faptele libere nu pot fi săvârşite. Însă îndemnul nu este necesitatea de a lucra, ci propunerea de a lucra. Fapta este propusă, sufletul chibzuieşte dacă să o facă sau nu şi hotărăşte. Nimeni nu poate constrânge sufletul să ia această hotărâre. Singur hotărăşte. Aici nici puterea lui Dumnezeu nu intervine şi prin nici un semn nu leagă libertatea sufletului.

Protopărinţii au căzut… De ce? Au găsit că este mai bine să nu împlinească porunca şi au încălcat-o. Şarpele a propus. Eva a chibzuit şi a găsit că nu propune ceva rău şi potrivit acestei judecăţi a hotărât să rupă fructul şi să guste din el. Nimeni nu a constrâns-o să ia această hotărâre.

La fel au făcut şi duhurile; şi au căzut, desigur, în urma judecăţii şi a hotărârii personale potrivit căreia era mai bine să nu-L asculte pe Dumnezeu, ci să trăiască după priceperea lor. Au judecat aşa şi au căzut de la Dumnezeu. Nimeni nu i-a constrâns să ia această hotărâre.

Şi aşa face fiecare suflet. Îndemnuri pot exista multe şi foarte puternice, dar hotărârea întotdeauna depinde de voinţa sufletului. El poate hotărî şi împotriva tuturor îndemnurilor oricât de. puternice ar fi ele. Luaţi-i ca exemplu pe mucenici. Înaintea lor se aflau instrumentele de tortură, li se făgădui a o viaţă liniştită, uneori stăteau de o parte şi de cealaltă mama şi tatăl şi încercau să-i convingă să arunce puţină tămâie în jăratec înaintea idolilor, alteori, în afară de aceştia, stătea alături şi soţia cea tânără şi dragă şi încă cu copilul. Câte constrângeri! Iar mucenicul hotăra cu totul împotriva lor. Nu era el liber?! Aşadar, cine cade – cade din proprie decizie.

Înţelegând, astfel, că hotărârea liberă întotdeauna depinde de noi, trebuie să reţineţi că atotcunoaşterea lui Dumnezeu nu are influenţă hotărâtoare asupra ei. Iar această problemă a fost rezolvată de mult şi în chip foarte mulţumitor. Anume: Dumnezeu prevede hotărâri le noastre libere. Aceste hotărâri alcătuiesc obiectul atotcunoaşterii şi îl alcătuiesc în felul în care se prezintă – anume, ca hotărâri libere. Dumnezeu nu tot ceea ce prevede hotărăşte. Teologii deosebesc în Dumnezeu hotărârea şi îngăduinţa. Ceea ce hotărăşte Dumnezeu, aceea se şi întâmplă, după cum hotărăşte El, iar ceea ce îngăduie, aceea poate nici să nu se întâmple, chiar dacă Dumnezeu prevede că se va întâmpla ceva.

Aşa a fost căderea protopărinţilor şi a duhurilor. Ei au căzut în mod liber, chiar dacă Dumnezeu a prevăzut acest lucru. Din partea lui Dumnezeu s-a făcut totul pentru ca ei să nu cadă.

Protopărinţilor li s-a spus clar: să nu mâncaţi. Şi urmările au arătat că nu au ascultat. Cam aşa trebuie să gândim şi despre duhurile căzute.

Nu au ascultat – cine este vinovat? Pentru ce a îngăduit Dumnezeu acest lucru? Pentru că altfel ar fi trebuit să ia libertatea sau să nimicească în lume făptura cea liberă. Însă fără aceasta lumea ar fi fost mult mai prejos decât este acum. Şi Dumnezeu i-a îngăduit să cadă, orânduind chipul ridicării din cădere. Noi mergem spre ridicare pe calea luptei cu lucrurile potrivnice. Aşa este legea! Şi toţi cei care o urmează sunt încununaţi de succes.

– Oricât de puternice ar fi convingerile, toată hotărârea lucrurilor îi aparţine persoanei care acţionează şi fiecare simte momentul când rosteşte înlăuntru: trebuie să fac asta şi asta. Tocmai în aceasta constă esenţa libertăţii. Şi nici o putere nu o poate scoate din suflet.

– Dacă omul voieşte de unul singur să se lase în voia lui Dumnezeu, atunci şi Dumnezeu începe cu harul Său să lucreze în el. Dacă totul ar depinde de Dumnezeu, într-o clipă toţi ar deveni sfinţi. Un singur semn de la Dumnezeu – şi toţi s-ar schimba. Însă legea este aşa încât omul trebuie să vrea şi să caute singur – şi atunci harul nu-l va mai lepăda, numai să-i rămână devotat.

Read Full Post »

Impietrirea sufletului

DESPRE NESIMŢIREA ŞI RĂCEALA INIMII, CARE APAR ÎN SUFLET PRINTRE NEVOINTELE MÂNTUIRII

Nu rareori se întâmplă ca oamenii care merg pe calea bunei vieţuiri creştineşti, brusc şi, după cât se pare, fără nici un motiv, să inceapă să simtă în ei o paralizie a tuturor puterilor sufleteşti, în urma căreia le apare răceala faţă de toate nevoinţele duhovniceşti de până atunci. Celor ce se întreabă cum şi de ce se întâmplă acest lucru şi cum să lupte cu el, preasfinţitul zăvorât le scrie:

– Acest lucru li se întâmplă tuturor din când în când.  Despre el pomenesc aproape toţi cei ce scriu despre viaţa duhovnicească. Sfântul Marcu Ascetul pomeneşte trei vrăjmaşi de acest fel: neştiinţa împreună cu uitarea, lenevia împreună cu nepăsarea şi nesimţirea împreună cu împietrirea.

În rugăciunile lui scurte nu i-a uitat nici Sfântul Ioan Gură de Aur: „Izbăveşte-mă de neştiinţă, de uitare, de melancolie [aceasta însemnând lenevie împreună cu nepăsare] şi de nesimţire”. Mijloacele de izbăvire nu sunt foarte complicate: a răbda şi a te ruga.

Este posibil ca Dumnezeu Însuşi să trimită acestea pentru învăţare de minte – să nu ne punem nădejdea în noi înşine. Câteodată luăm multe asupra noastră şi aşteptăm mult de la eforturile, mijloacele şi ostenelile noastre. Dar, iată, Domnul ia harul şi ne lasă singuri, spunând parcă:

”Poftim, încearcă-ţi puterile”. Cu cât există mai multe daruri naturale, cu atât mai necesară este această învăţare de minte. Dacă înţelegem acest lucru, să răbdăm. Acestea sunt trimise şi ca pedeapsă pentru pornirile pătimaşe, îngăduite şi neosândite de noi şi neacoperite de pocăinţă. Pornirile acestea sunt pentru suflet exact ceea ce este pentru trup hrana proastă, care ori îngreuiază, ori slăbeşte, ori îndobitoceşte … Trebuie să cercetăm cu atenţie şi să vedem dacă nu cumva există aşa ceva în suflet… şi să ne pocăim înaintea Domnului şi să hotărâm ca pe viitor să ne păzim.

Cel mai mult nesimţirea şi răceala vin în urma mâniei, a nedreptăţii, a supărării, a osândirii, a trufiei şi a celor asemenea lor. Un singur lucru ne rămâne – să ne rugăm … pentru izbăvirea de această uscăciune … şi de nesimţire alături de împietrire. În perioada răcelii şi a nesimtirii, în minte sunt greu de tinut cuvintele rugăciunii totuşi este posibil. Trebuie să lucrăm împotriva sinelui … Tocmai ostenirea sinelui va fi mijlocul de a-L îndupleca pe Domnul spre milă şi de a înapoia harul. Dar nu trebuie nicicum să renunţăm la rugăciune. Sfântul Macarie spune:

Domnul vede cât de sincer îţi doreşti binele acesta … şi ţi-l trimite. Iar rugăciunea împotriva răcirii inimii, cu cuvântul tău, înainte de pravilă şi după pravilă … şi în continuarea ei lui Dumnezeu să I-o ceri, ca şi cum aducând înaintea fetei Lui un suflet mort: „Vezi, Doamne, cum este sufletul meu! Zi, aşadar, un cuvânt şi se va vindeca!” Cu aceleaşi cuvinte şi în timpul zilei să I te adresezi mai des lui Dumnezeu.

– Cel mai important este să nu lăsaţi sufletul să se răcească … Aveţi grijă ca lumânarea să ardă şi căminul sufletesc să fie cald … Puneţi mai des lemne de foc în el… Adică tineti gânduri le sfinte în minte şi simtiţi-le în acelaşi timp, în inimă …

- Răceala este o stare amarnică şi primejdioasă. La Domnul ea stă în rândul mijloacelor de călăuzire, învăţare şi îndreptare. Însă poate fi şi ca pedeapsă. Cauza acestui lucru este păcatul vădit, dar, atunci când nu îl puteţi vedea, trebuie să căutaţi pricinile în simţămintele şi dispoziţiile lăuntrice. Nu cumva vi s-a strecurat îngâmfarea că nu sunteţi ca ceilalţi? Nu cumva aveţi de gând să păşiţi singuri pe calea mântuirii şi să ajungeţi sus numai prin mijloacele voastre? Nu cumva vă mulţumiţi cu rânduiala de viaţă pe care o duceţi … şi v-aţi culcat pe o ureche spunând că nu mai trebuie să vă îngrijiţi de nimic? … Gândurile acestea şi cele asemenea lor vă duc la nepăsare, iar nepăsarea este primul pas către răcire. De aceea osteniţi-vă să vă adunaţi gânduri le mai mult pe ideea că Încă nu aţi început lucrul. Apoi adăugaţi convingerea potrivit căreia, chiar dacă aţi ajunge pe trepte înalte, nici una nu este sigură faţă de cădere … Iar calea către acest vrăjmaş o aşterne nepăsarea – insoţitoarea răcelii. Adunând, aşadar, aceste gânduri provocatoare, să nu credeţi că vă veţi aprinde singuri pe voi înşivă … Domnul vă va aprinde când va veni vremea. Iar lucrul vostru este osteneala şi iar osteneala. La această osteneală lăuntrică să adăugaţi rugăciunea către Domnul, anume pentru izbăvirea de această rană. Lăsaţi toate celelalte lucruri şi păstraţi numai această rugăciune împotriva răcelii … Şi să nu vă daţi pace până când nu vă veţi încălzi. Incălzirea vine prin atingerea Domnului de inima voastră, iar căldura neîncetată este vederea Domnului în inimă… Să vă dăruiască Domnul acest bine. Nu fiţi nepăsători şi nu vă descurajaţi.

– Cineva a spus: „Pune-te în situaţia celui muribund … ” Iar altcineva a adăugat: „Mai bine pune-te în momentul judecăţii tale, când este gata să iasă din gura lui Dumnezeu ultima sentinţă pentru tine”. Nu se poate să nu fiţi de acord cu faptul că aceste lucruri, realmente, au puterea să înmoaie inima împietrită.

Iată cuvântul Sfântului Isaac Sirul – în cazul răcelii şi al nesimţirii: „Nu fi tulburat în cuget şi nu încuraja slăbirea sufletească, ci rabdă, citeşte cărţile învăţătorilor, sileşte-te la rugăciune şi aşteaptă ajutor. El va veni atât de curând încât nici nu-ţi vei da seama … „.

– Eu cred că faţă de răceala voastră trupul are vina lui. Nu vă propun excesul, ci îndestularea. Dar şi această îndestul are îndobitoceşte simţământul duhovnicesc şi reduce energia. Osteniţi-vă să disciplinaţi această sclavă lăsată slobodă ca să nu vă devină stăpână. Cum? … Cred că ştiţi! Acest lucru se referă şi la hrană, şi la somn, şi la celelalte privilegii. Faceţi ca trupul să simtă că o mână grea se află peste el. Ură şi duşmănie neîmpăcată faţă de trup să aveţi … şi voia lui să o persecutaţi.

– Îndată ce trupul slăbeşte, simţământul duhovnicesc învie. Foarte mult înseamnă să nu-l lăsaţi să se prăbuşească, să ţineţi în bunăstare toate mădularele lui prin încordarea lăuntrică a muşchilor. Acest lucru menţine cu putere vioiciunea duhului şi ajută sufletul să stea în stare de trezvie.

– Puneţi-vă ca lege: să plecaţi de la masă puţin înfometaţi. Sclava cea rea – trupul – va simţi că asupra sa se află o mână puternică … Faptul că aţi pus capăt beţiei este minunat. Acesta este cel mai bun ajutor pentru trup ca să fie vioi, treaz şi curat. Mare lucru este acesta.

– Nimic nu este spre plăcerea trupului, ci numai pentru sănătate, căci trupul niciodată nu este sătul… Binevoiţi să vă alegeţi o măsură pentru mâncare şi băutură, aşa cum au făcut toţi sfinţii.

Read Full Post »