Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Sfântul’

DESPRE DIFERITE SEMNE Şl VINDECĂRI PRESUPUSE SUPRAFIREŞTI

DAR DE ORIGINE DEMONICĂ – Partea I

 

În legătură cu ivirea unor revelaţii se pot produce cazuri de vindecări de boli, semne cereşti sau vedenii, petrecute fie cu vizionarul căruia i s-a făcut descoperirea, fie cu alţi credincioşi. Dar asemenea fenomene nu pot însemna prin ele însele, şi de la prima vedere, un argument hotărîtor că „revelaţia” este cu adevărat de la Dumnezeu.

De fapt, Satana poate săvîrşi semne şi minuni mincinoase, nu numai cu un individ în parte, dar chiar şi cu un grup sau cu o mare mulţime. Aşa sînt cazurile petrecute cu Simon Magul, sau cu Apollonius din Tiana. Acesta este însă şi rostul pentru care am fost îndemnaţi prin Scripturi si cunoaştem bine duhurile de la cine sînt.

Manifestarea unor semne neobişnuite, cu aparenţe suprafireşti, nu constituie o dovadă suficientă că ar fi  vorba de minuni.

Astfel, yoghinii indieni (,,L’Inde mysterieuse” Paul Brunton, Edition Payot) pot ghici faptele oamenilor, pot face descoperiri de la distanţă; pot muta obiectele din locul lor prin mijlocirea unor puteri nevăzute; pot provoca fenomene de „materializări” de apariţii luminoase şi de „dedublări”; pot merge prin foc fără să se ardă; se pot înălţa În văzduh; pot stîrni creşterea unui pom în cîteva ore; pot provoca înverzirea unui pom uscat, care propriu-zis nu sînt adevărate minuni, ci lucrări de vrajă satanicească, despre care Hristos ne-a prevenit cu destulă grijă, ca să ne ferim.

Despre felurite semne şi false minuni pe care le poate întreprinde puterea Satanei, găsim diferite exemple şi în Sfînta Scriptură. Iată un caz:

Cînd Dumnezeu a voit să scoată pe poporul Israel din robia Egiptului, a dat putere mare, făcătoare de minuni, lui Moise şi lui Aaron. Deci ducîndu-se aceşti prooroci la Faraon pentru a-i întoarce inima neînduplecată, îi fac acestuia diferite semne de groază, care totuşi nu-l clintesc din împietrirea lui. Astfel, Aaron şi-a aruncat toiagul înaintea lui Faraon şi înaintea slujitorilor lui; şi toiagul s-a prefăcut într-un şarpe. Dar Faraon a chemat pe nişte înţelepţi şi pe nişte vrăjitori, şi vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor.

„Toţi şi-au aruncat toiegele şi s-au prefăcut în şerpi” . Acelaşi lucru s-a întîrnplat şi cu apele rîului, pe care Aaron le-a prefăcut cu toiagul în sînge. “Dar vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor” (Exodul 7, 11-12).

Deosebit de preţioasă ne este în această privinţă şi povestirea Sfîntului Ciprian, filosoful din Antiohia Siriei, care, înainte de a se fi convertit la creştinism, a fost unul dintre cei mai mari vrăjitori de pe timpul împărăţiei lui Decie.

 

Ca mare preot al zeităţilor Olimpului şi mare fermecător şi pierzător de suflete, ajunsese „prieten credincios al stăpînitorului Iadului, cu care singur, faţă în faţă a vorbit şi de cinste mare la dînsul s-a învrednicit”. De care lucru sfîntul a mărturisit zicînd: ,,Să mă credeţi pe mine ca pe acela ce singur pe diavol l-am văzut, pentru că prin jertfă l-am rugat pe el şi l-am sărutat şi am grăit cu dînsul şi cu acei care sînt la dînsul mai mari şi m-au iubit şi mi-au lăudat înţelegerea mea. Un pîlc de draci mi-a dat spre slujba mea. Chipul lui era ca o floare de iarbă, şi capul îi era încununat, iar cand se întorcea încoace si încolo, se cutremura tot locul acela şi mulţi lîngă scaunul lui stau cu feluri de rînduieli”.

 

Meşteşugurile diavoleşti ale lui Ciprian erau într-adevăr mai presus de orice închipuire.  Aflăm astfel, din „Vieţile Sfinţilor”, că Sfîntul şi marele mucenic  Ciprian, în timpul slujirii lui idolatre, ,,se deprinsese a schimba văzduhul, a porni vînturi, a slobozi tunete şi ploi, a tulbura valurile mării, a duce vătămări şi răni asupra oamenilor”. Spre învăţătura drăcească se îndeletnicea cîte 40 de zile în post, şi după apusul soarelui mînca, dar nu pîine, nici altă hrană, ci numai ghindă de stejar. S-a deprins să facă fel de fel de vrăji şi de năluciri, ,,pînă şi morţii din morrnînturi făcîndu-i să grăiască”.

„Pe mulţi i-a învăţat la rele cu vrăjile sale: pe unii a zbura prin văzduh, pe alţii a înota în luntre pe nori, pe alţii i-a făcut a umbla pe ape şi mulţi la dînsul alergau întru nevoile lor, fiindcă le ajuta cu drăceasca putere de care era plin”.

„Prin farmecele lui, diavolul s-a prefăcut în chipul fecioarei Justina şi aşa a mers la Aglaid, cel care în zadar o iubea pe Justina, ca să i se pară lui că adevărat Justina este. Iar cînd a intrat diavolul la Aglaid, în chipul Justinei, Aglaid a sărit de negrăită bucurie şi alergînd la ea, a cuprins-o şi o săruta zicîndu-i: «Bine ai venit la mine, preafrumoasă Justino»”.

,,Iar Ciprian a pus pe acela chip de pasăre şi făcîndu-l ca să zboare prin văzduh, l-a trimis la casa Justinei, ca să poată zbura prin fereastră în camera ei”.

„Şi chiar Ciprian s-a putut preface în femeie şi în pasăre. Mai apoi, el a adus ispite asupra casei Justinei şi asupra caselor tuturor rudeniilor, ale vecinilor şi ale cunoscuţilor ei, precum oarecînd diavolul asupra dreptului lov; le omora dobitoacele lor, pe slugile lor le lovea cu vătămări şi pe dînşii în necaz nemăsurat îi arunca. Apoi a lovit şi pe Justina cu o boală încît zăcea pe pat şi plîngea maica sa pentru dînsa”.

,,Şi erau răni în dobitoace şi multe boli între oameni; şi a străbătut prin lucrarea drăcească auzul prin toată cetatea, pentru Justina care i se împotriveşte lui” (din „Viaţa Sfinţilor Mucenici Ciprian şi Justina”, Editura Fîntîna Darurilor, Bucureşti după Minee).

Iată deci în ce cuprins nebănuit de manifestări se pot produce lucrările demonice spre a sminti lumea. Iar asemenea nemaipomenite semne pot fi făcute nu numai de vrăjitori şi magi, care din voia lor se pun în legătură cu Satana, ci şi de unii oameni demoniaci, care nu-şi dau seama că sînt stăpîniti de o putere necurată şi îşi Închipuie a-I sluji lui Dumnezeu prin anumite acţiuni ale lor. Şi tocmai pentru faptul că diavolul poate săvîrşi atîtea semne, cu aparenţe suprafireşti, sau poate tulbura pe oameni în atîtea chipuri, Biserica noastră, potrivit cu Sfînta Predanie şi cu puterea moliftelor Sfîntului Vasile cel Mare, se foloseşte de cunoscutele exorcisme de certare şi de îndepărtare ale diavolului de la anumiţi oameni, sau de la anumite locuri bîntuite de duhuri rele.

,,Teme-te, (porunceşte preotul diavolului) fugi, fugi, depărtează-te diavole necurate şi spurcate, cel din cele de dedesubt, înrăutăţitule, înşelătorule, fără de chip, cel văzut pentru obrăznicie, nevăzut pentru făţărnicie, oriunde eşti, sau unde mergi, sau însuţi eşti Beelzcbul, sau cel ce cutremuri, sau în chipul şarpelui, sau în faţă de fiară, sau ca aburul, sau ca fumul văzut, sau ca bărbatul, sau ca femeia, sau ca jigania, sau ca pasărea, sau vorbitor noaptea, sau surd, sau mut, sau cel ce înfricoşezi în călătorie, sau cel ce rumpi, sau cel ce bîntuieşti, sau în somn greu, sau întru boală, sau în neputinţa, sau care porneşti spreras, sau care faci lucrări iubitoare de dezmierdări, sau făcător de desfătare, sau otrăvitor, sau iubitor de neastîrnpărare, sau vrăjitor cu stelele, sau vrăjitor de casă, sau fără de ruşine, sau iubitor de pricini, sau nestătător, sau care te schimbi cu luna, sau care te întorci în oarecare vremi, sau cel de dimineaţă, sau cel de miază-zi sau cel de miază-noapte, sau al vreunei fără de vremi oarecare, sau al revărsatului zorilor, sau după întîmplare te-ai întîlnit, sau de cineva eşti trimis, sau ai năvălit fără de veste, sau de eşti din mare, sau din riu, sau din pămînt, sau din fintînă, sau din surpătură, sau din groapă, sau din baltă, sau din trestie, sau din noroaie, sau de pe pămînt, sau din spurcăciune, sau din luncă, sau din pădure, sau din copaci, sau din păsări, sau din tunet, sau din acoperămîntul băii, sau din scâldăroarea apelor, sau din morrnînt idolesc, sau de unde nu ştim, sau cunoscut sau necunoscut, şi din locul cel necercetat, depărtează-te şi te mută, ruşinează-te de chipul cel zidit şi înfrumuseţat cu mîna lui Dumnezu … ” (Evhologiu).

In sfîrşit este de reţinut şi un alt fapt însemnat. Pe măsură ce ne apropiem de sfîrşitul vremurilor, Satana este şi mai mult dezlegat din lanţurile în care a fost ţinut pînă acum, pentru ca astfel, să se poată săvîrşi În lume, cu o putere mai mare, ,,taina fărădelegii” despre care vorbeşte Sfînta Scriptură. Deci diavolul lucrează acum În lume cu o putere mai mare decît în trecut din pricina stării de păcat a lumii.

Dar, în afară de toţi apostaţii de toate felurile, sînt mulţi creştini care nu mai trăiesc, în orbita Bisericii şi deci nu au o viaţă euharistică, sau care din cauza trufiei sau a altor păcate de moarte şi-au pierdut legătura harică cu Dumnezeu, sau care se împărtăşesc cu nevrednicie. Sînt oameni de la care s-a îndepărtat cu totul îngerul lor păzitor, aşa după cum au avut arătare şi unii Sfinţi, şi după cum lămurit ne spune Sfînta Scriptură: ,

„Duhul Domnului s-a îndepărtat de la Saul; şi a fost muncit de un duh rău, care era trimis de la Domnul. Slujitorii lui Saul i-au zis: lată că un duh rău de la Dumnezeu te munceşte” (I Samuel 16, 14-15). Asemenea este şi înţelesul rugăciunii din Psalmul al 50-lea: ,,Doamne nu mă lepăda pe mine de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfînt nu-L lua de la mine”. Astfel de oameni părăsiţi de Dumnezeu sînt luaţi în stăpînire de vrăjmaşul diavol.

Duhovniceşte sînt morţi toţi acei care se rup de Biserică, care nu trăiesc prin Sfintele Taine şi nu fac voia Domnului. Pe de altă parte, ,,oricine va vorbi împotriva Duhului Sfînt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor” (Matei 12, 32).

Reclame

Read Full Post »

Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată legătura dintre bunurile materiale şi valorile morale. „Să ne instruim copiii să preţuiască virtutea mai mult decât orice şi să nu considere avuţia un lucru important deoarece, adeseori, când tânărul nu ştie cum să întrebuinteze banii, ea devine un obstacol în calea virtuţii.

Şi aşa cum copiii riscă de multe ori să se rănească, când pun mâna pe un cuţit sau pe o sabie, din cauză că nu ştiu cum să le folosească, iar mamele lor, pe bună dreptate, nu-i lasă să atingă acele obiecte, tot astfel şi tinerii, când moştenesc avere şi nu vor să o folosească cum se cuvine, riscă să facă o grămadă de păcate şi, ca atare, îi paşte o mare primejdie. Pentru că averea prilejuieşte desfătările şi voluptăţile cele absurde şi relele cele nemăsurate. Şi acest lucru e valabil nu numai pentru bani, ci şi pentru tot ceea ce tinerii moştenesc şi nu ştiu să folosească cum trebuie”.

E uimitor cât de actuală este şi această afirmatie a Sfântului Ioan Gură de Aur.

În zilele noastre, părinţii se dedică unei goane frenetice după bani cu scopul de a le lăsa o moştenire cât mai mare copiilor lor. Acesta fiind obiectivul principal al vieţii lor, muncesc cât e ziua de lungă. Unii au chiar două sau trei slujbe pentru a reuşi să le satisfacă toate pretenţiile copiilor lor. Dar oare nu încearcă, pe această cale, să-şi realizeze propriile lor ambiţii şi să-şi înăbuşe sentimentul de nesiguranţă care îi macină? Şi, într-adevăr, le lasă moştenire copiilor lor case, maşini şi bani, care însă nu pot să le asigure fericirea.

Copiii lor nu vor şti să preţuiască valoarea acelor bunuri, nu vor şti că ele se dobândesc cu efort, şi, prin urmare, le vor risipi repede pentru că „e mai greu să păstrezi bunurile decât să le capeţi”. De asemenea, acei copii nu vor fi în stare să facă un lucru care necesită un pic de efort.

Şi ce lucru nu cere efort? „Virtutea se găseşte printre cele rele, aşa cum trandafirul se află printre spinii cei sălbatici şi ascuţiţi”, după cum observă şi Sfântul Grigorie Teologul.

Şi cel mai rău e să-i auzi pe tinerii din ziua de azi spunând, când dau de cea mai mică greutate în viaţa de familie, „ne despărţim”, „nu ne potrivim”, „suntem incompatibili” etc.

De fapt, părinţii lor sunt de vină pentru că le-au dat pe toate de-a gata şi nu i-au învăţat să se trudească (să se ostenească) şi să aprecieze munca şi strădania. Cum să se consolideze relaţia unui cuplu tânăr, dacă tinerii respectivi nu sunt capabili să-şi unească eforturile în vederea dobândirii unui lucru bun?

Tinerii din epoca noastră sunt învătati să-şi câştige uşor banii, să fie avizi de bani, chiar dacă asta presupune să-i nedreptăţească pe alţii. Şi cum nu li s-au insuflat principii morale, ei nu pot înţelege că banii nu sunt de ajuns pentru a-l face pe om fericit. Sfinţii Trei Ierarhi subliniază că e nevoie de strădanie, de omenie, de înţelegere, de răbdare, de speranţă şi de credinţă în Dumnezeu pentru ca omul să fie fericit.

Dar şi copiii se vor întoarce la un moment dat împotriva părinţilor, spunăndu-le: „Cine ţi-a zis să-mi laşi avere? Eu aş fi vrut să te ocupi de mine, să simt interesul şi iubirea ta şi nu să te aud mândrindu-te că ai dobândit multe de dragul meu. Cine va umple acum golurile mele afective?”.

Read Full Post »

Toti Părintii Bisericii ne-au atras atentia asupra faptului că exemplul personal al părinţilor şi al dascălului constituie un factor determinant în educarea corectă a copiilor. De altminteri, fiecare Părinte al Bisericii a fost o pildă vie de bun păstor, urmând exemplul Domnului nostru Iisus Hristos, „Mai-marele păstorilor”, care reprezenta o sursă de inspiraţie pentru ei. Niciunul dintre Sfintii Părinti nu a căutat să obtină functii înalte şi demnităti, ci, dimpotrivă, ei au fost siliti de către altii să le primească. Au avut, de asemenea, curajul şi puterea de a renunţa la funcţiile şi dernnităţile respective, atunci când era nevoie. Au apărat cu înflăcărare adevărul, primejduindu-şi de multe ori şi viaţa lor vremelnică.

 

Sfântul Vasile cel Mare ne învaţă:

„Când o casă nu e bine cârmuită şi domnesc acolo nervii, ţipetele, insultele, hohotele de râs, desfătările, desfrânarea şi alte devieri morale, dezonoarea şi ruşinea, atunci toate acestea îl împovărează pe cel care este capul familiei respective”. Alături de valoarea exemplului personal, Sfântul Ierarh Vasile scoate în evidenţă aici responsabilitatea capului familiei şi a părinţilor, în genere, pentru ceea ce se întâmplă în casă şi pentru comportamentul copiilor”.

Sfântul Ioan Gură de Aur împărtăşeşte, la rândul său, părerea Sfântului Vasile, afirmând că într-o bună zi sotul va da socoteală înaintea Domnului atât pentru soţia sa cât şi pentru copiii lor, dacă nu a făcut tot ce îi stătea în putinţă în vederea mântuirii lor. Dacă un om care are copii neascultători nu-i demn să fie înăltat la cinstea de episcop, cu atât mai mult nu va fi demn să intre în împărăţia cerurilor”, explică Sfântul Ioan Hrisostom.

Şi cu alt prilej, Sfântul Vasile, steaua Cezareei, notează că dascălul sau părintele e dator să fie milostiv şi răbdător cu copiii care din neştiinţă (din lipsă de experienţă) omit să-şi împlinească vreuna dintre îndatoriri. Nu se cuvine, însă, să închidă ochii asupra greşelii respective. Trebuie să-i trateze cu îngăduinţă şi blândeţe pe cei neascultători pentru a-i tămădui prin milostivire şi chibzuinţă. Trebuie să găsească modalitatea potrivită de lecuire el fiecărei patimi, nu să-i dojenească cu dispreţ pe copii, ci să-i sfătuiască şi să-i educe cu duhul blândetii”!”. E de remarcat cât de mult insistau Sfinţii Părinţi asupra blândeţii şi moderaţiei în educaţie, lucru ce se potriveşte şi cu descoperirile recente din domeniul psihologiei. Dacă suntem agresivi cu copiii, le vom afecta mai mult ca sigur dezvoltarea psihică şi socială, împingându-i să adopte şi ei un comportament greşit, asemănător cu al nostru, atât faţă de fraţii lor cât şi faţă de restul lumii.

Sfântul Grigorie Teologul observă, la rândul său, că „blândeţea părinţilor faţă de copiii neascultători poate avea un rezultat pozitiv. Se întâmplă ca, de multe ori, tatăl să cedeze în faţa răutăţilor persistente ale copilului lipsit de evlavie. Unul se dedă jocului de zaruri, altul băuturii şi iubirilor pătimaşe ce distrug căsniciile, altul a ridicat mâna asupra tatălui său. Tatăl cel bun şi-a înăbuşit, însă, mânia. Blândeţea tatălui îi ţine întotdeauna în frâu pe copii, pe când trufia lui dă naştere tupeului, impertinenţei”?”. De câte ori părinţii, care se plâng că nu-i ascultă copiii lor sau că sunt obraznici şi au tupeu, sunt practic direct responsabili de comportamentul acestora: fie din cauză că sunt dispreţuitori cu copiii lor, când îi ceartă, fie din cauză că soţul nu se poartă frumos cu soţia sau invers sotia nu se poartă bine cu sotul, iar comportamentul lor se oglindeşte în cel al copiilor, care nu fac altceva decât să-i imite?!

Cugetând asupra însemnătăţii acestor principii pedagogice şi inspirându-se totodată din morala Evangheliei, Sfântul Vasile spune: „cel care are un cuvânt de spus trebuie să fie milostiv cu cei care au nevoie de îndurare într-o mai mare măsură (adică, cu cei care au sufletul vătămat).

Şi, pe bună dreptate, ce valoare mai poate avea sistemul nostru de educaţie contemporan, dacă îi privilegiază numai pe copiii bine înzestraţi de natură, marginalizându-i pe cei cu probleme comportamentale sau cu dizabilităţi? Părinţii, învăţătorul şi preotul trebuie să le .acorde o atenţie specială copiilor care suferă de un handicap sau care sunt dezavantajaţi fie din cauza temperamentului lor, fie din cauza condiţiilor de viaţă în care au crescut.

 

 

Read Full Post »

Read Full Post »

Motto:

„Pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au primit toate veacurile şi cele af1ătoare n lăuntrul veacurilor începutul existenţei, Căci încă dinainte de veacuri a fost cugetată şi rânduită unirea mărginitulul (definitului) şi a nemărginitului (indefinitului), a măsuratului şi a nemăsuratului, a Creatorului şi a creaturii, a stabilitătli şi a mişcării. Iar această taină s-a arătat în Hristos, Care S-a arătat în zilele mai de pe urmă, aducănd prin ea implinirea hotărârii de mai înainte a lui Dumnezeu. Aceasta pentru ca cele ce se mişcă după fire să găsească odihna in jurul Aceluia Care este după fiinţă cu totul nemişcat din mişcarea lor fată de ele însele şi una fată de alta; de asemenea ca să primească prin experienţă cunoştinţa trăită a Aceluia în Care s-au învrednicit să se odihneasca, cunoştinţă care le oferă posesiunea fericită, neschimbată şi constantă a Celui cunoscut de ele. „

(Sfântul Maxim Mărturtsltorul ,  Răspunsul 60 către Talasie)

În icoana din turla bisericii este înfăţişat Mântuitorul Iisus Hristos ca Pantocrator, ca Atotţiitor, ca Stăpân al întregii creaţii. Prin această reprezentare sensibilă Biserica surprinde şi propovăduieşte adevărul Revelaţiei şi intervenţiei continui a lui Dumnezeu în lumea creată de El: Dumnezeu, „Cel ce este”, Cel necreat, a adus la existenţă cerurile şi pământul” prin Cuvântul Său, chemând şi ocârmuind întreaga zidire la părtăşia vieţii şi bunătăţii Lui nemuritoare. Atenţia şi iubirea lui Dumnezeu neîncetată faţă de lume şi faţă de oamenii zidiţi de El după chipul Său n-i se revarsă şi nouă azi şi in vecii vecilor în Biserica Lui Dreptmăritoare. Aici Îl întălnim în luminâ pe Dumnezeu ca Persoană, aici ne unim cu El prin iubire şi prin har, aici ne unim şi noi unii cu alţii în Iisus Hristos, Părintele şi totodată fratele nostru pentru veşnicie.

In opoziţie cu învăţătura şi viaţa ortodoxă, însă, omului contemporan i se propun o multitudine de alte moduri de gândire şi de viaţă, de „căi” spirituale care, deşi par atractive la arătare, nu-i pot oferi cu adevărat viaţa veşnică şi fericirea lăuntrică după care aspiră prin fire. Concepţiile existenţialiste eronate (aparent creştine şi păgâne) care sunt promovate azi prin diverse curente „spirituale” nu-şi au originea în Dumnezeu Dătătorul de viaţă şi, deci, nu pot duce la viaţa veşnică, la unirea cu El sau la vreo pretinsă desăvârşire, fără El.

Tema aleasă de noi spre analiză, cosmologia, este de mare actualitate atât în teologia ortodoxă cât şi în teologiile altor confesiuni creştine. Dacă în prima jumătate a secolului XX temele predilecte ale teologiilor creştine au fost în general din domeniul eclesiologiei şi al pnevmatologiei, în ultima jumătate de veac tot mai mulţi teologi şi-au îndreptat atenţia spre cosmologie, provocaţi atât de avântul ştiinţei, cât şi de criza ecologică mondială. Teologia ortodoxă românească, în special prin Părintele profesor Dumitru Stăniloae, a oferit şi ea un răspuns clar şi coerent, ancorat în Revelaţie şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, tuturor problemelor actuale ale omenirii, probleme ridicate de unele concepţii cosmologice (intens mediatizate) de origine deistă sau panteistă.

Am purces, aşadar, la redactarea prezentei lucrări, din două motive: întăi dintr-o atracţie personală pentru studiul operei Sfântului Maxim Mărturisitorul, operă al cărei adânc de înţelegere rămâne totdeauna un izvor nesecat de aprofundare în cugetarea şi contemplarea duhovnicească, iar apoi, dintr-o nevoie de a clarifica un răspuns la întrebările tinerilor care frecventează biserica şi biblioteca Aşezămăntulul Studenţesc Sfântul Apostol Andrei. Am urmărit ca scop, astfel, lămurirea concepţiei ortodoxe şi a atitudinii Bisericii în raport cu lumea, concepţie confruntată în cultura românească actuală cu numeroase tendinţe deviante de la Adevărul creştin, concepţii de import venite din spaţii spirituale eterodoxe. Suntem totuşi conştienţi că tema cosmologiei este mult prea vastă pentru a putea fi epuizată în paginile de faţă, şi de aceea ne dăm seama de limitele noastre în încercarea de cuprindere în prezenta lucrare a tuturor comorilor gândirii Sfântului Maxim Mărturisitorul referitoare la acest domeniu, ca şi a tuturor perspectivelor de dialog între discursul teologic şi cel ştiinţific, între gândirea ortodoxă şi cea eterodoxă.

Pentru aceasta am structurat cartea în cinci capitole, în care expunem cosmologia ortodoxă în cristalizarea ei istorică, pornind de la Revelaţia vechi- şi nou- testamentară a Cuvântului lui Dumnezeu păstrată şi actualizată în Biserica Lui Dreptrnăritoare, în primul capitol vom face o incursiune în concepţiile cosmologice principale existente în istoria şi în cultura antichităţii. Capitolul al doilea va cuprinde, pe scurt viaţa şi opera Sfântului Maxim MărturisitoruL iar în capitolul al treilea vom prezenta cosmologia teonomă a Sfântului Maxim Mărturisitorul, ca sinteză şi ca rod al teologiei biblice şi patristice din primele secole creştine. Capitolul al patrulea va surprinde (pe scurt) pe de o parte cosmologia ortodoxă dezvoltată în perioada Evului Mediu prin învăţătura Sfântului Grigorie Palama despre energiile divine necreate, iar pe de altă parte cosmologia autonomă afirmată în Europa apuseană, învăţătură care a generat secularizarea lumii creştine. Vom prezenta şi poziţia teologiei ortodoxe faţă de creaţionism şi evoluţionism, ca şi faţă de criza ecologică mondială. În final. vom expune câteva concluzii cu care încheiem studiul de faţă. Îndrăznim să dăm şi îndemnul ca în şcoli, măcar la orele de religie, să se prezinte modelul cosmologic ortodox, model confirmat azi şi de rezultatele ştiinţei contemporane.

Am folosit în mod special pentru redactarea acestei lucrări operele Sfântului Maxim Mărturisitorul traduse şi comentate în limba română de Părintele Profesor Dumitru Stăniloae şi grupate în volumele 2, 3 din Filocalia românească şi 80, 81 din colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti (PSB), precum şi cărţile Părintelui Profesor Dumitru Popescu, şi ale Părintelui Profesor Ştefan Buchiu. Pentru documentare ştiinţifică am consultat Manualul de Teologie dogmatică (în trei volume) al Părintelui Dumitru Stănlloae, ca şi alte dicţionare, cărţi, studii şi articole menţionate la Bibliografie. Recomandăm cititorilor noştri să studieze cu atenţie toate referinţele bibliografice, dacă este cu putinţă, şi să citească în întregime fiecare context.

Cartea se adresează cititorilor interesaţi de dialogul dintre teologie şi ştiinţă, dialog repus în scenă de cercetările fizicii în domeniile micro- şi macro-cosmic din ultimii cincizeci de ani. Scopul nostru este de a face lectura cărţii accesibilă cu uşurinţă tuturor, de vreme ce toată lumea este afectată de problema fundamentală a cosmologiilor actuale, aceea a disputei între creaţionism şi evoluţionism, întrucât impactul acestei dispute ideologice are consecinţe foarte adânci în plan educaţional şi social. Sperăm ca printre cititorii acestei cărţi să fie şi fizicieni interesaţi de spiritualitate care n-au luat contact până acum cu teologia şi cu spiritualitatea ortodoxă. Ei vor constata că Ortodoxia oferă celor mai avansate teorii cosmologice nu numai cadrul filozofic adecvat, ci şi un orizont infinit – gândirea, lucrarea şi viaţa veşnicâ dumnezeiască. Ne-am bucura, de asemenea, ca această carte să fie citită şi de tinerii ale căror nevoi şi căutări spirituale sunt ispitite de numeroase „căi” de autodeificare în afara Adevărului – Iisus Hristos şi a Bisericii Sale. Vom fi mulţumiţi dacă putina experienţă adunată în prezenta lucrare va fi de folos măcar câtorva dintre cei ce caută sincer răspunsuri la frământările lor spirituale.

Pentru toate acestea, mă simt îndatorat să aduc laudă lui Dumnezeu Celui în Treime închinat şi preaslăvit în veci, Cel Ce m-a adus întâi la cunoştinţa luminii celei simţitoare şi apoi m-a învrednicit şi de lumina cea înţelegătoare a Mântuitoruiui nostru Iisus Hristos prin Sfintele Taine ale Bisericii, şi mulţumesc Părintelui duhovnic Adrian Făgeţeanu, care m-a îndemnat la realizarea acestei cărţi, precum şi Părintelui Diacon Doru Costache, cu care am discutat multe din problemele abordate în prezenta lucrare, precum şi tuturor Părinţilor şi profesorilor de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. De asemenea, mulţumesc prietenilor Valentin Diaconiţa şi Nicuşor Mihăilescu pentru sprijinul tehnic şi financiar pe care ni l-au acordat. Fie ca în bunătatea Sa cea negrăită, Dumnezeu să primească şi umila noastră jertfă şi doxologie scrisă închinată Lui.

Autorul

de Sărbătoarea Sfăntului Maxim Mărturisitorul 21 ianuarie 2001

Read Full Post »

Întâlnim mulţi oameni care neagă cu desăvârşire învăţătura creştină despre libertate sau, cel puţin, socotesc această problemă foarte discutabilă. Oamenii aceştia de obicei spun: „Fiecare dintre noi, în mare parte, procedează într-un fel sau altul după cum este constrâns de împrejurări: foarte adesea unul şi acelaşi om în condiţii de viaţă favorabile lui este şi cinstit, şi drept, şi devotat datoriei sale morale, dar, îndată ce aceste conditii se schimbă şi devin nefavorabile, omul se schimbă, deseori într-atât, încât nu mai poate fi recunoscul. Unde este întreabă ei – libertatea aici? Mai degrabă putem spune că fiecare dintre noi este sclavul împrejurărilor”.

Ca profund gânditor creştin, Sfântul Teoan cu admirabilă simplitate şi claritate dă în vileag minciuna acestei concepţii omeneşti şi prin exemple vii îi dă fiecăruia de înţeles, întrucât, în esenţa lucrurilor, problema aceasta, pe care nu se ştie de ce foarte mulţi o consideră discutabilă, este foarte simplă ca rezolvare.

– Atacaţi libertatea, zicând: parcă totul este orânduit în aşa fel încât vrem, nu vrem, trebuie să lucrăm. Trebuie numai să vă cercetaţi cu mai multă atenţie faptele voastre, timp de o zi sau jumătate de zi, şi veţi vedea că faceţi totul singuri şi faceţi pentru că aşa voiţi. Cine v-a adus în Vişa [pustia unde se afla preasfinţitul]? V-a adus cineva legaţi ori singuri v-aţi hotărât şi aţi venit? Ceea ce numiţi constrângere este îndemnul fără de care faptele libere nu pot fi săvârşite. Însă îndemnul nu este necesitatea de a lucra, ci propunerea de a lucra. Fapta este propusă, sufletul chibzuieşte dacă să o facă sau nu şi hotărăşte. Nimeni nu poate constrânge sufletul să ia această hotărâre. Singur hotărăşte. Aici nici puterea lui Dumnezeu nu intervine şi prin nici un semn nu leagă libertatea sufletului.

Protopărinţii au căzut… De ce? Au găsit că este mai bine să nu împlinească porunca şi au încălcat-o. Şarpele a propus. Eva a chibzuit şi a găsit că nu propune ceva rău şi potrivit acestei judecăţi a hotărât să rupă fructul şi să guste din el. Nimeni nu a constrâns-o să ia această hotărâre.

La fel au făcut şi duhurile; şi au căzut, desigur, în urma judecăţii şi a hotărârii personale potrivit căreia era mai bine să nu-L asculte pe Dumnezeu, ci să trăiască după priceperea lor. Au judecat aşa şi au căzut de la Dumnezeu. Nimeni nu i-a constrâns să ia această hotărâre.

Şi aşa face fiecare suflet. Îndemnuri pot exista multe şi foarte puternice, dar hotărârea întotdeauna depinde de voinţa sufletului. El poate hotărî şi împotriva tuturor îndemnurilor oricât de. puternice ar fi ele. Luaţi-i ca exemplu pe mucenici. Înaintea lor se aflau instrumentele de tortură, li se făgădui a o viaţă liniştită, uneori stăteau de o parte şi de cealaltă mama şi tatăl şi încercau să-i convingă să arunce puţină tămâie în jăratec înaintea idolilor, alteori, în afară de aceştia, stătea alături şi soţia cea tânără şi dragă şi încă cu copilul. Câte constrângeri! Iar mucenicul hotăra cu totul împotriva lor. Nu era el liber?! Aşadar, cine cade – cade din proprie decizie.

Înţelegând, astfel, că hotărârea liberă întotdeauna depinde de noi, trebuie să reţineţi că atotcunoaşterea lui Dumnezeu nu are influenţă hotărâtoare asupra ei. Iar această problemă a fost rezolvată de mult şi în chip foarte mulţumitor. Anume: Dumnezeu prevede hotărâri le noastre libere. Aceste hotărâri alcătuiesc obiectul atotcunoaşterii şi îl alcătuiesc în felul în care se prezintă – anume, ca hotărâri libere. Dumnezeu nu tot ceea ce prevede hotărăşte. Teologii deosebesc în Dumnezeu hotărârea şi îngăduinţa. Ceea ce hotărăşte Dumnezeu, aceea se şi întâmplă, după cum hotărăşte El, iar ceea ce îngăduie, aceea poate nici să nu se întâmple, chiar dacă Dumnezeu prevede că se va întâmpla ceva.

Aşa a fost căderea protopărinţilor şi a duhurilor. Ei au căzut în mod liber, chiar dacă Dumnezeu a prevăzut acest lucru. Din partea lui Dumnezeu s-a făcut totul pentru ca ei să nu cadă.

Protopărinţilor li s-a spus clar: să nu mâncaţi. Şi urmările au arătat că nu au ascultat. Cam aşa trebuie să gândim şi despre duhurile căzute.

Nu au ascultat – cine este vinovat? Pentru ce a îngăduit Dumnezeu acest lucru? Pentru că altfel ar fi trebuit să ia libertatea sau să nimicească în lume făptura cea liberă. Însă fără aceasta lumea ar fi fost mult mai prejos decât este acum. Şi Dumnezeu i-a îngăduit să cadă, orânduind chipul ridicării din cădere. Noi mergem spre ridicare pe calea luptei cu lucrurile potrivnice. Aşa este legea! Şi toţi cei care o urmează sunt încununaţi de succes.

– Oricât de puternice ar fi convingerile, toată hotărârea lucrurilor îi aparţine persoanei care acţionează şi fiecare simte momentul când rosteşte înlăuntru: trebuie să fac asta şi asta. Tocmai în aceasta constă esenţa libertăţii. Şi nici o putere nu o poate scoate din suflet.

– Dacă omul voieşte de unul singur să se lase în voia lui Dumnezeu, atunci şi Dumnezeu începe cu harul Său să lucreze în el. Dacă totul ar depinde de Dumnezeu, într-o clipă toţi ar deveni sfinţi. Un singur semn de la Dumnezeu – şi toţi s-ar schimba. Însă legea este aşa încât omul trebuie să vrea şi să caute singur – şi atunci harul nu-l va mai lepăda, numai să-i rămână devotat.

Read Full Post »

Read Full Post »

Older Posts »