Despre scopul existentei noastre

Telul vietii credinciosilor crestini ortodocşi, este să ajungem în cele din urmă în vârful scării. Urcuşul pe această scară se aseamănă cu urcusul pe muntele Tabor, căci pe oricare versant am urca, acolo sus, ne aşteaptă Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu braţele deschise. Pe partea stângă urcă călugării, iar pe latura din dreapta urcă mirenii. Deci, şi unii şi ceilalti îsi doresc acelasi lucru: MANTUIREA!

Lucrati cu frică si cu cutremur la mântuirea voastră. (Filipeni 2: 12)

In mod sigur, toţi oamenii care au trăit sau trăiesc pe acest pământ, şi-au pus sau îşi vor pune, mai devreme sau mai tîrziu, în mod inevitabil, întrebarea: „CARE ESTE ROSTUL VIETII OMULUI PE ACEST PĂMÂNT?”

Dintre toate vieţuitoarele existente pe pământ, OMUL este „COROANA CREA TIEI” lui Dumnezeu, este de fapt, o plăsmuire a iubirii lui Dumnezeu sau, mai simplu spus, este legătura dintre Dumnezeu şi pământ, este un „microcosmos în macrocosmos”, după cuvântul Sfântului Ioan Damaschin. După cum bine se poate vedea, singur omul a fost făcut „După chipul şi asemănarea” Ziditorului-Dumnezeu (Facerea 1 :26), ca să privească spre El şi să-L iubească. Dintre toate vieţuitoarele, singur omul are poziţie verticală şi de fapt, omul-antropos ne arată acest lucru (ana=în sus, tropeo=stare) şi în acest sens amintim cuvintele Fericitului Augustin: „Uită-te în stânga şi în dreapta, dar mai uită-te şi în sus !”.

Noi, oamenii, ne naştem pe acest pământ şi S-AR PĂREA CĂ NU ŞTIM de unde venim şi încotro mergem după moartea noastră, aşa după cum ar rezulta şi din următoarele versuri pe care le-am citit pe o cruce, într-un cimitir:

CINE ESTI, DE UNDE VII

POTI TU, OMULE, SA STII?

UNDE MERGI, CE SOARTA AI?

POTI TU SEAMA SĂ-TI DAI?

TU ESTI MARE, TU ESTI MIC,

TU ESTI TOT; TU ESTI NIMIC,

TU EŞTI RAU, DAR EŞTI ŞI BUN,

TU-NTELEPT SI TU NEBUN.

Şi într-adevăr, pe pământ suntem străini şi călători, în lacrimi ne naştem şi, după porţia de viaţă care ne-a fost dată de Dumnezeu, tot în lacrimi murim. Cel mai important lucru este acela de a şti de unde venim şi încotro mergem, căci altfel suntem ca o corabie fără cârmaci.

Viaţa pe acest pământ se prezintă – după cum ne mărturisesc Sfinţii Părinţi, asemenea unei punţi peste un fluviu uriaş. PUNTEA ACEASTA A FOST FĂCUTĂ SĂ NE AJUTE SĂ TRAVERSĂM FLUVIUL SI NICIDECUM SA NE FACEM CASA PE EA, adică să ne instalăm confortabil, uitând că, de fapt, noi trebuie să mergem mai departe. Cu alte cuvinte, pe punte vom rămâne puţin timp şi trebuie să privim mereu tărâmul minunat de dincolo de ea, unde trebuie să ajungem şi unde este patria noastră definitivă. Aceasta este nenorocirea, căci milioane de oameni care trăiesc astăzi, nu sunt capabili să vadă, să creadă că dincolo de această viaţă, există o lume în care vom intra si în care vom trăi vesnic. Deci, există foarte mulţi oameni care stăruie în a crede că viaţa este un scop însine. Viaţa noastră se înscrie deci între LEAGĂN ŞI MORMÂNT, fiind jalonată de aceste două mari necunoscute, NASTEREA SI MOARTEA. Amândouă se petrec fără voia noastră, pentru că nu am fost întrebaţi, nici dacă vrem să ne naştem si, nu vom fi întrebaţi, nici dacă vrem să murim. Hotărârea o ia ALTCINEVA! Ieri am fost embrion, mâine vom fi mumie sau tărână. De fapt, viaţa pământească a oricărui om se compune dintr-o serie de scopuri omeneşti provizorii, puse cap la cap. Unele sunt pe termen lung, altele pe termen scurt şi cei mai mulţi dintre oameni se lasă înşelaţi de idealuri mărunte, scopuri nesemnificative.

Dacă privim în jurul nostru, vedem oameni care consideră că scopul vieţii lor este CREŞTEREA ŞI EDUCAREA COPIILOR. Creşterea şi educarea copiilor nu este un scop în sine, ci o îndatorire sfântă a părinţilor. BEŢIVII consideră că scopul vieţii lor este băutura, dar se înşală, şi dracul beţiei îi duce în întuneric. HOŢII fură zi şi noapte. Dar şi ei merg în întuneric, şi dracul furtului râde de ei.

LACOMII trăiesc să se îmbogăţească, dar şi de aceştia râde un alt drac, al lăcomiei, şi-i duce tot în iad. DESFRÂNA ŢII sunt păcăliţi de un drac foarte aprig, acela al curviei şi sunt şi ei înşelaţi, când consideră că scopul vieţii lor este desfrânarea trupească sau, cum se spune modem, sexul. Se ştie că Dumnezeu a binecuvântat, a consfintit căsătoria când a zis: „Cresteti si înmulţiţi-vă” (Facerea 1 :28), dar El ne-a poruncit aceasta pentru perpetuarea neamului omenesc şi nicidecum ca scop în sine, cum cred unii oameni.

Părerile cu privire la scopul vieţii sunt foarte diversificate: Nicolae Iorga spunea aşa: „Taina existenţei umane nu constă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăim”. Bine şi frumos spus, dar nu ne descoperă totuşi sensul vieţii. Mircea Eliade în „Istoria ideilor şi credinţelor religioase” spune: „A fi om, sau mai degrabă a deveni om, înseamnă în primul rând, a fi religios”. Dar nici el nu ne descoperă sensul vieţii. Mihai Eminescu, marele nostru poet, spunea: „Ne naştem spre a muri şi murim spre a ne naşte”. Dar cel care defineşte scopul existenţei umane este un sfânt, Sfântul Serafim de Sarov, care zice: „SCOPUL VIETII NOASTRE CRESTINESTI ESTE MANTUIREA !!!”

Iar acum să vedem şi ce ne spune Hristos-Dumnezeul nostru, în acest sens:

„Am venit să caut, SÂ MÂNTUIESC pe cel pierdut” (Luca 19:10). Dar ce ne trebuie oare pentru a ne mântui? Pentru a ne mântui trebuie să avem săvârşite cele cinci Sfinte Taine, adică BOTEZUL, MIRUNGEREA, SPOVEDANIA, ÎMPĂRTĂŞANIA ŞI, RESPECTIV, CUNUNIA RELIGIOASĂ – pentru cei căsătoriţi. Minunat ar fi dacă am avea şi Taina Sfântului Maslu (a şasea Taină). Primele două Sfinte Taine le au săvârşite toţi creştinii ortodocşi, dar spovedania şi îrnpărtăşania, numai unii. Cea mai mare grijă a vieţii noastre este aceea de a ne spovedi şi de a ne împărtăşi cel puţin în cele patru posturi mari: Sfintele Paşti, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Sfânta Maria şi Crăciun. Aşa cum spălăm lenjeria cu detergent, tot aşa să ne spăIăm şi sufletele noastre prin preot. Se vorbeşte astăzi de medic de familie si de avocat de familie. De PREOT DE FAMILIE nu vorbeste nimeni! Şi preotul este cel mai important, pentru că el ne botează, el ne cunună religios şi tot el ne înmormântează, Deci, în cele trei mari momente esenţiale ale vieţii noastre, preotul trebuie să fie lîngă noi, el fiind o „călăuză duhovnicească” în drumul către Hristos, căci fără acest „mijlocitor” – preotul – cu siguranţă nu ne putem mântui. Însuşi Hristos spune: „Duceţi-vă şi arătaţi-vă preoţilor”(Luca 17: 14).

Vorbe de duh despre mântuire

Acest cuvânt tainic, „mântuire”, este întâlnit de foarte multe ori în Vechiul Testament, în Noul Testament şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, aşa cum decurge din următoarele exemple:

+ „Scopul suprem al Sfintei Biserici Ortodoxe este recâştigarea oilor pierdute, pacea universală şi mântuirea tuturor”.

+ „Trebuie să avem o încredere neclintită că Dumnezeu are cu fiecare suflet un plan de mântuire”.

+ „Dacă vrei să fii mântuit, trebuie să fii pentru lume ca un mort, adică dacă te vor ocărî oamenii să nu te mâhnesti, nici dacă te vor lăuda cinstindu-te, să nu te în alti” .

+”Mare este mulţimea păcatelor mele, Născătoare de Dumnezeu, curată, la tine alerg având trebuinţă de mântuire”(Rugăcine din Rânduiala Sfintei Împărtăşanii).

+ „Că nu vrei, Stăpâne, să pierzi făptura mâinilor tale, nici nu voieşti pierderea oamenilor, « ci vrei ca toti să se mântuiască si la cunostinta adevărului să vină»”(Rugăciune a Sfântului Vasile cei Mare).

+” … Doamne învredniceştc-mă prin împărtăşirea cu Sfintele Tale Taine să dobândesc partea cea de-a dreapta a celor mântuiţi” (Rugăciune a Sfântului Simeon Metafrastul).

+”Doamne, Dumnezeul nostru, mântuieşte poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta … „(Rugăciunea Antifonului al doilea – Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur).

+ „Pe Acesta (Iisus Hristos),Dumnezeu, prin dreapta Sa, L-a înălţat Stăpânitor şi Mântuitor … „(Faptele Apostolilor 5:31).

+ ” … noi în sine am auzit si stim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii”(Ioan 4:42).

+”Căci în har sunteti mântuiti, prin credintă, si aceasta nu este de la voi: este darul lui Dumnezeu; Nu din fapte ca să nu se laude cineva” (Efeseni 2:8-9).

+”Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale, si cu duh stăpânitor mă întăreste” (Psalm 50: 13).

+ „Si veti fi urâti de toti pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 10:22).

+ ,,Intru Care şi voi, auzind cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, crezând în EI, aţi fost pecetluiţi cu Sfântul Duh al făgăduintei” (Efeseni 1: 13).

+ Impărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care Pretutindenea esti si toate le împlinesti; Vistierul bunătătilor si Dătătorule de viată, vino si te sălăsluieste întru noi si ne cură teste pe noi de toată întinăciunea si mântuieste, Bunule, sufletele noastre (Din rugăciunile începătoare).

+ „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema” (Psalm 115:3-4).

+ „Cum vom scăpa noi, dacă vom fi nepăsători la astfel de mântuire care, luând obârşie din propovăduirea Domnului, ne-a fost adeverită de cei ce au ascultat-o” (Evrei 2:3).

+ „Şi mulţimea striga cu glas mare, zicând: Mântuirea este de la

Dumnezeul nostru, Care şade pe tron” (Apocalipsa 7:10).

+ „La vreme potrivită te-am ascultat şi în ziua mântuirii te-am ajutat; iată acum este vremea potrivită, iată acum este ziua mântuirii” (2 Corinteni 6:2).

+ „Iar noi, fraţilor, iubiţi de Domnul, datori suntem totdeauna să multumim lui Dumnezeu pentru voi, că v-a ales Dumnezeu dintru început, spre mântuire, întru sfintirea duhului si întru credinta adevărului” (2 Tesaloniceni 2: 13).

SFATURI DUHOVNIGESTI CATRE CRESTINII ORTODOCSI

Aducându-ne aminte neîncetat de cuvintele Sfântului Serafim de Sarov care spune că „Scopul Vieţii Noastre Creştineşti Este Mântuirea”, să luăm aminte şi să ne ostenim a respecta cele câteva puncte din programul de viaţă duhovnicească descris mai jos:

1. Să începem fiecare zi a vieţii noastre cu rugăciunile dimineţii, aprinzându-ne „candela sufletului” prin „momente de convorbire” cu Dumnezeu.

2. După rugăciunile dimineţii, să luăm pe nemâncate anafură şi aghiasmă şi să ne ungem pe frunte cu ulei sfinţit.

3. Să ţinem post Miercurea şi Vinerea, respectând patimile Domnului nostru Iisus Hristos, fiindcă Miercuri a fost vândut şi Vineri răstignit. Atenţie! Postul nu ţine numai pînă la apusul soarelui, ci până la miezul nopţii!

4. Să mergem la Sfânta Biserică, în fiecare Duminică şi-n sărbătorile religioase, participând la sfintele slujbe; să fim prezenţi nu numai cu trupul, ci şi cu sufletul, trăind (sufleteşte) fiecare cuvânt ce-l auzim acolo.

5. Sănu lucrăm Duminica si-n sărbătorile religioase, căci călcând a patra poruncă Dumnezeiască: „Adu-ti aminte de ziua odihnei să o sfintesti…” vom primi pedeapsa cuvenită, dărâmându-ni-se şi ruinându-ni-se tot ce am clădit material călcând porunca sfântă.

6. Să facem sfeştanie (sfinţirea casei) cel puţin o dată pe an. Iar dacă observăm lucruri suspecte (vrăji, farmece,neînţelegeri), să facem sfeştanie de mai multe ori pe an.

7. Să sfintirn maşina cu care călătorim; pământul pe care îl semănăm şi îl recoltăm, pentru a avea protecţia Duhului Sfânt.

8. Să stropirn prin casă, la locul de muncă etc., cel puţin o dată pe lună, cu apă sfinţită.

9. Să tămâiem cât mai des prin casă cu smirnă sau tămâie.

10. Să avem în fiecare casă o candelă de perete sau de masă.

11. Să avem în fiecare cameră o icoană sfinţită. Având icoane, în mod sigur vom simţi protecţia Sfintei Treimi, a Maicii Domnului sau a sfântului al cărui chip este pictat, ştiind că cinstea acordată icoanei se ridică la cel zugrăvit în ea. Ce frumos îmi spunea bunica: „Căci icoana din perete / Somnul dulce ţi-l păzeşte”.

12. Să citim zilnic din Biblie, din Psaltire, Paraclisul Maicii Domnului sau un acatist (Acatistul Domnului Iisus Hristos, al Maicii Domnului sau al unui Sfânt).

13. Să rostim zilnic, indiferent unde suntem (pe drum, în autobuz, în tren) şi indiferent ce facem (mergem, stăm, lucrăm), rugăciunea minţii sau a inimii: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-rnă pe mine, păcătosul (păcătoasa)! 14. Să facem milostenie cu săracii şi cu oamenii nevoiaşi din puţinul pe care-l avem si astfel ne vom face comoară în cer.

,15. Să ne ferim de discuţii sau prietenie cu sectanţii, mai ales când nu suntem stăpâni pe învăţătura creştin-ortodoxă, căci altfel călcăm porunca a şaptea bisericească, putând cădea din nestiintă în necredintă.

16. Să ne ferim să blestemăm, să înjurăm, să drăcuim, pentru că acestea sunt rugăciuni către satana şi înseamnă că vorbim limba drăcească. Auziţi ce cuvinte pline de adevăr:

17. Să dăm pomelnice Ia cât mai multe Sfinte Mânăstiri şi Sfinte Biserici, după posibilităţile pe care le avem, rugându-ne mai întâi pentru patriarh, mitropolit, episcopi, preoţii duhovnici, preoţii pe care-i cunoaştem, călugări şi călugăriţe, membrii familiei si chiar pentru dusmanii nostri.

18. Să nu privim niciodată reviste şi ziare pornografice, filme cu crime şi sex, căci acestea ne întinează sufletul, implantând în subconştientul nostru multă răutate şi gânduri necurate.

19. SĂ NE SPOVEDIM SI SĂ NE ÎMPĂRTĂSIM CEL PUTIN ÎN CELE PATRU POSTURI MARI ALE ANULUI (Sfintele Pasti , Sfintii Apostoli Petru şi Pavel, Sfânta Maria şi Crăciun).

20.Pe copiii noştri, până la vârsta de şapte ani, să-i împărtăşim la fiecare 40 de zile, iar după împlinirea vârstei de şapte ani, să-i spovedim şi să-i împărtăşim o dată cu noi, cel puţin în cele patru posturi ale anului.

21. Să fim conştienţi de marea responsabilitate pe care o avem în privinţa creşterii şi educării copiilor. Din copiii noştri trebuie să facem „copii ai lui Dumnezeu”, drept-slăvitori creştini, hrănindu-i cu sfaturi duhovniceşti, îmbrăcându-i cu Sfintele Taine bisericesti si adăpându-i cu „APA DREPTĂTII” care este Iisus Hristos.

SĂ NU FIM ATÂT DE NEPĂSĂTORI CU MÂNTUIREA NOASTRĂ, CĂCI NU CONTEAZĂ DECÂT UNDE PUNE DUMNEZEU SUFLETELE NOASTRE DUPĂ CE MURIM!!!

Doamne Atottiitorule Parinte, Fiule Vesnic si Duhule Sfinte, Treime de trei ori Sfanta, calauzeste-ne pasii vietii cea învolburata! Amin !

Iisus = în limba ebraica înseamna : „Dumnezeu Mantuieste”.

Marele fizician italian Marconi spunea: „Stiinta, singură nu poate explica multe lucruri, mai ales taina existentei omeneşti. De când a început a gândi, omul s-a muncit cu întrebările: cine este, de unde vine şi unde merge după moarte”. De fapt omul se teme în mod continuu ca viata lui să nu fie fară sens. Aşadar, încearcă permanent să-şi demonstreze lui însuşi şi altora că are valoare.

Iubeşte laudele despre el (căzând în păcatul slavei deşarte) şi se teme de ofense (nu ştie să rabde).Caută numai cele ale lui (egoismul este rădăcina tuturor patimilor) şi invidiază succele altora (păcatul zavistiei) …

Cel ce nu cunoaşte sensul vieţii sale (vede viaţa prin prisma trăirii dezi cu zi), se aseamănă cu acea persoană care ar merge în gară dorind să călătorească. Casiera l-ar întreaba: ;,Undedoriţi sămergeţi?” Persoana ar spune: „Nu ştiu: daţi-mi.un bilet oriunde!” Casiera Icar întreba din nou: „Vă rog mult să vă hotărâţi,.fiindcă nu Văpot da bilet până nu-mi spuneţi clar direcţia, data, ora şi clasa de vagon la care doriţi să călătoriţi!” Persoana ar insista spunând: „Nu contează, bilet să fie!” Iar casiera i-ar spune în final, pe bună dreptate: „Domnule dragă, după câte înţeleg eu, este foarte clar şi deosebit de grav că dumneavoastră nu ştiţi încotro alergati”! .

Omul trebuie să aibă mereu în faţa ochilor săi idealul după care tinde, să ştie de unde vine şi unde merge: sufletul său vine de sus din cer şi se va întoarce la sfârşitul vieţii tot în cer, acolo unde îşi are obârşia, După cum exploratorii care năzuiau spre pol erau întorşi în permanenţă cu faţa spre steaua polară, tot aşa şi creştinul trebuie să aibă mereu în faţă STEAUA MÂNTUIRlI. Aflând sensul vieţii lui, omul priveşte cu alţi ochi realitatea din jurul lui şi cu atât mai mult viaţa lui proprie. Toată viaţa creştinului trebuie să fie un efort permanent de ascensiune spirituală, având în faţă cele două culmi mântuitoare: Golgota şi Taborul. Mântuirea este o refacere în har a lumii sau altfel spus, mântuirea săvârşită de Hristos înseamnă eliberarea omului din răul în care căzuse prin Adam şi Eva. Răul consta în alterarea firii umane, în întunecare minţii cu privire la adevărul religios, în slăbirea voinţei care înclină mai mult spre cele rele decât spre cele bune, în ruperea legăturii harice cu Dumnezeu.

Iisus Hristos îşi înfăptuieşte opera mântuitoare sub întreit aspect: ca PROFET, ca ÎMPĂRAT şi ca ARHIEREU. Aceste trei demnităţi la oameni le întâlnim doar separate şi numai la Hristos laolaltă şi fiecare în gradul suprem: ca profet – învăţând, adică aducând revelatia desăvârsită a fiinţei, voii lui Dumnezeu şi a operei lui mântuitoare; ca împărat – biruind puterile răului şi conducând pe om spre destinaţia lui adevărată; ca arhiereu refăcând legătura dintre om şi Dumnezeu, îrnpăcând prin jertfă pe Dumnezeu cu omul. Ori restabilirea comuni unii dintre Dumnezeu si om se numeşte obişnuit, împăcare, mântuire. PetreŢuţea spunea că „omul care nu crede în Dumnezeu este un animal muritor care vine de nu stie unde si se duce nu stie unde”.

Iubiţi credincioşi, să ne cutremurăm de măreţia mântuirii noastre şi pentru că auzim mereu în ecteniile Sfintei Liturghii îndemnul: „Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să ° dăm!”, să răspundem din tot sufletul „Ţie Doamne!” şi să ne trăim viaţa cu convingerea că aici pe pământ totul are un rost dumnezeiesc.

Read Full Post »

Pedofilia în ziua de astazi

Read Full Post »

Nihilismul – o filosofie luciferica

Prefata editorului american

Într-o locuinţă de la subsol, aproape de centrul oraşului San Francisco, pe la începutul anilor ’60, Eugene Rose, viitorul părinte Serafim, stătea la masa sa acoperită de mormane de cărţi şi teancuri de dosare. Camera era tot timpul întunecoasă pentru că prin fereastră pătrundea prea puţină lumină. În urmă cu câţiva ani, Eugene se mutase în această locuinţă în care avusese loc o crimă şi în care, spuneau unii, încă mai sălăşluia un duh necurat. Dar Eugene, sfidând acest duh şi duhul din ce în ce mai întunecat al oraşului din jurul său, şi-a acoperit un perete cu icoane în faţa cărora a aşezat o candelă roşie.

În această cameră, Eugene a început lucrul la o cronică monumentală despre războiul omului modern împotriva lui Dumnezeu: încercarea omului de a distruge Vechea Rânduială şi de a crea una nouă fără Hristos, de a nega existenţa Împărăţiei lui Dumnezeu şi de a întemeia în locul acesteia propria lui utopie pământească. Lucrarea pe care avea de gând să o scrie se intitula Împărăţia Omului şi Împărăţia lui Dumnezeu.

Cu numai câtiva ani înaintea acestui moment, Eugene însuşi căz~se în mrejele acestei Împărăţii a Omului şi avusese mult de suferit; participase şi el la războiul împotriva lui Dumnezeu. După ce a părăsit creştinismul protestant în care fusese crescut, pentru că era neputincios şi searbăd, a participat la anticultura boemă a anilor ’50 şi s-a adâncit în studiul religiilor şi filosofiilor orientale care învătau, în esentă, că Dumnezeu este impersonal. La fel ca artiştii şi scriitorii absurdului contemporani cu el, Eugene s-a’ încumetat să încerce până la pragul nebuniei experimente de gândire care depăşeau orice logică, în încercarea dementă de a sparge limitele şi de a pătrunde „de cealaltă parte a realităţii”. S-a adâncit în cuvintele „profetului” nebun al nihilismului, Friedrich Nietzsche, până când aceste cuvinte au ajuns să-i răsune în suflet cu o putere electrizantă şi infernală. Prin toate aceste căi încerca să ajungă cu mintea la Adevăr şi Realitate, dar toate au eşuat. Căzuse într-o asemenea stare de deznădejde, încât, atunci când i s-a cerut să o descrie, nu a putut spune decât: „Am fost în iad”. Se îmbăta şi se războia cu Dumnezeul pe care Îl declarase mort, se tăvălea pe jos şi striga la El să-l lase în pace. Odată, când era beat, a scris: „Sunt bolnav, aşa cum sunt toţi oamenii cărora le lipseşte dragostea lui Dumnezeu”.

„Ateismul”, va scrie Eugene câţiva ani mai târziu, „adevăratul ateism «existenţial», care arde de ură împotriva unui Dumnezeu nedrept şi nemilos, este o stare de spirit; este o încercare autentică de a te război cu adevăratul Dumnezeu ale Cărui căi sunt atât de inexplicabile chiar şi celor mai credincioşi dintre oameni şi care se sfârşeşte cu o revelaţie orbitoare a Celui pe care ateul autentic Îl caută cu adevărat. Hristos Însuşi lucrează cu aceste suflete. Antihrist nu trebuie căutat mai întâi printre marii nihilişti, ci printre mărunţii susţinători care Îl au pe Hristos numai pe buze. Nietzsche, prin faptul că s-a numit pe sine Antihrist, şi-a dovedit de fapt teribila foame de Dumnezeu … ”

În această stare de foame teribilă de Dumnezeu se afla şi Eugene la sfârşitul anilor ’50. Şi apoi, asemenea unei rafale neaşteptate de vânt, a pătruns în viaţa sa o realitate pe care niciodată nu ar fi putut-o intui înainte. Către sfârşitul vieţii îşi va reaminti de acest moment:

„Ani de zile am fost mulţumit că în căutările mele mă situam «deasupra tuturor tradiţiilor», rămânând într-o oarecare măsură credincios fiecăreia. ( … ) Când am vizitat pentru prima oară o biserică ortodoxă, am făcut-o pentru a cunoaşte o altă «tradiţie». în orice caz, atunci când am intrat într-o biserică ortodoxă (o biserică rusească din San Francisco), ceva s-a întâmplat cu mine, ceva ce nu trăisem în nici un templu budist sau oriental; ceva din inimă îmi spunea că aceasta era «casa mea”, că toate căutările mele se încheiaseră. Nu am ştiut să-mi explic toate astea, pentru că nu înţelegeam nimic din slujba care se făcea într-o limbă străină. Am început să merg mai des la slujbele ortodoxe şi am învăţat treptat limba şi ritualul. ( … ) O dată cu intrarea mea în ortodoxie am devenit conştient de un alt lucru: că Adevărul nu este o simplă idee abstractă, căutată şi cunoscută la nivel raţional, ci este un Adevăr personal – chiar o Persoană – căutată şi iubită cu inima. Şi aşa L-am întâlnit pe Hristos.”

In timp ce lucra Împaratia Omului şi Împăratia lui Dumnezeu în locuinţa sa de la subsol, Eugene încă se mai războia cu Adevărul pe care îl descoperise. Găsise Adevărul în chipul nepervertit al lui Hristos, aşa cum fusese păstrat în Biserica Ortodoxă şi tânjea să pătrundă în ceea ce numea „Sfânta Sfintelor” a Bisericii, adică în dimensiunea ei mistică şi nu în cea plictisitoare a laturii lumeşti şi organizaţionale. Îl vroia pe Dumnezeu şi îl vroia cu ardoare. Scrierile din acea perioadă au reprezentat pentru el un fel de catharsis: o cale de ieşire din neadevăr, din întunericul subteran către lumină. Deşi sunt filosofice în expresie, mult mai mult decât scrierile sale ulterioare, aceste scrieri de început s-au născut dintr-o suferinţă profundă care era încă vie în sufletul lui. Este firesc faptul că a scris mai mult despre Împărăţia Omului în care a suferit toată viaţa, decât despre Împărăţia lui Dumnezeu, pe care abia o întrezărise. Împărăţia lui Dumnezeu o înţelegea încă din perspectiva Împărăţiei Omului.

Din cele 14 capitole pe care Eugene plănuise să le scrie pentru a sa magnum opus doar al şaptelea a fost redactat integral; restul a rămas în note manuscrise. Acest capitol pe care îl prezentăm aici tratează filosofia nihilismului.

Nihilismul – care consideră că nu există Adevăr absolut, că toate adevărurile sunt relative – este, după cum a afirmat Eugene, filosofia care stă la baza culturii secolului XX: „S-a răspândit atât de mult, încât a devenit universal; a penetrat perfect şi adânc în minţile şi inimile tuturor oamenilor de astăzi, încât nu mai există nici un «front» pe care să fie combătut”. Miezul acestei filosofii, spune el, a fost „exprimat cel mai clar de Nietzsche şi de un personaj al lui Dostoievski în fraza: «Dumnezeu a murit, prin urmare omul devine dumnezeu şi totul e permis»” .

Din proprie experienţă, Eugene credea că omul modern nu poate deveni deplin al lui Hristos înainte de a conştientiza cât de departe a căzut de Dumnezeu, el şi societatea sa, adică până când nu va vedea mai întâi nihilismul în sine însuşi. „Nihilismul epocii noastre se află în toate”, scria el, „şi aceia care nu aleg să-l combată în numele deplinătăţii fiinţei Dumnezeului celui viu sunt deja devoraţi de el. Am fost aduşi pe marginea abisului acestui Nimic şi, fie că îi recunoaştem sau nu natura, vom fi înghiţiţi fără speranţă în acest hău prin afinitatea cu nimicul atotprezent în noi – dacă nu rămânem statornici într-o credinţă deplină şi adevărată (care, punând la îndoială, nu se îndoieşte) în Hristos, fără de Care, într-adevăr, nimic nu suntem.”

Ca scriitor, Eugene a simţit că trebui să-şi cheme contemporanii din acest abis. A scris nu numai din setea de Dumnezeu, ci şi din preocuparea lui faţă de ceilalţi oameni care Îl căutau pe Dumnezeu – chiar şi faţă de cei care, ca şi el, L-au respins pe Dumnezeu şi s-au răzvrătit împotriva Lui tocmai dintr-o prea mare nevoie de El.

Din suferinta sa lăuntrică, din întunericul vietii sale de altădată, Eugene vorbeşte umanităţii contemporane care se găseşte de asemenea în suferinţă şi întuneric. Acum, la trei decenii de la scrierea lucrării, pe măsură ce puterile nihilism ului şi anti-creştinisrnului pătrund tot mai adânc în fiinţa societăţii noastre, cuvintele lui sunt mai necesare ca oricând. Recunoscând şi luptând împotriva nihilismului din el însuşi, poate să ne ajute să ne ferim de a cădea pradă spiritului distrugă tor al acestuia şi ne poate ajuta să rămânem credincioşi Adevărului veşnic Care S-a făcut trup.

Monahul Damaschin Cristensen

 

Împărăţia Omului şi Împărăţia lui Dumnezeu

Orice om, în virtutea faptului că este om, trebuie să facă alegerea între Dumnezeu sau sine însuşi. Şi fiecare om a făcut alegerea între cele două căi, pentru că noi suntem ceea ce alegem. Şi prin alegerea noastră arătăm preferinta noastră pentru o împărăţie sau pentru alta: pentru fmpărăţia lui Dumnezeu sau pentru împărăţia Sinelui. (Eugene Rose)

Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor (Matei 4, 17)

Din motive pe care le vom discuta mai târziu, lucrarea de „filosofie religioasă” a lui Eugene nu a fost din păcate terminată. S-au tipărit câteva secţiuni, dar cea mai mare parte a cărţii a rămas în formă de note manuscrise şi de ciorne clasificate în funcţie de acest subiect. Notele erau exhaustive; se pare că Eugene nu a lăsat nici o piatră nerăsturnată în cercetarea sa. Sfinţi, filosofi, istorici, artişti, oameni de ştiinţă, personalităţi istorice sau contemporane, personaje de roman – pe toţi i-a studiat pentru a oferi o bază la această critică a civilizaţiei occidentale. Pe multe din paginile notelor sale a indicat data când au fost scrise, ştiind faptul că filosofia sa se va maturiza pe măsura avansării cu studiul. Ultimul plan al notelor sale arată in felul următor:

Partea a II-a: Împărăţia Omului in epoca modernă Capitolul III: O interpretare creştin-ortodoxă a epocii moderne

Capitolul IV: Idolii seculari ai epocii moderne

1. Cultura/civilizaţia, judecate din perspectiva spiritualităţii creştin-ortodoxe

2. Ştiinţă/ raţionalism, înţelese din perspectiva dumnezeieştii înţelepciuni

3. Istorie/progres, judecate de teologia creştinortodoxă a istoriei

Partea a III-a: Vechea Ordine şi „Noua Ordine” Capitolul V: Vechea Ordine: imperiul creştinortodox

Capitolul VI: Venirea „Noii Ordini”: revoluţia epocii moderne

Capitolul VII: Rădăcinile Revoluţiei: nihilismul Capitolul VIII: Scopul Revoluţiei: mileniul anarhist

Partea a IV-a: Spiritualitatea creştin-ortodoxă şi „noua spiritualitate” (aproape patru capitole)

Partea a V -a: Finalitatea fiecăreia dintre cele două Împaraţii

Capitolul XIII: „Noul creştinism” şi domnia lui Antihrist

Capitolul XIV: Împărăţia cerurilor

Dintre cele aproximativ 14 capitole, singurul care a cunoscut forma definitivă a fost cel de-al şaptelea – despre nihilism. Numai acest capitol cuprinde peste 100 de pagini, ceea ce oferă o idee despre dimensiunile cărţii lui Eugene.

Studiind miile de pagini de material adunat de Eugene pentru cartea sa, se observă preponderenţa acordată atitudinii de negare şi refuz şi mai puţin celei de afirmare a credinţei. Această unilateralitate vădeşte starea lui Eugene din acea perioadă, când îi era mai uşor să se exprime pertinent despre sfera maleficului în care a pătimit timp de patru ani şi abia mai târziu despre sfera sfinteniei căreia abia îi atinsese suprafata. Dar această unilateralitate nu afectează veridicitatea gândirii sale din prima perioadă, ci mai degrabă subliniază nevoia de a lucra deplin, mai târziu, „latura cealaltă”, ceea ce s-a şi întâmplat. Caracterul exhaustiv al criticii sale din Împărăţia Omului şi împărăţia lui Dumnezeu a fost un semn al încercării sale de a o rupe complet cu apostazia culturii occidentale; şi pornind de aici a fost în stare mai târziu să apuce calea restaurării moştenirii spirituale abandonate a Occidentului.

În introducerea din partea întâi a cărţii, Eugene scria: „Cele două Împărăţii sunt edificate pe două credinţe: Împărăţia lui Dumnezeu pe credinţa în Hristos; Împărăţia Omului pe credinţa in lume”. Ultima, afirmă el, se bazează in aparenţă pe „evidenţă” şi „necesitate”, dar, la un nivel mai profund, disimulează pofta omului:

„Adevărul este că omul lumesc nu-şi doreşte altă lume. Pentru că «cealaltă lume» deschide existentei o profunzime şi o complexitate pe care omul «trupesc» (în starea lui căzută) nu doreşte să o infrunte; «cealaltă lume» perturbă toată «pacea lumească a minţii» şi îi distrage pe oameni de la datoria «evidentă» şi simplă «de a face ca lucrurile să meargă înainte»”.

În prima parte, Eugene a dezvoltat această idee spunând că, deşi creştinul pare să fie un idealist, totuşi el este adevăratul realist, şi nu omul lumesc, pentru că numai el poate înţelege existenţa aşa cum este ea:

„Necazul şi suferinţa şi moartea, inseparabile de această viaţă, sunt teoretic acceptate de omul lumesc, dar el va face tot ce-i va sta în putinţă pentru a le aboli sau cel puţin pentru a le alina sau pentru a-şi distrage atenţia de la ele, privind la partea «pozitivă» a lucrurilor; creştinul le acceptă şi le întâmpină cu bucurie, ştiind că fără asemenea încercări nu există progres în viaţa duhovnicească. ( … ) Lumea trebuie înfruntată; dar în Hristos avem o putere care ne înnobilează şi prin care înfruntăm şi biruim lumea”.

Partea a doua, numită „Împărăţia Omului în epoca modernă”, trebuia să includă o interpretare creştinortodoxă a mentalităţii moderne. Una dintre „legile” acestei mentalităţi pe care Eugene a plănuit să o abordeze a fost „simplificarea” care vădeşte naivitatea modernă în privinţa lucrurilor „spirituale”. Prin faptul că investighează, potrivit credinţei „moderne” în evidenţe, doar manifestările fizice ale lumii spirituale („fenomenele”), omul modern ameninţă să inaugureze ceea ce Eugene numea „epoca magicului”, Această idee apare pentru prima oară In scurta istorie despre Antihrist a lui Soloviov, în care o tehnologie a viitorului era în chip misterios combinată cu fenomene de tip magic. .Polivalenţa intereselor omului modern”, scria Eugene, „s-a născut din nevoia de a găsi ceva care să-L înlocuiască pe Hristos, atitudine care dezvăluie că atât mania sa pentru experimentare, cât şi «toleranţa» sa general recunoscută (care, de fapt, este cât se poate de limitată) nu pot conduce decât la o finalitate lumească în magie, perversiune morală, ocultism, care pot fi definite ca «sfârşitul oricărei experimentări>>.

În dezbaterea despre natura modernismului, Eugene dorea de asemenea să evalueze, potrivit învăţăturii creştin-ortodoxe, cei trei „idoli” ai epocii moderne. Pe primul l-a identificat drept „cultul civilizatiei”. Schitând câteva trăsături ale acestui idol, a arătat cum pot fi creştinii înşelaţi de el în numele slujirii „umanităţii”, înţeleasă ca scop în sine; şi a prezentat aceasta în contrast cu trăsăturile autenticei mile creştine. Un creştin răspunde nevoii imediate a omului din dragoste, în numele lui Hristos; dar când începe să gândească „dacă este bine să hrăneşti un om, înseamnă că este mult mai bine să hrăneşti o mie – unul nu este decât o picătură dintr-o găleată”, atunci începe să facă din creştinism un „sistem”, să-; reducă la o ideologie. Amintind cuvintele lui Hristos – pe săraci îi aveţi mereu cu voi, Eugene scria: „Hristos nu a venit să-i hrănească pe cei înfometaţi, ci să mântuiască sufletele tuturor, flămânzi sau sătui”.

Ştiinţa este următorul idol al epocii moderne pe care Eugene plănuise să-l pună în discuţie. „Ştiinţa modernă”, scria el, ,,( … ) şi-a conferit sieşi putere absolută. Chiar «curiozitatea», rădăcina ştiinţei moderne, urmăreşte tot puterea, pentru că această cunoaştere obiectivă dobândită tot prin curiozitate consideră că «faptele» îi stau la dispoziţie.” Şi aici compară ştiinţa cu magia, afirmând că „amândouă au acelaşi punct de vedere. Amândouă sunt preocupate de fenomene şi de manipularea lor, cu miracole şi rezultate. Amândouă sunt o încercare de a împlini dorinţa omului, o încercare de a supune realitatea propriei dorinţe. Diferenţa este că ştiinţa (ştiinţa modernă) este o magie sistematizată; ştiinţa a găsit o metodă, în vreme ce magia lucrează prin asocieri şi impulsuri lăuntrice. ( … ) Da, oamenii de ştiinţă se pot considera raţionali (în cel mai propriu sens al cuvântului) atât timp cât se limitează la preocupările din laborator, înrobiţi de tehnică. Dar pentru cineva care nu este atât de inrobit de tehnică, cineva capabil să vadă lucrurile dintr-o perspectivă mai largă – nu vor incepe să semene toate aceste rezultate ale ştiinţei cu un peisaj magic?”

Idolul modern al ştiinţei este pus în legătură cu al treilea idol pe care l-a descris Eugene: credinţa in progresul istoric al umanităţii. Desigur, Eugene a privit această credinţă ca pe o răsturnare desăvârşită a adevărului. Potrivit opiniei comune a contemporanilor săi progresul” civilizatiei s-a realizat cumva de la antichitatea clasică la Renaştere, depăşind civilizaţia medievală. Eugene contrazice această viziune, susţinând că Renaşterea a fost de fapt „o tranziţie de la mentalităţile medievale la cele moderne, reprezentând în esenţă o profundă degenerare în comparaţie cu mentalităţile medievale şi un prim stadiu al viziunii haotice care se va instala … ” În această tranziţie, apar noi forţe care se unesc cu cele vechi. „În această perioadă”, scrie el, „s-a realizat un compromis între nou şi vechi, între «creştinism» şi «umanism». ( … ) Noile forţe erau prea puternice pentru a fi satisfăcute cu acest compromis, iar Biserica se va trezi mai devreme sau mai târziu în fata realitătii că prin acest compromis şi-a vândut sufletul.”

Eugene a văzut secolul XVIII ca pe un punct de cotitură, când modernismul intransigent s-a eliberat de Biserică (fie ignorând-o, fie atacând-o) şi şi-a pus în practică erorile. ( … ) Începând cu secolul XVIII trăim într-o «lume nouă», o lume în care continuitatea a fost ruptă; nu mai este o lume a «datului», ci o lume care trebuie construită, O lume a fragmentelor cu care omul – acum împotrivă şi nu împreună cu natura şi Dumnezeu – încearcă să-şi construiască propria casă, propriul oraş, propria împărăţie – propriul Turn Babel”.

Tot pe parcursul secolului XVIII s-a prăbuşit şi ipoteza raţionalistă propusă de Descartes şi Bacon. În ultima parte a acestui secol a pătruns în sfera activităţii umane irationalul, aşa cum se observă în Revoluţia Franceză, ca şi în noul sens al irationalului şi al irealului din artă. Pentru Eugene, falsitatea ideii moderne de „progres” s-a dovedit în degenerarea inevitabilă a rationalismului şi umanism ului iluminist în irationalism şi subumanism. Umanismul, scria el, „este o răzvrătire împotriva adevăratei naturi a omului şi a lumii, o fugă de Dumnezeu ca centru al fiinţei umane, o negare a tuturor realităţilor existenţei umane, înveşmântată în limbajul opusului tuturor acestora. De aceea, subumanismul nu este un obstacol în realizarea umanismului; subumanismul este culmea şi scopul umanismului. Prin urmare, iraţionalismul zilelor noastre nu este decât o demascare a raţionalismului iluminist, dezvăluindu-l ca pe o încrengătură de minciuni şi decepţii, aşa cum este în realitate. Subumanismul ne învată că «umanismul» iluminismului, care neagă adevărata natură a omului ca şi chip a lui Dumnezeu, nu este deloc umanism; irationalismul ne învată că «rationalismul» iluminismului, care divorţează de Dumnezeu – ultima «raţiune», nu este în fond raţional”.

Partea a treia, o examinare a Vechii şi a „Noii Ordini”, trebuia probabil să fie cea mai importantă secţiune a cărţii lui Eugene. Încă din aceasta partea cărţii, Eugene nu va ascunde că vede în nihilism rădăcina Revoluţiei în epoca modernă. A găsit o succintă definiţie a nihilismului în scrierile lui Nietzsche, în care vedea izvorul nihilismului filosofic: „Nu există adevăr; nu există stare absolută a lucrurilor – nici «lucru în sine». Doar acesta este nihilismul, şi încă într-o formă extremă”>. Potrivit lui Nietzsche, secolul XX va fi „triumful nihilismului”. Eugene scria că „nihilismul a devenit în vremea noastră atât de răspândit şi de universal, a pătruns atât de profund şi de firesc în minţile şi inimile oamenilor de astăzi, încât nu mai există nici un «front» pe care ar mai putea fi înfrânt”,

„Problema nihilismului”, explica Eugene, „este în profunzime o problemă de adevăr: este, într-adevăr, problema adevărului. ( … ) Nimeni, cu siguranţă – aceasta este accepţiunea comună – nu este atât de naiv, încât să mai creadă în «adevărul absolut»; adevărul, în epoca noastră iluminară este «relativ». Ultima expresie, să observăm – «orice adevăr este relativ» – este traducerea populară a afirmaţiei nietzscheene «nu există adevăr absolut»”. Eugene a remarcat că ,,«adevărul relativ» este reprezentat în epoca noastră de cunoaşterea ştiinţifică”, un sistem care operează cu ipotezele fundamentale că „orice adevăr este empiric, orice adevăr este relativ”. Aşa cum a arătat, fiecare dintre aceste afirmaţii este o contradictie în sine: „Prima afirma tie nu este câtuşi de puţin empirică, ci metafizică; a doua este ea însăşi o afirmaţie absolută”. Orice sistem de cunoaştere trebuie să aibă un prim principiu absolut, metafizic, „dar tocmai prin recunoaşterea unui asemenea principiu, teoria «relativităţii adevărului» se prăbuşeşte, dovedindu-se a fi o absolută contradicţie în sine”.

Dezvoltarea gândirii moderne, scrie Eugene, a fost „un experiment al posibilităţilor de cunoaştere a omului care şi-a asumat faptul că nu există Adevar revelat. ( … )

Concluzia acestui experiment este o negare absolută: dacă nu există Adevăr absolut, nu există deloc adevăr; căutarea adevărului în afara Revelaţiei a ajuns într-un punct mort. ( … ) Oamenii de rând nu mai aşteaptă de la omul de ştiinţă revelarea vreunui adevăr, ci aplicaţii tehnologice ale unei cunoaşteri care nu mai are decât o valoare practică. Aceste valori ultime pe care altădată oamenii le atribuiau adevărului sunt căutate în alte surse, iraţionale. Despotismul ştiinţei asupra vieţii practice este contemporan cu apariţia unor «revelaţii» pseudoreligioase; cele două – despotismul ştiinţei şi «revelaţiile» pseudo-religioase – reprezintă simptomele corelate ale aceleiaşi maladii: abandonarea adevărului”.

Mentalitatea nihilistă are ca unic scop fundamental distrugerea credinţei în Adevărul revelat şi pregătirea noastră pentru o „Nouă Ordine” în care nu va mai fi nici o urmă a „vechii” viziuni asupra lucrurilor, iar omul va fi singurul Dumnezeu. „Această mentalitate”, afirmă Eugene, „se manifestă în fenomene la fel de diverse ca şi oamenii care o împărtăşesc”. A observat că aceste fenomene se reduc la aproape patru tipuri sau etape diferite.

Primul stadiu pe care îl descrie este liberalismul, un nihilism mai degrabă pasiv decât deschis, baza neutră de dezvoltare a stadiilor mai evoluate. Sunt păstrate încă anumite crezuri ale Vechii Ordini, dar fără semnificaţia şi puterea pe care le aveau anterior. Dumnezeul pe care Îl mărturisesc liberalii, scria Eugene, „nu este o Fiinţă, ci o idee. ( … ) Indiferent faţă de om, incapabil să intervină în lume (poate cel mult să inspire un «optimism» lumesc), este un dumnezeu cu mult mai slab decât oamenii care l-au inventat”. Viziunea liberală despre guvernare este de asemenea neputincioasă, ivită din încercarea de compromis între două idei ireconciliabile: guvernarea întemeiată de Dumnezeu, în care suveranitatea este investită într-un monarh, şi guvernarea prin „poporul” suveran. „În secolul XIX”, scria Eugene, „acest compromis a luat forma «monarhiilor constituţionale», o încercare _ din nou – de a combina o formă veche cu un conţinut nou; astăzi, structurile politice reprezentative pentru ideea liberală sunt «republicile» şi «democraţiile» Europei Occidentale şi ale Americii, cele mai multe dintre ele însă realizând un echilibru destul de precar între forţele autorităţii şi Revoluţie, deşi declară că le susţin pe amândouă. ( … ) Un guvern trebuie să conducă prin harul lui Dumnezeu sau prin voinţa poporului, trebuie să creadă în autoritate sali în Revoluţie; în aceste probleme compromisul este numai în aparenţă posibil şi numai pentru o vreme. Revoluţia şi lipsa credinţei care a însoţit-o permanent nu se poate opri la jumătatea drumului; este o forţă care, o dată trezită, nu se opreşte până nu sfârşeşte într-o împărăţie totalitară a acestei lumi. Istoria ultimelor două secole nu a dovedit nimic altceva. A îmblânzi Revoluţia şi a-i face concesii, aşa cum au făcut întotdeauna liberalii, arătând prin aceasta că nu posedă nici un adevăr pe care să i-l opună, înseamnă, probabil amânarea, dar nu prevenirea sfârşitului.”

Al doilea stadiu al dialecticii nihiliste este „realismul”, termen prin care Eugene a intenţionat să denumească diferite forme de „naturalism” şi „pozitivism” şi să indice doctrina popularizată chiar prin numele de „nihilism” de către scriitorul rus Turgheniev. Realismul, scrie Eugene, este simplificarea a tot ce există în numele celei mai „evidente” explicatii, reducerea a tot ceea ce oamenii au considerat «superior», creatiile minţii şi ale spiritului, la o dimensiune comună sau «primară»: materie, senzaţie, aspect fizic. (…).  Liberalul este indiferent faţă de adevărul absolut, o atitudine care rezultă din ataşamentul excesiv faţă de această lume; în cazul realistului, pe de altă parte, indiferenţa faţă de adevăr devine ostilitate, iar simplul ataşament faţă de lume devine devotiune fanatică fată de aceasta”. Eugene a dat ca exemple de „simplificare” realistă dictaturile socialiste ale secolului XX, cu soluţiile lor radical de simple pentru cele mai complexe probleme şi, mai profund, „ideile simpliste ale unor oameni ca Marx, Freud şi Darwin, care stau la baza întregii vieţi şi gândiri contemporane”.

Încercarea realismului de a eclipsa orice altceva în afara de realitatea materială a trezit o reacţie pe care Eugene a considerat-o al treilea stadiu al nihilismului: vitalismul. Utopia realistă care ameninţa să devină un sistem tehnologic inuman a provocat proteste în numele unor nevoi neplanificate şi nesistematice ale naturii umane care în definitiv sunt la fel de esenţiale, chiar şi pentru o „fericire” pur lumească, ca şi cele mai evidente nevoi materiale. Mişcarea vitalistă a luat iniţial forme precum simbolismul, ocultismul şi diferite filosofii evolutive şi „mistice”. În această mişcare, „lamentare a absolut justificată pentru pierderea valorilor spirituale devine sursa fanteziilor subiective, pe de o parte, şi (uneori) a satanismului actual, pe care omul fără discernământ le ia drept revelaţii ale lumii «spirituale» şi, pe de altă parte, a unui eclectism dezrădăcinat care îşi extrage ideile din fiecare civilizaţie şi din fiecare epocă şi realizează conexiuni cu totul arbitrare între fragmente greşit înţelese şi propriile concepţii care s-au golit de conţinut. Pseudo-spiritualitatea şi pseudotradiţionalismul, luate separat sau împreună, fac parte integrantă din numeroase sisteme vitaliste”. În continuare, Eugene a indicat diverse alte manifestări vitaliste din societatea modernă apărute din căutarea neobosită a oamenilor „de a găsi un substitut pentru Dumnezeul care murise în inimile lor”. A arătat neliniştea mulţimii manifestată în politică, crime, media şi în arte; varietăţile „noii gândiri” şi ale „gândirii pozitive” care încearcă să exploateze şi să utilizeze o „forţă” vagă, imanentă; formele contrafăcute de „inţelepciune orientală” care pretind să invoce „puteri” şi „prezente”, căutarea fără discernământ a „conştiinţei”, a „realizării” şi a „iluminării”, precum şi „cultul naturii” cu elementele „primare” ale pământului, trupului şi sexului sunt toate manifestări ale acestei mişcări.

În stadiul vitalist, criteriul adevărului este substituit cu un nou standard: „vivificarea”, „vitalul”. Acest nou standard „dinamic”, spune Eugene, stă la baza criticii contemporane a artei şi a literaturii, ca şi a discutiilor despre religie, filosofie şi ştiinţă: „Nu există astăzi calităti mai pretuite în aceste domenii decât acelea de a fi «original» , «experimental» sau «incitant»; întrebarea despre adevăr, dacă se întâmplă să apară, este tot mai mult împinsă în spate şi înlocuită de criterii subiective: «integritate» , «autenticitate», «individualitate».

În concluzia la discuţia despre această etapă, Eugene scria că „vitalismul ultimului secol a reprezentat un simptom inconfundabil al plictisului faţă de lume. ( … ) Vitalismul nu este produsul „prospeţimii”, al „vieţii” şi al „imediatului” pe care adepţii acestuia le-au căutat cu disperare (tocmai pentru că le lipseau), ci al corupţiei şi al necredinţei care reprezintă ultima fază a acestei civilizatii muribunde pe care vitaliştii o urăsc”. Astfel, credea Eugene, dincolo de vitalism nu mai poate exista decât un singur stadiu definitiv prin care poate trece nihilismul: nihilismul distrugerii. „Aici găsim”, scria el, „în cele din urmă un nihilism aproape „pur”, o furie împotriva creaţiei şi a civilizaţiei care nu se va linişti până nu le va reduce la inexistenţă.” Acesta a fost nihilismul neîmpăcatului revoluţionar rus Serghei Neceaev (modelul pentru Piotr Verkovenski din Demonii lui Dostoievski) şi al camaradului său, Mihail Bakunin, care, întrebat ce ar face dacă Noua Ordine la care visa ar lua fiinţă, a răspuns cu francheţe: „Atunci aş începe din nou să distrug tot ce am făcut”. În acelaşi spirit, scrie Eugene, „Lenin (care îl admira enorm pe Neceaev) a adoptat puterea nemiloasă şi a început primul experiment european de succes al unei politici lipsite cu totul de principii”, iar Hitler a exclamat odată: „poate vom fi distruşi, dar dacă se va întâmpla aşa, vom târî după noi o lume întreagă – o lume în flăcări”.

Eugene a continuat această descriere a diferitelor forme de nihilism cu o cercetare amănunţită a surselor lor spirituale, fată ce scria: „Nu vom înţelege niciodată natura şi succesul nihilismului sau existenţa reprezentanţilor săi sistematici precum Lenin sau Hitler, dacă vom căuta sursa acestora în altă parte decât în voinţa fundamental satanică de negare şi de răzvrătire”. Negăsind nici o explicaţie raţionala pentru campania bolşevică sistematică de a dezrădăcina credinţa creştină, Eugene a văzut-o ca „război neîndurător pentru distrugerea singurei forţe capabile să stea împotriva bolşevismului si să-l «demaşte». Nihilismul este un eşec atât timp cât adevărata credinţă creştină se păstrează până şi într-o singură persoană”.

Oamenii moderni care, potrivit lui Nietzsche, L-au uucis pe Dumnezeu” în inimile lor, au acum un Dumnezeu mort, un gol imens în centrul credinţei lor. Dar acesta, scrie Eugen, nu este decât „un moment de criză şi tranziţie în istoria spirituală a omului”, la capătul căreia acesta aşteaptă apariţia unui „nou dumnezeu”. Omul modern, fireşte, nu a ajuns de unul singur în acest punct. „O inteligenţă subtilă”, scrie Eugene, „se află în spatele fenomenului nihilismului: este lucrarea satanei”.

După ce a înfăţişat miezul spiritual al nihilismului, Eugene a continuat cu discuţia despre programul „pozitiv” prin care încearcă să-şi urmeze scopurile satanice: „Misiunea principală şi cea mai evidentă a programului nihilist este distrugerea Vechii Ordini, care a reprezentat temeiul, susţinut de Adevărul creştin, în care aceşti oameni îşi aveau rădăcinile. ( … ) Aici intră în joc violenta, virtutea specific nihilistă. După acest stadiu urmează tranziţia de la Revoluţia distrugerii la doritul paradis terestru, un stadiu cunoscut în doctrina marxistă ca „dictatura proletariatului”. În această fază, „realiştii”, atât comunişti, cât şi cei din lumea liberă, lucrează pentru întemeierea Noii Ordini „în care există pretutindeni organizare şi eficienţă, dar nicăieri iubire şi consideratie”. In „funcţionalismul” steril al arhitecturii moderne Eugene vedea semnele acestei etape de tranziţie, ca şi în mama planificării totale: în „controlul naşterilor”, în experimentele care urmăresc controlul eredităţii şi al nunţii si în toate schemele în care „precizia detaliului este unită cu o înfiorătoare insensibilitate” .

Eugene a atras atenţia asupra faptului că distrugerea Vechii Ordini si organizarea pământului nou nu sunt decât o pregatire pentru o lucrare mult mai însemnată şi mai ameninţatoare: „transformarea omului”. Acesta a fost visul lui Hitler şi Mussolini, ca şi al unor filosofi precum Marx si Engels care au văzut că va avea loc o schimbare magică în natura umană prin violenta revolutiei. Multi filosofi şi psihologi contemporani au dezbătut schimbările care au avut loc în umanitate în acest secol al violenţei, spunând că omul şi-a pierdut rădăcinile şi că individul a fost „redus” la nivelul cel mai primitiv şi mai elementar. O imagine a „omului nou” a fost portretizată în pictura şi sculptura contemporană care a apărut în cea mai mare parte după al doilea război mondial. „Noua artă”, scrie Eugene, „celebrează naşterea unei noi specii, creatura adâncurilor, subumanitatea”. Dar dincolo de această imagine a sluţeniei lipsite de speranţă, există un curent de optimism care şi-a produs un om nou „pozitiv”, un om „deopotrivă idealist şi practic, pregătit şi nerăbdător să se confrunte cu problemele dificile ale zilei”. „Cele două imagini, atât cea pozitivă, cât şi cea negativă”, scrie Eugene, „sunt de fapt una singură care se întemeiază pe moartea omului aşa cum a fost cunoscut până acum – omul care trăieşte pe pământ ca pelerin, privind spre rai ca spre adevărata lui locuinţă – şi arată naşterea unui «om nou» numai al acestei lumi, care nu cunoaşte nici speranţă, nici disperare, ci numai lucrurile care aparţin acestei lumi.”

Nihilismul, ajungând la capătul programului său, vădeşte care este scopul care îi stă la bază. Aşa cum spunea Eugene, diferitele concepţii despre „omul nou” aşa cum apar în realismul lui Marx sau în vitalismul numeroşilor ocultişti sau artişti – nu sunt decât schite preliminare ale supra omului pe care Nietzsche îl întrezărea dincolo de nihilism. Pentru că, după cum NIMICUL, dumnezeul nihilismului, nu este decât un gol şi o aşteptare care caută împlinirea în revelaţia unor „noi dumnezei”, la fel „omul nou” pe care nihilismul l-a deformat, l-a redus şi l-a lăsat fără credinţă şi fără orientare, a devenit „deschis” şi „receptiv” la orice nouă descoperire, revelaţie sau comandă care trebuie să-l remodeleze în cele din urmă în forma sa definitivă. Şi în acelaşi timp cu crearea acestei noi specii umane, nihilistul luptă să creeze „o ordine cu totul nouă, o ordine pe care cei mai fervenţi apărători ai ei nu ezită să o numească «anarhie»”. În timp ce nihilismul este o problemă a adevărului, „anarhia este o problemă a ordinii – o problemă a tipului de ordine posibilă fără adevăr. ( … ) Nihilismul îi este sensul, anarhia -finalitatea”.

Eugene scria că potrivit mitului marxist „statul nihilist ( … ) trebuie să «spulbere- totul, lăsând loc unei ordini a lumii cu totul unice în istoria umanităţii şi pe care nu va fi nici o exagerare să o numim <<mileniul>>”. Visul revoluţionar al „mileniului anarhist” este un vis „apocaliptic”, o curioasă răsturnare a aşteptării creştine a Împărăţiei. Este „viziunea domniei lui Antihrist, imitarea satanică a Împărăţiei lui Dumnezeu”. Dacă nihiliştii consideră că scopul revoluţiei, „dincolo de nihilism”, este domnia „iubirii”, „pacea” şi „frăţietatea”, asta se explică prin faptul că „prin acceptarea transformării nihiliste a lumii, ei încep efectiv să trăiască în Împărăţia revoluţionară şi să vadă cu ochii lui Satan contrariul a ceea ce se vede prin ochii lui Dumnezeu”.

În partea întâi şi a doua, Eugene plănuise să dezbată ideile moderne care începuseră să îi schimbe pe oameni prin influenţa lor. În partea a treia dorea să descrie organizarea şi sisternatizarea acestor idei, ceea ce presupunea o nouă concepţie despre ordinea lumii (anarhismul), intemeiată pe o nouă concepţie despre adevăr (nihilism). In partea a patra trebuia să descrie „noua spiritualitate” care urma să înflorească pe aceste temeiuri, determinându-i pe oameni să le accepte în mod natural şi spontan, aşa cum altădată acceptau adevărul creştin.

În privinţa părţii a patra, deşi nu a depăşit stadiul notelor şi ciornelor, a încorporat 14 ani mai târziu multe idei din această secţiune în cartea sa Ortodoxia şi religia viitorului. La începutul acestei părţi dorea să înfăţişeze originea filosofică a „noii spiritualităţi”, pe care o vedea provenind din epoca lui Immanuel Kant şi a idealismului german, când raţiunea umană L-a înlocuit pe Dumnezeul înţeles până atunci drept centru al universului. Legat de această viziune „psihocentrică” mai există un corolar al filosofiei lui Kant: subiectivismul, ideea că „ceea ce eu experimentez este tot ce există”, sistematizarea adorării de sine.

Atât „psihocentrismul” cât şi subiectivismul au condus la ceea ce Eugene numea „cultul experienţei”. Când omul, iar nu Dumnezeu-omul Iisus Hristos, este văzut ca centrul existenţei, omul se micşorează şi caută „inspiraţii” de moment care îl fac să-şi uite micimea umană. Cultul „experienţei religioase”, scria Eugene, este „substitutul pentru experienţa spirituală autentică în Iisus Hristos, pentru îndumnezeire şi mântuire”. Eugene dorea să clarifice „prăpastia dintre cele două experienţe: dintre experienţa centrată pe sine care poate fi «dobândită» (prin droguri, hipnoză sau alte forme de «spălare» a minţii; sau printr-o corectă viziune estetică sau «cosmică»), o experienţă foarte specială care îi poate oferi omului perspectiva altor realităţi decât cea cotidiană ( … ), dar rămâne incapabilă să-l schimbe pe om definitiv, iar în contextul modern tinde într-adevăr să facă o persoană să creadă că este cineva foarte «special» pentru că are această experienţă, conducându-l ulterior la pierderea în sine şi în iluzie; dintre această experienţă parţială care nu este «religioasă» în sine şi care poate fi demonică (faptul că omul modern nu are ca temei nici o viziune despre lume îl face complet orb în faţa demonilor) şi experienţa spirituală autentică, care este o reală întâlnire cu Dumnezeu … o experienţă vie care este plină de răbdare, de compătimire, smerită, plină de respect şi de încredere, o experienţă care nu este neapărat «plăcută» sau «satisfăcătoare», ci dimpotrivă, poate provoca multă suferinţă şi neplăceri, o experienţă care nu sfârşeşte în sine, ci în rai. .. ”

„Negarea lui Hristos de către omul modern se manifestă tocmai prin refuzul experienţei spirituale autentice, care este concretă şi plină de suferinţă; de asemenea, prin transformarea lui Dumnezeu într-un «simbol» sau într-o «întrupare» a vreunui principiu abstract, pe care omul şi-L poate introduce în minte, de unde să-L scoată când are chef pentru a «face o experienţă» cu El. ( … ) Toate acestea conduc la rădăcina aberaţiei moderne: refugierea omului în propria minte, fuga de realitate în puşcăria propriilor iluzii.”

Eugene observă mai departe că ocultismul şi filosofia „psihică”, care anterior reprezenta interesul mişcărilor „periferice”, Îşi găsesc acum o cale prin mai multe canale convenţionale. El a văzut similitudinea dintre cultul neo-teosofic al oamenilor cu o înţelepciune mult „dezvoltată” de pe alte planete şi încercările oamenilor de ştiinţă de a trimite şi primi mesaje radio de la asemenea fiinţe. ,,«Cercetarea psihică» de tip ştiinţific”, scria el, „va trebui să recunoască realitatea «comunicării spirituale», pentru că acestea sunt fenomene reale; dar oare aceleaşi forţe care le-au produs nu pot produce şi fenomene de comunicare radio? Iar dacă pot, atunci omul modern nu poate decât să «creadă» în ele, pentru că sunt «fapte». Acestea sunt posibilităţile care deschid drumul invaziei demonilor fată de care fenomenele «irationale» nu vor fi decât un joc de copil.”

Var fi mulţi profeţi care, observând receptivitatea spirituală a omului modern, vor prevedea venirea „epocii Spiritului”. Această epocă, fiind de fapt epoca „noului creştinism” şi a domniei lui Antihrist, urma să fie descrisă în partea a cincea, ultima secţiune a cărţii lui Eugene. Eugene observa cum O nouă unitate iminentă era gândită să înlocuiască unitatea în Dumnezeu a creaţiei Sale din „vechea concepţie despre lume”. Această unitate, spunea el, apare sub multe aspecte; statul universal, ecumenismul, „unitatea transcendentă a religiilor”, etc. toate fiind progeniturile „universalismului” iluminist. Apare în evoluţionism, inclusiv în evoluţionismul gânditorului romano-catolic Teilhard de Chardin, care a prezis absorbirea fiinţelor „evoluate” într-o minte cosmică. Mai alarmantă i se părea lui Eugene ponderea pe care o are acest universalism chiar în Biserica Romano-Catolică de astăzi. El vedea acest „nou creştinism” în expansiune ca pe un fel de „religie a umanităţii”, în care crezul creştin tradiţional într-un adevăr absolut este diluat pentru ca umanitatea să poată fi unificată sub stindardul „frăţietăţii” pământeşti.

Această religie seculară a lui Antihrist, observa Eugene, va fi o pseudo-tradiţie unificată. Această nouă „unitate” se va suprapune peste ordinea colectivistă a statului comunist. Bursa nu se va mai ocupa doar de nevoile sociale şi economice ale individului pe care comunismul urmărea să le satisfacă, ci şi de nevoile lui personale şi spirituale. Era comunistă, după ce îşi va fi împlinit scopul, se va încheia, iar acest moment va corespunde promisei „spulberări a statului” din doctrina comunistă.

Eugene explică de ce domnia lui Antihrist trebuie să aibă o dimensiune pseudo-spirituală. „Pacea” şi securitatea promise odată au fost împlinite, ele nu mai pot inspira nici un soi de idealism şi vor fi de-acum înţelese aşa cum sunt: condiţii şi mijloace iar nu scopuri. Amintind cuvintele Domnului; Nu numai cu pâine trăieşte omul, Eugene pune întrebarea; „Atunci când această problemă a organizării seculare, a guvernării şi a «pâinii» va fi rezolvată – atunci ce mai rămâne de făcut?” Întrebarea, poate, este reală: ce fel de circ va mai oferi noua lume oamenilor care au de-acum destulă pâine? Nu este pur şi simplu o problemă de „amuzament”; va fi o problemă vitală pentru noile guverne, pentru că dacă nu vor oferi circuri relativ inofensive, oamenii şi le vor inventa singuri şi e foarte posibil ca ale lor să nu fie deloc inofensive. Dostoievski vorbea despre asta cu un secol în urmă – oamenii, când li se va fi dat totul pentru a fi „fericiţi”, se vor întoarce asupra lor înşişi şi asupra lumii lor într-o frenezie a insatisfacţiei. Pentru că foamea omului nu poate fi săturată cu pâinea lumească; omul are nevoie de pâinea celeilalte lumi – sau de un substitut inteligent.

Iar necesitatea acestui substitut inteligent l-a condus pe Eugene să prevadă apariţia „epocii magiei” la care s-a referit anterior. Acesta este scopul idealismului utopic, ca şi al profeţiilor oculte: epoca abundenţei şi a paranormalului, când pseudo-religia lui Antihrist va fi validată şi făcută atractivă prin minuni şi semne. Eugene scria că „infinita «curiozitate» şi foamea spirituală a oamenilor va necesita şi un univers magic care să servească drept surogat pentru nevoile lor intelectuale şi spirituale atât de limitate acum. (…) Numai magia îi va ţine «fericiţi» pe oamenii care au de-acum tot ce îşi pot dori în această lume”.

Revăzându-şi observaţiile despre lumea modernă, Eugene scria că „este unică numai din perspectiva acestui satanic caracter iluzoriu şi a proximităţii ei de domnia lui Antihrist, care ni se pregăteşte”. Iar în ce priveşte „creştinii din urmă” care vor vieţui în ea, ei „nu pot decât să mărturisească Adevărul în faţă acestei lumi, chiar până la martiriul pe care lumea îl va cere de la ei, punându-şi nădejdea în Împărăţia care nu este din această lume, acea Împărăţie a cărei desăvârşită slavă nici nu o pot intui oamenii lumeşti, Împărăţia care nu va avea sfârşit”. .

Acesta era subiectul – Împărăţia Cerurilor care va dăinui după ce Împărăţia Omului va fi trecut în uitare cu care Eugene plănuia să-şi încheie cartea.

În cele trei decenii care s-au scurs de când Eugene a scris materialul pentru Impărăţia Omului şi Împăratia lui Dumnezeu, multe din cele discutate aici au devenit realitate. La zece ani după ce Eugene a scris despre visul nihilist al „lumii noi” – o lume fără „dragoste sau respect”, o lume a „planificării totale” şi a unei „alarmante insensibllităţi” – a fost legalizat avortul în Statele Unite şi, de atunci, aproximativ 30 de milioane de prunci nenăscuţi au fost ucişi pentru motive cât se poate de „practice”. Printr-un ordin executiv al preşedintelui Statelor Unite, corpuşoarele rnicuţilor avortaţi au putut fi utilizate în cercetarea medicală.

„Dezideratul experimentării” despre care scria Eugene la începutul anilor ’60 s-a dovedit şocant pe parcursul acelui deceniu, mai ales prin mişcările populare de tineret. În linii generale, aceste mişcări corespundeau cu descrierea pe care Eugene a face stadiilor nihilismului. Optimista mişcare „hippie” din anii ’60 şi de la începutul anilor ’70 a fost un exemplu de vitalism, ca reacţie la liberalismul mort şi la realismul uscat, în timp ce în anii ’80 şi ’90 şi-au făcut apariţia manifestări ale nihilismului distrugerii într-o cultură juvenilă mult mai fragmentată: elemente pesimiste, anarhiste şi satanice, care se produc mai ales în noua „muzică”, precum „punk”, „death rock”, „trash”, „metal” şi „rap”, Mai târziu, curentele contemporane de tineret, care au promovat drept eroi culturali oameni cum este blasfemiatoarea „Madonna”, demonstrează în mod clar afirmaţia lui Eugene potrivit căreia umanismul fără Dumnezeu trebuie în mod inevitabil să degenereze în „subumanism”. În imaginea artificială şi orbitoare a omului pe care o propagă mass-media de astăzi şi la care aspiră tinerii putem recunoaşte împlinirea unei afirmaţii a lui Eugene făcută în 1961:

„Supraomul subumanist este o figură izbitoare – gol, mediocru, dar «colorat» pentru oamenii care nu cunosc şi nu pot concepe ceva mai bun.”

Cu un an în urmă, în august 1960, Eugene scria:   „Omul modern, în dragostea lui de sine, doreşte să exploreze orice posibilitate care i se deschide – şi de aceea trebuie să coboare mereu mai adânc în mocirlă, ca să găsească nişte murdării pe care nimeni altcineva nu le-a mai explorat. Cele mai josnice posibilităţi ale omului trebuie explorate în această epocă, drojdia trebuie dezgropată şi înfulecată … ” Iar în deceniile de după 1960 au fost atinse niveluri încă mai abjecte; şi, ceea ce este mai semnificativ, această grosolănie nu mai este rezervată grupurilor periferice ale decadenţilor şi ale artiştilor „conştienţi”, ci este promovată deschis pentru consumul de masă. Iar în deceniile de după 1960 au fost atinse niveluri încă mai abjecte; şi, ceea ce este mai semnificativ, această grosolănie nu mai este rezervată grupurilor periferice ale decadenţilor şi ale artiştilor „conştienţi”, ci este promovată deschis pentru consumul de masă.

La televizor, la teatru, în magazinele cu aparatură electronică şi chiar pe rafturile magazinelor alimentare, unde oamenii pot fi „delectaţi” prin imagini de tortură, masacre umane şi trupuri schimonosite. Aceste forme provizorii de „delectare” amintesc de „circurile inofensive” despre care – aşa cum observa Eugene – cei care manipulează masele consideră că trebuie promovate ca nu cumva să apară cele care ar putea fi periculoase pentru noul sistem.

În domeniul „spiritualităţii”, curentele despre care scria Eugene s-au dezvoltat şi au prins avânt. „Mişcarea harismatică” apărută în anii ’60 şi ’70 prezintă toate

semnele „noii spiritualităţi” şi ale „noului creştinism” pe care le-a menţionat; şi trebuia să examineze această mişcare în ultima sa carte Ortodoxia şi religia viitorului. Mişcarea „New Age”, un stadiu infantil al „epocii magiei”, a devenit un circ pentru americanii avuţi pentru care „problema pâinii” a fost rezolvată. „Spiritualitatea centrată pe creaţie” care a apărut în cadrul Bisericii Romana-Catolice în ultimul deceniu corespunde afirmaţiei lui Eugene despre „noua spiritualitate” a lui Antihrist prin care omul va crede „într-o lume care este, ca şi persoana umană, în esenţă, «nevinovată», nefiind afectată de nici o «cădere». Eclectismul fără rădăcini a luat multe forme de când Eugene a scris pentru prima oară despre el în capitolul său despre vitalism. Cel mai popular reprezentant al acestui curent este Ioseph Campbell, ale cărui teorii asupra „mitologiei comparate” sună impresionant pentru cei care ei înşişi sunt lipsiţi de rădăcini, dar superficialitatea şi diletantismul acestuia sunt uşor de detectat de către cei care se întemeiază pe cultura şi religia tradiţională.

În sfera politicii, se poate pune întrebarea dacă prăbuşirea Cortinei de Fier şi a puterii comuniste în Rusia nu corespunde „spulberării statului nihilist” pe care a descris-o Eugene, după care urmează „o unică ordine mondială în istoria umanitătii”. Comunismul şi-a făcut treaba: a distrus eficient Vechea Ordine; iar acum trebuie să aibă loc o „deschidere” care să facă loc noului stadiu al programului nihilist. Aşa cum scria Eugene, epoca finală nu va mai fi caracterizată de dispute naţionale şi de privarea criminală a omului de nevoile sale elementare, ci de o „unitate” superficială a lumii şi de satisfacerea acestor nevoi prin intermediul substitutelor inteligente.

Cu trei decenii înainte de prăbuşirea puterii sovietice, Eugene scria următoarele cuvinte, care au menirea să ne dezmeticească prin caracterul lor profetic:

„Violenţa şi negarea sunt, în mod cert, o lucrare preliminară; dar această lucrare nu este decât o parte a unui plan mult mai larg al cărui sfârşit promite să fie nu ceva mai bun, ci ceva incomparabil mai rău decât epoca nihilismului. Dacă în vremea noastră sunt semne că epoca violenţei şi a negării e pe sfârşite, asta nu înseamnă că nihilismul a fost «depăşit» sau «înfrânt», ci doar că şi-a încheiat misiunea şi nu mai este util. Revoluţia, probabil, începe să evolueze de la faza ei răuvoitoare la una mai «binevoitoare» – nu pentru că şi-a schimbat intenţia sau direcţia, ci pentru că se apropie de atingerea ultimului scop pe care nu a încetat niciodată să îl urmărească; satisfăcută de succesul ei, se poate pregăti să se relaxeze savurându-şi victoria”, în timpul epocii „glasnostului” de la sfârşitul anilor ’80, preşedintele partidului comunist din Rusia spunea poporului că de acum comunismul nu mai trebuie să se situeze pe o poziţie ostilă faţă de restul lumii, pentru că există pretutindeni în lume organizaţii care, deşi nu se numesc „comuniste”, urmăresc acelaşi scop. Francmasoneria, mişcarea „New Age”, sectele evreieşti şi pseudo-creştine, marile puteri economice şi o mulţime de grupuri politice de interes – toate au dorinţa comună de a instaura „o nouă ordine mondială în istoria umanităţii”, absolut distinctă de Vechea Ordine a concepţiei tradiţionale creştine despre lume. Şi liderii politici ai Statelor Unite au ridicat, conştient sau inconştient, stindardul „noii ordini mondiale”.

În împărăţia Omului şi Împaratia lui Dumnezeu Eugene scria: „Ultima speranţă pentru omul modern este de fapt o altă iluzie; speranţa într-o nouă epocă «dincolo de nihilism» este ea însăşi o expresie a ultimului obiectiv din programul Revoluţiei. Şi în orice caz, marxismul nu este singura doctrină care promovează acest program. Nu există astăzi nici o putere al cărei guvern să nu fie «revoluţionar»; a nu recunoaşte ideologia Revoluţiei în <<climatul intelectual>>, contemporan ar însemna, în mod evident, să te condamni la vulnerabilitate politică. ( … ) În aparenţă, boala nihilistă este lăsată să se «dezvolte» până la capăt; scopul Revoluţiei, iniţial halucinaţia câtorva minţi înfierbântate, a devenit scopul întregii umanităţi. Oamenii sunt epuizaţi; Împărăţia lui Dumnezeu este prea departe, calea creştin-ortodoxă este prea strâmtă şi prea grea. Revoluţia a acaparat «spiritul veacului» şi împotrivirea faţă de acest curent puternic este mai mult decât poate face omul modern, pentru că acest efort presupune tocmai cele două lucruri pe care nihilismul a încercat să le anihileze cu desăvârşire: Adevărul şi credinţa.”

Oferind o critică exhaustivă a mentalităţii moderne, Eugene a intenţionat să facă mai mult decât să arate cititorilor săi că aceasta este falsă, iar creştinismul tradiţional adevărat. El credea că, în afară de mărturisirea Adevărului creştin, trebuie să recunoaştem în noi înşine neadevărul, nihilismul care ne sufocă în aceste timpuri pestilenţiale. „Nihilismu”epocii noastre există în toţi”, scria el, „iar cei care nu au ales să se lupte cu el în numele deplinătăţii Fiinţei în împreună-vieţuirea cu Dumnezeu au fost deja înghiţiţi de el. Am fost aduşi pe marginea abisului nimicului şi, fie că vom fi sau nu în stare să recunoaştem ce ni se întâmplă prin afinitatea cu nimicul atotprezent din noi înşine ne vom prăbuşi în el fără speranţă de salvare – dacă nu vom primi credinţa cea deplină şi adevărată în Hristos, fără de Care suntem cu adevărat Nimic”.

Eugene lucra la Împaratia Omului şi Împaratia lui Dumnezeu într-o vreme când mulţi gânditori, inclusiv creştini, printre care şi Thomas Merton, vorbeau despre. „criza” epocii moderne. Pentru Eugene, această criză – o consecinţă directă a abandonării Adevărului absolut şi a uitării lui Dumnezeu – nu poate fi înfrântă decât pe câmpul de luptă al sufletului uman. „Interpretările facile ale «crizei» – scria el -, ale «alegerii» care stă înaintea noastră abundă; acceptarea oricăruia dintre chipurile acestor interpretări iluzorii este o osândă, Adevărata criză se află acum, ca dintotdeauna, în noi înşine; este acceptarea sau negarea lui Hristos. Hristos este criza noastră; El ne cere totul sau nimic, iar această «problemă» pe care ne-o pune înainte este singura care cere un răspuns. ( … ) Îl alegem pe Dumnezeu, singurul care ESTE, sau pe noi înşine, nimicul, abisul, iadul? Epoca noastră se întemeiază pe nimic; dar acest nimic, inexplicabil pentru noi, prezintă în modul cel mai clar şi inconfundabil, pentru cei care mai pot să perceapă acest lucru, criza tuturor oamenilor, din toate timpurile. Epoca noastră ne spune, dacă suntem în stare să ascultăm, să-L alegem pe Dumnezeul cel viu.”

Read Full Post »

Plansul de duminica seara

Read Full Post »

Plansul de sambata seara

Read Full Post »

Parintele Arsenie Boca partea III

Împărăţia aruncată

Heidegger spune că omul este aruncat în lume, aruncat în grijile existenţei, fără nici-o consolidare sau siguranţă. De ce adică o existenţă „de aruncat” în lume? Aceasta din cauza prăpastiei de netrecut între Dumnezeu şi om – consecinţa metafizică a lui „solafide” De altfel numai într-un climat protestant a putut lua naştere „filozofia neliniştirii” şi teama de neant.

Martin Heidegger (1889-1976) – Filozof german, reprezentant al existenţialismului şi nihilismului modern. Filozofia sa tratează despre depersonalizarea şi inautenticitatea omului căzut pradă banalităţii cotidiene („das Man”), propunând ca remedii angajarea într-o existenţă „autentică” prin trăirea (asumarea) .Angoasei” în faţa neantului şi a morţii. (Dicţionar Enciclopedic, 2001; nota ed.)

Sola fide = numai prin credinţă; doctrină confesională protestantă după care mântuirea şi justificarea se fac numai prin credinţă, credinciosul fiind iertat de Hristos prin jertfa Sa de răscumpărare, nu prin faptele sale, fapte care sunt un rod şi o dovadă a îndreptării; după protestanţi nici Tradiţia Bisericii, nici autoritatea papei, nici Biserica nu pot fi socotite intermediari între Hristos şi Biblie; Biblia şi Dumnezeu vorbesc direct numai celor ce au credinţă, care este un dar. ( … ) (preot prof. dr. Ion Bria – Dicţionar de teologie ortodoxă, Ed. J.B.M.B.O.R., 1994)

Iisus a spus altfel.

Împărăţia cerurilor, comprimată într-o sămânţă mică, a luat-o un Om şi-a aruncat-o în grădina Sa, lumea, şi s-a făcut copac mare şi păsările cerului s-au sălăşluit în ramurile lui.

Împărăţia cerurilor nu este pentru păsări, ci pentru oamenii care trăiesc „ca păsările” – mai desprinse de pământ şi firea pământească, trăind mai după firea lor cerească, trăind mai „în grija lui Dumnezeu” decât în grija vieţii. Păsările acestea sunt „vulturii” care se vor aduna ca să judece lumea (1 Corinteni 6, 2), când pământul va fi stârv.

Împărăţia lui Dumnezeu este un aluat pe care l-a luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină (în firea omenească de acum întreită): sufletul, trupul şi Duhul, până a dospit toată.

Mergând Iisus spre Ierusalim, cineva L-a întrebat: „Doamne, oare puţini sunt cei ce se mântuiesc?” Şi a răspuns Iisus tuturora: „nevoiţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă (şi cu chinuri, cum zice o cântare de la slujba înmormântării), că mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea”.

Cu alt prilej a predicat cine-i poarta: „Eu sunt uşa, prin Mine de va intra cineva se va mântui”. Deci, dacă Iisus este Împărăţia Cerurilor, sămânţa aruncată pe pământ, dacă Iisus este Cel ce dospeşte natura omului, în sensul Împărăţiei lui Dumnezeu, iar pe de altă parte tot Iisus este uşa acestei Împărăţii, aceasta înseamnă că Iisus este Dumnezeirea transcendentă, dată naturii noastre, pe care trebuie să o dobândim, liniştea împotriva neantului.

Atragem stăruitor aminte oamenilor şi cu toată gravitatea posibilă: nu treceţi cu uşurinţă peste Iisus! Mai bine declaraţi-vă împotriva Lui, că mulţi vă veţi lămuri. Căci dacă ne vom ţine mereu „că nu-L ştim cine este EL”, pentru noi aceştia, cele prescrise în cartea veşniciei vor merge înainte şi se vor împlini toate şi ne vom afla că ne-am încuiat uşa, în loc să ne-a deschidem, şi vom căpăta răspunsul cu care ne-am amăgit şi noi pe pământ: „nu vă ştiu nici Eu pe voi de unde sunteţi, duceţi-vă de la Mine” (Luca 13,25).

Marea nefericire a rămaşi lor pe dinafară este că atunci văd ei fericirea drepţilor. Propriu-zis îşi văd marea lor defecţiune, care le-a pecetluit eternitatea. Până atunci, adică acum pe pământ, aceştia se ţin de ochi ca să nu-L vadă pe Iisus. Atunci, cu natura transfigurată în vederea veşniciei, nu se vor mai putea ţine (de ochi) să nu vadă destinul firii omeneşti, pe care ei nu l-au admis.

Iadul nu se poate deschide mai bine. Nici Împărăţia lui Dumnezeu.

Piatra unghiulară

Avem câteva cuvântări ţinute de Iisus în ultimele zile în Templul din Ierusalim. Dintre acestea este şi pilda lucrătorilor ucigaşi, care arată acoperit istoria viitoare a lui Israel.

Firea omenească avea ca să crească şi în dimensiunea ei spirituală a cunoaşterii şi iubirii de Dumnezeu. Acesta era şi este destinul ei spiritual pe pământ.

Dar via lui Israel se sălbăticea încât Însuşi Dumnezeu se mira: Doar viţă de bun soi am sădit, cum dar s-a sălbăticit şi strugurii ei sunt acri’l (Ieremia 2, 21).

Pentru ca destinele superioare ale neamurilor pământului să nu sufere vreo zădărnicire, pentru ca roadele duhovniceşti ale lui Israel să fie totuşi în sensul Providenţei, Dumnezeu a trimis neamului acestuia rând pe rând Legea şi Proorocii. Din Lege au făcut o caricatură, iar pe prooroci i-au scos din vie şi i-au omorât trimiţându-i înapoi fără roada pe care trebuiau să o aducă.

Mai rămânea ca să vină Fiul Stăpânului lumii. A venit şi El, şi vorbea cu ei. „Iar lucrătorii, văzându-L, au vorbit între ei, zicând: Acesta este moştenitorul; hai să-L omorâm pe El şi moştenirea Lui va fi a noastră! Şi, scoţându-L afară din vie, L-au omorât.” (Luca 20,14-15).

Şi au făcut-o şi pe asta.

De atunci aleargă în toată lumea să cuprindă moştenirea Fiului lui Dumnezeu, silindu-se pe toate căile închipuite să descreştineze lumea, să scoată definitiv din natura omenească preocuparea duhovnicească de Dumnezeu.

Numai că această zdroabă de Sisif de a nivela la orizontală orice preocupare a naturii omeneşti de cer se loveşte permanent de piatra unghiulară, aruncată pe pământ, care cu cât este izbită mai tare, cu atât aruncă în unghi drept spre cer orice încercare de a o clinti din rostul ei divin.

Totuşi iluzia biruinţei o vor avea. Numai că atunci strugurii viei pământului vor fi tare sălbatici şi cu totul acri. Revelaţia spune că providenţa divină va trimite pe rând: secera, pentru secerişul pământului şi vierul pentru via lui (cosorul din Apocalipsă). Strugurii îi va grămădi într-un teasc „afară din cetate” – cum au scos şi pe Iisus afară din cetate – dar în loc de must va ieşi sânge din teasc, până la zăbalele cailor, în depărtări de 1600 de stadii (Apocalipsa 14, 17-20).

Până aici lucrătorii s-au lovit şi s-au împiedicat de piatra de hotar, Hristos, atunci însă va cădea piatra peste ei – a doua venire a lui Hristos în slavă şi în putere, şi va spulbera definitiv pe lucrătorii nelegiuirii.

Iată o cuvântare profetică în Templul din Ierusalim, o cuvântare unghiulară.

Cele ascunse în ceaţa viitorului fiind greu de desluşit, ba şi cu multe riscuri, ne limităm la tâlcuirea strict duhovnicească a acestei Pietre Unghiulare.

Aceasta este o piatră duhovnicească, cu efecte spirituale.

Unul din psalmi spune: „Fiica Babilonului, ticăloasa! Fericit este cel ce-ţi va răsplăti ţie fapta ta, pe care ai făcut-o nouă. Fericit este cel care va apuca şi va lovi pruncii tăi de Piatră” (Psalmul 136, 11-12). Babilon se tâlcuieşte de Sfânta Scriptură: confuzia patimilor, confuzia minţii.

Textul se poate citi: „satană, satană dornică de pustiire”. Dar pruncii Babilonului sunt gândurile, păcatele, momelile. Ferice de cel ce luptă duhovniceşte cu gânduri le, lovindu-le de Piatra unghiulară a fiinţei omeneşti, care este Iisus.

Armă mai puternică în cer şi pe pământ, împotriva diavolului, ca numele lui Iisus nu este, ne asigură Sfântul Ioan Scărarul. Acesta este temeiul rugăciunii neîncetate. Numai pe această Piatră unghiulară a fiinţei se poate găsi şi clădi pacea lăuntrică a omului, pacea pe care a dat-o Iisus.

Unica greutate este că: pentru a câştiga pe Iisus, pe toate celelalte trebuie să le socoteşti „gunoaie” (Filipeni 3, 8).

Ispititorii cu dajdia

Căpeteniile Templului au înţeles că despre ei vorbea pilda lucrătorilor ucigaşi. Deşi gândul uciderii era o realitate în inima lor, totuşi ei nu puteau suferi să le fie dat gândul pe faţă. Căci diavolul se ţine ascuns, în umbră, şi nu slujeşte decât pe cine îi ascunde gândurile.

În realitate umblau ca să-L omoare pe Iisus, dar căutau „mâinile altuia”. Drept aceea au trimis nişte iscoade, care prefăcându-se că sunt drepţi – cel mai uşor lucru în Israel – umblau să-L prindă în vreun cuvânt ca apoi să-L denunţe stăpânirii romane.

Evreii urau de moarte stăpânirea romană, dar ca să termine cu Iisus erau dispuşi ca să apeleze şi la oricine. Astfel, au fost în stare de data aceasta să se facă apărătorii cei mai ascuţiţi în slujba celor mai mari duşmani ai lor, romanii, numai şi numai ca aceştia să-i scape de cel mai îngrozitor coşmar al istoriei lor: Iisus. Şi au făcut-o şi pe aceasta.

Coşmarul acesta al lor s-a mărit cu veacurile, a ajuns de proporţiile lumii, încât pretutindeni dau de Iisus. Nici porţile iadului nu le-au putut ajuta să scape de EL. Nu le-a mai rămas decât aruncarea lumii în Apocalipsă,

Şi o vor face şi pe aceasta.

Aceştia sunt cei ce L-au ispitit pe Iisus, zicând: Învăţătorule, ştim că adevărul grăieşti şi Înveţi şi nu cauţi la faţa omului, ci Într-adevăr calea lui Dumnezeu înveţi. Se cade să dăm dajdie cezarului sau nu?” (Matei 22, 16-17).

Întrebarea era vicleană de la început până la sfârşit.

Mai întâi, iscoadele erau nişte mincinoşi şi fătarici fiindcă nu adevărul îi interesa pe ei, nici calea lui Dumnezeu.

Răspunsul lui Iisus este neaşteptat. Pe banul dajdiei, nici măcar n-a pus mâna. Dar îi face pe ispititori să-şi dea răspunsul, constrânşi de chipul şi de inscripţia de pe ban. Deci: „Daţi Înapoi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu, cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21).

Dumnezeu şi lumea, Dumnezeu şi statul sunt două ordine distincte. Omul aparţine la amândouă deodată, din pricina firii sale văzute şi nevăzute fiindcă este alcătuit din trup şi suflet.

Ispititorii nădăjduiau să stârnească conflict între aceste două ordine: a naturii şi a supranaturii.

Originea forţatului conflict între Dumnezeu şi Cezar (stat) – obârşia ateismului – este în Templul din Ierusalim.

Era creştină

Întruparea lui Iisus însemnează împărţirea istoriei în două: cea dinainte de Hristos şi cea după Hristos.

Şi mai este o despărţire: cea împotriva lui Hristos. Aceştia sunt anii de sminteală, despre care zice Iisus că trebuie să vie.

Legea şi Proorocii se termină cu Ioan Botezătorul, capătul proorocilor. De la Ioan începe era creştină, era propovăduirii Împărăţiei lui Dumnezeu, când intră în împărăţie toţi cei ce se silesc şi o răpesc pe ea.

Despre această divină pecete a timpului, Iisus avea siguranţă absolută. „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece, până nu se vor împlini toate” (Matei 24, 35).

Siguranţa aceasta străvede pe Dumnezeu în Iisus.

El a prevăzut că vor veni şi anii de sminteală, pe care acum îi vedem cu ochii.

De Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel

În ziua pogorârii Duhului Sfânt, Petru, care mai înainte tremura din toate fibrele neputinţei omeneşti, acum propovăduia pe Iisus în Ierusalim, în public, cu un curaj extraordinar-i. După cuvântul răscolitor de conştiinţe al lui Petru, se botează 3.000 de inşi. Aceasta este socotită ziua întemeierii Bisericii, prima societate creştină. Aceasta este şi prima predică creştină şi este interesantă fiindcă cuprinde numai elementele fundamentale ale unui simbol de credinţă:

Învierea Mântuitorului, Înălţarea la cer, Trimiterea Sfântului Duh, precum şi concluzia practică – cu caracter de Taină – a Botezului.

Iată o predică apostolică, în elemente şi rezultate. Suflarea Duhului Sfânt a topit graniţele de limbă dintre neamuri şi diferenţa dintre clase. Proprietatea particulară se schimbă în proprietate colectivă benevolă, primul comunism este creştin, întemeiat pe iubirea de oameni şi pe faptul că toţi oamenii sunt fii ai aceluiaşi Tată, Dumnezeu.

Iată primele rezultate ale propovăduirii Apostolului Petru. O activitate practică, organizatorică, transformatoare a bazelor de până aici ale societăţii.

Declaraţia publică a lui Petru, în Templul din Ierusalim, că Iisus este Sfânt şi Drept şi că El este Autorul vieţii, determină pe mai marii templului să-I tragă la răspundere pe el şi pe Ioan.

În faţa autorităţii iudaice – negativiste, Petru face apel la raţiunea situaţiei: „Judecaţi şi voi de este drept Înaintea lui Dumnezeu, să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu? Noi nu putem să nu spunem ce am văzut şi am auzit” (Fapte 4, 19-20).

Iată principiul apostolic al ierarhiei ascultătorilor.

Nici o agresiune, nici o tensiune, nici o intimidare.

Apostolii erau ferm convinşi de asistenţa Duhului Sfânt, fapt ce le dă curajul propovăduirii pe faţă a lui Iisus, o propovăduire pozitivă a creştinismului. La împotrivirile de tot felul ei erau pe deplin liniştiţi că biruinţa ultimă este a lui Dumnezeu, pe Care Îl propovăduiesc ei, de aceea nu se prindeau în dialectică cu împotrivitorii.

Mai târziu, Sfântul Apostol Pavel va da asigurarea că în ce priveşte ierarhia ascultărilor chiar şi potrivnicii se supun lui Dumnezeu, deşi fără să creadă, deci obiectul predicii este propovăduirea simplă a lui Iisus Hristos, Care singur transformă societatea din interiorul ei, încât nu este nevoie de luptă exterioară, ceea ce ar angaja creştinismul într-o mulţime de conflicte inutile şi păgubitoare.

Sinedriul îndată ia măsuri, arestează Apostolii.

Apostolii reafirmă aceeaşi raţiune simplă a lucrurilor, că ei ascultă mai mult de Dumnezeu, decât de oameni.

Gamaliel, un rabin ponderat din Sinedriu, opreşte Tribunalul Templului de a-i judeca pripit şi condamna cu moartea. Apostolii au luat deci bătaie de joarde şi au fost puşi în libertate, cu interzicerea de a mai propovădui pe Iisus. Sfatul acesta anticreştin, fireşte, Apostolii nu l-au putut asculta.

Deci, din primele întâlniri ale Apostolilor cu societatea s-a văzut că creştinii repetă, în mare, viata lui Iisus.

Suferinţa pentru Iisus – Sfântul Pavel va zice: „necazurile pentru Evanghelie” – încep să fie înţelese ca o binecuvântare. Iată cum, din primele zile ale creştinismului, Duhul Sfânt odrăsleşte în propovăduitorii săi, Apostolii, duhul jertfei de sine. Moartea, cu care-i ameninţau potrivnicii, nu mai este o temere, din simplul motiv că moartea a fost biruită de învierea lui Iisus.

Aşa a plecat creştinismul la câştigarea lumii: silit şi călit de încercări, printre potrivnici printre amenintări dar niciodată acestea nu l-au covârşit. Dunmezeu putea ca să le oprească, dar nu le-a oprit, pentru că acestea ar fi oprit creştinismul. Focul iubirii divine, de dragul Adevărului, între potrivnici se aprinde şi se menţine.

Acesta-i paradoxul: creştinismul reînvie în raport direct proporţional cu încercările de a-l stinge.

Tot din primele zile ale Bisericii s-a impus şi caracterul creştinismului ca religie universală – ecumenică _ şi nu mai mult naţională. El se exprimă în elementele (şi în limba) fiecărui neam aparte, deşi natura sa este mai presus de toate neamurile. Această lărgire a creştinismului,peste graniţele neamurilor i se descoperea lui Petru. In felul acesta, creştinismul apare în istorie ca o nouă energie a păcii între popoare. Pacea este o idee specific creştină şi se condiţionează de obârşia ei divină.

Cu această lărgire a Revelaţiei între toate neamurile – potrivit misiunii apostolice de la Înălţare – va avea să ostenească al doilea Apostol al creştinismului, Apostolul Pavel.

Providenţa, – alt element fundamental al creştinismului: conducerea nevăzută a celor văzute – s-a făcut strălucitor înţeleasă, prin convertirea unui mare vrăjmaş al lui Iisus cu numele de Saul din Tars.

Cine se putea prinde mai bine (în luptă) cu păgânii şi cu toată cultura elenă, decât unul ce fusese vrăjmaş militant împotriva noii religii. Saul cunoştea creştinismul, însă ca un potrivnic, ca un încredinţat cu autoritatea de a-l nimici. Dar socotelile lui Dumnezeu sunt mai presus decât socotelile omului. Vrăjmăşia neamurilor trebuia biruită de un vrăjmaş de moarte al creştinilor, convertit în „Apostolul neamurilor”. Iar ca o ironie a situaţiei – ca să nu zic a Providenţei această convertire a lumii greco-latine s-a făcut sub protecţia cezarului, pe care Pavel a invocat-o ca cetăţean roman (Fapte 22, 25) împotriva conaţionalilor săi iudei, care s-au întărit cu jurământ şi cu greva foamei (Fapte 23, 12) ca să-l omoare pe Pavel (unii chiar sunt de părere că Pavel a sfârşit asasinat de iudeii aceştia, în Roma).

În faţa Areopagului Atenei, Providenţa n-a trimis un ins întâmplător, ci un om pregătit. Saul era cel mai bun elev al lui Gamaliel – cel mai învăţat rabin al iudaismului, şi totodată bine instruit în cultura elenă a timpului.

Convertirea lui Saul n-a fost o convertire din nimic ci convertirea unui instruit de la o ideologie veche la o concepţie nouă.

Iar la Roma, Providenţa a trimis în Apostolul Pavel un cetăţean roman, care va avea să precizeze poziţia creştinilor faţă de împrejurările ostile create de conaţionalii săi iudei.

Creştinismul, la obârşia sa, a fost protejat de stăpânirea romană împotriva prigoanei iudaice. Acest fapt a determinat stăpânirea să facă deosebirea între iudaism şi creştinism. Mai pe urmă iudeii, care erau răspândiţi în tot imperiul roman, au asmuţit stăpânirea romană împotriva creştini lor, scornindu-le vina că aceştia uneltesc împotriva statului, împotriva Cezarului, reeditând pretutindeni ameninţările din curtea lui Pilat. Cu aceste sforării ale vicleşugului şi urii, iudeii căutau să antreneze autoritatea romană în planurile lor anticreştine. Mincinoasa lor prietenie cu Cezarul însă le-a atras expulzarea lor din Roma, la anul 50-52.

În această atmosferă deopotrivă ostilă atât iudeilor cât şi creştinilor, fiindcă se închinau Împăratului altei împărăţii şi nu împăratului roman, Pavel, iudeu şi creştin, cere să fie judecat tocmai de cezarul, potrivit dreptului roman şi cetăţeniei sale romane. Astfel, în primăvara anului 61, după multe peripeţii pe mare, sub escortă, ajunge la Roma. Aici este menţinut sub stare de arest, în lanţuri, deşi „Adevărul nu ştie de lanţuri”, tot ca o Providenţă. Căci, de n-ar fi fost păzit de autoritatea romană, cei 40 de iudei, care-i juraseră moartea, l-ar fi omorât, zădărnicindu-i misiunea. Arestul său de doi ani a fost uşor, mai mult un domiciliu forţat, căci avea voie să primească pe creşgul de imperativ.munca, şi naşterea copiilor o ridică la condiţia de mântuire a femeii căsătorite. De asemenea a pus capăt pentru totdeauna la alarmismul parusiei Domnului şi la orice fantezie aprinsă spre apocaliptic, descalificându-le din cinstea unei minţi sănătoase.

Între concepţia romană despre lume şi om şi concepţia creştină erau deosebiri ireductibile. Totuşi predica Sfântului Pavel nu este agresivă. Acesta este un normativ şi imperativ apostolic: neagresivitatea. Un compromis, de asemenea, este imposibil: deosebirile rămân deosebiri – cu toate consecinţele lor. Totuşi Apostolul nu insistă asupra lor, ci asupra a cu totul altă înlănţuire, centrală în toată misiunea sa apostolică: omul cel nou şi făptura cea nouă.

Apostolul Pavel, mai mult ca oricare dintre apostoli, cunoştea bine poziţia omului vechi, o trăise din plin, de vreme ce a fost el însuşi prigonitor al lui Iisus, organizator de persecuţie a Bisericii şi părtaş la uciderea lui Ştefan.

Teorii moderniste încearcă ca să interpreteze convertirea lui ca un simplu fapt natural, datorită insolaţiei sau a unui atac de epilepsie sau cel al unei remuşcări de conştiinţă. Dar un simplu fapt natural l-ar fi oprit, cel mult, de a mai prigoni pe Hristos şi Biserica, şi nicidecum nu l-ar fi putut transforma şi dinamiza în Apostol al lui Hristos.

Această convertire a prigonitorului Saul în Apostolul Pavel rămâne un fapt istoric, dar şi supraistoric. Este tocmai transformarea unui om vechi într-un om nou, în făptura cea nouă – leit-motivul doctrinei pauline. Căci cine este omul cel nou, făptura cea nouă?

Este Iisus, omul desăvârşit, Care S-a pogorât din cer, Noul Adam, Care, spre deosebire de Adam cel vechi, a ascultat de Dumnezeu până la răstignire şi moarte pe cruce.

Pentru ascultarea Sa, Tatăl I-a dat darul ca să Se îmbrace în toată firea omenească şi, prin botez şi oamenii să se îmbrace în Hristos. În fiecare botezat S-a sădit Hristos: făptura nouă, om nou. Deci Iisus nu este pentru noi, oameniii, numai o persoana istorică sau numai o fiinţă metafizică di este o persoană real spirituală, contemporană şi implicată în viaţa fiecăruia dintre noi. Această făptură cerească, această mlădiţă divină aşteaptă în fiecare Adam aparte vârsta cunoaşterii, vârsta deplinătăţii minţii, când noi avem a ne decide liber despre modul cum avem să trăim: pentru Hristos sau împotriva lui Hristos.

În cazul când libertatea noastră alege stilul de viaţă al lui Iisus şi comportarea noastră în lume după modelul Lui, harul Duhului Sfânt desăvârşeşte viaţa noastră şi Hristos trăieşte în noi până la totală asemănare.

În cazul când libertatea noastră ajunge roaba păcatelor, făptura cea nouă tânjeşte, nu se arată, şi omul acela se desăvârşeşte în rele, rămânând exclusiv un om pierdut al veacului acestuia pieritor si fără mântuire.

Mântuirea este prin Hristos, Care trebuie cunoscut istoric, dogmatic şi mistic. Mântuirea este un har al locuirii lui Dumnezeu în om, dar şi rezultatul unui efort al libertăţii şi cunoaşterii omului. E o atenţie de o viaţă la făptura cea nouă pe care o am dobândit-o şi pe care trebuie să o deservim în afară, ca o a doua naturii sau mai bine zis natura noastră originară refăcută.

Bună e Legea, dar când darul prin Hristos a venit, Legea încetează. În Iisus sunt ascunse toate comorile cunoştinţei şi ale înţelepciunii: în Iisus e ascunsă desăvârşirea, – aceasta nu e posibilă fără Iisus, cu atât mai vârtos împotriva lui Iisus

Viaţa noastră în Iisus, viaţa lui Iisus în viaţa noastră, garantează veşnici a noastră ascunsă prin Iisus în Dumnezeu. Biserica, văzută ca obiectivare socială a creştinismului, tipicul ei are valoarea numai în măsura în care conduce prin Sfintele Taine şi prin Taina Crucii ei – la corpul mistic al lui Hristos, la obştea de peste veacuri a tuturor fiilor lui Dumnezeu, al căror cap şi temelie este Hristos. Obştea conştiinţelor unificate dogmatic în Hristos e în afara peripeţiilor neesenţiale, prin care trece uneori Biserica, văzută în latura ei socială – tocmai ca să nu se ia neesenţialul drept esenţial.

Creştinismul nu are temelie omenească – vreun apostol – ci divinitatea Întemeietorului confirmată definitiv de Sfânta Sa Înviere. Pe învierea lui Iisus, pe faptul că Iisus are o realitate vie, unică, şi în categoriile lumii acesteia cât şi în afara ei, se motivează toată zdroaba apostolică a lui Pavel şi cei 40.000 km pe care i-a făcut în condiţiile de atunci pentru Hristos, sensul şi destinul vieţii sale.

Numai realitatea mai presus de evidenţă a lui Iisus în viaţa sa, a putut să-i dea curajul să înfrunte fără vreo opoziţie măcar, bătaia câtă a mâncat-o, ostenelile, grija bisericilor, primejdiile pe uscat, pe mare şi între fraţii mincinoşi, şi tot aceeaşi viaţă a lui Iisus într-a sa l-a făcut să-şi poarte cu demnitate lanţurile şi să nu vadă în ele o piedică a Adevărului.

Pentru toată această desăvârşire, Ia care a ajuns personal şi spre care a câştigat neamurile, n-a destăinuit decât calea ce mai scurtă şi mai presus de toate: sublimul dragostei, care nu cade niciodată. Se pare că prin Pavel, Iisus Şi-a completat porunca ce rezumă Scriptura, arătând, mai presus de inspiraţie omenească: desăvârşirea iubirii veşnice.

Toate încetează, afară de iubire. Iar cu numele iubirii Ioan definise pe Dumnezeu; Pavel L-a descris.

De pe atare culmi de realitate, concepţie şi trăire e limpede că toate celelalte date, ale via ţii de toate zilele, rămân de o importanţă secundară.

Iisus n-a propovăduit vreun sistem monetar, n-a adus vreo anumită formă de guvernământ a lumii, n-a condiţionat mântuirea de modurile posibile de proprietate, n-a arătat pe necredincioşi ca piedică de mântuire, pentru cine vrea să-L urmeze, drept aceea Iisus nu poate fi implicat apărător sau potrivnic nici unora din acestea.

Creştinismul înţeles în adâncimile sale, aşa cum I-a adus Iisus şi cum L-au înţeles apostolii Săi, e o concepţie revoluţionară de adânc al fiinţei omeneşti şi nicidecum o doctrină reacţionară de exterior.

Făptura cea nouă, sădită în noi, veşnicul din noi, nu face motive de vrajbă cu nici o stăpânire de pe lume pe nici una dintre problemele posibile ale lumii acesteia.

Soboarele Ecumenice nu s-au ocupat decât de problema conştiinţei exacte a mântuirii.

Nici o putere de pe lume nu te împiedică de-a trăi pe Iisus în viaţa ta de pământean – dacă eşti destoinic să-L urmezi şi ai dragostea care covârşeşte toată mintea, ci dimpotrivă toate te ajută.

Aceasta-i lucrarea creştinismului în lume, adâncirea (aducerea) fiinţei omeneşti de la periferia mereu cutremurată a vremelniciilor la obârşia şi destinaţia ei divină.

Aceasta e manevra Satanei, care vrea să biruie pe Dumnezeu. El ştie că libertatea omului are însuşirea de a se împotrivi până şi lui Dumnezeu. Deci dacă Satana va câştiga pe oameni să se închine la idoli, la orice altceva în afară de Dumnezeu, el e mulţumit cu această biruinţă asupra lui Dumnezeu.

Biruinţa din pustia Carantaniei

Precum în ordinea naturală a lucrurilor, aşa şi în ordinea spirituală a destine lor nu lipsesc verificările. Trebuie să-ţi cunoşti puterile şi să-ţi ştii împotrivirile.

Deşi Iisus îşi avea un destin, lămurit încă de la 12 ani în Templul din Ierusalim şi confirmat în pustia Iordanului pe la 30 de ani, totuşi nu a fost scutit de verificarea lui în pustia Carantaniei.

Între aceste două pustii cresc marile destine. Într-una se nasc, iar în cea de a doua se verifică. Abia oamenii marilor singurătăţi pot să învingă singurătatea lor între oameni, ca pe un lucru cunoscut.

Oamenii mărunţi, bursierii vieţii, se acomodează lumii, n-o combat ieşind din ea în pustie. Oamenii împovăraţi de un destin încă mai caută să acomodeze lumea la ei, de aceea ei ies din lume şi îşi meditează destinul în liniştea marilor singurătăţi. Ei trebuie să iasă în pustie. ,,Duhul L-a scos pe Iisus în pustie” (Marcu 1, 12).

Dacă în pustia Iordanului era Ioan şi mulţimile, în pustia Carantaniei erau fiarele şi fiara cea mai mare: diavolul. Mântuirea noastră a atârnat de sorţii luptei dintre Iisus şi satana. Dacă omul străvechi a pierdut lupta aşa de uşor, nici nu s-a luptat chiar, Omul cel nou avea să recâştige victoria pierdută şi victoriile pierdute se recâştigă mai greu.

Să urmărim textele:

„Atunci dus a fost Iisus în pustie «mânat de Duhul lui Dumnezeu» ca să fie ispitit de diavolul.”

Deci Iisus a mers în pustie din ascultare, „mânat de Duhul Sfânt”. Nu El de la El a mers să postească şi înca pană la istovire. Nu El a chemat ispita; ea trebuia sa vină, ca la tot omul.

Simţi o misiune? Împotrivirile te aşteaptă. De aceea ai nevoie de post şi rugăciune către cel Atotputernic, Care ţi-a dat misiunea, ca să o sprijine. Acestea întăresc, oţelesc sufletul în faţa adversitătilor în ,faţa jertfei.

Cunoaştem pustia Iordanului unde Ioan învăţa pe oameni lupta cu ei înşişi – lupta pocăinţei.

In pustia Carantaniei însă, coama unui munte uscat, locuiau doar fiarele, vulpile şi şacalii. Şi aici a venit Iisus, iar la sfârşitul celor 40 de zile, cu al căror număr s-a numit însăşi pustia, a venit şi fiara cea mai mare: diavolul.

Fioroasa întâlnire: Iisus şi diavolul, antipozii singurei dialectici ireductibile. Singurii între care este exclusă din principiu orice înţelegere şi orice compromis.

Atunci, de ce s-au întâlnit?

Ca această neînţelegere absolută între Dumnezeu şi satana să devină neînţelegere absolută şi între oameni şi satana.

Ei s-au mai întâlnit odată, înainte de zidirea omului pe pământ. Atunci a plănuit Lucifer uzurparea lui Dumnezeu, dar cu „aceasta ca fulgerul a căzut din cer” (Luca 10, 18).

Pe pământ diavolul a găsit omul, prima pereche de oameni pe care i-a înşelat şi i-a scos din ascultarea de Dumnezeu în ascultarea sa, i-a scos din fericirea contemplaţiei lui Dumnezeu în nefericirea de a nu-L mai vedea pe El ci pe ei înşişi goi. I-a aruncat în tragedia cunoaşterii contrazicerii, a cunoaşterii răului şi a nefiinţei.

Diavolul ţinuse minte metoda cu care i-a câştigat la început: îi strecurase omului îndoiala în Dumnezeu. Cu aceeaşi perfidie se furişează şi acum înaintea lui Iisus, a acestui Om nou, care nu venise în lume pe calea poftelor firii şi care, deşi la 30 de ani, nu făcuse nici un păcat.

Diavolul veni ca (aşa zis) „înger al luminii” să-I propună primul păcat: îndoiala. De sorţii acestei întâlniri a lui Iisus cu satana, în câmpul de luptă al acestei lumi, avea să atârne soarta mântuirii noastre. Satana, duşmanul lui Dumnezeu, era şi duşman al omului, căruia îi falsificase orientarea în lume, îl robise şi pe el destinului decăzut al său.

De aceea a venit Iisus în lume ca să strice lucrurile diavolului (1 Ioan 3, 8). „In hoc apparut Filius Deiut dissacuat opera diavoli”. Acesta este unul dintre înţelesurile mântuirii: izbăvirea de sub stăpânirea diavolului.

El, diavolul, nu putea să nu vină să-şi apere „stăpânirea”. El „trebuia” să-L facă şi pe Iisus să „cadă” în îndoiala de Dumnezeu şi de stăpânirea Sa (a lui Dumnezeu) şi să-L ia în „stăpânirea” lui. «Şi apropiindu-se, ispititorul a zis către El: – De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini» (Matei 4, 3-4). Adică, dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu arată- Ţi puterea Ta şi ieşi din cleştele acesta grozav al foamei, poruncind pietrelor să se facă pâini.

Propunerea diavolului cuprindea toată perfidia răului: voia să-L antreneze pe Iisus în îndoiala de Dumnezeirea Sa. Diavolul întindea lui Iisus o dilemă: dacă Tu crezi despre Tine că eşti Fiul lui Dumnezeu, fă pâini din pietre. Dacă nu faci, este semn că Te îndoieşti, dacă nu poţi face este semn că Te-a părăsit Dumnezeu, Te-a minţit. Dacă vei face, Tu părăseşti pe Dumnezeu şi-Ţi îngrijeşti Tu singur de viaţa Ta.

De fapt aceasta şi urmărea diavolul: nu urmărea să se convingă că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, ci voia să-L compromită pe Iisus împingându-L prin foamea firii să facă o minune pentru Sine. Aceasta n-ar fi fost o minune pentru iubirea de oameni ci una pentru iubirea de Sine.

Dar aceasta nu se afla la Iisus. Îndoiala în Dumnezeu nu I-a putut-o strecura în inimă. Iisus nu i-a făcut minunea cerută, deşi putea să facă din pietre nu numai pâini, ci şi „fiii lui Avraam” şi putea şi pe el, pe diavol, să-l încremenească într-o piatră a pustiei. Dar Iisus nu a venit în pustie în slava lui Dumnezeu ci în firea smerită a omului, ca în aceasta să-l bată pe diavol. Iisus nu avea acum ca scop să-l lichideze pe diavol, ci avea ca scop să dezrobească libertatea omului de sub tirania vrăjmaşului, chiar sub focul ispitelor sale, chiar în condiţia aceasta, de oameni cu firea slăbită de păcat.

Un răspuns, totuşi, i-a dat Iisus: „Scris este: nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot Cuvântul ce vine de la Dumnezeu” (Matei 4, 4).

Cel ce ţine în suferinţă neamul omenesc, Îi propune lui Iisus o minune cu ieşire din suferinţă. O propunere în aparenţă raţională.

Acestei raţiuni perfide, Iisus îi răspunde: „Scris este”, îi răspunde cu Revelaţia. Vicleanul ştie şi el Scriptura. Deci, dacă n-a isprăvit nimic cu acul îndoielii, încearcă o săgeată mai ascuţită: ispitirea de Dumnezeu – verificarea concretă a Scripturilor tot cu indoiala!

„Şi L-a dus în Ierusalim şi L-a pus pe aripa templului şi I-a zis: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă- Te de aici jos; că scris este: «Că Îngerilor Săi va porunci pentru Tine ca să Te păzească», şi pe mâini Te vor ridica ca nu cumva să-Ţi loveşti de piatră piciorul Tău” (Luca 4, 9-11).

Dar capătă răspunsul categoric: „Şi iarăşi scris este: să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău” (Luca 4, 12). (Ispitirea de Dumnezeu este interzisă!). Deci până aici cu îndoiala, această aşa zisă „virtute” a raţiunii.

Nu-i mai rămâne diavolului decât legitimarea nebuniei sale: cumpărarea lui Iisus.

Apoi L-a dus pe Dânsul diavolul pe un munte foarte înalt. De pe vârful acestui munte I-a arătat într-o clipă toată strălucirea împărăţiilor lumii şi slava lor deşartă, toată minciuna lor îmbrăcată în trufie; şi I-a zis Lui:,,Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei închina mie” (Matei 4, 8-9). Diavolul credea (şi credea nebuneşte), că de la căderea lui pe pământ şi mai ales de la căderea omului, lumea aceasta e a lui. Acum făcea marea concesiune: „Închină-Te mie şi Ţi-o dau Ţie”. Trufia dă gratuit lumea (deşi era o danie mincinoasă şi perfidă), numai să rămână el cu trufia lui deasupra. Iisus îi răspunde diavolului ripostându-i că cere o închinare interzisă: „mergi înapoia Mea, satano, că scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui Unuia să-I slujeşti!” (Matei 4, 10). Şi a plecat satana, „până la o vreme”, până când oamenii robiţi de el şi de slugile sale L-au dus pe Iisus în a doua pustie fioroasă: dealul Golgotei, şi I-au spus cam aceleaşi cuvinte: „Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, pogoară-Te de pe cruce şi vom crede în Tine” (Matei 27, 48).

Diavolul a fost luat de unii drept delegat al raţiunii care cere lui Dumnezeu evidenţa. Iisus i-a refuzat diavolului orice dovadă a Dumnezeirii Sale.

A concede diavolului delegaţia raţiunii, a celui mai înalt for omenesc, înseamnă a nu fi departe de raţionamentul demonic .

 A concede – A ceda un drept, un privilegiu, a îngădui, a încuviinţa.

Orice răspuns ar fi dat Iisus, altul decât a dat, nu dovedea diavolului nimic. De aceea nu i-a răspuns. Aceasta e raţiunea divină.

„Raţiunea” demonică cere lui Dumnezeu „dovezi”. Raţiunea divină rămâne în certitudine, în arătarea şi închinarea de Dumnezeu.

De atunci aceste două raţiuni se luptă în pustia fiecărei vieţi omeneşti, aşa cum s-a luptat Iacov într-o noapte.

Dar vai de tine dacă „vei învinge” tu pe Dumnezeu; vei cunoaşte însă că tu eşti învinsul iar învingătorul a fost diavolul.

Cearta lui Iisus cu Petru

(Sau gâlceava omului cu Revelaţia)

L-a certat Iisus pe Petru, zicând: „Mergi înapoia Mea, satano!, că sminteală Îmi eşti, că nu gândeşti cele ce sunt ale lui Dumnezeu. ci cele ce sunt ale oamenilor” (Matei 16, 23).

Cuvinte grele ca acestea n-a mai zis Iisus decât chiar satanei, când L-a ispitit în pustia Carantaniei.

Acum tot satana era camuflat în bunăvoinţa – de cea mai bună credinţă, a lui Petru. Petru nu ştia că din organ al Revelaţiei, mărturisitor al divinităţii Mântuitorului, cum a fost – fără să ştie – cu vreun sfert de ceas mai înainte, tot aşa acum, fără să-şi dea seama, a ajuns o unealtă a satanei. Situaţia dintâi l-a fericit, a doua l-a smerit.

Întâmplarea ne face să ne gândim şi la unii dintre sfinţii care, după ce erau cercetaţi de Dumnezeu, în diferite chipuri, îndată venea şi satana, ca măcar să-i laude, dacă alt necaz nu le putea face.

Nu Petru era satana. Petru era Petru. Totuşi Iisus dă identitatea omului după duhul care grăieşte într-insul. Semn că aşa va face şi la sfârşitul lumii.

Cearta o primeşte Petru, pentru că nu ştia ce punct de vedere grăia printr-însul, Necertat, nu te smereşti. Şi nesmerit nu apare în tine înrudirea ta cu Crucea, ca să o iubeşti ca pe ceva în care eşti smerit:

Smerenia, iubirea şi Crucea sunt din aceeaşi familie a desăvârşirii.

Şi Crucea – cu învierea care-i urmează – era punctul de vedere al lui Dumnezeu. Omul voia să-L scape pe Dumnezeu de cruce. Dumnezeu se ceartă cu omul. .. în numele dragostei.

Satana Îi era milostiv lui Iisus Dumnezeu prin Petru şi ucigaş prin Iuda. Satana, prin frica de suferinţă a trupului şi prin ignoranţa raţiunilor mântuirii, ţine omul în îngustime, în nedezvoltare, în nonsens, într-un cuvânt: în sminteală cu Dumnezeu.

Dacă n-ar fi Înviere, Petru ar avea dreptate. Ori lui Petru tocmai cuvântul Învierii nu i se fixase în minte. Învierea era pentru om ceva nou, până la imposibil.

Misiunea lui Iisus aceasta era: să antreneze omul în toate „riscurile” mântuirii, fiindcă este Înviere.

Drept aceea, după ce a ieşit Petru la liman, Iisus a chemat la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii şi le-a zis: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie. Că cine va voi să-şi mântuiască sufletul îl va pierde, iar cine-şi va pierde sufletul său, pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui” (Matei 16, 24).

Deci categoric: Cine-şi iubeşte viaţa sa, sufletul său în lumea aceasta, fără a considera şi cealaltă lume sau chiar împotriva ei – acela-şi va pierde sufletul, pentru că acela este un iubitor de sine, un iubitor de trup, care nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate (Romani 8, 7), acela este un fricos (Apocalipsa 21,8).

În aceştia nu este Duhul lui Hristos, aceştia nu sunt ai Lui, ei trăiesc împotriva lui Iisus.

Cine, însă, vrea să scape de paralizia lumii acesteia – că de la a vrea aceasta începe firul existenţei să capete sensul transcendenţei şi se aprinde în el Duhul lui Iisus, Duhul lui Dumnezeu – , aceştia toţi îşi riscă sufletul şi viaţa pentru Iisus şi Evanghelia Sa.

Cine a menţinut vie Evanghelia în conştiinţa veacurilor? A fost întreg calendarul sfinţilor, care în tot chipul au murit curajos pentru Iisus şi Evanghelia Împărăţiei Sale. Toţi câţi sunt înnoiţi şi mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, ei fiii lui Dumnezeu sunt şi n-au primit duh de robie, ca să le fie iarăşi frică, ci Duhul înfierii prin care zicem lui Dumnezeu „Tată”.

,,Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8, 14-16).

Deci câştigăm mântuirea sufletului când punem preţ pe ea. Preţul pe care l-a pus Iisus şi toţi sfinţii. Pentru veşnicia noastră în Împărăţia lui Iisus nici preţul vieţii şi nici un preţ nu este prea mare.

Necazurile de acum nu sunt vrednice de a fi puse în cumpănă cu slava viitoare. Iisus ne aduce Învierea – firul transcendenţei noastre, pe care ni-l leagă de inimă, fiindcă inima – credinta – are ratiuni mai adânci ca raţiunea, şi Învierea n-o înţelegea Petru, pentru că este o dragoste mai mare ca viaţa.

Şi nu este fir: este noul stâlp de foc, care conduce de două mii de ani neamul creştinesc prin pustia acestei lumi. Din lumina lui este făcut destinul care ne atrage Acasă. De aceea suntem străini şi călători pe pământ.

Doamne Iisuse, când vom ajunge?

Ajută-ne să trecem prin toate vămile văzduhului!

Nemărginita iubire

Îndată după ispitirea din pustia Carantaniei, Iisus a venit în Nazaret într-o sinagogă, unde şi-a citit legitimaţia din cartea lui Isaia Proorocul:

„Duhul Domnului peste Mine, care M-a uns ca să binevestesc săracilor, să tămăduiesc pe cei zdrobiţi la inimă, să propovăduiesc celor robiţi dezrobirea, orbilor vederea, să dau drumul celor apăsaţi, să propovăduiesc anul Domnului primit! Şi închizând cartea, a dat-o slugii şi a şezut; şi ochii tuturor din sinagogă erau îndreptaţi spre El. Şi a început a zice către dânşii, că: «astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre». (Isaia 61, 1-2, Luca 4, 18-19).

Cuvântarea a sfârşit prost fiindcă ascultătorii nu voiau să o creadă. L-au scos pe Iisus din oraş ca să-L arunce într-o râpă. Fireşte că Iisus a trecut prin mijlocul lor, lăsându-i în râpa lor sufletească.

Legitimaţia cuprindea nu numai anul de milostivire al lui Dumnezeu, vârsta nevăzută şi aşteptată de toţi a Împărăţiei lui Iisus, ea mai cuprinde şi: ,,O zi a răsplătirii (mâniei) lui Dumnezeu”. (Isaia 61, 2).

Tot anul de milostivire este şi era creştină, deşi Iisus este mereu legitimat şi găsit fără legitimaţie în lume. Lucrurile nu merg aşa la nesfârşit. „Ziua mâniei lui Dumnezeu” este ziua în care Dumnezeu se legitimează lumii. Printre altele, Iisus o descrie că vine pe neaşteptate, ca un trăsnet peste tot pământul. Legitimaţia lui Dumnezeu este Judecata. Câtă vreme Dumnezeu este contestat, e milostivire. Când vine cu atributul dreptăţii, al atotputerniciei, (când se va legitima), atunci este ziua mâniei, ziua cea înfricoşată a judecăţii.

Un text al Scripturii spune: Nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu şi să rămână viu (Deuteronom 4, 33). Vederea lui Dumnezeu este judecată şi transformarea omului. Convertirea lui Saul pe drumul Damascului este o icoană singuratică a acestei transformări cosmice. Deci, ziua mâniei se aseamănă foarte mult cu ziua în care a intrat Noe în corabie şi a început potopul şi de asemenea cu pieirea Sodomei, din care a scăpat Lot, totuşi milostivirea n-a încetat cu totul.

Ultima atitudine faţă de proprietatea lumii şi atitudinea faţă de propria ta viaţă în timp, încă te mai poate mântui. Cine le va regreta că se duc, va păţi ceea ce a păţit femeia lui Lot, privind catastrofa pe care viaţa nu rezistă să o privească în faţă.

Iată până unde merge iubirea de oameni a lui Iisus: că şi în ziua mâniei divine, le deschide o portiţă a milostivirii. Iată Împăratul cerurilor, Care aleargă după ultimul supus al Împărăţiei Sale. Cred că aceasta este iubirea fără margini. „Stârvul” cred că este pământul mort la a cărui judecată se adună sfinţii (vulturii) „nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” (I Corinteni 6, 2).

Amărăciune divină

De multe ori ne plângem împotriva limitelor noastre, împotriva condiţiei noastre umane. Tânjirea după o desăvârşire a omului ne dă dreptate. Dar întrebarea este dacă, în condiţia de acum, o putem suporta? De pildă, ce am face noi dacă am şti dinainte, cum ştia Iisus, numai acest fapt, cât vom avea de suferit?

Iată, Iisus le spune ucenicilor că le stă înainte divina tragedie a căderii Fiului lui Dumnezeu în mâinile răutăţii omeneşti. O ispită fără seamăn avea de întins Dumnezeu răutăţii văzute şi nevăzute.

Răutatea nu-L primea pe Iisus ca Dumnezeu, ci numai ca om, de aceea i s-a dat de sus să-I facă toate relele de care sunt în stare. Deşi Iisus le-a spus aceasta deschis, totuşi ucenicii au fost ţinuţi să nu înţeleagă. Poate că era şi Iuda printre ei, care dacă ar fi înţeles, poate că n-ar mai fi fost Iuda.

Desăvârşirea lui Iisus este, printre altele, strălucită şi de liniştea Sa supraomenească, supranaturală, în faţa suferinţei, în capacitatea Sa de suferinţă, nu ca un resemnat sau condamnat ci ca Unul ce împlineşte activ marele sens al Providenţei – care îi va mântui pe oameni. (Taina bucuriei Sale, pe care o ascunse de oameni, „pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea … ” Evrei 12, 2). Ucenicii n-au îndrăznit să ceară explicaţii, dar, ca dovadă că n-au înţeles nimic, au cerut un lucru foarte strident cu atmosfera măririi lui Iisus: „Cine-i mai mare între ei?”.

Desăvârşirea vorbea cu ei, iar ei măguleau în minte nimicuri omeneşti, mici invidii de mărire deşartă. Iisus se va fi amărât profund văzându-i că nu înţeleg deloc cele ale „bărbatului desăvârşit”. Întâmplându-se şi un copil la îndemână (tradiţia spune că ar fi fost Sfântul Policarp) le-a dat ca model acest copil.

Vreţi să ştiţi cine este mai mare? Răspunsul este paradoxal: cine-i mai mic în ochii săi, acela-i mai mare în ochii lui Dumnezeu. Mare este acela care numai de mărimea lui nu se ocupă. Este cel ce creşte fără să ştie, ca bobul de grâu în strălucirea soarelui.

Dacă este o creştere naturală, este şi o creştere supranaturală, căci adevărata dimensiune a desăvârşirii – smerenia este.

Drept aceea, dacă nu puteţi înţelege împărăţia lui Dumnezeu, cel puţin primiţi-o ca un copil, în care nu are loc nici-o răvăşire dialectică.

Rugăciuni nepotrivite

Este neînchipuit de mare nepotrivirea între ceea ce-I cer oamenii lui Dumnezeu şi între ceea ce cere Dumnezeu oamenilor.

Evanghelia de astăzi este modelul de nepotrivire între Dumnezeu şi oameni.

În vreme ce Iisus le prevestea ucenicilor apropierea patimilor Sale în Ierusalim, cu amănunte, pentru ca atunci când le vor vedea să nu deznădăjduiască, doi dintre ei îi cer lui Iisus ranguri de primi-miniştri (primii de-a dreapta şi de-a stânga Împăratului).

De atunci au trecut aproape 2.000 de ani, dar aceleaşi cereri nepotrivite se aud şi astăzi: cutare se roagă lui Dumnezeu să câştige un serviciu, altul să i se descopere hoţii, unul – ca să risipească pe duşmani, altul – ca să câştige la loterie, una – ca să despartă pe cutare de cutare, altcineva – să nu i se împungă vitele, iar şcolarul – ca să reuşească la examene. Aceştia, este drept, cer lui Dumnezeu lucruri mai smerite, dar toate pământeşti, trecătoare, nimicuri.

Sunt unii care-I cer lui Dumnezeu socoteală de cum conduce lumea şi lucrurile. Aceştia cer ca să asculte Dumnezeu de ei. Altă nesocotinţă.

Alţii nu-I cer nimic, ba chiar Îi cer să tacă, să nu existe în faţa lor; iarăşi altă nesocotinţă.

Oamenii, fiecare în felul lui, cer lui Dumnezeu lucruri potrivite cu icoana (concepţia) ce şi-o fac despre Dumnezeu. Apostolii, fiindcă Îl doreau împărat, Îi cer posturi înalte în împărăţie. Săracii Îl văd pe Dumnezeu ca pe un bogat şi Îi cer unele ca acestea, etc. Dumnezeu este văzut de oameni prin patimile lor ca prin nişte ochelari coloraţi. Dar El este altul.

Cred că cea mai deformată fiinţă în capul oamenilor este Dumnezeu.

Şi ce ne cere Dumnezeu nouă? Să fim ca Iisus în Care S-a îmbrăcat El şi ni S-a dat model de urmat. Dumnezeu pune accentul (apăsul) pe a fi, iar noi, pe a avea. De aceea să-L cerem pe Iisus – Omul, Care ne învaţă să fim, deocamdată, oameni.

Paharul şi Botezul

Cei doi ucenici doreau ranguri în Împărăţia lui Dumnezeu. Ei nu ştiau prin câtă umilire are să treacă însuşi Împăratul până să intre în slava Sa.

După aceea Iisus îi întreabă:

„Putea-veţi, oare, să beţi paharul pe care îl voi bea Eu şi vă veţi putea boteza cu botezul cu care Eu Mă botez?”

Şi au răspuns ucenicii, naiv, nedându-şi seama:

„Putem!”.

Răspunsul totuşi a fost confirmat practic, căci de fapt soarta viitoare a ucenicilor lui Iisus în lume aşa a şi fost; numai „pahar şi botez”.

Tâlcuind cuvintele acestea ale lui Iisus, prin cele îtamplate nu după multe zile, înţelegem că paharul pe care avea Iisus să-I bea era mai amar decât cupa cu cucută, pe care atenienii o dădură lui Socrate.

In paharul lui Iisus erau adunate toate fărădelegile oamenilor, faradelegile care odinioară dezlănţuiseră potopul, toata scarnavia păcatului şi toată văpaia de ură împotriva vieţii Sale, împotriva lui Dumnezeu. Tot sangele spurcat – puterea dracilor care curgea prin oameni, I s-a turnat în potir ca să-l bea Iisus, singurul Om fără de prihană. Şi când se umple paharul fărădelegilor trebuie să se găsească cineva să-L bea, căci altfel se varsă şi vine potopul pe pământ, sau se aprinde şi vine sfârşitul (pământului).

Fierea şi oţetul puse într-un burete sunt nimic faţă de paharul fărădelegilor omeneşti pe care Iisus a trebuit să-l bea cu Sfânt Sufletul şi Trupul Său şi să Se facă pentru noi păcat (II Corinteni 5, 2 1).

Sfântul Său trup era un Potir văzut, dar în care acum erau toate fărădelegile omului, băute nu din înclinarea voinţei spre fărădelegi, ci din iubirea de oameni. Aceasta este cea mai înfricoşătoare încercare a iubirii…

A urmat pedeapsa ei: întâi de la oameni toată mucenicia crucii, pe care ura a răstignit iubirea. Iubirea de oameni nu s-a frânt pe cruce. Acesta era botezul, Botezul sângelui.

A venit apoi şi cea mai mare încercare cu putintă cea mai grea părăsire: părăsirea lui Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu nu s-a stins nici pe crucea părăsirii. S-a întunecat şi soarele şi s-a zguduit şi pământul la această înfricoşată osândă. Acesta era Botezul spiritului, întrucât era şi suflet omenesc adevărat.

Acum din Sfântul Său potir, jertfa de pe cruce ne-a izvorât nouă Sângele cel de viaţă dătător al Sfintei Împărtăşanii, Acesta-i darul ce ne-a dat Iisus în schimbul paharului ce I l-au dat oamenii, schimb care să ne hotărască să ne schimbăm şi noi. Darul acesta al Sfintei Împărtăşanii să ne hotărască odată pentru totdeauna să nu mai băgăm noi fărădelegi în Potirul lui Iisus.

„Nu ştiţi că nu sunteţi ai voştri? Că aţi fost răscumpăraţi?”

Paharul şi Botezul Domnului pe care El ni le-a întors în binecuvântarea Sfintei Împărtăşanii ar fi bine să ne întipărească în minte întrebarea care să ne însoţească, înainte de toate, toate faptele noastre:

Oare ce ar face Iisus, acum, în locul meu?

De ne va urmări pretutindeni întrebarea asta:

„Ce-ar face Iisus în locul meu?”, cred că nu I-am mai băga atâtea fărădelegi în pahar .

Tâlcuirea Sfântului Maxim Mărturisitorul:

«Prin „Botezul Domnului” se înţeleg toate ostenelile noastre de bună voie pentru virtute. Acestea şterg petele de pe conştiinţă şi omoară înclinările noastre spre lumea simţurilor.

Prin „Paharul Domnului” se înţeleg toate încercările fără de voie care ne vin asupra noastră în răstimpurile de strâmtorare, pentru că stăm în slujba adevărului.

Răbdând acestea, punem dorul după Dumnezeu mai presus de viaţă.

Deosebirea dintre Pahar şi Botez este aceasta că Botezul omoară aplecarea voinţei spre plăcerile vietii de dragul virtuţii, ia~ Paharul convinge pe credincioşi sa puna adevarul mal presus de viaţă.

Paharul este înainte de botez, pentru că virtutea este pentru adevăr iar nu adevărul pentru virtute.

De aceea, cel ce cultivă virtutea având în vedere adevărul scapă de săgeţile slavei deşarte; pe când cel ce urmăreşte virtutea ca scop al vieţii, chiar câştigând-o, o face culcuş părerii de sine şi este rănit de slava deşartă»

O viaţă cu totul dezinteresată, trăită pentru Dumnezeu, căci El este Adevărul, cu cât ne aduce mai grele ameraciuni si stridenţe cu viaţa decăzută a lumii cu atât apără mai bine câştigul ce ni-l va da Dumnezeu în slava adevărată … „la zidirea din nou a lumii” …

Nebiruitele arme: postul însoţit de pocăinţă şi rugăciune

Pocăinţa ninivitenilor este o pocăinţă de răsunet.

Mai aveau 40 de zile şi îi aştepta soarta Sodomei. Iona, Proorocul, a fost forţat să meargă şi să le spună să se pocăiască, că dacă nu, peste 40 de zile cu toţii vor pieri.

Cetatea era păgână, iar Iona era iudeu. Pântecele chitului şi fundul adâncului l-au făcut să treacă peste îndoielile sale şi astfel să dea lumii, pentru toate veacurile, acest model de rugăciune şi de post, care în ultimele zile dinaintea dezastrului au schimbat osânda morţii înfricoşate în model de ascultare de Dumnezeu.

Fărădelegile puternicei cetăţi ajunseseră până la cer. Iona le vesteşte pieirea. Atunci ninivitenii, ne spune Scriptura, au crezut în Dumnezeu şi au ţinut post şi s-au îmbrăcat în sac, de la cei mai mari până la cei mai mici. A ajuns vestea până la împăratul Ninivei. Acesta s-a sculat de pe tronul său şi şi-a lepădat veşmântul împărătesc, s-a acoperit cu sac şi s-a culcat în cenuşă. A trimis crainic să meargă în cetate şi să dea ordin împărătesc: „oamenii şi copiii, dobitoacele, vitele mari şi mici, să nu mănânce nimic, să nu pască şi nici apă să nu bea, iar oamenii să se îmbrace cu sac şi să strige către Dumnezeu cu toată puterea, şi fiecare cu pocăinţă să se întoarcă de la calea lui cea rea şi mâinile lui să nu mai săvârşească silnicie. Cine ştie, că poate Dumnezeu Se va îndura iarăşi şi va opri în loc iuţimea mâniei Lui, ca să nu pierim” (Iona 3, 7-9).

Tâlcuirea cea mai bună a acestei pocăinţe o va da Sfântul Ioan Gură de Aur zicând: „Era ciudat să vezi cum sacul se bucură de mai mare trecere ca purpura. Căci ceea ce n-a putut face porfira, a izbutit sacul, ce n-a putut duce coroana la bun sfârşit, a izbutit cenuşa”. Căci beţia şi lăcomia au zguduit oraşul care se clătina când sta în picioare şi era gata să cadă, iar postul l-a pus pe picioare. În faţa marelui Babilon al lumii moderne sunt două zile: este o zi de milostenie – „astăzi”, şi este ziua mâniei lui Dumnezeu, ziua judecăţii de pe urmă, care poate fi mâine.

Credinţa orbilor

Condamnat la întuneric pe viaţă, asta este viaţa orbilor.

Când a înţeles orbul din Ierihon că trecea Iisus pe acolo îşi striga nădejdea: ,,Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă” (Luca 1 8, 38). Oamenii, care mergeau înaintea lui Iisus, îl certau să tacă.

Este greu de priceput cum se poate, mergând cu Iisus, să cerţi totuşi un orb: dar multe nepricepute face omul priceput. Orbul, însă, mai tare striga pe Iisus. A poruncit deci Iisus, să-l aducă la Sine şi l-a întrebat: „Ce voieşti să-ţi fac?”, iar orbul a răspuns simplu. „Doamne, să văd!” Întrebarea lui Iisus nu este fără rost. Deşi era de la sine înţeles ce doreşte un orb, dar Iisus îi ducea pe toţi oamenii care Îl rugau ceva să-şi precizeze dorinţa, să-şi concentreze sufletul asupra lucrului pe care-l cer de la Iisus.

Această precizare este această concentrare a sufletului, este tocmai factorul credinţei pe care-l trezea Iisus în cei ce-I cereau ajutorul. Dovada că este aşa, sunt cuvintele simple din răspunsul lui Iisus:

„Vezi! Credinţa ta te-a mântuit”, şi a văzut orbul îndată şi a urmat pe Iisus slăvind pe Dumnezeu, şi aşa a făcut tot poporul.

*

Oare, de ce suntem noi credincioşi lui Dumnezeu numai când păţim câte ceva? De ce numai atunci ne rugăm mai din adâncul inimii? Grea este orbirea ochilor, dar nu sunt uşoare nici celelalte orbiri, care ne ţin legaţi pe fundul mării necunoaşterii; „marii” învăţaţi şi savanţii lumii (slugi ale raţiunii oarbe) ca să-şi împace prestigiul rănit îi ziceau marea misterului, marele mister al existenţei, ignoramus et ignorabi tus.

Dar oare, care din ochii aceştia (orbi) ai raţiunii are curajul s-o rupă cu colegii lui, oamenii, şi să cheme „misterul” pe numele lui adevărat: Dumnezeu, şi de la El să ceară lumina raţiunii.

Nu vedem până nu cerem lui Dumnezeu să vedem. Am pierdut simplitatea copiilor, deşi mulţi înţelepţi mărturisesc că au înţeles mai adânc lucrurile, când s-au constituit copii. Dar când vedem, ne luăm după Iisus. Când ni s-au deschis în sfârşit ochii, ne facem ucenicii Luminii.

Iisus a aprins luminile stinse ale cunoaşterii.

Read Full Post »

Plansul de vineri seara

Read Full Post »

Despre vesnicie

 „Dumnezeu aşa a iubit lumea încât pe Fiul Său Cel Unul Nascut L-a dat, ca oricine va crede în El să nu piară, ci să aibă VIATA VESNICA” (Ioan 3:16).

Viaţa aceasta este o călătorie spre veşnicie

Aici pe pământ sunt mulţi care duc o viaţă plină de păcate, dar trăiesc înconjuraţi de toate bunătăţile şi se bucură de toate plăcerile lumeşti. Sunt şi oameni buni şi drepţi care trăiesc în necazuri şi amărăciuni. Faptul acesta i-a condus chiar şi pe păgâni, pe cei cu mintea sănătoasă, la cunoaşterea adevărului că există Dumnezeu. Ceea ce cunoşteau păgânii numai din lumina minţii lor, noi creştinii o ştim prin credinţă, ăci iată ce ne spune Sfânta Scriptură: ” nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13:14). Aşadar, casa în care locuieşti tu, iubite credincios, nu-i casa ta pe vecie, ci este vremelnică.

Din ea în curând va trebui să te muti si acest lucru se va întâmpla când nici nu te gândeşti. Mormântul va fi casă trupului tău până în ziua Înfricoşatei Judecăţi, iar sufletul tău va merge pentru veşnicie, ori în rai, ori în iad.

Ar fi nebun un călător, care si-ar vinde toată mostenirea, ca să -şi cumpere o casă în ţara prin care doar trece şi o părăseşte peste puţin timp, pentru totdeauna, Zice Fericitul Augustin:

„Cugetă că eşti călător în lumea acesta; nu te lăsa amăgit de ceea ce vezi. ci priveşte şi mergi mai departe şi caută de-ţi agoniseşte locuinţă acolo unde vei rămâne pentru totdeauna – în veşnicie”.

Unde se va duce sufletul tău după moarte, acolo va rămâne pentru totdeauna. Cale de mijloc nu este: sau în cer, în fericire, sau în iad, în chinuri. Încotro cade arborele când se taie? Cade într-acolo unde se înclină. Oare spre ce înclinăm? Ce fel de viaţă trăim? Viaţa noastră este pe placul lui Dumnezeu sau pe placul diavolului? Să avem grijă ca mereu să înclinăm spre Harul şi Voia lui Dumnezeu, să fugim de păcate, de pricina lor şi astfel vom fi fericiţi. Pentru a ne feri de păcate trebuie să avem „gândul cel mare”: ,,Aduce-ti aminte că vei muri şi nu vei mai păcătui” cum spune Sfântul Antonie cel Mare. O femeie care trăia în păcate a fost trezită la realitate şi convertită de cuvintele: totdeauna şi niciodată, iar un episcop a dus o viaţă de sfânt, pentru că totdeauna îşi repeta în sinea lui cuvintele: „In aeest moment stau la poarta veşniciei”. Mulţi s-au ferit de rele şi păcate gândindu-se cât mai des la „VEŞNICIE”.

Ce înţelegem prin Vesnicie

În cântările Sfintei Biserici Ortodoxe întâlnim formula „în vecii vecilor” care are înţeles de timp nemăsurat, de veşnicie. În Biblie are acelaşi înţeles când se face deosebirea între veacul de acum (Romani 12:2) şi veacul ce va să fie (Matei 12:32), adică viaţa aceasta de pe pământ, trecătoare, şi viaţa veşnică ce va urma. Cuvintele Mântuitorului din convorbirea cu femeia samarineancă exprimă clar acest lucru: „Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu … se face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică” (Ioan 4: 14). Aşadar vesnicia (eternitatea) este timpul nelimitat, fără început şi fără de sfârşit. Dumnezeu este infinit, veşnic şi necreat. Dumnezeu este veşnic, vesnicia este atributul dumnezeirii.

Iată un cuvânt la care foarte puţini oameni se gândesc: VEŞNICIE, dar, vesnicia este un fapt cu care mai curând sau mai târziu, fiecare ne vom întâlni.

A trăit Adam 930 de ani şi la moartea lui a venit Sfântul Arhanghel Uriil şi l-a întrebat: „Adame, Adame, cum ti s-a părut viata?”, iar Adam a răspuns: „Asa cum as fi intrat pe o usă şi aş fi ieşit pe alta!”. Auziţi dumneavoastră ce spunea Adam după 930 de ani de viaţă, iar noi trăim 60-70-80 de ani şi nici nu ne gîndim la MOARTE şi la VEŞNICIE.

Vremea vieţii noastre pe acest pământ este foarte scurtă; fiecare zi, fiecare asfinţit de soare ne scurtează sorocul vieţii noastre. Şi astfel, iute, pe tăcute, dar hotărât, mergem toţi spre VEŞNICIE. Noi, oamenii, suntem „pelerini in drumul catre cer”,

Azi, picioarele noastre stau pe „nisipul vremii” celei şubrede, mâine, urmele picioarelor noastre vor rămâne, dar noi vom fi dusi în VESNICIE. Azi, mâinile noastre lucreză de zor, ochii privesc, mintea gândeşte, face planuri pentru viitor. Mâine, poate, mâinile vor fi încrucişate pe piept, ochii închişi şi mintea încremenită, căci omul a plecat în VEŞNICIE. Poate că alţii au fost tot aşa de harnici ca şi tine, nepăsători fată de Dumnezeu si fată de mântuirea sufletelor lor si s-au dus. Unde? IN VESNICIE ! Va veni si rândul nostru, dar ne-am gândit noi oare cu toată seriozitatea dacă suntem pregătiţi să intrăm în veşnicie?

O psihiatră din Elveţia a format o echipă de medici, psihologi şi teologi cu care a pornit să viziteze spitalele. Au interogat mii de muribunzi. La auzul veştii că sunt incurabili, s-au dezlănţuit în ei reacţii violente, constatându-se patru faze clare:

1. Unii au spus: NU SE POATE !!!

2. Alţii au zis: DE CE TOCMAI EU???

3. O parte au strigat: SA MI SE MAI DEA MACAR UN AN DE VIATA!!!

4. Si în foarte rare cazuri au zis: SUNT GATA !

Trăim oare viaţa noastră în ascultarea poruncilor dumnezeieşti şi suntem hrăniţi oare cu acel cuvânt sfânt din Evanghelia Mântuitorului, încât să putem spune în orice clipă „Sunt gata!”? Astăzi, este vremea să ne alegem locul unde vom petrece Veşnicia: în locul de odihnă şi fericire (în rai), sau în locul de suferinţă şi tânguire amarnică (în iad). Să avem grijă, căci viaţa omului pe pământ oricât de lungă ar fi ea, faţă de veşnicie, nu este decât o clipă. Noi, oamenii, de multe ori căutăm să nesocotim acest adevăr, iar când ni se vorbeşte de lucruri veşnice, adesea nu dorim să ascultăm, manifestând o totală indiferenţă.

Cineva îmi vorbea odată despre un tânăr uşuratic, spunâdu-mi: „Omul acesta trăieşte de pe o zi pe alta şi niciodată nu se gândeşte la viitor!” Toţi îl socoteau pe acesta drept un om fară minte. Oare greşea el mai mult decât atâţia care, nu trăiesc decât pentru timpul de faţă şi nu se gândesc niciodată la veşnicia care se apropie?

Ştiind că: „Pe pământ suntem străini şi călători” (Evrei 11: 13), suntem oaspeţi iar pământul ne este gazdă, viaţa noastră este de o foarte mare importanţă, fiindcă este vreme de pregătire pentru vesnicia de care ne apropiem. Ea va hotărî UNDE ŞI CUM NE VOM PETRECE VEŞNICIA. Câţi dintre noi nu ne-am dori să ni se întoarcă vremea tinereţii pentru a trăi viaţa cu tot folosul şi multă grij ă pentru sufletele noastre? Dacă îţi risipeşti această viaţă care este singura vreme de pregătire pentru VEŞNICIE, îţi câştigi osânda veşnică.

Un creştin ortodox mergea adesea să viziteze cimitirele spre a învăţa să folosească mai bine timpul şi privind mormintele zicea: „Dacă aceşti morţi ar putea să revină la viaţă ce mult ar face ei pentru viaţa veşnică, iar eu care dispun de atâta timp ce fac pentru mântuirea mea?!”

Trebuie să trăim cu multă grijă, ca să ne asigurăm o veşnicie fericită, altfel vom moşteni una plină de jale, durere şi ruşine. Marele nostru poet Mihai Eminescu ne îndeamnă să ne gândim la moarte prin poezia intitulată sugestiv „Memento mori” („Adu-ti aminte că vei muri”).

Un om mi-a spus într-o zi: „Eu duc o viaţă virtuoasă, mă feresc de orice păcat care ar dăuna aproapelui meu. Dar creştinii susţin că viaţa mea nu-mi asigură o veşnicie fericită dacă nu cred în Iisus Hristos. Eu nu sunt lămurit în această problemă şi te rog să mă ajuţi”. Să presupunem că mama dumitale este o femeie dintre cele mai bune din lume. „Chiar aşa şi este!”, a adăugat el nedumerit. Că ea te-ar iubi, mai mult decât iubeşte orice mamă copiii săi. „Chiar aşa şi este!”, a răspuns acela. Dacă mama dumitale ar fi gata să moară ca să-ţi scape viaţa şi dacă iubirea mamei dumitale este într-adevăr aşa de mare cum susţii, iar dumneata ţi-ai îndeplini îndatoririle faţă de soţie, de copii, de vecini şi de toţi oamenii cu care vii în contact, iar pe mama dumitale o laşi să moară de foame izgonită pe stradă, uitând tot ce-a făcut ea pentru dumneata, ce zici despre purtarea asta? „Aş spune că sunt un mare ticălos! „Ei, află că Iisus Hristos este mai bun decât orice mamă ce a existat pe pământ vreodată. El te iubeşte mai mult decât îşi iubeşte mama copilul. El, nu numai că ar fi gata să moară pentru dumneata, ci a şi murit, şi chiar în chip îngrozitor, pe cruce. Şi dacă dumneata îţi îndeplineşti îndatoririle faţă de toată lumea, dar de Iisus nu vrei să ştii (primind Sfintele Taine: Botez, Mirungere, Cununie, Spovedanie, Împărtăşanie şi Sfântul Maslu), apoi ce vei spune despre purtarea aceasta a dumitale? „ACUM, VĂD CĂ SUNT UN MARE PĂCĂTOS!”

”Cine crede În Mine are o viată veşnică, dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viata, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el”(Ioan 3 :36). A crede În Domnul Iisus Hristos înseamnă a-L primi pe El ca Mântuitor al nostru, care a murit pentru noi şi care ne şterge păcatele mărturisite în Taina Sfintei Spovedanii, înseamnă a-L recunoaşte ca Stăpân al nostru, Singurul care are dreptul să ne ocârmuiască viaţa. Dacă am făcut aceasta apoi să fim siguri că am făcut primul pas şi cel mai important spre a ne câştiga o Veşnicie fericită.

Deşertăciunea lumii

Un înţelept din vechime, pe nume Aristip, călătorind cu corabia pe mare, a suferit un naufragiu, pierzându-şi toată averea pe care o ducea cu el. El însă a scăpat cu viaţă ajungâd pe un ţărm îndepărtat. Datorită ştiinţei şi înţelepciunii lui, locuitorii acelui ţinut l-au primit foarte bine şi i-au dat multe alte bunuri în schimbul celor pierdute pe mare. De aceea a scris mai târziu rudelor şi prietenilor de acasă, ca să înveţe din întâmplarea lui, să nu alerge după bunuri care se pot pierde într-un naufragiu. Acelaşi lucru ni l-ar putea spune rudele şi prietenii noştri, care au trecut în veşnicie, dacă ar putea să se întoarcă la viaţa pământească şi anume să ne îngrij im de bunuri din acelea pe care nici moartea nu ni le poate răpi. Ziual mortii noastre se mai numeşte si ziua pieirii., pentru că o dată cu moartea noastră pier toate bunurile lumeşti pe care le-am agonisit şi nu le putem trece dincolo cu noi.

Iată de ce, pe drept cuvânt, Sfântul Ambrozie ne zice, că noi nu putem spune ca bunurile pământeşti sunt ale noastre, pentru că nu le putem lua cu noi: Dincolo, în cealaltă lume putem duce cu noi doar virtuţile. Chiar Domnul Iisus Hristos ne pune întrebarea cea mare: „Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă iar sufletul său îl va pierde” (Matei 16:26).

Promisiunile lumii acesteia nu se împlinesc, şi chiar dacă s-ar împlini, cât va dura fericirea oferită de ea? Poate să dureze mai mult decât viaţa ta? Apoi, ce vei duce cu tine din tot ce-ai agonisit, în lumea viitoare? Se află acolo vreun bogat care a reuşit să-şi ducă măcar un ban de aur? Vreun conducător de popoare, care să fi trecut cu ceva din ţara lui? Solomon – marele înţelept al lumii vechi – după ce avusese cele mai mari bogăţii de pe vremea aceea şi gustase toate desfătările posibile, afirmă cu amărăciune un mare adevăr, zicând: „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni”. La auzul acestor cuvinte mulţi care trăiau în păcate şi în tot felul de desfătări trecătoare şi-au schimbat viaţa, trăind în curăţie sufletească şi trupească.

cantarul lumtt este Ials ;;;i amăqttor

Bunurile trebuie cumpănite cu cumpăna dumnezeiască, nu cu aceea a acestei lumi, căci cântarul lumii este fals şi amăgitor. Dacă i-am întreba pe bogaţii, învăţaţii, conducătorii şi împăraţii care au trecut deja la cele veşnice, ce le-a mai rămas din măreţia şi bogăţia lor, toţi ar răspunde: ,,Nimic, nimic!”‘.

Când a murit ,Alexandru Macedon, s-au adunat mulţi filosofi, dintre care unul a zis:

,,Ieri nu încăpea pe Alexandru lărgimea si lătimea lumii, iar acum numai trei coti de pământ l-au încăput”. Altul iarasi a zis:”Ieri putea împăratul Alexandru să izbăvească mult popor de la moarte,iar astăzi nu poate să-si ajute lui”. Si, în fine, un altul a zis:

„Ieri călca pe pământ cu slavă nepovestită. Iar astăzi îl acoperă pământul ca pe omul cel mai defăimat si necinstit”. Si asa fiecare filosof a vorbit mai multe cuvinte vrednice de amintire ca: să arate deşertăciunea vieţii celei vremelnice şi a slavei omeneşti.

Căci despre oamenii cei mari ai lumii, care mor, abia se mai aude câtva timp vorbindu-se despre ei, apoi se pierde şi amintirea lor. Dacă au ajuns nefericiţii în iad, se tânguie amarnic: ,,Ce ne-a adus nouă bogăţia, mărirea şi puterea? Toate au trecut ca umbra şi nu ne-a rămas altceva decât tânguire, chin şi disperarea veşnică”. O, Doamne, de ce oare cei mai mulţi oameni nu se gândesc la sufletul lor în timpul vieţii iar în ceasul morţii sunt cuprinşi de spaimă în faţa adevărului, zicându-şi:

„Cât de amarnic am greşit, neglijând sufletul meu cel nemuritor!”

Omule mai stai să cumpăneştt vremelnicia cu veşnicia?

Aşa zice profetul: „Şi va merge omul la locaşul său de veci”( Eccleziast 12:5), spre a arăta, că fiecare merge în casa în care vrea să meargă; el nu va fi dus, ci va merge acolo după voia sa liberă. Este ştiut că Dumnzeu voieşte ca noi oamenii, să ne mântuim, toţi să fim fericiţi, dar EI nu vrea să ne silească, nici chiar la fericire.

Inaintea omului este viata si moartea.

Ceea ce va alege el i se va da. Dumnzeu ne-a arătat două căi: una care merge către rai şi alta care merge către iad.

Totusi este un lucru de mirare că toti oamenii păcătoşi doresc să fie fericiţi, să meargă în rai, dar ei se aruncă de bună voie în iad, zicând: „Mai târziu mă voi gândi la îndreptarea răului şi voi reuşi”. Această socoteală greşită pe mulţi i-a dus la pierzare. MAI STAI SĂ CUMPĂNESTI VREMELNICIA CU VESNICIA?

Nu-ti dai seama omule, cât de mare este diferenta dintre una şi cealaltă? Nu te gândeşti că fericirea sau nefericirea veşnică este problema cea mai importantă a vieţii tale. Cum poţi să mergi către osândă şi chinuri, când poţi alege fericirea veşnică? Cei mai mulţi oameni se gândesc la aceste lucruri în apropierea ceasului morţii, dar atunci pentru unii este prea târziu. Calea şi-au ales-o aşa cum au voit. Nu se mai poate îndrepta nimic. De aceea să ne trezim acum, în această clipă. Să nu mai amânăm, căci mâine poate va fi prea târziu. Să ne întărim în credinţă zicându-ne în sinea noastră: Cred în viaţa de veci, cred că după această viată va fi o altă viată, ce nu va avea sfârsit.

Potopul mortii

În vreme de potop toţi oamenii rostesc şi înţeleg cuvântul mântuire. Ce-şi salvează oamenii în vreme de potop, sandalele sau fusul? Nu-şi salvează nici sandalele, nici fusul, ci lucrul care le este cel mai de preţ: viaţa. De la potopul morţii nu se poate salva nici un trup. Ce aşteaptă oamenii, de ce nu se mântuiesc? De la potopul morţii numai sufletul se poate mântui. Oamenii înţelepţi nu leapădă îndemnul mântuirii. Cei amăgiţi deşi stau deasupra mormintelor deschise, râd şi spun: nouă ne este bine şi aici pe pământ. De aceea când vedem un om mort să spunem: «Pe acest frate al meu l-a ajuns „potopul” care nici pe mine nu mă va ocoli. A reusit el oare să salveze ceea ce se putea salva, adică sufletul?»,

Pomenirea morţii

Sfmţii Părinţii ne-au lăsat învăţături despre pomenirea morţii.

Ei spun că pomenirea morţii este o anume stare a duhului nostru, cu totul deosebită de obişnuitul fapt de a şti că într-o zi vom muri. Minunata pomenire despre care este vorba, scoate duhul nostru din gravitaţia pământului. Fiind o putere ce se pogoară de Sus, ea ne ridică mai presus de patimile pământeşti, ne slobozeşte de stăpânirea şi legătura pe care poftetele o au asupra noastră.

În Paterie se povesteşte despre un stareţ care, dându-şi seama că este păcătos, în fiecare dimineaţă, îndată ce se trezea, cobora cu mintea la păcătoşii din iad, cugetând la chinurile deacolo, la veşnicele torturi, la scrâşnirea dinţilor şi se ruga să fie izbăvit de ele. Stareţii ceilalţi aur ecunoscut că lucrarea acestui staret este cea mai de folos şi de nădejde. Prin cugetările dese la despărţirea sufletului de trup, la viaţa viitoare şi prin rugăciunile fierbinţi se dobândeşte frica de punmezeu.

Sfântul Siluan Athonitul spunea: „Ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui! „

SfântnI Ioan cel Milostiv, după ce a fost ales patriarh al Alexandriei, a poruncit să-i zidească mormântul şi să nu-l acopere. Un diacon care slujea împreună cu el se ducea în toate sărbătorile, când purta veşminte arhiereşti şi era împresurat de slavă, zicându-i: „Stăpâne, porunceşte să termine mormântul, că nu stii ziua sf’ârşitulul tău!”

Sfântul Vasile cel Mare spunea că „Filosofia cea adevărată constă în aducerea aminte de moarte”.

În Egipt, era obiceiul ca atunci când se făcea vreun ospăţ să pună în mijlocul mesei un chip de lemn cioplit şi zugrăvit, astfel încât se părea că este chiar moartea. Acela care ţinea chipul cel cioplit spunea tuturor poftiţilor la masă: „Domnilor, mâncaţi si beţi din cele puse pe masă, dar gânditi-vă si la sfârsitul vostru”.

În Bizanţ, în ziua în care se încununa un împărat i se aduceau patru pietre de diferite culori şi era îndemnat să-şi aleagă una, pentru ca din acel model să-i zidească mormântul.

La Roma, când se alegea Papa, i se aducea înainte o bucată de câlţi şi o ardeau zicând: „Asa trece slava lumii acesteia 1”

Toate acestea se faceau pentru ca oamenii cei mari sa nu se mândreasca pentru slava vremelnica, ci aducându-şi aminte de moarte sa se smereasca.

Iubiti credinciosi

Cei mai mulţi dintre noi suntem din ce în ce mai atrasi de duhul lumii acesteia. Ne interesează doar ce se întâmplă în politică, în lumea modei, în lumea sportului, în lumea show-biz-ului. Suntem atât de aglomeraţi, din pricina serviciului, a studiilor sau a distracţii lor, încât nu mai avem timp să ne gândim la viata noastră de după moarte, la vesnicie.

Pe pagina anterioară este icoana Înfricosatei Judecăţi. La mijloc, unde vom ajunge fiecare dintre noi la vremea hotărâtă de Dumnezeu, se află Sfinţii după cum scris este în Biblie: „Au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea” (l Corinteni 6:2). După ce vom fi judecaţi putem intra pe poarta cea strâmtă (cea din stânga, cu cruce pe ea) să mergem în fericirea veşnică, acolo unde se vede în partea de sus Sfânta Treime, Maica Domnului, Sfinţii şi toate puterile cereşti. Sfântul Apostol Luca ne îndeamnă: „Siliţi-vă să intraţi prin poarta cea strâmtă, că mulţi, zic vouă, vor căuta să intre şi nu vor putea” (Luca 13:24). Dacă faptele noastre ne vor osândi pe noi, vom fi trimişi pe poarta cea din dreapta (cea largă care are două coarne pe ea) unde ne aşteaptă moartea cea veşnică şi Lucifer cu diavolii lui. Aşadar, să nu uităm că o moarte neaşteptată poate stinge oricând flacăra vieţii fiecăruia dintre noi.

Dacă privim de data aceasta icoana din partea dreaptă, uitândune cu atenţie la faţa Mântuitorului, vom observa că ochiul din partea stângă este blând, iar celălalt este mânios.

Să preţuim aşa cum se cuvine cele două daruri de la Dumnezeu:

TIMPUL şi VIAŢA. Ele au o valoare covârşitoare pentru noi. Chiar şi păgânii cunoşteau valoarea timpului. Seneca spunea că „Timpul nu se poate preţui”. Cei care au cunoscut cel mai bine valoarea timpului, au fost Sfinţii. Ei spuneau că „Timpul este o comoară a vietii pământesti de care depinde vesnicia omului:

„RAI sau IAD”. Unii oameni îşi petrec acest timp la jocuri de noroc, la cârciumă , discotecă … Dacă îi întreabă cineva ce mai fac ei spun că „omoară timpul”, timp după care vor ofta în ceasul morţii atunci când „candela vieţii lor” se va stinge şi vor păşi pragul veşniciei.

Fiecăruia dintre noi i s-a dat un oarecare „timp al său”- scurt dar suficient – pentru câştigarea mântuirii şi Împărăţiei lui Dumnezeu. De aceea, atunci când murim nu trebuie să ne pară rău că ne despărţim de lumea aceasta şi de plăcerile ei deşarte, ci de faptul că plecăm nepregătiţi pentru Înfricoşata Judecată şi viaţa veşnică.

Reteta duhovniceasca pentru salvarea sufletului de la osanda vesnica

Rugăciune, zilnic (cât mai multă); Post, miercurea, vinerea şi în cele patru posturi mari; Participare la Sfânta Liturghie, Duminica şi în sărbători; Spovedanie, cel puţin de patru ori pe an; Împartăşanie, atunci când ne dă binecuvântare preotul duhovnic; Fapte bune cât mai multe.

Să-i multumim din adâncul inimii Prea Bunului Dumnezeu si Tatălui ceresc, care în nemărginita Sa bunătate şi iubire de oameni, a binevoit să ne naştem în Sfânta şi adevărata credinţă creştin ortodoxă, afară de care nici una nu este atât de sublima, după cum nu este un alt Dumnezeu adevarat ca Dumnezeul nostru. Amin!

Preot Ioan

Read Full Post »

Despre pacatul desfranarii

Despre pacatul desfranarii

 „Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârsi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumparaţi cu preţ! Slaviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în sufletul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” ( I Corinteni 6: 18-20).

 Preot Ioan

Iubiti credinciosi,

Prin învăţătura creştină, botez şi harul Duhului Sfânt, poporul român a devenit urmaş al lui Hristos de aproape 2000 de ani, mai precis din anul 40 d.Hr. când a fost încreştinat de Sfântul Apostol Andrei. Dacă omul se înstrăinează de Dumnezeu, Izvorul Vieţii, viaţa pe pământ devine fără sens, iar singurul scop al acesteia rămâne satisfacerea propriilor plăceri. Omul trebuie să aibă mereu în faţa ochilor săi idealul spre care tinde. După cum exploratorii care năzuiau spre pol erau întorşi în permanenţă cu faţa spre steaua polară, tot aşa şi creştinul trebuie să aibă mereu în faţă „STEAUA MÂNTUIRII”, adică pe Iisus Hristos. Hristos este Cel care a modelat prin Biserica Sa, sufletul românesc. Sufletul blând şi omenos al românului s-a născut şi a crescut în Bisericuţele de lemn, răspândite pe plaiuri mioritice. Potrivit relatărilor Bibliei, cu 1000 de ani înainte de Hristos, i-a ameninţat pe israeliţi uriaşul filistean Goliat: „Acesta era la statură de şase coţi şi o palmă” (I Regi 17:4). Acestuia i s-a opus un ciobănaş (David), cu singurele sale arme: toiagul, praştia şi cinci pietre rotunde pe care le-a cules din vâltoarea unei ape. În zilele noastre există un alt Goliat care ameninţă întreaga lume, chiar şi pe români: UN GOLIAT AL NECREDINŢEI, AL IMORALITĂŢII, AL CURVIEI, AL PREA CURVIEI SI A TOT FELUL DE PERVERSIUNI SEXUALE. Unii oameni săvârsesc aceste păcate considerând că sunt liberi să facă orice vor. Este foarte important însă să nu confundăm libertatea cu libertinajul. Un om este liber cu adevărat atunci când face binele, iar când face răul este rob al diavolului, pentru că libertinaj înseamnă comportare de libertin, desfrâu, destrăbălare. Libertinul este un om care sfidează regulile decentei si ale moralei, fiind usura tic, desfrânat.

 Noua viziune liberală legitimează situaţii precum:

 MARIAJUL DESCHIS în care soţii îşi dau unul altuia acordul de a avea şi alţi parteneri sexuali;

 CONCUBINAJUL care exclude cununia religioasă;

 MATERNITATEA INDEPENDENTĂ, adică conceperea copiilor prin tehnici reproductive.

 FAMILIA HOMOSEXUALĂ acceptată în Olanda şi de curând în alte câteva state.

 Orice persoană morală, cu nobleţe sufletească, cu dragoste şi frică de Dumnezeu îşi va pune inevitabil următoarea întrebare: CUI FOLOSESTE ACEASTĂ DEZORDINE AMOROASĂ???

 DESIGUR VRĂJMASULUI DIAVOL AL CURVIEI !!!

 Vorbim mereu despre lume. Dar ce este lumea? După cuvântul unui Sfânt Părinte, lumea este o mare a plăcerilor în care o dată scufundat, te îneci în vesnica moarte a nepăsării generale, egal distribuită tuturor candidaţilor la deşertăciune. În lumea noastră, marcată atât de profund de păcat, tinerii sunt înconjuraţi de ispite. O mare parte din ei nici nu vor să audă de Biserică, post, spovedanie, împărtăşanie, Hristos, mântuire … Nu-i interesează decât distracţii le sub orice formă, motivând că: „ÎSI TRĂIESC VIATA!” Asa îi însală diavolul si-i face să numească „viaţă” însăşi calea morţii. În lumea aceasta pervertită, care şi-a întors faţa de la Dumnezeu către mizeriile Occidentului (homoxesuali, lesbiene, perversiuni sexuale, pedofilie, bordeluri, droguri, discoteci … ), nu există chioşc de difuzare a presei fără reviste pornografice, nu există ziar fără imagini incitante cu femei dezbrăcate. Pe străzi, pe pereţi putem vedea desene grafiti în care este propăvăduit sexul, la televizor nu putem vedea un film sau o telenovelă fără sex. Există canale de televiziune dedicate filmelor cu orgii sexuale, pe autoturisme proprietate personală, numărul de imatriculare este SEX, iar compozitorii de manele folosesc texte obscene.

 PĂCATUL DESFRÂNĂRJI ÎSI FACE MARE RECLAMĂ

 În toată mass-media este loc atât de larg pentru reclama desfrânării şi atât de puţin pentru ADEVĂR. Parcă diavolul şi-a subordonat aceste mijloace într-o proporţie înfricoşătoare, manipulându-i pe cei slabi în credinţă.

 Televizorul droghează vizual şi psihic pe toţi cei care-i privesc ecranul, de la copii până la bătrâni. Teledesfrânatul este, poate, cel mai vinovat de propăvăduirea păcatului curviei. Imaginile arătate pe micul ecran ţin locul spectacolelor din arenele romane, spectacole cu lupte de gladiatori. Sfinţii Părinţi îi opreau pe creştini să meargă la astfel de spectacole şi tot aşa i-ar opri şi pe creştinii de astăzi să privească cea mai mare parte a emisiunilor micului ecran. Pâine şi circ! Asta voiau cei care mergeau să vadă spectacolele din arenele romane.

 Însă telemincinosul dă numai circ, pâine nu! Iar poruncile lui Dumnezeu sunt: ,,RASCUMPARATI VREMEA” (Efeseni 5: 16) şi „CU FRICA SI CU CUTREMUR RASCUMPARATI MANTUIREA VOASTRA.” (Filipeni 2:12).

 CUM AM PUTEA DEFINI DESFRÂNAREA

 ”Nu vă amăgiţi;” Nici desfranatii, nici închinatorii la nici adulterii, nici malahienii, nici sodomitii, nici furii, nici lacomiii nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împarăţia lui Dumnezeu. (Corinteni 6:9-10). ”

 Desfrânarea o putem defini ca pe o convieţuire nelegitimă a unui bărbat cu o femeie.

Cineva o numea cel mai tare drog din zilele noastre. Desfrânarea este numărată între păcatele care ies din inima omului: „Căci din inimă ies: gândurile rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurcă pe om … ” (Matei 15:19-20). Poligamia începe în lume cu Lameh, un urmaş al lui Cain, acesta fiind primul om care şi-a luat două femei, pe Ada şi pe Sela (Facere 4: 17). Iisus Hristos a condamnat desfrânarea (Matei 19:3), iar căsătoria monogamă a ridicat-o la rang de taină la nunta din Caana Galileii (Ioan 2:1-10). Dacă în Legea Veche era urmărită curăţia cu deosebită râvnă, cu atât mai curaţi trebuie să fim noi, care ne învrednicim de Jertfa cea Mântuitoare după cum spune Sfântul Ioan Cassian: „Cu câtă curăţenie va trebui să păstrăm castitatea corpului şi a sufletului nostru noi, cei care primim Sfânta Împărtăsanie, dacă învătăturiie Legii Vechi opresc atingerea jertfelor de către cineva necurat”.

 În Predica de pe Munte (Matei 5), însuşi Mântuitorul Iisus Hristos îi îndeamnă pe creştini să fugă de acest mare păcat al desfrânării, chiar de ar fi săvârşit numai cu gândul: „Aţi auzit ce s-a zis celor de demult: Să nu săvârsesti adulter, Eu însă vă spun vouă că oricine se uită la femeie, poftind-o, a si săvârsit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5: 27-28). Iar

 Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: ” V-am scris în epistolă să nu vă amestecati cu desfrânatii” (lCorinteni 5:9) ; „Că pe desfrânati îi va judeca Dumnezeu” (Evrei 13:4).

 Suntem îndemnaţi să căutăm sfinţenia, căci trăind în acest păcat al desfrânării, îl mâniem pe Dumnezeu, care spune: „De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi” (I Corinteni 3:17). Aşa se va întâmpla şi cu noi, cum s-a întâmplat şi cu Izabela: „Şi i-am dat timp să se pocăiască. Şi nu voieşte să se pocăiască de desfrânarea ei. IATĂ, O ARUNC PE EA BOLNAVĂ LA PAT, SI PE CEI CE DESFRÂNEAZĂ CU EA, ÎN MARE STRÂMTORARE, DACĂ NU SE VOR POCAI DE FAPTELE LOR” (Apocalipsa 2:21-22).

 Păcatul desfrânării îl putem considera mai mult decât o înşelăciune din partea diavolului, fiind chiar ,,O BETIE A ÎNSELĂCIUNII”. Acest diavol al desfrânării ne spune asa: „Desfrânează fără să-ţi fie teamă să desfrânezi din nou. Atunci vei fi satisfăcut din plin”. Orice om este liber, conştient, dar şi responsabil.Diavolul ispiteşte, dar nu poate sili, cere consimţământul, dar nu poate constrânge.Conştiinţa fiecăruia dintre noi este judecător drept, care ştie ce este bine şi ce este rău. Conştiinţa ne învinovăteşte, căci noi nu cădem în păcate din neştiinţă, ci din trândăvia sufletului şi a nepăsării faţă de virtuţi. Un lucru foarte grav şi dureros este atunci când părinţii trăiesc în desfrânare. Atunci păcatul poate cădea pe copilul, nepotul sau strănepotul lor, după cum se poate citi în Biblie că Dumnezeu este: ” …iubitor de oameni, milostiv, îndelung-răbdător, plin de îndurare şi de dreptate … „. El este Cel Care „păzeste adevărul si arată milă la mii de neamuri; Care iartă vina si răzvrătirea si păcatul, dar care nu Iasă nepedepsit pe cel ce păcătuieşte; CARE PENTRU PĂCATELE PĂRINTILOR PEDEPSESTE PE COPII SI PE COPIII COPIILOR PÂNĂ LA AL TREILEA ŞI AL PATRULEA NEAM” (Ieşirea 34:6-7). Şi iată un exemplu grăitor: Săvârsind adulter cu femeia oşteanului Urie şi apoi uneltind moartea acestuia, Împăratul David şi-a încărcat sufletul cu două păcate foarte grele, adulter şi crimă, pentru care Dumnezeu l-a mustrat prin profetul Natan. Deşi, Dumnezeu l-a iertat, totuşi nu a vrut ca David să-i zidească templu fiindcă avea mâinile murdare de sângele crimei şi de adulter, iar primul copil făcut cu Batşeba, soţia lui Urie, a murit. Fructul literar al acestei nefericite întârnplări a fost Psalmul 50, ca o expresie a pocăinţei, pentru o vină recunoscută. Fericitul Augustin ne învaţă că nu David cel căzut în păcat trebuie să fie modelul creştinului, ci David cel ce se pocăieşte de păcat.

(Oricine poate cadea important este sa se ridice şi se va mantui) Împreunarea trupească a oamenilor, fără binecuvântarea lui Dumnezeu (prin Taina Sfintei Cununii), şi pervesiunile sexuale sunt acte sau comportări anormale, practici urâte şi dăunătoare omului. Perversiunile sexuale sunt consecinţa unor deprinderi proaste, a unor înclinări din naştere (inversiune sexuală). Formele de manifestare a perversiunilor sexuale sunt: ONANISMUL (masturbarea), FETISISMUL, SADISMUL, MASOCHISMUL, NECROFILIA, BESTIALITATEA, EXHIBITIONISMUL, SATIRIAZIS, NIMFOMANIA, HOMOSEXUALITATEA, LESBIANISMUL, SODOMIA, PEDOFILIA, INCESTUL. După morala creştină, acestea sunt păcate de moarte şi sunt practicate de oameni bolnavi şi fără educaţie, dar mai ales fără Dumnezeu.

SFÂNTA SCRIPTURĂ DESPRE PĂCATUL DESFRÂNĂRII

”Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut BĂRBAT şi FEMEIE” (.Facerea 1:27);

Deci, nu scrie că l-a făcut pe om bărbat şi femei, şi nici femeie şi bărbaţi.

În Biblie, atât în Vechiul Testament cât si în Noul Testament, în multe locuri si în multe feluri suntem îndemnaţi să fugim de păcatul desfrânării. Fiind vorba de lupta noastră cu ispitele, Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul” (Efeseni 6: 14). Dar când chipul desfrânării îşi slobozeşte săgeata, ne îndeamnă să fugim din faţa acestui păcat: „Fugiţi de desfrânare … ” (1 Corinteni 6:20), căci este mai de temut decât alte nelegiuiri. Spre adeverire, în Sfânta Scriptură avem a lua aminte la cumpătarea lui Iosif, fiul lui Iacov, care s-a împotrivit fugind de păcatul desfrânării, deşi multe i-ar fi fost spre convingere: vârsta supusă plăcerii, jugul robiei în care era şi ademenirile stăpânei. După ce Iosif a fost dus în Egipt, a fost cumpărat de egipteanul Putifar, comandantul gărzii, o căpetenie de la curtea lui Faraon. Stăpânul Putifar, văzându-l pe Iosif foarte îndemânatic şi că toate câte le făcea el sporeau, l-a pus mai mare peste casa lui şi peste toate câte avea. Iosif era chipeş la statură şi foarte frumos la faţă: «Aşa fiind, femeia stăpânului său şi-a pus ochii pe Iosif şi i-a zis: „Culcă-te cu mine!”» (Facerea 39:7). Iar el n-a vrut, ci i-a spus femeii stăpânului său: „În casa aceasta nu-i nimeni mai mare decât mine şi de la nimic nu sunt oprit decât numai de la tine, pentru că tu eşti femeia stăpânului meu. Cum dar să fac acest mare rău şi să păcătuiesc înaintea lui Dumnezeu?” (Facerea 39:9). Însă stăpâna casei nu-l slăbea pe Iosif si în toate zilele îl îndemna să se culce cu ea, dar el n-o asculta. Într-o zi intrând Iosif în casă după treburile sale şi nefiind în casă vreunul din casniciei. Ea l-a apucat de haină şi i-a zis:

Culcă-te cu mine! EI însă lăsând haina în mâinile ei, a fugit si a iesit afară” (Facerea 39: 12).

 Atunci când a văzut că el a fugit lăsându-si haina, a ieşit afară şi: „A strigat pe casnicii săi si le-a zis: Priviti, ne-a adus aici slugă un evreu, ca să-si bată joc de noi. Căci a intrat la mine şi mi-a zis: Culcă-te cu mine! Eu însă am strigat. Auzind el că am ridicat glasul şi am strigat, lăsându-şi haina la mine, a fugit şi a ieşit afară” (Facerea 39:13-14). Când a venit stăpânul acasă i-a arătat haina şi l-a învinovăţit pe Iosif. Stăpânul s-a mâniat şi l-a băgat în temniţă pe Iosif, de unde a ieşit după ce a tâlcuit visele Faraonului. Stăpânul văzându-i înţelepciunea i-a spus: „Iată, eu te pun astăzi peste tot pământul Egiptului” (Facerea 41: 41). Iată, pentru cinstea lui, Iosif, chiar dacă a fost învinuit şi a suferit pe nedrept, a primit dreptatea şi binecuvântarea lui Dumnezeu care nu au întârziat să vină asupra lui şi a fost pus, după Faraon, cel mai mare peste tot Egiptul.

 CAUZELE PĂCATULUI DESFRÂNĂRII

 Dintre cauzele generale ale desfrânării, Părinţii Filocalici insistă asupra a două: lăcomia pântecelui şi trândăvia sau lenea. După o masă bogată prin cantitatea mâncărurilor şi a băuturilor nu se naşte dorinţa de rugăciune stăruitoare, ci imboldul spre odihnă, lene şi curvie. Cu cât sunt mai variate si mai fine bucatele si băuturile, cu atât plăcerile imaginate sunt mai rafinate. Provocată de lăcomia pântecelui şi lene, desfrânarea naşte, la rândul ei, patimi consecutive, pentru că patimile trupeşti se află legate ca într-un lanţ, astfel încât o verigă conduce spre cea următoare, adică preaplinul uneia o naşte pe cealaltă. În păcatul desfrânării rontăie ca un soarece moartea si într-o zi ne vom vedea plini de suferintă si căintă.

FELURILE, FORMELE SI MANIFESTĂRILE DESFRÂNĂRII

 Sfântul Ioan Cassian, denunţând patima defrânării, vorbeşte despre trei forme generale ale acesteia:

 l. Una, lucrată în cadrul unirii dintre două persoane de sex opus;

 2. Alta, în afara sau în lipsa atingerii unei persoane de sex opus (autosatisfacerea, onania sau masturbarea … );

 3. Al treilea fel, curvia din suflet si din minte.

 La aceste forme şi în ton cu vremurile contemporane se pot adăuga: necumpătarea la mâncare şi băutură, îmbrăcămintea necuviincioasă şi provocatoare, lectura şi vizionarea unor materiale instigatoare-erotice, sexi sau pornografice, dansurile, cântecele şi reprezentările artistice obscene, vorbele şi cuvintele uşuratice etc. Toate acestea constituie tot atâtea aluzii şi motive declanşatoare şi cauzatoare ale păcatului curviei.

 MALAHIA (MASTURBAREA) ESTE UN PĂCAT?

 Da, este un păcat. Masturbarea este caricatura unei relaţii conjugale adecvate. Ea se concentrează exclusiv asupra propriei persoane şi asupra satisfacţiei personale, fiind contrară scopului „natural”, pentru care Dumnezeu a creat sexualitatea la început. Îi lipseşte finalitatea, care este procrearea şi dăruirea de sine reciprocă, şi încalcă porunca de a duce o viaţă castă. Fiindcă înaintea lui Dumnezeu, acest păcat este URÂCIUNE, îi îndemnăm din tot sufletul pe cei căzuţi să-I părăsească, iar pe cei teferi să se păzească de „muşcătura viperei”, de mrejele şi întinăciunea lui. PENTRU ACEST PĂCAT A ÎNGĂDUIT DUMNEZEU CA ONAN SĂ MOARĂ: „Ceea ce făcea el (Onan), era rău înaintea lui Dumnezeu şi l-a omorât pe el” (Facerea 38:10). Masturbarea – zice Sfântul Ioan Scărarul – ESTE CURVIE CE SE FACE FĂRĂ DE ALT TRUP. Tot el mai numeşte acest păcat, păcat de moarte, şi pierzare, pentru că este greu să se depărteze de el şi să se pocăiască cei ce au căzut. Masturbarea pricinuieşte vătămare nu numai la suflet, ci şi la trup. Vătămare la suflet căci îl lipseşte de Împărăţia Cerurilor: „Nu vă amăgiţi ! Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, NICI MALAHIENII, nici sodomiţii …. nu vor moşteni Împărăţia Cerurilor” (1 Corinteni 6:9). Malahia face ca sufletul să-şi piardă fecioria, care, o dată pierdută nu se mai dobândeşte, pentru că îl face pe om de aduce jertfă diavolului, prin sămânţa trupului său – precum zice un părinte.

 Masturbarea se poate asocia cu alte deviatii sexuale cum ar fi hornosexualitatea sau poate să apară şi la indivizi bisexuali. Aceste acte devin frecvente în stări psihice cum ar fi oligofrenia (demenţa) când se poate ajunge până la 50-60 masturbări pe zi. Cauzele masturbării constau în CURIOZITATE, TIMIDITATE, RESTRICTII HETEROSEXUALE sau mai poate apărea în caz de izolare psihică (bolnavi psihici care vor să se izoleze de lumea exterioară), când au sentimente de culpă şi de inferioritate sexuală. Masturbarea duce la epuizarea sistemului nervos prin efectul imaginativ şi lipsa de destindere specifică sexualităţii fireşti, ceea ce duce la o nevroză anxioasă (oameni depresivi), iar apoi la impotenţă sexuală prin autosugestie, dată de teama de a nu fi normal în viaţa sexuală. În final, masturbarea face ca subiectul să devină timid, retras şi lipsit de orice iniţiativă. După spusele doctorilor, malahia pricinuieşte vătămarea trupului şi malahienii prezintă următoarele simptome: 1. Îngălbenesc; 2. Le slăbeşte stomacul; 3. Le slăbeşte vederea ochilor; 4. Pierd glasul; 5. Pierd isteţimea şi ascuţimea minţii; 6. Pierd ţinerea de minte; 7. Pierd somnul din pricina unor vise de coşmar; 3. Le tremură trupul; 9. Pierd bărbăţia trupului şi a sufletului; 10. Le urmează scurgerea cea prin somn, de multe ori şi când sunt treji; II. Îmbătrânesc repede. ASADAR, PĂCATUL ACESTA ESTE CA O CIUMĂ SI O STRICĂCIUNE A NEAMULUI OMENESC, SI-I FACE PE CEI CE SE MASTURBEAZA SA TRAIASCA AICI O VIATA TICĂLOASĂ SI DUPĂ MOARTE SĂ FIE DUSI ÎN CHINURILE IADULUI.

 PORNOGRAFIA

 Când vorbim despre pornografie, trebuie să facem o distincţie clară între pornografia totală ( HARD-CORE) şi cea uşoară (SOFT-CORE). Prima incluzând imagini sadomasochiste şi pedofile, duce la exploatare şi la abuzul cel mai grav. PORNOGRAFIA „HARD-CORE” este o năpastă pe care nici o societate civilizată nu ar trebui să o tolereze. Iată ce scria în revista U.S.NEWS & WORLD REPORT (10.02.1997): „America este pe departe principalul producător de filme porno în lume, cu o incredibilă rată de 150 de titluri noi pe săptămână”. Urmează o statistică: „Un club strip-tease profitabil câştigă 5 milioane de dolari pe săptămână; starurile porno de primă mărime câştigă 20.000 de dolari pe săptămână dansând. Aproximativ 8 miliarde de dolari au fost cheltuiţi anul trecut în afacerile porno; numărul închirieri lor de casete porno a crescut de la 75 de milioane în 1985 la 665 de milioane în 1996. PORNOGRAFIA „SOFT-CORE” este atât de răspândită încât cu greu o mai putem recunoaşte. Ea umple locurile de muncă, casele noastre, dar şi şcolile. Filozoful german Ludwig Feuerbach afirma: „SUNTEM CEEA CE MÂNCĂM”. Părintele Alexander Schmeman preia această frază într-un mod genial, demonstrând că principalul scop în viaţă este să consumăm Sfânta Euharistie (Îrnpărtăsania) şi în acest fel să devenim euharistici. Rostul icoanelor (iconogafia) în Sfânta Biserică este de a da minţii noastre hrană cerească. Pornografia este o iconografie demonică. Ea corupe mintea cu imagini care provoacă stricăciune în adâncul sufletului. Pornografia creează dependenţă. Dacă suntem într-adevăr ceea ce mâncăm, pornografia este evident o otravă ucigătoare. SOLUŢIE: Să nu ne închinăm omului, împodobindu-ne spaţiile cu postere reprezentând nuduri, actori şi cântăreti, mai bine să scoatem de pe pereţii caselor noastre şi ai birourilor unde lucrăm aceste provocări diavolesti şi să le înlocuim cu icoane crestin – ortodoxe si atunci icoană va fi sufletul nostru.

 CE PUTEM SPUNE DESPRE OMUL STĂPÂNIT DE PĂCATUL DESFRÂNĂRII ?

 Omul stăpânit de această patimă „pierde simţul pudorii”, care este unul dintre elementele funamentale ale moralei, îşi istoveşte forţele fizice şi intelectuale, îşi ruinează avutul, poate fi atins de boli grele şi contagioase, îşi roade floarea tinereţii. DESFRANAREA ADUCE TOTDEAUNA O BATRÂNETE PREMATURA. Este un păcat care produce obisnuinte tiranice, ce paralizează orice avânt spre desăvârşire,

 Desfrânatul devine egoist şi obsedat. Echilibrul puterilor sufleteşti este rupt. Trupul este acela care comandă tiranic, iar voinţa devine sclava acestei patimi ruşinoase.

 Desfrânatul nu vrea persoana celuilalt aşa cum este, ci aşa cum îi trebuie lui. Percepţia este distorsionată ca într-o falsă oglindă. Persoana devine o proiectare a propriilor dorinţe pătimaşe, o sumă a poftelor lui. Persoana celuilalt nu mai este o taină de care trebuie să se apropie cu delicateţe şi sfială şi, mai presus de toate, cu dragoste sinceră şi curată, ci este o cetate cucerită, ce trebuie să plătească permanent „tribut în natură” cuceritorului.

 CE STARE SUFLETEASCĂ ARE CEL CĂZUT ÎN PATIMA DESFRÂNĂRII ?

 După împlinirea dorinţei şi dispariţia plăcerii, desfrânatul se simte izolat, singur şi străin chiar şi lângă victima lui, unde credea că va simţi şi va trăi din plin cu toată fiinţa. Are un sentiment de zădărnicie şi de regret, ca unul care n-a întâlnit ce a dorit, are un sentiment de frustrare şi angoasă. SINGURA CALE DE A SCĂPA DE TOATE ACESTE COMPLEXE SI REMUSCĂRI, I SE PARE ÎNTOARCEREA CU O PUTERE SI MAI MARE ÎN BRATELE PATIMII, ADICA SE ABANDONEAZA TOTAL PLACERII.

 ESTE ADEVĂRAT CĂ CEI CARE DESFRÂNEAZĂ, ÎSI SCURTEAZĂ ANII VIETII?

 Dupa cuvântul Parintelui Arsenie Boca scurtarea vieţii neamului omenesc a venit ca o plata pentru caderea în desfrânare. Nici că se poate mai drept. Dumnezeu L-a înzestrat pe om cu atâtea daruri minunate. De ce să renunţe omul la ele şi să coboare satisfăcut la singurul rol de mascul şi femelă??? Asta-i toată aspiraţia lui??? Neînvăţat sau nevrând să se ostenească mai mult, uitând că Dumnezeu a rânduit o instituţie, Biserica, tocmai cu acest scop, să-l îndrepte şi să-l ajute spre împărăţia Lui, sigur că se află în disonantă si în dezechilibru cu Dumnezeu.

 De Dumnezeu nu scapi prin simplul motiv că nu-L asculţi sau Îi tăgăduieşti existenţa, şi-I nesocoteşti Biserica, pentru că El are o rânduială şi-ţi cere s-o urmezi. Solomon, ca unul ce avea s-o păţească, a întrevăzut acestea: „CEI NELEGIUI’fI (DESFRANATIII) PEDEPSITI VOR FI- FEMEILE LOR SUNT FARA MINTE ŞI COPII LOR STBlCATU IAR SPITA LOR BLESTEMATA” (Înţelepciunea lui Sirah 3:10-12).

 Este foarte adevărat că omul caută pe pământ fericirea pentru că el este o fiinţă a dorului, o fiinţă relaţională, făcută să fie cu un partener de sex opus, o fiinţă care nu poate fi fericită fără întâlniri interpersonale. Fericirea este simplă, este ca un buchet de trandafiri şi spini, este viaţa. Fericirea supremă a omului este comuniunea în iubire. Fericit este omul care are aripile puternice ale nădejdii şi dorului de Dumnezeu. Într-adevăr în om există două legi, două porniri – una de a face binele şi una de a face răul. Legea duhovnicească din sufletul omului doreşte binele, iar Legea păcatului din mădulare se luptă împotriva legii duhovniceşti. Deci, tinerii trebuie să biruie ispita, dar acest fapt se petrece, în mod deosebit, acolo unde există viaţă duhovnicească. Se cuvine ca tinerii să se păzească pe cât va fi cu putinţă mai mult de orice păcat şi de cad în păcat, să nu fugă, din disperare şi din laşitate, ci să caute restabilirea curăţiei lor sufleteşti prin: SPOVEDANIE, CANON ŞI ÎMPĂRTĂŞANIE.

 Un creştin ortodox trebuie să se păzească de desfrânare, ducând o viaţă curată, căci aceasta înseamnă a aduce jertfă Domnului (Romani 12:4-5).

 FECIORIA ÎNAINTE DE CUNUNIA RELIGIOASĂ

 Putem spune că nu există religie pe suprafaţa pământului care să nu cinstescă în mod deosebit fecioria. Păzirea ei apare ca cel mai mare bun, ca izvorul adevărat al puterii şi tăriei spirituale. Încă din copilărie fiecare creştin ortodox (desigur, înainte de a cădea în păcatul desfrânării), ar trebui să ştie care sunt cele două mari comori ale sufletului său. Prima mare comoară a unui suflet este CREDINŢA CREŞTIN-ORTODOXĂ, şi să-i muţumim lui Dumnezeu că ne-am născut în credinţa cea dreaptă, sfântă şi mântuitoare. A doua mare comoară a unui suflet este FECIORIA. Când eram copil, mama îmi spunea mereu că fecioria este certificatul de bună purtare. Fecioria este ca soarele şi să nu uităm că tinereţea şi fecioria nu pot fi recăpătate. Ce-şi poate dori mai mult o mireasă decât să păşească sfios către Altarul Sfintei Biserici, îmbrăcată în rochia de mireasă pe care a visat-o din copilărie; albă să-i fie rochia iar sufletul, alb şi parfumat ca un crin imperial. Binecuvântată îi va fi viaţa, familia, soţul şi viitorii copii. Dar dacă tinerii (ginerele şi mireasa) şi-au pierdut fecioria înainte de acest moment, conform sfintelor canoane, nu trebuie puse cununiile pe capul lor şi nici să cânte preotul: „Cu mărire şi cu cinste se încununează … ” O dată pierdută fecioria, regretul pentru acest păcat îi urmăreşte toată viaţa, nemaipunând la socotelă că uneori partenerii se părăsesc pentru totdeauna. Iată, referitor la acest lucru, o doamnă îmi povestea cu lacrimi în ochi că va regreta toată viaţa pentru că şi-a stricat fecioria înainte de nuntă: „Părinte atunci când am mers la cununia religioasă în Sfânta Biserică Ortodoxă, stând în faţa Altarului, am simţit că rochia mea de mireasă nu mai este curată, ci pătată”. Atunci când unul din cei doi sau amândoi au mai avut legături trupeşti Înainte de căsătorie, umbra acestui păcat nu poate fi niciodată Înlăturată din sufletele lor. Iată un exemplu:

 Cu câteva decenii în urmă s-a remarcat în literatura europeană o nuvelă cu titlul „UNA DIN MULTE”.  Nuvela prezintă drama unei domnişoare care ajungând mireasă a aflat de la mirele ei, care o iubea şi pe care îl iubea, că acesta a cunoscut pe altcineva înainte de căsătorie. Neputând suporta durerea şi greutatea care au strivit floarea delicată a iubirii, s-a sinucis ca „UNA DIN MULTE”. Nuvela este sugestivă în ceea ce priveşte” Taina iubirii”, dar rezolvarea acestei suferinţe prin sinucidere a dus la osânda ei veşnică, fiindcă sinuciderea este păcat împotriva Duhului Sfânt şi nu se iartă în vecii vecilor (Marcu 3:28-29).

 DOAR CUNUNIE CIVILĂ SAU TREBUIE NEAPĂRAT SI CUNUNIA RELIGIOASĂ?

 Hotărât lucru: bărbatul rară nevastă nu este întreg, dar nici femeia fără bărbat nu este întreagă. În popor se spune că unul fără altul sunt doar „o jumătate de cruce” şi atunci este clar că ei trăiesc fără bucurii, fără binecuvântare fără pace în suflet …. Alianţa conjugală a existat şi în Vechiul Testament, însă în Noul Testament, Iisus Hristos face din ea o Taină, după modelul relaţiei sale cu Biserica. Unirea dintre membrii cuplului conjugal (bărbat şi femeie), este unică, eternă, divină, un mare mister ca şi împreunarea mistică dintre Hristos şi Biserică. Actele încheiate la Oficiul Stării Civile reprezintă numai partea formală a căsătoriei, adică acordul din partea oamenilor. Adevărata căsătorie este cea consfinţită religios, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „TAINA ACEASTA MARE ESTE; IAR EU ZIC, ÎN HRISTOS ŞI ÎN BISERICĂ” (Efeseni 5:32). O astfel de căsătorie se află ca model în Biblie şi la ea a participat Însuşi Mântuitorul, Maica Domnului şi ucenicii lui. Primul scop al căsătoriei este naşterea de prunci. Dumnezeu L-a făcut pe primul om – Adam, iar familiei îi revine misiunea sublimă de a răspândi viaţa. Al doilea scop al căsătoriei este sfinţirea. Al treilea scop este acela de a fi port împotriva furtunilor patimilor, fiindcă degradarea umană este adâncă. Omul nu-şi mai poate stăpâni simţurile sale. Şi atunci, unirea legitimă a bărbatului cu femeia vine ca un mijloc de salvare. Căsătoria are o măreţie divină – fiindcă această căsătorie vine de la Dumnezeu şi se încheie sub ochiul Lui şi autoritatea Sa supremă. Pentru ca nunta să fie după voia lui Dumnezeu, ea trebuie să fie mai întâi ca-n Sfânta Scriptură, abia apoi ca-n povesti. Iată ce scrie în Biblie despre prima familie de oameni (Adam şi Eva): „Şi Dumnezeu i-a binecuvăntat zicând: Creşteţi şi vă inmulţiţi şi umpleţi pământul, şi-l supuneţi” (Facerea 1 :28). De această binecuvântare a lui Dumnezeu (consimţire a căsătoriei) are nevoie şi familia din zilele noastre. Trebuie însă să remarcăm un lucru: mai întâi i-a binecuvântat (echivalentul cununiei religioase), şi apoi, binecuvântaţi fiind, s-au înmulţit. Nu ca în zilele noastre când mai întâi se înmulţesc (trăiesc în desfrânare o vreme, fac şi câţiva copii) şi numai după aceea vin să se cunune în Biserică, asta într-un caz totuşi fericit, fiindcă unii mor necununaţi.

 Iată un exemplu:

 Unei femei în vârstă de 70 de ani i-a murit soţul. Tocmai atunci şi-a adus aminte că nu sunt cununaţi nici civil nici religios. Şi pentru că din acest motiv nu putea să primească pensia de urmaş, când a venit preotul acasă să facă slujba de Înmormântare, femeia i-a spusu.Părinte, pentru că tot sunteţi aici, vă rog să ne cununaţi şi pe noi religios”. Părintele i-a spus: „Doamnă vă rog să nu vă supăraţi, dar eu aşa ceva nu pot face! Este Împotriva Sfintelor Canaane să botezăm, să spovedim, să Împărtăşim, şi să cununăm pe cei morţi. Şi apoi, pensia de urmaş şi aşa a-ţi pierdut-o pentru că nu-i purtaţi numele prin cununie civilă. Dumnealui a pierdut viaţa veşnică, iar dumneavoastră sunteţi pe cale să o pierdeţi dacă nu veniţi cât mai curând la spovedanie şi la împărtăşanie”.

 Harul primit în Sfânta Taină a cununiei, îi ajută pe tinerii căsătoriţi să-şi poată îndeplini îndatoririle căsniciei: NASTEREA DE PRUNCI, AJUTORUL RECIPROC SI FERIREA DE DESFRANARE. Pentru ca Harul Duhului Sfânt să producă aceste efecte, trebuie ca cei ce se cunună să nu fie pătaţi cu păcatele de moarte (curvie, avort, perversiuni sexuale … ). Se cere să fie într-o deosebită stare de curăţie sufletească şi trupească. Pentru dobândirea acestei curăţii este bine ca mirii împreună cu nasii lor să se spovedească, să se împărtăşească, ŞI SĂ PARTICIPE LA SFÂNTA LITURGHIE DIN DUMINICA NUNTII.

 TAINA IUBIRII

 Din curătie se naste iubirea, iar din iubire alte mii de bunătăti. Iubirea este temelia căsătoriei, iar căsătoria este pecetea iubirii. Orice iubire este extatică, nepermiţând celor care iubesc să-şi aparţină lor, ci celor pe care îi iubesc. Deci, dacă doi nu se fac unul, nu vor face pe cei mulţi. Iscusinţa lui Dumnezeu a despărţit pe unul (Adam) în doi (Adam şi Eva). Unul nu este în realitate unul, ci jumătatea întregului. A făcut pe unul din celălalt şi pe aceştia doi i-a făcut unul, căci soţul şi soţia nu sunt doi, ci o singură fiinţă omenească. Devin un singur trup aşa cum ai lua aurul cel mai curat şi l-ai amesteca cu alt aur curat. Aşadar, căsătoria este bună pentru că îl menţine pe om în curăţie şi-I împiedică să cadă în desfrânare. Căsătoria este un dar de mare preţ al lui Dumnezeu. Ea a fost permisă pentru a nu ne depăşi limitele. Căsătoria există pentru ca patima să fie redusă la o legătură legitimă. Omul înainte de căsătorie cunoaşte viaţa doar din afară; abia după căsătorie pătrunde în profunzimea ei, prin intermediul personalităţii altcuiva. Rodul iubirii este copilul – o punte între bărbat şi femeie, astfel că toţi trei: bărbat, femeie şi copil devin unul singur. Acum putem spune că Sfânta Treime îşi are reflectare în această familie.

 DRAGOSTEA PROCREAREA ŞI NAŞTEREA

 Un preot spunea foarte frumos că dragostea, procrearea şi naşterea sunt binecuvântate de Dumnezeu dacă sunt luate împreună. Greşeala oamenilor este aceea că le-au luat pe fiecare în parte, făcând din ele câte un idol în faţa căruia s-au prostemat.

 • IUBIREA au luat-o şi au făcut-o o coloană înaltă zicând: „Suntem numai noi doi, noi doi să ne iubim că de ceilalţi nu ne interesează”.

 • PROCREAREA a căzut în desfrânare, neştiind că scopul vieţii noastre creştine şti este mântuirea.

 • NAŞTEREA DE PRUNCI a ajuns să fie folosită de unii în scopuri prozelitiste. Aşa este spre exemplu la mormonii din statul Utah (o sectă din SUA), care sunt poligami. Ei au chiar şi câte 17 neveste pentru a se înmulţi să poată stăpâni pământul.

 DIVORŢUL

 Cele trei mari rele într-o familie sunt: ADULTERUL, AVORTUL SI DIVORTUL.

 Divorţul este un cuvânt scos din iad şi propus cuplurilor care consideră că trăiesc o nefericire interminabilă. Din cauza înmulţirii despărţiriJor în căsnicie, divorţul a devenit o consecinţă a căsătoriei. Rata divorţurilor a crescut cu peste 70 % în ultimii 50 de ani. Realitatea este că cele mai multe cupluri îşi plănuiesc cu mai multă grijă nunta decât căsnicia. Divorţul este mai dureros decât moartea pentru că nu se termină niciodată. Dar iată ce spune Dumnezeu despre divorţ: „Căci eu urăsc alungarea femeii”( Maleahi 2:16) ; ” Oare nu i-a făcut El să fie o singură făptură cu trup şi suflet? Şi această făptură întrunită, ce năzuieşte ea? Urmaşi de la Dumnezeu. Păstraţi-vă deci viaţa voastră; iar tu nu fi viclean cu femeia tinereţelor tale” (Maleahi 2: 16-15). Nicicând nu a fost mai bine subliniat faptul că credinţa în Dumnezeu se verifică cel mai bine în credincioşia faţă de partenerul de viaţă. În capul listei motivelor de divorţ este ADULTERUL. Dar cum ne-am putea da seama că ne paşte o „aventură extraconjugală”? Atunci când stai mai mult cu colegii decât cu partenerul; când împărtăşeşti prea multe „secrete” prietenilor şi colegilor; când iei prânzuri lungi cu aceeaşi persoană de sex opus, când te complaci în discuţii şi fantezii cu persoane de sex opus; când îţi fug ochii mult prea des la bărbaţii, respectiv femeile frumoase, când cauţi la televizor emisiuni picante şi senzuale, atunci când te consideri prea tare pe moralitatea ta, socotind că nu poţi fi o victimă a adulterului. „CINE CREDE CA STA SA IA AMINTE SA NU CADA!”.

lata o întâmplare adevăratăj din care putem vedea cum au pornit încă odata pe drumul iubirii, doi tineri care erau în pragul  divorţului:

 -Nu mai stau o clipa în casa asta. Multumesc că mi-ai închis valizele. E un semn ca trebuie sa plec, puse sotia, în vocea careia se simtea o unda de nesiguranta.- Ascultă-mă doar cateva minute si apoi, dacă nu vrei să mai stai, nu te pot forţa, îşi plânse el cuvintele.

 – Ce-ai putea sa-mi maispui? De ce n-ai făcut-o până acum? Hai, spune repede, că sunt hotărâtă-să nu mă joc, se răsti ea în timp ce se aşeză pe marginea patului, de cealaltă parte a valizelor:

 – Uite, spuse el frângându-şi mâinile, eu am greşit de prea multe ori. Ştiu că te-ain rănit cu jelui meu de a fi şi pe deasupra nici n-am  avut curajul să-ţi spun ce mă nemulţumeşte. Nu te merit. Dacă vei pleca, să-ţi rămână în minte cuvintele mele: eu te iubesc, deşi nu am ştiut  să-ti arăt iubirea mea. Am îngropat-o uneori în mânie, în teamă, în rusine, dar acum, uite o scot la suprafaţă. Măcar acum, deşi mi se pare destul de târziu. Te rog să ne mai dăm o şansă, să mai pornim odată pe drumul iubirii noastre! Poate mărturisirea mea te va convinge. IN FIECARE ZI ŢI-AM CUMPARAT O CIOCOLATĂ ŞI MI-AM ZIS CĂ, DACĂ MĂ VEI INTÂMPINA CU UN ZAMBET, SĂ TI-O DĂRUIESC DAR TU ERAO OBOSITĂ SI NECĂJITĂ CĂ TOTDEAUNA VENEAM TÂRZIU SI NUMAI DE ZÂMBET, NU-ŢI ARDEA, IAR EU AM AMÂNAT MEREU DARUL PENTRU TINE. Se ridică şi, de pe şifonier, coborî un geamantan şi îl deschise. Era plin cu ciocolate de diferite culori şi mărimi.

 – CHIAR AI FĂCUT TU ASTA PENTRU MINE??? spuse ea ridicându-se: işi dezbrăcă pardesiul, veni lângă el şi-l îmbrăţişă. ATÂTA TIMP AM AVUT LÂNGĂ MINE UN TRANDAFIR ŞI NU L-AM VĂZUT DIN CAUZA SPINILOR. Se depărtă puţin ,de el şi-i oferi un zâmbet printre lacrimi.E CEL MAI FRUMOS DAR DIN LUME PE CARE L-AM PUTUT AVEA VREODATĂ, spuse ea bucuroasă. NIMIC MAI MULT DECÂT UN ZÂMBET!. A doua zi, lângă tomberonul de gunoi, erau aruncate două valize goale.

CUM SĂ NE FERIM DE DESFRÂNARE (Despre leacul plăcerilor trupeşti)

 După cuvântul Sfintei Scripturi: „De la femeie este începutul păcatului şi prin ea toţi murim. Nu da loc apei să iasă, nici femeii rele putere asupra ta” (Înţelepciunea lui Sirah 25:27-28). Iar în alt loc scrie: „Nu te uita la femeia lingusitoare, căci buzele celei străine picură miere şi cerul gurii ei este mai alunecător decât untdelemnul. Dar la sfârşit ea este mai amară decât pelinul, mai tăioasă decât o sabie cu două tăisuri. Picioarele ei coboară către moarte; pasii ei duc de-a dreptul în împărătia mortii” (Pildele lui Solomon 5:3-4-5). Este bine ştiut că acest trup nimeni dintre noi nu l-a cumpărat, nici nu l-a plătit, ci Dumnezeu ni l-a dăruit, de aceea nu trebuie murdărit prin păcatul desfrânării. lată trei mijloace pe care dacă le vom întrebuinţa bine, ne vor fi de mare ajutor:

 1. Cel dintâi leac este să nu priveşti plăcerile lumii din faţă, ci dintr-o parte, adică să nu te uiţi la binele pe care îl au ele în prezent, ci la sfârşitul lor, în viitor. Să privim spre ceasul morţii (spunea Eminescu: MEMENTO MORI, adică, adu-ţi aminte că vei muri) după cuvântul lui Solomon: „Dacă îţi îndrepţi ochii spre sticle şi pahare, la urmă vei umbla gol, iar sfârşitul îţi va fi ca al celui rănit de şarpe, al celui otrăvit de veninul viperei” (Proverbe 23: Il). Citim în Exod că Moise, pentru a schimba şarpele în toiag – care apoi a fost unealtă a multor minuni, n-a făcut altceva decât să apuce şarpele de coadă, cum i-a poruncit Dumnezeu:

 „Întinde mâna şi apucă-l de coadă” (Exod 4:4 ). Fă şi tu la fel. Apucă plăcerile acestei lumi de coadă, adică gândeşte-te la sfârşitul plăcerilor care este totdeauna ca un şarpe şi te otrăveşte. Gândeşte-te la moarte şi la faptul că peste puţină vreme vei fi chemat la judecată, în faţa căreia tremură şi sfinţii care şi-au chinuit trupul cu tot felul de nevoinţe.

 2. Al doilea leac îl afli citind Vietile Sfintilor. De aici vei agonisi două bunuri: întâi că te vei ruşina comparând faptele Sfinţilor cu ale tale; al doilea că vei căpăta curaj şi pildă să faci cât mai multe fapte creştineşti, împreună cu nădejdea că vei putea gusta şi tu din bunătăţile Raiului împreună cu Sfinţii. Să mergem la bar avem timp; să mergem la discotecă, nici nu se mai discută; să mergem la biliard avem timp; să cutreierăm magazinele cu haine, pantofi, rujuri, rimeluri avem destul timp; să citim ziare, reviste, zodiace, rebusuri avem timp, …. .DAR SA UTIM VIETILE SFINŢILOR NU AVEM TIMP.

 3. Al treilea leac al plăcerilor trupesti stă în a-ti birui si tu, frate, simturile si plăcerile. Ce mare lucru este să te lipse şti şi tu uneori de plăcerea şi mulţumirea unei petreceri dorite sau a unei distracţii sau a unei mâncări prea scumpe??? Împăratul Teodosie cel Tânăr, fiind silit de obiceiul vremii să se ducă la teatru, când poporul ridica glasul, făcând şi mare zgomot (aplauze, aclamaţii), el îşi pleca ochii să nu vadă acea privelişte şi aducea prin aceasta o jertfă lui Dumnezeu, preschimbând teatrul într-o biruinţă a virtuţii: „DE VEI DA SUFLETULUI TAU PLACEREA POFTEI, TE VA FACE PE TINE BICIUIRE VRAJMASILOR TAI!” ( Sirah 18:31). Cu alte cuvinte, precum câinii de vânătoare sunt în primejdia de a pierde urma vânatului în locurile cu flori, tot aşa şi sufletul tău va fi în primejdia de a-şi pierde mântuirea atunci când se află în mijlocul plăcerilor şi desfătărilor lumii.

TREI LUCRURI SUNT PLĂCUTE LUI DUMNEZEU ŞI TREI NEPLĂCUTE

 Lucrurile placute lui Dumnezeu sunt: UNIREA FRAŢILOR, DRAGOSTEA INTRE PRIETENI si BĂRBATUL CU FEMEIA CARE SE INTELEG UNUL CU

ALTUL (Înţelepciunea lui Sirah 25:2). Lucrurile neplacute lui Dumnezeu sunt SĂRACUL TRUFAS, BOGATUL MINCINOS si BĂRBATUL DESFRÂNAT SI LIPSIT DE îNŢELEPCIUNE (Înţelepciunea lui Sirah 25:4). .

 POCĂINTA

Prof Floarea Bontea

 Cu cât mă cercetez cu luare aminte,

Cu-atât mă văd mai mare păcătos.

Cu cât văd petele de pe veşminte,

Cu-atât spălarea e mai de folos.

Priviţi voi ochi ai sufletului meu

Să-mi recunosc şi să îmi plâng păcate,

Să-mi înţeleg căderea şi mereu

Tot mai smerit să le alung pe toate.

Când pocăinta-i sinceră şi doare,

Ne vom feri să repetăm păcate

Iar Dumnezeu în mila sa cea mare

Cu îndurare nu le mai socoate.

 Am putea să definim pocăinţa ca fiind silinţa noastră de a părăsi păcatul. Păcatul îl scoate pe om din relaţia cu Dumnezeu. Păcatul şi vina lui se şterg numai prin pocăinţă şi spovedanie. Sfântul Isaac Sirul numeşte pocăinţa „Cutremurarea sufletului la poarta Raiului”. În faţa fiecarui om sunt deschise doua drumuri: unul al vietii şi altul al morţii. Cel ce merge pe unul dintre ele nu merge pe celalalt. Calea vietii este stapanita de îngerii Domnului, iar calea morţii de îngerii satanei.

 Înainte-ţi stau deschise

Două căi sub largul hău;

Una duce către bine,

Alta duce către rău.

 

Grea e pururea şi suie tot la deal întâia cale,

Cea de-a doua e uşoară, merge pururea la vale

Şi-i de-ajuns puţin s-aluneci pe alunecosu-i prund,

Ca să cazi pe veşnicie, în prăpăstii fără fund.

                                                                                   ( Din vorbe cu tâlc)

Dumnezeu ne cheamă pe toţi la mântuire, dar nu forţează pe nimeni: „Am pus în faţa ta foc şi apă, binecuvântare şi blestem ALEGE!” ( Deuteronom 11 :26 ). După cum spun Sfinţii Părinţi: ,,multe patimi sunt ascunse in suflet. Acestea scapa uneori de sub controlul nostru, ispitele vin sa le scoata in evidenţa”. De aceea să ne gândim la ieşirea sufletului când se vor arăta păcatele noastre cât munţii de mari, iar faptele noastre bune, puţine şi mici, şi să ne pocăim. Smerenia, pocăinţa curată şi plânsul ne spală de orice pată. Este ca şi cum plânsul ar fi făina, pocăinţa aluatul, iar smerenia pâinea.

 Prin pocăinţă sufletul se sfărâmă şi se mărunteşte în mod efectiv prin apa plânsului şi se amestecă în chip nemincinos cu Dumnezeu. Am putea să spunem şi în alt fel: plânsul bate la uşa cerului, pocăinţa ne ridică, iar smerenia ne deschide cerul.

 Chiar dacă am păşit pe calea păcatului şi a morţii, să nu ne pierdem nădejdea, fiindcă Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut, pe toţi vrea să ne ierte. El iubeşte fiinţa umană chiar şi după cădere: „Adame unde eşti?” (Facerea 3:9). Oare chiar nu ştia Dumnezeu unde era Adam? Ba ştia, dar voia să-l facă să-şi mărturisească păcatul pentru a-l ierta. Acestea ştiind, să nu amânăm pocăinţa din zi în zi, căci fiecăruia dintre noi i s-a dat câte o porţie de viaţă mai mare sau mai mică. Dacă continuăm să păcătuim, vom constata ( dar să avem gijă ca nu cumva să fie prea târziu) că păcatul şi suferinţa merg împreună aşa cum sufletul şi trupul sunt inseparabile în fiinţa umană. Iisus Hristos, ne aşteaptă pe fiecare dintre noi la pocăinţă, în uşa Bisericii şi de aceea la îndemnul Lui: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” (Matei 4: 17), trebuie să răspundem: „CRED DOAMNE !”. Sfinţii Părinţi ne mai spun că nu vom fi judecaţi pentru păcatele noastre,oricât de multe şi de grele ar fi, ci pentru lipsa de pocăinţă.

 EXISTĂ SFINTE CARE MAI ÎNAINTE AU FOST DESFRÂNATE ?

 Da există, dar mai înainte de a lămuri această problemă, să citim cu luare aminte o istorioară care parcă ne mângâie sufletele. Se spune că odată Michelangelo, renumitul sculptor al renaşterii, trecând pe lângă casa unui prieten, a văzut în curtea lui un bloc de marmură. Piatra era necioplită, murdară şi aruncată ca un lucru nefolositor. Artistul a privit cu alţi ochi piatra, şi i-a zis prietenului: „Dă-mi te rog mie marmura aceasta, este un înger încătusat în ea si eu as vrea să-l eliberez!”. Nu după multă vreme, genialul sculptor a scos din blocul de marmură un arhanghel, o operă de artă de toată frumuseţea. Asemenea cu arhanghelul din blocul de marmură în fiecare dintre noi, fără excepţie, se află câte un sfânt pe care noi îl sufocăm, îl strangulăm cu păcatele noastre. AŞA VREA SA FACA DUMNEZEU CU FIECARE DINTRE NOI: SA NE ELIBEREZE DIN CATUSELE PACATULUI SI SA SCOATA LA LUMINA SUFLETUL NOSTRU DE OM!

 Si acum amintim doar câteva nume de sfinte care mai înainte au fost desfrânate: Sfânta Maria Magalena – model biblic de căinţă; Sfânta Maria Egipteanca-o icoană liturgică a căinţei; Sfânta Maria, nepoata părintelui Avraam – o icoană a mântuirii; Sfânta Pelaghia- care a mai fost numită „frumuseţea trecând pe cale”, pentru că era deosebit de frumoasă; Sfânta Thaisia ….. Când Hristos îi opreşte pe evrei să arunce cu pietre în femeia prinsă în adulter, de fapt le descoperă că şi păcătoşii pot ajunge sfinţi, deci să nu-i omoare înainte de vreme. Citind vieţile acestor femei sfinte, ne vine în minte cea de-a şaptea poruncă a lui Dumnezeu: „SĂ NU FII DESFRÂNAT! „şi în acelaşi timp şi cuvintele din Sfânta Evanghelie: ,,Adevărat grăiesc vouă că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în Împărăţia Lui Dumnezeu” (Matei 21: 31), fiindcă „Unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul” (Romani 5 :20).

 Spre nădejdea iertării, bucuria sufletelor noastre şi slava Lui Dumnezeu, amintim aici viaţa Sfintei Maria Magdalena. Această Marie, numită Magdalena, a fost ucenică şi mironosiţă a Lui Hristos, cea dintâi şi cea mai mare dintre ucenicele şi purtătoarele de mir. Era din Galileea, din cetatea Magdala, de unde şi numele ei de Magdalena. Fiind bântuită de patimi şi duhuri necurate, ea ducea o viaţă de desfrâu şi ticăloşie. Auzind, însă, de Hristos şi de puterea propovăduirii Lui, cea aducătoare de mântuire pentru tot neamul omenesc, în sufletul ei s-a născut ca o flacără sfioasă, nădejdea că va fi izbăvită de Iisus. Deci, mergând la EI, s-a învrednicit de milostivirea Lui si El a tămăduit-o de toată stricăciunea, luminându-i cugetul cu lumina unei vieţi noi, din dumnezeiască dragoste. Din clipa aceea Maria s-a făcut ucenică a lui Hristos şi, împreună cu alte sfinte femei, a sluj it Domnului pe tot parcursul vieţii Lui. O tradiţie spune că

 Maria Magdalena ar fi o păcătoasă, care a uns cu mir picioarele Domnului, în casa lui Simon Leprosul, şi că era una şi aceeaşi persoană cu sora lui Lazăr. În clipa cea mai grea a răstignirii, când apostolii erau departe, Maria a rămas lângă crucea Mântuitorului ei şi al nostru. Atunci când Sfântul trup al Domnului a fost aşezat în mormânt, Maria Magdalena l-a uns cu miresme, vărsând multe lacrimi. În sufletul ei ardea puternic dorinţa de a fi lângă Hristos, de a-i arăta, şi după moarte, dragostea şi recunoştiinta ei, credincioşia ei neclintită, implinind toate datinile şi rânduielile ce se făceau pe atunci morţilor. A aşteptat trecerea sâmbetei cu nerăbdare. Pentru multa ei credinţă, Maria Magdalena s-a învrednicit a fi cea dintâi care a primit de la înger vestea învierii Domnului. Şi tot ea a fost cea dintâi fiinţă omenească, care L-a văzut pe Hristos după dumnezeiasca Lui înviere din morţi. Ea este cea dintâi vestitoare a învierii şi cel dintâi martor al deplinei noastre mântuiri prin înviere.

 După înălţarea la cer a Domnului, Maria Magdalena a pornit alături de Sfinţii Apostoli, în lupta plină de primejdii, spre răspândirea credinţei semănând în suflete cuvântul dumnezeiesc, pe care-I auzise din însăşi gura lui Hristos. O tradiţie ne spune că în apostoleasca ei strădanie, Maria Magdalena ar fi ajuns până la Roma, unde l-ar fi luminat pe împăratul Tiberiu despre Domnul Iisus. În drumul ei de întoarcere de la Roma se spune că s-ar fi oprit la Efes, slujind Sfântului Apostol Ioan în ostenelile lui de răspânditor al cuvântului lui Dumnezeu. Si asa nevoindu-se, a adormit în Domnul.

 Iubiti credinciosi

 ,Se spune în popor că este cu neputinţă a umbla prin moară fără să te atingi de făină, a umbla cu miere şi să nu se lipească de mâinile tale. Acest păcat al desfrânării îl putem birui mai uşor dacă fugim de el, de prilejurile, de locurile şi ispitele lui (televizor, casete video pornografice, reviste pornografice .. .).

 Iată o istorioară din Pateric din care putem vedea cu câtă râvnă sfântă se osteneau cuviosii părinţi să-şi păstreze curăţia lor sufletească şi trupească. Un călugăr bătrân mergând pe drum a văzut urme de paşi de femeie pe nisip. Tot astupa cu piciorul acele urme zicând: Nu cumva să le vadă vreun frate neputincios şi din vederea aceea să înceapă a-l supăra pe el gândurile şi războiul curviei”. Nu degeaba se spune că patimile sunt oarbe. Ele sunt intr-adevăr puteri oarbe, care il trag pe om in prăpastia iadului. Fiecare om trebuie să se gândească la patimi ca la nişte boli trupeşti. De pildă: să se gândească la slava deşartă, ca la pneumonie; LA CURVIE, CA LA CANCER; la zgârcenie, ca la tuberculoză; la pizmă, ca la holeră; la beţie, ca la tifos; la lăcomie, ca la variolă; la mândrie, ca la dizenterie; la trufie, ca la tetanos. Aşa cum Iisus Hristos a iertat-o pe Maria Magadalena, Maica Domnului a mijlocit la Dumnezeu pentru Maria Egipteanca, Părintele Pafnutie a salvat-o pe Thaisia şi Părintele Avraam a sfătuit-o pe nepoata lui Maria, tot aşa şi noi suntem datori a intinde mâna celui căzut in acest greu păcat al desfrânării. Să nu uităm căAcela (Dumnezeu) care a poruncit „Să nu fii desfrânat” (Porunca a 7-a), tot EI a poruncit „Nu judeca, ca să nu fii judecat” (Matei 7: 1). Să-I sfătuim şi să-I mustrăm cu blâneţe pe jiu tele nostru şi atunci Hristos ne va intinde şi nouă mâna sa cea nevăzută şi ne va dărui viaţă veşnică. lată ce ne spune Sfântul Apostol Pavel: „SĂ SE STIE CĂ CEL CE A ÎNTORS PE PĂCĂTOS DE LA RĂTĂCIREA CĂII LUI, iSI VA MÂNT’UI SUFLETUL DIN MOARTE, SI I SE VOR ACOPERI MULŢIME DE PACATE” (Iacov 5:20). Cât suntem in viaţă nu trebuie să mergem ca vântul, neştiind încotro, neştiind unde, ci trebuie să cunoaştem scopul final: CERUL, MÂNTUIREA, HRISTOS. Dacă trăim numai cu trupul, adică numai pentru atingeri epidermice şi ignorăm partea cea mai bună din noi înşine – sufletul nostru, care este de la Dumnezeu – este ca şi cum n-am fi trăit. La sfârşitul vieţii noastre ne aşteaptă un examen foarte greu, mai ales că nu există posibilitatea să-I mai dăm a doua oară.

 Desfrânarea n-are nici o apărare. Ea nu întreţine, ci mai curând sau mai târziu, macină dragostea între soţi şi aduce ca orice păcat, ură şi răzbunare. În zilele acestea mai de pe urmă, când şi nouă ni se pare «că de acum vremea s-a scurtat», cercetând firea durerilor, am aflat desfrânarea încteştându-i pe oameni şi lucrându-le de zor dărâmarea in întindere şi adâncime. Iubirea desfrânării îi face pe oameni groşi la „minte şi la obraz, şi nu înţeleg cinstea” (Părintele Arsenie Boca).

 CINE ARE MINTE SĂ IA AMINTE: AM TRĂIT CONSTIENT, CONSTIENT AM SĂV ÂRSIT PĂCATUL DESFRĂNĂRlI, CONSTIENT VOM RĂSPUNDE LA JUDECATA NOASTRĂ ÎN FATA LUI DUMNEZEU. lată ce spunea un bătrân: „Fiilor, această puţină viaţă numai pentru pocăinţă ne-a dat-o Domnul Dumnezeu, şi de vom pierde această puţină vreme, trăind in păcate, fară de pocăinţă şi in răutăţi, mult o vom căuta şi vom dori această vreme şi nu o vom găsi. Să ne gândim la moarte este lucrul cel mai bun, pentru că numai astfel putem fugi de păcat. Ca un abur este viaţa omului, ca un nor care trece. Cele din urmă ceasuri ale vieţii noastre sunt aşa de preţioase că mintea noastră nule poate cuprinde. Îngerii şi diavolii aşteaptă să vadă ce va fi cu noi, numai noi stăm nepăsători la fericirea noastră. Cum ne pregătim de judecată? Ce mai aşteptăm? Avem nevoie de sfat duhovnicesc? Să mergem cât mai repede la Biserică, şi vom găsi acolo preotul care ne va fi călăuză duhovnicească in drumul spre Hristos. Pe bună dreptate constata un moralist contemporan că, drama sau criza omului modern şi a lumii in care trăieşte este că piere şi nu ştie de unde-i vine pieirea. El aruncă vina pe crizele economice, sociale şi politice, socotindu-le ultimele şi singurele cauze ale răului de care suferă, dar ignoră cauza adevărată a tuturor relelor: PĂCATUL. Să avem in suflet cuvintele psalmistului:

 „Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în Legea Domnului. Fericiţi cei ce păzesc poruncile Lui şi-L caută cu toată inima lor. Tu ai poruncit ca poruncile tale să fie păzite foarte” (Psalm 118: 17).

 SĂ NE ÎNCHINĂM TATĂLUI SI FIULUI SI SFÂNTULUI DUH, SFINTEI TREIMI CELEI DE O FIINTA, DIMPREUNA CU SERAFIMII STRIGAND: SFANT, SFANT, SFANT ESTI DOAMNE, ACUM SI PURUREA SI IN VECII VECILOR. AMIN!

Read Full Post »

Prolog

 Un proverb grecesc zice că: Diavolul are multe picioare. El o poate lua pe multe căi, dintre care unele sunt foarte dureroase. De aceea, este cât se poate de capabil să te prindă în orice moment.

 Mediumi, ocultism, astrologie ş.a.m.d. sunt căi pe care diavolul calcă.

Cum şi de ce, vom încerca să aflăm acum.

 1.1 Vise

 Să credem oare în vise? Dacă aveţi un vis care vă spune că vi se va întâmpla ceva rău, oare îl veţi lua in serios sau nu-i veţi da nici o atenţie?

 Există vise omeneşti, vise drăceşti şi vise trimise de Dumnezeu. Singurele vise adevărate sunt cele trimise de Dumnezeu.

 Visele omeneşti

 Săracul la firimituri visează, zice un proverb grecesc. Ce înseamnă acest lucru? Ei bine, înseamnă că ceea ce săracul are în minte (în acest caz, hrana), acelaşi lucru vede şi în vise. Cu alte cuvinte, orice avem în minte, orice ne deranjează în subconştient se poate transforma în vis. În cartea ei – Introspecţia, Karen Horney, psihiatru de renume internaţional afirmă că visele sunt glasul aspiraţiilor noastre.

 Visele drăceşti

 Diavolul sădeşte tot felul de gânduri în minţile noastre. În această lucrare, cel rău nu se limitează numai la perioada când noi suntem treji, ci continuă şi atunci când suntem adormiţi de-a binelea. Astfel este foarte posibil ca noi să vedem în visele noastre lucruri care vin chiar de la vrăjmaş.

 Este firesc ca, prin visele noastre. vrăjmaşul să încerce să ne facă rău, să ne îngrozească, să ne ameninţe şi aşa mai departe. Din acest motiv, noi Îi cerem Domnului în fiecare seară să ne dea somn uşor şi de toată nălucirea Satanei nestrămutat.

 Visele dumnezeieşti

 Şi Dumnezeu poate vorbi oamenilor prin vise. În Sfânta Scriptură găsim o mulţime de exemple de acest fel, precum visele Faraonului tâlcuite de Iosif (Facere, capitol 41).

 Cum să deosebim visele

 Sfântul Ioan Scărarul ne sfătuieşte şi ne îndeamnă: „Crede numai acelor vise ce-ţi vestesc osăndă veşnică şi judecată. Dar, dacă acestea îţi pricinuiesc deznădejde, atunci ele sunt de la dracul”.

 Deci:

• Visele drăceşti ne îngrozesc şi ne fac să deznădăjduim.

• Visele dumnezeieşti (singurele adevărate) ne arată osănda şi judecata. Ne trezim din ele îngrijoraţi, neliniştiţi, dar in mod pozitiv, adică în privinţa mântuirii sufletelor noastre.

 • Visele omeneşti nici nu ne ingrozesc, nici nu ne aruncă în deznădejde, nici nu ne aduc pocăinţă spre mântuirea sufletelor.

 1.2. Superstiţiile

 În vremurile de demult. superstiţiile erau foarte răspândite mai ales in zonele rurale. Acum, când viaţa în general s-a schimbat atât de mult, multe dintre aceste superstiţii sunt pe cale de dispariţie. Unele dintre ele încă mai circulă; de acestea ne vom ocupa acum.

 Anul Nou

 Toată lumea speră că noul an va începe cu bine şi va continua în acelaşi fel. Pentru aceasta. unii dintre noi ne şi rugăm. Totuşi, unii oameni aruncă o privire superstiţioasă şi recurg la .farmece”.

 Ei inaugurează noul an cu mâncare, băutură şi distracţii. Consideră că noul an nu va fi de bun augur dacă nu-l vor întâmpina în spirit de sărbătoare şi cu chefuri. Se tem ca nu -cumva anul să fie aducător de necazuri.

 Ei joacă cărţi sau joacă pe bani. din acelaşi motiv; dacă sunt norocoşi la începutul noului an, întregul an fi unul norocos.

 Merg la biserică în ziua de Anul Nou pentru a avea noroc (nu din cuvenita evlavie). Se împărtăşesc, tot pentru a avea noroc (nu „pentru iertarea păcatelor şi viaţa de veci”).

 Cu toate acestea, un nou an intră în vieţile noastre în fiecare clipă. Fiecare minut pe care-l trăim este şi un nou an. Astfel că ceea ce se-ntămplă de Anul Nou se-ntâmplă şi în fiecare minut al zilei. Fiecare clipă este ziua de Anul Nou.”

 Dacă vreţi ca în noul an să vă meargă bine, atunci folosiţi acest An Nou continuu, de fiecare zi, într-un mod cât mai avantajos. Faceţi bine „aici şi acum”,

 Fiecare clipă, minut, an etc. e un microcosmos ce poate recapitula o întreagă existenţă, viaţă, eveniment, un intreg macrocosmos aflat cumva in afara noastră; te poţi gândi într-o clipită la trecut, poţi lua, în consecinţă, o decizie, şi începe o nouă viaţă. Pentru slăbiciunile umane şi în memoria unor evenimente, Dumnezeu a răndutt anumite perioade bine definite care iau, în general, forma unor sărbători. Omul păcatului a rănduit şi el, de-a lungul timpului, perioadele, sărbătorile lui. Hristos a binevestit anul bineplăcut Domnului (Luca 4, 19); În acest an noi ne aducem aminte să prăznuim pe, să ne facem contemporani În mod tainic cu Hristos, cu viaţa Lui. Acesta este anul cel adevărat, pe care noi. printr-o fulgerare de-o clipă sau de-un an, suntem datori să-l actualizăm în viaţa noastră, ca o comuniune cu Hristos, şi ca sens al vieţii noastre

 Întâlniri cu ghinion

 Dacă dimineaţa vă aflaţi pe drumul către locul de muncă şi se-ntămplă să întâlniţi un infirm, un orb – sau, în Grecia, un preot! – se poate să priviţi intălntrea ca pe un semn rău.

 De fapt, „semnul rău” nu este întâlnirea cu pricina. Este propria voastră credinţă şi superstiţie. Este un semn sigur al faptului că vă aflaţi într-o profundă inşelare.

 Sfântul Ioan Gură de Aur zice că felul în care îţi merge în acea zi nu depinde de cel pe care-l întâlneşti prima dată dimineaţa. Ziua îţi va merge rău atunci când trăieşti în păcat. Aşa că. atunci când pleci de acasă, fereşte-te de întâlnirile cu păcatul.”

 La nunţi

 Atunci când superstiţioşii au de gand să se însoare, primul lucru de care vor să se asigure e acela ca nunta să nu cadă într-o zi „cu ghinion”, precum ziua de vineri sau data de 13. Aceasta, după Sfântul Ioan Gură de Aur, nu este numai o gândire prostească, ci chiar una drăcească. Pentru ei, fericirea depinde de date şi nu de strădaniile personale. Un proverb grecesc zice că Fiecare zi este a lui Dumnezeu. iar acesta este modul în care trebuie să o privim.

Unii oameni întreabă: .. Se cuvine ca doi fraţi să se căsătorească în acelaşi timp?”

Ceea ce contează aici este învăţătura Bisericii, iar Biserica nu interzice acest lucru . .. Se cuvine oare – întreabă ei – ca aceeaşi familie să aibă o înmormăntare şi o nuntă în aceeaşi lună (sau în şase luni)?” Acelaşi lucru se aplică şi aici: Biserica nu interzice acest lucru.

 După naşterea unui copil

 Există o diversitate de superstiţii legate de femeile lăuze. De pildă:

 • Nu este bine ca noile mame să călătorească înainte de ziua a patruzecea.

 • Nu este bine ca noile mame să iasă noaptea afară şi aşa mai departe.

 Singurul lucru stabilit de Biserică este că femeii nu-i este îngăduit să intre în biserică, nici, bineînţeles, să se împărtăşească înainte de slujba din ziua a patruzecea.

 La înmormântări

 Iată câteva din superstiţiile asociate cu înmormântarea:

 • Unii oameni cred că este semn rău să te uiţi atunci când un mort este scos din casă.

 • Unii sparg un obiect, adesea o farfurie, pentru a îndepărta nenorocirea (de parcă moartea s-ar teme de farfuria spartă!).

 • Alţii se rup de Biserică timp de un an de zile! – din nou, de parcă ruperea de Biserică timp de un an va fi de natură să înlăture răul.

 Iată cum lucrează răul, iată, de fapt, cum vine. Răul aduce răul. Sfântul Nicodim Aghtontul zice: „Ce faci, om nesocotit? Nu ştii că prin aceea că nu te duci la biserică te faci vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al sfinţilor Săi? Te pui în vrăjmăşie cu El pentru că una din rudeniile tale a murit? Şi cine eşti tu, care te războieşti cu Dumnezeu, Care face totul pentru binele nostru, atât în viaţa cât şi la moartea noastră?”.

 1. 3. Ochiul pizmaş (Deochiul)

 Lucrarea diavolului

 Atunci când o persoană invidioasă vede ceva bun la alta. ea va suferi. În cazul, diavolului se întâmplă acelaşi lucru. Diavolul şi invidioşii îi pizmuiesc pe ceilalţi. care fac binele. Aceasta este caracteristica lor comună. Diavolul o exploatează din plin. Se foloseşte de ea pentru a-şi extinde răutatea şi la alţii. Cu alte cuvinte. o privire perspectivă pizmaşă devine un comportament sau o călăuză prin care se răspândeşte otrava diavolului. Deochiul – zice Sfântul Vasile cel Mare – este o acţiune a diavolului săvărşită de oamenii plzmaşi.” Într-o rugăciune a Sfântului Vasile se cere: ….. risipeşte orice lucrare a diavolului. orice atac drăcesc”.

 Aceasta înseamnă că ochiul pizmaş NU este, de exemplu, o banală durere de cap. o ameţeală obişnuită sau altceva. Hotărât, este ceva TERIBIL, ceva îngrozitor, ceva de nesuferit, ceva DRĂCESC. Martori oculari relatează că un sătean avea un cal frumos. O persoană invidioasă, uitându-se la el, a zis: „Ce cal frumos!”, iar animalul a căzut mort chiar atunci. Este cu siguranţă o acţiune a diavolului .

 Povestea de mai sus scoate în evidenţă faptul că numai cei plini de răutate au acest deochi în ei: „Risipiţi orice otravă a oamenilor stricaţi şi pizrnăreţt” (din Rugăciunea împotriva pizmei).

 Pe cine vatămă „deochiul”?

 Evident, fiindcă deochiul este o acţiune a diavolului, el poate vătăma pe oricine care este lipsit de apărare, care nu este înzestrat cu armele necesare înfruntării diavolului şi a meşteşugtnlor sale: rugăciunea. postul, spovedania şi Dumnezeiasca Împărtăşanie.

 Iată de ce:

 • Sfinţii nu sunt vătămaţi.

• Preoţii. de asemenea, nu sunt vătămaţi (din pricina preoţiei).

• Nu sunt vătămaţi nici credincioşii care iau parte la viaţa liturgică a Bisericii.

 Izgonirea deochiului

Rugăciunea

 Dat fiind faptul că deochiul este o acţiune a diavolului, este trebuinţă de o rugăciune specială pentru a-l exorciza. Biserica Ortodoxă a stabilit o rugăciune deosebită împotriva deochiului. prin care diavolul este alungat.

Rugăciunea este citită numai de către preot.

 Tentative păcătoase de exorcizare

 Să presupunem că aţi fost afectaţi de deochi şi, în loc să vă duceţi la un preot, vă duceţi la o femeie „specializată” în astfel de cazuri. Dacă faceţi aceasta. atât voi cât şi femeia săvârşiţi un păcat.

 Păcătuiţi prin aceea că dispreţuiţi pe slujitorul numit de Dumnezeu (preotul), mergând şi bătând la uşa unui străin. Iar femela aceea subminează pozitia preotului.

 Pentru a fi mai clar:

 Laicii, ca unii care nu sunt hirotonit, nu au dreptul să facă semnul crucii asupra altor oameni într-un mod sacramental. De ce nu-ţi faci singur semnul crucii? De unde această sfinţenie în mâinile acestor oameni?

 Deoarece nu sunt preoţi, este evident că nu pot săvărşi nici o Taină, precum. să zicem. Taina Mirungerii. Cu toate acestea. unele femei îndrăznesc să facă aceasta. Îşi „sfinţesc” singure puţin ulei şi-şi fac semnul crucii cu el! V-aţi întrebat vreodată de ce nu folosesc ulei dintr-o candelă?

 În ritualurile lor. acestea amestecă cuvinte bisericeşti cu altele. din altă parte (adică de la diavolul). Oare rugăciunile Bisericii au nevoie de o întărire venită de la cele ale diavolului? În final, care cuvinte vor da roade? Cele ale Bisericii sau cele ale diavolului? Oare Domnul va da vreo atenţie rugăciunilor spurcate?

 Şi să nu spui: „Dar, de îndată ce femeia ma exorcizat, m-am simţit din nou bine”.

 • Poate fi pe fond psihologic,

 • Poate să fi fost diavolul acela care te-a făcut bine.

 Un prilej de luare aminte

 Pe 2 martie 1998. un oarecare domn din Patras, Grecia, mi-a spus despre ceea ce i s-a întâmplat cu cincisprezece ani în urmă. Pe scurt:

De la vârsta de 14 ani, familia lui îl ducea periodic pentru a fi exorcizat. Dar acesta era doar un pretext de care diavolul voia să se folosească. El a început să aibă puterea deochiului. Celor pe care-i admira? li se întâmpla câte ceva rău. Putea. de exemplu, să se uite la o femeie care merge pe stradă, iar aceasta să se împiedice sau să-şi scrântească piciorul.

 În Joia Mare din anul 1983, el a participat la Denia Patimilor din seara respectivă la biserica Sfântul Spiridon, în Atgaleo. Deodată, în momentul cel mai important al slujbei, s-a simţit rău. Mintea i s-a înceţoşat cu totul. Comunitatea a început să se clatine în faţa ochilor lui. În acelaşi timp, l-a cuprins o transpiraţie rece. Nemaiputând sta în picioare, a ieşit afară. O femeie – cea care adesea îl „exorciza” – s-a luat după el. Apropiindu-se de el, l-a întrebat ce s-a întâmplat. A început apoi să-I „exorcizeze” din nou, zicând nişte „rugăciuni” ciudate, care nu erau decât invocaţii către draci.

 În clipa aceea, acest domn a observat ceva care l-a şocat profund. Faţa femeii se schimbase. Înfăţişarea-i devenise atât de oribilă, încât nici nu te puteai uita la ea. În acelaşi timp, pe faţa ei apăruse o strâmbătură ciudată. Gura îi semăna mai mult cu un bot de fiară sălbatică. Din poalele rochiei a scos un farmec pentru noroc. „Ia asta – îi spune acestuia. Poartă-l şi nimic nu te va vătăma.”

 El „şi-a revenit…” cu ajutorul invocaţiilor ei satanice (adică cu ajutorul diavolului).

 După această experienţă de neuitat, omul n-a mai pierdut mult timp şi s-a dus direct la spovedanie. Şi-a recăpătat pacea sufletului şi, ceea ce-i mai important, a încetat să-i mai deoache pe oameni.

 1.4.Astrologia

Aceasta se poate împărţi în două categorii:

 Zodiacul – acesta are de-a face cu luna în care ne-am născut.

 Horoscoapele – acestea sunt zilele din calendar care depind de poziţia stelelor.

 Zodiacul

 Descriere :

 Există douăsprezece semne (unul pentru fiecare lună). Ele se numesc: Balanţă, Berbec, Scorpion şi aşa mai departe. Oamenii care se interesează de acestea cred că, depinzând de luna în care s-au născut, ei vor depinde de un semn zodiacal. Iar depinzând de semnul corespunzător ei vor avea caracterul aferent. Cu alte cuvinte, ceea ce eşti nu depinde de tine, ci de semnul tău zodiacal.

 Influenţa fiecărui semn începe în jurul datei de 21 a fiecărei luni. continuând în luna următoare; de pildă. Scorpionul aparţine lunii noiembrie. Acesta „îşi exercită influenţa” începând cu ziua de 23 octombrie şi se sfârşeşte pe 22 noiembrie. Astfel, dacă ar fi să te naşti în acest răstimp (chiar la ora 24 fără un minut în ziua de 22 noiembrie), atunci vei avea caracterul asociat cu Scorpionul, a cărui trăsătură este perfidia !

 Fireşte, nu se poate spune că este vina ta că eşti aşa. Eşti o victimă! Semnul este de vină, momentul naşterii. Ar fi fost altfel dacă mama şi-ar fi început travaliul ceva mai devreme, ai fi fost născut cu un minut înainte de ora 24, pe 20 octombrie, ai fi fost în Balanţă. În acest caz ai fi fost diferit ca persoană, ai fi avut o fire diferită. Ai fi fost cinstit şi bun, toate din pricina bunului tău semn zodiacal.

 Dacă un prieten de-al tău are acelaşi semn, atunci el sau ea va avea acelaşi caracter ca şi tine. Dacă există vreo diferenţă, aceasta s-ar datora faptului că aţi fost născuţi în zile diferite (horoscop vine din greceşte şi înseamnă „a te uita la ceas”).

 Întrebări :

 Dar, despre gemeni – care au acelaşi semn zodiacal şi acelaşi horoscop, dar, cu toate acestea, sunt diferiţi – ce putem spune? Unul poate fi temperat, altul mai mănios: unul poate fi nesincer, altul cinstit şi aşa mai departe. În acest caz, ce pretenţii am putea avea de la zodiac şi horoscop?

 Pe de altă parte, unii oameni au semne zodiacale diferite, dar, cu toate acestea, manifestă însuşiri de caracter asemănătoare. Cum putem explica acest fapt prin prisma zodiacului?

 Să zicem că există gemeni identici, cu acelaşi semn zodiacal, acelaşi horoscop şi aceleaşi însuşiri. Unul este la fel de avar şi vulgar ca şi celălalt. Dar unul dintre ei „vede lumina” şi devine milostiv, credincios creştin, chiar monah sau monahie. Cu toate acestea, celălalt rămăne la fel ca mai înainte. Cum poate fi explicat acest lucru?

 Dacă, de exemplu, eşti Scorpion şi vrei să scapi de presupusa perfidie asociată acestui semn, pot oare oamenii să creadă că semnul zodiacal în sine te-ar putea împiedica de la a face aceasta?

 Pe scurt

 • Personalitatea noastră nu se formează şi nu este formată de factori externi care acţionează independent de voinţa noastră, ci de factori interni, precum modul de găndire şi voinţa liberă.

 • Vai de „soarta” noastră, dacă am fi nişte roboţi controlaţi, dependenţi de obiecte neînsufleţite (semne zodiacale şi horoscoape)!

 Horoscoapele

 Cei ce se ocupă cu astrologia consideră că horoscopul pentru fiecare în parte determină evenimentele de zi cu zi pe care le trăim (viaţa) şi chiar viitorul! Cu alte cuvinte, orice ţi s-ar întămpla de-a lungul vieţii este scris în horoscop. Aşa că n-are nici un rost să ne facem probleme sau să tânjim după un viitor mai bun. Astrologn care vă cercetează horoscopul vă pot spune ce soartă veţi avea. În Grecia era cineva care-şi făcea reclamă astfel: „Prin horoscopul tău, îţi pot prezice cursul vieţii”. Prostii!

 Luaţi aminte aici. Oare tu, persoană cu cap, ratională. te vei încredinţa de viitorul tău cu ajutorul unui obiect neînsufleţit, şi NU prin credinţa în Pronia lui Dumnezeu? În primul caz. dacă horoscopul îţi aduce ceva rău, nu-ţi vei permite să reacţionezi cumva sau să-l respingi. Dar, dacă Dumnezeu îţi aduce ceva „rău”, murmuri şi te plângi. Ai fi în stare să-L resping; şi pe Dumnezeu! Dar pe horoscopul tău nu …

 Nu-i aşa că n-ar strica un strălucit exemplu de credinţă? Nu-i aşa că n-ar strica un admirabil exemplu de dreaptă socoteală?

 Cei care cred în horoscop, n-au nici credinţă şi nici nu sunt raţionali. Oamenii care cred în horoscop sunt aceia care n-au credinţă şi nici dreaptă socoteală.

 Este oare cu putinţă?

 Stelele sunt neînsufleţite. Şi asta nu e tot.

 Ele se află la milioane de ani lumină. Dacă ar avea ochi. ar vedea uriaşul pământ ca pe o mică aşchie sau nu l-ar vedea deloc. Închipuiţi-vă cum v-ar vedea pe voi, cei care trăiţi pe această aşchie. V-ar vedea ca pe ceva minuscul: chiar ni se cere să credem că stelele care sunt NEÎNSUFLETlTE. moarte, pot fi „deranjate” pentru chestiuni legate de viitorul a ceva aşa de minuscul?

 În plus, iată o dovadă practică: la sfârşitul anului 1987, astrologii au prezis „soarta” unor personalităţi proeminente pentru anul 1988.

 • Puternicului Mihail Gorbaciov i-au spus:

 „În 1988, el va divorţa de soţia lui – Raisa. Ei bine, nu s-a întâmplat. Ei încă rămăseseră un cuplu fidel, când, în 1999, doamna Gorbaciov a murit.

 • Cristinei Onassis i-au prezis: „În 1988, ea se va căsători”. În 1988. Cristina Onassis a murit!

 • Girolamo Cardano (1501-1575) a fost un eminent matematician, medic şi, notaţi, astrolog. El a stabilit horoscoapele pentru mai mulţi oamenii celebri, apoi pentru sine însuşi. Anticipând că va trăi 75 de ani, şi având o sănătate foarte bună în momentul plinirii vremii, el şi-a salvat reputaţia printr-un tertip foarte simplu: sinuciderea!

 Deşi în vremea lui Cardano era un lucru obişnuit ca oamenii de ştiinţă să creadă în astrologie, astăzi nu mai este aşa. O sută nouăzeci şi doi de oameni de ştiinţă din toată lumea, dintre care nouăsprezece au luat premiul Nobel, s-au opus astrologiei. descriind-o ca fiind „mitologie”. Cu toate acestea. unele sărmane suflete încă mai cred că este „înţelepciune”.

 Aceste „sărmane suflete” constituie mai ales o parte din masa manipulabilă de oameni, atenţi la „informaţiile” ce se scurg din mass-media, cei care se lasă „raţionalizati” de alţii spre paguba propriei conştiinţe de sine. La horoscoape şi la alte promisiuni – fie ele de ordin social, politic sau cultural – pentru o viaţă „mai bună” sunt atenţi in general cei care privesc această viaţă ca fiind singura realitate posibilă: oameni ce se simt „aruncaţi in lume”, în mreaja influenţelor demo[no]cratice de tot felul. Numai Cel ce a creat această lume – căreia i-a dat un sens precis – ca oamenii care trăiesc în ea să se ridice deasupra tuturor determinismelor – ne poate salva din toate mrejele şi horoscoapele acestei lumi .

 I.5.Ghicitori şi vizionari ” Vizionarii”

 Mediumii şi oamenii care prezic viitorul folosind frunze de ceai sau zaţ de cafea afirmă sus şi tare că au „darul” depistării unei anumite persoane sau a faptului că o anumită familie a fost blestemată şi că ei pot afla cine a blestemat-o. Să fim serioşi, nu cumva aceştia îşi bat joc pur şi simplu de oamenii obişnuiţi?

 Răposatul Arhimandrit Haralambos Vasilopoulos a fost duhovnicul multor asemenea inşelători care s-au pocăit; el obişnuia să-i întrebe:

 – „De ce te-ai amestecat în lucrarea diavolului?”

– „Pentru bani”, răspundeau ei.

– „Când clienţii voştri vă întrebau ceva, ce le răspundeaţi?”

– „Pur şi simplu îi prosteam.”

 Aceştia mărturiseau cu toată sinceritatea că înşelau oamenii. „În spatele mediumilor [ş.a.m.d.] nu veţi găsi decăt înşelăciune şi lăcomie”, notează răposatul preot in observaţiile sale.

 Aceşti amatori într-ale ocultismului se mai laudă şi cu faptul că-ţi pot găsi o persoană sau un obiect. Chiar aşa?! Dacă sunt aşa de isteti în a găsi oameni, de ce nu-şi folosesc puterile pentru a ajuta poliţia să-i găsească pe cei care sunt un pericol pentru societate’? Există. o mulţime de recompense pentru găsirea oamenilor căutaţi. Aceasta ar putea fi o afacere foarte prosperă!

 Fără îndoială că ar vrea, dar nu pot. Tot ce pot face este să-i prostească pe oameni.

În 1969, în Atena, era un om care iubea cu foc o femeie măritată. Era foarte pornit să se căsătorească cu ea, dar ea nici nu voia să audă. Într-o zi, i-a făcut o festă şi a convins-o să se urce în maşina lui. A dus-o până la Muntele Pamassos. Bineînţeles că a încercat totul pentru a o convinge să se răzgândească, dar ea era de neînduplecat. Urmarea a fost aceea că, la un moment dat, a smucit volanul în aşa fel încât a deviat către o stâncă, care i-a trimis drept la moarte pe pietrele din adâncul prăpastiei adânci de 700 de metri.

Acasă, familia aştepta ca femeia să se întoarcă, A trecut o zi, a trecut alta. Nici un semn de la ea.

Mama ei a făcut apel la un medium. L-a plătit frumos. Tot ce voia era să afle unde se află fiica ei. Răspunsul a fost următorul: „Fiica ta este bine şi în viaţă. În acest moment ea se plimbă pe o stradă aproape de Pireu”.

Atunci când vizitaţi „vizionari” ca aceştia, vă costă … Îşi bat joc de voi şi, în plus, îi mai şi plătiţi. Le daţi o grămadă de bani şi totul pare în regulă. Nici nu puneţi la socoteală. Dar dacă un preot ar veni şi v-ar citi o slujbă, acestuia îi daţi ceva acolo, „puţin”, după care nu mai încetaţi a vă plânge de faptul că trebuie să-l plătiţi.

 Există totuşi anumiţi mediumi folosiţi de poliţie in cazuri greu de rezolvat. Poliţiştii care le cer ajutorul sunt interesaţi să afle cu orice preţ cine este autorul unei crime sau al unei spargeri, Nu işi dau seama că şi diavolul joacă rolul „justitiarului” atunci când ştie că oamenii îi pică în cursă.

 ” Ghicitorii”

 Oamenii care citesc în frunze de ceai, în zaţ de cafea, în cărţi şi aşa mai departe, spun că pot prezice viitorul.

 De parcă ar fi cu putinţă ca secretele tale şi viitorul tău să fie conţinute de o ceaşcă sau un pachet de cărţi (mai degrabă un pachet de minciuni)! Dacă aceştia nici măcar nu ştiu ce s-a întămplat în trecut. cum pretind ei că pot prezice viitorul?

 Aminteşte-ţi: dacă-i vizitezi, plăteşti. Deci vor bani. Pentru ce? De ce nu-şi folosesc puterile pentru a „prezice” numărul câştigător de la loterie sau să parieze pe fericitul rezultat al unui meci de fotbal sau al unei curse de cai? Dacă ar face acest lucru, n-ar mai fi nevoiţi să ceară bani de la clienţi.

 Ar vrea din tot sufletul, dar nu pot. Tot ce pot face e să fie gata să dea de naivi.

 Sfântul Ioan Gură de Aur le spune celor care cred în astfel de prostii următoarele: Aduceti-mi pe unul din aceşti ghicitori şi faceţi-l să-mi spună ce se va întâmpla mâine”.

 Ceea ce s-a întâmplat cu un medium ..

 Aşa cum zicea mai sus părintele Haralambos, „în spatele mediumilor (şi a altora) se află în primul rând înşelăciune şi lăcomie”. Acesta este primul aspect. Dar mai sunt şi altele.

 La o şedinţă de spiritism, Victor H. Emest, un binecunoscut fost medium, a întrebat un spirit rău dacă crede că Hristos „este Fiul lui Dumnezeu, dacă El este Mântuitorul lumii, dacă a murit pe cruce şi dacă Şi-a vărsat sângele pentru păcatele noastre. Dintr-o dată, unul din ceilalţi mediumi, care se afla în transă adâncă, a sărit ca ars de pe scaun. Dar asta n-a fost tot. A căzut grămadă pe podea. tipănd atât de tare de parcă ar fi suferit de o durere de nesuportat. Emest ne spune că şi-a revenit numai după ce i s-a acordat primul ajutor.

De ce s-a tulburat atât de rău acest medium (diavolul din el)? De ce l-a cuprins isteria? De ce a leşinat? De ce a suferit atât de mult?

A fost pentru că ceilalţi vorbeau despre duşmanul său: Iisus Hristos (şi Crucea).

După aceasta, Emest n-a mai avut de-a face cu „şedinţe de spiritism.” În plus, s-a pocăit şi s-a întors la Hristos.

 Concluzie

 În spatele mediumilor şi a altora de acest fel, în primul şi-n primul rând este Satana. Cu alte cuvinte. toţi aceşti ghicitori şi vizionari lucrează pentru diavol. Ei îi fac voia orbeşte.

 1.6.Minunile

De se va ridica în mijlocul tău prooroc…

 Domnul a spus că dacă un (fals) prooroc (adică un şarlatan) face semne şi minuni, să nu ascultăm de el (ca nişte copii). Să nu fim purtaţi ca o frunză în vânt. Să nu credem în alţi dumnezei. Staţi neclintiţi în Domnul (cf. Deut. 13. 1-3).

 Domnul Dumnezeul vostru vă ispiteşte prin aceasta, ca să afle de iubiti pe Domnul Dumnezeul vostru din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru (Deut. 13. 3).

 Deci este cu putinţă ca mediumii sau alţii asemenea : să poată. cu îngădutnta lui Dumnezeu şi cu puterea celui rău, săvârşi „minuni”. Iată câteva dintre ele:

 „Comunicarea” cu morţii

 Există unii oameni cărora li se frănge atât de mult inima pentru pierderea persoanei iubite încât merg la un medium (adică la diavolul) pentru a auzi glasul celui răposat. pentru a vorbi cu el şi a găsi un fel de uşurare. Oare chiar aud glasul celui mort? Victor H. Emest. un fost medium din care am citat mai sus, a răspuns fără menajamente: vocea pe care ei o aud nu este cea a persoanei iubite, ci a diavolului. Iar sărmanii nefericiti rămân cu iluzia că se află în contact Cu sufletul persoanei decedate!

Telepatia

 Există două feluri de telepatie: a) Citirea gândurilor altora

 După Victor H. Ernest, aceasta se întâmplă atunci când inteligenţa unei persoane se află mână în mână cu spiritul rău sau când întreaga persoană se află sub stăpânirea spiritului rău. Doreen Irvine, o fostă prostituată şi stripteuză, care a fost încoronată ca regină a vrăjitoarelor din Europa, nu avea nici o dificultate, ca o satanistă ce era, în a citi găndurile altor oameni.

 b) Vederea a ceva ce se întâmplă departe. într-un vis sau într-o transă

 Doi oameni aflaţi la o şedinţă organizată de Ernest puteau citi principalele titluri din ziarele de dimineaţă, în vreme ce acestea încă se mai tipăreau, deci cu câteva ore înainte de a fi aduse la vânzare. Unii, aflaţi la un nivel mai „avansat”, pot vedea în casele voastre de parcă ar fi cu o cameră de luat vederi, putând găsi obiecte ascunse etc .

 „Minuni” cu foc

 Cu câţiva ani în urmă, în Kalamata, un ocultist a făcut în faţa publicului următoarea „minune”: şi-a tras linii pe mână cu o ţigară aprinsă fără a simţi vreo durere.

 Ceva asemănător se întâmplă şi în satul Ayia Eleni din Nordul Greciei, de sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi Elena. Un grup de oameni, ţinănd în mâini icoane ale sfinţilor, dansează în picioarele goale pe cărbuni aprinşi fără a se arde deloc.

 Victor H. Emest zice că nu este vorba de o iluzie. El afirmă că cei care calcă pe foc, chiar păşesc pe cărbuni aprinşi, câteodată chiar pe lavă topită. De fapt călcatul pe foc, continuă el, este o predare totală a acestor practicanţi puterilor întunericului.

 „Baloane de săpun”

 Cu ceva vreme în urmă, pe strada principală din oraşul Patras, Grecia un magician. ajutat de spiritele rele, făcea scamatorii. Prin diferite invocaţii, erau ridicate în aer scaune şi mese de parcă erau din hârtie. Mulţimi mari de oameni se adunau să vadă acest spectacol diavolesc. Dar. prin Pronia lui Dumnezeu, un anume preot din oraş, părintele A. K., a trecut pe acolo şi a făcut semnul crucii asupra acestor mese şi scaune zburătoare. Acestea au căzut la pământ. rămânând acolo neclintite, în ciuda eforturilor repetate ale ocultistului de a le mişca. Puterea crucii o făcuse neputincioasă pe cea a spiritelor rele.

 Concluzie

 Indiferent de cât de impresionante sunt „minunile” săvârşite de agenţii Satanei (mediumi, magicieni etc.), aceştia nu sunt în stare să se împotrivească puterii şi prezenţei crucii. Se risipesc. Dispar ca nişte baloane de săpun. Şi chiar aşa şi sunt …

 II.l Diavolul

Posedarea demonică

 Cea mai bună dovadă a existenţei diavolului este persoana demonizată. Pentru oricine nu crede în existenţa diavolului, noi afirmăm: „Veniţi şi vedeţi. Veniţi şi vedeţi diavolul viu înlăuntrul persoanei demonizate”.

 Suferinţă

 Posedaţii (atunci când îi apucă convulsiile) devin de nerecunoscut: faţa li se schimonoseşte, capul li se suceşte, gura li se cască larg. Limba le iese afară, iar victimele urlă. Este într-adevăr o privelişte îngrozitoare.

 Aflat în această stare, un demonizat este capabil de a vă descoperi toate „isprăvile” [adică păcatele]. Şi nu la modul general şi vag, ci exact, cu detalii. Fără a vă cunoaşte, el vă poate spune. de exemplu, numele pe care-l purtaţi, unde eraţi şi ce făceaţi cu o seară în urmă şi cu cine eraţi. (E demn de luat în seamă faptul că, dacă v-aţi spovedit unui preot, demonizatul nu mai este capabil să facă aceasta.)

 Diavolul nu mai are nici o putere deoarece cel spovedit s-a „baricadat” în spatele harului Duhului Sfânt, în timp ce persoana nespovedită, adică, cel din tabăra dracilor, care s-a făcut sălaş şi aliat al lor, se află î a mâna lor”

 Întrebări

 • Cum ajung să vă cunoască secretele?

• Din ce pricină păcatele spovedite nu pot fi văzute?

 Tremurul.

 Totuşi, în timpul convulsiilor, ei manifestă alte simptome.

• La Dumnezeiasca Liturghie simt de parcă ar fi luat foc (deşi atunci când văd foc nu simt acest lucru).

• Înaintea Preasfintei Cruci se simt de parcă ar fi tăiaţi în bucăţi (deşi atunci când văd cuţitul măcelarului nu se tem).

• Atunci când un preot face semnul crucii asupra lor cu „copia” folosită de el la Dumnezeiasca Liturghie pentru a tăia Agneţul, ei simt de parcă carnea le este sfăşiată, Un preot a făcut acest lucru, iar demonizatul a urlat: „De ce-mi înfigi acea lance în carne? De ce scoţi lancea şi-mi sfâşii carnea?” (Deşi aceeaşi persoană putea atinge tăişul unui cuţit ascuţit fără a urla).

• Atunci când privesc sfintele moaşte, simt de parcă ar fi aruncaţi în foc.

 Întrebări

 • De ce se tem demonizaţii de Dumnezeiasca Liturghie şi nu se tem, în schimb, de chirurgia cardiaca?

• De ce se tem de Preasfănta Cruce, care. în fond, se compune numai din două bucăţi de lemn şi nu se tem de cuţitul măcelarului?

• Cum se face că, atunci când li se face semnul crucii, simt de parcă ar fi tăiaţi pe viu?

• Cum se face că se tem de moaştele sfinţilor, precum de Sfântul Gherasim, un sărman monah lovit de sărăcie, care era plin de dragoste, şi cu toate acestea, nu se tem de rămăşiţele criminalului Lenin, care a măcelărit milioane de compatrioţi?

„Ceva … ”

 Toate cele de mai sus ne arată că ceva se întâmplă cu persoana demonizată. care est.e vădit, deranjată de Sfânta Cruce, de Dumnezeiasca Liturghie şi de moaştele sfmţilor noştri. Iar acest „ceva” este tocmai lucrul care vă poate descoperi păcatele ascunse, în cazul în care nu le-aţi mărturisit.

 Pentru noi, creştinii, acest „ceva” este diavolul. Dar despre necredincioşi, ce să spunem? Oare pun pur şi simplu totul pe seama parapsihologiei şi termină cu toată povestea?

 Există. desigur, acei oameni de ştiinţă care afirmă că toate acestea vor fi într-o zi explicate de zeiţa „ştiinţei”. Sunt siguri de asta. Deşi poate că nu va fi cazul, deoarece e ceva de domeniul viitorului. şi. atunci. de ce sunt aşa de siguri? Ce fel de logică este aceasta? Dar n-are rost să ne batem capul prea mult. Dacă în viitor ştiinţa va demonstra că acest ceva este într-adevăr diavolul, oare atunci vor crede?

 Sălbăticia diavolului

 Demonizaţii demonstrează exact cum se manifestă sălbăticia diavolului şi cu câtă cruzime îi chinuie pe oameni. Iată câteva ipostaze:

 Tatăl al cărui fiu era demonizat I-a zis lui Hristos: Şi oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrăşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut (Marcu 9, 18). Unii „atotcunoscător” explică acest fapt prin a spune că băiatul era epileptic. Dar la fel era şi Iulius Cezar, care a trăit înainte de Hristos. Oamenii din lumea veche cunoşteau diferenţa dintre epilepsie şi demonizare. Nu erau atât de „înapoiaţi”, cum ne place nouă să spunem.

 Un alt demonizat nu stătea niciodată pe acasă, ci pribegea în locuri pustii şi cimitire. Vară sau iarnă, el mergea complet dezbrăcat (ef. Luca 8. 27-39).

Un altul se arunca în foc pentru a fi ars, în vreme ce altul se arunca in apă (Matei 17. 16).

 Cei doi demonizaţi din ţinutul Gadarenilor erau „foarte cumpliţi”. Erau atât de sălbatici şi agresivi încât nimeni nu se putea apropia de ei. Erau o povară pentru vieţile oamenilor.

 Puteri nefireşti

 Dacă un criminal este arestat de către poliţie şi încătuşat la mâini, atunci, indiferent de cât de puternic este, nu poate rupe legăturile. Cum s-ar spune, mâinile lui sunt legate. Dar acest lucru nu se aplică şi în cazul demonizaţilor. Dacă au cătuşe la mâini. chiar dacă sunt imobilizati, ei ar fi în stare să rupă cătuşele. Sfântul Luca ne spune în Evanghelia sa că demonizatul din Gadara era legat în lanturi şi în obezi, ( … ) sfărămănd legăturile, era mânat de demon, în pustie. Era complet imobilizat, dar, în ciuda acestui fapt, el rupea lanţurile!

 Nu omul a fost acela care a rupt lanţurile, ci diavolul care sălăşluia în om. Aceasta demonstrează foarte clar faptul că diavolul are puteri supraumane. Astfel că el poate lucra semne şi minuni. Dacă ar vrea, el ar putea:

 • Să aducă un uragan pentru a distruge case şi a dezrădăcina copaci.

 • Să stârnească o furtună în stare să scufunde toate vasele din zonă.

 • Să înece oamenii şi animalele.

 • Să producă un cutremur în stare să dărăme sate şi oraşe.

 Dar nu o face. De ce? Oare nu i-ar place să vadă totul răstumrnat? Cu siguranţă că da, dacă ar putea. Este împiedicat de face acest lucru de Dumnezeu. Dacă Dumnezeu n-ar ţine sub control furia drăcească. i-am vedea pe draci jucăndu-se cu pământul ca şi cu o minge.

 Cum se luptă cu noi?

 Urâtorul de oameni diavol nu se luptă cu arme văzute şi care fac zgomot (pietre, bâte etc.). ci cu arme silenţioase, nevăzute. UNA dintre acestea sunt GÂNDURILE. El ne vără gânduri rele în minte pentru ca noi să le punem în practică. Dacă găndurile rele nu prind rădăcinăl, el se va lupta cu noi, chipurile, cu gânduri presupus bune, pentru a ne înrobi voia.

 Acestea fiind spuse, o oarecare nelinişte trebuie că ne cuprinde, clipă în care trebuie să ne întrebăm:

• Oare prin ceea ce aveţi în minte, se află şi seminţe întelegătoare sădite de diavol? Nu cumva vi se spune cu înşelăciune, că acestea sunt. chipurile, gânduri bune?

• Nu cumva, propria ta filozofie de viaţă şi de moarte (pe care o crezi corectă) este în realitate o schemă de gândire provenită de la diavol?

• Nu cumva chiar găndurile voastre asupra unor teme duhovniceşti, ca creştini ortodocşi. sunt. în realitate, gânduri de la diavol? Probabil.

 De un lucru puteţi fi sigur: diavolul nu a făcut o excepţie din VOI.

 Gândurile bune prind râdăcină dacă stăm de vorbă sau ne însoţim cu ele: însoţirea cu ele e foarte adesea sinonimă cu acceptarea lor, care e una cu înrădăcinarea în minte; cel luminat de Dumnezeu îşi dă seama rapid de natura acestor gânduri. Găndurile rele se resping, fie prin înlocuirea lor cu gănduri bune – prin oferirea lor lui Dumnezeu, ca  „ardere de tot” -, fie prin rugăciune, fie prin lupta directă împotriva lor, care însă, după predania Bisericii, este specifică celor sporiţi în războiul duhovnicesc.

 II.2.Demonizare sau boală psihică?

 Obişnuitele simptome

 Cu siguranţă că este cu putinţă ca o persoană bolnavă psihic sau care suferă de nervi să manifeste aceleaşi simptome întâlnite la persoană demonizată.

 De exemplu:

 Este cu putinţă ca persoana demonizată să nu voiască să zică „Doamne miluieşte” sau să meargă la biserică, să se spovedească sau să se împărtăşească. (Un necredincios ar putea de asemenea să refuze aceste lucruri, dar aceasta nu înseamnă că necredinciosul este demonizat.)

Este posibil, conform psihiatrilor, ca cineva care este bolnav psihic, atunci când este pus în faţa Sfintei Cruci sau a moaştelor sfinţilor sau când participă la Dumnezeiasca Liturghie, să strige: „Mă arde, mă arde”, fără a se înţelege că este demonizat. Cunoaştem asemenea cazuri. Orice păcate pe care le vor fi săvărşit, afirmă în continuare psihiatrii, în combinaţie cu conştiinţa lor slăbită, ar fi suficiente pentru a-l face pe suferind să se simtă ca şi cum el sau ea ar arde. atunci când ar fi puşi faţă în faţă cu obiectele sfinţite ale credinţei noastre.

 Închipuiţi-vă un caz în care un suferind are nevoie de îngrijirea atentă a unui medic specialist, iar noi încercăm să facem ce putem prin exorcism!.

 Atunci când asupra unei persoane bolnave psihic se citesc rugăciunile exorcizării, acea persoană simte o anumită uşurare de moment, deoarece „ceva” s-a făcut pentru a-i uşura boala. Din nefericire, acest lucru poate fi luat ca semn sau simptom că suferindul este posedat.

 Diferenta

 Posedarea este una, iar boala psihică este alta. Ele pot prezenta, la exterior, aceleaşi simptome, dar aceste simptome pricmuiesc comportamente fundamental diferite.

 Atunci când persoanele demonizate sunt puse în faţa sfintei cruci sau în faţa moaştelor unui sfânt, sunt cuprinse de o „criză” sau devin de nerecunoscut. Capul li se suceşte. limba le iese afară şi încep să urle. Este reacţia Satanei. Dar oamenii bolnavi psihic reacţionează în mod diferit. Nu sunt nici tulburaţi, nici înfăţişarea nu li se schimbă. Îşi menţin permanent o faţă umană.

 În plus, în timpul „crizelor”, posedaţii:

 • Rup lanţuri, scapă din legături etc.

• Descoperă „secrete”.

 Aceste lucruri sunt imposibil de realizat de către cei bolnavi psihic.

 Vraja sau problema psihica?

 Vrăjitoria poate produce aceleaşi simptome ca cele pricinuite de unele probleme psihice.

 Un soţ care a fost vrăjit nu se poate bucura de relaţii conjugale cu partenera lui, şi invers. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi cuiva care are o problemă psihologică de acest gen.

 Cineva aflat sub puterea unei vrăji îşi poate pierde apetitul, suferind apoi din pierderea greutăţii. Acest lucru se întâmplă şi cuiva care are o problemă psihologică.

 Cum putem face diferenţa?

 Dacă cel suferind continuă să rămână membru , al Bisericii, având o viaţă liturgică conştientă, atunci problema pe care o are nu se datorează vrăjii. Vrăjitoria nu afectează creştinii curaţi şi conştienti, de menirea lor. Problema este de ordin psihologic şi necesită asistenţa unui medic specialist.

 Dacă persoana se află în afara Bisericii şi trăieşte în păcat, atunci boala se poate datora vrăjitoriei, deşi, din nou, nu trebuie să ignorăm aspectul psihologic. Dar un diagnostic corect va necesita o cooperare între un preot şi un medic specialist cu frica lui Dumnezeu.

 II.3. Stăpânitorul acestei lumi

 Printul acestei lumi (Ioan 12.31)

 Trăim într-o lume păcătoasă. Se comit zilnic o mie şi una de rele (hoţii. spargeri, crime), şi nu numai într-un singur loc, ci pe tot pământul. Se întâmplă atât de des încât aceste lucruri au devenit ceva obişnuit.

 Toate acestea nu se întâmplă de ieri sau de azi. Întotdeauna a fost aşa, de la începutul omenirii până în zilele noastre. Cu alte cuvinte, de-a lungul miilor de ani care au trecut de la cădere încoace n-a existat nici o perioadă în care dragostea, dreptatea, pacea şi bunăvoirea să domine în această lume. Astfel stând lucrurile, s-ar părea că prinţul acestei lumi nu este altul decât diavolul. El este stăpânitorul acestei lumi! (Cf. Ioan 12.31; Efes. 6. 12)

 Ei bine, el pare că este, dar nu este.

 Cauza răului

 Să nu uităm că diavolul este cel ce introduce ideile răului în minţile noastre. De aici încolo, noi, în mod individual, suntem cei care le punem în aplicare. Pentru a fi mai clar: diavolul îţi pune în gănd (îţi şopteşte) să furi. Dar tu eşti acela care plănuieşte unde, când, cum şi ce ai de gănd să furi. Poţi plănui un lucru astăzi, mâine altul, iar în altă zi cu totul altceva. Mai mult, se poate să fi gândit în amănunt planurile şi să fi început deja hoţia. dar, cu toate acestea, pe cale să te fi gândit la altceva, iar în cele din urmă să anulezi toată operaţiunea. Mergi acasă. faci planuri noi. Acum, ce-ar fi dacă ai porni din nou, dar acum ai fura de-adevăratelea? Cine te-a făcut să furi, diavolul sau tu însuţi? Oare el ţi-a întocmit planurile, cel care ţi-a întins mâinile să iei ceva ce nu-ţi aparţine? Sau tu ai fost acela?

 Tu conduceai jocul. Tu ai furat, nu diavolul.

 La fel se întâmplă şi în orice altă acţiune în care te angajezi, precum şi în orice lucru rău pe care-l faci. Tu-l faci. La fel se aplică şi prietenului tău, cunoştinţelor tale şi oamenilor de care n-ai auzit niciodată. Cu alte cuvinte, nu diavolul este cel ce face rău, ci tu, prin slăbiciunea ta. Dacă diavolul l-ar fi făcut, tu ai fi nevinovat şi atunci desigur, că n-ai mai fi pedepsit. Indiferent ce crime ai comis, te vei duce în Rai. Şi numai diavolul se va duce în iad.

 ”Atotputemicul” diavol

 Am văzut cum diavolul îi chinuie pe cei demonizaţi. Dar mai este un lucru asupra căruia nu am insistat, şi anume faptul că el nu-şi chinuie victimele zi şi noapte, ci numai la anumite intervale. În cele mai multe cazuri el le lasă în pace şi nu le deranjează. De ce? De unde atâta milă, atâta compătimire?

 Nu o face din milă, nici din compasiune, ci din slăbiciune. Cu alte cuvinte, el nu-şi chinuie victima ori de câte ori are chef, ci numai atunci când îi îngăduie Dumnezeu. Fără îngăduinta lui Dumnezeu, diavolul nu poate necăji pe nimeni. Înainte să-l chinuie pe Dreptul Iov, el a trebuit să ceară îngăduinţă de la Domnul (cf. Iov. 2, 2).

 Nu le poate tulbura nici pe dobitoacele necuvăntătoare fără a cere îngăduinţă de la Domnul! Amintiţi-vă de momentul când dracii au cerut voie Domnului să intre în porcii gadarenilor. Şi, odată ce au intrat, porcii nu numai că au luat-o la fugă, ci au alergat către stânci, aruncându-se în mare de pe un ţărm înalt (cf. Marcu 5, 13). Iată nebunia!

 Diavolul n-are nici o socoteală de încheiat cu porcii, dar cu oamenii are, în special cu creştinii, fiindcă ei cred în Hristos, Care este vrăjmaşul lui. Dacă diavolul i-a nimicit pe porci atât de repede, imaginaţi-vă cât de mult ar vrea să-i nimicească pe oameni. Şi-ar dori cu tot dinadinsul să intre în fiecare dintre noi, să ne facă să alergăm către stânci, să sărim în mare şi să ne găsim pierzarea, astfel încât să nu mai rămână nimeni pe pământ. şi în special nici un creştin, care să se închine vrăjmaşului său Hristos.

Dar. cu toate acestea, ÎN TOATE TIMPURILE oamenii – între care şi creştini – au supravieţuit. Astfel că Domnul a toate restrânge libertatea diavolului. În acest caz cine este în realitate prinţul acestei lumi?

 Dunmezeu este bun

 Deoarece Dumnezeu ţine sub control „atotputernicia” diavolului, înseamnă că El Insuşi este atotputernic şi că, astfel, este mai puternic decât diavolul. De aceea:

 El este capabil în orice moment să facă lucruri extraordinare. El poate face să se înfricoşeze tot pământul timp de mai multe ore cu numai o privire, iar tot pămăntul să se plece în faţa Lui ca Domnului şi Dumnezeu. El îl poate împiedica pe hoţul aflat pe cale să fure. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi cu criminalul ş.a.m.d, astfel încât răul să dispară de pe pământ o dată pentru totdeauna. El ar putea face pămăntul un adevărat paradis.

 Dar Dumnezeu nu face aceasta. El poate, dar nu vrea – în timp ce diavolul vrea, dar nu poate! Nu vrea, pentru că este un Dumnezeu bun. El vrea să facem bine în mod liber, nu ca o constrângere impusă. El lasă totul în seama noastră.

 II.4. O invitaţie către diavolul

 Atunci când vreţi să invitaţi o cunoştinţă de-a voastră la o nuntă, la un botez sau la altceva. îi trimiteţi o invitaţie. Invitaţia e un mod de a arăta că doriţi ca acea persoană să fie prezentă.

Invitaţiile mai sunt trimise şi de diavol.

 Jocuri, farmece şi bijuterii

 „Obiecte fermecate cu noroc”

 Există „specialişti” care confecţionează sau fac rost de asemenea obiecte, rostind asupra lor invocaţii către diavol. Oamenii creduli poartă astfel de obiecte şim ignoranti cum sunt, îl invită pe diavol în sufletele lor.

În aceeaşi categorie de obiecte se înscriu şi oasele de lilieci, potcoavele de cai, pentagrama şi altele.

 Jocurile

 Având o experienţă bogată în spate, Doreen Irvine, fosta regină a magiei negre, afirmă că

există jocuri, precum cel cu planşeta de spirltisrn, care sunt foarte periculoase pentru copii. Sean Seller, fost satanist, vorbeşte şi el din experienţă, zicând că există lucruri precum bijuteriile sau jocurile care, din nefericire, sunt adesea considerate inofensive. Această remarcă merită luată în seamă. Iată doi oameni care iniţial lucrau pentru Satana şi care ne spun din experienţă că nu toate jocurile sunt ceea ce par a fi.

 Acum câţiva ani. un atenian a vizitat India.

La întoarcere, el i-a adus unui prieten, ca suvenir, un joc specific băştinaşilor de acolo. Într-o zi. pe când acest prieten se uita cu curiozitate la el, acesta a făcut un zgomot ciudat şi, deodată, Satana însuşi i-a apărut înainte!

 Bijuteriile

 Sean Seller ne spune că în spatele fiecărui idol cinstit în India se află câte un diavol ascuns.

 Ce este crucea? Este ceva neînsufleţit (lemn. metal etc.) de o formă anume. Dar această formă este ceea ce-l respinge pe diavol. Tot astfel, şi idolul este un obiect neînsufleţit de o formă anume. Şi la fel cum forma crucii îl respinge pe diavol, forma idolului îl atrage. În acelaşi fel, bijuteriile în formă de idoli îl atrag şi ele pe diavol.

 Există femei pline de mândrie deşartă care, pentru a crea un „efect”, îşi decorează casele cu tot felul de obiecte de provenienţă necunoscută. Cum pot fi sigure că prin aceste obiecte banale nu-l invită pe diavol în casele lor?

 Sfântul Ioan Gură de Aur este foarte clar în această privinţă: ” …dar dacă-ţi vei împodobi casa altfel (într-un mod necreştin), chemi pe diavol şi ceata lui”.

 Meditaţia

 Chiar şi meditaţia practicată de maeştrii guru şi adepţii mişcării New Age este o invitaţie către diavol. Prin „rugăciune” şi concentrare, ei comunică cu el. De pildă. în toamna lui 1989, o tânără fată mi-a relatat următoarele.

 Ea fusese înşelată de un grup de tineri, adepţi ai unui maestru guru. În timp ce stăteau cu picioarele încrucişate şi cu mâinile deschise, în poziţie de meditaţie, ea dădea un test. Avea cu ea un Nou Testament şi spunea rugăciunea Tatăl nostru, în tăcere şi în duh de pocăinţă şi zdrobire. Urmarea a fost că nimeni din acel grup n-a mai putut să se concentreze sau să mediteze! Liderul grupul a simţit că ceva nu e în regulă, n-a mai putut suporta şi a renunţat la ea.

 Noul Testament. Cuvântul lui Dumnezeu, alături de rugăciunea Domnească (Tatăl nostru), a rupt invitaţia pe care aceştia o trimiteau diavolului prin meditaţia lor.

 Blasfemia

 Sfântul Ioan Gură de Aur învaţă şi el că blasfemia este o altă formă. de a-l invita pe diavol: „Limbajul vulgar de asemenea întunecă mintea şi-i invită pe demoni”. Cântecele cu versuri dubioase şi anumite genuri de muzică sunt şi ele invitaţii adresate diavolului.

 Dacă-i spui cuiva să se ducă d …. aceasta este o invitaţie către diavol.

 Un locuitor al satului Ahaia. Grecia, mi-a relatat următoarele:

 Fiica lui căsătorită, care trăia în apropiere de oraşul Patras, şi-a pierdut minţile şi i-a spus fiului el să se ducă la dracu. Satan le-a apărut imediat în casă. De la mijloc în jos, el avea trup de om, iar de la mijloc în sus trupul unui ţap complet negru, cu coarne! Iar gura îi era deschisă.

Un alt martor ocular mi-a relatat că. în satul lui. un părinte a devenit foarte nervos şi i-a spus copilului său: „Să te ia dracul!”. Şi. deodată, în faţa lor a apărut un diavol. „M-aţi chemat şi am venit”, i-a el spus tatălui.

 Curiozitatea

 Studierea cărţilor magice

 În vremea Sfântului Dionisie din Olimp, trăia în Verria un creştin foarte învăţat. Într-o zi i-a căzut în mână o carte despre magie. Din pură curiozitate, a început să citească invocaţii către diavol. Urmarea a fost că, în acea noapte, a văzut în vis un demon uriaş.

 – „Am venit pentru că m-ai chemat – zise demonul. Haide acum. Închină-te în faţa mea, dacă vrei să-ţi slujesc.”

 – „Mă închin numai Domnului meu şi numai pe El Îl slăvesc”, a răspuns înfricoşat creştinul.

 – „Dacă nu vrei să mi te închini, de ce m-ai chemat?”, a întrebat cu furie demonul, care începuse să -şi bată fără milă victima.

 Creştinul s-a sculat cu o transpiraţie rece.

 A simţit pe faţă o durere de nesuportat. A început să strige şi să urle de durere. Starea lui se înrăutătise. Faţa lui se umflase şi se schimonosise, încât ochii de abia se mai vedeau. În final. a fost vindecat cu rugăciunile Sfântului Dionisie din Oltmp.

 Este descris aici numai un mod prin care diavolul poate veni la om. În Ortodoxie, nici măcar numele lui nu se recomandă a se rosti. A-i rosti numele înseamnă a-l băga cumva în seamă, pe el, cel ce se chinuie în singurătatea încremenirii în rău. În Ortodoxie în general şi în evlavia populară în special s-au folosit diferite eufemisme pentru a evita rostirea numelui care poate foarte uşor degenera într-o invocaţie. Pentru a-l chema in sufletul nostru, nu este nevoie de invitaţi! speciale. Toţi cei care drăcuie sau folosesc numele vrăjmaşului în glumă, cu răutate faţă de cineva sau în alte scopuri, altele decât cele legate de apropierea de Dumnezeu şi cunoaşterea Lui, se trezesc, fie că simt sau nu acest lucru, cu vrăjmaşul „pe cap”, făcăndu-se robi ai săi, aşa cum a arătat pilda de faţă. Pe scurt, hotărârea de face rău. sau inclinatia spre păcat, este totuna cu chemarea vrăjmaşului în ajutor: nimeni nu poate face rău fără ajutorul acestuia.

 Experiment

 Recent (1988, august), într-o suburbie a oraşului Patras din Grecia, s-au întâmplat următoarele:

 O elevă de liceu a auzit că este posibil să-l aducă pe diavol în casa ei prin simpla aprindere a unei lumânări, prin legarea Sfintei Scripturi cu o frânghie şi prin ţinerea lor cu susul în jos, rostind apoi nişte „rugăciuni”. Dacă Scriptura începea să se legene înainte şi înapoi, acela ar fi fost un semn că Satana era pe cale. Tânăra de 16 ani a urmat întocmai „ritualul” prescris. Într-adevăr, Scriptura ce stătea atâmată a început să se legene, din masă a început să curgă sânge şi, deodată, diavolul şi-a făcut apariţia.

 Magia

 Orice fel de magie, oricât de „nevinovată” şi „nevătămătoare” ar părea (vrăjile etc.), aceasta nu este altceva decât o chemare a Satanei. Din cartea Minunile Doamnei noastre Eikosiftnissa am aflat că o femeie din Atena, o oarecare d-nă Xanthaki, avea probleme cu soţul ei. Acesta o înşela. Pentru a da o soluţie problemei, ea a făcut o vizită unei „femei cumsecade” care era medium. Aceasta din urmă i-a· citit formule magice şi i-a dat nouă boabe de năut ca să-şi pună în casă, astfel încât soţul ei să-şi vină în fire. (Cât infantilism!) Femeia a făcut cum i s-a spus. Dar de atunci încolo, în fiecare seară, ea avea coşmaruri. Visa pe un sălbatic cu trăsături hidoase (diavolul), care-i tot spunea: „O să te ucid”. În cele din urmă s-a vindecat prin mijlocirea Maicii Domnului.

 II 5 Arme împotriva diavolului

          Postul şi rugăciunea

 Domnul a zis: Acest neam de draci nu iese decăt numai cu rugăciune şi cu post (Matei 17.21). Postul priveşte trupul, rugăciunea – sufletul. Astfel că avem un trup şi un suflet, o întreagă persoană pornită împotriva diavolului.

 Postul

 Puterea diavolului stă în pântece. Cu alte cuvinte, atunci când oamenii beau şi mănâncă fără măsură, acest lucru devine o armă în mâinile diavolului, care se întoarce împotriva lor. Astfel, postul îl dezarmează pe diavol. Aceasta o mărturiseşte şi imnograful, care scrie: „Căci nici nebuneştile năvăliri ale dracilor nu îndrăznesc să se apropie de cei ce postesc” (Triod. Vecernia din Lunea Săptămânii Lăsatului de Sec de Brânză). În vieţile sfinţilor putem găsi multe întâmplări în care diavolul este pus pe fugă cu arma postului.

Rugăciunea

 Hai să ne aducem aminte de duhul rău care a intrat in panică la auzul numelui lui Iisus. Mediumul, deşi se afla în  „transă”, s-a prăbuşit de pe scaun, iar apoi şi-a pierdut cunoştinţa.

 Este cunoscut faptul că, de regulă, demonizaţii nu pot rosti numele „Hristos”. Atunci când vorbesc despre Domnul, zic doar .. El” sau . .Acela”, dar nu „Hristos”.

 Cereţi unui demonizat să rostească cuvântul „Hristos” şi veţi vedea că va refuza cu siguranţă.

 Numele Domnului are mare putere prin rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase ..;”. El îi înfricoşează şi îi cutremură pe draci.

 Luând agheasmă…

Apa care a fost binecuvântată de un preot prin rugăciuni speciale este un receptacul al dumnezeiescului har şi, ca atare, este foc care îi arde pe draci.

 În 1926, un demonizat a vizitat Sfânta Mănăstire Dionisiu din Sfântul Munte. Părintele Visarion, un monah de la mănăstire, i-a dat un pahar cu apă, în care a turnat în taină nişte agheasmă.

 – „Ia de bea puţin, ca să-ţi potoleşti setea”, i-a zis acesta.

Demonizatul a luat paharul şi nici n-a apucat să-l pună la gură, că a urlat: – „M-ai ars, monahule!”

După care a scuipat apa din gură.

 Un locuitor din provincia Ahaia, din Grecia, mi-a zis că, odată, a stropit un demonizat cu agheasmă. Acesta a început imediat să ţipe: „M-ai ars! M-ai ars!”.

 Ce a văzut un ocultist tibetan

 În 1970, un ocultist din Tibet a vizitat Atena. Pe când mergea pe stradă, a văzut, prin iconomie dumnezeiască, diavoli care se ataşau de oameni. Un diavol era pe gât, altul la urechi, altul la nas, altul la gură şi aşa mai departe. Dar ocultistul a mai văzut ceva care l-a pus pe gânduri, şi anume faptul că diavolii nu se puteau apropia de preoţi. Se purtau prin preajma acestora, îi încercuiau pentru a găsi o „deschizătură”, dar nu era cu putinţă.

 – „Cine sunt aceşti oameni cu bărbi şi veşminte negre?”, a întrebat ocultistul un trecător.

 - „Sunt preoţi ai Bisericii noastre – a explicat celălalt. Şi dacă vrei să vezi mai mulţi, şi încă mai ceva decât aceştia, du-te la Sfântul Munte.”

 S-a dus la Sfântul Munte, unde monahii l-au îndrumat către Părinte Paisie (†1994). Ca urmare, ocultistul şi-a dat seama de unele lucruri. S-a pocăit. S-a botezat. A devenit creştin şi a luat numele de Teodor.

 De ce nu puteau diavolii să se apropie de preoţi? Pentru că aparţineau preoţiei lui Hristos. Şi. prin această slujire, ei săvărşesc tainelem carem aşa cum vom vedea, îi fac pe draci să se cutremure.

 „De trei lucruri mă tem”

 Părinţii noştri s-au luptat cu diavolul cot la cot. Adesea ei vorbeau cu el şi-i aflau tainele. Într-una din aceste discuţii, diavolul a fost silit să-i mărturisească unui ascet: „De trei lucruri mă tem. Primul, de ceea ce creştinii îşi atârnă de gât (Crucea). Al doilea, de baia pe care o fac în biserică (spovedania), şi al treilea, ceea ce mănâncă şi beau în biserică (Sfânta Împărtăşanie)”. Şi acum luaţi aminte la aceasta: atât de tare se temeau de aceste trei lucruri încât nici nu voia să le pomenească direct. Iar diavolul a adăugat ascetului: „Mai presus de toate mă tem de ceea ce creştinii mănâncă şi beau în biserică, bineînţeles, cu condiţia să o facă cu cuget curat”.

 Atunci când ne împărtăşim, diavolii ne privesc ca pe nişte lei care varsă foc pe nări, zice Sfântul Ioan Gură de Aur. „Ca leii care suflă foc, aşa ne despărţim de [duhovniceasca] masă, devenind înfricoşători pentru diavoli.”

 Un mesaj

 „De trei lucruri mă tem”, zice diavolul. Cu toate acestea, să nu uităm că toate aceste lucruri sunt pietre de temelie ale Creştinismului. Este ca şi cum diavolul ar spune că din toate credinţele (Budism, Islam etc.) el se teme numai de Creştinism, căci numai creştinii au armele potrivite pentru a lupta împotriva lui.

 Aceasta înseamnă că numai Creştinismul îl poate lega pe diavol de mâni şi de picioare. În celelalte religii el are mână liberă de lucru şi metode diferite, Că toţi dumnezeii oamenilor sunt draci; iar Domnul cerurile a făcut: (Ps, 95, 5), Şi încă: Au jertfit diavolilor şi nu lui Dumnezeu (Deut, 32, 17).

 II. 6.Exorcismul

 O altă armă foarte importantă împotriva diavolului este exorcismul.

 La Botez

 Conform Sfinţilor Părinţi, diavolul sălăşluieşte în centrul sufletului omului nebotezat. Prin exorcism, el este izgonit din inimă. iar omul este eltiberat.”Depărtează-te de la el/ea, duh rău, necurat care te ascunzi în inimă. Vedem că exorcismul este pentru diavol o experienţă teribilă. El este silit să se depărteze de victimă. Că-i place sau nu, se depărtează.

  Mai exact, în cazul Botezului e vorba de un exorcism comun, mai bine zis o lepădare, în care pruncul se leapădă prin gura naşulul de Satana, acesta fiind Izgonit de preot plin puterea Duhului Sfănt. Ce se întămplă mai departe ştie fiecare. Cei care cred că Botezul alungă toate problemele o dată pentru totdeauna trebuie să ştie că pierderea harului de la Botez plin păcat deschide din nou Satanei poarta către suflet, fapt care necesită un nou Botez – Spovedania !

 Deoarece rugăciunile de exorcizare de la Botez au ca scop mântuirea noastră. Sfântul Simeon al Tesalonicului sfătuieşte ca ele să fie spuse clar şi nu numai o dată. Căci altfel e cu putinţă ca diavolul să găsească o altă cale de a-l necăji pe creştin.

 În Biserica creştină primară, citirea rugăciunilor de exorcizare era o rănduială foarte importantă; aceasta se săvărşea separat.

 • Existau preoţi special desemnaţi, care citeau rugăciunile, „exorciştii” .

 • Erau citite de mai multe ori: „Topiţi-vă în rugăciunile de exorcizare”, îi îndemna Sfântul Chiril al Ierusalimului pe cei ce se catehizau în vederea Botezului.

 • Catehumenii îşi acopereau ochii şi feţele, ca să nu-şi distragă atenţia (aşa cum se întâmplă şi astăzi la hirotonia unui diacon, care-şi acoperă capul şi faţa cu un „prosop”).

 Pentru „blesteme” şi demonizati

 Biserica noastră foloseşte rugăctuntle de exorcizare ale Sfinţilor Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur. Ele se citesc celor care suferă de demonizare, sau blestem.

 Răposatul părinte Porfirie, care cunoştea multe lucruri despre demoni, obişnuia să spună despre rugăciunile de exorcizare următoarele:

 • Nu trebuie citite decât dacă există un motiv serios şi întemeiat.

 • Trebuie citite în şoaptă (fără ca cei de faţă să audă).

 • Cei auto-proclamati exorcişti şi cei care citesc în public cu voce tare rugăciunile de exorcizare trebuie aspru mustraţi.

 • Când rugăciunile de exorcizare nu se citesc la momentul potrivit, atunci diavolul atacă victima, preotul şi pe cei prezenţi.

 Satana înfuriat

 Atunci când rugăciunile de exorcizare sunt citite asupra cuiva care încă nu este botezat, Satana se înfurie. Ceva asemănător se întâmplă şi atunci când sunt citite cuiva care este demonizat. Diavolul, care este „bombardat” de rugăciuni, este provocat să se depărteze de victimă. Lui i se cere să facă ceva neplăcut. De aceea, el devine foarte nervos.

 Victima

 Furiosul diavol îşi epuizează victima! O chinuie îngrozitor. O schimonoseşte şi o face să se zbată în convulsii.

 Preotul exorcist

 În decembrie 1966, o doamnă s-a dus la o biserică din Patras, unde i-a cerut preotului(care ulterior a povestit întâmplarea) să-i citească molitfele Sfântului Vasile cel Mare. Preotul s-a arătat dispus şi a făcut aşa cum i s-a cerut.

 Pe când preotul se întorcea acasă, în jurul său au început să cadă pietre. S-a uitat înapoi, dar n-a văzut pe nimeni. Apoi, la miezul nopţii, s-a întâmplat ceva teribil. Întreaga casă a început să se cutremure. Farfuriile şi paharele din chiuveta din bucătărie au început să fie azvârlite de perete şi sparte. Dulapurile din casă s-au prăbuşit la pământ. Preotul şi-a pus imediat epitrahilul, a citit rugăciunile începătoare (Sfinte Dumnezeule … ), iar lucrarea celui rău s-a oprit.

Este limpede. Demonii s-au înfuriat din pricina molitfelor şi au atacat „vinovatul”.

 Privitorii

 În vremea Sfântului Ioan Gură de Aur. cei demonizaţi erau aduşi la Dumnezeiasca Liturghie. Unii creştini vorbeau între ei, nefiind atenţi la Liturghie. Sfântul Ioan, care cunoştea foarte bine vicleniile diavolilor, se adresa turmei sale astfel: „Nu vă temeţi, acum că faceti acest zgomot, că unul din aceşti draci s-ar putea năpusti asupra voastră. găsindu-vă sufletul pustiu, ca o casă fără uşă, şi că ar putea intra în voi? Chiar dacă nu vă pasă de fraţii voştri demonizaţi, fie-vă milă de voi. Închideţi uşa sufletului împotriva oricărui demon rău”.

 Prin urmare. atunci când participaţi la un exorcism fără atenţia cuvenită, v-aţi putea demoniza chiar şi voi înşivă!

 Smerenia

 Învăţăm din experienţa Sfinţilor Părinţi că ceea ce-i scoate pe draci afară din oameni este smerenia.

 Era un tată a cărui fata era demonizată. El a dus-o la un pustnic pentru a-i reda sănătatea sufletească. De îndată ce fata l-a văzut pe pustnic, a început să-i dea acestuia palme peste faţă. El nu numai că nu a reacţionat în vreun fel, ci, după porunca Domnului, şi-a întors şi celălalt obraz. Această atitudine a sa (smerenia) a fost o lovitură în demon. A început deodată să strige: „Sunt scos afară din porunca Domnului”. Fata demonizată s-a făcut bine. După aceasta, bătrânii au dat slavă lui Dumnezeu zicând: „Nimic nu nimiceşte mai mult mândria diavolului ca smerenia?

 A reacţiona cu râu la un râu ce ţi se face înseamnă a stârni şi mai mult râul din celâlalt şi el pe cel din tine. Scopul celuilalt e, aşa-zicănd, nebunia, prostia, un scop fără de ţel am spune. Grav este că reacţiile de genul acesta au devenit ceva „normal”.

 Un demonizat a venit la un bătrân pentru a se vindeca. Dar, fiindcă bătrânul s-a văzut pe sine nevrednic, a refuzat. Totuşi, la stăruinţele rudelor celui bolnav, el s-a înduplecat:

 – „Ieşi afară din făptura lui Dumnezeu”, i-a zis el demon ului.

– „Ies – zice demonul -, dar spune-mi, cine sunt oile şi cine caprele?”

– „Eu sunt dintre capre – zise bătrânul cu zdrobire. Cât despre oi, Dumnezeu este Cel ce le cunoaşte. ”

– „Smerenia ta mă scoate afară!”, s-a tânguit demonizatul, iar apoi s-a vindecat.

 Atunci când au adus un demonizat la Sfântul Antonie cel Mare, acesta, deşi era privit ca mare sfânt, s-a considerat nevrednic de a scoate demoni. Astfel că l-a trimis pe demonizat la ucenicul său, Avva Pavel cel Simplu. Pe când ucenicul se străduia să-l scoată afară pe demon, acesta s-a depărtat strigănd: „Smerenia lui Antonie mă scoate afară!”.

Read Full Post »