Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘umanism’

 

Realismul despre care vorbim – un termen generic în care includem diferite forme de „naturalism” şi „pozitivism” – este, în forma sa cea mai simplă, doctrina popularizată de Turgheniev chiar sub numele de „nihilism” în Părinţi şi copii. Personajul Bazarov din acest roman reprezintă tipul „omului nou” din Rusia anilor ’60, materialişti şi determinişti naivi care credeau cu seriozitate (ca D. Pisarev) că vor afla mântuirea omenirii în disecţia broaştei sau că au dovedit inexistenţa sufletului uman numai pentru că nu au reuşit să-I descopere în timpul unei autopsii. Acest nihilist este omul care nu respectă nimic, nu se pleacă în faţa nici unei autorităţi, nu acceptă (aşa crede el) nimic pe baza credinţei, judecă totul în lumina unei ştiinţe pe care o ia drept adevărul absolut şi exclusiv, respinge orice idealism şi abstracţiune în favoarea a ceea ce este concret şi faptle. El este cel care crede într-un singur cuvânt, în „nimic afară de”, reducând tot ceea ce oamenii au considerat „superior”, creaţiile minţii şi ale spiritului, la o dimensiune comună sau uprimară”; materie, senzaţie, aspect fizic.

Spre deosebire de incertitudinea liberală, concepţia realistă despre lume pare perfect clară şi deschisă. În locul agnosticismului sau al unui deism evaziv, este un ateism deschis; în locul confuzelor „valori superioare”, materialismul pur şi individualismul. Totul este evidenţă în universul realist – cu excepţia celei mai importante şi mai necesare evidente: începutul şi sfârşitul acestui univers. Acolo unde liberalul oferă răspunsuri vagi în legătură cu lucrurile ultime, realistul este mai naiv ca un copil: aceste lucruri ultime pur şi simplu nu există pentru el; nu există nimic altceva decât evidenţele.

Un asemenea realism este, desigur, o contradicţie în sine, dacă ia forma unui „naturalism” care încearcă să instaureze un materialism şi un determinism absolute sau un „pozitivism” care îşi propune să nege cu desăvârşire absolutul sau un „agnosticism” care vorbeşte cu atâta uşurinţă despre „imposibilitatea de a cunoaşte” realitatea ultimă; am discutat deja această problemă în prima secţiune a acestui capitol. Dar orice argument este, desigur, pur academic, pentru că realismul, care se contrazice pe sine din punct de vedere logic, nu poate fi tratat în mod adecvat ca un sistem filosofic. Este gândire a naivă şi dezordonată a omului practic, nerneditativ care, în această epocă în care totul este simplificat, crede că poate impune întregii lumi standardele şi ideile sale naive; sau, la un nivel puţin diferit, gândirea la fel de naivă a omului de ştiinţă, limitat la evidenţe de exigenţele domeniului său, atunci când încearcă în mod nelegitim să extindă criteriile ştiinţifice dincolo de limitele lor fireşti. În ultimă instanţă, este vorba aici, pentru a adopta o distincţie necesarăts, despre „scientism” în opoziţie cu ştiinţa legitimă; pentru că trebuie să se înţeleagă că remarcile noastre nu sunt îndreptate împotriva ştiinţei înseşi, ci împotriva exploatării neadecvate a standardelor şi metodelor acesteia, aşa cum se întâmplă în zilele noastre.

Este corect să numim nihilism o asemenea filosofie?

Mai exact, este acesta nihilism în sensul în care am definit acest termen? Dacă adevărul înseamnă, în sensul cel mai înalt, cunoaşterea începutului şi sfârşitului lucrurilor, a dimensiunii absolutului; şi dacă nihilismul este doctrina potrivit căreia nu există un asemenea adevăr; atunci este clar că aceia care consideră adevărul ştiinţific drept unicul adevăr şi neagă tot ce este dincolo de acesta sunt nihilişti în sensul cel mai exact al termenului. Divinizarea faptului empiric nu înseamnă în nici un caz iubire de adevăr; ci este, aşa cum am sugerat deja, parodia acestuia. Este infatuarea fragmentului care are pretenţia de a lua locul întregului; este încercarea orgolioasă de a construi un Turn Babel, o colecţie de fapte, de a atinge înălţimile adevărului şi ale înţelepciunii de jos în sus. Dar adevărul este atins numai atunci când omul se smereşte pe sine şi acceptă că i se dă de sus. Toată pretinsa „modestie” a erudiţilor şi a oamenilor de ştiinţă realişti, aceşti oameni cu prea puţină credinţă, nu poate ascunde orgoliul cu care lucrează împreună pentru a uzurpa tronul lui Dumnezeu; aceştia, în micimea lor, consideră că „cercetările” lor silitoare au mai multă greutate decât Revelaţia dumnezeiască. Nici pentru aceşti oameni „nu există adevăr”; iar despre aceştia putem spune ceea ce Sfântul Vasile cel Mare spunea despre învăţaţii din Grecia păgână: „Pedeapsa lor înfricoşătoare va fi mai cu seamă pentru cultul celor lumeşti, de vreme ce, văzând atât de limpede în ştiinţele deşarte, şi-au închis ochii de bunăvoie cunoaşterii adevărului”.

Până în acest punct însă nu am reuşit să facem o distincţie adecvată între primul şi al doilea stadiu al nihilismului. Cei mai mulţi liberali acceptă o asemenea ştiinţă ca unicul adevăr; prin ce se deosebeşte realismul de viziunea acestora? Diferenţa nu e atât una de doctrină – într-un anumit sens, realismul este mai degrabă un liberalism deziluzionat şi sistematizat – cât una care tine de emfază şi de motivatie. Liberalul este indiferent fată de adevărul absolut, o atitudine care rezultă din ataşamentul excesiv faţă de această lume; în cazul realistului, pe de altă parte, indiferenţa faţă de adevăr devine ostilitate, iar simplul ataşament faţă de lume devine devoţiune fanatică fată de aceasta. Consecintele acestea extreme trebuie să aibă o cauză mai profundă.

Realistul ar spune că această cauză este dragostea faţă de adevărul însuşi, care elimină credinţa într-un fantezist „adevăr superior”. Nietzsche, de altfel, crezând acest lucru, vedea în el o calitate creştină care se întorsese împotriva creştinismului. „Sensul adevărului, dezvoltat în cea mai mare măsură prin creştinism, se revoltă în cele din urmă împotriva falsităţii şi a ficţiunii tuturor interpretărilor creştine asupra lumii şi istoriei ei.” Întelese în contextul adecvat, aceste cuvinte ascund o anume intuiţie, deşi este parţială şi deformată. Nietzsche se răzvrătea mai degrabă împotriva unui creştinism care fusese considerabil diluat de umanismul liberal, un creştinism în care dragostea şi loialitatea fără compromisuri faţă de adevăr erau rare, dacă nu chiar cu totul inexistente, un creştinism care nu mai însemna altceva decât un idealism moral spoit cu un vag sentiment estetic. Nihiliştii ruşi, în mod similar, se răzvrăteau împotriva idealismului romantic al „oamenilor inutili” care sălăşluiau într-un tărârn fabulos al fanteziei şi al evadării, rupt de orice fel de realitate spirituală sau pământească, Adevărul creştin este la fel de departe de o asemenea spiritualitate ca şi realismul nihilist. Atât creştinul cât şi realistul sunt stăpâniţi de dragostea pentru adevăr, de voinţa de a nu fi înfrânţi, de pasiunea de a merge la rădăcina lucrurilor şi de găsirea cauzelor lor ultime; amândoi resping ca nesatisfăcător orice argument care nu se referă la ceva absolut, neavând nevoie de nici o justificare; amândoi sunt duşmani neîmpăcaţi ai frivolităţii unui liberalism care refuză să ia în serios lucrurile ultime şi nu doreşte să vadă viaţa umană ca pe un angajament solemn. Tocmai această dragoste de adevăr se va opune încercării liberalilor de a menţine idei şi instituţii în care nu cred deplin şi care nu au nici un fundament” în adevărul absolut. Ce este adevărul? pentru cineva pentru care aceasta este o întrebare vitală, arzătoare, compromisul liberalismului şi al umanismului devine imposibil; acela care şi-a pus vreodată această întrebare cu toată fiinţa sa nu va fi niciodată satisfăcut cu ceea ce lumea se mulţumeşte să accepte în locul adevărului.

Dar nu este suficient să pui această întrebare; trebuie găsit şi răspunsul, altfel, starea din urmă a căutătorului va fi mai rea decât cea dintâi. Creştinul a aflat unicul răspuns în Dumnezeu şi în Fiul Său; realistul, aflat în afara vieţii creştine şi a Adevărului care o însufleţeşte, pune întrebarea într-un vid spiritual şi se mulţumeşte să accepte primul răspuns pe care îl găseşte. Confundând creştinismul cu o altă formă de idealism, îl respinge şi devine adeptul fanatic al unicei realităţi care este evidentă orbirii spirituale: această lume. Acum, oricât am putea admira onestitatea materialistului şi ateistului convins, nici măcar cea mai mare bunăvoinţă nu ne-ar putea face să recunoaştem în el iubirea de adevăr care l-a inspirat probabil la început; acesta este mai degrabă victima unei iubiri de adevăr care a intrat pe o traiectorie falsă, devenind o boală şi sfârşind în propria-i negare. Motivaţiile realistului nu sunt, de fapt, autentice: el pretinde că ar cunoaşte ceea ce, potrivit propriei teorii gnoseologice, nu poate fi cunoscut (am văzut că negarea adevărului absolut este ea însăşi un „absolut”); şi dacă procedează aşa este pentru că are o motivaţie ascunsă, şi anume, aceea de a aşeza valorile acestei lumi deasupra adevărului. Nietzsche, realistul intransigent şi „căutătorul adevărului”, sedus de o viziune a „supra-omului”, îşi încheie demersul filosofic recurgând la voinţa de neadevăr şi la voinţa de putere: realismul marxist, de dragul unui mileniu revoluţionar, sfârşeşte într-un regat al minciunilor şi decepţiilor, cum nu se mai pomenise până atunci. Dragostea de adevăr, lipsită de obiectul adecvat, se prostituează în numele unei „cauze” iraţionale şi devine principiu de subversiune şi de distrugere; devine inamicul adevărului pe care nu a reuşit să îl atingă şi al oricărei ordini întemeiate total sau parţial pe acest adevăr şi, în final – această dragoste de adevăr deviată devine inamicul căutării adevărului, al dragostei de adevăr înseşi.

Devine, de fapt, o parodie perfectă a dragostei creştine de adevăr. Acolo unde creştinul se întreabă asupra sensului ultim a tot ceea ce există şi nu este mulţumit până nu vede că acesta se întemeiază în Dumnezeu şi în voinţa Sa, realistul îşi pune şi el întrebări cu privire la orice, dar numai pentru a putea elimina orice sugestie sau aspiraţie către ceva mai înalt şi pentru a putea reduce sau simplifica această aspiraţie în termenii celei mai evidente şi „primare” explicaţie. Acolo unde creştinul îl vede pe Dumnezeu în toate, realistul nu vede decât „rasă” sau „sex” sau „mijloace de producţie”.

Prin urmare, dacă realistul împărtăşeşte cu creştinul o singură dispoziţie, şi anume dorinţa de a căuta adevărul pornind de la rădăcinile lucrurilor şi onestitatea, care sunt străine mentalitătii liberale, este cu atât mai bine să se alăture atacului liberal împotriva creştinismului şi să poarte acest atac până la concluziile ultime: abolirea totală a adevărului creştin. Ceea ce a început cu jumătate de măsură în liberalism a căpătat avânt în realism şi se îndreaptă acum către un final catastrofal. Nietzsche prevedea pentru secolul nostru „triumful liberalismului” ; Jacob Burkhardt, acel liberal deziluzionat vedea în el apariţia, unei epoci a dictatorilor care vor fi „teribilii simplificatori”. Prin Lenin şi Stalin, Hitler şi Mussolini, cu soluţiile lor radical de simple pentru cele mai complexe probleme, împlinirea acestei previziuni şi-a pus începuturile în domeniul politic. „Simplificarea” nihilistă poate fi văzută mai profund în prestigiul universal acordat astăzi ordinii inferioare a cunoaşterii, celei ştiinţifice, ca şi ideilor simpliste ale unor oameni ca Marx, Freud şi Darwin, care stau la baza întregii vieţi şi gândiri contemporane.

Spunem „viaţă”, pentru că este important de văzut că istoria nihilistă a secolului nostru nu este ceva impus din afară sau de sus sau cel puţin nu a fost predominantă; această istorie a presupus şi şi-a extras sevele dintr-un teren nihilist care a fost multă vreme pregătit în sufletele oamenilor. Toate evenimentele cumplite ale secolului nostru au izvorât dintr-un nihilism al locului comun, dintr-un nihilism cotidian care se descoperă vieţii, în gândirea şi în aspiraţia oamenilor. Concepţia despre lume a lui Hitler este foarte instructivă din acest punct de vedere, pentru că, în ceea ce-l priveşte, nihilismul cel mai monstruos şi mai extrem s-a întemeiat pe un realism absolut, deloc excepţional şi chiar tipic. El a împărtăşit credinţa comună în „ştiinţă”, „progres” şi „cultură” (chiar dacă, fireşte, nu şi în „democraţie”), deopotrivă cu un materialism practic care critica sever orice teologie, metafizică şi orice gândire sau acţiune referitoare la o altă lume decât aceea a lui „aici şi acum”, lăudându-se cu faptul că avea „darul reducerii tuturor problemelor la bazele lor cele mai simple”. Manifesta un cult grosolan al eficienţei şi utilităţii care accepta fără probleme „controlul naşterilor”, lua în derâdere căsătoria ca pe o simplă legalizare a impulsului sexual care ar trebui să fie „liber”, saluta sterilizarea celor „inapţi”, dispreţuia „elementele neproductive”, precum călugării, nu vedea în incinerarea unui mort altceva decât o „chestiune practică” şi nu ezita să introducă în „circuitul productiv” cenuşa, pielea sau grăsimea umană. Avea o neîncredere cvasianarhistă în instituţiile sacre şi venerabile, mai ales în Biserică, în care nu vedea decât o simplă superstiţie cu legile şi ceremoniile ei „demodate”. (Am avut deja ocazia să remarcăm aversiunea lui fată de institutia monarhică, factor determinant în refuzul de a-şi asuma titlul imperial.) Avea o încredere naivă în „omul natural”, în „animalul sănătos” care dispreţuieşte virtuţile creştine mai ales fecioria – , considerând că aceasta împiedică „funcţionarea naturală” a trupului. Găsea o plăcere stupidă în confortul şi tehnica timpurilor moderne, mai ales în automobil şi în ideea de viteză şi de „libertate” pe care acesta o inculcă.

Cele mai multe elemente ale acestui Weltanschauung (conceptie despre lume) primitiv sunt împărtăşite astăzi de mase, mai ales de tineri, care se simt „iluminaţi” şi „eliberaţi”; cele mai multe elemente au devenit tipice pentru „modernitate”. Şi tocmai pe baza unui asemenea realism, în care nu mai este loc pentru „complicata” concepţie de viaţă creştină şi pentru realităţile supreme ale lumii spirituale, pot înflori superstiţiile cele mai ordinare şi credulitatea cea mai flagrantă. Oameni bine intentionati încearcă să împiedice aparitia unui alt Hitler prin combaterea „irationalului” si sustinând „ratiunea”, „ştiinţa” şi „bunul simţ”; însă scoase din contextul adevărului creştin, aceste valori, care s-au constituit într-un realism propriu, nu fac decât să pregătească apariţia unui alt „teribil simplificator”, nicidecum s-o împiedice. Cei mai eficienţi „simplificatori” contemporani sunt cei care deţin puterea în Uniunea sovietică şi care au făcut o religie din „ştiinţă” şi „bunul simţ”; şi oricine încearcă să găsească în aceşti oameni atât de superstiţioşi o singură valoare care să merite să fie apărată va fi extrem de dezamăgit.

Realismul aparţine fără discuţie „spiritului veacului” şi toţi cei care simt că aparţin acestui „spirit” trebuie să i se acomodeze. Astfel, umanismul care, într-o epocă mai tihnită a căpătat o tentă mai „idealistă” şi mai liberală, a considerat necesar „să se schimbe odată cu timpurile” şi să adopte un ton mai realist. Cei mai naivi au întemeiat o „religie” umanistă, identificată cu cauza „ştiinţei” şi a „progresului” şi au transformat în dogme tocmai aceste contradicţii interioare ale realismului, pe care le-am examinat deja; oameni ca aceştia sunt capabili să vadă şi în marxism un fel de „umanism”. Dar până şi la cei mai sofisticaţi umanişti contemporani, la cei mai rafinaţi erudiţi şi oameni de stat, tonul realist este inconfundabil. Îşi face simţită prezenţa, spre exemplu, în invazia metodelor şi atitudinilor ştiinţifice până în ultimele refugii ale „umanismului”; nici un savant contemporan, indiferent de domeniu, nu se simte în siguranţă până când munca sa nu devine „ştiinţifică” în cel mai înalt grad (ceea ce adesea înseamnă, desigur, „ştiinţificistă”). Realismul poate fi descoperit şi în tonul stoic, cu înţelepciune de viaţă şi adesea cinic al celor mai naivi (sau religioşi) umanişti contemporani; închipuita lor „libertate faţă de iluzie” a fost, în mare măsură, O deziluzie; aceştia însă „cunosc mai bine” şi nu mai au nevoie să creadă în „adevărurile superioare” pe care se întemeia viaţa părinţilor lor.

Liberalismul a ajuns, după cum se pare, la un acord cu realismul şi – cel puţin aşa se crede – cu realitatea; în trecerea de la liberalism la realism umanistul nu vede doar un proces de deziluzionare, ci şi unul de „maturizare”. Creştinul ortodox, fireşte, vede ceva cu totul diferit. Dacă scopul liberalismului era acela de a opaciza cu fumul „toleranţei” şi al agnosticismului adevărurile înalte despre Dumnezeu şi viaţa duhovnicească, misiunea realismului, pe care l-am analizat aici, a fost aceea de a anihila aceste adevăruri. În al doilea stadiu al evoluţiei dialecticii nihiliste, raiul a fost scos din sfera cunoaşterii umane şi oamenii n-au mai reuşit să-şi ridice ochii de la pământ, limitându-se să trăiască numai în şi pentru această lume. Această decizie de tip nihilist este prezentă în aparent inocentul „pozitivism logic” şi în umanismul ştiinţific, ca şi în fenomenele evident satanice, precum bolşevismul şi national-socialismul. Consecintele acestei decizii sunt ascunse celor care o adoptă, pentru că implică realitatea faţă de care realismul este orb: realitatea de deasupra şi de dedesubtul îngustului univers realist. Vom vedea cum închiderea raiului face să se piardă forţe nebănuite din lumea subterană care transformă într-un coşmar visul nihilist al „noii lumi” şi cum „omul nou” al realismului va semăna mai puţin mitului umanităţii „perfect dezvoltate”, cât unei veritabile „sub-umanităţi”, aşa cum nu s-a mai pomenit niciodată în experienţa umană.

Trebuie să examinăm acum următoarea etapă a evoluţiei nihilismului, care conduce deja către finele ei:  VITALISMUL

Reclame

Read Full Post »

Prefata editorului american

Într-o locuinţă de la subsol, aproape de centrul oraşului San Francisco, pe la începutul anilor ’60, Eugene Rose, viitorul părinte Serafim, stătea la masa sa acoperită de mormane de cărţi şi teancuri de dosare. Camera era tot timpul întunecoasă pentru că prin fereastră pătrundea prea puţină lumină. În urmă cu câţiva ani, Eugene se mutase în această locuinţă în care avusese loc o crimă şi în care, spuneau unii, încă mai sălăşluia un duh necurat. Dar Eugene, sfidând acest duh şi duhul din ce în ce mai întunecat al oraşului din jurul său, şi-a acoperit un perete cu icoane în faţa cărora a aşezat o candelă roşie.

În această cameră, Eugene a început lucrul la o cronică monumentală despre războiul omului modern împotriva lui Dumnezeu: încercarea omului de a distruge Vechea Rânduială şi de a crea una nouă fără Hristos, de a nega existenţa Împărăţiei lui Dumnezeu şi de a întemeia în locul acesteia propria lui utopie pământească. Lucrarea pe care avea de gând să o scrie se intitula Împărăţia Omului şi Împărăţia lui Dumnezeu.

Cu numai câtiva ani înaintea acestui moment, Eugene însuşi căz~se în mrejele acestei Împărăţii a Omului şi avusese mult de suferit; participase şi el la războiul împotriva lui Dumnezeu. După ce a părăsit creştinismul protestant în care fusese crescut, pentru că era neputincios şi searbăd, a participat la anticultura boemă a anilor ’50 şi s-a adâncit în studiul religiilor şi filosofiilor orientale care învătau, în esentă, că Dumnezeu este impersonal. La fel ca artiştii şi scriitorii absurdului contemporani cu el, Eugene s-a’ încumetat să încerce până la pragul nebuniei experimente de gândire care depăşeau orice logică, în încercarea dementă de a sparge limitele şi de a pătrunde „de cealaltă parte a realităţii”. S-a adâncit în cuvintele „profetului” nebun al nihilismului, Friedrich Nietzsche, până când aceste cuvinte au ajuns să-i răsune în suflet cu o putere electrizantă şi infernală. Prin toate aceste căi încerca să ajungă cu mintea la Adevăr şi Realitate, dar toate au eşuat. Căzuse într-o asemenea stare de deznădejde, încât, atunci când i s-a cerut să o descrie, nu a putut spune decât: „Am fost în iad”. Se îmbăta şi se războia cu Dumnezeul pe care Îl declarase mort, se tăvălea pe jos şi striga la El să-l lase în pace. Odată, când era beat, a scris: „Sunt bolnav, aşa cum sunt toţi oamenii cărora le lipseşte dragostea lui Dumnezeu”.

„Ateismul”, va scrie Eugene câţiva ani mai târziu, „adevăratul ateism «existenţial», care arde de ură împotriva unui Dumnezeu nedrept şi nemilos, este o stare de spirit; este o încercare autentică de a te război cu adevăratul Dumnezeu ale Cărui căi sunt atât de inexplicabile chiar şi celor mai credincioşi dintre oameni şi care se sfârşeşte cu o revelaţie orbitoare a Celui pe care ateul autentic Îl caută cu adevărat. Hristos Însuşi lucrează cu aceste suflete. Antihrist nu trebuie căutat mai întâi printre marii nihilişti, ci printre mărunţii susţinători care Îl au pe Hristos numai pe buze. Nietzsche, prin faptul că s-a numit pe sine Antihrist, şi-a dovedit de fapt teribila foame de Dumnezeu … ”

În această stare de foame teribilă de Dumnezeu se afla şi Eugene la sfârşitul anilor ’50. Şi apoi, asemenea unei rafale neaşteptate de vânt, a pătruns în viaţa sa o realitate pe care niciodată nu ar fi putut-o intui înainte. Către sfârşitul vieţii îşi va reaminti de acest moment:

„Ani de zile am fost mulţumit că în căutările mele mă situam «deasupra tuturor tradiţiilor», rămânând într-o oarecare măsură credincios fiecăreia. ( … ) Când am vizitat pentru prima oară o biserică ortodoxă, am făcut-o pentru a cunoaşte o altă «tradiţie». în orice caz, atunci când am intrat într-o biserică ortodoxă (o biserică rusească din San Francisco), ceva s-a întâmplat cu mine, ceva ce nu trăisem în nici un templu budist sau oriental; ceva din inimă îmi spunea că aceasta era «casa mea”, că toate căutările mele se încheiaseră. Nu am ştiut să-mi explic toate astea, pentru că nu înţelegeam nimic din slujba care se făcea într-o limbă străină. Am început să merg mai des la slujbele ortodoxe şi am învăţat treptat limba şi ritualul. ( … ) O dată cu intrarea mea în ortodoxie am devenit conştient de un alt lucru: că Adevărul nu este o simplă idee abstractă, căutată şi cunoscută la nivel raţional, ci este un Adevăr personal – chiar o Persoană – căutată şi iubită cu inima. Şi aşa L-am întâlnit pe Hristos.”

In timp ce lucra Împaratia Omului şi Împăratia lui Dumnezeu în locuinţa sa de la subsol, Eugene încă se mai războia cu Adevărul pe care îl descoperise. Găsise Adevărul în chipul nepervertit al lui Hristos, aşa cum fusese păstrat în Biserica Ortodoxă şi tânjea să pătrundă în ceea ce numea „Sfânta Sfintelor” a Bisericii, adică în dimensiunea ei mistică şi nu în cea plictisitoare a laturii lumeşti şi organizaţionale. Îl vroia pe Dumnezeu şi îl vroia cu ardoare. Scrierile din acea perioadă au reprezentat pentru el un fel de catharsis: o cale de ieşire din neadevăr, din întunericul subteran către lumină. Deşi sunt filosofice în expresie, mult mai mult decât scrierile sale ulterioare, aceste scrieri de început s-au născut dintr-o suferinţă profundă care era încă vie în sufletul lui. Este firesc faptul că a scris mai mult despre Împărăţia Omului în care a suferit toată viaţa, decât despre Împărăţia lui Dumnezeu, pe care abia o întrezărise. Împărăţia lui Dumnezeu o înţelegea încă din perspectiva Împărăţiei Omului.

Din cele 14 capitole pe care Eugene plănuise să le scrie pentru a sa magnum opus doar al şaptelea a fost redactat integral; restul a rămas în note manuscrise. Acest capitol pe care îl prezentăm aici tratează filosofia nihilismului.

Nihilismul – care consideră că nu există Adevăr absolut, că toate adevărurile sunt relative – este, după cum a afirmat Eugene, filosofia care stă la baza culturii secolului XX: „S-a răspândit atât de mult, încât a devenit universal; a penetrat perfect şi adânc în minţile şi inimile tuturor oamenilor de astăzi, încât nu mai există nici un «front» pe care să fie combătut”. Miezul acestei filosofii, spune el, a fost „exprimat cel mai clar de Nietzsche şi de un personaj al lui Dostoievski în fraza: «Dumnezeu a murit, prin urmare omul devine dumnezeu şi totul e permis»” .

Din proprie experienţă, Eugene credea că omul modern nu poate deveni deplin al lui Hristos înainte de a conştientiza cât de departe a căzut de Dumnezeu, el şi societatea sa, adică până când nu va vedea mai întâi nihilismul în sine însuşi. „Nihilismul epocii noastre se află în toate”, scria el, „şi aceia care nu aleg să-l combată în numele deplinătăţii fiinţei Dumnezeului celui viu sunt deja devoraţi de el. Am fost aduşi pe marginea abisului acestui Nimic şi, fie că îi recunoaştem sau nu natura, vom fi înghiţiţi fără speranţă în acest hău prin afinitatea cu nimicul atotprezent în noi – dacă nu rămânem statornici într-o credinţă deplină şi adevărată (care, punând la îndoială, nu se îndoieşte) în Hristos, fără de Care, într-adevăr, nimic nu suntem.”

Ca scriitor, Eugene a simţit că trebui să-şi cheme contemporanii din acest abis. A scris nu numai din setea de Dumnezeu, ci şi din preocuparea lui faţă de ceilalţi oameni care Îl căutau pe Dumnezeu – chiar şi faţă de cei care, ca şi el, L-au respins pe Dumnezeu şi s-au răzvrătit împotriva Lui tocmai dintr-o prea mare nevoie de El.

Din suferinta sa lăuntrică, din întunericul vietii sale de altădată, Eugene vorbeşte umanităţii contemporane care se găseşte de asemenea în suferinţă şi întuneric. Acum, la trei decenii de la scrierea lucrării, pe măsură ce puterile nihilism ului şi anti-creştinisrnului pătrund tot mai adânc în fiinţa societăţii noastre, cuvintele lui sunt mai necesare ca oricând. Recunoscând şi luptând împotriva nihilismului din el însuşi, poate să ne ajute să ne ferim de a cădea pradă spiritului distrugă tor al acestuia şi ne poate ajuta să rămânem credincioşi Adevărului veşnic Care S-a făcut trup.

Monahul Damaschin Cristensen

 

Împărăţia Omului şi Împărăţia lui Dumnezeu

Orice om, în virtutea faptului că este om, trebuie să facă alegerea între Dumnezeu sau sine însuşi. Şi fiecare om a făcut alegerea între cele două căi, pentru că noi suntem ceea ce alegem. Şi prin alegerea noastră arătăm preferinta noastră pentru o împărăţie sau pentru alta: pentru fmpărăţia lui Dumnezeu sau pentru împărăţia Sinelui. (Eugene Rose)

Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor (Matei 4, 17)

Din motive pe care le vom discuta mai târziu, lucrarea de „filosofie religioasă” a lui Eugene nu a fost din păcate terminată. S-au tipărit câteva secţiuni, dar cea mai mare parte a cărţii a rămas în formă de note manuscrise şi de ciorne clasificate în funcţie de acest subiect. Notele erau exhaustive; se pare că Eugene nu a lăsat nici o piatră nerăsturnată în cercetarea sa. Sfinţi, filosofi, istorici, artişti, oameni de ştiinţă, personalităţi istorice sau contemporane, personaje de roman – pe toţi i-a studiat pentru a oferi o bază la această critică a civilizaţiei occidentale. Pe multe din paginile notelor sale a indicat data când au fost scrise, ştiind faptul că filosofia sa se va maturiza pe măsura avansării cu studiul. Ultimul plan al notelor sale arată in felul următor:

Partea a II-a: Împărăţia Omului in epoca modernă Capitolul III: O interpretare creştin-ortodoxă a epocii moderne

Capitolul IV: Idolii seculari ai epocii moderne

1. Cultura/civilizaţia, judecate din perspectiva spiritualităţii creştin-ortodoxe

2. Ştiinţă/ raţionalism, înţelese din perspectiva dumnezeieştii înţelepciuni

3. Istorie/progres, judecate de teologia creştinortodoxă a istoriei

Partea a III-a: Vechea Ordine şi „Noua Ordine” Capitolul V: Vechea Ordine: imperiul creştinortodox

Capitolul VI: Venirea „Noii Ordini”: revoluţia epocii moderne

Capitolul VII: Rădăcinile Revoluţiei: nihilismul Capitolul VIII: Scopul Revoluţiei: mileniul anarhist

Partea a IV-a: Spiritualitatea creştin-ortodoxă şi „noua spiritualitate” (aproape patru capitole)

Partea a V -a: Finalitatea fiecăreia dintre cele două Împaraţii

Capitolul XIII: „Noul creştinism” şi domnia lui Antihrist

Capitolul XIV: Împărăţia cerurilor

Dintre cele aproximativ 14 capitole, singurul care a cunoscut forma definitivă a fost cel de-al şaptelea – despre nihilism. Numai acest capitol cuprinde peste 100 de pagini, ceea ce oferă o idee despre dimensiunile cărţii lui Eugene.

Studiind miile de pagini de material adunat de Eugene pentru cartea sa, se observă preponderenţa acordată atitudinii de negare şi refuz şi mai puţin celei de afirmare a credinţei. Această unilateralitate vădeşte starea lui Eugene din acea perioadă, când îi era mai uşor să se exprime pertinent despre sfera maleficului în care a pătimit timp de patru ani şi abia mai târziu despre sfera sfinteniei căreia abia îi atinsese suprafata. Dar această unilateralitate nu afectează veridicitatea gândirii sale din prima perioadă, ci mai degrabă subliniază nevoia de a lucra deplin, mai târziu, „latura cealaltă”, ceea ce s-a şi întâmplat. Caracterul exhaustiv al criticii sale din Împărăţia Omului şi împărăţia lui Dumnezeu a fost un semn al încercării sale de a o rupe complet cu apostazia culturii occidentale; şi pornind de aici a fost în stare mai târziu să apuce calea restaurării moştenirii spirituale abandonate a Occidentului.

În introducerea din partea întâi a cărţii, Eugene scria: „Cele două Împărăţii sunt edificate pe două credinţe: Împărăţia lui Dumnezeu pe credinţa în Hristos; Împărăţia Omului pe credinţa in lume”. Ultima, afirmă el, se bazează in aparenţă pe „evidenţă” şi „necesitate”, dar, la un nivel mai profund, disimulează pofta omului:

„Adevărul este că omul lumesc nu-şi doreşte altă lume. Pentru că «cealaltă lume» deschide existentei o profunzime şi o complexitate pe care omul «trupesc» (în starea lui căzută) nu doreşte să o infrunte; «cealaltă lume» perturbă toată «pacea lumească a minţii» şi îi distrage pe oameni de la datoria «evidentă» şi simplă «de a face ca lucrurile să meargă înainte»”.

În prima parte, Eugene a dezvoltat această idee spunând că, deşi creştinul pare să fie un idealist, totuşi el este adevăratul realist, şi nu omul lumesc, pentru că numai el poate înţelege existenţa aşa cum este ea:

„Necazul şi suferinţa şi moartea, inseparabile de această viaţă, sunt teoretic acceptate de omul lumesc, dar el va face tot ce-i va sta în putinţă pentru a le aboli sau cel puţin pentru a le alina sau pentru a-şi distrage atenţia de la ele, privind la partea «pozitivă» a lucrurilor; creştinul le acceptă şi le întâmpină cu bucurie, ştiind că fără asemenea încercări nu există progres în viaţa duhovnicească. ( … ) Lumea trebuie înfruntată; dar în Hristos avem o putere care ne înnobilează şi prin care înfruntăm şi biruim lumea”.

Partea a doua, numită „Împărăţia Omului în epoca modernă”, trebuia să includă o interpretare creştinortodoxă a mentalităţii moderne. Una dintre „legile” acestei mentalităţi pe care Eugene a plănuit să o abordeze a fost „simplificarea” care vădeşte naivitatea modernă în privinţa lucrurilor „spirituale”. Prin faptul că investighează, potrivit credinţei „moderne” în evidenţe, doar manifestările fizice ale lumii spirituale („fenomenele”), omul modern ameninţă să inaugureze ceea ce Eugene numea „epoca magicului”, Această idee apare pentru prima oară In scurta istorie despre Antihrist a lui Soloviov, în care o tehnologie a viitorului era în chip misterios combinată cu fenomene de tip magic. .Polivalenţa intereselor omului modern”, scria Eugene, „s-a născut din nevoia de a găsi ceva care să-L înlocuiască pe Hristos, atitudine care dezvăluie că atât mania sa pentru experimentare, cât şi «toleranţa» sa general recunoscută (care, de fapt, este cât se poate de limitată) nu pot conduce decât la o finalitate lumească în magie, perversiune morală, ocultism, care pot fi definite ca «sfârşitul oricărei experimentări>>.

În dezbaterea despre natura modernismului, Eugene dorea de asemenea să evalueze, potrivit învăţăturii creştin-ortodoxe, cei trei „idoli” ai epocii moderne. Pe primul l-a identificat drept „cultul civilizatiei”. Schitând câteva trăsături ale acestui idol, a arătat cum pot fi creştinii înşelaţi de el în numele slujirii „umanităţii”, înţeleasă ca scop în sine; şi a prezentat aceasta în contrast cu trăsăturile autenticei mile creştine. Un creştin răspunde nevoii imediate a omului din dragoste, în numele lui Hristos; dar când începe să gândească „dacă este bine să hrăneşti un om, înseamnă că este mult mai bine să hrăneşti o mie – unul nu este decât o picătură dintr-o găleată”, atunci începe să facă din creştinism un „sistem”, să-; reducă la o ideologie. Amintind cuvintele lui Hristos – pe săraci îi aveţi mereu cu voi, Eugene scria: „Hristos nu a venit să-i hrănească pe cei înfometaţi, ci să mântuiască sufletele tuturor, flămânzi sau sătui”.

Ştiinţa este următorul idol al epocii moderne pe care Eugene plănuise să-l pună în discuţie. „Ştiinţa modernă”, scria el, ,,( … ) şi-a conferit sieşi putere absolută. Chiar «curiozitatea», rădăcina ştiinţei moderne, urmăreşte tot puterea, pentru că această cunoaştere obiectivă dobândită tot prin curiozitate consideră că «faptele» îi stau la dispoziţie.” Şi aici compară ştiinţa cu magia, afirmând că „amândouă au acelaşi punct de vedere. Amândouă sunt preocupate de fenomene şi de manipularea lor, cu miracole şi rezultate. Amândouă sunt o încercare de a împlini dorinţa omului, o încercare de a supune realitatea propriei dorinţe. Diferenţa este că ştiinţa (ştiinţa modernă) este o magie sistematizată; ştiinţa a găsit o metodă, în vreme ce magia lucrează prin asocieri şi impulsuri lăuntrice. ( … ) Da, oamenii de ştiinţă se pot considera raţionali (în cel mai propriu sens al cuvântului) atât timp cât se limitează la preocupările din laborator, înrobiţi de tehnică. Dar pentru cineva care nu este atât de inrobit de tehnică, cineva capabil să vadă lucrurile dintr-o perspectivă mai largă – nu vor incepe să semene toate aceste rezultate ale ştiinţei cu un peisaj magic?”

Idolul modern al ştiinţei este pus în legătură cu al treilea idol pe care l-a descris Eugene: credinţa in progresul istoric al umanităţii. Desigur, Eugene a privit această credinţă ca pe o răsturnare desăvârşită a adevărului. Potrivit opiniei comune a contemporanilor săi progresul” civilizatiei s-a realizat cumva de la antichitatea clasică la Renaştere, depăşind civilizaţia medievală. Eugene contrazice această viziune, susţinând că Renaşterea a fost de fapt „o tranziţie de la mentalităţile medievale la cele moderne, reprezentând în esenţă o profundă degenerare în comparaţie cu mentalităţile medievale şi un prim stadiu al viziunii haotice care se va instala … ” În această tranziţie, apar noi forţe care se unesc cu cele vechi. „În această perioadă”, scrie el, „s-a realizat un compromis între nou şi vechi, între «creştinism» şi «umanism». ( … ) Noile forţe erau prea puternice pentru a fi satisfăcute cu acest compromis, iar Biserica se va trezi mai devreme sau mai târziu în fata realitătii că prin acest compromis şi-a vândut sufletul.”

Eugene a văzut secolul XVIII ca pe un punct de cotitură, când modernismul intransigent s-a eliberat de Biserică (fie ignorând-o, fie atacând-o) şi şi-a pus în practică erorile. ( … ) Începând cu secolul XVIII trăim într-o «lume nouă», o lume în care continuitatea a fost ruptă; nu mai este o lume a «datului», ci o lume care trebuie construită, O lume a fragmentelor cu care omul – acum împotrivă şi nu împreună cu natura şi Dumnezeu – încearcă să-şi construiască propria casă, propriul oraş, propria împărăţie – propriul Turn Babel”.

Tot pe parcursul secolului XVIII s-a prăbuşit şi ipoteza raţionalistă propusă de Descartes şi Bacon. În ultima parte a acestui secol a pătruns în sfera activităţii umane irationalul, aşa cum se observă în Revoluţia Franceză, ca şi în noul sens al irationalului şi al irealului din artă. Pentru Eugene, falsitatea ideii moderne de „progres” s-a dovedit în degenerarea inevitabilă a rationalismului şi umanism ului iluminist în irationalism şi subumanism. Umanismul, scria el, „este o răzvrătire împotriva adevăratei naturi a omului şi a lumii, o fugă de Dumnezeu ca centru al fiinţei umane, o negare a tuturor realităţilor existenţei umane, înveşmântată în limbajul opusului tuturor acestora. De aceea, subumanismul nu este un obstacol în realizarea umanismului; subumanismul este culmea şi scopul umanismului. Prin urmare, iraţionalismul zilelor noastre nu este decât o demascare a raţionalismului iluminist, dezvăluindu-l ca pe o încrengătură de minciuni şi decepţii, aşa cum este în realitate. Subumanismul ne învată că «umanismul» iluminismului, care neagă adevărata natură a omului ca şi chip a lui Dumnezeu, nu este deloc umanism; irationalismul ne învată că «rationalismul» iluminismului, care divorţează de Dumnezeu – ultima «raţiune», nu este în fond raţional”.

Partea a treia, o examinare a Vechii şi a „Noii Ordini”, trebuia probabil să fie cea mai importantă secţiune a cărţii lui Eugene. Încă din aceasta partea cărţii, Eugene nu va ascunde că vede în nihilism rădăcina Revoluţiei în epoca modernă. A găsit o succintă definiţie a nihilismului în scrierile lui Nietzsche, în care vedea izvorul nihilismului filosofic: „Nu există adevăr; nu există stare absolută a lucrurilor – nici «lucru în sine». Doar acesta este nihilismul, şi încă într-o formă extremă”>. Potrivit lui Nietzsche, secolul XX va fi „triumful nihilismului”. Eugene scria că „nihilismul a devenit în vremea noastră atât de răspândit şi de universal, a pătruns atât de profund şi de firesc în minţile şi inimile oamenilor de astăzi, încât nu mai există nici un «front» pe care ar mai putea fi înfrânt”,

„Problema nihilismului”, explica Eugene, „este în profunzime o problemă de adevăr: este, într-adevăr, problema adevărului. ( … ) Nimeni, cu siguranţă – aceasta este accepţiunea comună – nu este atât de naiv, încât să mai creadă în «adevărul absolut»; adevărul, în epoca noastră iluminară este «relativ». Ultima expresie, să observăm – «orice adevăr este relativ» – este traducerea populară a afirmaţiei nietzscheene «nu există adevăr absolut»”. Eugene a remarcat că ,,«adevărul relativ» este reprezentat în epoca noastră de cunoaşterea ştiinţifică”, un sistem care operează cu ipotezele fundamentale că „orice adevăr este empiric, orice adevăr este relativ”. Aşa cum a arătat, fiecare dintre aceste afirmaţii este o contradictie în sine: „Prima afirma tie nu este câtuşi de puţin empirică, ci metafizică; a doua este ea însăşi o afirmaţie absolută”. Orice sistem de cunoaştere trebuie să aibă un prim principiu absolut, metafizic, „dar tocmai prin recunoaşterea unui asemenea principiu, teoria «relativităţii adevărului» se prăbuşeşte, dovedindu-se a fi o absolută contradicţie în sine”.

Dezvoltarea gândirii moderne, scrie Eugene, a fost „un experiment al posibilităţilor de cunoaştere a omului care şi-a asumat faptul că nu există Adevar revelat. ( … )

Concluzia acestui experiment este o negare absolută: dacă nu există Adevăr absolut, nu există deloc adevăr; căutarea adevărului în afara Revelaţiei a ajuns într-un punct mort. ( … ) Oamenii de rând nu mai aşteaptă de la omul de ştiinţă revelarea vreunui adevăr, ci aplicaţii tehnologice ale unei cunoaşteri care nu mai are decât o valoare practică. Aceste valori ultime pe care altădată oamenii le atribuiau adevărului sunt căutate în alte surse, iraţionale. Despotismul ştiinţei asupra vieţii practice este contemporan cu apariţia unor «revelaţii» pseudoreligioase; cele două – despotismul ştiinţei şi «revelaţiile» pseudo-religioase – reprezintă simptomele corelate ale aceleiaşi maladii: abandonarea adevărului”.

Mentalitatea nihilistă are ca unic scop fundamental distrugerea credinţei în Adevărul revelat şi pregătirea noastră pentru o „Nouă Ordine” în care nu va mai fi nici o urmă a „vechii” viziuni asupra lucrurilor, iar omul va fi singurul Dumnezeu. „Această mentalitate”, afirmă Eugene, „se manifestă în fenomene la fel de diverse ca şi oamenii care o împărtăşesc”. A observat că aceste fenomene se reduc la aproape patru tipuri sau etape diferite.

Primul stadiu pe care îl descrie este liberalismul, un nihilism mai degrabă pasiv decât deschis, baza neutră de dezvoltare a stadiilor mai evoluate. Sunt păstrate încă anumite crezuri ale Vechii Ordini, dar fără semnificaţia şi puterea pe care le aveau anterior. Dumnezeul pe care Îl mărturisesc liberalii, scria Eugene, „nu este o Fiinţă, ci o idee. ( … ) Indiferent faţă de om, incapabil să intervină în lume (poate cel mult să inspire un «optimism» lumesc), este un dumnezeu cu mult mai slab decât oamenii care l-au inventat”. Viziunea liberală despre guvernare este de asemenea neputincioasă, ivită din încercarea de compromis între două idei ireconciliabile: guvernarea întemeiată de Dumnezeu, în care suveranitatea este investită într-un monarh, şi guvernarea prin „poporul” suveran. „În secolul XIX”, scria Eugene, „acest compromis a luat forma «monarhiilor constituţionale», o încercare _ din nou – de a combina o formă veche cu un conţinut nou; astăzi, structurile politice reprezentative pentru ideea liberală sunt «republicile» şi «democraţiile» Europei Occidentale şi ale Americii, cele mai multe dintre ele însă realizând un echilibru destul de precar între forţele autorităţii şi Revoluţie, deşi declară că le susţin pe amândouă. ( … ) Un guvern trebuie să conducă prin harul lui Dumnezeu sau prin voinţa poporului, trebuie să creadă în autoritate sali în Revoluţie; în aceste probleme compromisul este numai în aparenţă posibil şi numai pentru o vreme. Revoluţia şi lipsa credinţei care a însoţit-o permanent nu se poate opri la jumătatea drumului; este o forţă care, o dată trezită, nu se opreşte până nu sfârşeşte într-o împărăţie totalitară a acestei lumi. Istoria ultimelor două secole nu a dovedit nimic altceva. A îmblânzi Revoluţia şi a-i face concesii, aşa cum au făcut întotdeauna liberalii, arătând prin aceasta că nu posedă nici un adevăr pe care să i-l opună, înseamnă, probabil amânarea, dar nu prevenirea sfârşitului.”

Al doilea stadiu al dialecticii nihiliste este „realismul”, termen prin care Eugene a intenţionat să denumească diferite forme de „naturalism” şi „pozitivism” şi să indice doctrina popularizată chiar prin numele de „nihilism” de către scriitorul rus Turgheniev. Realismul, scrie Eugene, este simplificarea a tot ce există în numele celei mai „evidente” explicatii, reducerea a tot ceea ce oamenii au considerat «superior», creatiile minţii şi ale spiritului, la o dimensiune comună sau «primară»: materie, senzaţie, aspect fizic. (…).  Liberalul este indiferent faţă de adevărul absolut, o atitudine care rezultă din ataşamentul excesiv faţă de această lume; în cazul realistului, pe de altă parte, indiferenţa faţă de adevăr devine ostilitate, iar simplul ataşament faţă de lume devine devotiune fanatică fată de aceasta”. Eugene a dat ca exemple de „simplificare” realistă dictaturile socialiste ale secolului XX, cu soluţiile lor radical de simple pentru cele mai complexe probleme şi, mai profund, „ideile simpliste ale unor oameni ca Marx, Freud şi Darwin, care stau la baza întregii vieţi şi gândiri contemporane”.

Încercarea realismului de a eclipsa orice altceva în afara de realitatea materială a trezit o reacţie pe care Eugene a considerat-o al treilea stadiu al nihilismului: vitalismul. Utopia realistă care ameninţa să devină un sistem tehnologic inuman a provocat proteste în numele unor nevoi neplanificate şi nesistematice ale naturii umane care în definitiv sunt la fel de esenţiale, chiar şi pentru o „fericire” pur lumească, ca şi cele mai evidente nevoi materiale. Mişcarea vitalistă a luat iniţial forme precum simbolismul, ocultismul şi diferite filosofii evolutive şi „mistice”. În această mişcare, „lamentare a absolut justificată pentru pierderea valorilor spirituale devine sursa fanteziilor subiective, pe de o parte, şi (uneori) a satanismului actual, pe care omul fără discernământ le ia drept revelaţii ale lumii «spirituale» şi, pe de altă parte, a unui eclectism dezrădăcinat care îşi extrage ideile din fiecare civilizaţie şi din fiecare epocă şi realizează conexiuni cu totul arbitrare între fragmente greşit înţelese şi propriile concepţii care s-au golit de conţinut. Pseudo-spiritualitatea şi pseudotradiţionalismul, luate separat sau împreună, fac parte integrantă din numeroase sisteme vitaliste”. În continuare, Eugene a indicat diverse alte manifestări vitaliste din societatea modernă apărute din căutarea neobosită a oamenilor „de a găsi un substitut pentru Dumnezeul care murise în inimile lor”. A arătat neliniştea mulţimii manifestată în politică, crime, media şi în arte; varietăţile „noii gândiri” şi ale „gândirii pozitive” care încearcă să exploateze şi să utilizeze o „forţă” vagă, imanentă; formele contrafăcute de „inţelepciune orientală” care pretind să invoce „puteri” şi „prezente”, căutarea fără discernământ a „conştiinţei”, a „realizării” şi a „iluminării”, precum şi „cultul naturii” cu elementele „primare” ale pământului, trupului şi sexului sunt toate manifestări ale acestei mişcări.

În stadiul vitalist, criteriul adevărului este substituit cu un nou standard: „vivificarea”, „vitalul”. Acest nou standard „dinamic”, spune Eugene, stă la baza criticii contemporane a artei şi a literaturii, ca şi a discutiilor despre religie, filosofie şi ştiinţă: „Nu există astăzi calităti mai pretuite în aceste domenii decât acelea de a fi «original» , «experimental» sau «incitant»; întrebarea despre adevăr, dacă se întâmplă să apară, este tot mai mult împinsă în spate şi înlocuită de criterii subiective: «integritate» , «autenticitate», «individualitate».

În concluzia la discuţia despre această etapă, Eugene scria că „vitalismul ultimului secol a reprezentat un simptom inconfundabil al plictisului faţă de lume. ( … ) Vitalismul nu este produsul „prospeţimii”, al „vieţii” şi al „imediatului” pe care adepţii acestuia le-au căutat cu disperare (tocmai pentru că le lipseau), ci al corupţiei şi al necredinţei care reprezintă ultima fază a acestei civilizatii muribunde pe care vitaliştii o urăsc”. Astfel, credea Eugene, dincolo de vitalism nu mai poate exista decât un singur stadiu definitiv prin care poate trece nihilismul: nihilismul distrugerii. „Aici găsim”, scria el, „în cele din urmă un nihilism aproape „pur”, o furie împotriva creaţiei şi a civilizaţiei care nu se va linişti până nu le va reduce la inexistenţă.” Acesta a fost nihilismul neîmpăcatului revoluţionar rus Serghei Neceaev (modelul pentru Piotr Verkovenski din Demonii lui Dostoievski) şi al camaradului său, Mihail Bakunin, care, întrebat ce ar face dacă Noua Ordine la care visa ar lua fiinţă, a răspuns cu francheţe: „Atunci aş începe din nou să distrug tot ce am făcut”. În acelaşi spirit, scrie Eugene, „Lenin (care îl admira enorm pe Neceaev) a adoptat puterea nemiloasă şi a început primul experiment european de succes al unei politici lipsite cu totul de principii”, iar Hitler a exclamat odată: „poate vom fi distruşi, dar dacă se va întâmpla aşa, vom târî după noi o lume întreagă – o lume în flăcări”.

Eugene a continuat această descriere a diferitelor forme de nihilism cu o cercetare amănunţită a surselor lor spirituale, fată ce scria: „Nu vom înţelege niciodată natura şi succesul nihilismului sau existenţa reprezentanţilor săi sistematici precum Lenin sau Hitler, dacă vom căuta sursa acestora în altă parte decât în voinţa fundamental satanică de negare şi de răzvrătire”. Negăsind nici o explicaţie raţionala pentru campania bolşevică sistematică de a dezrădăcina credinţa creştină, Eugene a văzut-o ca „război neîndurător pentru distrugerea singurei forţe capabile să stea împotriva bolşevismului si să-l «demaşte». Nihilismul este un eşec atât timp cât adevărata credinţă creştină se păstrează până şi într-o singură persoană”.

Oamenii moderni care, potrivit lui Nietzsche, L-au uucis pe Dumnezeu” în inimile lor, au acum un Dumnezeu mort, un gol imens în centrul credinţei lor. Dar acesta, scrie Eugen, nu este decât „un moment de criză şi tranziţie în istoria spirituală a omului”, la capătul căreia acesta aşteaptă apariţia unui „nou dumnezeu”. Omul modern, fireşte, nu a ajuns de unul singur în acest punct. „O inteligenţă subtilă”, scrie Eugene, „se află în spatele fenomenului nihilismului: este lucrarea satanei”.

După ce a înfăţişat miezul spiritual al nihilismului, Eugene a continuat cu discuţia despre programul „pozitiv” prin care încearcă să-şi urmeze scopurile satanice: „Misiunea principală şi cea mai evidentă a programului nihilist este distrugerea Vechii Ordini, care a reprezentat temeiul, susţinut de Adevărul creştin, în care aceşti oameni îşi aveau rădăcinile. ( … ) Aici intră în joc violenta, virtutea specific nihilistă. După acest stadiu urmează tranziţia de la Revoluţia distrugerii la doritul paradis terestru, un stadiu cunoscut în doctrina marxistă ca „dictatura proletariatului”. În această fază, „realiştii”, atât comunişti, cât şi cei din lumea liberă, lucrează pentru întemeierea Noii Ordini „în care există pretutindeni organizare şi eficienţă, dar nicăieri iubire şi consideratie”. In „funcţionalismul” steril al arhitecturii moderne Eugene vedea semnele acestei etape de tranziţie, ca şi în mama planificării totale: în „controlul naşterilor”, în experimentele care urmăresc controlul eredităţii şi al nunţii si în toate schemele în care „precizia detaliului este unită cu o înfiorătoare insensibilitate” .

Eugene a atras atenţia asupra faptului că distrugerea Vechii Ordini si organizarea pământului nou nu sunt decât o pregatire pentru o lucrare mult mai însemnată şi mai ameninţatoare: „transformarea omului”. Acesta a fost visul lui Hitler şi Mussolini, ca şi al unor filosofi precum Marx si Engels care au văzut că va avea loc o schimbare magică în natura umană prin violenta revolutiei. Multi filosofi şi psihologi contemporani au dezbătut schimbările care au avut loc în umanitate în acest secol al violenţei, spunând că omul şi-a pierdut rădăcinile şi că individul a fost „redus” la nivelul cel mai primitiv şi mai elementar. O imagine a „omului nou” a fost portretizată în pictura şi sculptura contemporană care a apărut în cea mai mare parte după al doilea război mondial. „Noua artă”, scrie Eugene, „celebrează naşterea unei noi specii, creatura adâncurilor, subumanitatea”. Dar dincolo de această imagine a sluţeniei lipsite de speranţă, există un curent de optimism care şi-a produs un om nou „pozitiv”, un om „deopotrivă idealist şi practic, pregătit şi nerăbdător să se confrunte cu problemele dificile ale zilei”. „Cele două imagini, atât cea pozitivă, cât şi cea negativă”, scrie Eugene, „sunt de fapt una singură care se întemeiază pe moartea omului aşa cum a fost cunoscut până acum – omul care trăieşte pe pământ ca pelerin, privind spre rai ca spre adevărata lui locuinţă – şi arată naşterea unui «om nou» numai al acestei lumi, care nu cunoaşte nici speranţă, nici disperare, ci numai lucrurile care aparţin acestei lumi.”

Nihilismul, ajungând la capătul programului său, vădeşte care este scopul care îi stă la bază. Aşa cum spunea Eugene, diferitele concepţii despre „omul nou” aşa cum apar în realismul lui Marx sau în vitalismul numeroşilor ocultişti sau artişti – nu sunt decât schite preliminare ale supra omului pe care Nietzsche îl întrezărea dincolo de nihilism. Pentru că, după cum NIMICUL, dumnezeul nihilismului, nu este decât un gol şi o aşteptare care caută împlinirea în revelaţia unor „noi dumnezei”, la fel „omul nou” pe care nihilismul l-a deformat, l-a redus şi l-a lăsat fără credinţă şi fără orientare, a devenit „deschis” şi „receptiv” la orice nouă descoperire, revelaţie sau comandă care trebuie să-l remodeleze în cele din urmă în forma sa definitivă. Şi în acelaşi timp cu crearea acestei noi specii umane, nihilistul luptă să creeze „o ordine cu totul nouă, o ordine pe care cei mai fervenţi apărători ai ei nu ezită să o numească «anarhie»”. În timp ce nihilismul este o problemă a adevărului, „anarhia este o problemă a ordinii – o problemă a tipului de ordine posibilă fără adevăr. ( … ) Nihilismul îi este sensul, anarhia -finalitatea”.

Eugene scria că potrivit mitului marxist „statul nihilist ( … ) trebuie să «spulbere- totul, lăsând loc unei ordini a lumii cu totul unice în istoria umanităţii şi pe care nu va fi nici o exagerare să o numim <<mileniul>>”. Visul revoluţionar al „mileniului anarhist” este un vis „apocaliptic”, o curioasă răsturnare a aşteptării creştine a Împărăţiei. Este „viziunea domniei lui Antihrist, imitarea satanică a Împărăţiei lui Dumnezeu”. Dacă nihiliştii consideră că scopul revoluţiei, „dincolo de nihilism”, este domnia „iubirii”, „pacea” şi „frăţietatea”, asta se explică prin faptul că „prin acceptarea transformării nihiliste a lumii, ei încep efectiv să trăiască în Împărăţia revoluţionară şi să vadă cu ochii lui Satan contrariul a ceea ce se vede prin ochii lui Dumnezeu”.

În partea întâi şi a doua, Eugene plănuise să dezbată ideile moderne care începuseră să îi schimbe pe oameni prin influenţa lor. În partea a treia dorea să descrie organizarea şi sisternatizarea acestor idei, ceea ce presupunea o nouă concepţie despre ordinea lumii (anarhismul), intemeiată pe o nouă concepţie despre adevăr (nihilism). In partea a patra trebuia să descrie „noua spiritualitate” care urma să înflorească pe aceste temeiuri, determinându-i pe oameni să le accepte în mod natural şi spontan, aşa cum altădată acceptau adevărul creştin.

În privinţa părţii a patra, deşi nu a depăşit stadiul notelor şi ciornelor, a încorporat 14 ani mai târziu multe idei din această secţiune în cartea sa Ortodoxia şi religia viitorului. La începutul acestei părţi dorea să înfăţişeze originea filosofică a „noii spiritualităţi”, pe care o vedea provenind din epoca lui Immanuel Kant şi a idealismului german, când raţiunea umană L-a înlocuit pe Dumnezeul înţeles până atunci drept centru al universului. Legat de această viziune „psihocentrică” mai există un corolar al filosofiei lui Kant: subiectivismul, ideea că „ceea ce eu experimentez este tot ce există”, sistematizarea adorării de sine.

Atât „psihocentrismul” cât şi subiectivismul au condus la ceea ce Eugene numea „cultul experienţei”. Când omul, iar nu Dumnezeu-omul Iisus Hristos, este văzut ca centrul existenţei, omul se micşorează şi caută „inspiraţii” de moment care îl fac să-şi uite micimea umană. Cultul „experienţei religioase”, scria Eugene, este „substitutul pentru experienţa spirituală autentică în Iisus Hristos, pentru îndumnezeire şi mântuire”. Eugene dorea să clarifice „prăpastia dintre cele două experienţe: dintre experienţa centrată pe sine care poate fi «dobândită» (prin droguri, hipnoză sau alte forme de «spălare» a minţii; sau printr-o corectă viziune estetică sau «cosmică»), o experienţă foarte specială care îi poate oferi omului perspectiva altor realităţi decât cea cotidiană ( … ), dar rămâne incapabilă să-l schimbe pe om definitiv, iar în contextul modern tinde într-adevăr să facă o persoană să creadă că este cineva foarte «special» pentru că are această experienţă, conducându-l ulterior la pierderea în sine şi în iluzie; dintre această experienţă parţială care nu este «religioasă» în sine şi care poate fi demonică (faptul că omul modern nu are ca temei nici o viziune despre lume îl face complet orb în faţa demonilor) şi experienţa spirituală autentică, care este o reală întâlnire cu Dumnezeu … o experienţă vie care este plină de răbdare, de compătimire, smerită, plină de respect şi de încredere, o experienţă care nu este neapărat «plăcută» sau «satisfăcătoare», ci dimpotrivă, poate provoca multă suferinţă şi neplăceri, o experienţă care nu sfârşeşte în sine, ci în rai. .. ”

„Negarea lui Hristos de către omul modern se manifestă tocmai prin refuzul experienţei spirituale autentice, care este concretă şi plină de suferinţă; de asemenea, prin transformarea lui Dumnezeu într-un «simbol» sau într-o «întrupare» a vreunui principiu abstract, pe care omul şi-L poate introduce în minte, de unde să-L scoată când are chef pentru a «face o experienţă» cu El. ( … ) Toate acestea conduc la rădăcina aberaţiei moderne: refugierea omului în propria minte, fuga de realitate în puşcăria propriilor iluzii.”

Eugene observă mai departe că ocultismul şi filosofia „psihică”, care anterior reprezenta interesul mişcărilor „periferice”, Îşi găsesc acum o cale prin mai multe canale convenţionale. El a văzut similitudinea dintre cultul neo-teosofic al oamenilor cu o înţelepciune mult „dezvoltată” de pe alte planete şi încercările oamenilor de ştiinţă de a trimite şi primi mesaje radio de la asemenea fiinţe. ,,«Cercetarea psihică» de tip ştiinţific”, scria el, „va trebui să recunoască realitatea «comunicării spirituale», pentru că acestea sunt fenomene reale; dar oare aceleaşi forţe care le-au produs nu pot produce şi fenomene de comunicare radio? Iar dacă pot, atunci omul modern nu poate decât să «creadă» în ele, pentru că sunt «fapte». Acestea sunt posibilităţile care deschid drumul invaziei demonilor fată de care fenomenele «irationale» nu vor fi decât un joc de copil.”

Var fi mulţi profeţi care, observând receptivitatea spirituală a omului modern, vor prevedea venirea „epocii Spiritului”. Această epocă, fiind de fapt epoca „noului creştinism” şi a domniei lui Antihrist, urma să fie descrisă în partea a cincea, ultima secţiune a cărţii lui Eugene. Eugene observa cum O nouă unitate iminentă era gândită să înlocuiască unitatea în Dumnezeu a creaţiei Sale din „vechea concepţie despre lume”. Această unitate, spunea el, apare sub multe aspecte; statul universal, ecumenismul, „unitatea transcendentă a religiilor”, etc. toate fiind progeniturile „universalismului” iluminist. Apare în evoluţionism, inclusiv în evoluţionismul gânditorului romano-catolic Teilhard de Chardin, care a prezis absorbirea fiinţelor „evoluate” într-o minte cosmică. Mai alarmantă i se părea lui Eugene ponderea pe care o are acest universalism chiar în Biserica Romano-Catolică de astăzi. El vedea acest „nou creştinism” în expansiune ca pe un fel de „religie a umanităţii”, în care crezul creştin tradiţional într-un adevăr absolut este diluat pentru ca umanitatea să poată fi unificată sub stindardul „frăţietăţii” pământeşti.

Această religie seculară a lui Antihrist, observa Eugene, va fi o pseudo-tradiţie unificată. Această nouă „unitate” se va suprapune peste ordinea colectivistă a statului comunist. Bursa nu se va mai ocupa doar de nevoile sociale şi economice ale individului pe care comunismul urmărea să le satisfacă, ci şi de nevoile lui personale şi spirituale. Era comunistă, după ce îşi va fi împlinit scopul, se va încheia, iar acest moment va corespunde promisei „spulberări a statului” din doctrina comunistă.

Eugene explică de ce domnia lui Antihrist trebuie să aibă o dimensiune pseudo-spirituală. „Pacea” şi securitatea promise odată au fost împlinite, ele nu mai pot inspira nici un soi de idealism şi vor fi de-acum înţelese aşa cum sunt: condiţii şi mijloace iar nu scopuri. Amintind cuvintele Domnului; Nu numai cu pâine trăieşte omul, Eugene pune întrebarea; „Atunci când această problemă a organizării seculare, a guvernării şi a «pâinii» va fi rezolvată – atunci ce mai rămâne de făcut?” Întrebarea, poate, este reală: ce fel de circ va mai oferi noua lume oamenilor care au de-acum destulă pâine? Nu este pur şi simplu o problemă de „amuzament”; va fi o problemă vitală pentru noile guverne, pentru că dacă nu vor oferi circuri relativ inofensive, oamenii şi le vor inventa singuri şi e foarte posibil ca ale lor să nu fie deloc inofensive. Dostoievski vorbea despre asta cu un secol în urmă – oamenii, când li se va fi dat totul pentru a fi „fericiţi”, se vor întoarce asupra lor înşişi şi asupra lumii lor într-o frenezie a insatisfacţiei. Pentru că foamea omului nu poate fi săturată cu pâinea lumească; omul are nevoie de pâinea celeilalte lumi – sau de un substitut inteligent.

Iar necesitatea acestui substitut inteligent l-a condus pe Eugene să prevadă apariţia „epocii magiei” la care s-a referit anterior. Acesta este scopul idealismului utopic, ca şi al profeţiilor oculte: epoca abundenţei şi a paranormalului, când pseudo-religia lui Antihrist va fi validată şi făcută atractivă prin minuni şi semne. Eugene scria că „infinita «curiozitate» şi foamea spirituală a oamenilor va necesita şi un univers magic care să servească drept surogat pentru nevoile lor intelectuale şi spirituale atât de limitate acum. (…) Numai magia îi va ţine «fericiţi» pe oamenii care au de-acum tot ce îşi pot dori în această lume”.

Revăzându-şi observaţiile despre lumea modernă, Eugene scria că „este unică numai din perspectiva acestui satanic caracter iluzoriu şi a proximităţii ei de domnia lui Antihrist, care ni se pregăteşte”. Iar în ce priveşte „creştinii din urmă” care vor vieţui în ea, ei „nu pot decât să mărturisească Adevărul în faţă acestei lumi, chiar până la martiriul pe care lumea îl va cere de la ei, punându-şi nădejdea în Împărăţia care nu este din această lume, acea Împărăţie a cărei desăvârşită slavă nici nu o pot intui oamenii lumeşti, Împărăţia care nu va avea sfârşit”. .

Acesta era subiectul – Împărăţia Cerurilor care va dăinui după ce Împărăţia Omului va fi trecut în uitare cu care Eugene plănuia să-şi încheie cartea.

În cele trei decenii care s-au scurs de când Eugene a scris materialul pentru Impărăţia Omului şi Împăratia lui Dumnezeu, multe din cele discutate aici au devenit realitate. La zece ani după ce Eugene a scris despre visul nihilist al „lumii noi” – o lume fără „dragoste sau respect”, o lume a „planificării totale” şi a unei „alarmante insensibllităţi” – a fost legalizat avortul în Statele Unite şi, de atunci, aproximativ 30 de milioane de prunci nenăscuţi au fost ucişi pentru motive cât se poate de „practice”. Printr-un ordin executiv al preşedintelui Statelor Unite, corpuşoarele rnicuţilor avortaţi au putut fi utilizate în cercetarea medicală.

„Dezideratul experimentării” despre care scria Eugene la începutul anilor ’60 s-a dovedit şocant pe parcursul acelui deceniu, mai ales prin mişcările populare de tineret. În linii generale, aceste mişcări corespundeau cu descrierea pe care Eugene a face stadiilor nihilismului. Optimista mişcare „hippie” din anii ’60 şi de la începutul anilor ’70 a fost un exemplu de vitalism, ca reacţie la liberalismul mort şi la realismul uscat, în timp ce în anii ’80 şi ’90 şi-au făcut apariţia manifestări ale nihilismului distrugerii într-o cultură juvenilă mult mai fragmentată: elemente pesimiste, anarhiste şi satanice, care se produc mai ales în noua „muzică”, precum „punk”, „death rock”, „trash”, „metal” şi „rap”, Mai târziu, curentele contemporane de tineret, care au promovat drept eroi culturali oameni cum este blasfemiatoarea „Madonna”, demonstrează în mod clar afirmaţia lui Eugene potrivit căreia umanismul fără Dumnezeu trebuie în mod inevitabil să degenereze în „subumanism”. În imaginea artificială şi orbitoare a omului pe care o propagă mass-media de astăzi şi la care aspiră tinerii putem recunoaşte împlinirea unei afirmaţii a lui Eugene făcută în 1961:

„Supraomul subumanist este o figură izbitoare – gol, mediocru, dar «colorat» pentru oamenii care nu cunosc şi nu pot concepe ceva mai bun.”

Cu un an în urmă, în august 1960, Eugene scria:   „Omul modern, în dragostea lui de sine, doreşte să exploreze orice posibilitate care i se deschide – şi de aceea trebuie să coboare mereu mai adânc în mocirlă, ca să găsească nişte murdării pe care nimeni altcineva nu le-a mai explorat. Cele mai josnice posibilităţi ale omului trebuie explorate în această epocă, drojdia trebuie dezgropată şi înfulecată … ” Iar în deceniile de după 1960 au fost atinse niveluri încă mai abjecte; şi, ceea ce este mai semnificativ, această grosolănie nu mai este rezervată grupurilor periferice ale decadenţilor şi ale artiştilor „conştienţi”, ci este promovată deschis pentru consumul de masă. Iar în deceniile de după 1960 au fost atinse niveluri încă mai abjecte; şi, ceea ce este mai semnificativ, această grosolănie nu mai este rezervată grupurilor periferice ale decadenţilor şi ale artiştilor „conştienţi”, ci este promovată deschis pentru consumul de masă.

La televizor, la teatru, în magazinele cu aparatură electronică şi chiar pe rafturile magazinelor alimentare, unde oamenii pot fi „delectaţi” prin imagini de tortură, masacre umane şi trupuri schimonosite. Aceste forme provizorii de „delectare” amintesc de „circurile inofensive” despre care – aşa cum observa Eugene – cei care manipulează masele consideră că trebuie promovate ca nu cumva să apară cele care ar putea fi periculoase pentru noul sistem.

În domeniul „spiritualităţii”, curentele despre care scria Eugene s-au dezvoltat şi au prins avânt. „Mişcarea harismatică” apărută în anii ’60 şi ’70 prezintă toate

semnele „noii spiritualităţi” şi ale „noului creştinism” pe care le-a menţionat; şi trebuia să examineze această mişcare în ultima sa carte Ortodoxia şi religia viitorului. Mişcarea „New Age”, un stadiu infantil al „epocii magiei”, a devenit un circ pentru americanii avuţi pentru care „problema pâinii” a fost rezolvată. „Spiritualitatea centrată pe creaţie” care a apărut în cadrul Bisericii Romana-Catolice în ultimul deceniu corespunde afirmaţiei lui Eugene despre „noua spiritualitate” a lui Antihrist prin care omul va crede „într-o lume care este, ca şi persoana umană, în esenţă, «nevinovată», nefiind afectată de nici o «cădere». Eclectismul fără rădăcini a luat multe forme de când Eugene a scris pentru prima oară despre el în capitolul său despre vitalism. Cel mai popular reprezentant al acestui curent este Ioseph Campbell, ale cărui teorii asupra „mitologiei comparate” sună impresionant pentru cei care ei înşişi sunt lipsiţi de rădăcini, dar superficialitatea şi diletantismul acestuia sunt uşor de detectat de către cei care se întemeiază pe cultura şi religia tradiţională.

În sfera politicii, se poate pune întrebarea dacă prăbuşirea Cortinei de Fier şi a puterii comuniste în Rusia nu corespunde „spulberării statului nihilist” pe care a descris-o Eugene, după care urmează „o unică ordine mondială în istoria umanitătii”. Comunismul şi-a făcut treaba: a distrus eficient Vechea Ordine; iar acum trebuie să aibă loc o „deschidere” care să facă loc noului stadiu al programului nihilist. Aşa cum scria Eugene, epoca finală nu va mai fi caracterizată de dispute naţionale şi de privarea criminală a omului de nevoile sale elementare, ci de o „unitate” superficială a lumii şi de satisfacerea acestor nevoi prin intermediul substitutelor inteligente.

Cu trei decenii înainte de prăbuşirea puterii sovietice, Eugene scria următoarele cuvinte, care au menirea să ne dezmeticească prin caracterul lor profetic:

„Violenţa şi negarea sunt, în mod cert, o lucrare preliminară; dar această lucrare nu este decât o parte a unui plan mult mai larg al cărui sfârşit promite să fie nu ceva mai bun, ci ceva incomparabil mai rău decât epoca nihilismului. Dacă în vremea noastră sunt semne că epoca violenţei şi a negării e pe sfârşite, asta nu înseamnă că nihilismul a fost «depăşit» sau «înfrânt», ci doar că şi-a încheiat misiunea şi nu mai este util. Revoluţia, probabil, începe să evolueze de la faza ei răuvoitoare la una mai «binevoitoare» – nu pentru că şi-a schimbat intenţia sau direcţia, ci pentru că se apropie de atingerea ultimului scop pe care nu a încetat niciodată să îl urmărească; satisfăcută de succesul ei, se poate pregăti să se relaxeze savurându-şi victoria”, în timpul epocii „glasnostului” de la sfârşitul anilor ’80, preşedintele partidului comunist din Rusia spunea poporului că de acum comunismul nu mai trebuie să se situeze pe o poziţie ostilă faţă de restul lumii, pentru că există pretutindeni în lume organizaţii care, deşi nu se numesc „comuniste”, urmăresc acelaşi scop. Francmasoneria, mişcarea „New Age”, sectele evreieşti şi pseudo-creştine, marile puteri economice şi o mulţime de grupuri politice de interes – toate au dorinţa comună de a instaura „o nouă ordine mondială în istoria umanităţii”, absolut distinctă de Vechea Ordine a concepţiei tradiţionale creştine despre lume. Şi liderii politici ai Statelor Unite au ridicat, conştient sau inconştient, stindardul „noii ordini mondiale”.

În împărăţia Omului şi Împaratia lui Dumnezeu Eugene scria: „Ultima speranţă pentru omul modern este de fapt o altă iluzie; speranţa într-o nouă epocă «dincolo de nihilism» este ea însăşi o expresie a ultimului obiectiv din programul Revoluţiei. Şi în orice caz, marxismul nu este singura doctrină care promovează acest program. Nu există astăzi nici o putere al cărei guvern să nu fie «revoluţionar»; a nu recunoaşte ideologia Revoluţiei în <<climatul intelectual>>, contemporan ar însemna, în mod evident, să te condamni la vulnerabilitate politică. ( … ) În aparenţă, boala nihilistă este lăsată să se «dezvolte» până la capăt; scopul Revoluţiei, iniţial halucinaţia câtorva minţi înfierbântate, a devenit scopul întregii umanităţi. Oamenii sunt epuizaţi; Împărăţia lui Dumnezeu este prea departe, calea creştin-ortodoxă este prea strâmtă şi prea grea. Revoluţia a acaparat «spiritul veacului» şi împotrivirea faţă de acest curent puternic este mai mult decât poate face omul modern, pentru că acest efort presupune tocmai cele două lucruri pe care nihilismul a încercat să le anihileze cu desăvârşire: Adevărul şi credinţa.”

Oferind o critică exhaustivă a mentalităţii moderne, Eugene a intenţionat să facă mai mult decât să arate cititorilor săi că aceasta este falsă, iar creştinismul tradiţional adevărat. El credea că, în afară de mărturisirea Adevărului creştin, trebuie să recunoaştem în noi înşine neadevărul, nihilismul care ne sufocă în aceste timpuri pestilenţiale. „Nihilismu”epocii noastre există în toţi”, scria el, „iar cei care nu au ales să se lupte cu el în numele deplinătăţii Fiinţei în împreună-vieţuirea cu Dumnezeu au fost deja înghiţiţi de el. Am fost aduşi pe marginea abisului nimicului şi, fie că vom fi sau nu în stare să recunoaştem ce ni se întâmplă prin afinitatea cu nimicul atotprezent din noi înşine ne vom prăbuşi în el fără speranţă de salvare – dacă nu vom primi credinţa cea deplină şi adevărată în Hristos, fără de Care suntem cu adevărat Nimic”.

Eugene lucra la Împaratia Omului şi Împaratia lui Dumnezeu într-o vreme când mulţi gânditori, inclusiv creştini, printre care şi Thomas Merton, vorbeau despre. „criza” epocii moderne. Pentru Eugene, această criză – o consecinţă directă a abandonării Adevărului absolut şi a uitării lui Dumnezeu – nu poate fi înfrântă decât pe câmpul de luptă al sufletului uman. „Interpretările facile ale «crizei» – scria el -, ale «alegerii» care stă înaintea noastră abundă; acceptarea oricăruia dintre chipurile acestor interpretări iluzorii este o osândă, Adevărata criză se află acum, ca dintotdeauna, în noi înşine; este acceptarea sau negarea lui Hristos. Hristos este criza noastră; El ne cere totul sau nimic, iar această «problemă» pe care ne-o pune înainte este singura care cere un răspuns. ( … ) Îl alegem pe Dumnezeu, singurul care ESTE, sau pe noi înşine, nimicul, abisul, iadul? Epoca noastră se întemeiază pe nimic; dar acest nimic, inexplicabil pentru noi, prezintă în modul cel mai clar şi inconfundabil, pentru cei care mai pot să perceapă acest lucru, criza tuturor oamenilor, din toate timpurile. Epoca noastră ne spune, dacă suntem în stare să ascultăm, să-L alegem pe Dumnezeul cel viu.”

Read Full Post »