Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘ordine’

CUVÂNT ÎNAINTE

Arhimandritul Justin Pârvu

 

Vrem să fim sclavi sau liberi?

Cartea aceasta, Dictatura biometrică, o recomand tuturor cititorilor care mai vor încă să fie liberi într-un stat democratic şi celor care mai vor încă să fie fii ai lui Dumnezeu şi nu ai Mamonei. Această carte este o sinteză a tuturor publicaţiilor care s-au făcut până în prezent pe tema acestui subiect. Are o importanţă deosebită pentru că pune la îndemâna tuturor creştinilor, în special ortodocşilor, informaţii necesare cu privire la problema introducerii microcipurilor de tip R.F.I.D. în actele noastre de identitate şi în toată viaţa noastră. Pentru că la ora actuală este o campanie extraordinar de satanică pentru distrugerea şi desfiinţarea lui Hristos din inima creştinului. Întotdeauna au fost potrivnici creştinismului , de data aceasta însă este parcă o concentrare a tuturor forţelor întunericului din toate timpurile, a experienţelor îndelungate a celui rău şi vechi de zile, şi aplicarea lor asupra sufletului uman, căruia i s-a declarat război final de distrugere a fiinţei sale cu desăvârşire. Întotdeauna au fost şi creştini buni, şi creştini răi; întotdeauna au fost şi persecutori, şi preamăritori; au fost şi oameni care s-au sacrificat pentru această învăţătură frumoasă, creştin ortodoxă, – pentru că ortodoxia este cea mai mare bogăţie pe care o moşteneşte pământul nostru european sau bătrânul continent european, – dar au fost şi denigratori şi trădători care au săpat la surparea temeliei Bisericii lui Hristos. Dar cu cât trădătorii au săpat mai mult, cu atât sângele mucenicilor au înălţat Biserica lui Hristos, pe care nici porţile iadului nu o vor putea birui.

Această carte nu vine numai spre informarea dumneavoastră, ci ea este menită să aducă putere în sufletele dumneavoastră să vă opuneţi şi să luptaţi împotriva acestui sistem de înrobire desăvârşită atât a trupului, cât şi a sufletului. La ora aceasta, fiecare creştin trebuie să se angajeze în luptă foarte deschis, pe cât îi este cu putinţă. Pentru că Sfinţii Părinţi şi canoanele Sfintei noastre Biserici, ne învaţă despre existenţa unui război nevăzut cu diavolul, potrivnicul mântuirii noastre, război care ne îndeamnă să punem mâna pe armele duhovniceşti: smerenia, postul, rugăciunea, mărturisirea şi toate celelalte fapte bune; pentru că viaţa aceasta este o luptă şi nu o sezătoare. Mărturisirea este un act important în lucrarea noastră de mântuire, fără de care celelalte virtuţi nu ne vor fi recunoscute înaintea tronului de Judecată a lui Dumnezeu. Pentru că Mântuitorul spune clar în Evanghelie: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Mt. 10:32-33). Mărturisirea este, aşadar, o datorie, o poruncă dumnezeiască şi suntem datori să ne apărăm în faţa celor care se ridică împotriva noastră şi a Bisericii lui Hristos) fără să aşteptăm alte porunci oficiale, ci să ascultăm de glasul Evangheliei când este vorba de batjocorirea lui Hristos. Nu avem nevoie să ne poruncească cineva să luptăm împotriva prigonitorilor lui Hristos, sau să aşteptăm prilej de ascultare faţă de mai marii lumii acesteia. Ascultarea este una, lupta împotriva diavolului este alta. A asculta – în momentul acesta – când văd că este casa vecinului în flăcări, iar eu stau cu găleata plină cu apă şi nu mă duc să o vărs să surp incendiul acesta mare care mistuie casa, pentru că nu mi-a poruncit şeful meu, acea ascultare este oarbă, după cum orb este şi sufletul acelui om.

Se vorbeşte că nu este acuma sfârşitul. Da! Şi eu spun că nu este acuma, dar noi trebuie să fim pregătiţi, pentru că toate evenimentele conclud la această stare de lucru. Se vede că toată activitatea aceasta de înrobire a noastră, se duce nu numai împotriva crcştinismului, ci şi a umanităţii în genere; este vorba de un atac puternic la adresa persoanei umane şi fiecare creştin este dator să-şi pună viaţa pentru credinţa lui, pentru sufletul lui. Până acum a mai mers şi cu partidul, şi cu carnetul roşu; a mai mers şi cu carnetul portocaliu, şi cu carnetul galben, dar de data aceasta avem de-a face cu un carnet multicolor care ne privează de libertate şi de viaţă. Depinde de ce vrem: Vrem să fim sclavi sau liberi? Vrem să fim morţi sau vii? Dar preţul libertăţii şi al vieţii a crescut mai mult decât criza economică în care ne aflăm; este nevoie de mult sacrificiu şi va costa izvoare de lacrimi şi râuri de sânge. Mărturiseşti pe Hristos, rămâi în credinţa Lui, nu-L mărturiseşti pe Hristos, lepădat vei fi înaintea îngerilor şi Judecăţii lui Dumnezeu.

De aceea, îndemn prin aceste rânduri, ca fiecare creştin să intre în arena cu fiare, cu fruntea aţintită senină către Hristos! Să fim mereu într-o trezvie deplină, în curtea aceasta a ortodoxiei noastre, a Bisericii noastre şi să se găsească fiecare pe poziţia de a fi cu adevărat un ucenic al lui Hristos.

Mulţi dintre credincioşi mă întreabă: „Ce să facem noi pentru toate lucrările acestea”? Păi, în toată această situaţie nu se poate face ceva mai frumos decât a ne ruga fiecare în parte, în viaţa de familie; a ne educa copiii noştri într-un spirit foarte auster, aspru, ca de la vârsta fragedă să cunoască şi să trăiască credinţa noastră ortodoxă. Avem modelul fiilor lui Brâncoveanu. Nu cedaţi! Mai bine să strigăm: „Loveşte, potrivnice a lui Hristos!” decât să ne pierdem viaţa cea veşnică. Plecaţi capetele voastre spre junghiere şi împotriviţi-vă fiarei apostate!

Ştiu că nu este uşor; am ajuns fii vlăguiţi ai acestui neam mult obidit, mult încercat şi mult prea trădat. Acum, peste românii noştri, vin şi greutăţile acestea financiare şi toate necazurile şi ne vindem şi pe un blid de linte. Pentru că aşa este firea noastră slabă şi neputincioasă şi needucată; pentru că niciodată nu a fost o legătură strânsă între omul, căruia Dumnezeu i-a dăruit mai multă înţelepciune şi a făcut oleacă de carte şi omul simplu, omul de jos, care avea nevoie de luminare şi de dragostea celuilalt. Nu, românul nostru intelectual îndată s-a împăunat cu mărirea lui, cu postul lui, cu înţelepciunea lui şi a uitat de ograda lui de altă dată, a pomilor frumoşi, a oilor, a caierelor de furcă, unde povestea bunica din viaţa lui Ion Creangă, Făt Frumos şi a întregii noastre frumuseţi literare. Astăzi se uită în curţile europene pline de vile şi de cuvinte moarte şi participă la ferecarea valorilor noastre ortodoxe şi româneşti, la ferecarea credinţei şi a tot ce a mai rămas frumos pe plaiurile noastre mioritice.

Puterile noastre sunt slabe şi am rămas puţini. Dar ne-a rămas ceva ce nu vor putea niciodată fereca: Mila lui Hristos, Dumnezeul nostru! Rămân toate pe seama marii Lui iubiri de oameni, ca El să ne scoată şi din această stare de lucru, ca întotdeauna, şi să Îşi manifeste mila şi bunătatea Sa faţă noi! Avem mijlocitori pe sfinţii noştri martiri din închisorile comuniste, cei care şi-au dat viaţa pentru Dumnezeu şi neamul lor, cărora să le cerem rugăciunile, ca unii ce au luptat şi au biruit Fiara prin puterea Crucii lui Hristos.

6 mai 2009,   la pomenirea Sfântului şi Dreptului Iov, mult-răbdătorul

INTRODUCERE

Victor Roncea

Paşi fatali spre o dictatură absolută

Începând cu 1 ianuarie, anul acesta, în urma unui alt mare tun dat de Guvernul Tăriceanu în inima poporului, în prag de Crăciun, România s-a conformat priorităţilor Uniunii Republicilor Socialiste ale Animalelor (URSA) şi a introdus Paşapoarte cu cip biometric la tot poporu’, asemenea bovinelor şi ovinelor, uitând însă să-l şi întrebe dacă vrea. Pentru cei care nu ştiu, URSA este un alt titlu dat de George Orwell nuvelei sale satirice la adresa dictaturii lui Stalin, Ferma Animalelor. Între timp am mai evoluat, a apărut şi cuvântul Europeană după Uniune, ca pretext legal pentru toate afacerile necurate care se petrec pe plaiul românesc. Cu „priorităţile şi normele UE” în sus şi în jos, am ajuns să fim ţara care oferă de 10 ori mai multe contribuţii financiare Uniunii faţă de cât primim înapoi. La fel, la capitolul cipuri: ne-am trezit, printr-o Hotărâre de Guvern dată pe furiş şi pe grăbiş în decembrie 2008, să fim primele bipede din UE cu Paşapoarte Biometrice, chiar înainte de votul din Parlamentul European, care recomanda folosirea lor de la 1 iulie anul acesta.

Chestiunea introducerii obligatorii a cipului biometric în actele de identitate ale românilor este atât o problemă legală şi morală, cât şi una socială şi religioasă. Deja mai multe studii profesioniste, româneşti, europene şi americane, au apărut în dezbaterea societăţii civile preocupate de starea naţiunii. Acestea au fost înaintate şi autorităţilor statului şi Sinodului Sfintei Biserici Ortodoxe Române, pentru a nu se spune că nu s-a ştiut. Până acum, rezultatul informării acestor organe este nul. Din punct de vedere legal, Hotărârea de Guvern, dată pe 15 decembrie 2008 (deci după alegeri!) este … ilegală. Pe lângă numeroasele articole din Constituţie încălcate abuziv, instituirea obligativităţii „cipuirii” ignoră însăşi normele Comisiei Europene, stipulate foarte clar într-un Raport al Grupului European pentru Etică în Ştiinţă şi Noi Tehnologii: un răstimp de 18-36 de luni rezervat dezbaterii publice naţionale. Or, studiind Nota de Fundamentare a Hotărârii 1566/2008 semnată de Cristian David, încă ministru de Interne la acea dată, ce observăm? O dată că este vorba de o Hotărâre dată pentru modificarea unei alte Hotărâri, nr 557/2006; deci nici măcar nu avem, de fapt, o Lege dezbătută şi aprobată de Parlamentul României în deplină cunoştinţă de cauză. Apoi, la Secţiunea a 3-a, „Impactul socio-economic al proiectului de act normativ”, constatăm încălcarea flagrantă a însăşi „normelor UE” invocate. Respectiv, la punctul 3 se afirmă scurt: „Impactul social- Nu este cazul”. Şi-atunci, dacă se socoteşte că „nu este cazul”, cum se explică cele 500.000 de semnături strânse până acum, ca urmare a Apelului Părintelui Justin Pârvu? Şi unde este dezbaterea publică?

La Bucureşti, primarul Capitalei, Sorin Oprescu, şi-a propus şi el o afacere similară: să implanteze microcipuri R.F.I.D., similare celor din noile Paşapoarte ale românilor, tuturor câinilor şi pisicilor din Bucureşti. Chiar dacă, poate, Primăria nu ştie că 10% dintre animalele pe care s-a experimentat introducerea subcutanată a cipului au făcut în scurt timp cancer, cel puţin a supus acest proiect aberant de Hotărâre unei dezbateri publice. Ceea ce a fost refuzat oamenilor de către Guvernul Tăriceanu! Mai mult, ca urmare a protestului ciobanilor – pe bună dreptate – noul Cabinet Boc, a putut să solicite Comisiei Europene că cipuirea – „crotalierea” mieilor să fie opţională. Respectiv, premierul Emil Boc a declarat la întâlnirea avută în luna martie cu comisarul european pe Sănătate, Androulla Vassiliou, ca ţara noastră se alătura grupului de state membre care susţin că identificarea electronică a ovinelor şi caprinelor să fie opţională. Oficialii români au explicat comisarului european că „o asemenea măsură nu este oportună în actualul context al crizei economice din cauza costurilor ridicate”. Iată cum, exact ca în Ferma Animalelor, am devenit mai prejos decât patrupedele. Oare de ce premierul Boc nu s-a gândit să solicite, până acum, acelaşi lucru şi pentru oameni? E aceeaşi criză, nu? Şi de ce n-am avea şi noi dreptul să alegem: cu sau fără cip? Nu cumva afaceriştii care s-au pus pe cipuit românii au mai mare trecere pe lângă toate guvernele decât înfigătorii de crotalii în urechile animalelor? Sau proiectul controlului total al noii ordini biometrice nu ţine cont de „criza mondială”?

Pe lângă studierea afacerii de miliarde de euro (aţi citit bine), pusă pe roate în spatele uşilor închise, Serviciul Român de Informaţii ar trebui să observe şi cum cipul biometric constituie o ameninţare la adresa siguranţei naţionale a României. Cine va garanta securitatea bazei de date biometrice a întregii naţiuni, pe vremurile acestea de criză?

Nimeni nu a plătit pentru afacerea Gardasil, soldată cu o pierdere a statului de 23 plus milioane de euro. Cine va plăti acum? Dacă în cazul Gardasil am avut de-a face cu încercarea unui experiment medical, acum suntem cobaii unui experiment informaţional. Care, după cum spun unii militanţi anticip, este premergător implantului uman, după cum se experimentează deja în Statele Unite şi Marea Britanie. Aşadar, după animale, primii care vor urma sunt copiii, pentru a „nu se pierde”. Nu ştiu cum se face, dar românii sunt din nou primii cobai şi la capitolul acesta. În Basarabia, actuala Republica Moldova, „experimental”, copiii au început să primească, de la naştere, „buletine”. De aici până la un alt experiment, aflat pe lista de priorităţi a companiei VeryChip – aceeaşi care deja a împlantat cipuri în soldaţii americani şi poliţiştii britanici – , nu mai e decât un pas.

Între o nenorocire şi alta abătute asupra României, şi-au făcut simţite prezenţa, pe ascuns, şi paşapoartele cu date biometrice, intrate pe sub mână în viaţa românilor. Fără a fi informaţi nici cât negru guvernamental sub unghia democraţiei, afacerea de sute şi sute de milioane de euro cade bine, pentru unii, în mijlocul „crizei mondiale” când iată, pentru a supravieţui, suntem nevoiţi din nou să ne îndatorăm finanţei mondiale. Între eliminarea istoriei sau a educaţiei fizice, adică transformarea elevilor în nişte mancurţi amorfi, şi legalizarea prostituţiei şi incestului, adică degenerarea programatică a naţiunii, nici nu ştii de ce rău şi cum să-ţi fereşti mai bine copiii. Pe deasupra, pentru a pune capac, apare şi spectrul urmăririi totale prin banalul cip introdus în acte pe furiş, după cum avertizează chiar Uniunea Europeană într-un raport al Comitetului Economic şi Social European: „Dispozitivul R.F.I.D. poate reprezenta cea mai mare ameninţare cunoscută la adresa libertăţii şi a vieţii private”.

Problema e că nici opinia publică, nici organele statului şi nici senatorii României, care au dezbătut şi trecut „tacit” Hotărârea de Guvern dată de Tăriceanu, aproape în afara mandatului său, pe 15 decembrie anul trecut, nu au habar exact ce pericole aduce înregimentarea şi supravegherea noastră electronică de către organisme extra-statale. Pentru că surse din ministere de forţă, ca Internele şi Justiţia, admit mai mult sau mai puţin oficial că au fost „însărcinate” să alcătuiască o bază de date natională electronică, pentru a o pune la dispoziţia „cui trebuie”, în afara tării.

Pentru toate aceste „beneficii” ale securitătii ca si cum cu totii suntem suspecţi de terorism internaţional, europarlamentarii români au votat în unanimitate, la începutul lunii ianuarie, pentru introducerea paşapoartelor biometrice în întreaga Europa, cu începere de la 1 iunie, „pentru combaterea terorismului, a criminalităţii şi a imigraţiei ilegale”, chiar dacă noi ne conformasem singuri, de la 1 ianuarie. Mai mult: pe ascuns, deputaţii noştri au votat în luna martie, în timp ce noi ne fierbeam cu paşapoartele biometrice, introducerea obligatorie a cărţilor de identitate cu cip biometric, cu începere de la 1.01.2011. Stalin ar fi fost fericit cu aşa bucăţi de parlamentari! Dar ce va zice acum Biserica oficială, care a cântat la aceeaşi masă cu oficialii Ministerului de Interne, afirmând că nu există o problemă a paşapoartelor, pentru că „sunt un drept şi nu o obligaţie”, şi oricum putem să alegem, ca nişte cetăţeni de mâna a două, paşapoarte temporar – temporare? Oare buletinele cu cip vor fi tot „un drept” pe care-l putem refuza? Unde este reacţia patriarhului României? Că până şi Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe a Belurusului şi-a luat inima în dinţi şi i-a reproşat ultimului dictator din Europa, Alexandr Lucasenko, că poporul nu vrea să fie îndosariat electronic. În schimb, Patriarhia vrea. Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei a şocat lumea ortodoxă când a declarat că va fi printre primii care se va lăsa cipuit. Să-i fie de bine! Dar unde este dezbaterea publică? Ştiu românii ce le pune la cale Noua Securitate aflată mână în mână cu Noua Patriarhie?

Nimeni nu a informat românii că le vor fi „furate” sufletele prin înmagazinarea amprentei oculare, nimeni nu i-a informat pe români că acest cip conţine şi un cod echivalent al reprezentării cifrei 666, considerat de creştini, majoritarii acestui popor, numărul Fiarei, conform revelaţiei Apocalipsei. Nimeni nu s-a gândit că, într-o democraţie, poporul este suveran asupra propriei sale identităţi, care nu poate fi tranzacţionată, furată şi amanetată şi atunci este obligatorie o dezbatere naţională, pentru a nu-i deposeda pe cetăţenii români de drepturile lor inalienabile la conştiinţă şi libertate.

Promptă, o societate civică creştină şi energică, care nu-şi pierde timpul în furtişaguri savante europene şi dileme ruseşti, a cerut legalitatea obligativităţii cipurilor şi a solicitat la Curtea de Apel suspendarea Hotărârii şi dreptul românilor de a alege în deplină cunoştinţă de cauză asupra pericolelor acestor dispozitive de supraveghere electronică prin unde radio (R.F.I.D.). Acţiunea zecilor de mii de susţinători şi intervenienţi este urmare a Apelului unui bătrân din munţii Neamţului, de la poalele Ceahlăului: Părintele duhovnic Justin Pârvu, drept şi verde ca brazii carel înconjoară la Mănăstirea Petru Vodă. După o viaţă de luptă împotriva comunismului ateist şi 17 ani de temniţă grea a înţeles imediat care este rolul acestei însemnări şi subjugări electronice. La 90 de ani, un exemplu al rezistenţei fibrei autentice româneşti, Părintele, care şi-a tocit o viaţă genunchii rugându-se pentru neamul românesc şi şi-a bătătorit două decenii umerii cu bastoanele temnicierilor instruiţi de bolşevicii anti-creştini, ne avertizează că aceste cipuri sunt reprezentarea răului absolut. El ştie! Alături de Părintele Arsenie Papacioc, camarad de suferinţă şi jertfă, Părintele Justin avertizează acest popor creştin că ceasul mântuirii noastre nu este departe. Dar pentru aceasta trebuie să acceptăm mucenicia, pentru neamul acesta, pentru credinţa strămoşească.

De la Apelul Părintelui Justin, românii chiar s-au trezit. Cei mai alerţi cu drepturile şi libertăţile fundamentale au reuşit să spargă bariera informaţională şi, într-un timp foarte scurt, s-au strâns 50.000 de semnături. Apoi 100.000. Apoi 200.000. Astăzi sunt deja peste 500.000! Mai mult decât necesar pentru o nouă iniţiativă legislativă. Acţiunea Pentru Educaţie şi Libertate (APEL) şi-a propus să străngă peste 1 000 000 de semnături până la alegerile europarlamentare. Adică de ajuns pentru o bună bucată din Parlamentul României. Chiar dacă domină încă o con-fuzie generală, din lipsa de informare, contrar legii transparenţei actelor publice, Parlamentul, Guvernul şi Preşedinţia României ar trebui să ţină cont de această vox populi. De ce să se grăbească să bage România într-o nouă închisoare, înainte de a studia temeinic problematica? De ce să fim prima ţară din Europa care îşi oferă, pe tavă, poporul unei ştiinţe controversate, biometria, vecină bună cu eugenia? Dacă o sumedie de ONG-uri s-au revoltat, pe bună dreptate, pentru amprentarea ţiganilor în Italia, de ce trebuie să devenim, cu toţii, ţiganii Europei, paria lumii fără a avea dreptul de a alege, echitabil nu „temporar”: cu sau fără cip biometric, cu sau fără drepturi? Sclavi sau oameni liberi?

În faţa acestor grave atentate la libertatea noastră există însă o soluţie: dezbatere naţională. Referendumul! Este dreptul nostru. Poate ultimul. Să nu ni-l pierdem!

Anunțuri

Read Full Post »

Stadiile dialecticii nihiliste

Mentalitatea nihilistă, în unitatea scopului ei fundamental, este singulară; dar această mentalitate se manifestă ea însăşi în fenomene la fel de diverse ca şi oamenii care o împărtăşesc. Această cauză nihilistă unică este lansată simultan pe mai multe fronturi, iar inamicii ei sunt contrariaţi şi induşi în eroare de această tactică eficientă. Pentru observatorul atent însă, fenomenele nihiliste se reduc la trei sau patru tipuri principale, care pot fi puse în relaţie unele cu altele ca etape ale unui proces care poate fi numit dialectica nihilistă. O etapă a nihilismului se opune alteia nu pentru a o combate efectiv, ci pentru a asimila erorile acesteia în propriul program şi pentru a duce umanitatea mai departe pe drumul către abisul care se află la capătul oricărui nihilism. Cu siguranţă, argumentele oricărui stadiu sunt eficiente în evidenţierea anumitor deficienţe flagrante ale unei etape precedente sau ulterioare; dar nici un criticism nu este suficient de radical pentru a indica erorile comune tuturor stadiilor, iar adevărurile parţiale care sunt prezente, după cum se ştie, în toate formele de nihilism, nu sunt, în cele din urmă, decât tactici de a-i seduce pe oameni pentru marele neadevăr care se află la baza lor.

Etapele pe care le vom descrie în paginile următoare nu trebuie înţelese exclusiv cronologic, chiar dacă în sensul cel mai exact este de fapt o cronică a dezvoltării mentalităţii nihiliste începând cu momentul eşecului experimentului nihilist la Revoluţia Franceză până la apariţia şi căderea ultimelor şi celor mai explicite manifestări nihiliste din cadrul Revoluţiei sovietice şi al naţional-socialismului. Astfel, perioada de apogeu a influenţei liberale se încadrează aproximativ între 1830 şi 1870, iar J.S. Mill poate fi considerat liberalul tipic; epoca realismului ocupă, după toate aparenţele, ultima jumătate a secolului XIX şi este reprezentată pe de o parte de gânditorii socialişti, iar pe de altă parte de filosofii şi popularizatorii (pe care ar trebui să-i numim mai degrabă „exploatatorii”) ştiinţei; vitalismul, sub diferite forme: simbolismul, ocultisrnul, expresionismul artistic şi diferitele filosofii evoluţioniste şi „mistice”, este cel mai semnificativ curent subteran care se întinde pe o jumătate de secol, începând cu 1875; nihilismul deconstructivist, ale cărui surse sunt înrădăcinate profund în secolul anterior, conduce la o concluzie importantă, atât în ordinea publică, cât şi în multe sfere private, pe parcursul unui secol şi un sfert, cu o focalizare a epocii deconstructiviste în perioada 1914-1945.

Să observăm că aceste perioade se suprapun, pentru că nihilismul se maturizează în măsuri diferite la popoare diferite şi la indivizi diferiţi; suprapunerea este mai evidentă decât poate sugera schema noastră simplificată, astfel încât reprezentanţii fiecărei etape se regăsesc în fiecare perioadă şi toţi ne sunt contemporani. Ceea ce este adevărat pentru perioadele istorice este adevărat şi pentru indivizi; nu există nihilism „pur” în nici un stadiu, orice experiment predominant nihilist fiind o combinaţie de cel puţin două stadii.

Mai departe, dacă epoca deschisă de Revoluţia Franceză este prima în care nihilismul a jucat rolul central, fiecare din etapele sale este reprezentată în secolele anterioare. Liberalismul, spre exemplu, derivă direct din umanismul Renaşterii; realismul a constituit un aspect important al Reformei protestante şi a Iluminismului francez; un tip de vitalism a apărut în ocultismul Renaşterii şi al Iluminismului şi, ulterior, în romantism; iar nihilismul deconstructivist mai răspândit ca niciodată în secolul trecut, a existat ca o tentaţie pentru anumiţi gânditori extremişti pe parcursul întregii epoci moderne.

Cu aceste rezerve, schema noastră poate fi totuşi acceptată ca o aproximare a ceea ce a reprezentat acest proces istoric şi psihologic. Să începem investigarea stadiilor acestui proces, dialectica nihilistă, încercând să le evaluăm în lumina Adevărului creştin-ortodox pe care dacă avem dreptate – aceste forme de nihilism încearcă să o întunece şi să o nege. În această sectiune nu ne propunem decât să descriem aceste stadii şi să arătăm, refenndu-ne la definiţia lui Nietzsche pe care am adoptat-o, în ce măsură pot fi considerate nihiliste.

1. Liberalismul

Liberalismul pe care îl vom descrie în paginile următoare – să ne fie îngăduit să specificăm de la început – nu este un nihilism făţiş; este mai degrabă un nihilism pasiv sau, mai bine spus, baza neutră de dezvoltare a fazelor mai evoluate de nihilism. Cei care au urmărit discuţia noastră anterioară, referitoare la imposibilitatea de a fi „neutru” din punct de vedere spiritual sau intelectual în această lume, vor înţelege imediat de ce am considerat ca nihilist un punct de vedere care, deşi nu este direct responsabil de răspăndirea fenomenelor nihiliste, a constituit o premisă indispensabilă pentru apariţia acestora. Liberalismul a fost reprezentantul incompetent al unei moşteniri în care nu a crezut niciodată deplin, atitudine care a constituit una din cele mai semnificative cauze ale nihilismului făţiş.

Civilizaţia umanistă liberală care, în Europa de Vest, a fost ultima formă a Vechii Ordini, distrusă în cele din urmă în timpul celui de-al doilea război mondial şi al revoluţiilor din al doilea deceniu al secolului XX şi care continuă să existe – deşi într-o formă mai atenuată; „democratică” – în lumea liberă de astăzi, poate fi caracterizată în primul rând prin atitudinea ei faţă de adevăr. Aceasta nu este o atitudine de ostilitate explicită şi nici măcar de indiferenţă deliberată, pentru că apologeţii ei sinceri au, fără discuţie, o perspectivă genuină asupra a ceea ce ei consideră adevăr; este mai degrabă o atitudine în care adevărul, în ciuda anumitor aparenţe, nu mai ocupă centrul atenţiei. Acest adevăr în care pretinde să creadă (exceptând, fireşte, faptul ştiinţific) nu este pentru liberalism o monedă spirituală sau intelectuală de circulaţie curentă, ci un capitol singular şi neproductiv rămas dintr-o epocă anterioară. Liberalul încă vorbeşte, cel puţin la ocazii convenţionale, de „adevăruri eterne”, de „credintă”, de „demnitatea umană”, de „înalta vocaţie” a omului, de „spiritul lui nemuritor” sau chiar de „civilizaţia creştină”, dar este foarte clar că aceste cuvinte nu mai înseamnă azi ceea ce însemnau altădată. Nici un liberal nu le mai ia întru totul în serios; toate astea sunt de fapt metafore, ornamente de limbaj care îşi propun să trezească mai degrabă un răspuns emoţional decât unul intelectual – un răspuns în mare tocit de uz, păstrând încă memoria unui timp când asemenea cuvinte aveau într-adevăr o semnificatie pozitivă şi serioasă.

Nimeni dintre cei ce se mândresc astăzi cu „rafinamentul” lor intelectual – adică acei câtiva din institutiile academice, din guvern din ştiintă din cercurile intelectuale umaniste, nimeni din cei ce pretind sau doresc să fie în pas cu „timpul” lor – nu cred sau nu pot crede deplin în adevărul absolut sau, mai precis, în Adevărul creştin. Cu toate acestea, denumirea de adevăr a fost păstrată, ca şi denumirile celorlalte adevăruri pe care altădată oamenii le considerau absolute, iar unii dintre cei aflaţi într-o oarecare poziţie de autoritate sau influentă ezită să le folosească, chiar dacă sunt conştienti că sensurile lor s-au schimbat. Într-un cuvânt, Adevărul a fost „reinterpretat”; vechile forme s-au golit şi li s-a dat un nou conţinut, cvasi-nihilist. Acest lucru poate fi cu uşurinţă remarcat la o succintă examinare a principalelor zone în care adevărul a fost reinterpretat.

In ordinea teologică, primul adevăr este, fireşte, Dumnezeu. Creatorul atotputernic şi atotprezent a toate, revelat credinţei în experienţa credinciosului (şi Care nu contrazice raţiunea celor care nu neagă credinţa), Dumnezeu este capătul suprem al întregii creaţii, iar El Însuşi, ,spre deosebire de creaţia Sa, Îşi găseşte finalitatea în El Însuşi; tot ce este creat se află în relaţie şi în dependenţă faţă de El, Care singur nu depinde de nimic din afara Lui; El a creat lumea ca aceasta să existe împărtăşindu-se din El şi totul în lume este orientat către această finalitate, pe care totuşi oamenii o pot pierde printr-o greşită întrebuinţare a libertăţii.

Mentalitatea modernă nu poate tolera un asemenea Dumnezeu. El e deopotrivă prea familiar – prea „personal”, chiar prea „uman” – şi prea absolut, prea intransigent în exigenţele Lui faţă de noi; şi Se face cunoscut doar credinţei smerite – un fapt menit să alieneze inteligenţa orgolioasă a omului modern. Omul modern cere de aceea un „nou dumnezeu”, un dumnezeu modelat cât mai fidel după tiparul unui asemenea om al timpurilor noi, preocupat de ştiinţă şi afaceri; de fapt, una din intenţiile primordiale ale gândirii moderne a fost aceea de a confectiona un asemenea dumnezeu. Această idee apare cu claritate deja la Descartes, dă roade în deismul i1uminist şi se dezvoltă până la ultimele consecinţe în cadrul idealismului german: noul dumnezeu nu este o Fiinţă, ci o idee, nu se descoperă credintei şi smereniei, ci este construit de mintea orgolioasă care însă simte nevoia de explicaţii când îşi pierde dorinţa de mântuire. Acesta este dumnezeul mort al filosofilor care nu au nevoie decât de o „cauză primă” pentru a-şi desăvârşi sistemele, acesta este dumnezeul „gânditorilor pozitivişti” şi al altor sofişti religioşi care l-au inventat, pentru că „au avut nevoie” de el, ca să-I utilizeze după bunul lor plac. Fie că sunt „deişti”, „idealişti”, „panteişti” sau „imanentişti”, toţi dumnezeii moderni reprezintă aceeaşi construcţie mentală, fabricată de nişte suflete moarte care şi-au pierdut credinţa în adevăratul Dumnezeu.

Argumentele ateiste împotriva unui asemenea dumnezeu sunt pe cât de incontestabile, pe atât de irelevante; pentru că a combate un dumnezeu inexistent este întru totul irelevant. Indiferent faţă de om, incapabil să intervină în lume (poate cel mult să inspire un „optimism” lumesc), este un dumnezeu cu mult mai slab decât oamenii care l-au inventat. Pe o asemenea temelie nu e nevoie să o spunem – nu poate fi construit nimic valabil; şi, pe bună dreptate, liberalii, care de regulă mărturisesc o asemenea credinţă în divinitate, îşi construiesc de fapt concepţia despre lume pe temelia mai evidentă, deşi cu greu s-ar putea crede mai stabilă, a Omului. Ateismul nihilist este formularea explicită a ceea

ce era deja, dar numai implicit şi într-o formă confuză, în liberalism.

Implicaţiile etice ale credinţei într-un asemenea dumnezeu sunt perfect identice cu cele ale ateismului: această acceptare interioară, în orice caz, este deghizată exterior în spatele unui nor al metaforei. Din perspectivă creştină, orice activitate în această viaţă este văzută şi judecată în lumina vieţii viitoare, a vieţii de dincolo de moarte care nu are sfârşit. Necredinciosul nu-şi poate face o idee despre ceea ce înseamnă această viaţă pentru creştinul credincios; pentru cei mai multi oameni de astăzi,. viaţa viitoare a devenit, ca şi Dumnezeu, o simplă idee şi de aceea se cere oarecare osteneală şi efort atât pentru a o nega cât şi pentru a o afirma. Pentru creştinul credincios, viaţa viitoare este bucurie de negrăit, bucurie care depăşeşte bucuria pe care o cunoaşte în această viată prin comuniunea cu Dumnezeu în rugăciune, in Liturghie, în Sfintele Taine; pentru că atunci Dumnezeu va fi totul în toate, iar această bucurie nu va fi ştirbită de nimic şi va dura veşnic. Adevăratul credincios are mângâierea unei pregustări a vieţii eterne. Credinciosul dumnezeului modern, care nu a cunoscut o asemenea pregustare şi nici ce înseamnă bucuria creştină, nu poate crede la fel în viaţa viitoare; desigur, dacă ar fi cinstit cu el însuşi, ar trebui să accepte că nu crede deloc în acest dumnezeu.

Există două forme principale ale acestei necredinte care trece drept credinţă liberală: protestantismul şi umanismul. Concepţia protestantă liberală despre viata viitoare – împărtăşită, din păcate, de un număr tot mai mare de oameni care se consideră catolici sau ortodocsi este ca orice concepţie liberal-protestantă asupra vieţii spirituale, o profesiune de credinţă minimă care maschează o credinţă reală în nimic. Viata viitoare a devenit în concepţia curentă, o lume subterană a umbrelor, un loc în care îţi primeşti „binemeritata odihnă” după o viaţă de trudă. Nimeni nu are o idee clară despre acest tărârn, pentru că nu corespunde nici unei realităţi; este mai degrabă o proiecţie emoţională, un fel de consolare pentru cei care nu s-au confruntat cu implicaţiile necredinţei lor.

Un asemenea „paradis” este rodul unei împletiri a terminologiei creştine cu un secularism ordinar şi nu convinge pe nimeni dintre cei care au înţeles că un compromis în privinţa problemelor ultime ale vieţii este imposibil; nici creştinul autentic, nici nihilistul consecvent nu se pot lăsa seduşi de această perspectivă. Iar compromisul pe care îl propune umanismul e mai puţin convingător decât orice altceva. Aici nu mai există nici măcar pretenţia că ideea corespunde realităţii; totul devine metaforă şi retorică. Umanistul nu mai vorbeşte deloc de paradis sau cel puţin nu o mai face în mod serios; în schimb îşi permite să vorbească despre „etern”, de preferinţă în forma unei figuri retorice răsunătoare: „adevăruri eterne”, „spiritul etern al omenirii”. Pe bună dreptate te întrebi dacă acest cuvânt mai are vreun sens în aceste fraze. În stoicismul umanist „eternul” a fost redus la un conţinut atât de subţire şi de fragil, încât nu se mai distinge efectiv de nihilismul materialist şi determinist care îşi propune tocmai să elimine această noţiune – şi o face, bineînţeles, cu o anumită justificare.

În fiecare din aceste cazuri – atât în cazul „creştinului” liberal sau, cu atât mai mult, în acela al umanistului liberal, neputinţa de a crede în viaţa veşnică îşi are rădăcinile în acelaşi fapt: ei nu cred decât în această lume, nu au nici experienta, nici cunoaşterea, nici credinta într-o altă lume, ci cred într-un „dumnezeu” care nu este suficient de puternic ca să-i scoată pe oameni din moarte.

Dincolo de retorica lor, protestantul şi umanistul savanţi sunt cât se poate de conştienţi că în universul lor nu e loc pentru rai, nici pentru eternitate; întreaga lor sensibilitate liberală, repet, nu caută o sursă transcendentă, ci una imanentă pentru doctrina ei etică, iar inteligenţa lor agilă este chiar capabilă să transforme această faute de mieux într-o apologie pozitivă. Această viziune prezintă deopotrivă „realismul” şi „curajul” de a trăi fără speranţa în bucuria veşnică, fără teama de suferinţa veşnică; pentru o persoană care are o viziune liberală asupra lucrurilor nu este nevoie să crezi în rai sau în iad pentru a duce o „viaţă bună” în această lume. Aşa se prezintă orbirea absolută a mentalitătii liberale în privinta sensului mortii.

Chiar dacă nu este nemurire, consideră liberalul, se poate duce totuşi o viaţă civilizată; „dacă nu există nemurire” – decretează logica mult mai profundă a lui Ivan Karamazov din romanul lui Dostoievski – „atunci totul este permis”. Stoicismul umanist este o experienţă posibilă pentru anumiţi indivizi, dar numai într-un interval limitat de timp, adică până în momentul când implicaţiile negării vieţii veşnice îşi ating până la capăt ţinta. Liberalul trăieşte într-un paradis al nebunilor care, în faţa adevărului lucrurilor, nu poate decât să se prăbuşească. Dacă moartea înseamnă, aşa cum consideră deopotrivă liberalul şi nihilistul, dispariţia individului, atunci această lume şi tot ce se află în ea – iubire, bunătate, sfinţenie – se reduce la nimic, după cum nimic din ce poate face omul nu mai are finalitate ultimă, iar oroarea deplină a vieţii i se ascunde acestuia numai datorită voinţei lui de a se stăpâni pe sine; prin urmare, „totul este permis”, pentru că nici o speranţă sau temere aparţinând altei lumi nu-i opreşte pe oameni de la experimente monstruoase sau visuri sinucigaşe. Cuvintele lui Nietzsche reprezintă adevărul – şi profeţia – despre lumea nouă care rezultă din această perspectivă: „Din ceea ce altădată era considerat adevărat nu mai poate fi crezut nici măcar un cuvânt. Tot ceea ce înainte era desconsiderat ca lipsit de sfinţenie, interzis, vrednic de dispreţ şi fatal – toate aceste flori înfloresc acum pe căile cele mai încântătoare ale adevărului.”!”

Orbirea liberalului este un antecedent direct al moralităţii nihiliste şi în special al celei bolşevice; pentru că ultima nu este decât o aplicare consecventă şi sistematică a necredinţei liberale. Este suprema ironie a conceptiei liberale, a cărei intentie ultimă se va fi realizat în această lume atunci când toţi oamenii se vor fi „eliberat” de sclavia standardelor transcendente, când, până şi pretenţia de a crede într-o altă lume va fi dispărut – este ironia faptului că exact atunci viaţa, aşa cum o cunoaşte şi o doreşte liberalul, devine imposibilă, pentru că „omul nou” pe care îl produce această necredinţă nu mai poate vedea în liberalism decât ultima „iluzie” pe care liberalismul dorea să o risipească.

În concepţia creştină până şi politica se întemeia pe adevărul absolut. Am văzut deja în capitolul anterior că principala formă providenţială de guvernare care se întemeiază pe Adevărul creştin a fost Imperiul creştin ortodox, în care suveranitatea revenea unui monarh, iar autoritatea deriva de la el de sus în jos printr-o structură socială ierarhică. Vom vedea în capitolul următor, pe de altă parte, cum o structură politică care respinge adevărul creştin trebuie să recunoască „poporul” ca suveran şi să înţeleagă autoritatea ca derivând de jos în sus, într-o societate „egalitară” din punct de vedere formal. Este clar că fiecare structură este inversul perfect al celeilalte; pentru că sunt opuse atât în ceea ce priveşte fundamentul, cât şi scopul guvernării. Monarhia creştin-ortodoxă este o formă de guvernare întemeiată de Dumnezeu, a cărei finalitate este îndreptată către lumea cealaltă; formă de guvernământ al cărei scop profund este propovăduirea adevărului creştin şi mântuirea sufletelor; guvernarea nihilistă – pentru care cel mai potrivit nume este, aşa cum vom vedea, anarhia – este întemeiată de oameni şi orientată exclusiv către această lume, guvernare care nu-şi propune altceva decât fericirea pământească.

Concepţia liberală despre guvernare este, aşa cum se poate bănui, o încercare de conciliere între cele două idei ireconciliabile. În secolul XIX, acest compromis a luat forma „monarhiilor constituţionale”, o încercare – din nou – de a combina o formă veche cu un continut nou, astăzi, structurile politice reprezentative pentru ideea liberală sunt „republicile” şi „democraţiile” Europei Occidentale şi ale Americii, cele mai multe dintre ele însă realizând un echilibru destul de precar între forţele autorităţii şi Revoluţie, deşi declară că le susţin pe amândouă.

Este, desigur, imposibil să crezi în amândouă cu egală sinceritate şi fervoare şi, de altfel, nici una din structurile politice menţionate nu s-a raportat cu imparţialitate la autoritatea politică şi Revoluţie. Monarhi constituţionali precum Ludovic Filip au crezut că pot realiza în guvernare acest echilibru între autoritate şi Revoluţie aplicând formula „prin harul lui Dumnezeu şi prin voinţa poporului” – o formulă în care cei doi termeni se anulează unul pe altul, lucru valabil atât pentru „anarhist”, cât şi pentru monarhist.

O formă de guvernare este stabilă în măsura în care Îl are pe Dumnezeu ca temelie şi voinţa Lui drept călăuză; dar aceasta, cu siguranţă, nu este descrierea guvernului liberal. În concepţia liberală, poporul este cel care guvernează şi nu Dumnezeu; Dumnezeu Insuşi este „monarh constituţional” a Cărui autoritate a fost în totalitate delegată poporului şi a Cărui funcţie este în totalitate convenţională. Liberalul crede în Dumnezeu cu aceeaşi fervoare retorică cu care crede în rai. Forma de guvernare construită pe o asemenea credinţă este, în principiu, puţin diferită de aceea care are la bază o credinţă declarată; şi, în pofida unor rămăşiţe de stabilitate, este clar că se îndreaptă în direcţia anarhiei.

Un guvern trebuie să conducă prin harul lui Dumnezeu sau prin voinţa poporului, trebuie să creadă în autoritate sau în Revoluţie; în aceste probleme compromisul este numai în aparenţă posibil şi numai pentru o vreme. Revoluţia şi lipsa credinţei care a însoţit-o permanent nu se poate opri la jumătatea drumului; este o forţă care, o dată treziră, nu se opreşte până nu sfârşeşte într-o împărăţie totalitară a acestei lumi. Istoria ultimelor două secole nu a dovedit nimic altceva. A îmblânzi Revoluţia şi a-i face concesii, aşa cum au făcut întotdeauna liberalii, arătând prin aceasta că nu posedă nici un adevăr pe care să i-l opună, înseamnă, probabil amânarea, dar nu prevenirea sfârşitului. Şi a opune o revolutie radicală unei revolutii individuale, fie ea „conservatoare”, „non-violentă” sau „spirituală” nu înseamnă doar a demonstra ignorarea întregului orizont al Revoluţiei timpului nostru, ci şi recunoaşterea primului principiu al Revoluţiei: şi anume, că adevărul vechi nu mai este adevărat şi trebuie înlocuit de un adevăr nou. În capitolul următor vom dezvolta acest subiect definind mai exact scopul Revoluţiei.

În cadrul concepţiei liberale despre lume, prin urmare – în teologie, etică, politică, ca de altfel şi în alte domenii pe care nu le-am examinat – adevărul a fost minimalizat, bagatelizat, compromis; adevărul care anterior era absolut în toate domeniile a devenit mai puţin sigur, dacă nu în întregime „relativ”. Acum este posibil – şi acest lucru echivalează cu o definiţie a proiectului liberal – să conservi pentru o vreme fructele unui sistem şi ale unui adevăr care nu mai prezintă certitudine; dar nu se poate construi nimic sigur pe o asemenea incertitudine, nici pe tentativa de a da o formă respectabilă din punct de vedere intelectual acestui sistem în diferite doctrine relativiste pe care le-am examinat deja. Nu există şi nu poate exista o apologie filosofică a liberalismului; apologiile liberalismului, când nu sunt pur retorice, sunt emoţionale şi pragmatice. Pentru orice observator nepărtinitor, lucrul cel mai frapant care se remarcă la liberal nu este atât inadecvarea acestuia la propria doctrină, cât faptul că în mod deliberat face abstracţie de această inadecvare.

Acest lucru, care din motive lesne de înţeles devine iritant pentru orice critic de bună credinţă al liberalismului, nu are decât o singură explicaţie plauzibilă. Liberalul nu este perturbat nici măcar de deficienţele şi contradicţiile fundamentale ale propriei filosofii, pentru că interesul lui primordial se află în altă parte. Dacă nu este preocupat să găsească acea ordine politică şi socială care să corespundă Adevărului dumnezeiesc, dacă este indiferent fată de realitatea raiului şi a iadului, dacă şi-L reprezintă pe Dumnezeu ca pe o simplă idee de putere impersonală, este pentru că 1 iberalul este interesat mai degrabă de finalităţile lumeşti im diate şi pentru că orice altceva este pentru el vag şi abstract. Liberalul poate fi interesat de cultură, de studiu, de afaceri sau pur şi simplu de confort; dar în fiecare din aceste ţeluri, dimensiunea absolută este cu totul absentă. Liberalul nu este capabil sau nu este dispus să gândească în termeni eshatologici, să mediteze la lucrurile ultime. La el, setea pentru adevărul absolut a dispărut; a fost absorbită de deşertăciunea lumească.

În universul liberal, adevărul – sau mai corect spus, teoria despre adevăr – este cât se poate de compatibil cu deşertăciunea lumească; dar adevărul nu poate fi cuprins în această teorie. „Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu”. Nimeni dintre cei care au căutat aşa cum se cuvine adevărul nu a fost dezamăgit la capătul acestei căutări – fie pentru a-L primi, fie pentru a-L respinge –  pentru că a fost întâmpinat de Domnul nostru Iisus Hristos, „Calea, Adevărul şi Viaţa”, Adevărul Care stă împotriva acestei lumi şi este un reproş îndreptat împotriva a tot ce este lumesc. Liberalul, care îşi consideră universul protejat de acest Adevăr, este „omul bogat” din parabolă, sufocat de interesele şi ideile lui lumeşti, şi care nu doreşte cu nici un .chip să renunţe la ele pentru a dobândi smerenia şi sărăcia, care sunt caracteristicile celui care caută în mod autentic adevărul.

Nietzsche a dat o a doua definiţie a nihilismului sau mai degrabă un comentariu al definiţiei „nu există adevăr”; şi aceasta este: „nu există răspuns la întrebarea «de ce?,,”. Prin urmare, nihilismul postulează că întrebările ultime nu au răspunsuri sau, altfel spus, nu au răspunsuri pozitive; iar nihilismul este cel care acceptă acest „nu” implicit pe care universul se presupune că îl dă ca răspuns la aceste întrebări. Dar există două căi de a accepta acest răspuns. Există calea extremă care a devenit explicită şi s-a dezvoltat în programele Revoluţiei şi ale exterminării; este vorba de aşa-numitul nihilism activ, pentru că, potrivit lui Nietzsche – „Nihilismul … nu înseamnă doar credinta că totul merită să fie nimicit, ci şi a pune efectiv umărul la această lucrare de nimicire.” Dar există şi o cale moderată, care este cea a nihilismului pasiv sau implicit de care ne ocupăm aici, nihilismul liberalului, al umanistului, al agnosticului care, acceptând că „nu există adevăr”, nu-şi mai pune problema întrebărilor ultime. Nihilismul activ are la bază acest nihilism al scepticismului şi necredinţei.

Regimurile totalitare nihiliste au experimentat ca o parte esenţială a programului lor „reeducarea” nemiloasă a popoarelor lor. Puţini dintre cei care au fost supuşi acestui proces pentru o perioadă lungă de timp s-au eliberat în întregime de influenţa acesteia; într-un univers în care totul este coşmar, simţul realităţii şi al adevărului este inevitabil pervertit. O „reeducare” subtilă, cât se poate de umană prin mijloacele pe care le foloseşte, dar nu mai putin nihilistă în consecintele sale a fost practicată de ceva vreme în lumea liberă şi nicăieri cu mai multă îndârjire şi mai eficient decât în centrul ei intelectual, adică în lumea academică. Aici constrângerea exterioară a fost înlocuită de forţă de convingere implicită, interioară; aici domină un scepticism fatal, mascat de relicvele unei „moşteniri creştine” în care puţini cred şi încă mai puţini cu o convingere profundă. Responsabilitatea uriaşă pe care o avea odinioară cărturarul, şi anume aceea de a comunica adevărul, a fost renegată; şi orice presupusă „modestie” care caută să ascundă acest lucru în spatele sofisticatului „bla-bla” despre „limitele cunoaşterii umane” nu este decât o altă mască a nihilismului pe care academicianul cu vederi liberale îl împărtăşeşte împreună cu extremiştii zilelor noastre. Tineretul care, înainte de a fi „reeducat” în mediile academice, încă mai însetează după adevăr, studiază „istoria ideilor” în locul acestuia sau interesul lui este deviat către studii „comparative”, iar relativismul şi scepticismul inculcate în aceste studii ajung să ucidă aproape în toţi setea firească după adevăr.

Lumea academică – şi nu mărturisesc acest lucru cu uşurinţă – a devenit astăzi, în mare parte, o sursă de pervertire. Te perverteşte să asculţi sau să citeşti cuvintele oamenilor care nu cred în adevăr. Te perverteşte încă şi mai mult să primeşti în locul adevărului doar învăţătură şi erudiţie care, dacă sunt înfăţişate ca scopuri în sine, nu mai reprezintă decât parodii ale adevărului căruia trebuia să-i slujească aceşti tineri, nu mai reprezintă decât faţada în spatele căreia nu există conţinut. Te perverteşte în mod tragic până şi faptul de a te expune virtuţii fundamentale care i-a mai rămas lumii academice, şi anume, integritatea celor mai buni reprezentanţi ai ei – dacă această integritate nu slujeşte adevărului, ci erudiţiei sceptice şi prin aceasta îi seduce pe oameni din ce în ce mai convingător pentru evanghelia subiectivismului şi a necredinţei care stă în spatele acestei erudiţii. În sfârşit, te perverteşte până şi să trăieşti şi să lucrezi într-o atmosferă dominată de o concepţie falsă despre adevăr, în care adevărul creştin este văzut ca irelevant pentru preocupările academice primordiale şi în care chiar şi aceia care încă au credinţă în acest Adevăr nu pot decât să-şi facă sporadic auzite vocile deasupra scepticismului promovat de sistemul academic. Răul se află, bineînţeles, în primul rând în sistemul însuşi care este întemeiat pe neadevăr şi abia în al doilea rând poate fi atribuit numeroşilor profesori pe care acest sistem îi încurajează să promoveze neadevărul.

Liberalul, omul de lume, este omul care şi-a pierdut credinţa; şi pierderea acestei credinţe înseamnă începutul sfârşitului acestei ordini care se întemeiază pe credinţă. Aceia care caută să păstreze prestigiul adevărului fără să creadă în el oferă cea mai puternică armă tuturor inamicilor lor; o credinţă care este numai metaforică este sinucigaşă. Radicalul atacă doctrina liberală în orice punct, iar vălul retoricii nu poate oferi protecţie împotriva loviturii puternice a tăişului său ascuţit. Supus acestui atac persistent, liberalul cedează teren punct cu punct, obligat să accepte adevărul acuzaţiilor aduse împotriva lui, incapabil să contracareze aceste adevăr negativ şi critic prin nici un adevăr pozitiv care să îi fie propriu; până când, după o tranziţie lungă şi de regulă gradată, descoperă dintr-o dată că vechea Ordine, pe care nimeni nu o apăra şi care părea imposibil de apărat, a fost răsturnată şi un adevăr nou, mai „realist” şi mai brutal, i-a luat locul.

Liberalismul reprezintă prima treaptă a dialecticii nihiliste, atât pentru că propria lui credinţă este lipsită de conţinut, cât şi pentru că acest vid atrage după sine o reactie mai pronuntat nihilistă – o reactie care, în mod ironic, proclamă chiar mai zgomotos decât liberalismul „iubirea de adevăr”, împingând în acelaşi timp omenirea cu un pas mai departe pe calea erorii. Această reacţie este etapa a doua a dialecticii nihiliste: REALISMUL.

Read Full Post »

S-a publicat pentru prima data în revista LIDIA, episodic incepând cu numarul 290 (februarie 1997) până la numărul 302 (februarie 1998)

 

Ţara noastră, Grecia Ortodoxă, în ultimii ani a devenit spaţiul „acţiunilor misionare” ale multor erezii.

Aşa numitele erezii nou-apărute sau secte. noi mişcari religioase sau religiile tineretului – deoarece recruteaza discipoli-victime, mai ales dintre tineri – au început să se arate în Grecia de prin anii ’70. Până atunci aveam „numai” pe cunoscuţii hiliaşti sau, cum se intitulează ei ca să înşele, Martorii lui Iehova şi câteva grupări protestante.

Dar, odată cu trecerea timpului, atât înşelările, cât şi ereziile, se înmulţesc şi încă în progresie geometrică. Astfel. la al VII-lea şi al VIII-lea Congres Panortodox al Delegaţiilor Bisericilor Ortodoxe şi al Sfintelor Mitropolii, care au avut loc la Aliarto-Beoţia. în septembrie 1995, şi respectiv la Pafos (Cipru), în octombrie 1996, având ca temă aşa numitele noi erezii totalitariste sau culte distrugătoare, s-a întocmit un catalog ce cuprinde aproximativ 430 organizaţii care nu sunt compatibile cu Credinţa Ortodoxă.

În acest număr nu sunt cuprinse ramificaţiile protestante. care acţionează în ţara noastră şi care cauzeaza foarte multe probleme, creând dezbinare chiar şi prin satele mici de munte. Aceste grupări protestante potrivit cu inventarierea făcută la al V-lea Congres al Delegaţiilor, ţinut la Navpakt in iunie 1993, se apropie de 80.

Aşadar, problema ereziilor în Grecia astăzi – judecând numai după numărul lor – este una serioasă cu repercursiuni în multe planuri (personal, familial, economic, social, naţional). Cu repercursiuni, de asemenea, în sectorul educaţiei şi sănătăţii. Nu este vorba de o problemă exclusiv religioasă.

 

Motivele

Dacă va vrea cineva să se refere la cauzele acestui fenomen al ereziilor, va avea multe de spus. Dar ne vom rezuma aici numai la cele mai importante. Erezie înseamnă abatere de la dreapta credinţă. Ea înseamnă minarea drumului spre mântuire. Precum scrie Sfântul Apostol Pavel în Epistola I-a către Corinteni: Căci trebuie sa fie între voi şi eresuri, ca sa se învedereze între voi cei încercati.

Cauza tuturor ereziilor a fost dintru început mândria omenească, care, aşa cum spune Sfântul Efrem Sirul, nesuferind lucrul cel vechi, doreşte să facă inovaţii. Omul mândru nu suportă să urmeze Tradiţia Bisericii, crezând că el însuşi poate tâlcui mai bine Sfânta Scriptură. Şi astfel, tăind şi spânzurand, lepădând şi adăugănd, face o religie pe măsura lui.

Aşa au început toare ereziile creştine. Începând cu „prima şi cea mai bună” sau, mai bine zis, cu prima şi cea mai rea – nu cronologic. ci axiologic -. adică cu erezia papistasilor, pe care unii în mod greşit îi numesc romana-catolici ori, şi mai rău, biserica romano-catolica. Deschidem aici o mică paranteză. deoarece subiectul pe care l-am atins este important. Aşadar. potrivit cu conştiinţa noastră ortodoxă şi cu Tradiţia noastră patristică, Biserica Ortodoxă constituie singura Biserică a lui Hristos. Nu există mai multe „biserici”. Cel care se rupe de această Biserică, nu poate forma o altă biserică, ci o erezie. Este bine să spunem lucrurilor pe nume, deoarece în zilele noastre s-a înmulţit foarte mult confuzia.

Nu numai aşa-numitele „erezii creştine”, ci şi toate ereziile şi rătăcirile din istoria omenirii încep de la mândria omeneasc, pe care o exploatează diavolul, vrăjmaşul mântuirii noastre.

Referindu-ne mai ales la aşa numitele „noi erezii”, care inundă astăzi lumea şi ţara noastră, observăm următoarele: Într-o mare măsură dezvoltarea lor se datorează atât falimentului sistemelor antropocentrice, pe care le-a creat omul european rupt de Ortodoxie. Începând de la filosofia scolastică şi teologia Evului Mediu şi sfârşind cu existenţialismul ateu al secolului al XX-lea, cât şi sistemelor capitalismului ateu în Apus şi la cel marxist-leninist în Răsărit.

Omul, în interiorul acestor sisteme, precum şi în ştiinţă şi tehnologie, a pus bazele unor aşteptări de natură religioasă. A crezut că i se vor rezolva toate problemele aici şi acum. A crezut că va putea crea un rai pe pământ, fără să aibă nevoie de Dumnezeu. A crezut că va deveni fericit.

Dar înfricoşătoarea dezamăgire de după cele două războaie mondiale, împreună cu ameninţarea iminentă a catastrofei ecologice şi a holocaustului atomic, precum şi prăbuşirea comunismului, l-au lăsat pe om descoperit din punct de vedere metafizic.

Şi astfel, după ce a exclus din lumea sa raţionalizată pe Dumnezeu, acum flirtează cu religiile orientale (hinduismul, budismul) şi cu ocultismul, care invadează societăţile apusene şi est-europene ca să acopere golul ce s-a creat prin prăbuşirea sistemelor raţionaliste, utilitariste etc., ale omului european.

În căutarea sensului vietii

Astăzi omul se află în căutarea sensului vieţii. Îl preocupă mai mult ca oricând veşnicele întrebări existenţiale: Cine sunt? De unde vin? Unde merg? Care este sensul vieţii? Dacă la aceste întrebări nu se dau răspunsurile corecte, omul se primejduieşte să-şi îndrepte căutarea pe un drum greşit şi, astfel, acceptă ofertele înşelătoare ale ereziilor şi ale sectelor.

Atunci când nenorociţii oameni ai Occidentului caută lumina şi adevărul la maeştrii guru, au circumstanţe atenuante. Însă, atunci când grecii ortodocşi caută în apele statute ale spiritualităţii demonice din religiile orientale apă ca să-şi potolească setea, ei săvărşesc un mare păcat. Şi aceasta deoarece apa limpede o avem langă noi; ea este Ortodoxia noastră. Dar aceşti oameni nu au cunoscut-o sau nu au înţeles-o sau nu vor să o cunoască. Iar datoria noastră ca ortodocşi este ca, mai mult prin viaţa noastră decât prin cuvinte, să-i ajutam pe aceşti oameni să cunoască tezaurul nostru comun. Aceasta este o latură a lucrării noastre pastorale.

Ortodoxul nu-i urăşte pe eretici şi înşelaţi, ci îi compătimeşte ca pe nişte bolnavi şi, dacă există condiţiile necesare, încearcă să-i ajute. Dacă nu are aceste condiţii pentru a-i ajuta, atunci pur şi simplu se păzeşte ca să nu se molipsească şi el de microbul ereziei.

Ortodoxul nu-l urăşte pe eretic, ci erezia. Referindu-ne la cauzele care îi îmbrancesc pe oameni spre noile erezii trebuie să vedem şi lipsurile noastre pastorale. Când omul nu află în Biserică, în parohie, simţământul comuniunii în Hristos a fraţilor, atunci va căuta în altă parte sensul vieţii, mângâiere şi căldură sufletească.

Desigur, chiar şi sfinţi de am fi fost toţi creştinii şi nici o lipsă pastorală să nu fi avut, totuşi taina faradelegii s-ar fi lucrat. Ar fi existat necredincioşi şi eretici.

De asemenea, faptul de care trebuie să ţinem seama atunci când ne referim la cauzele răspândirii noilor erezii este următorul: răspândirea acestor erezii nu este consecinţa unor acţiuni interne sau rezultatul alegerii personale libere, ci este vorba de planuri de răspândire bine calculate ale acestor organizaţii, care sunt conduse de centre de decizie străine şi sunt susţinute cu mulţi bani. Aceasta este valabil pentru cele mai multe dintre organizaţiile care îşi desfăşoară activitatea în Grecia şi care constituie „misiuni”. Centrele de conducere sunt în străinătate, iar scopul activităţii lor este lovirea Ortodoxiei şi a elenismului. Iar aceasta se săvarseste prin atragerea cu viclenie a grecilor ortodocşi la alte religii, care nu se descoperă pe sine de la început ci se prezintă sub masca asociaţiilor filosofice şi, în general, a unor organisme utile societăţii sau chiar sub mască ortodoxă, cum ar fi: Asociatia Inchinatorilor Luminii Necreate „Sfăntul Pstapie”, a ocultistului N. Marghiori, sau Uniunea Cercetătorilor Fenomenelor Metafizice cu Medium „Sfântul Nectarie”. Astfel este uşor să fie prins cineva în capcană, chiar şi fără să vrea.

Avem aşadar înaintea noastră o problemă uriaşă, care are şi implicaţii la nivel naţional.

Noua Eră (New Age)

Problema pastorală cu care ne confruntăm in anii pe care ii parcurgem este infruntarea noii erezii de dimensiuni planetare care se numeşte Noua Era sau, aşa cum o numesc unii, Noua era a varsatorului.

Mesajele referitoare la aceasta, cu care suntem bombardaţi in fiecare zi prin mijloacele de informare în masă, în linii generale, sunt următoarele:

– Vine o Nouă Eră. Binele şi răul, Dumnezeu şi Lucifer sunt două puteri care se completează reciproc. Toţi suntem purtători de energie, avem puteri intuitive, extra senzoriale, magice, supraomeneşti şi puteri ale minţii cu Însuşiri tămăduitoare. Keincarnarea este speranţa omului contemporan şi constituie dogma ascunsă a creştinism ului. Vrăjitorii sunt persoane greşitî, dar, de fapt, ei sunt cei care cunosc tainele naturii. Stelele descoperă oamenilor dorinţele lor ascunse, îi povăţuiesc şi îi ocrotesc. Hristos nu a fost Dumnezeu şi Om, ci unul dintre marii iniţiaţi, mentorul Erei Peştilor, care acum ia sfârşit. Sau: Hristos a fost un extraterestru care a venit să propovăduiască răscularea oamenilor curaţi, care încă nu s-a realizat, ci se va înfăptui în curând. Nu există un singur, unic adevăr. Toate religiile sunt căi care duc la acelaşi scop. Religiile sunt forme, iar Dumnezeu este esenţa.

Dar să vedem lucrurile pe rând.

Teoria Noii Ere se întemeiază pe o concepţie veche intâlnită în religiile necreştine. Potrivit ei, omenirea trece printr-o continuă schimbare a diferitelor epoci, iar în acest drum al ei nu urmează o traiectorie orizontală.

Întâlnim aici concepţia ciclică asupra istoriei în contradicţie cu cea liniară a creştinismului, care spune că istoria are un început şi un sfârşit şi, prin urmare, şi un scop.

Termenul contemporan de New Age (Noua Eră) este luat din astrologie. Astrologii susţin că la fiecare aproximativ 2100 ani intrăm într-o eră nouă.

Adepţii Noii Ere susţin ca în perioada dezvoltării Imperiului roman soarele a intrat în zodia Peştilor şi astfel a început Era Peştilor. Asta a fost epoca în care a trăit Hristos, era Creştinis ului. Era aceasta este considerată de ei ca o perioadă a restricţiilor şi a îngustimii concepţiilor. În ea au stăpânit poruncile, controlul făcut de preoţi, prigonirea oamenilor liber cugetători, războaiele, colonialismul, distrugerea naturii”. Aşadar această eră se încheie şi începe o nouă eră, Era Vărsătorului.

Această eră este propovăduită de toate organizaţiile oculte, ezoterice, yoghine etc. aşa cum vom vedea în continuare.

Astfel se face cunoscută încă de la început premiza antihristică a acestei teorii. Şi aceasta deoarece pe de o parte temelia ei, adică astrologia. este incompatibilă cu Credinţa Ortodoxă, iar pe de alta deoarece argumentul că era lui Hristos a trecut şi că acum aşteptăm un nou hristos este complet antihristică, potrivit cu spusa Sfăntului Apostol Pavel în epistola către evrei: Iisus Hristos ieri şi astăzi şi în veci Acelasi”.

Dar să vedem care sunt cele mai importante simboluri pe care le foloseşte Noua Eră şi care nu sunt nişte simple embleme ale mişcării, ci simboluri cu conţinut ocult purtătoare ale energiei duhurilor viclene.

Acestea sunt:

a) Arcada cerească (culorile curcubeului) este simbolul cel mai folosit. Pe acesta il poate găsi cineva peste tot: pe cadouri, pe jucării, pe haine. El aşa cum învaţă discipolii Noii Ere, simbolizează puntea dintre om şi Marea Minte Universală, adică Lucifer.

b) Numărul 666. Este numărul numelui lui Antihrist. despre care se vorbeşte în Apocalipsa Sfântului Ioan Evanghelistul (13, 18). Alice Ann Bailey (l880-1949), mama spirituală a Noii Ere, scrie că numărul acesta are calităţi sacre şi că trebuie folosit cât mai mult posibil, cu scopul de a veni cât mai repede Noua Era.

Astfel se explică de ce aproape toate produsele din comerţ sunt marcate cu bar code system în care la început, la mijloc şi la sfărslt se află liniile care reprezintă cifra 6. Avem adică trei de 6 (666). Nu este vorba, prin urmare, despre o psihoză a noastră, a crestinilor. să vedem peste tot numărul 666, ci înşişi adepţii Noii Ere dau numărului însemnătatea despre care am vorbit.

c) Yin şi yang (simbolul taoismului), care înseamnă că binele şi răul sunt două puteri egale care se completează una pe alta.

d) Pentagrama, folosită de magia neagră.

e) Svastica (cunoscuta cruce frăntă). Crucea frântă (îndoită) înspre stânga se foloseşte mai ales în ocultism. Crucea frăntă înspre dreapta a constituit emblema nazismului.

f) Fulgerul. Simbolul lui Lucifer. Sataniştii se mândresc cu spusa lui Hristos din Noul Testament: Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer.

g) Aşa numita emblemă a păcii. În realitate este o cruce răsturnată şi ruptă, circumscrisă într-un cerc magic.


h) Crucea egipteană sau profanată. Se foloseste mai ales în magie.

Creştinii noştri care merg la Sfintele Locuri şi trec prin Egipt trebuie să ia aminte că pe papirusurile pe care le aduc de acolo există crucea egipteană.

În cele din urmă, ce este mişcarea Noii Ere? Este o uriaşă reţea de organizaţii din întreaga lume, având o oarecare legătură între ele, o „conspiraţie fină”,,aşa cum o numeşte Maryllene Fergusson, una din „proorociţele” mişcării.

Noua Eră este o sinteză de hinduism şi budism, sub chipul modern al guruismului, desigur, care cuprinde şi învăţături oculte antice. Este o sinteză între gnosticism , spiritism şi învăţături „mistice”, care se transmit de fiinţe demonice. De pildă, cele scrise de Alice Bailey, „proorociţa” prin excelenţă a mişcării, i-au fost dictate, aşa cum spune ea însăşi, de mentorul tibetan, o fiinţă spirituală fără trup omenesc (adică un diavol).

Mama spirituala a Noii Ere este Alice Bailey, despre care deja am vorbit. Ea a fost al treilea preşedinte a Societăţii Teosofice şi a murit în 1949. Tot ceea ce a scris ea constituie planul pe care vedem că îl respectă, aproape neschimbat, adepţii Noii Ere, încercând să materializeze scopurile ei.

Aşadar, religiile orientale, sufismul, teosofia. masoneria, neoidolatria, satanismul, vrăjitoria, astrologia, spiritisrnul, parapsihologia, ufolatria, hipnotismul şi călătoriile în vieţi trecute, ocultismul, terapiile alternative, credinţa în reîncarnare sunt cele mai importante pietricele ale mozaicului Noii Ere.

Noua Eră este expresia şi promovarea unui vechi plan al societăţilor secrete (teosofi, masoni, iluminaţi etc.) spre o stăpânire mondială.

Pe bancnota de un dolar american există următoarea frază în latină: Novus Ordo Seculorum, adică Noua Ordine a Lucrurilor, deasupra căreia este o piramidă şi ochiul magic. La baza piramidei stă scrisă, tot in latină, data: 1776. Atunci germanul Weis Naupt, de origine ebraică, a fondat Ordinul Iluminaţitor, dar în realitate al Întunecaţilor. Prin urmare, Noua Ordine a Lucrurilor, la care s-a referit şi preşedintele S.U.A., George Bush, în timpul primului război din Golf (1991) şi despre care atât de des auzim vorbindu-se în ultimii ani, nu este deloc nouă. Dimpotrivă, este tot atât de veche ca şi inspiratorul el, satana, luceafărul cel căzut, tatăl minciunii şi al tuturor înşelăciuniior Noii Ere.

Obiectivele Noii Ere

Ce cuprinde însă „planul” Noii Ere? Care sunt ţintele ei? Primul şi cel mai important obiectiv al Noii Ere este o stăpânire mondială care va fi exprimată printr-un guvern mondial, o nouă Ordine mondială a lucrurilor şi o religie mondială.

Adepţii Noii Ere nu ascund că există un plan mare şi divin că o ierarhie spirituală va duce omenirea la înfăptuirea planului divin şi că în perioada actuală capul ierarhiei este Hristos, dar nu unica şi irepetabila Persoană dumnezeiască a Domnului nostru Iisus Hristos, ci acel „Hristos” pe care ei înşişi îl numesc Mentorul universal şi principalul Maitreya.

Dar să vedem ce spune importanta reprezentantă a Noii Ere, Vera Alder: Există într-edevărm, scrie ea, un plan şi un scop în spatele întregii creaţii'”. Unitatea universală este scopul către care se îndreaptă evoluţia. Planul universal cuprinde: un organism mondial … o economie mondială … , o religie mondială … .

Încă din 1975 a început să se facă publicitate mişcării Noii Ere. Până atunci actionase în culise, iar apoi, alături de conspiraţia ascunsă, pune în lucrare şi pe cea arătată, adică propaganda. Ceea ce până atunci se adresa doar unora spre iniţiere, în lojele masonice şi în alte societăţi secrete, acum se arată

tuturor, şi în acest scop se folosesc în principal mijloacele de informare în masă (mass-media).

Evenimentul principal al „planului” este venirea hristosului-vărsător al Noii Ere şi instaurarea împărăţiei lui. „Planul” cuprinde, printre altele, şi următoarele scopuri secundare:

1. Sistemul mondial al cartelei de credit;

2. Un control mondial asupra alimentelor;

3. Un sistem economic mondial;

4. Impunerea cu forţa a limitării naşterilor (avorturile);

5. Controlul genetic. Adică intervenirea în codul genetic pentru a face pe om „la comandă”;

6. Fecundaţia artificială;

7. Iniţierea maselor în aşa numitul sistem planetar care se numeşte, de asemenea, şi iniţiere luciferica, adică o acţiune de afierosire satanei;

8. Stăpânirea unei noi rase de supraoameni'”.

Aceasta ne aminteşte de nazismul celui de-al III-lea Reich al lui Adolf Hitler, care a fost un ocultist şi membru al unei societăti secrete. Să nu uităm că o Nouă Ordine a Lucrurilor voia să instaureze şi el, iar rezultatul a fost cele cincizeci de milioane de morţi în al doilea Război mondial. În general, asemănările dintre Noua Eră şi nazism sunt multe, vrednice de însemnat şi deloc întămplătoare.

9. Aşa numita Operaţie de curăţire.

Prin acest termen reprezentanţii Noii Ere înţeleg exterminarea tuturor acelora care nu sunt de acord cu scopurile Noii Ere, deşi propovăduiesc „pacea, dragostea şi unitatea mondială”. Toţi cei care se împotrivesc, şi mai ales creştinii, vor trebui să dispară de pe pământ printr-o procedura de purificare mondiala. Acesta este secretul cel mai întunecat al Noii Ere. Discipolii Noii Ere, denaturând în mod grosolan Sfanta Sriptură, lucru foarte obişnuit pentru ei, îi identifică pe creştini şi pe toţi cei care se împotrivesc concepţiilor lor cu fiara din Apocalipsă sau cu antihrist. Ei spun că antihrist este orice persoană sau grup care neagă firea dumnezeiască a omului, care neagă, aşadar, concepţia demonică ce spune că omul este dumnezeu din fire şi, prin urmare, nu este nevoie de nici un Dumnezeu Care să-l mântuiască.

Operaţia de curăţire o vor pune în lucrare când mişcarea se va instaura în toată lumea şi atunci îşi va arata adevărata ei faţă.

În perioada pe care o parcurgem acum acţionează mai ales în chip coruptiv, încercând să pervertească dinlauntru spaţii care interesează mişcarea, iar pentru atingerea acestui scop creează confuzia.

Scopul Noii Ere acum nu este să golească bisericile, ci, dacă este cu putinţă, să le umple cu oameni care să aibă cugetarea pervertită, adică cu cei care vor fi de acord că toate religiile, şi Creştinismul împreună cu ele, sunt acelaşi lucru, sunt căi care duc la acelaşi scop.

Creştinismul, aşa cum se ştie, şi mai exact Biserica Ortodoxă nu este o religie, adică nu este o creatie omenească, ci descoperirea pe care Dumnezeu a dat-o omului.

 

Obiectivele secundare ale Noii Ere, despre care am vorbit (cartele de credit, control genetic etc.), au în vedere să pregătească şi să ajute la realizarea scopurilor principale, care sunt, aşa cum am spus, instaurarea unui guvern mondial sub cârmuirea unui conducător mondial (dascal, mentor, avatar) al Noii Ere şi a unei religii mondiale, în realitate însă a unei panreligii diavoleşti.

Caracterul antihristic al Noii Ere

Vom vorbi acum mai amănunţit despre caracterul satanic şi antihristic al Noii Ere. Acest lucru se vede foarte clar din ceea ce scrie David Spangler, unul dintre conducătorii mişcării:

Lucifer lucreaza înăuntrul fiecăruia dintre noi pentru a ne aduce la „deplinatate” şi, pe parcurs ce evoluam catre o Noua Era, care este era întregirii omului, fiecare dintre noi este adus, într-un anumit fel, la punctul pe care îl numesc iniţiere satanica (afierosire lui satana), la uşa prin care persoana trebuie sa treaca, daca vrea sa ajunga cu totul în prezenţa luminii şi la „deplinatatea” sa.

Însă toată această concepţie despre lume a Noii Ere este incompatibilă cu Creştinismul şi deci antihristică. Pentru adepţii Noii Ere, Dumnezeu nu este o existenţă personală, ci o supraconştiinţă universală impersonală.

Omul nu este persoană, ci o picătură care va trebui să aibă drept scop să dispară în oceanul supraconştiinţei universale.

Nu există legătură între Creator şi creaţiile Sale, deosebire între Dumnezeul cel necreat şi făpturile limitate. Toate sunt considerate ca o energie, ca forme diferite ale aceleiaşi realităţi. Adică este vorba despre panteism.

Este vădit faptul că toate acestea nu au nici o legătură cu credinţa noastră, ci mai degrabă sunt cu desăvărşire incompatibile cu ea. Iar acest lucru trebuie să-l accentuăm cu multă tărie. Adică să înţelegem că nimeni nu poate aparţine unei organizaţii guruiste, sau să facă yoga, sau să creadă în astrologie, sau în reîncarnare şi, în acelaşi timp, să aibă impresia că este şi creştin.

Intenţionat, sistematic şi conştient, Noua Eră cultivă confuzia, care a ajuns să fie cea mai importantă caracteristică a epocii noastre, Astfel, cultivatorii confuziei spun că există multe religii, dar un singur Dumnezeu, sau că există multe căi care duc la acelaşi scop.

Însă, Domnul nostru îi dezminte spunând: Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Prin urmare nu există mai multe căi, ci numai Una, Hristos şi Biserica Sa Ortodoxă.

Alt exemplu de confuzie intenţionată, pe care o cultiva aceştia, este afirmaţia potrivit căreia meditaţia şi rugăciunea minţii ar fi acelaşi lucru, iar binele şi răul ar fi două puteri egale care se completează una pe alta. Însă rugăciunea ortodoxă este o legătură interpersonală. Este ieşirea din eu şi îndreptarea prin dragoste către o altă persoană (către Dumnezeu, în cazul nostru).

Dimpotrivă, în practica rneditaţiei. cel care meditează nu se întoarce spre o altă persoană, ci spre propriul sine, pe care îl idolatrizează.

La prima vedere, adepţii Noii Ere se arată îngăduitori faţă de toţi. În realitate însă cred şi propovăduiesc că, de vreme ce monopolizează adevărul, creştinii sunt fiinţe subevoluate. Crede ce vrei, spun ei, dar să nu fii mărginit, adică să crezi că numai tu ai adevărul.

Folosirea de către adepţii Noii Ere a termenilor creştini cu un alt înţeles – de multe ori cu sens contrar – măreşte confuzia. De pildă, pentru adepţii Noii Ere, libertatea nu este supunerea de bună voie a omului voii lui Dumnezeu, întoarcerea de bună voie către bine şi lepădarea răului, ci punerea în lucrare fără stavilă a puterilor omului, fie pozitive, fie negative. La fel, păcat nu este încălcarea voii lui Dumnezeu, ci tot ceea ce împiedică calea către auto-îndumnezeire. John Randolph Price, în cartea sa The Panetary Commission, spune că a Doua Venire nu înseamnă revenirea lui Iisus, ci conştientizarea din partea persoanei că ea însăşi este dumnezeu, o suprainteligent a .

De asemenea, el mai spune că antihrist este fiecare persoană sau grup care neagă firea dumnezeiască a omului”. Aşadar, potrivit cu concepţia Noii Ere, antihristul sunt creştinii.

Şi adepţii Noii Ere vorbesc despre Hristos, şi încă mult. Dar pentru ei Hristos nu este Iisus Hristos din Nazaret, Cel răstignit de Ponţiu Pilat şi Înviat din morţi, o persoană istorică unică şi irepetabilă şi totodată Fiul lui Dumnezeu, ci este unul din nenumăraţii iniţiaţi din istoria omenirii şi, mai degrabă, este o stare înlăuntrul nostru, o stare hristică, aşa cum o numesc ei.

Această confuzie pe care o cultivă, la care se adaugă faptul că cele mai multe din aceste mişcări nu-şi arată adevărata lor faţă, ci se prezintă sub o mască socială, filosofică, ştiinţifică, chiar şi ortodoxă, face ca persoane nevinovate, mai ales tineri, să fie prinse în mrejele lor. De pildă, cineva este chemat la un prânz bogat sau la nişte lecţii aşa-zise de relaxare sau de gimnastică, iar în spatele acestora se afla un anume guru.

Victimele organizaţiilor Noii Ere şi, în principal, a aşa numitelor culte sau secte distrugătoare sunt conduse treptat, prin metode specifice şi tehnici de spălare a creierului, la dependenţa totală de conducător şi de grupare. Ele suferă încet-încet o schimbare radicală a propriei personalităţii, ajungând de multe ori la stări psihopatologice, la situaţii fără ieşire, la sinucidere sau la crimă.

Read Full Post »

Pe baza datelor de mai jos, in calitate de senator ales de cobaii romani sa-i reprezinte in Parlamentul National , am cerut pe cale oficiala MINISTERULUI SANATATII , AUTORITATEA NATIONALA SANITAR-VETERINARA SI MINISTERULUI AGRICULTURII sa stopeze imediat testarea acestor produse pe romani si sa imi explice de ce tocmai Romania alege sa fie prima tara la nivel mondial unde se testeaza aceste produse !
Am insa nevoie de sustinerea puternica a societatii civile si a tuturor celor care cred ca Romania nu trebuie sa devina un imens lagar unde se fac teste chimice pe populatie !
senator Iulian Urban

Experimentul „Codex Alimentarius” incepe cu Romania. De la 31 decembrie 2009, Guvernul Boc a fost obligat sa inceapa implementarea „Codexului”, alaturi de alte 165 de state semnatare (95% din populatia planetei). „Codex Alimentarius” este un pachet de norme dupa care se vor alimenta populatiile tarilor semnatare. Acesta porneste de la principiul ca Terra nu mai poate hrani pe toata lumea natural, ca atare se va trece la hrana artificiala, din produse chimice, cea modificata genetic etc. Adeptii Teoriei Conspiratiei sustin ca masura nu este altceva decat una de exterminare, care va reduce populatia globului la cca doua miliarde, o masa mult mai usor de hranit si de controlat de fortele oculte.

Nu a trecut o luna si iata ca apare stirea ca Romania este prima tara din lume care va folosi in agricultura un compus chimic pe baza de initium, un ingredient activ din noua clasa a substantelor chimice impuse de„Codex Alimentarius”. Produsele vor fi furnizate de compania germana BASF si vor fi folosite pentru culturile de struguri, cartofi, rosii, castraveti si ceapa. Pentru publicul larg se spune ca „beneficiile pe care le-ar aduce aceasta substanta sunt legate in primul rand de combaterea daunatorilor, dar, totodata ea micsoreaza si durata in care se obtine recolta.” Dupa ce acest produs va fi experimentat in Romania, urmeaza sa fie omologata utilizarea lui si in Olanda, Germania, Franta, SUA, Canada si Marea Britanie. Neoficial, conform cercetatorilor care combat „Codex Alimentarius”, folosirea produselor cu initium sporeste cu pana la 65% rata riscului de cancer de colon, substanta, care intra rapid in combinatii chimice, devenind reziduala in organism. De pilda 1 mg de initium intrat in organism o singura data se elimina in aproape un an. Or, daca acest produs este folosit zilnic, practic el nu mai este eliminat din organism. Apoi, asa cum initium ajuta la cresterea rapida a celulelor leguminoase, la fel de repede va conduce la marirea tumorilor maligne.. (S.L.) D-zeu sa-i ajute pe romani.

Cobaii romani- sunt asteptati sa se mute de la Ministerul Sanatatii la Ministerul Chimiei, pardon, al Agriculturii

Am primit pe email, trimis de catre un utilizator, urmatorul text ( am constatat ca sursa este aici ) ………M-am uitat pe site la BASF http://www.basf.com/group/pressrelease/P-10-110 si da, suntem prima tara care experimenteaza asta, adica produsele pe baza de Initium. Probabil, in acceptiunea lor, ar trebui sa fim mandri de asta.
Deci, sunt 2 produse, Enervin™ si Zampro™. Ceea ce m-a uimit un pic a fost fraza urmatoare:
Because of the very favourable environmental profile of Initium, the products were authorized in the record time of four years,” said Roland Ringel, Head of the Initium Global Development Project.
Adica alte produse apobate in ritm alert? OK, hai sa ne uitam ce studii au stat la baza aprobarilor – mai ales ca ma intereseaza impactul asupra sanatatii oamenilor. Sa le luam in ordinea .. comunicarilor gasite de mine:
Se anunta ca primele tari care vor testa noile minunatii de Initium vor fi tarile din America de Sud ( stiu .. alti cobai specializati), Europa era anuntata pentru 2011 !!!!!
Si totusi Romania este premiera mondiala? De ce? Sud americanii s-au razgandit? De ce? CE ANUME i-a facut sa se razgandeasca? Si acolo foamea de spagi in randul guvernantilor si parlamentarilor este cel putin tot atat de mare ca si in Europa Centrala si de Est. Asadar tarile din America de Sud AU REFUZAT sa isi transforme cetatenii in cobai, si unde in lumea asta mare se pot gasi niste fraieri ? In Romanica !
Initium si mai cum? Numele provizoriu este ametoctradin. Este un fungicid din clasa Pyrimidylamine / Triazolopyrimidine  uluitor de puternic a carui structura chimica o puteti consulta aici http://www.alanwood.net/pesticides/ametoctradin.html.
AMETOCTRADIN-ul este pur si simplu o chestie CRIMINALA. De exemplu de pe acest site http://www.pesticideinfo.org/Detail_Chemical.jsp?Rec_Id=PC43415 aflam  ca produsul prezinta [ traduceti voi ! ] ”

Toxicity to humans, including carcinogenicity, reproductive and developmental toxicity, neurotoxicity, and acute toxicity.

Si aici este fisa din UK a substantei cu pricina http://sitem.herts.ac.uk/aeru/iupac/Reports/1648.htm. Si da, ati vazut bine, NU EXISTA DATE despre impactul asupra oamenilor. De fapt nu exista NICIUN FEL DE DATE PUBLICE, DATE EVALUATE pe bune!!
LA “mama” UE gasim ca “jucaria” a fost aprobata in 9 iulie 2009! Iar termenii sunt uluitori: “dosarul PARE sa implineasca…” ”este considerat, in principiu,…”
Problema este ca raportul de evaluare (DAR) pe care se bazeaza concluziile minunatilor de la EFSA NU era peer-reviewed (evaluat de alti cercetatori) la momentul cand au tras ei concluziile si au dat recomandarea. Scrie chiar in raport:
As the DAR has not yet been peer reviewed, the conclusions reached in this reasoned opinion have to be considered as provisional and might be reconsidered once the peer review under Directive 91/414/EEC has been finalised.
Si nu cred ca este nici acum, pentru ca altfel ar fi fost publicat. Sau poate a fost publicat pe undeva si eu nu l-am gasit.
ORICUM, sa dai recomandari pentru introducerea unei substante in circuitul alimentar FARA sa ai studiile evaluate la sange, este cam la fel de “stiintific” cu a vaccina oameni cu un vacin netestat.
Deci povestea se repeta, doar ca acum la nivel de substante folosite in agricultura. Un vaccin poti sa-l refuzi .. inca. Dar cum te feresti de astfel de experimente in conditiile in care legea nu impune avertizarea consumatorilor .. ” fraierilor, sunteti cobaii unui experiment”. Si cine-si asuma raspunderea pentru toate consecintele potentiale?
Unde sunt evaluarile independente? Unde sunt datele care sa arate efectele la nivelul corpului uman, date care sa provina din cercetare pe termen lung? Din datele existente nu poti sa spui decat ca exista substanta si ca va fi testata in Romania. In rest, trebuie sa-i credem pe cuvant pe cei de la EFSA ca substanta este inofensiva pentru corpul uman. Dar nu au cu ce sa dovedeasca asta. Hmm… cam asa, tot cu crezut pe cuvat a fost si cu altele.
Cine si ce bani a luat ca sa se aprobe asa ceva in Romania? De ce s-a schimbat locatia testarilor (initial erau tari din America de Sud!) ? De ce nu s-a facut testarea direct in Olanda, unde au facut majoritatea cercetarilor si evaluarilor?
CINE SI-A PERMIS SA TRANSFORME CETATENII ROMANI IN COBAI FARA SA LE CEARA ACORDUL? CINE A SEMNAT PENTRU APROBAREA ACESTUI EXPERIMENT?
Vaccinurile , medicamentele mai poti sa le refuzi, dar aici oamenii vor fi pur si simplu captivi si otraviti fara sa stie. Asta se cam cheama crima; stiintifica de altfel, cu acte in regula.
CE STIM DESPRE ENERVIN ?
Romania este prima tara din lume ce autorizeaza utilizarea fungicidelor pe baza de initium, care, potrivit companiei germane BASF, vor ajuta cultivatorii de vita de vie sa obtina mai rapid o productie de calitate inalta, relateaza publicatia Business Review consultata de Agerpres.Compania germana a indicat ca in afara de produsul continand initium pentru struguri, care va fi disponibil in Romania din 2010 sub numele de Enervin, a fost autorizata si folosirea produsului Zampro, un fungicid pe baza de initium pentru culturi speciale de cartofi, rosii, castraveti si ceapa. Potrivit companiei, ambele produse au fost testate temeinic si rezultatele au indicat o selectivitate inalta si o eficacitate impotriva vestejirii si a ciupercilor ce ataca plantele.”Agricultorii romani doresc sa concureze cu succes pe piata europeana.. Din acest motiv exista un mare interes in domeniul tehnologiilor inovatoare. Produsele noastre de protectie a culturilor, compatibile cu mediul si cu eficacitate sporita, vor permite cultivatorilor de vita de vie si fermierilor sa obtina recolte de buna calitate, avand numai un nivel minim de reziduuri, in concordanta cu normele UE” , a declarat Michael Hess, director al Central Europe Crop Protection.Produsele pe baza de initium se vor adauga altora, cum ar fi recent lansatul produs Cabrio Top, un fungicid complex pentru struguri. Alaturi de Enervin, Cabrio Top urmeaza sa devina un produs important in domeniul protectiei plantelor, al strugurilor in Romania, mentioneaza publicatia citata. Totodata, produsele pe baza de initium urmeaza sa fie omologate in Olanda si Marea Britanie in prima jumatate a anului 2010 , dupa care vor urma si alte tari europene.

Din 31 decembrie 2009 România este membra Comisiei Codex Alimentarius. Acest lucru a stârnit multe discuţii contradictorii cu privire la faptul că în acest an, conform Codexului, ţara noastră va trebui să experimenteze un fungicid al companiei germane BASF, fungicid care conţine un produs chimic extrem de toxic, INITIUM folosit în culturile de vie, cartofi, roşii, castraveţi şi ceapă. Gheorghe Mincinicopski, directorul Institutului de cercetări alimentare, a declarat că un gram de INITIUM care este îngurgitat odată în organism are nevoie de un an pentru a fi eliminat. Dacă îngurgitarea se face zilnic atunci el nu va mai putea fi eliminat niciodată din organism. De ce România s-a oferit să facă aceste teste care au fost programate să fie făcute în alte ţări din Asia şi Africa deocamdată doar actualii guvernanţi pot să ne spună. România a avut  o şansă enormă, aceea a agriculturii bio pe care însă se pare că a pierdut-o în tot felul de tratate şi tratative de preaderare, aderare sau postaderare. Dar să ne întoarcem puţin în istorie şi să vedem cine este acest Codex Alimentarius şi ce vrea el- Denumirea Codex Alimentarius provine din limba latină şi se traduce prin legea produselor alimentare sau codul produselor alimentare.
Codex Alimentarius este o colecţie de standarde alimentare adoptate la nivel internaţional, care au ca scop declarat protecţia sănătăţii consumatorilor şi asigurarea practicilor corecte în comerţul alimentar. Cârcotaşii spun că acest Codex Alimentarius intenţionează să pună în afara legii orice metodă alternativă în domeniul sănătăţii cum ar fi terapiile naturiste, folosirea suplimentelor alimentare şi a vitaminelor şi tot ceea ce ar putea constitui mai mult sau mai puţin un potenţial concurent pentru industria chimiei farmaceutice. Directorul Institutului de cercetări alimentare, Gheorghe Mencinicopski, merge până acolo încât spune că pentru a putea să-şi faci seara un ceai de tei va trebui să iei reţetă de la medicul de familie deoarece din toate produsele naturiste existente acum pe piaţă nu vor mai rămâne decât foarte puţine. Străbunicul industriei farmaceutice este Bill Rokefeller care a început prin a vinde fiole de petrol  pretinzând că este un fel de panaceu. Înainte de al doilea război mondial, Rokefeller s-a asociat cu IG Farben din Germania care în 1941 construieşte cea mai mare industrie chimică din lume la Auschwitz, profitând de mâna de lucru din lagărul de concentrare pentru fabricarea gazului Zyklon B. La procesul de la Nürenberg au fost declaraţi vinovaţi de genocid, sclavie, furt şi alte crime, 24 de responsabili ai Companiei IG Farben. Tribunalul de la Nürenberg a divizat Compania IG Farben în BASF, BAYER şi HOECHST. Odată eliberaţi, în 1952, cei care se aflaseră în conducerea Companiei IG Farben s-au infiltrat în economia germană, ocupând funcţii foarte importante. Până în anii ‘70 consiliul director pentru societăţile BASF, BAYER şi HOECHST era constituit din membrii ai partidului nazist „Tradiţia” cartelului de la IG Farben a continuat sub un alt nume: „Asociaţia pentru Industria Chimic. În 1955, industria chimică farmaceutică mondială a fost regrupată sub auspiciile Camerei de Comerţ Internaţional a Naţiunilor Unite şi Guvernului German. Eforturile lor comune au fost transferate sub numele de cod CODEX ALIMENARIUS. Începând cu iulie 2005, directivele Codex-ului Alimentarius enunţate de către Directiva Europeană în ceea ce priveşte suplimentele alimentare trebuie aplicate sub ameninţarea sancţiunilor financiare. Iată în ce constau acestea: Este vorba de a elimina orice supliment alimentar natural. Toate aceste suplimente vor fi înlocuite de 28 de produşi de sinteză farmaceutică (aşadar toxici), care vor fi dozaţi şi vor fi disponibili numai în farmacii, pe bază de prescripţie medicală. Magazinele noastre de produse naturiste şi suplimente alimentare vor rămâne pe raft numai cu 18 produse, atâtea câte sunt pe lista Codex-ului. Tot ceea ce NU este pe listă, de exemplu coenzima Q10, glucosamine etc., vor fi ilegale şi asta nu înseamnă ca vor fi numai cu prescripţie, ci vor fi ILEGALE adică „foloseşte-le şi te duci la închisoare”. Medicina naturistă cum ar fi acupunctura, medicina energetică, ayurvedică, tibetană etc, va fi progresiv interzisă nu în mod expres ci mai pe ocolite.

Agricultura şi alimentaţia animalelor vor fi reglementate conform normelor fixate de trusturile chimiei farmaceutice, interzicând din principiu aşa numita agricultură bio. În 2001, 12 substanţe chimice despre care se ştie că sunt cauzatoare de cancer, au fost interzise în mod unanim de 176 de ţări, inclusiv de SUA. Ei bine, Codex Alimentarius aduce înapoi 7 dintre aceste substanţe interzise. Sub regulile Codexului, aproape toate alimentele trebuie iradiate. Acum nu avem decât să mâncăm roşii cu INITIUM, să aşteptăm să vedem dacă murim ca să ştie UE dacă fungicidul nemţilor este sau nu toxic. Cred că ar fi mai bine să încerce să ne dea fungicidele cu linguriţa. Efectul lor ar fi mult mai rapid!

Daca esti impotriva folosirii acestei substante, semneaza petitia online:

http://www.petitieonline.ro/petitie-p66425048.html

Aditivi sintetici si ceva carne in mezeluri. Pofta buna!

Aditivii sintetici din semipreparatele din carne rămân în organism chiar şi zece ani, pentru că tubul digestiv nu le poate digera. Consumul anual de mezeluri în România este de aproximativ zece kilograme pe cap de locuitor, ceea ce înseamnă că, în fiecare zi, un român mănâncă cam 28-30 de grame de produse din carne. Anul trecut, media ţărilor europene mergea către aproape 100 de grame consumate zilnic. Totuşi, diferenţa este dată de calitatea semipreparatelor româneşti din carne, care este printre cele mai slabe din Europa, asta şi pentru că românii nu se arată preocupaţi de ce pun în farfurie.

Codex Alimentarius – noua “ordine alimentara” globala (Ecomagazin)

La baza Codex-ului Alimentarius stă istoria prea puţin cunoscută a înfiinţării Trustului Mondial al Chimiei Farmaceutice. Aţi auzit vreodată de Codex Alimentarius? Dacă nu, să nu fiţi surprinşi. Este unul din cele mai bine păstrate „secrete deschise” ale guvernanţilor din umbră. Este planificat să intre în vigoare la 31 decembrie 2009 şi s-ar putea să fie cel mai mare dezastru pentru săntatea noastră, aşa cum lumea nu a mai văzut. Codex Alimentarius va seta standardele de siguranţă alimentară, regulile şi reglementările în vigoare în peste 160 de ţări, adică 97% din populaţia lumii

Catre: Ministerul Sanatatii si Familiei, ANSVSA, Ministerul Agriculturii

Buna ziua,
Stimati Domni/Stimate Doamne,

Trimit prezenta interpelare pe baza datelor de mai jos si in calitate de
senator ales de cobaii romani sa-i reprezinte in Parlamentul National, cer
pe cale oficiala MINISTERULUI SANATATII, AUTORITATEA NATIONALA
SANITAR-VETERINARA SI MINISTERULUI AGRICULTURII sa stopeze imediat
testarea acestor produse pe romani si sa imi explice de ce tocmai Romania
alege sa fie prima tara la nivel mondial unde se testeaza aceste produse.
In acest sens am sustinerea societatii civile si a tuturor celor care cred
ca Romania nu trebuie sa devina un imens lagar unde se fac teste chimice
pe populatie.
Fata de cele prezentate mai jos, va rog sa imi comunicati daca
informatiile sunt conforme cu adevarul si pozitia oficiala a dvs. fata de
acestea.

Senator Iulian Urban
Vicepresedintele Comisiei Juridice in Senatul Romaniei

Experimentul „Codex Alimentarius” incepe cu Romania. De la 31 decembrie
2009, Guvernul Boc a fost obligat sa inceapa implementarea „Codexului”,
alaturi de alte 165 de state semnatare (95% din populatia planetei).
„Codex Alimentarius” este un pachet de norme dupa care se vor alimenta
populatiile tarilor semnatare. Acesta porneste de la principiul ca Terra
nu mai poate hrani pe toata lumea natural, ca atare se va trece la hrana
artificiala, din produse chimice, cea modificata genetic etc. Adeptii
Teoriei Conspiratiei sustin ca masura nu este altceva decat una de
exterminare, care va reduce populatia globului la cca doua miliarde, o
masa mult mai usor de hranit si de controlat de fortele oculte.

Nu a trecut o luna si iata ca apare stirea ca Romania este prima tara din
lume care va folosi in agricultura un compus chimic pe baza de initium, un
ingredient activ din noua clasa a substantelor chimice impuse de”Codex
Alimentarius”. Produsele vor fi furnizate de compania germana BASF si vor
fi folosite pentru culturile de struguri, cartofi, rosii, castraveti si
ceapa. Pentru publicul larg se spune ca „beneficiile pe care le-ar aduce
aceasta substanta sunt legate in primul rand de combaterea daunatorilor,
dar, totodata ea micsoreaza si durata in care se obtine recolta.” Dupa ce
acest produs va fi experimentat in Romania, urmeaza sa fie omologata
utilizarea lui si in Olanda, Germania, Franta, SUA, Canada si Marea
Britanie. Neoficial, conform cercetatorilor care combat „Codex
Alimentarius”, folosirea produselor cu initium sporeste cu pana la 65%
rata riscului de cancer de colon, substanta, care intra rapid in
combinatii chimice, devenind reziduala in organism. De pilda 1 mg de
initium intrat in organism o singura data se elimina in aproape un an. Or,
daca acest produs este folosit zilnic, practic el nu mai este eliminat din
organism. Apoi, asa cum initium ajuta la cresterea rapida a celulelor
leguminoase, la fel de repede va conduce la marirea tumorilor maligne.
(S.L.) D-zeu sa-i ajute pe romani.

Cobaii romani- sunt asteptati sa se mute de la Ministerul Sanatatii la
Ministerul Chimiei, pardon, al Agriculturii

Am primit pe email, trimis de catre un utilizator, urmatorul text ( am
constatat ca sursa este aici ) ……

M-am uitat pe site la BASF http://www.basf.com/group/pressrelease/P-10-110
si da, suntem prima tara care experimenteaza asta, adica produsele pe baza
de Initium. Probabil, in acceptiunea lor, ar trebui sa fim mandri de asta.

Deci, sunt 2 produse, Enervin™ si Zampro™. Ceea ce m-a uimit
un pic a fost fraza urmatoare:

“Because of the very favourable environmental profile of Initium,
the products were authorized in the record time of four years,” said
Roland Ringel, Head of the Initium Global Development Project.

Adica alte produse apobate in ritm alert? OK, hai sa ne uitam ce studii au
stat la baza aprobarilor – mai ales ca ma intereseaza impactul
asupra sanatatii oamenilor. Sa le luam in ordinea .. comunicarilor gasite
de mine:

4 dec 2008

Se anunta ca primele tari care vor testa noile minunatii de Initium vor fi
tarile din America de Sud ( stiu .. alti cobai specializati), Europa era
anuntata pentru 2011 !!!!!
––-
Si totusi Romania este premiera mondiala? De ce? Sud americanii s-au
razgandit? De ce? CE ANUME i-a facut sa se razgandeasca? Si acolo foamea
de spagi in randul guvernantilor si parlamentarilor este cel putin tot
atat de mare ca si in Europa Centrala si de Est. Asadar tarile din America
de Sud AU REFUZAT sa isi transforme cetatenii in cobai, si unde in lumea
asta mare se pot gasi niste fraieri ? In Romanica !

Initium si mai cum? Numele provizoriu este ametoctradin. Este un fungicid
din clasa Pyrimidylamine / Triazolopyrimidine  uluitor de puternic a carui
structura chimica o puteti consulta aici
http://www.alanwood.net/pesticides/ametoctradin.html.

AMETOCTRADIN-ul este pur si simplu o chestie CRIMINALA. De exemplu de pe
acest site http://www.pesticideinfo.org/Detail_Chemical.jsp?Rec_Id=PC43415
aflam  ca produsul prezinta [ traduceti voi ! ] ”

Toxicity to humans, including carcinogenicity, reproductive and
developmental toxicity, neurotoxicity, and acute toxicity.

Si aici este fisa din UK a substantei cu pricina
http://sitem.herts.ac.uk/aeru/iupac/Reports/1648.htm. Si da, ati vazut
bine, NU EXISTA DATE despre impactul asupra oamenilor. De fapt nu exista
NICIUN FEL DE DATE PUBLICE, DATE EVALUATE pe bune!!

LA “mama” UE gasim ca “jucaria” a fost aprobata in
9 iulie 2009! Iar termenii sunt uluitori: “dosarul PARE sa
implineasca…” ”este considerat, in
principiu,…”


Problema este ca raportul de evaluare (DAR) pe care se bazeaza concluziile
minunatilor de la EFSA NU era peer-reviewed (evaluat de alti cercetatori)
la momentul cand au tras ei concluziile si au dat recomandarea. Scrie
chiar in raport:

As the DAR has not yet been peer reviewed, the conclusions reached in this
reasoned opinion have to be considered as provisional and might be
reconsidered once the peer review under Directive 91/414/EEC has been
finalised.

Si nu cred ca este nici acum, pentru ca altfel ar fi fost publicat. Sau
poate a fost publicat pe undeva si eu nu l-am gasit.

ORICUM, sa dai recomandari pentru introducerea unei substante in circuitul
alimentar FARA sa ai studiile evaluate la sange, este cam la fel de
“stiintific” cu a vaccina oameni cu un vacin netestat.

Deci povestea se repeta, doar ca acum la nivel de substante folosite in
agricultura. Un vaccin poti sa-l refuzi .. inca. Dar cum te feresti de
astfel de experimente in conditiile in care legea nu impune avertizarea
consumatorilor .. ” fraierilor, sunteti cobaii unui
experiment”. Si cine-si asuma raspunderea pentru toate consecintele
potentiale?

Unde sunt evaluarile independente? Unde sunt datele care sa arate efectele
la nivelul corpului uman, date care sa provina din cercetare pe termen
lung? Din datele existente nu poti sa spui decat ca exista substanta si ca
va fi testata in Romania. In rest, trebuie sa-i credem pe cuvant pe cei de
la EFSA ca substanta este inofensiva pentru corpul uman. Dar nu au cu ce
sa dovedeasca asta. Hmm… cam asa, tot cu crezut pe cuvat a fost si
cu altele.

Cine si ce bani a luat ca sa se aprobe asa ceva in Romania? De ce s-a
schimbat locatia testarilor (initial erau tari din America de Sud!) ? De
ce nu s-a facut testarea direct in Olanda, unde au facut majoritatea
cercetarilor si evaluarilor?

CINE SI-A PERMIS SA TRANSFORME CETATENII ROMANI IN COBAI FARA SA LE CEARA
ACORDUL? CINE A SEMNAT PENTRU APROBAREA ACESTUI EXPERIMENT?

Vaccinurile , medicamentele mai poti sa le refuzi, dar aici oamenii vor fi
pur si simplu captivi si otraviti fara sa stie. Asta se cam cheama crima;
stiintifica de altfel, cu acte in regula.

CE STIM DESPRE ENERVIN ?

Romania este prima tara din lume ce autorizeaza utilizarea fungicidelor pe
baza de initium, care, potrivit companiei germane BASF, vor ajuta
cultivatorii de vita de vie sa obtina mai rapid o productie de calitate
inalta, relateaza publicatia Business Review consultata de
Agerpres.Compania germana a indicat ca in afara de produsul continand
initium pentru struguri, care va fi disponibil in Romania din 2010 sub
numele de Enervin, a fost autorizata si folosirea produsului Zampro, un
fungicid pe baza de initium pentru culturi speciale de cartofi, rosii,
castraveti si ceapa. Potrivit companiei, ambele produse au fost testate
temeinic si rezultatele au indicat o selectivitate inalta si o eficacitate
impotriva vestejirii si a ciupercilor ce ataca plantele.”Agricultorii
romani doresc sa concureze cu succes pe piata europeana. Din acest motiv
exista un mare interes in domeniul tehnologiilor inovatoare. Produsele
noastre de protectie a culturilor, compatibile cu mediul si cu eficacitate
sporita, vor permite cultivatorilor de vita de vie si fermierilor sa
obtina recolte de buna calitate, avand numai un nivel minim de reziduuri,
in concordanta cu normele UE” , a declarat Michael Hess, director al
Central Europe Crop Protection.Produsele pe baza de initium se vor adauga
altora, cum ar fi recent lansatul produs Cabrio Top, un fungicid complex
pentru struguri. Alaturi de Enervin, Cabrio Top urmeaza sa devina un
produs important in domeniul protectiei plantelor, al strugurilor in
Romania, mentioneaza publicatia citata. Totodata, produsele pe baza de
initium urmeaza sa fie omologate in Olanda si Marea Britanie in prima
jumatate a anului 2010 , dupa care vor urma si alte tari europene.

Din 31 decembrie 2009 România este membra Comisiei Codex Alimentarius.
Acest lucru a stârnit multe discuţii contradictorii cu privire la faptul
că în acest an, conform Codexului, ţara noastră va trebui să experimenteze
un fungicid al companiei germane BASF, fungicid care conţine un produs
chimic extrem de toxic, INITIUM folosit în culturile de vie, cartofi,
roşii, castraveţi şi ceapă. Gheorghe Mincinicopski, directorul
Institutului de cercetări alimentare, a declarat că un gram de INITIUM
care este îngurgitat odată în organism are nevoie de un an pentru a fi
eliminat. Dacă îngurgitarea se face zilnic atunci el nu va mai putea fi
eliminat niciodată din organism. De ce România s-a oferit să facă aceste
teste care au fost programate să fie făcute în alte ţări din Asia şi
Africa deocamdată doar actualii guvernanţi pot să ne spună. România a avut
o şansă enormă, aceea a agriculturii bio pe care însă se pare că a
pierdut-o în tot felul de tratate şi tratative de preaderare, aderare sau
postaderare. Dar să ne întoarcem puţin în istorie şi să vedem cine este
acest Codex Alimentarius şi ce vrea el- Denumirea Codex Alimentarius
provine din limba latină şi se traduce prin legea produselor alimentare
sau codul produselor alimentare. Codex Alimentarius este o colecţie de standarde alimentare adoptate la nivel internaţional, care au ca scop declarat protecţia sănătăţii
consumatorilor şi asigurarea practicilor corecte în comerţul alimentar.
Cârcotaşii spun că acest Codex Alimentarius intenţioneaz să pună în afara
legii orice metodă alternativă în domeniul sănătăţii cum ar fi terapiile
naturiste, folosirea suplimentelor alimentare şi a vitaminelor şi tot ceea
ce ar putea constitui mai mult sau mai puţin un potenţial concurent pentru
industria chimiei farmaceutice. Directorul Institutului de cercetări
alimentare, Gheorghe Mencinicopski, merge până acolo încât spune că pentru
a putea să-şi faci seara un ceai de tei va trebui să iei reţetă de la
medicul de familie deoarece din toate produsele naturiste existente acum
pe piaţă nu vor mai rămâne decât foarte puţine. Străbunicul industriei
farmaceutice este Bill Rokefeller care a început prin a vinde fiole de
petrol  pretinzând că este un fel de panaceu. Înainte de al doilea război
mondial, Rokefeller s-a asociat cu IG Farben din Germania care în 1941
construieşte cea mai mare industrie chimică din lume la Auschwitz,
profitând de mâna de lucru din lagărul de concentrare pentru fabricarea
gazului Zyklon B. La procesul de la Nürenberg au fost declaraţi vinovaţi
de genocid, sclavie, furt şi alte crime, 24 de responsabili ai Companiei
IG Farben. Tribunalul de la Nürenberg a divizat Compania IG Farben în
BASF, BAYER şi HOECHST. Odată eliberaţi, în 1952, cei care se aflaseră în
conducerea Companiei IG Farben s-au infiltrat în economia germană, ocupând
funcţii foarte importante. Până în anii ‘70 consiliul director
pentru societăţile BASF, BAYER şi HOECHST era constituit din membrii ai
partidului nazist „Tradiţia” cartelului de la IG Farben a
continuat sub un alt nume: „Asociaţia pentru Industria
Chimică”. În 1955, industria chimică farmaceutică mondială a fost
regrupată sub auspiciile Camerei de Comerţ Internaţional a Naţiunilor
Unite şi Guvernului German. Eforturile lor comune au fost transferate sub
numele de cod CODEX ALIMENARIUS. Începând cu iulie 2005, directivele
Codex-ului Alimentarius enunţate de către Directiva Europeană în ceea ce
priveşte suplimentele alimentare trebuie aplicate sub ameninţarea
sancţiunilor financiare. Iată în ce constau acestea: Este vorba de a
elimina orice supliment alimentar natural. Toate aceste suplimente vor fi
înlocuite de 28 de produşi de sinteză farmaceutică (aşadar toxici), care
vor fi dozaţi şi vor fi disponibili numai în farmacii, pe bază de
prescripţie medicală. Magazinele noastre de produse naturiste şi
suplimente alimentare vor rămâne pe raft numai cu 18 produse, atâtea câte
sunt pe lista Codex-ului. Tot ceea ce NU este pe listă, de exemplu
coenzima Q10, glucosamine etc., vor fi ilegale şi asta nu înseamnă ca vor
fi numai cu prescripţie, ci vor fi ILEGALE adică foloseşte-le şi te
duci la închisoare. Medicina naturistă cum ar fi acupunctura,
medicina energetică, ayurvedică, tibetană etc, va fi progresiv interzisă
nu în mod expres ci mai pe ocolite. Agricultura şi alimentaţia animalelor vor fi reglementate conform normelor fixate de trusturile chimiei farmaceutice, interzicând din principiu aşa
numita agricultură bio. În 2001, 12 substanţe chimice despre care se ştie
că sunt cauzatoare de cancer, au fost interzise în mod unanim de 176 de
ţări, inclusiv de SUA. Ei bine, Codex Alimentarius aduce înapoi 7 dintre
aceste substanţe interzise. Sub regulile Codexului, aproape toate
alimentele trebuie iradiate. Acum nu avem decât să mâncăm roşii cu
INITIUM, să aşteptăm să vedem dacă murim ca să ştie UE dacă fungicidul
nemţilor este sau nu toxic. Cred că ar fi mai bine să încerce să ne dea
fungicidele cu linguriţa. Efectul lor ar fi mult mai rapid!

Reclamati abuzurile la adresa office@asistentapentruconsumatori.ro sau la adresa Senatorului : iulian.urban@gmail.com

Redirectioneaza 2% pentru Asociatia www.asistentapentruconsumatori.ro

Si articolul de pe site-ul oficial BASF :

http://www.basf.com/group/pressrelease/P-10-110

Read Full Post »

Prefata editorului american

Într-o locuinţă de la subsol, aproape de centrul oraşului San Francisco, pe la începutul anilor ’60, Eugene Rose, viitorul părinte Serafim, stătea la masa sa acoperită de mormane de cărţi şi teancuri de dosare. Camera era tot timpul întunecoasă pentru că prin fereastră pătrundea prea puţină lumină. În urmă cu câţiva ani, Eugene se mutase în această locuinţă în care avusese loc o crimă şi în care, spuneau unii, încă mai sălăşluia un duh necurat. Dar Eugene, sfidând acest duh şi duhul din ce în ce mai întunecat al oraşului din jurul său, şi-a acoperit un perete cu icoane în faţa cărora a aşezat o candelă roşie.

În această cameră, Eugene a început lucrul la o cronică monumentală despre războiul omului modern împotriva lui Dumnezeu: încercarea omului de a distruge Vechea Rânduială şi de a crea una nouă fără Hristos, de a nega existenţa Împărăţiei lui Dumnezeu şi de a întemeia în locul acesteia propria lui utopie pământească. Lucrarea pe care avea de gând să o scrie se intitula Împărăţia Omului şi Împărăţia lui Dumnezeu.

Cu numai câtiva ani înaintea acestui moment, Eugene însuşi căz~se în mrejele acestei Împărăţii a Omului şi avusese mult de suferit; participase şi el la războiul împotriva lui Dumnezeu. După ce a părăsit creştinismul protestant în care fusese crescut, pentru că era neputincios şi searbăd, a participat la anticultura boemă a anilor ’50 şi s-a adâncit în studiul religiilor şi filosofiilor orientale care învătau, în esentă, că Dumnezeu este impersonal. La fel ca artiştii şi scriitorii absurdului contemporani cu el, Eugene s-a’ încumetat să încerce până la pragul nebuniei experimente de gândire care depăşeau orice logică, în încercarea dementă de a sparge limitele şi de a pătrunde „de cealaltă parte a realităţii”. S-a adâncit în cuvintele „profetului” nebun al nihilismului, Friedrich Nietzsche, până când aceste cuvinte au ajuns să-i răsune în suflet cu o putere electrizantă şi infernală. Prin toate aceste căi încerca să ajungă cu mintea la Adevăr şi Realitate, dar toate au eşuat. Căzuse într-o asemenea stare de deznădejde, încât, atunci când i s-a cerut să o descrie, nu a putut spune decât: „Am fost în iad”. Se îmbăta şi se războia cu Dumnezeul pe care Îl declarase mort, se tăvălea pe jos şi striga la El să-l lase în pace. Odată, când era beat, a scris: „Sunt bolnav, aşa cum sunt toţi oamenii cărora le lipseşte dragostea lui Dumnezeu”.

„Ateismul”, va scrie Eugene câţiva ani mai târziu, „adevăratul ateism «existenţial», care arde de ură împotriva unui Dumnezeu nedrept şi nemilos, este o stare de spirit; este o încercare autentică de a te război cu adevăratul Dumnezeu ale Cărui căi sunt atât de inexplicabile chiar şi celor mai credincioşi dintre oameni şi care se sfârşeşte cu o revelaţie orbitoare a Celui pe care ateul autentic Îl caută cu adevărat. Hristos Însuşi lucrează cu aceste suflete. Antihrist nu trebuie căutat mai întâi printre marii nihilişti, ci printre mărunţii susţinători care Îl au pe Hristos numai pe buze. Nietzsche, prin faptul că s-a numit pe sine Antihrist, şi-a dovedit de fapt teribila foame de Dumnezeu … ”

În această stare de foame teribilă de Dumnezeu se afla şi Eugene la sfârşitul anilor ’50. Şi apoi, asemenea unei rafale neaşteptate de vânt, a pătruns în viaţa sa o realitate pe care niciodată nu ar fi putut-o intui înainte. Către sfârşitul vieţii îşi va reaminti de acest moment:

„Ani de zile am fost mulţumit că în căutările mele mă situam «deasupra tuturor tradiţiilor», rămânând într-o oarecare măsură credincios fiecăreia. ( … ) Când am vizitat pentru prima oară o biserică ortodoxă, am făcut-o pentru a cunoaşte o altă «tradiţie». în orice caz, atunci când am intrat într-o biserică ortodoxă (o biserică rusească din San Francisco), ceva s-a întâmplat cu mine, ceva ce nu trăisem în nici un templu budist sau oriental; ceva din inimă îmi spunea că aceasta era «casa mea”, că toate căutările mele se încheiaseră. Nu am ştiut să-mi explic toate astea, pentru că nu înţelegeam nimic din slujba care se făcea într-o limbă străină. Am început să merg mai des la slujbele ortodoxe şi am învăţat treptat limba şi ritualul. ( … ) O dată cu intrarea mea în ortodoxie am devenit conştient de un alt lucru: că Adevărul nu este o simplă idee abstractă, căutată şi cunoscută la nivel raţional, ci este un Adevăr personal – chiar o Persoană – căutată şi iubită cu inima. Şi aşa L-am întâlnit pe Hristos.”

In timp ce lucra Împaratia Omului şi Împăratia lui Dumnezeu în locuinţa sa de la subsol, Eugene încă se mai războia cu Adevărul pe care îl descoperise. Găsise Adevărul în chipul nepervertit al lui Hristos, aşa cum fusese păstrat în Biserica Ortodoxă şi tânjea să pătrundă în ceea ce numea „Sfânta Sfintelor” a Bisericii, adică în dimensiunea ei mistică şi nu în cea plictisitoare a laturii lumeşti şi organizaţionale. Îl vroia pe Dumnezeu şi îl vroia cu ardoare. Scrierile din acea perioadă au reprezentat pentru el un fel de catharsis: o cale de ieşire din neadevăr, din întunericul subteran către lumină. Deşi sunt filosofice în expresie, mult mai mult decât scrierile sale ulterioare, aceste scrieri de început s-au născut dintr-o suferinţă profundă care era încă vie în sufletul lui. Este firesc faptul că a scris mai mult despre Împărăţia Omului în care a suferit toată viaţa, decât despre Împărăţia lui Dumnezeu, pe care abia o întrezărise. Împărăţia lui Dumnezeu o înţelegea încă din perspectiva Împărăţiei Omului.

Din cele 14 capitole pe care Eugene plănuise să le scrie pentru a sa magnum opus doar al şaptelea a fost redactat integral; restul a rămas în note manuscrise. Acest capitol pe care îl prezentăm aici tratează filosofia nihilismului.

Nihilismul – care consideră că nu există Adevăr absolut, că toate adevărurile sunt relative – este, după cum a afirmat Eugene, filosofia care stă la baza culturii secolului XX: „S-a răspândit atât de mult, încât a devenit universal; a penetrat perfect şi adânc în minţile şi inimile tuturor oamenilor de astăzi, încât nu mai există nici un «front» pe care să fie combătut”. Miezul acestei filosofii, spune el, a fost „exprimat cel mai clar de Nietzsche şi de un personaj al lui Dostoievski în fraza: «Dumnezeu a murit, prin urmare omul devine dumnezeu şi totul e permis»” .

Din proprie experienţă, Eugene credea că omul modern nu poate deveni deplin al lui Hristos înainte de a conştientiza cât de departe a căzut de Dumnezeu, el şi societatea sa, adică până când nu va vedea mai întâi nihilismul în sine însuşi. „Nihilismul epocii noastre se află în toate”, scria el, „şi aceia care nu aleg să-l combată în numele deplinătăţii fiinţei Dumnezeului celui viu sunt deja devoraţi de el. Am fost aduşi pe marginea abisului acestui Nimic şi, fie că îi recunoaştem sau nu natura, vom fi înghiţiţi fără speranţă în acest hău prin afinitatea cu nimicul atotprezent în noi – dacă nu rămânem statornici într-o credinţă deplină şi adevărată (care, punând la îndoială, nu se îndoieşte) în Hristos, fără de Care, într-adevăr, nimic nu suntem.”

Ca scriitor, Eugene a simţit că trebui să-şi cheme contemporanii din acest abis. A scris nu numai din setea de Dumnezeu, ci şi din preocuparea lui faţă de ceilalţi oameni care Îl căutau pe Dumnezeu – chiar şi faţă de cei care, ca şi el, L-au respins pe Dumnezeu şi s-au răzvrătit împotriva Lui tocmai dintr-o prea mare nevoie de El.

Din suferinta sa lăuntrică, din întunericul vietii sale de altădată, Eugene vorbeşte umanităţii contemporane care se găseşte de asemenea în suferinţă şi întuneric. Acum, la trei decenii de la scrierea lucrării, pe măsură ce puterile nihilism ului şi anti-creştinisrnului pătrund tot mai adânc în fiinţa societăţii noastre, cuvintele lui sunt mai necesare ca oricând. Recunoscând şi luptând împotriva nihilismului din el însuşi, poate să ne ajute să ne ferim de a cădea pradă spiritului distrugă tor al acestuia şi ne poate ajuta să rămânem credincioşi Adevărului veşnic Care S-a făcut trup.

Monahul Damaschin Cristensen

 

Împărăţia Omului şi Împărăţia lui Dumnezeu

Orice om, în virtutea faptului că este om, trebuie să facă alegerea între Dumnezeu sau sine însuşi. Şi fiecare om a făcut alegerea între cele două căi, pentru că noi suntem ceea ce alegem. Şi prin alegerea noastră arătăm preferinta noastră pentru o împărăţie sau pentru alta: pentru fmpărăţia lui Dumnezeu sau pentru împărăţia Sinelui. (Eugene Rose)

Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor (Matei 4, 17)

Din motive pe care le vom discuta mai târziu, lucrarea de „filosofie religioasă” a lui Eugene nu a fost din păcate terminată. S-au tipărit câteva secţiuni, dar cea mai mare parte a cărţii a rămas în formă de note manuscrise şi de ciorne clasificate în funcţie de acest subiect. Notele erau exhaustive; se pare că Eugene nu a lăsat nici o piatră nerăsturnată în cercetarea sa. Sfinţi, filosofi, istorici, artişti, oameni de ştiinţă, personalităţi istorice sau contemporane, personaje de roman – pe toţi i-a studiat pentru a oferi o bază la această critică a civilizaţiei occidentale. Pe multe din paginile notelor sale a indicat data când au fost scrise, ştiind faptul că filosofia sa se va maturiza pe măsura avansării cu studiul. Ultimul plan al notelor sale arată in felul următor:

Partea a II-a: Împărăţia Omului in epoca modernă Capitolul III: O interpretare creştin-ortodoxă a epocii moderne

Capitolul IV: Idolii seculari ai epocii moderne

1. Cultura/civilizaţia, judecate din perspectiva spiritualităţii creştin-ortodoxe

2. Ştiinţă/ raţionalism, înţelese din perspectiva dumnezeieştii înţelepciuni

3. Istorie/progres, judecate de teologia creştinortodoxă a istoriei

Partea a III-a: Vechea Ordine şi „Noua Ordine” Capitolul V: Vechea Ordine: imperiul creştinortodox

Capitolul VI: Venirea „Noii Ordini”: revoluţia epocii moderne

Capitolul VII: Rădăcinile Revoluţiei: nihilismul Capitolul VIII: Scopul Revoluţiei: mileniul anarhist

Partea a IV-a: Spiritualitatea creştin-ortodoxă şi „noua spiritualitate” (aproape patru capitole)

Partea a V -a: Finalitatea fiecăreia dintre cele două Împaraţii

Capitolul XIII: „Noul creştinism” şi domnia lui Antihrist

Capitolul XIV: Împărăţia cerurilor

Dintre cele aproximativ 14 capitole, singurul care a cunoscut forma definitivă a fost cel de-al şaptelea – despre nihilism. Numai acest capitol cuprinde peste 100 de pagini, ceea ce oferă o idee despre dimensiunile cărţii lui Eugene.

Studiind miile de pagini de material adunat de Eugene pentru cartea sa, se observă preponderenţa acordată atitudinii de negare şi refuz şi mai puţin celei de afirmare a credinţei. Această unilateralitate vădeşte starea lui Eugene din acea perioadă, când îi era mai uşor să se exprime pertinent despre sfera maleficului în care a pătimit timp de patru ani şi abia mai târziu despre sfera sfinteniei căreia abia îi atinsese suprafata. Dar această unilateralitate nu afectează veridicitatea gândirii sale din prima perioadă, ci mai degrabă subliniază nevoia de a lucra deplin, mai târziu, „latura cealaltă”, ceea ce s-a şi întâmplat. Caracterul exhaustiv al criticii sale din Împărăţia Omului şi împărăţia lui Dumnezeu a fost un semn al încercării sale de a o rupe complet cu apostazia culturii occidentale; şi pornind de aici a fost în stare mai târziu să apuce calea restaurării moştenirii spirituale abandonate a Occidentului.

În introducerea din partea întâi a cărţii, Eugene scria: „Cele două Împărăţii sunt edificate pe două credinţe: Împărăţia lui Dumnezeu pe credinţa în Hristos; Împărăţia Omului pe credinţa in lume”. Ultima, afirmă el, se bazează in aparenţă pe „evidenţă” şi „necesitate”, dar, la un nivel mai profund, disimulează pofta omului:

„Adevărul este că omul lumesc nu-şi doreşte altă lume. Pentru că «cealaltă lume» deschide existentei o profunzime şi o complexitate pe care omul «trupesc» (în starea lui căzută) nu doreşte să o infrunte; «cealaltă lume» perturbă toată «pacea lumească a minţii» şi îi distrage pe oameni de la datoria «evidentă» şi simplă «de a face ca lucrurile să meargă înainte»”.

În prima parte, Eugene a dezvoltat această idee spunând că, deşi creştinul pare să fie un idealist, totuşi el este adevăratul realist, şi nu omul lumesc, pentru că numai el poate înţelege existenţa aşa cum este ea:

„Necazul şi suferinţa şi moartea, inseparabile de această viaţă, sunt teoretic acceptate de omul lumesc, dar el va face tot ce-i va sta în putinţă pentru a le aboli sau cel puţin pentru a le alina sau pentru a-şi distrage atenţia de la ele, privind la partea «pozitivă» a lucrurilor; creştinul le acceptă şi le întâmpină cu bucurie, ştiind că fără asemenea încercări nu există progres în viaţa duhovnicească. ( … ) Lumea trebuie înfruntată; dar în Hristos avem o putere care ne înnobilează şi prin care înfruntăm şi biruim lumea”.

Partea a doua, numită „Împărăţia Omului în epoca modernă”, trebuia să includă o interpretare creştinortodoxă a mentalităţii moderne. Una dintre „legile” acestei mentalităţi pe care Eugene a plănuit să o abordeze a fost „simplificarea” care vădeşte naivitatea modernă în privinţa lucrurilor „spirituale”. Prin faptul că investighează, potrivit credinţei „moderne” în evidenţe, doar manifestările fizice ale lumii spirituale („fenomenele”), omul modern ameninţă să inaugureze ceea ce Eugene numea „epoca magicului”, Această idee apare pentru prima oară In scurta istorie despre Antihrist a lui Soloviov, în care o tehnologie a viitorului era în chip misterios combinată cu fenomene de tip magic. .Polivalenţa intereselor omului modern”, scria Eugene, „s-a născut din nevoia de a găsi ceva care să-L înlocuiască pe Hristos, atitudine care dezvăluie că atât mania sa pentru experimentare, cât şi «toleranţa» sa general recunoscută (care, de fapt, este cât se poate de limitată) nu pot conduce decât la o finalitate lumească în magie, perversiune morală, ocultism, care pot fi definite ca «sfârşitul oricărei experimentări>>.

În dezbaterea despre natura modernismului, Eugene dorea de asemenea să evalueze, potrivit învăţăturii creştin-ortodoxe, cei trei „idoli” ai epocii moderne. Pe primul l-a identificat drept „cultul civilizatiei”. Schitând câteva trăsături ale acestui idol, a arătat cum pot fi creştinii înşelaţi de el în numele slujirii „umanităţii”, înţeleasă ca scop în sine; şi a prezentat aceasta în contrast cu trăsăturile autenticei mile creştine. Un creştin răspunde nevoii imediate a omului din dragoste, în numele lui Hristos; dar când începe să gândească „dacă este bine să hrăneşti un om, înseamnă că este mult mai bine să hrăneşti o mie – unul nu este decât o picătură dintr-o găleată”, atunci începe să facă din creştinism un „sistem”, să-; reducă la o ideologie. Amintind cuvintele lui Hristos – pe săraci îi aveţi mereu cu voi, Eugene scria: „Hristos nu a venit să-i hrănească pe cei înfometaţi, ci să mântuiască sufletele tuturor, flămânzi sau sătui”.

Ştiinţa este următorul idol al epocii moderne pe care Eugene plănuise să-l pună în discuţie. „Ştiinţa modernă”, scria el, ,,( … ) şi-a conferit sieşi putere absolută. Chiar «curiozitatea», rădăcina ştiinţei moderne, urmăreşte tot puterea, pentru că această cunoaştere obiectivă dobândită tot prin curiozitate consideră că «faptele» îi stau la dispoziţie.” Şi aici compară ştiinţa cu magia, afirmând că „amândouă au acelaşi punct de vedere. Amândouă sunt preocupate de fenomene şi de manipularea lor, cu miracole şi rezultate. Amândouă sunt o încercare de a împlini dorinţa omului, o încercare de a supune realitatea propriei dorinţe. Diferenţa este că ştiinţa (ştiinţa modernă) este o magie sistematizată; ştiinţa a găsit o metodă, în vreme ce magia lucrează prin asocieri şi impulsuri lăuntrice. ( … ) Da, oamenii de ştiinţă se pot considera raţionali (în cel mai propriu sens al cuvântului) atât timp cât se limitează la preocupările din laborator, înrobiţi de tehnică. Dar pentru cineva care nu este atât de inrobit de tehnică, cineva capabil să vadă lucrurile dintr-o perspectivă mai largă – nu vor incepe să semene toate aceste rezultate ale ştiinţei cu un peisaj magic?”

Idolul modern al ştiinţei este pus în legătură cu al treilea idol pe care l-a descris Eugene: credinţa in progresul istoric al umanităţii. Desigur, Eugene a privit această credinţă ca pe o răsturnare desăvârşită a adevărului. Potrivit opiniei comune a contemporanilor săi progresul” civilizatiei s-a realizat cumva de la antichitatea clasică la Renaştere, depăşind civilizaţia medievală. Eugene contrazice această viziune, susţinând că Renaşterea a fost de fapt „o tranziţie de la mentalităţile medievale la cele moderne, reprezentând în esenţă o profundă degenerare în comparaţie cu mentalităţile medievale şi un prim stadiu al viziunii haotice care se va instala … ” În această tranziţie, apar noi forţe care se unesc cu cele vechi. „În această perioadă”, scrie el, „s-a realizat un compromis între nou şi vechi, între «creştinism» şi «umanism». ( … ) Noile forţe erau prea puternice pentru a fi satisfăcute cu acest compromis, iar Biserica se va trezi mai devreme sau mai târziu în fata realitătii că prin acest compromis şi-a vândut sufletul.”

Eugene a văzut secolul XVIII ca pe un punct de cotitură, când modernismul intransigent s-a eliberat de Biserică (fie ignorând-o, fie atacând-o) şi şi-a pus în practică erorile. ( … ) Începând cu secolul XVIII trăim într-o «lume nouă», o lume în care continuitatea a fost ruptă; nu mai este o lume a «datului», ci o lume care trebuie construită, O lume a fragmentelor cu care omul – acum împotrivă şi nu împreună cu natura şi Dumnezeu – încearcă să-şi construiască propria casă, propriul oraş, propria împărăţie – propriul Turn Babel”.

Tot pe parcursul secolului XVIII s-a prăbuşit şi ipoteza raţionalistă propusă de Descartes şi Bacon. În ultima parte a acestui secol a pătruns în sfera activităţii umane irationalul, aşa cum se observă în Revoluţia Franceză, ca şi în noul sens al irationalului şi al irealului din artă. Pentru Eugene, falsitatea ideii moderne de „progres” s-a dovedit în degenerarea inevitabilă a rationalismului şi umanism ului iluminist în irationalism şi subumanism. Umanismul, scria el, „este o răzvrătire împotriva adevăratei naturi a omului şi a lumii, o fugă de Dumnezeu ca centru al fiinţei umane, o negare a tuturor realităţilor existenţei umane, înveşmântată în limbajul opusului tuturor acestora. De aceea, subumanismul nu este un obstacol în realizarea umanismului; subumanismul este culmea şi scopul umanismului. Prin urmare, iraţionalismul zilelor noastre nu este decât o demascare a raţionalismului iluminist, dezvăluindu-l ca pe o încrengătură de minciuni şi decepţii, aşa cum este în realitate. Subumanismul ne învată că «umanismul» iluminismului, care neagă adevărata natură a omului ca şi chip a lui Dumnezeu, nu este deloc umanism; irationalismul ne învată că «rationalismul» iluminismului, care divorţează de Dumnezeu – ultima «raţiune», nu este în fond raţional”.

Partea a treia, o examinare a Vechii şi a „Noii Ordini”, trebuia probabil să fie cea mai importantă secţiune a cărţii lui Eugene. Încă din aceasta partea cărţii, Eugene nu va ascunde că vede în nihilism rădăcina Revoluţiei în epoca modernă. A găsit o succintă definiţie a nihilismului în scrierile lui Nietzsche, în care vedea izvorul nihilismului filosofic: „Nu există adevăr; nu există stare absolută a lucrurilor – nici «lucru în sine». Doar acesta este nihilismul, şi încă într-o formă extremă”>. Potrivit lui Nietzsche, secolul XX va fi „triumful nihilismului”. Eugene scria că „nihilismul a devenit în vremea noastră atât de răspândit şi de universal, a pătruns atât de profund şi de firesc în minţile şi inimile oamenilor de astăzi, încât nu mai există nici un «front» pe care ar mai putea fi înfrânt”,

„Problema nihilismului”, explica Eugene, „este în profunzime o problemă de adevăr: este, într-adevăr, problema adevărului. ( … ) Nimeni, cu siguranţă – aceasta este accepţiunea comună – nu este atât de naiv, încât să mai creadă în «adevărul absolut»; adevărul, în epoca noastră iluminară este «relativ». Ultima expresie, să observăm – «orice adevăr este relativ» – este traducerea populară a afirmaţiei nietzscheene «nu există adevăr absolut»”. Eugene a remarcat că ,,«adevărul relativ» este reprezentat în epoca noastră de cunoaşterea ştiinţifică”, un sistem care operează cu ipotezele fundamentale că „orice adevăr este empiric, orice adevăr este relativ”. Aşa cum a arătat, fiecare dintre aceste afirmaţii este o contradictie în sine: „Prima afirma tie nu este câtuşi de puţin empirică, ci metafizică; a doua este ea însăşi o afirmaţie absolută”. Orice sistem de cunoaştere trebuie să aibă un prim principiu absolut, metafizic, „dar tocmai prin recunoaşterea unui asemenea principiu, teoria «relativităţii adevărului» se prăbuşeşte, dovedindu-se a fi o absolută contradicţie în sine”.

Dezvoltarea gândirii moderne, scrie Eugene, a fost „un experiment al posibilităţilor de cunoaştere a omului care şi-a asumat faptul că nu există Adevar revelat. ( … )

Concluzia acestui experiment este o negare absolută: dacă nu există Adevăr absolut, nu există deloc adevăr; căutarea adevărului în afara Revelaţiei a ajuns într-un punct mort. ( … ) Oamenii de rând nu mai aşteaptă de la omul de ştiinţă revelarea vreunui adevăr, ci aplicaţii tehnologice ale unei cunoaşteri care nu mai are decât o valoare practică. Aceste valori ultime pe care altădată oamenii le atribuiau adevărului sunt căutate în alte surse, iraţionale. Despotismul ştiinţei asupra vieţii practice este contemporan cu apariţia unor «revelaţii» pseudoreligioase; cele două – despotismul ştiinţei şi «revelaţiile» pseudo-religioase – reprezintă simptomele corelate ale aceleiaşi maladii: abandonarea adevărului”.

Mentalitatea nihilistă are ca unic scop fundamental distrugerea credinţei în Adevărul revelat şi pregătirea noastră pentru o „Nouă Ordine” în care nu va mai fi nici o urmă a „vechii” viziuni asupra lucrurilor, iar omul va fi singurul Dumnezeu. „Această mentalitate”, afirmă Eugene, „se manifestă în fenomene la fel de diverse ca şi oamenii care o împărtăşesc”. A observat că aceste fenomene se reduc la aproape patru tipuri sau etape diferite.

Primul stadiu pe care îl descrie este liberalismul, un nihilism mai degrabă pasiv decât deschis, baza neutră de dezvoltare a stadiilor mai evoluate. Sunt păstrate încă anumite crezuri ale Vechii Ordini, dar fără semnificaţia şi puterea pe care le aveau anterior. Dumnezeul pe care Îl mărturisesc liberalii, scria Eugene, „nu este o Fiinţă, ci o idee. ( … ) Indiferent faţă de om, incapabil să intervină în lume (poate cel mult să inspire un «optimism» lumesc), este un dumnezeu cu mult mai slab decât oamenii care l-au inventat”. Viziunea liberală despre guvernare este de asemenea neputincioasă, ivită din încercarea de compromis între două idei ireconciliabile: guvernarea întemeiată de Dumnezeu, în care suveranitatea este investită într-un monarh, şi guvernarea prin „poporul” suveran. „În secolul XIX”, scria Eugene, „acest compromis a luat forma «monarhiilor constituţionale», o încercare _ din nou – de a combina o formă veche cu un conţinut nou; astăzi, structurile politice reprezentative pentru ideea liberală sunt «republicile» şi «democraţiile» Europei Occidentale şi ale Americii, cele mai multe dintre ele însă realizând un echilibru destul de precar între forţele autorităţii şi Revoluţie, deşi declară că le susţin pe amândouă. ( … ) Un guvern trebuie să conducă prin harul lui Dumnezeu sau prin voinţa poporului, trebuie să creadă în autoritate sali în Revoluţie; în aceste probleme compromisul este numai în aparenţă posibil şi numai pentru o vreme. Revoluţia şi lipsa credinţei care a însoţit-o permanent nu se poate opri la jumătatea drumului; este o forţă care, o dată trezită, nu se opreşte până nu sfârşeşte într-o împărăţie totalitară a acestei lumi. Istoria ultimelor două secole nu a dovedit nimic altceva. A îmblânzi Revoluţia şi a-i face concesii, aşa cum au făcut întotdeauna liberalii, arătând prin aceasta că nu posedă nici un adevăr pe care să i-l opună, înseamnă, probabil amânarea, dar nu prevenirea sfârşitului.”

Al doilea stadiu al dialecticii nihiliste este „realismul”, termen prin care Eugene a intenţionat să denumească diferite forme de „naturalism” şi „pozitivism” şi să indice doctrina popularizată chiar prin numele de „nihilism” de către scriitorul rus Turgheniev. Realismul, scrie Eugene, este simplificarea a tot ce există în numele celei mai „evidente” explicatii, reducerea a tot ceea ce oamenii au considerat «superior», creatiile minţii şi ale spiritului, la o dimensiune comună sau «primară»: materie, senzaţie, aspect fizic. (…).  Liberalul este indiferent faţă de adevărul absolut, o atitudine care rezultă din ataşamentul excesiv faţă de această lume; în cazul realistului, pe de altă parte, indiferenţa faţă de adevăr devine ostilitate, iar simplul ataşament faţă de lume devine devotiune fanatică fată de aceasta”. Eugene a dat ca exemple de „simplificare” realistă dictaturile socialiste ale secolului XX, cu soluţiile lor radical de simple pentru cele mai complexe probleme şi, mai profund, „ideile simpliste ale unor oameni ca Marx, Freud şi Darwin, care stau la baza întregii vieţi şi gândiri contemporane”.

Încercarea realismului de a eclipsa orice altceva în afara de realitatea materială a trezit o reacţie pe care Eugene a considerat-o al treilea stadiu al nihilismului: vitalismul. Utopia realistă care ameninţa să devină un sistem tehnologic inuman a provocat proteste în numele unor nevoi neplanificate şi nesistematice ale naturii umane care în definitiv sunt la fel de esenţiale, chiar şi pentru o „fericire” pur lumească, ca şi cele mai evidente nevoi materiale. Mişcarea vitalistă a luat iniţial forme precum simbolismul, ocultismul şi diferite filosofii evolutive şi „mistice”. În această mişcare, „lamentare a absolut justificată pentru pierderea valorilor spirituale devine sursa fanteziilor subiective, pe de o parte, şi (uneori) a satanismului actual, pe care omul fără discernământ le ia drept revelaţii ale lumii «spirituale» şi, pe de altă parte, a unui eclectism dezrădăcinat care îşi extrage ideile din fiecare civilizaţie şi din fiecare epocă şi realizează conexiuni cu totul arbitrare între fragmente greşit înţelese şi propriile concepţii care s-au golit de conţinut. Pseudo-spiritualitatea şi pseudotradiţionalismul, luate separat sau împreună, fac parte integrantă din numeroase sisteme vitaliste”. În continuare, Eugene a indicat diverse alte manifestări vitaliste din societatea modernă apărute din căutarea neobosită a oamenilor „de a găsi un substitut pentru Dumnezeul care murise în inimile lor”. A arătat neliniştea mulţimii manifestată în politică, crime, media şi în arte; varietăţile „noii gândiri” şi ale „gândirii pozitive” care încearcă să exploateze şi să utilizeze o „forţă” vagă, imanentă; formele contrafăcute de „inţelepciune orientală” care pretind să invoce „puteri” şi „prezente”, căutarea fără discernământ a „conştiinţei”, a „realizării” şi a „iluminării”, precum şi „cultul naturii” cu elementele „primare” ale pământului, trupului şi sexului sunt toate manifestări ale acestei mişcări.

În stadiul vitalist, criteriul adevărului este substituit cu un nou standard: „vivificarea”, „vitalul”. Acest nou standard „dinamic”, spune Eugene, stă la baza criticii contemporane a artei şi a literaturii, ca şi a discutiilor despre religie, filosofie şi ştiinţă: „Nu există astăzi calităti mai pretuite în aceste domenii decât acelea de a fi «original» , «experimental» sau «incitant»; întrebarea despre adevăr, dacă se întâmplă să apară, este tot mai mult împinsă în spate şi înlocuită de criterii subiective: «integritate» , «autenticitate», «individualitate».

În concluzia la discuţia despre această etapă, Eugene scria că „vitalismul ultimului secol a reprezentat un simptom inconfundabil al plictisului faţă de lume. ( … ) Vitalismul nu este produsul „prospeţimii”, al „vieţii” şi al „imediatului” pe care adepţii acestuia le-au căutat cu disperare (tocmai pentru că le lipseau), ci al corupţiei şi al necredinţei care reprezintă ultima fază a acestei civilizatii muribunde pe care vitaliştii o urăsc”. Astfel, credea Eugene, dincolo de vitalism nu mai poate exista decât un singur stadiu definitiv prin care poate trece nihilismul: nihilismul distrugerii. „Aici găsim”, scria el, „în cele din urmă un nihilism aproape „pur”, o furie împotriva creaţiei şi a civilizaţiei care nu se va linişti până nu le va reduce la inexistenţă.” Acesta a fost nihilismul neîmpăcatului revoluţionar rus Serghei Neceaev (modelul pentru Piotr Verkovenski din Demonii lui Dostoievski) şi al camaradului său, Mihail Bakunin, care, întrebat ce ar face dacă Noua Ordine la care visa ar lua fiinţă, a răspuns cu francheţe: „Atunci aş începe din nou să distrug tot ce am făcut”. În acelaşi spirit, scrie Eugene, „Lenin (care îl admira enorm pe Neceaev) a adoptat puterea nemiloasă şi a început primul experiment european de succes al unei politici lipsite cu totul de principii”, iar Hitler a exclamat odată: „poate vom fi distruşi, dar dacă se va întâmpla aşa, vom târî după noi o lume întreagă – o lume în flăcări”.

Eugene a continuat această descriere a diferitelor forme de nihilism cu o cercetare amănunţită a surselor lor spirituale, fată ce scria: „Nu vom înţelege niciodată natura şi succesul nihilismului sau existenţa reprezentanţilor săi sistematici precum Lenin sau Hitler, dacă vom căuta sursa acestora în altă parte decât în voinţa fundamental satanică de negare şi de răzvrătire”. Negăsind nici o explicaţie raţionala pentru campania bolşevică sistematică de a dezrădăcina credinţa creştină, Eugene a văzut-o ca „război neîndurător pentru distrugerea singurei forţe capabile să stea împotriva bolşevismului si să-l «demaşte». Nihilismul este un eşec atât timp cât adevărata credinţă creştină se păstrează până şi într-o singură persoană”.

Oamenii moderni care, potrivit lui Nietzsche, L-au uucis pe Dumnezeu” în inimile lor, au acum un Dumnezeu mort, un gol imens în centrul credinţei lor. Dar acesta, scrie Eugen, nu este decât „un moment de criză şi tranziţie în istoria spirituală a omului”, la capătul căreia acesta aşteaptă apariţia unui „nou dumnezeu”. Omul modern, fireşte, nu a ajuns de unul singur în acest punct. „O inteligenţă subtilă”, scrie Eugene, „se află în spatele fenomenului nihilismului: este lucrarea satanei”.

După ce a înfăţişat miezul spiritual al nihilismului, Eugene a continuat cu discuţia despre programul „pozitiv” prin care încearcă să-şi urmeze scopurile satanice: „Misiunea principală şi cea mai evidentă a programului nihilist este distrugerea Vechii Ordini, care a reprezentat temeiul, susţinut de Adevărul creştin, în care aceşti oameni îşi aveau rădăcinile. ( … ) Aici intră în joc violenta, virtutea specific nihilistă. După acest stadiu urmează tranziţia de la Revoluţia distrugerii la doritul paradis terestru, un stadiu cunoscut în doctrina marxistă ca „dictatura proletariatului”. În această fază, „realiştii”, atât comunişti, cât şi cei din lumea liberă, lucrează pentru întemeierea Noii Ordini „în care există pretutindeni organizare şi eficienţă, dar nicăieri iubire şi consideratie”. In „funcţionalismul” steril al arhitecturii moderne Eugene vedea semnele acestei etape de tranziţie, ca şi în mama planificării totale: în „controlul naşterilor”, în experimentele care urmăresc controlul eredităţii şi al nunţii si în toate schemele în care „precizia detaliului este unită cu o înfiorătoare insensibilitate” .

Eugene a atras atenţia asupra faptului că distrugerea Vechii Ordini si organizarea pământului nou nu sunt decât o pregatire pentru o lucrare mult mai însemnată şi mai ameninţatoare: „transformarea omului”. Acesta a fost visul lui Hitler şi Mussolini, ca şi al unor filosofi precum Marx si Engels care au văzut că va avea loc o schimbare magică în natura umană prin violenta revolutiei. Multi filosofi şi psihologi contemporani au dezbătut schimbările care au avut loc în umanitate în acest secol al violenţei, spunând că omul şi-a pierdut rădăcinile şi că individul a fost „redus” la nivelul cel mai primitiv şi mai elementar. O imagine a „omului nou” a fost portretizată în pictura şi sculptura contemporană care a apărut în cea mai mare parte după al doilea război mondial. „Noua artă”, scrie Eugene, „celebrează naşterea unei noi specii, creatura adâncurilor, subumanitatea”. Dar dincolo de această imagine a sluţeniei lipsite de speranţă, există un curent de optimism care şi-a produs un om nou „pozitiv”, un om „deopotrivă idealist şi practic, pregătit şi nerăbdător să se confrunte cu problemele dificile ale zilei”. „Cele două imagini, atât cea pozitivă, cât şi cea negativă”, scrie Eugene, „sunt de fapt una singură care se întemeiază pe moartea omului aşa cum a fost cunoscut până acum – omul care trăieşte pe pământ ca pelerin, privind spre rai ca spre adevărata lui locuinţă – şi arată naşterea unui «om nou» numai al acestei lumi, care nu cunoaşte nici speranţă, nici disperare, ci numai lucrurile care aparţin acestei lumi.”

Nihilismul, ajungând la capătul programului său, vădeşte care este scopul care îi stă la bază. Aşa cum spunea Eugene, diferitele concepţii despre „omul nou” aşa cum apar în realismul lui Marx sau în vitalismul numeroşilor ocultişti sau artişti – nu sunt decât schite preliminare ale supra omului pe care Nietzsche îl întrezărea dincolo de nihilism. Pentru că, după cum NIMICUL, dumnezeul nihilismului, nu este decât un gol şi o aşteptare care caută împlinirea în revelaţia unor „noi dumnezei”, la fel „omul nou” pe care nihilismul l-a deformat, l-a redus şi l-a lăsat fără credinţă şi fără orientare, a devenit „deschis” şi „receptiv” la orice nouă descoperire, revelaţie sau comandă care trebuie să-l remodeleze în cele din urmă în forma sa definitivă. Şi în acelaşi timp cu crearea acestei noi specii umane, nihilistul luptă să creeze „o ordine cu totul nouă, o ordine pe care cei mai fervenţi apărători ai ei nu ezită să o numească «anarhie»”. În timp ce nihilismul este o problemă a adevărului, „anarhia este o problemă a ordinii – o problemă a tipului de ordine posibilă fără adevăr. ( … ) Nihilismul îi este sensul, anarhia -finalitatea”.

Eugene scria că potrivit mitului marxist „statul nihilist ( … ) trebuie să «spulbere- totul, lăsând loc unei ordini a lumii cu totul unice în istoria umanităţii şi pe care nu va fi nici o exagerare să o numim <<mileniul>>”. Visul revoluţionar al „mileniului anarhist” este un vis „apocaliptic”, o curioasă răsturnare a aşteptării creştine a Împărăţiei. Este „viziunea domniei lui Antihrist, imitarea satanică a Împărăţiei lui Dumnezeu”. Dacă nihiliştii consideră că scopul revoluţiei, „dincolo de nihilism”, este domnia „iubirii”, „pacea” şi „frăţietatea”, asta se explică prin faptul că „prin acceptarea transformării nihiliste a lumii, ei încep efectiv să trăiască în Împărăţia revoluţionară şi să vadă cu ochii lui Satan contrariul a ceea ce se vede prin ochii lui Dumnezeu”.

În partea întâi şi a doua, Eugene plănuise să dezbată ideile moderne care începuseră să îi schimbe pe oameni prin influenţa lor. În partea a treia dorea să descrie organizarea şi sisternatizarea acestor idei, ceea ce presupunea o nouă concepţie despre ordinea lumii (anarhismul), intemeiată pe o nouă concepţie despre adevăr (nihilism). In partea a patra trebuia să descrie „noua spiritualitate” care urma să înflorească pe aceste temeiuri, determinându-i pe oameni să le accepte în mod natural şi spontan, aşa cum altădată acceptau adevărul creştin.

În privinţa părţii a patra, deşi nu a depăşit stadiul notelor şi ciornelor, a încorporat 14 ani mai târziu multe idei din această secţiune în cartea sa Ortodoxia şi religia viitorului. La începutul acestei părţi dorea să înfăţişeze originea filosofică a „noii spiritualităţi”, pe care o vedea provenind din epoca lui Immanuel Kant şi a idealismului german, când raţiunea umană L-a înlocuit pe Dumnezeul înţeles până atunci drept centru al universului. Legat de această viziune „psihocentrică” mai există un corolar al filosofiei lui Kant: subiectivismul, ideea că „ceea ce eu experimentez este tot ce există”, sistematizarea adorării de sine.

Atât „psihocentrismul” cât şi subiectivismul au condus la ceea ce Eugene numea „cultul experienţei”. Când omul, iar nu Dumnezeu-omul Iisus Hristos, este văzut ca centrul existenţei, omul se micşorează şi caută „inspiraţii” de moment care îl fac să-şi uite micimea umană. Cultul „experienţei religioase”, scria Eugene, este „substitutul pentru experienţa spirituală autentică în Iisus Hristos, pentru îndumnezeire şi mântuire”. Eugene dorea să clarifice „prăpastia dintre cele două experienţe: dintre experienţa centrată pe sine care poate fi «dobândită» (prin droguri, hipnoză sau alte forme de «spălare» a minţii; sau printr-o corectă viziune estetică sau «cosmică»), o experienţă foarte specială care îi poate oferi omului perspectiva altor realităţi decât cea cotidiană ( … ), dar rămâne incapabilă să-l schimbe pe om definitiv, iar în contextul modern tinde într-adevăr să facă o persoană să creadă că este cineva foarte «special» pentru că are această experienţă, conducându-l ulterior la pierderea în sine şi în iluzie; dintre această experienţă parţială care nu este «religioasă» în sine şi care poate fi demonică (faptul că omul modern nu are ca temei nici o viziune despre lume îl face complet orb în faţa demonilor) şi experienţa spirituală autentică, care este o reală întâlnire cu Dumnezeu … o experienţă vie care este plină de răbdare, de compătimire, smerită, plină de respect şi de încredere, o experienţă care nu este neapărat «plăcută» sau «satisfăcătoare», ci dimpotrivă, poate provoca multă suferinţă şi neplăceri, o experienţă care nu sfârşeşte în sine, ci în rai. .. ”

„Negarea lui Hristos de către omul modern se manifestă tocmai prin refuzul experienţei spirituale autentice, care este concretă şi plină de suferinţă; de asemenea, prin transformarea lui Dumnezeu într-un «simbol» sau într-o «întrupare» a vreunui principiu abstract, pe care omul şi-L poate introduce în minte, de unde să-L scoată când are chef pentru a «face o experienţă» cu El. ( … ) Toate acestea conduc la rădăcina aberaţiei moderne: refugierea omului în propria minte, fuga de realitate în puşcăria propriilor iluzii.”

Eugene observă mai departe că ocultismul şi filosofia „psihică”, care anterior reprezenta interesul mişcărilor „periferice”, Îşi găsesc acum o cale prin mai multe canale convenţionale. El a văzut similitudinea dintre cultul neo-teosofic al oamenilor cu o înţelepciune mult „dezvoltată” de pe alte planete şi încercările oamenilor de ştiinţă de a trimite şi primi mesaje radio de la asemenea fiinţe. ,,«Cercetarea psihică» de tip ştiinţific”, scria el, „va trebui să recunoască realitatea «comunicării spirituale», pentru că acestea sunt fenomene reale; dar oare aceleaşi forţe care le-au produs nu pot produce şi fenomene de comunicare radio? Iar dacă pot, atunci omul modern nu poate decât să «creadă» în ele, pentru că sunt «fapte». Acestea sunt posibilităţile care deschid drumul invaziei demonilor fată de care fenomenele «irationale» nu vor fi decât un joc de copil.”

Var fi mulţi profeţi care, observând receptivitatea spirituală a omului modern, vor prevedea venirea „epocii Spiritului”. Această epocă, fiind de fapt epoca „noului creştinism” şi a domniei lui Antihrist, urma să fie descrisă în partea a cincea, ultima secţiune a cărţii lui Eugene. Eugene observa cum O nouă unitate iminentă era gândită să înlocuiască unitatea în Dumnezeu a creaţiei Sale din „vechea concepţie despre lume”. Această unitate, spunea el, apare sub multe aspecte; statul universal, ecumenismul, „unitatea transcendentă a religiilor”, etc. toate fiind progeniturile „universalismului” iluminist. Apare în evoluţionism, inclusiv în evoluţionismul gânditorului romano-catolic Teilhard de Chardin, care a prezis absorbirea fiinţelor „evoluate” într-o minte cosmică. Mai alarmantă i se părea lui Eugene ponderea pe care o are acest universalism chiar în Biserica Romano-Catolică de astăzi. El vedea acest „nou creştinism” în expansiune ca pe un fel de „religie a umanităţii”, în care crezul creştin tradiţional într-un adevăr absolut este diluat pentru ca umanitatea să poată fi unificată sub stindardul „frăţietăţii” pământeşti.

Această religie seculară a lui Antihrist, observa Eugene, va fi o pseudo-tradiţie unificată. Această nouă „unitate” se va suprapune peste ordinea colectivistă a statului comunist. Bursa nu se va mai ocupa doar de nevoile sociale şi economice ale individului pe care comunismul urmărea să le satisfacă, ci şi de nevoile lui personale şi spirituale. Era comunistă, după ce îşi va fi împlinit scopul, se va încheia, iar acest moment va corespunde promisei „spulberări a statului” din doctrina comunistă.

Eugene explică de ce domnia lui Antihrist trebuie să aibă o dimensiune pseudo-spirituală. „Pacea” şi securitatea promise odată au fost împlinite, ele nu mai pot inspira nici un soi de idealism şi vor fi de-acum înţelese aşa cum sunt: condiţii şi mijloace iar nu scopuri. Amintind cuvintele Domnului; Nu numai cu pâine trăieşte omul, Eugene pune întrebarea; „Atunci când această problemă a organizării seculare, a guvernării şi a «pâinii» va fi rezolvată – atunci ce mai rămâne de făcut?” Întrebarea, poate, este reală: ce fel de circ va mai oferi noua lume oamenilor care au de-acum destulă pâine? Nu este pur şi simplu o problemă de „amuzament”; va fi o problemă vitală pentru noile guverne, pentru că dacă nu vor oferi circuri relativ inofensive, oamenii şi le vor inventa singuri şi e foarte posibil ca ale lor să nu fie deloc inofensive. Dostoievski vorbea despre asta cu un secol în urmă – oamenii, când li se va fi dat totul pentru a fi „fericiţi”, se vor întoarce asupra lor înşişi şi asupra lumii lor într-o frenezie a insatisfacţiei. Pentru că foamea omului nu poate fi săturată cu pâinea lumească; omul are nevoie de pâinea celeilalte lumi – sau de un substitut inteligent.

Iar necesitatea acestui substitut inteligent l-a condus pe Eugene să prevadă apariţia „epocii magiei” la care s-a referit anterior. Acesta este scopul idealismului utopic, ca şi al profeţiilor oculte: epoca abundenţei şi a paranormalului, când pseudo-religia lui Antihrist va fi validată şi făcută atractivă prin minuni şi semne. Eugene scria că „infinita «curiozitate» şi foamea spirituală a oamenilor va necesita şi un univers magic care să servească drept surogat pentru nevoile lor intelectuale şi spirituale atât de limitate acum. (…) Numai magia îi va ţine «fericiţi» pe oamenii care au de-acum tot ce îşi pot dori în această lume”.

Revăzându-şi observaţiile despre lumea modernă, Eugene scria că „este unică numai din perspectiva acestui satanic caracter iluzoriu şi a proximităţii ei de domnia lui Antihrist, care ni se pregăteşte”. Iar în ce priveşte „creştinii din urmă” care vor vieţui în ea, ei „nu pot decât să mărturisească Adevărul în faţă acestei lumi, chiar până la martiriul pe care lumea îl va cere de la ei, punându-şi nădejdea în Împărăţia care nu este din această lume, acea Împărăţie a cărei desăvârşită slavă nici nu o pot intui oamenii lumeşti, Împărăţia care nu va avea sfârşit”. .

Acesta era subiectul – Împărăţia Cerurilor care va dăinui după ce Împărăţia Omului va fi trecut în uitare cu care Eugene plănuia să-şi încheie cartea.

În cele trei decenii care s-au scurs de când Eugene a scris materialul pentru Impărăţia Omului şi Împăratia lui Dumnezeu, multe din cele discutate aici au devenit realitate. La zece ani după ce Eugene a scris despre visul nihilist al „lumii noi” – o lume fără „dragoste sau respect”, o lume a „planificării totale” şi a unei „alarmante insensibllităţi” – a fost legalizat avortul în Statele Unite şi, de atunci, aproximativ 30 de milioane de prunci nenăscuţi au fost ucişi pentru motive cât se poate de „practice”. Printr-un ordin executiv al preşedintelui Statelor Unite, corpuşoarele rnicuţilor avortaţi au putut fi utilizate în cercetarea medicală.

„Dezideratul experimentării” despre care scria Eugene la începutul anilor ’60 s-a dovedit şocant pe parcursul acelui deceniu, mai ales prin mişcările populare de tineret. În linii generale, aceste mişcări corespundeau cu descrierea pe care Eugene a face stadiilor nihilismului. Optimista mişcare „hippie” din anii ’60 şi de la începutul anilor ’70 a fost un exemplu de vitalism, ca reacţie la liberalismul mort şi la realismul uscat, în timp ce în anii ’80 şi ’90 şi-au făcut apariţia manifestări ale nihilismului distrugerii într-o cultură juvenilă mult mai fragmentată: elemente pesimiste, anarhiste şi satanice, care se produc mai ales în noua „muzică”, precum „punk”, „death rock”, „trash”, „metal” şi „rap”, Mai târziu, curentele contemporane de tineret, care au promovat drept eroi culturali oameni cum este blasfemiatoarea „Madonna”, demonstrează în mod clar afirmaţia lui Eugene potrivit căreia umanismul fără Dumnezeu trebuie în mod inevitabil să degenereze în „subumanism”. În imaginea artificială şi orbitoare a omului pe care o propagă mass-media de astăzi şi la care aspiră tinerii putem recunoaşte împlinirea unei afirmaţii a lui Eugene făcută în 1961:

„Supraomul subumanist este o figură izbitoare – gol, mediocru, dar «colorat» pentru oamenii care nu cunosc şi nu pot concepe ceva mai bun.”

Cu un an în urmă, în august 1960, Eugene scria:   „Omul modern, în dragostea lui de sine, doreşte să exploreze orice posibilitate care i se deschide – şi de aceea trebuie să coboare mereu mai adânc în mocirlă, ca să găsească nişte murdării pe care nimeni altcineva nu le-a mai explorat. Cele mai josnice posibilităţi ale omului trebuie explorate în această epocă, drojdia trebuie dezgropată şi înfulecată … ” Iar în deceniile de după 1960 au fost atinse niveluri încă mai abjecte; şi, ceea ce este mai semnificativ, această grosolănie nu mai este rezervată grupurilor periferice ale decadenţilor şi ale artiştilor „conştienţi”, ci este promovată deschis pentru consumul de masă. Iar în deceniile de după 1960 au fost atinse niveluri încă mai abjecte; şi, ceea ce este mai semnificativ, această grosolănie nu mai este rezervată grupurilor periferice ale decadenţilor şi ale artiştilor „conştienţi”, ci este promovată deschis pentru consumul de masă.

La televizor, la teatru, în magazinele cu aparatură electronică şi chiar pe rafturile magazinelor alimentare, unde oamenii pot fi „delectaţi” prin imagini de tortură, masacre umane şi trupuri schimonosite. Aceste forme provizorii de „delectare” amintesc de „circurile inofensive” despre care – aşa cum observa Eugene – cei care manipulează masele consideră că trebuie promovate ca nu cumva să apară cele care ar putea fi periculoase pentru noul sistem.

În domeniul „spiritualităţii”, curentele despre care scria Eugene s-au dezvoltat şi au prins avânt. „Mişcarea harismatică” apărută în anii ’60 şi ’70 prezintă toate

semnele „noii spiritualităţi” şi ale „noului creştinism” pe care le-a menţionat; şi trebuia să examineze această mişcare în ultima sa carte Ortodoxia şi religia viitorului. Mişcarea „New Age”, un stadiu infantil al „epocii magiei”, a devenit un circ pentru americanii avuţi pentru care „problema pâinii” a fost rezolvată. „Spiritualitatea centrată pe creaţie” care a apărut în cadrul Bisericii Romana-Catolice în ultimul deceniu corespunde afirmaţiei lui Eugene despre „noua spiritualitate” a lui Antihrist prin care omul va crede „într-o lume care este, ca şi persoana umană, în esenţă, «nevinovată», nefiind afectată de nici o «cădere». Eclectismul fără rădăcini a luat multe forme de când Eugene a scris pentru prima oară despre el în capitolul său despre vitalism. Cel mai popular reprezentant al acestui curent este Ioseph Campbell, ale cărui teorii asupra „mitologiei comparate” sună impresionant pentru cei care ei înşişi sunt lipsiţi de rădăcini, dar superficialitatea şi diletantismul acestuia sunt uşor de detectat de către cei care se întemeiază pe cultura şi religia tradiţională.

În sfera politicii, se poate pune întrebarea dacă prăbuşirea Cortinei de Fier şi a puterii comuniste în Rusia nu corespunde „spulberării statului nihilist” pe care a descris-o Eugene, după care urmează „o unică ordine mondială în istoria umanitătii”. Comunismul şi-a făcut treaba: a distrus eficient Vechea Ordine; iar acum trebuie să aibă loc o „deschidere” care să facă loc noului stadiu al programului nihilist. Aşa cum scria Eugene, epoca finală nu va mai fi caracterizată de dispute naţionale şi de privarea criminală a omului de nevoile sale elementare, ci de o „unitate” superficială a lumii şi de satisfacerea acestor nevoi prin intermediul substitutelor inteligente.

Cu trei decenii înainte de prăbuşirea puterii sovietice, Eugene scria următoarele cuvinte, care au menirea să ne dezmeticească prin caracterul lor profetic:

„Violenţa şi negarea sunt, în mod cert, o lucrare preliminară; dar această lucrare nu este decât o parte a unui plan mult mai larg al cărui sfârşit promite să fie nu ceva mai bun, ci ceva incomparabil mai rău decât epoca nihilismului. Dacă în vremea noastră sunt semne că epoca violenţei şi a negării e pe sfârşite, asta nu înseamnă că nihilismul a fost «depăşit» sau «înfrânt», ci doar că şi-a încheiat misiunea şi nu mai este util. Revoluţia, probabil, începe să evolueze de la faza ei răuvoitoare la una mai «binevoitoare» – nu pentru că şi-a schimbat intenţia sau direcţia, ci pentru că se apropie de atingerea ultimului scop pe care nu a încetat niciodată să îl urmărească; satisfăcută de succesul ei, se poate pregăti să se relaxeze savurându-şi victoria”, în timpul epocii „glasnostului” de la sfârşitul anilor ’80, preşedintele partidului comunist din Rusia spunea poporului că de acum comunismul nu mai trebuie să se situeze pe o poziţie ostilă faţă de restul lumii, pentru că există pretutindeni în lume organizaţii care, deşi nu se numesc „comuniste”, urmăresc acelaşi scop. Francmasoneria, mişcarea „New Age”, sectele evreieşti şi pseudo-creştine, marile puteri economice şi o mulţime de grupuri politice de interes – toate au dorinţa comună de a instaura „o nouă ordine mondială în istoria umanităţii”, absolut distinctă de Vechea Ordine a concepţiei tradiţionale creştine despre lume. Şi liderii politici ai Statelor Unite au ridicat, conştient sau inconştient, stindardul „noii ordini mondiale”.

În împărăţia Omului şi Împaratia lui Dumnezeu Eugene scria: „Ultima speranţă pentru omul modern este de fapt o altă iluzie; speranţa într-o nouă epocă «dincolo de nihilism» este ea însăşi o expresie a ultimului obiectiv din programul Revoluţiei. Şi în orice caz, marxismul nu este singura doctrină care promovează acest program. Nu există astăzi nici o putere al cărei guvern să nu fie «revoluţionar»; a nu recunoaşte ideologia Revoluţiei în <<climatul intelectual>>, contemporan ar însemna, în mod evident, să te condamni la vulnerabilitate politică. ( … ) În aparenţă, boala nihilistă este lăsată să se «dezvolte» până la capăt; scopul Revoluţiei, iniţial halucinaţia câtorva minţi înfierbântate, a devenit scopul întregii umanităţi. Oamenii sunt epuizaţi; Împărăţia lui Dumnezeu este prea departe, calea creştin-ortodoxă este prea strâmtă şi prea grea. Revoluţia a acaparat «spiritul veacului» şi împotrivirea faţă de acest curent puternic este mai mult decât poate face omul modern, pentru că acest efort presupune tocmai cele două lucruri pe care nihilismul a încercat să le anihileze cu desăvârşire: Adevărul şi credinţa.”

Oferind o critică exhaustivă a mentalităţii moderne, Eugene a intenţionat să facă mai mult decât să arate cititorilor săi că aceasta este falsă, iar creştinismul tradiţional adevărat. El credea că, în afară de mărturisirea Adevărului creştin, trebuie să recunoaştem în noi înşine neadevărul, nihilismul care ne sufocă în aceste timpuri pestilenţiale. „Nihilismu”epocii noastre există în toţi”, scria el, „iar cei care nu au ales să se lupte cu el în numele deplinătăţii Fiinţei în împreună-vieţuirea cu Dumnezeu au fost deja înghiţiţi de el. Am fost aduşi pe marginea abisului nimicului şi, fie că vom fi sau nu în stare să recunoaştem ce ni se întâmplă prin afinitatea cu nimicul atotprezent din noi înşine ne vom prăbuşi în el fără speranţă de salvare – dacă nu vom primi credinţa cea deplină şi adevărată în Hristos, fără de Care suntem cu adevărat Nimic”.

Eugene lucra la Împaratia Omului şi Împaratia lui Dumnezeu într-o vreme când mulţi gânditori, inclusiv creştini, printre care şi Thomas Merton, vorbeau despre. „criza” epocii moderne. Pentru Eugene, această criză – o consecinţă directă a abandonării Adevărului absolut şi a uitării lui Dumnezeu – nu poate fi înfrântă decât pe câmpul de luptă al sufletului uman. „Interpretările facile ale «crizei» – scria el -, ale «alegerii» care stă înaintea noastră abundă; acceptarea oricăruia dintre chipurile acestor interpretări iluzorii este o osândă, Adevărata criză se află acum, ca dintotdeauna, în noi înşine; este acceptarea sau negarea lui Hristos. Hristos este criza noastră; El ne cere totul sau nimic, iar această «problemă» pe care ne-o pune înainte este singura care cere un răspuns. ( … ) Îl alegem pe Dumnezeu, singurul care ESTE, sau pe noi înşine, nimicul, abisul, iadul? Epoca noastră se întemeiază pe nimic; dar acest nimic, inexplicabil pentru noi, prezintă în modul cel mai clar şi inconfundabil, pentru cei care mai pot să perceapă acest lucru, criza tuturor oamenilor, din toate timpurile. Epoca noastră ne spune, dacă suntem în stare să ascultăm, să-L alegem pe Dumnezeul cel viu.”

Read Full Post »