Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘feciorie’

„Se cuvine să îi îndepărtăm pe copii atât de spectacolele dăunătoare cât şi de muzica molatecă şi voluptoasă pentru ca sufletul lor să nu fie vrăjit de ele. Să nu-i ducem nici la teatru, nici la banchete şi beţii, ci să-i păzim pe tinerii noştri mai mult chiar decât pe fecioarele care sunt închise în odaia lor.

Nimic nu împodobeşte mai mult, în mod natural, această vârstă, decât cununa cuminţeniei. E foarte important ca tânărul să fie neprihănit când se căsătoreşte. Dacă nu s-a dedat desfrâului şi nu are sufletul corupt, tânărul o va iubi pe fata cu care se uneşte prin taina cununiei şi numai pe aceasta o va dori. Când tinerii se îndreaptă spre căsătorie cu o asemenea prudenţă şi iubirea trupească devine mai caldă şi afecţiunea mai sinceră şi iubirea spirituală mai autentică. Căsătoriile din zilele noastre au ajuns să fie mai mult târguieli şi schimburi comerciale. Şi dacă tânărul s-a dedat desfrâului înainte de căsătorie şi după căsătorie va continua să se uite după alte femei şi atunci ce rost mai are căsătoria? Mai mare îi va fi osânda şi mai de neiertat păcatul pentru că se va face de ruşine, mergând la femeile desfrânate şi comiţând adulter, în timp ce soţia lui îl aşteaptă acasă”.

Sfântul Ioan Gură de Aur foloseşte argumente logice solide, când recomandă castitatea şi înţelepciunea. Acestea sunt lucruri pe care copiii nu le învaţă din vorbe, ci graţie grijii părinţilor de a-i feri de tovărăşiile rele spre a nu-i expune de timpuriu păcatului. Câţi părinţi nu dau greş azi în această privinţă, adeseori din neştiinţă? „Copilul meu e liber să aleagă şi să înţeleagă singur ce e corect”, susţin ei. Copilul, însă, nu e deocamdată capabil să distingă ce e bun pentru el, de asta e copil! Părinţii respectivi practic uită că, la fel ca şi adultul, copilul nu e liber din încă un motiv: el nu trăieşte în Rai, ci zilnic e bombardat, prin intermediul televizorului şi a celorlalte mass-media, cu mesaje de pansexualitate, mesaje de necredinţă sau de samavolnicie. Părinţii respectivi ignoră faptul că, de multe ori, la tineri, înclinaţia spre plăcere e mai puternică decât înfrânarea şi, în consecinţă, tinerii sunt atraşi de păcat fie pentru că se consideră îndeajuns de puternici ca să nu fie distruşi de el, fie pentru că au impresia că nu se pot împotrivi ispitei, din moment ce „toti ceilalti fac asta!”.

 

Reclame

Read Full Post »

„M-am culcat şi am visat că viaţa era fericire. M-am trezit şi am văzut că viaţa este datorie. Mi-am făcut datoria, şi a venit fericirea.”

(R. Tagare, 1941)

Prolog

Mai fericit este a da decât a lua (Fapte 20, 35). Când primeşti, ţi se umplu mâinile, în timp ce atunci când dăruieşti ţi se umple sufletul! Când asuzi pentru celălalt, trupul oboseşte, dar sufletul tău se odihneşte. Viaţa înseamnă dăruire!

Şi nunta este o ofrandă, deci izvorul vieţii!

Lumânarea, atunci când nu se topeşte, nu luminează! Şi tămâia bine-mirositoare, dacă nu se topeşte în foc, nu scoate bună mireasmă! Şi soţul sau soţia, dacă nu se mistuie în îndatorire, nu luminează, nu scot mireasma cea bună.

Aş dori ca prezenta carte să-i ajute pe fraţii noştri întru Hristos, bărbaţi şi femei, să perceapă căsătoria lor ca pe o luptă duhovnicească, care-i va ridica pe înălţimi, pe culmi, către cer. Amin.

Lămuriri

Familia nu este alcătuită din maşini neînsufleţite, cărora le apeşi butonul de pornire şi toate merg „ceas”, ci din oameni sensibili, care sunt măcinaţi de patimi şi de neputinţe. Acest aspect de simbioză, de comuniune, ar trebui să-l avem întotdeauna în vedere. Altfel, vom cere de la celălalt să se supună voii noastre cu aceeaşi uşurinţă cu care roboţii neînsufleţiţi ne execută comenzile!

„Să-l înţelegem pe celălalt, în măsura în care ne înţelegem pe noi înşine.” (Jung) De aceea, „cel mai bun medic este cel care a fost încercat de boală” (Platon). Acelaşi lucru este valabil şi pentru boala noastră duhovnicească. Cel mai bun medic este cel care s-a

vindecat, care s-a izbăvit de patimile şi de neputinţele lui, adică sfântul. Aceasta înseamnă că el este „specialistul” în problemele căsătoriei, nu cel căsătorit, nici cel necăsătorit.

Câti oameni căsătoriti din lumea aceasta îşi conduc familiile ca pe propriul automobil neînsufletit! Câti înţelepţi, câţi cercetători ai iumii acesteia se poartă inuman cu soţia sau cu soţul lor, destrămându-şi familiile!

Cât de frumos şi de duios vorbeşte despre relatiile dintre soti Sfântul ieromonah Cosma Etolianul! El grăieşte: “Bărbatilor, luati seama să nu le priviţi pe femeile voastre cu ochi sălbatici!” Şi la fel fac şi Sfântul Ioan Gură de Aur, şi Sfântul Grigorie Teologul în epistola către Olimpiada, fiica lor duhovnicească.

Nu suntem sfinţi, ci pur şi simplu în cartea aceasta doar ne ocupăm de Taina cea mare a Căsătoriei, avându-i drept îndrurnători pe Sfinţii Părinţi. Prin ea nădăjduim să se întărească puţin această legătură sfântă, pentru că; în zilele noastre rele, multe se întâmplă

 

1. Căsătoria: întregirea firii

Şi a grăit Dumnezeu: nu este bine să fie omul singur! (Facerea 2, 18). Luaţi aminte că n-a grăit primul om: „Nu mă simt bine singur!”, ci Dumnezeu Înţelepciunea a grăit că nu este bine să fie singur Adam, cel plăsmuit de Însuşi Dumnezeu, Care l-a sălăşluit în paradisul minunat, pe care l-a creat în mod special pentru acesta (v. Facerea 2, 8). Adam a fost şi un mare sfânt, un văzător de Dumnezeu, Îl privea pe Creator şi grăia cu El. Oh, pentru acest Adam, Dumnezeu a socotit că nu era bine să fie singur, fără tovarăşul lui! Creatorul, fiind şi Atotcunoscător, a ştiut că Adam, la un moment dat, Îi va cere însoţitor, o tovărăşie omenească. Şi ca să nu simtă de timpuriu golul, singurătatea, Dumnezeu S-a apucat şi a creat-o pe Eva. Şi nu direct din pământ, aşa cum l-a plăsmuit pe Adam, ci din mijlocul trupului, din coasta lui Adam [v, Facerea 2, 12), ca s-o simtă ca fiind a lui, trup din trupul lui, os din oasele lui. Şi a simţit-o în acest fel! (v. Facerea 2, 23).

Cele de mai sus ne arată că omul, oricât de sfânt ar fi (cine era mai sfânt decât Adam în Rai?), are nevoie, în afară de prezenţa dumnezeiască nevăzută, şi de prezenţa omenească văzută. Simte nevoia să aibă lângă el un om de-al lui, să-l privească, să-l atingă, să-l asculte, să se plece asupra lui şi să-i arate iubire (amintiţi-vă că Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos l-a însărcinat pe Sfântul Ioan să se îngrijească de Preacurata Sa Maică (v. Ioan 19,27). (Gândiţi-vă la pustnici, la martiriul lor!)

Atractia

Un părinte a îmbrăţişat monahismul împreună cu fiul său, pe atunci încă la vârsta prunciei. După ani, s-au coborât amândoi în cetate. Tânărul, acum călugăr, se găsea pentru prima dată în mijlocul cetăţii. Şi a simţit că se găsea în altă lume. A văzut pentru prima dată şi câteva femei mergând prin cetate. Le-a privit oarecum curios şi a întrebat:

– Tată, cine sunt aceşti oameni?

– Călugări care trăiesc în lume, i-a răspuns părintele său, nevoind să-i aducă gânduri viclene.

Şi fiul i-a zis:

– Să luăm cu noi în pustiu un astfel de călugăr, aşa, pentru tovărăşie!

Ce l-a făcut pe călugăr să se „lipească de femeie”? Însăşi firea lui! Femeia este ieşită din bărbat (v. Facerea 2, 21), aşadar acestuia îi lipseşte ceva. El simte că are ceva lipsă şi de aceea caută, cercetează, ca să afle partea lui pierdută. Dar şi femeia, la rândul ei, caută să-şi afle izvorul, locul, originea ei. Şi, astfel, între ei există o căutare reciprocă, ascunsă, un magnetism îmbietor.

Pe această” taină” se sprijină căsătoria, ceea ce înseamnă că ea reprezintă completarea firească a bărbatului cu femeia. În căsătorie, firea omenească îşi găseşte plinătatea ei. „Deoarece firea noastră era neîntregită, a apărut căsătoria. Prin aceasta, ceea ce lipseşte unuia este completat de celălalt” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 19, 1, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan). În spatele acestei atracţii hedoniste, înnăscută şi nestinsă, dintre bărbat şi femeie mocneşte întotdeauna dorinţa pentru unirea trupească, care în orice moment se poate concretiza, poate primi „trup şi oase”. Şi, câtă vreme omul poartă trup, mocneşte mereu înăuntrul lui această dorinţă. El este întotdeauna atras spre această plăcere, „alunecă” precum şarpele de apă şi, aşa cum spunea cu înţelepciune arhimandritul Epifanie Teodoropoulos (†1989), problema trupului va fi rezolvată definitiv doar de lespedea mormântului.

Dumnezeu, ca să-l păzească pe om de pofta desfrânată (în afara nunţii), a întemeiat căsătoria. Adică, dacă nu poţi să-ţi stăpâneşti trupul, ţi se îngăduie să guşti legitim plăcerea doar înăuntrul căsătoriei: pentru desfrânare, fiecare să aibă femeia lui (1 Corinteni 7, 2).

1 De aceea, conform ultimelor studii, căsătoria (se înţelege că este vorba de cea reuşită) este benefică sănătăţii. Cel căsătorit are mai puţine probabilităţi să fie lovit de angoasă sau de depresie. („Cotidianul”, 15.2.2010) Şi nu numai, dar, chiar dacă suferă de vreo oarecare boală sufletească, este posibil ca prin căsătoria reuşită boala să se vindece, sau prin căsătoria nereuşită să se înrăutăţească. Medicul psihopatolog Paul Toumie nu ezita să mărturisească: . De mic aveam fobii şi eram capricios, dar soţia mea mi-a devenit cel mai bun psihoterapeut!” (n. a.)

 

Nuntă – feciorie

Cele de mai sus relevă faptul că omul are din fire înclinaţia către căsătorie. Însăşi firea îl îndeamnă spre aceasta. A nu se căsători este împotriva propriei firi, înseamnă a se opune acesteia, rămânând lipsit. Astfel, monahismul este o stare care depăşeşte firea, este supra-firesc. Şi tocmai de aceea este vrednic de admiraţie! (Scara, Cuvântul 15, 4). Prin urmare monahismul nu este harisma firii, ci a voinţei. Voinţa (puterea) intervine şi îmblânzeşte înclinaţia (firea) către căsătorie. Cine poate înţelege, să înţeleagă – este deviza Mântuitorului nostru Iisus Hristos (v. Matei 19, 12).

2. Alegerea

Rabinii înţelepţi sfătuiau: „Să ezitaţi mult înainte să vă alegeţi soţia! Să nu vă gândiţi la frumuseţe, căci aceasta trece. Cândiţi-vă la familie!”

Te căsătoreşti ca să devii fericit, nu ca să fii nefericit. Totul constă nu în a te căsători, ci în a deveni fericit prin nuntă. Şi vei fi fericit când vei găsi un tovarăş bun. Cel care şi-a găsit o soţie bună şi-a îndulcit viaţa lui (Pilde 18, 22). Totul în căsătorie ţine de cele dinaintea nunţii. Acum ţii în mâini cheia fericirii tale!

„Dacă urmează să călătoreşti, roagă-te o dată, dacă trebuie să mergi la război, roagă-te de două ori, dar, dacă urmează să te căsătoreşti, roagă-te de trei ori!” (Proverb).

 

 

 

„Să vedem dacă ne potrivim”

Aşa spun astăzi tinerii, când vor să se căsătorească. Şi, sub pretextul acesta, amână căsătoria sau chiar convieţuiesc în păcat, chipurile, poate se vor găsi. Dar cine poate spune că l-a găsit pe celălalt? Sub acest aspect nu ne potrivim nici cu fratele nostru, cu care am crescut şi ne-am dezvoltat în acelaşi mediu familial. Nu ne găsim nici pe noi înşine! (De câte ori afirmăm cu convingere şi repetăm, dar astăzi facem într-un fel, iar mâine în alt fel?!) Şi ne vom potrivi cu o persoană străină?

Ar trebui să cântărim lucrurile bine, căci fiecare om este o personalitate unică şi irepetabilă. Există şase miliarde de oameni? Există şi şase miliarde de personalităţi irepetabile.

Plecând de la aceste premise, oricât ai căuta, nu-ţi vei găsi un tovarăş cu care să te potriveşti la modul absolut, să ai aceeaşi gândire, aceleaşi dorinţe, aceeaşi voinţă! Nu vei găsi! „Nepotrivirea de caracter” (cauza divorţului) este un fapt real.

Criteriile alegerii

Desăvârşit este singur Dumnezeu, chiar şi sfinţii au neputinţe, cu atât mai mult noi, oamenii lumeşti şi pătimaşi. De aceea, să fii sigur că soţul pe care-l cauţi va avea propriile sale patimi şi neputinţe.

Bineînţeles că aceasta nu înseamnă că omul este alcătuit doar din patimi, neputinţe şi nimic altceva (ar fi vai de el). În paralel, are şi virtuţi înnăscute (Scara, Cuvântul 26, 41) (cu excepţia faptului dacă a încetat să fie om). Şi primele virtuţi de frunte care-l înfrumuseţează sunt smerenia şi bunătatea, mai ales bunătatea: „un dram de bunătate valorează mai mult decât sumedenie de cunoştinţe”] (Proverb). Şi iarăşi: „De frumuseţe ţi se face lehamite după patruzeci de zile, de bunătate nu te saturi nici după patruzeci de ani” (Proverb). Omul lipsit de iubire şi de smerenie este nepotrivit (primejdios) pentru familie (şi nu numai pentru ea … !).

„Primeşte sfaturi?”

Un părinte a logodit-o pe fiica sa.

Plin de bucurie, a vestit evenimentul unei bătrâne înţelepte în vârstă de optzeci de ani:

– Fiica mea ia un flăcău cu studii, cu serviciu bun!

– ??? ….

– Mamaie, mă auzi? Am logodit-o pe fiica mea. Se căsătoreşte cu un tânăr instruit, cu salariu bun, ce să-ţi spun …

– Primeşte sfaturi? l-a întrebat bătrâna. Pentru că, dacă nu primeşte sfaturi de la părinţi, de la preoţi, de la părinţii duhovnici, este stăpânit de o trufie „exemplară”! Şi va trebui să te temi de un asemenea om!

Înainte să te căsătoreşti, ochii tăi să fie larg deschişi. Când te căsătoreşti, să fie pe jumătate închişi!” (Proverb). Să nu fie înainte de nuntă deschişi pe jumătate, şi după aceea larg deschişi!

3. Căsătorie cu „peţire” sau „din iubire'”?

In vechime, în marea lor majoritate căsătoriile se făceau „cu peţire”, „cu înţelegere”. Părinţii rânduiau din culise nunta copilului lor (se pare că acelaşi lucru îl prescrie şi Legea mozaică – Ieşirea 22, 17)

Şi primul lucru pe care îl întrebau despre nora candidată era: „Este gospodină? Este dintr-o familie bună?”, pentru că ceea ce ,,îi ardea” întâi de toate era să-şi creeze o familie. Astăzi, primul lucru pe care îl întreabă este:

„Cum arată? Este frumoasă?” Rar se întreabă dacă este din familie bună, şi mai niciodată dacă este gospodină. Mai mult, în vechime, mirii nu aşteptau să se găsească unul pe altul. Ceea ce era să se întâmple se întâmpla.

Astăzi, lucrurile s-au schimbat. Majoritatea covârşitoare a tinerilor au repulsie faţa de căsătoria făcută „prin peţire”, „prin înţelegere”. Tinerii doresc să-şi găsească de unii singuri partenerul (prin mijlocirea iubirii). Este dreptul, alegerea lor. Însă ceea ce are importanţă în fond nu este dacă se vor căsători „din iubire” sau „din înţelegere”, ci dacă soţul ales va fi bun. Statisticile ne spun că nunţile care se încheie „prin înţelegere” sunt mai statornice, mai trainice, decât cele care se fac „din iubire”, şi aceasta pentru că alegerea tovarăşului se face în primul caz prin raţiune, şi nu prin sentiment. Candidatul la căsătorie nu este cu capul în nori, ci cu picioarele pe pământ. Aşa cum îl percepe pe tovarăşul său acum, înainte de nuntă, îl va percepe şi după aceea. În timp ce în căsătoria „din iubire” o ia înainte sentimentul nebunesc.

Legătura

„Când dragostea intră în inimă, mintea fuge din cap!”, spune o vorbă din popor. Adică raţiunea este pervertită de sentiment şi denaturează situaţia. Drept urmare, cel îndrăgostit o vede pe tovarăşa sa nu aşa cum este, ci aşa cum ar dori să fie. Este vorba despre o stare patologică.

În timpurile recente, specialiştii s-au preocupat de fenomenul îndrăgostirii şi au ajuns la concluzia că es- . te vorba despre nebunie. În mod concret, ziarul „Cotidianul” a publicat articolul cu titlul: „Creierul îndrăgostit este schizofrenie”, al lui Benedict Carey, de la „New York Times”, care demonstrează prin documente că, într-adevăr, îndrăgostirea este o boală a creierului! Fragmente din acest articol: „Dragostea este nebunie, un amestec de pasiune, demenţă şi tulburare obsesivă, care-l înstrăinează pe cel îndrăgostit de cei din jur, îi schimbă comportamentul şi caracterul, şi-l face de nerecunoscut. [ … ] Neurologii deţin reprezentri ale creierului îndrăgostit, în faza lui delirantă. Cercetătorii americani susţin că dragostea este o necesitate biologică, diferită de excitaţia sexuală. Ea se aseamănă cu foamea, cu setea, cu nevoia de narcoticel”

Studiul explică faptul că iubirea poate să cuprindă în egală măsură şi sentimente extremiste şi opuse, precum euforia, angoasa şi mânia, pentru că, atunci când ne pierdem obiectul dorinţei, dragostea se intensifică. „Când eşti îndrăgostit îţi pierzi controlul, logica, explică un antropolog de la Universitatea Rogers. Comportamentul pe care îl are cel îndrăgostit este dincolo de limitele logicii” („Cotidianul”, 1.6.2005, p. 11).”

Câtă vreme durează „dragostea”, relaţiile interpersonale sunt „roze”, romantice, însă sentimentul are şi „termen de valabilitate”. El îşi va face jocul şi va pleca (altfel, nici o relaţie şi nici o căsătorie nu s-ar destrăma). „Căsătoria este mormântul iubirii.” (Victor Hugo) Şi atunci creierul fugar se reîntoarce în cap şi omul vine cu picioarele pe pământ, la cruda realitate. Atunci, băiatul sau fata nu te vor mai atrage, ci ţi se vor părea nişte străini, nişte persoane anoste. Este posibil să-l percepi pe celălalt chiar ca pe un diavol, pe cel pe care înainte îl priveai ca pe un înger, şi să te gândeşti serios la despărţire. „Când m-am căsătorit am ştiut că m-am îndrăgostit de doi ochi verzi, minunaţi! N-a durat mult însă ca să înţeleg că m-am căsătorit cu o fată întreagă!”, spunea un bărbat divorţat.

Înţelegerea

L-ai aflat, l-ai descoperit pe tovarăşul alături de care vei trăi toată viaţa. Însă există o problemă nerezolvată: încheierea „contractului”. Adică, va trebui să discutaţi condiţiile convieţuirii. Caracteristici: nu sunt înger, ci om cu neputinţe. Deci accepţi să trăim toată viaţa împreună? Mă vei suporta în momentele grele? Eşti pentru familie, pentru o familie cu mulţi copii? Vom trăi o viaţă creştinească? Ne vom ruga? Vom merge la biserică în fiecare duminică? Vom ţine posturile? Ne vom mărturisi, dacă este cu putinţă, la un duhovnic comun? Cum vom folosi banii noşti? Vom avea banii în comun? Care vor fi relaţiile noastre cu părinţii? etc … După aceea veţi merge la biserică şi veţi declara oficial (la ceasul depunerii „jurământului” – al ritualului Tainei) hotărârea voastră comună de a trăi împreună pe viaţă şi neîncălcând condiţiile de mai sus. Şi cine încalcă chiar şi o condiţie din contract, adică cine nu respectă propria „semnătură” (consimţământul lui), va fi marele vinovat.

4. Relatiile înainte de căsătorie

Ti-ai ales-o pe viitoarea tovarăşă, dar ia seama că nu este încă soţia ta! Va fi, dar este posibil şi să nu fie, căci se întâmplă multe. Când tatăl şi mama ei ţi-o dau în biserică şi se săvârşeşte Taina, atunci va deveni soţia ta!

Păcatul

Astăzi, relaţiile intime înainte de nuntă au devenit ceva obişnuit în viaţa tinerilor noştri. Desigur că şi tinerii aduc propriile argumente. Însă despre ceea ce este păcatul nu hotărâm noi, nu hotărăsc patimile şi dorinţele noastre, ci Hristos, Care este Legiuitorul şi Care grăieşte foarte limpede:

 

Oricine se uită la femeie poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui (Matei 5, 28).

Prietene, vezi că Hristos nu-ţi îngăduie să priveşti” trupeşte” nici o femeie (fireşte, în afară de femeia ta, cu care te-ai căsătorit), cu atât mai mult să săvârşeşti păcatul în chip practic cu ea! Dar de ce? Pentru că Hristos te doreşte stăpân al instinctelor de jos, şi nu robul lor. Te doreşte atlet, luptător! (Ca să faci sex nu este nevoie de luptă, ci, dimpotrivă, de opusul acesteia; pentru înfrânare este necesară lupta!) Viaţa primeşte sens prin ţinerea poruncii dumnezeieşti, şi nu prin dispreţuirea ei (în situaţia de faţă prin stabilirea de legături intime înainte de nuntă).

Temelia fragilă

La Târgul Etnic al Religiilor cu participare internaţională din America, s-a realizat un sondaj de opinie referitor la relaţiile înainte de nuntă şi la nunta reuşită. Şi s-a demonstrat că relaţiile înainte de căsătorie nu contribuie la reuşita acesteia. În mod concret: căsătoria celor care avuseseră relaţii înainte de încheierea mariajului, spre deosebire de a celor care nu avuseseră, era fragilă, înregistrându-se în primul caz cu 50% la sută mai multe divorţuri.. Desfrânarea (relaţia trupească înainte de nuntă) nu este nuntă, nici nu constituie un punct de plecare bun pentru încheierea unei căsătorii.” (Sfântul Vasile cel Mare, Canonul 26).

Campania împotriva relatiilor înainte de căsătorie

Se pare că guvernul american (2007) a înţeles că relaţiile înainte de căsătorie, printre altele, sunt şi primejdioase pentru sănătatea tinerilor, şi s-a însărcinat să lupte împotriva lor. Astfel, citim titluri precum: „Războiul SUA împotriva relaţiilor înainte de nuntă: Bush impune şi înfrânarea maturilor”. „De anul acesta guvernul lui George Bush plănuieşte să pună în practică promovarea înfrânării şi educaţia sexuală la americanii majori, Campania cu denumirea: «abstinence only» (doar abstinenţa), care se adresa până acum doar adolescentilor, recomandând retinerea de la sex din motive morale şi de sănătate, se va adresa mai ales tinerilor maturi, cu vârste cuprinse între 19 şi 29 de ani.”

Campania este sponsorizată printre altele de către statul american, care din 1996 şi până astăzi (2007) a dispus pentru scopul acesta aproximativ 1,1 miliarde de dolari. Cu lozinci precum: „it’s great to wait!” („este mare lucru să aştepţi”), inspiratorii campaniei se străduiesc să convingă tineretul Statelor Unite ale Americii că reţinerea de la sex este cel mai bun mod de a evita problemele care pot să reiasă din activitatea sexuală, ca de exemplu: sarcina nedorită sau bolile cu transmitere sexuală. Mesajul campaniei, după cum sustine Gwen Horn din Serviciul Naţional de Sănătate, este următorul: „mai bine este să aştepte cineva până la căsătorie, şi cea mai bună garanţie pentru aceasta este înfrânarea”, În ultimii ani s-au redus substantial relatiile sexuale înainte de căsătoie la tinerii din Statele Unite (ziarul ”Investitorul”, 27-28/1/2007).

1. Nunta este cinstită (Evrei 13, 4)

Cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat! (Evrei 13, 4).

Nunta este cinstită şi patul matrimonial este curat de păcat, adică relaţiile dintre soţi. Datorită binecuvântării Bisericii, ele sunt curate, lipsite de păcat’. Drept urmare, cuplul poate să coabiteze fără mustrări de conştiinţă şi vinovăţie. Sfântul Apostol Pavel scrie: Cât despre cele ce mi-a scris, bine este pentru om să nu se atingă de femeie. Dar, din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa, şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său. Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului. Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. Să nu vă lipsiţi unul de altul decât cu bună învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neinfrânării voastre. Şi aceasta o spun ca un sfat, nu ca o poruncă. Eu voiesc ca toţi oamenii să fie cum sunt eu însumi. Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul aşa, altul într-alt fel (1 Corinteni 7, 1-7).

 

Cel care socoteşte relaţiile dintre soţi spurcate primeşte din partea Bisericii epitimii grele, pentru că dispreţuieşte binecuvântarea ei. Clericul este caterisit, mireanul este afurisit (Canonul 51 al Sfinţilor Apostoli). Sinodul din Gangra dă o epitimie şi mai grea: anathema, „Dacă cineva aduce reproşuri nuntii, să fie anatema!” (Canonul 1) (n. a.).

 

 

„Să convieţuiţi cu bună cuviinţă”

Prin faptul că Biserica binecuvântează unirea trupească înăuntrul căsătoriei nu înseamnă că sunt îngăduite toate. Sfântul Cosma Etolianul îi sfătuieşte pe cei căsătoriţi: „să convieţuiţi cu bună-cuviinţă, ca nişte creştini” (Predici 2). Cele neîngăduite constituie un păcat grav şi primesc mustrare. Şi una dintre cele mai mari binefaceri pe care le poate oferi soţia bună soţului ei este să-l împiedice de la astfel de păcate.

Icoanele

Unii soţi evlavioşi îşi pun probleme dacă ar trebui să aibă icoane în dormitorul lor. Răspunsul este da! Tocmai pentru că relaţiile lor nu constituie păcat. Şi dacă aceste legături au drept scop naşterea de copii, atunci dobândesc sfinţenie, pentru că aduc pe pământ un om, încă un „chip” al lui Dumnezeu, înmulţind astfel pe fiii şi mădularele împărăţiei Lui, aşa cum spunea arhimandritul Sofronie (t1993), stareţul Mănăstirii Sfântul Ioan Botezătorul din Essex, Anglia.

Şi chiar dacă nu există icoane în casă, Dumnezeu este pretutindeni şi întotdeauna prezent, fie că-L vedem sau nu, prin mijlocirea icoanelor. Prin urmare, trebuie ca întotdeauna să lucrăm ca şi cum am avea în faţă sfânta Lui icoană, aşa cum făcea Prorocul David (v. Psalmul 15, 8).

 

 

Read Full Post »

Despre pacatul desfranarii

 „Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârsi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumparaţi cu preţ! Slaviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în sufletul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” ( I Corinteni 6: 18-20).

 Preot Ioan

Iubiti credinciosi,

Prin învăţătura creştină, botez şi harul Duhului Sfânt, poporul român a devenit urmaş al lui Hristos de aproape 2000 de ani, mai precis din anul 40 d.Hr. când a fost încreştinat de Sfântul Apostol Andrei. Dacă omul se înstrăinează de Dumnezeu, Izvorul Vieţii, viaţa pe pământ devine fără sens, iar singurul scop al acesteia rămâne satisfacerea propriilor plăceri. Omul trebuie să aibă mereu în faţa ochilor săi idealul spre care tinde. După cum exploratorii care năzuiau spre pol erau întorşi în permanenţă cu faţa spre steaua polară, tot aşa şi creştinul trebuie să aibă mereu în faţă „STEAUA MÂNTUIRII”, adică pe Iisus Hristos. Hristos este Cel care a modelat prin Biserica Sa, sufletul românesc. Sufletul blând şi omenos al românului s-a născut şi a crescut în Bisericuţele de lemn, răspândite pe plaiuri mioritice. Potrivit relatărilor Bibliei, cu 1000 de ani înainte de Hristos, i-a ameninţat pe israeliţi uriaşul filistean Goliat: „Acesta era la statură de şase coţi şi o palmă” (I Regi 17:4). Acestuia i s-a opus un ciobănaş (David), cu singurele sale arme: toiagul, praştia şi cinci pietre rotunde pe care le-a cules din vâltoarea unei ape. În zilele noastre există un alt Goliat care ameninţă întreaga lume, chiar şi pe români: UN GOLIAT AL NECREDINŢEI, AL IMORALITĂŢII, AL CURVIEI, AL PREA CURVIEI SI A TOT FELUL DE PERVERSIUNI SEXUALE. Unii oameni săvârsesc aceste păcate considerând că sunt liberi să facă orice vor. Este foarte important însă să nu confundăm libertatea cu libertinajul. Un om este liber cu adevărat atunci când face binele, iar când face răul este rob al diavolului, pentru că libertinaj înseamnă comportare de libertin, desfrâu, destrăbălare. Libertinul este un om care sfidează regulile decentei si ale moralei, fiind usura tic, desfrânat.

 Noua viziune liberală legitimează situaţii precum:

 MARIAJUL DESCHIS în care soţii îşi dau unul altuia acordul de a avea şi alţi parteneri sexuali;

 CONCUBINAJUL care exclude cununia religioasă;

 MATERNITATEA INDEPENDENTĂ, adică conceperea copiilor prin tehnici reproductive.

 FAMILIA HOMOSEXUALĂ acceptată în Olanda şi de curând în alte câteva state.

 Orice persoană morală, cu nobleţe sufletească, cu dragoste şi frică de Dumnezeu îşi va pune inevitabil următoarea întrebare: CUI FOLOSESTE ACEASTĂ DEZORDINE AMOROASĂ???

 DESIGUR VRĂJMASULUI DIAVOL AL CURVIEI !!!

 Vorbim mereu despre lume. Dar ce este lumea? După cuvântul unui Sfânt Părinte, lumea este o mare a plăcerilor în care o dată scufundat, te îneci în vesnica moarte a nepăsării generale, egal distribuită tuturor candidaţilor la deşertăciune. În lumea noastră, marcată atât de profund de păcat, tinerii sunt înconjuraţi de ispite. O mare parte din ei nici nu vor să audă de Biserică, post, spovedanie, împărtăşanie, Hristos, mântuire … Nu-i interesează decât distracţii le sub orice formă, motivând că: „ÎSI TRĂIESC VIATA!” Asa îi însală diavolul si-i face să numească „viaţă” însăşi calea morţii. În lumea aceasta pervertită, care şi-a întors faţa de la Dumnezeu către mizeriile Occidentului (homoxesuali, lesbiene, perversiuni sexuale, pedofilie, bordeluri, droguri, discoteci … ), nu există chioşc de difuzare a presei fără reviste pornografice, nu există ziar fără imagini incitante cu femei dezbrăcate. Pe străzi, pe pereţi putem vedea desene grafiti în care este propăvăduit sexul, la televizor nu putem vedea un film sau o telenovelă fără sex. Există canale de televiziune dedicate filmelor cu orgii sexuale, pe autoturisme proprietate personală, numărul de imatriculare este SEX, iar compozitorii de manele folosesc texte obscene.

 PĂCATUL DESFRÂNĂRJI ÎSI FACE MARE RECLAMĂ

 În toată mass-media este loc atât de larg pentru reclama desfrânării şi atât de puţin pentru ADEVĂR. Parcă diavolul şi-a subordonat aceste mijloace într-o proporţie înfricoşătoare, manipulându-i pe cei slabi în credinţă.

 Televizorul droghează vizual şi psihic pe toţi cei care-i privesc ecranul, de la copii până la bătrâni. Teledesfrânatul este, poate, cel mai vinovat de propăvăduirea păcatului curviei. Imaginile arătate pe micul ecran ţin locul spectacolelor din arenele romane, spectacole cu lupte de gladiatori. Sfinţii Părinţi îi opreau pe creştini să meargă la astfel de spectacole şi tot aşa i-ar opri şi pe creştinii de astăzi să privească cea mai mare parte a emisiunilor micului ecran. Pâine şi circ! Asta voiau cei care mergeau să vadă spectacolele din arenele romane.

 Însă telemincinosul dă numai circ, pâine nu! Iar poruncile lui Dumnezeu sunt: ,,RASCUMPARATI VREMEA” (Efeseni 5: 16) şi „CU FRICA SI CU CUTREMUR RASCUMPARATI MANTUIREA VOASTRA.” (Filipeni 2:12).

 CUM AM PUTEA DEFINI DESFRÂNAREA

 ”Nu vă amăgiţi;” Nici desfranatii, nici închinatorii la nici adulterii, nici malahienii, nici sodomitii, nici furii, nici lacomiii nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împarăţia lui Dumnezeu. (Corinteni 6:9-10). ”

 Desfrânarea o putem defini ca pe o convieţuire nelegitimă a unui bărbat cu o femeie.

Cineva o numea cel mai tare drog din zilele noastre. Desfrânarea este numărată între păcatele care ies din inima omului: „Căci din inimă ies: gândurile rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurcă pe om … ” (Matei 15:19-20). Poligamia începe în lume cu Lameh, un urmaş al lui Cain, acesta fiind primul om care şi-a luat două femei, pe Ada şi pe Sela (Facere 4: 17). Iisus Hristos a condamnat desfrânarea (Matei 19:3), iar căsătoria monogamă a ridicat-o la rang de taină la nunta din Caana Galileii (Ioan 2:1-10). Dacă în Legea Veche era urmărită curăţia cu deosebită râvnă, cu atât mai curaţi trebuie să fim noi, care ne învrednicim de Jertfa cea Mântuitoare după cum spune Sfântul Ioan Cassian: „Cu câtă curăţenie va trebui să păstrăm castitatea corpului şi a sufletului nostru noi, cei care primim Sfânta Împărtăsanie, dacă învătăturiie Legii Vechi opresc atingerea jertfelor de către cineva necurat”.

 În Predica de pe Munte (Matei 5), însuşi Mântuitorul Iisus Hristos îi îndeamnă pe creştini să fugă de acest mare păcat al desfrânării, chiar de ar fi săvârşit numai cu gândul: „Aţi auzit ce s-a zis celor de demult: Să nu săvârsesti adulter, Eu însă vă spun vouă că oricine se uită la femeie, poftind-o, a si săvârsit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5: 27-28). Iar

 Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: ” V-am scris în epistolă să nu vă amestecati cu desfrânatii” (lCorinteni 5:9) ; „Că pe desfrânati îi va judeca Dumnezeu” (Evrei 13:4).

 Suntem îndemnaţi să căutăm sfinţenia, căci trăind în acest păcat al desfrânării, îl mâniem pe Dumnezeu, care spune: „De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi” (I Corinteni 3:17). Aşa se va întâmpla şi cu noi, cum s-a întâmplat şi cu Izabela: „Şi i-am dat timp să se pocăiască. Şi nu voieşte să se pocăiască de desfrânarea ei. IATĂ, O ARUNC PE EA BOLNAVĂ LA PAT, SI PE CEI CE DESFRÂNEAZĂ CU EA, ÎN MARE STRÂMTORARE, DACĂ NU SE VOR POCAI DE FAPTELE LOR” (Apocalipsa 2:21-22).

 Păcatul desfrânării îl putem considera mai mult decât o înşelăciune din partea diavolului, fiind chiar ,,O BETIE A ÎNSELĂCIUNII”. Acest diavol al desfrânării ne spune asa: „Desfrânează fără să-ţi fie teamă să desfrânezi din nou. Atunci vei fi satisfăcut din plin”. Orice om este liber, conştient, dar şi responsabil.Diavolul ispiteşte, dar nu poate sili, cere consimţământul, dar nu poate constrânge.Conştiinţa fiecăruia dintre noi este judecător drept, care ştie ce este bine şi ce este rău. Conştiinţa ne învinovăteşte, căci noi nu cădem în păcate din neştiinţă, ci din trândăvia sufletului şi a nepăsării faţă de virtuţi. Un lucru foarte grav şi dureros este atunci când părinţii trăiesc în desfrânare. Atunci păcatul poate cădea pe copilul, nepotul sau strănepotul lor, după cum se poate citi în Biblie că Dumnezeu este: ” …iubitor de oameni, milostiv, îndelung-răbdător, plin de îndurare şi de dreptate … „. El este Cel Care „păzeste adevărul si arată milă la mii de neamuri; Care iartă vina si răzvrătirea si păcatul, dar care nu Iasă nepedepsit pe cel ce păcătuieşte; CARE PENTRU PĂCATELE PĂRINTILOR PEDEPSESTE PE COPII SI PE COPIII COPIILOR PÂNĂ LA AL TREILEA ŞI AL PATRULEA NEAM” (Ieşirea 34:6-7). Şi iată un exemplu grăitor: Săvârsind adulter cu femeia oşteanului Urie şi apoi uneltind moartea acestuia, Împăratul David şi-a încărcat sufletul cu două păcate foarte grele, adulter şi crimă, pentru care Dumnezeu l-a mustrat prin profetul Natan. Deşi, Dumnezeu l-a iertat, totuşi nu a vrut ca David să-i zidească templu fiindcă avea mâinile murdare de sângele crimei şi de adulter, iar primul copil făcut cu Batşeba, soţia lui Urie, a murit. Fructul literar al acestei nefericite întârnplări a fost Psalmul 50, ca o expresie a pocăinţei, pentru o vină recunoscută. Fericitul Augustin ne învaţă că nu David cel căzut în păcat trebuie să fie modelul creştinului, ci David cel ce se pocăieşte de păcat.

(Oricine poate cadea important este sa se ridice şi se va mantui) Împreunarea trupească a oamenilor, fără binecuvântarea lui Dumnezeu (prin Taina Sfintei Cununii), şi pervesiunile sexuale sunt acte sau comportări anormale, practici urâte şi dăunătoare omului. Perversiunile sexuale sunt consecinţa unor deprinderi proaste, a unor înclinări din naştere (inversiune sexuală). Formele de manifestare a perversiunilor sexuale sunt: ONANISMUL (masturbarea), FETISISMUL, SADISMUL, MASOCHISMUL, NECROFILIA, BESTIALITATEA, EXHIBITIONISMUL, SATIRIAZIS, NIMFOMANIA, HOMOSEXUALITATEA, LESBIANISMUL, SODOMIA, PEDOFILIA, INCESTUL. După morala creştină, acestea sunt păcate de moarte şi sunt practicate de oameni bolnavi şi fără educaţie, dar mai ales fără Dumnezeu.

SFÂNTA SCRIPTURĂ DESPRE PĂCATUL DESFRÂNĂRII

”Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut BĂRBAT şi FEMEIE” (.Facerea 1:27);

Deci, nu scrie că l-a făcut pe om bărbat şi femei, şi nici femeie şi bărbaţi.

În Biblie, atât în Vechiul Testament cât si în Noul Testament, în multe locuri si în multe feluri suntem îndemnaţi să fugim de păcatul desfrânării. Fiind vorba de lupta noastră cu ispitele, Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul” (Efeseni 6: 14). Dar când chipul desfrânării îşi slobozeşte săgeata, ne îndeamnă să fugim din faţa acestui păcat: „Fugiţi de desfrânare … ” (1 Corinteni 6:20), căci este mai de temut decât alte nelegiuiri. Spre adeverire, în Sfânta Scriptură avem a lua aminte la cumpătarea lui Iosif, fiul lui Iacov, care s-a împotrivit fugind de păcatul desfrânării, deşi multe i-ar fi fost spre convingere: vârsta supusă plăcerii, jugul robiei în care era şi ademenirile stăpânei. După ce Iosif a fost dus în Egipt, a fost cumpărat de egipteanul Putifar, comandantul gărzii, o căpetenie de la curtea lui Faraon. Stăpânul Putifar, văzându-l pe Iosif foarte îndemânatic şi că toate câte le făcea el sporeau, l-a pus mai mare peste casa lui şi peste toate câte avea. Iosif era chipeş la statură şi foarte frumos la faţă: «Aşa fiind, femeia stăpânului său şi-a pus ochii pe Iosif şi i-a zis: „Culcă-te cu mine!”» (Facerea 39:7). Iar el n-a vrut, ci i-a spus femeii stăpânului său: „În casa aceasta nu-i nimeni mai mare decât mine şi de la nimic nu sunt oprit decât numai de la tine, pentru că tu eşti femeia stăpânului meu. Cum dar să fac acest mare rău şi să păcătuiesc înaintea lui Dumnezeu?” (Facerea 39:9). Însă stăpâna casei nu-l slăbea pe Iosif si în toate zilele îl îndemna să se culce cu ea, dar el n-o asculta. Într-o zi intrând Iosif în casă după treburile sale şi nefiind în casă vreunul din casniciei. Ea l-a apucat de haină şi i-a zis:

Culcă-te cu mine! EI însă lăsând haina în mâinile ei, a fugit si a iesit afară” (Facerea 39: 12).

 Atunci când a văzut că el a fugit lăsându-si haina, a ieşit afară şi: „A strigat pe casnicii săi si le-a zis: Priviti, ne-a adus aici slugă un evreu, ca să-si bată joc de noi. Căci a intrat la mine şi mi-a zis: Culcă-te cu mine! Eu însă am strigat. Auzind el că am ridicat glasul şi am strigat, lăsându-şi haina la mine, a fugit şi a ieşit afară” (Facerea 39:13-14). Când a venit stăpânul acasă i-a arătat haina şi l-a învinovăţit pe Iosif. Stăpânul s-a mâniat şi l-a băgat în temniţă pe Iosif, de unde a ieşit după ce a tâlcuit visele Faraonului. Stăpânul văzându-i înţelepciunea i-a spus: „Iată, eu te pun astăzi peste tot pământul Egiptului” (Facerea 41: 41). Iată, pentru cinstea lui, Iosif, chiar dacă a fost învinuit şi a suferit pe nedrept, a primit dreptatea şi binecuvântarea lui Dumnezeu care nu au întârziat să vină asupra lui şi a fost pus, după Faraon, cel mai mare peste tot Egiptul.

 CAUZELE PĂCATULUI DESFRÂNĂRII

 Dintre cauzele generale ale desfrânării, Părinţii Filocalici insistă asupra a două: lăcomia pântecelui şi trândăvia sau lenea. După o masă bogată prin cantitatea mâncărurilor şi a băuturilor nu se naşte dorinţa de rugăciune stăruitoare, ci imboldul spre odihnă, lene şi curvie. Cu cât sunt mai variate si mai fine bucatele si băuturile, cu atât plăcerile imaginate sunt mai rafinate. Provocată de lăcomia pântecelui şi lene, desfrânarea naşte, la rândul ei, patimi consecutive, pentru că patimile trupeşti se află legate ca într-un lanţ, astfel încât o verigă conduce spre cea următoare, adică preaplinul uneia o naşte pe cealaltă. În păcatul desfrânării rontăie ca un soarece moartea si într-o zi ne vom vedea plini de suferintă si căintă.

FELURILE, FORMELE SI MANIFESTĂRILE DESFRÂNĂRII

 Sfântul Ioan Cassian, denunţând patima defrânării, vorbeşte despre trei forme generale ale acesteia:

 l. Una, lucrată în cadrul unirii dintre două persoane de sex opus;

 2. Alta, în afara sau în lipsa atingerii unei persoane de sex opus (autosatisfacerea, onania sau masturbarea … );

 3. Al treilea fel, curvia din suflet si din minte.

 La aceste forme şi în ton cu vremurile contemporane se pot adăuga: necumpătarea la mâncare şi băutură, îmbrăcămintea necuviincioasă şi provocatoare, lectura şi vizionarea unor materiale instigatoare-erotice, sexi sau pornografice, dansurile, cântecele şi reprezentările artistice obscene, vorbele şi cuvintele uşuratice etc. Toate acestea constituie tot atâtea aluzii şi motive declanşatoare şi cauzatoare ale păcatului curviei.

 MALAHIA (MASTURBAREA) ESTE UN PĂCAT?

 Da, este un păcat. Masturbarea este caricatura unei relaţii conjugale adecvate. Ea se concentrează exclusiv asupra propriei persoane şi asupra satisfacţiei personale, fiind contrară scopului „natural”, pentru care Dumnezeu a creat sexualitatea la început. Îi lipseşte finalitatea, care este procrearea şi dăruirea de sine reciprocă, şi încalcă porunca de a duce o viaţă castă. Fiindcă înaintea lui Dumnezeu, acest păcat este URÂCIUNE, îi îndemnăm din tot sufletul pe cei căzuţi să-I părăsească, iar pe cei teferi să se păzească de „muşcătura viperei”, de mrejele şi întinăciunea lui. PENTRU ACEST PĂCAT A ÎNGĂDUIT DUMNEZEU CA ONAN SĂ MOARĂ: „Ceea ce făcea el (Onan), era rău înaintea lui Dumnezeu şi l-a omorât pe el” (Facerea 38:10). Masturbarea – zice Sfântul Ioan Scărarul – ESTE CURVIE CE SE FACE FĂRĂ DE ALT TRUP. Tot el mai numeşte acest păcat, păcat de moarte, şi pierzare, pentru că este greu să se depărteze de el şi să se pocăiască cei ce au căzut. Masturbarea pricinuieşte vătămare nu numai la suflet, ci şi la trup. Vătămare la suflet căci îl lipseşte de Împărăţia Cerurilor: „Nu vă amăgiţi ! Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, NICI MALAHIENII, nici sodomiţii …. nu vor moşteni Împărăţia Cerurilor” (1 Corinteni 6:9). Malahia face ca sufletul să-şi piardă fecioria, care, o dată pierdută nu se mai dobândeşte, pentru că îl face pe om de aduce jertfă diavolului, prin sămânţa trupului său – precum zice un părinte.

 Masturbarea se poate asocia cu alte deviatii sexuale cum ar fi hornosexualitatea sau poate să apară şi la indivizi bisexuali. Aceste acte devin frecvente în stări psihice cum ar fi oligofrenia (demenţa) când se poate ajunge până la 50-60 masturbări pe zi. Cauzele masturbării constau în CURIOZITATE, TIMIDITATE, RESTRICTII HETEROSEXUALE sau mai poate apărea în caz de izolare psihică (bolnavi psihici care vor să se izoleze de lumea exterioară), când au sentimente de culpă şi de inferioritate sexuală. Masturbarea duce la epuizarea sistemului nervos prin efectul imaginativ şi lipsa de destindere specifică sexualităţii fireşti, ceea ce duce la o nevroză anxioasă (oameni depresivi), iar apoi la impotenţă sexuală prin autosugestie, dată de teama de a nu fi normal în viaţa sexuală. În final, masturbarea face ca subiectul să devină timid, retras şi lipsit de orice iniţiativă. După spusele doctorilor, malahia pricinuieşte vătămarea trupului şi malahienii prezintă următoarele simptome: 1. Îngălbenesc; 2. Le slăbeşte stomacul; 3. Le slăbeşte vederea ochilor; 4. Pierd glasul; 5. Pierd isteţimea şi ascuţimea minţii; 6. Pierd ţinerea de minte; 7. Pierd somnul din pricina unor vise de coşmar; 3. Le tremură trupul; 9. Pierd bărbăţia trupului şi a sufletului; 10. Le urmează scurgerea cea prin somn, de multe ori şi când sunt treji; II. Îmbătrânesc repede. ASADAR, PĂCATUL ACESTA ESTE CA O CIUMĂ SI O STRICĂCIUNE A NEAMULUI OMENESC, SI-I FACE PE CEI CE SE MASTURBEAZA SA TRAIASCA AICI O VIATA TICĂLOASĂ SI DUPĂ MOARTE SĂ FIE DUSI ÎN CHINURILE IADULUI.

 PORNOGRAFIA

 Când vorbim despre pornografie, trebuie să facem o distincţie clară între pornografia totală ( HARD-CORE) şi cea uşoară (SOFT-CORE). Prima incluzând imagini sadomasochiste şi pedofile, duce la exploatare şi la abuzul cel mai grav. PORNOGRAFIA „HARD-CORE” este o năpastă pe care nici o societate civilizată nu ar trebui să o tolereze. Iată ce scria în revista U.S.NEWS & WORLD REPORT (10.02.1997): „America este pe departe principalul producător de filme porno în lume, cu o incredibilă rată de 150 de titluri noi pe săptămână”. Urmează o statistică: „Un club strip-tease profitabil câştigă 5 milioane de dolari pe săptămână; starurile porno de primă mărime câştigă 20.000 de dolari pe săptămână dansând. Aproximativ 8 miliarde de dolari au fost cheltuiţi anul trecut în afacerile porno; numărul închirieri lor de casete porno a crescut de la 75 de milioane în 1985 la 665 de milioane în 1996. PORNOGRAFIA „SOFT-CORE” este atât de răspândită încât cu greu o mai putem recunoaşte. Ea umple locurile de muncă, casele noastre, dar şi şcolile. Filozoful german Ludwig Feuerbach afirma: „SUNTEM CEEA CE MÂNCĂM”. Părintele Alexander Schmeman preia această frază într-un mod genial, demonstrând că principalul scop în viaţă este să consumăm Sfânta Euharistie (Îrnpărtăsania) şi în acest fel să devenim euharistici. Rostul icoanelor (iconogafia) în Sfânta Biserică este de a da minţii noastre hrană cerească. Pornografia este o iconografie demonică. Ea corupe mintea cu imagini care provoacă stricăciune în adâncul sufletului. Pornografia creează dependenţă. Dacă suntem într-adevăr ceea ce mâncăm, pornografia este evident o otravă ucigătoare. SOLUŢIE: Să nu ne închinăm omului, împodobindu-ne spaţiile cu postere reprezentând nuduri, actori şi cântăreti, mai bine să scoatem de pe pereţii caselor noastre şi ai birourilor unde lucrăm aceste provocări diavolesti şi să le înlocuim cu icoane crestin – ortodoxe si atunci icoană va fi sufletul nostru.

 CE PUTEM SPUNE DESPRE OMUL STĂPÂNIT DE PĂCATUL DESFRÂNĂRII ?

 Omul stăpânit de această patimă „pierde simţul pudorii”, care este unul dintre elementele funamentale ale moralei, îşi istoveşte forţele fizice şi intelectuale, îşi ruinează avutul, poate fi atins de boli grele şi contagioase, îşi roade floarea tinereţii. DESFRANAREA ADUCE TOTDEAUNA O BATRÂNETE PREMATURA. Este un păcat care produce obisnuinte tiranice, ce paralizează orice avânt spre desăvârşire,

 Desfrânatul devine egoist şi obsedat. Echilibrul puterilor sufleteşti este rupt. Trupul este acela care comandă tiranic, iar voinţa devine sclava acestei patimi ruşinoase.

 Desfrânatul nu vrea persoana celuilalt aşa cum este, ci aşa cum îi trebuie lui. Percepţia este distorsionată ca într-o falsă oglindă. Persoana devine o proiectare a propriilor dorinţe pătimaşe, o sumă a poftelor lui. Persoana celuilalt nu mai este o taină de care trebuie să se apropie cu delicateţe şi sfială şi, mai presus de toate, cu dragoste sinceră şi curată, ci este o cetate cucerită, ce trebuie să plătească permanent „tribut în natură” cuceritorului.

 CE STARE SUFLETEASCĂ ARE CEL CĂZUT ÎN PATIMA DESFRÂNĂRII ?

 După împlinirea dorinţei şi dispariţia plăcerii, desfrânatul se simte izolat, singur şi străin chiar şi lângă victima lui, unde credea că va simţi şi va trăi din plin cu toată fiinţa. Are un sentiment de zădărnicie şi de regret, ca unul care n-a întâlnit ce a dorit, are un sentiment de frustrare şi angoasă. SINGURA CALE DE A SCĂPA DE TOATE ACESTE COMPLEXE SI REMUSCĂRI, I SE PARE ÎNTOARCEREA CU O PUTERE SI MAI MARE ÎN BRATELE PATIMII, ADICA SE ABANDONEAZA TOTAL PLACERII.

 ESTE ADEVĂRAT CĂ CEI CARE DESFRÂNEAZĂ, ÎSI SCURTEAZĂ ANII VIETII?

 Dupa cuvântul Parintelui Arsenie Boca scurtarea vieţii neamului omenesc a venit ca o plata pentru caderea în desfrânare. Nici că se poate mai drept. Dumnezeu L-a înzestrat pe om cu atâtea daruri minunate. De ce să renunţe omul la ele şi să coboare satisfăcut la singurul rol de mascul şi femelă??? Asta-i toată aspiraţia lui??? Neînvăţat sau nevrând să se ostenească mai mult, uitând că Dumnezeu a rânduit o instituţie, Biserica, tocmai cu acest scop, să-l îndrepte şi să-l ajute spre împărăţia Lui, sigur că se află în disonantă si în dezechilibru cu Dumnezeu.

 De Dumnezeu nu scapi prin simplul motiv că nu-L asculţi sau Îi tăgăduieşti existenţa, şi-I nesocoteşti Biserica, pentru că El are o rânduială şi-ţi cere s-o urmezi. Solomon, ca unul ce avea s-o păţească, a întrevăzut acestea: „CEI NELEGIUI’fI (DESFRANATIII) PEDEPSITI VOR FI- FEMEILE LOR SUNT FARA MINTE ŞI COPII LOR STBlCATU IAR SPITA LOR BLESTEMATA” (Înţelepciunea lui Sirah 3:10-12).

 Este foarte adevărat că omul caută pe pământ fericirea pentru că el este o fiinţă a dorului, o fiinţă relaţională, făcută să fie cu un partener de sex opus, o fiinţă care nu poate fi fericită fără întâlniri interpersonale. Fericirea este simplă, este ca un buchet de trandafiri şi spini, este viaţa. Fericirea supremă a omului este comuniunea în iubire. Fericit este omul care are aripile puternice ale nădejdii şi dorului de Dumnezeu. Într-adevăr în om există două legi, două porniri – una de a face binele şi una de a face răul. Legea duhovnicească din sufletul omului doreşte binele, iar Legea păcatului din mădulare se luptă împotriva legii duhovniceşti. Deci, tinerii trebuie să biruie ispita, dar acest fapt se petrece, în mod deosebit, acolo unde există viaţă duhovnicească. Se cuvine ca tinerii să se păzească pe cât va fi cu putinţă mai mult de orice păcat şi de cad în păcat, să nu fugă, din disperare şi din laşitate, ci să caute restabilirea curăţiei lor sufleteşti prin: SPOVEDANIE, CANON ŞI ÎMPĂRTĂŞANIE.

 Un creştin ortodox trebuie să se păzească de desfrânare, ducând o viaţă curată, căci aceasta înseamnă a aduce jertfă Domnului (Romani 12:4-5).

 FECIORIA ÎNAINTE DE CUNUNIA RELIGIOASĂ

 Putem spune că nu există religie pe suprafaţa pământului care să nu cinstescă în mod deosebit fecioria. Păzirea ei apare ca cel mai mare bun, ca izvorul adevărat al puterii şi tăriei spirituale. Încă din copilărie fiecare creştin ortodox (desigur, înainte de a cădea în păcatul desfrânării), ar trebui să ştie care sunt cele două mari comori ale sufletului său. Prima mare comoară a unui suflet este CREDINŢA CREŞTIN-ORTODOXĂ, şi să-i muţumim lui Dumnezeu că ne-am născut în credinţa cea dreaptă, sfântă şi mântuitoare. A doua mare comoară a unui suflet este FECIORIA. Când eram copil, mama îmi spunea mereu că fecioria este certificatul de bună purtare. Fecioria este ca soarele şi să nu uităm că tinereţea şi fecioria nu pot fi recăpătate. Ce-şi poate dori mai mult o mireasă decât să păşească sfios către Altarul Sfintei Biserici, îmbrăcată în rochia de mireasă pe care a visat-o din copilărie; albă să-i fie rochia iar sufletul, alb şi parfumat ca un crin imperial. Binecuvântată îi va fi viaţa, familia, soţul şi viitorii copii. Dar dacă tinerii (ginerele şi mireasa) şi-au pierdut fecioria înainte de acest moment, conform sfintelor canoane, nu trebuie puse cununiile pe capul lor şi nici să cânte preotul: „Cu mărire şi cu cinste se încununează … ” O dată pierdută fecioria, regretul pentru acest păcat îi urmăreşte toată viaţa, nemaipunând la socotelă că uneori partenerii se părăsesc pentru totdeauna. Iată, referitor la acest lucru, o doamnă îmi povestea cu lacrimi în ochi că va regreta toată viaţa pentru că şi-a stricat fecioria înainte de nuntă: „Părinte atunci când am mers la cununia religioasă în Sfânta Biserică Ortodoxă, stând în faţa Altarului, am simţit că rochia mea de mireasă nu mai este curată, ci pătată”. Atunci când unul din cei doi sau amândoi au mai avut legături trupeşti Înainte de căsătorie, umbra acestui păcat nu poate fi niciodată Înlăturată din sufletele lor. Iată un exemplu:

 Cu câteva decenii în urmă s-a remarcat în literatura europeană o nuvelă cu titlul „UNA DIN MULTE”.  Nuvela prezintă drama unei domnişoare care ajungând mireasă a aflat de la mirele ei, care o iubea şi pe care îl iubea, că acesta a cunoscut pe altcineva înainte de căsătorie. Neputând suporta durerea şi greutatea care au strivit floarea delicată a iubirii, s-a sinucis ca „UNA DIN MULTE”. Nuvela este sugestivă în ceea ce priveşte” Taina iubirii”, dar rezolvarea acestei suferinţe prin sinucidere a dus la osânda ei veşnică, fiindcă sinuciderea este păcat împotriva Duhului Sfânt şi nu se iartă în vecii vecilor (Marcu 3:28-29).

 DOAR CUNUNIE CIVILĂ SAU TREBUIE NEAPĂRAT SI CUNUNIA RELIGIOASĂ?

 Hotărât lucru: bărbatul rară nevastă nu este întreg, dar nici femeia fără bărbat nu este întreagă. În popor se spune că unul fără altul sunt doar „o jumătate de cruce” şi atunci este clar că ei trăiesc fără bucurii, fără binecuvântare fără pace în suflet …. Alianţa conjugală a existat şi în Vechiul Testament, însă în Noul Testament, Iisus Hristos face din ea o Taină, după modelul relaţiei sale cu Biserica. Unirea dintre membrii cuplului conjugal (bărbat şi femeie), este unică, eternă, divină, un mare mister ca şi împreunarea mistică dintre Hristos şi Biserică. Actele încheiate la Oficiul Stării Civile reprezintă numai partea formală a căsătoriei, adică acordul din partea oamenilor. Adevărata căsătorie este cea consfinţită religios, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „TAINA ACEASTA MARE ESTE; IAR EU ZIC, ÎN HRISTOS ŞI ÎN BISERICĂ” (Efeseni 5:32). O astfel de căsătorie se află ca model în Biblie şi la ea a participat Însuşi Mântuitorul, Maica Domnului şi ucenicii lui. Primul scop al căsătoriei este naşterea de prunci. Dumnezeu L-a făcut pe primul om – Adam, iar familiei îi revine misiunea sublimă de a răspândi viaţa. Al doilea scop al căsătoriei este sfinţirea. Al treilea scop este acela de a fi port împotriva furtunilor patimilor, fiindcă degradarea umană este adâncă. Omul nu-şi mai poate stăpâni simţurile sale. Şi atunci, unirea legitimă a bărbatului cu femeia vine ca un mijloc de salvare. Căsătoria are o măreţie divină – fiindcă această căsătorie vine de la Dumnezeu şi se încheie sub ochiul Lui şi autoritatea Sa supremă. Pentru ca nunta să fie după voia lui Dumnezeu, ea trebuie să fie mai întâi ca-n Sfânta Scriptură, abia apoi ca-n povesti. Iată ce scrie în Biblie despre prima familie de oameni (Adam şi Eva): „Şi Dumnezeu i-a binecuvăntat zicând: Creşteţi şi vă inmulţiţi şi umpleţi pământul, şi-l supuneţi” (Facerea 1 :28). De această binecuvântare a lui Dumnezeu (consimţire a căsătoriei) are nevoie şi familia din zilele noastre. Trebuie însă să remarcăm un lucru: mai întâi i-a binecuvântat (echivalentul cununiei religioase), şi apoi, binecuvântaţi fiind, s-au înmulţit. Nu ca în zilele noastre când mai întâi se înmulţesc (trăiesc în desfrânare o vreme, fac şi câţiva copii) şi numai după aceea vin să se cunune în Biserică, asta într-un caz totuşi fericit, fiindcă unii mor necununaţi.

 Iată un exemplu:

 Unei femei în vârstă de 70 de ani i-a murit soţul. Tocmai atunci şi-a adus aminte că nu sunt cununaţi nici civil nici religios. Şi pentru că din acest motiv nu putea să primească pensia de urmaş, când a venit preotul acasă să facă slujba de Înmormântare, femeia i-a spusu.Părinte, pentru că tot sunteţi aici, vă rog să ne cununaţi şi pe noi religios”. Părintele i-a spus: „Doamnă vă rog să nu vă supăraţi, dar eu aşa ceva nu pot face! Este Împotriva Sfintelor Canaane să botezăm, să spovedim, să Împărtăşim, şi să cununăm pe cei morţi. Şi apoi, pensia de urmaş şi aşa a-ţi pierdut-o pentru că nu-i purtaţi numele prin cununie civilă. Dumnealui a pierdut viaţa veşnică, iar dumneavoastră sunteţi pe cale să o pierdeţi dacă nu veniţi cât mai curând la spovedanie şi la împărtăşanie”.

 Harul primit în Sfânta Taină a cununiei, îi ajută pe tinerii căsătoriţi să-şi poată îndeplini îndatoririle căsniciei: NASTEREA DE PRUNCI, AJUTORUL RECIPROC SI FERIREA DE DESFRANARE. Pentru ca Harul Duhului Sfânt să producă aceste efecte, trebuie ca cei ce se cunună să nu fie pătaţi cu păcatele de moarte (curvie, avort, perversiuni sexuale … ). Se cere să fie într-o deosebită stare de curăţie sufletească şi trupească. Pentru dobândirea acestei curăţii este bine ca mirii împreună cu nasii lor să se spovedească, să se împărtăşească, ŞI SĂ PARTICIPE LA SFÂNTA LITURGHIE DIN DUMINICA NUNTII.

 TAINA IUBIRII

 Din curătie se naste iubirea, iar din iubire alte mii de bunătăti. Iubirea este temelia căsătoriei, iar căsătoria este pecetea iubirii. Orice iubire este extatică, nepermiţând celor care iubesc să-şi aparţină lor, ci celor pe care îi iubesc. Deci, dacă doi nu se fac unul, nu vor face pe cei mulţi. Iscusinţa lui Dumnezeu a despărţit pe unul (Adam) în doi (Adam şi Eva). Unul nu este în realitate unul, ci jumătatea întregului. A făcut pe unul din celălalt şi pe aceştia doi i-a făcut unul, căci soţul şi soţia nu sunt doi, ci o singură fiinţă omenească. Devin un singur trup aşa cum ai lua aurul cel mai curat şi l-ai amesteca cu alt aur curat. Aşadar, căsătoria este bună pentru că îl menţine pe om în curăţie şi-I împiedică să cadă în desfrânare. Căsătoria este un dar de mare preţ al lui Dumnezeu. Ea a fost permisă pentru a nu ne depăşi limitele. Căsătoria există pentru ca patima să fie redusă la o legătură legitimă. Omul înainte de căsătorie cunoaşte viaţa doar din afară; abia după căsătorie pătrunde în profunzimea ei, prin intermediul personalităţii altcuiva. Rodul iubirii este copilul – o punte între bărbat şi femeie, astfel că toţi trei: bărbat, femeie şi copil devin unul singur. Acum putem spune că Sfânta Treime îşi are reflectare în această familie.

 DRAGOSTEA PROCREAREA ŞI NAŞTEREA

 Un preot spunea foarte frumos că dragostea, procrearea şi naşterea sunt binecuvântate de Dumnezeu dacă sunt luate împreună. Greşeala oamenilor este aceea că le-au luat pe fiecare în parte, făcând din ele câte un idol în faţa căruia s-au prostemat.

 • IUBIREA au luat-o şi au făcut-o o coloană înaltă zicând: „Suntem numai noi doi, noi doi să ne iubim că de ceilalţi nu ne interesează”.

 • PROCREAREA a căzut în desfrânare, neştiind că scopul vieţii noastre creştine şti este mântuirea.

 • NAŞTEREA DE PRUNCI a ajuns să fie folosită de unii în scopuri prozelitiste. Aşa este spre exemplu la mormonii din statul Utah (o sectă din SUA), care sunt poligami. Ei au chiar şi câte 17 neveste pentru a se înmulţi să poată stăpâni pământul.

 DIVORŢUL

 Cele trei mari rele într-o familie sunt: ADULTERUL, AVORTUL SI DIVORTUL.

 Divorţul este un cuvânt scos din iad şi propus cuplurilor care consideră că trăiesc o nefericire interminabilă. Din cauza înmulţirii despărţiriJor în căsnicie, divorţul a devenit o consecinţă a căsătoriei. Rata divorţurilor a crescut cu peste 70 % în ultimii 50 de ani. Realitatea este că cele mai multe cupluri îşi plănuiesc cu mai multă grijă nunta decât căsnicia. Divorţul este mai dureros decât moartea pentru că nu se termină niciodată. Dar iată ce spune Dumnezeu despre divorţ: „Căci eu urăsc alungarea femeii”( Maleahi 2:16) ; ” Oare nu i-a făcut El să fie o singură făptură cu trup şi suflet? Şi această făptură întrunită, ce năzuieşte ea? Urmaşi de la Dumnezeu. Păstraţi-vă deci viaţa voastră; iar tu nu fi viclean cu femeia tinereţelor tale” (Maleahi 2: 16-15). Nicicând nu a fost mai bine subliniat faptul că credinţa în Dumnezeu se verifică cel mai bine în credincioşia faţă de partenerul de viaţă. În capul listei motivelor de divorţ este ADULTERUL. Dar cum ne-am putea da seama că ne paşte o „aventură extraconjugală”? Atunci când stai mai mult cu colegii decât cu partenerul; când împărtăşeşti prea multe „secrete” prietenilor şi colegilor; când iei prânzuri lungi cu aceeaşi persoană de sex opus, când te complaci în discuţii şi fantezii cu persoane de sex opus; când îţi fug ochii mult prea des la bărbaţii, respectiv femeile frumoase, când cauţi la televizor emisiuni picante şi senzuale, atunci când te consideri prea tare pe moralitatea ta, socotind că nu poţi fi o victimă a adulterului. „CINE CREDE CA STA SA IA AMINTE SA NU CADA!”.

lata o întâmplare adevăratăj din care putem vedea cum au pornit încă odata pe drumul iubirii, doi tineri care erau în pragul  divorţului:

 -Nu mai stau o clipa în casa asta. Multumesc că mi-ai închis valizele. E un semn ca trebuie sa plec, puse sotia, în vocea careia se simtea o unda de nesiguranta.- Ascultă-mă doar cateva minute si apoi, dacă nu vrei să mai stai, nu te pot forţa, îşi plânse el cuvintele.

 – Ce-ai putea sa-mi maispui? De ce n-ai făcut-o până acum? Hai, spune repede, că sunt hotărâtă-să nu mă joc, se răsti ea în timp ce se aşeză pe marginea patului, de cealaltă parte a valizelor:

 – Uite, spuse el frângându-şi mâinile, eu am greşit de prea multe ori. Ştiu că te-ain rănit cu jelui meu de a fi şi pe deasupra nici n-am  avut curajul să-ţi spun ce mă nemulţumeşte. Nu te merit. Dacă vei pleca, să-ţi rămână în minte cuvintele mele: eu te iubesc, deşi nu am ştiut  să-ti arăt iubirea mea. Am îngropat-o uneori în mânie, în teamă, în rusine, dar acum, uite o scot la suprafaţă. Măcar acum, deşi mi se pare destul de târziu. Te rog să ne mai dăm o şansă, să mai pornim odată pe drumul iubirii noastre! Poate mărturisirea mea te va convinge. IN FIECARE ZI ŢI-AM CUMPARAT O CIOCOLATĂ ŞI MI-AM ZIS CĂ, DACĂ MĂ VEI INTÂMPINA CU UN ZAMBET, SĂ TI-O DĂRUIESC DAR TU ERAO OBOSITĂ SI NECĂJITĂ CĂ TOTDEAUNA VENEAM TÂRZIU SI NUMAI DE ZÂMBET, NU-ŢI ARDEA, IAR EU AM AMÂNAT MEREU DARUL PENTRU TINE. Se ridică şi, de pe şifonier, coborî un geamantan şi îl deschise. Era plin cu ciocolate de diferite culori şi mărimi.

 – CHIAR AI FĂCUT TU ASTA PENTRU MINE??? spuse ea ridicându-se: işi dezbrăcă pardesiul, veni lângă el şi-l îmbrăţişă. ATÂTA TIMP AM AVUT LÂNGĂ MINE UN TRANDAFIR ŞI NU L-AM VĂZUT DIN CAUZA SPINILOR. Se depărtă puţin ,de el şi-i oferi un zâmbet printre lacrimi.E CEL MAI FRUMOS DAR DIN LUME PE CARE L-AM PUTUT AVEA VREODATĂ, spuse ea bucuroasă. NIMIC MAI MULT DECÂT UN ZÂMBET!. A doua zi, lângă tomberonul de gunoi, erau aruncate două valize goale.

CUM SĂ NE FERIM DE DESFRÂNARE (Despre leacul plăcerilor trupeşti)

 După cuvântul Sfintei Scripturi: „De la femeie este începutul păcatului şi prin ea toţi murim. Nu da loc apei să iasă, nici femeii rele putere asupra ta” (Înţelepciunea lui Sirah 25:27-28). Iar în alt loc scrie: „Nu te uita la femeia lingusitoare, căci buzele celei străine picură miere şi cerul gurii ei este mai alunecător decât untdelemnul. Dar la sfârşit ea este mai amară decât pelinul, mai tăioasă decât o sabie cu două tăisuri. Picioarele ei coboară către moarte; pasii ei duc de-a dreptul în împărătia mortii” (Pildele lui Solomon 5:3-4-5). Este bine ştiut că acest trup nimeni dintre noi nu l-a cumpărat, nici nu l-a plătit, ci Dumnezeu ni l-a dăruit, de aceea nu trebuie murdărit prin păcatul desfrânării. lată trei mijloace pe care dacă le vom întrebuinţa bine, ne vor fi de mare ajutor:

 1. Cel dintâi leac este să nu priveşti plăcerile lumii din faţă, ci dintr-o parte, adică să nu te uiţi la binele pe care îl au ele în prezent, ci la sfârşitul lor, în viitor. Să privim spre ceasul morţii (spunea Eminescu: MEMENTO MORI, adică, adu-ţi aminte că vei muri) după cuvântul lui Solomon: „Dacă îţi îndrepţi ochii spre sticle şi pahare, la urmă vei umbla gol, iar sfârşitul îţi va fi ca al celui rănit de şarpe, al celui otrăvit de veninul viperei” (Proverbe 23: Il). Citim în Exod că Moise, pentru a schimba şarpele în toiag – care apoi a fost unealtă a multor minuni, n-a făcut altceva decât să apuce şarpele de coadă, cum i-a poruncit Dumnezeu:

 „Întinde mâna şi apucă-l de coadă” (Exod 4:4 ). Fă şi tu la fel. Apucă plăcerile acestei lumi de coadă, adică gândeşte-te la sfârşitul plăcerilor care este totdeauna ca un şarpe şi te otrăveşte. Gândeşte-te la moarte şi la faptul că peste puţină vreme vei fi chemat la judecată, în faţa căreia tremură şi sfinţii care şi-au chinuit trupul cu tot felul de nevoinţe.

 2. Al doilea leac îl afli citind Vietile Sfintilor. De aici vei agonisi două bunuri: întâi că te vei ruşina comparând faptele Sfinţilor cu ale tale; al doilea că vei căpăta curaj şi pildă să faci cât mai multe fapte creştineşti, împreună cu nădejdea că vei putea gusta şi tu din bunătăţile Raiului împreună cu Sfinţii. Să mergem la bar avem timp; să mergem la discotecă, nici nu se mai discută; să mergem la biliard avem timp; să cutreierăm magazinele cu haine, pantofi, rujuri, rimeluri avem destul timp; să citim ziare, reviste, zodiace, rebusuri avem timp, …. .DAR SA UTIM VIETILE SFINŢILOR NU AVEM TIMP.

 3. Al treilea leac al plăcerilor trupesti stă în a-ti birui si tu, frate, simturile si plăcerile. Ce mare lucru este să te lipse şti şi tu uneori de plăcerea şi mulţumirea unei petreceri dorite sau a unei distracţii sau a unei mâncări prea scumpe??? Împăratul Teodosie cel Tânăr, fiind silit de obiceiul vremii să se ducă la teatru, când poporul ridica glasul, făcând şi mare zgomot (aplauze, aclamaţii), el îşi pleca ochii să nu vadă acea privelişte şi aducea prin aceasta o jertfă lui Dumnezeu, preschimbând teatrul într-o biruinţă a virtuţii: „DE VEI DA SUFLETULUI TAU PLACEREA POFTEI, TE VA FACE PE TINE BICIUIRE VRAJMASILOR TAI!” ( Sirah 18:31). Cu alte cuvinte, precum câinii de vânătoare sunt în primejdia de a pierde urma vânatului în locurile cu flori, tot aşa şi sufletul tău va fi în primejdia de a-şi pierde mântuirea atunci când se află în mijlocul plăcerilor şi desfătărilor lumii.

TREI LUCRURI SUNT PLĂCUTE LUI DUMNEZEU ŞI TREI NEPLĂCUTE

 Lucrurile placute lui Dumnezeu sunt: UNIREA FRAŢILOR, DRAGOSTEA INTRE PRIETENI si BĂRBATUL CU FEMEIA CARE SE INTELEG UNUL CU

ALTUL (Înţelepciunea lui Sirah 25:2). Lucrurile neplacute lui Dumnezeu sunt SĂRACUL TRUFAS, BOGATUL MINCINOS si BĂRBATUL DESFRÂNAT SI LIPSIT DE îNŢELEPCIUNE (Înţelepciunea lui Sirah 25:4). .

 POCĂINTA

Prof Floarea Bontea

 Cu cât mă cercetez cu luare aminte,

Cu-atât mă văd mai mare păcătos.

Cu cât văd petele de pe veşminte,

Cu-atât spălarea e mai de folos.

Priviţi voi ochi ai sufletului meu

Să-mi recunosc şi să îmi plâng păcate,

Să-mi înţeleg căderea şi mereu

Tot mai smerit să le alung pe toate.

Când pocăinta-i sinceră şi doare,

Ne vom feri să repetăm păcate

Iar Dumnezeu în mila sa cea mare

Cu îndurare nu le mai socoate.

 Am putea să definim pocăinţa ca fiind silinţa noastră de a părăsi păcatul. Păcatul îl scoate pe om din relaţia cu Dumnezeu. Păcatul şi vina lui se şterg numai prin pocăinţă şi spovedanie. Sfântul Isaac Sirul numeşte pocăinţa „Cutremurarea sufletului la poarta Raiului”. În faţa fiecarui om sunt deschise doua drumuri: unul al vietii şi altul al morţii. Cel ce merge pe unul dintre ele nu merge pe celalalt. Calea vietii este stapanita de îngerii Domnului, iar calea morţii de îngerii satanei.

 Înainte-ţi stau deschise

Două căi sub largul hău;

Una duce către bine,

Alta duce către rău.

 

Grea e pururea şi suie tot la deal întâia cale,

Cea de-a doua e uşoară, merge pururea la vale

Şi-i de-ajuns puţin s-aluneci pe alunecosu-i prund,

Ca să cazi pe veşnicie, în prăpăstii fără fund.

                                                                                   ( Din vorbe cu tâlc)

Dumnezeu ne cheamă pe toţi la mântuire, dar nu forţează pe nimeni: „Am pus în faţa ta foc şi apă, binecuvântare şi blestem ALEGE!” ( Deuteronom 11 :26 ). După cum spun Sfinţii Părinţi: ,,multe patimi sunt ascunse in suflet. Acestea scapa uneori de sub controlul nostru, ispitele vin sa le scoata in evidenţa”. De aceea să ne gândim la ieşirea sufletului când se vor arăta păcatele noastre cât munţii de mari, iar faptele noastre bune, puţine şi mici, şi să ne pocăim. Smerenia, pocăinţa curată şi plânsul ne spală de orice pată. Este ca şi cum plânsul ar fi făina, pocăinţa aluatul, iar smerenia pâinea.

 Prin pocăinţă sufletul se sfărâmă şi se mărunteşte în mod efectiv prin apa plânsului şi se amestecă în chip nemincinos cu Dumnezeu. Am putea să spunem şi în alt fel: plânsul bate la uşa cerului, pocăinţa ne ridică, iar smerenia ne deschide cerul.

 Chiar dacă am păşit pe calea păcatului şi a morţii, să nu ne pierdem nădejdea, fiindcă Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut, pe toţi vrea să ne ierte. El iubeşte fiinţa umană chiar şi după cădere: „Adame unde eşti?” (Facerea 3:9). Oare chiar nu ştia Dumnezeu unde era Adam? Ba ştia, dar voia să-l facă să-şi mărturisească păcatul pentru a-l ierta. Acestea ştiind, să nu amânăm pocăinţa din zi în zi, căci fiecăruia dintre noi i s-a dat câte o porţie de viaţă mai mare sau mai mică. Dacă continuăm să păcătuim, vom constata ( dar să avem gijă ca nu cumva să fie prea târziu) că păcatul şi suferinţa merg împreună aşa cum sufletul şi trupul sunt inseparabile în fiinţa umană. Iisus Hristos, ne aşteaptă pe fiecare dintre noi la pocăinţă, în uşa Bisericii şi de aceea la îndemnul Lui: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” (Matei 4: 17), trebuie să răspundem: „CRED DOAMNE !”. Sfinţii Părinţi ne mai spun că nu vom fi judecaţi pentru păcatele noastre,oricât de multe şi de grele ar fi, ci pentru lipsa de pocăinţă.

 EXISTĂ SFINTE CARE MAI ÎNAINTE AU FOST DESFRÂNATE ?

 Da există, dar mai înainte de a lămuri această problemă, să citim cu luare aminte o istorioară care parcă ne mângâie sufletele. Se spune că odată Michelangelo, renumitul sculptor al renaşterii, trecând pe lângă casa unui prieten, a văzut în curtea lui un bloc de marmură. Piatra era necioplită, murdară şi aruncată ca un lucru nefolositor. Artistul a privit cu alţi ochi piatra, şi i-a zis prietenului: „Dă-mi te rog mie marmura aceasta, este un înger încătusat în ea si eu as vrea să-l eliberez!”. Nu după multă vreme, genialul sculptor a scos din blocul de marmură un arhanghel, o operă de artă de toată frumuseţea. Asemenea cu arhanghelul din blocul de marmură în fiecare dintre noi, fără excepţie, se află câte un sfânt pe care noi îl sufocăm, îl strangulăm cu păcatele noastre. AŞA VREA SA FACA DUMNEZEU CU FIECARE DINTRE NOI: SA NE ELIBEREZE DIN CATUSELE PACATULUI SI SA SCOATA LA LUMINA SUFLETUL NOSTRU DE OM!

 Si acum amintim doar câteva nume de sfinte care mai înainte au fost desfrânate: Sfânta Maria Magalena – model biblic de căinţă; Sfânta Maria Egipteanca-o icoană liturgică a căinţei; Sfânta Maria, nepoata părintelui Avraam – o icoană a mântuirii; Sfânta Pelaghia- care a mai fost numită „frumuseţea trecând pe cale”, pentru că era deosebit de frumoasă; Sfânta Thaisia ….. Când Hristos îi opreşte pe evrei să arunce cu pietre în femeia prinsă în adulter, de fapt le descoperă că şi păcătoşii pot ajunge sfinţi, deci să nu-i omoare înainte de vreme. Citind vieţile acestor femei sfinte, ne vine în minte cea de-a şaptea poruncă a lui Dumnezeu: „SĂ NU FII DESFRÂNAT! „şi în acelaşi timp şi cuvintele din Sfânta Evanghelie: ,,Adevărat grăiesc vouă că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în Împărăţia Lui Dumnezeu” (Matei 21: 31), fiindcă „Unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul” (Romani 5 :20).

 Spre nădejdea iertării, bucuria sufletelor noastre şi slava Lui Dumnezeu, amintim aici viaţa Sfintei Maria Magdalena. Această Marie, numită Magdalena, a fost ucenică şi mironosiţă a Lui Hristos, cea dintâi şi cea mai mare dintre ucenicele şi purtătoarele de mir. Era din Galileea, din cetatea Magdala, de unde şi numele ei de Magdalena. Fiind bântuită de patimi şi duhuri necurate, ea ducea o viaţă de desfrâu şi ticăloşie. Auzind, însă, de Hristos şi de puterea propovăduirii Lui, cea aducătoare de mântuire pentru tot neamul omenesc, în sufletul ei s-a născut ca o flacără sfioasă, nădejdea că va fi izbăvită de Iisus. Deci, mergând la EI, s-a învrednicit de milostivirea Lui si El a tămăduit-o de toată stricăciunea, luminându-i cugetul cu lumina unei vieţi noi, din dumnezeiască dragoste. Din clipa aceea Maria s-a făcut ucenică a lui Hristos şi, împreună cu alte sfinte femei, a sluj it Domnului pe tot parcursul vieţii Lui. O tradiţie spune că

 Maria Magdalena ar fi o păcătoasă, care a uns cu mir picioarele Domnului, în casa lui Simon Leprosul, şi că era una şi aceeaşi persoană cu sora lui Lazăr. În clipa cea mai grea a răstignirii, când apostolii erau departe, Maria a rămas lângă crucea Mântuitorului ei şi al nostru. Atunci când Sfântul trup al Domnului a fost aşezat în mormânt, Maria Magdalena l-a uns cu miresme, vărsând multe lacrimi. În sufletul ei ardea puternic dorinţa de a fi lângă Hristos, de a-i arăta, şi după moarte, dragostea şi recunoştiinta ei, credincioşia ei neclintită, implinind toate datinile şi rânduielile ce se făceau pe atunci morţilor. A aşteptat trecerea sâmbetei cu nerăbdare. Pentru multa ei credinţă, Maria Magdalena s-a învrednicit a fi cea dintâi care a primit de la înger vestea învierii Domnului. Şi tot ea a fost cea dintâi fiinţă omenească, care L-a văzut pe Hristos după dumnezeiasca Lui înviere din morţi. Ea este cea dintâi vestitoare a învierii şi cel dintâi martor al deplinei noastre mântuiri prin înviere.

 După înălţarea la cer a Domnului, Maria Magdalena a pornit alături de Sfinţii Apostoli, în lupta plină de primejdii, spre răspândirea credinţei semănând în suflete cuvântul dumnezeiesc, pe care-I auzise din însăşi gura lui Hristos. O tradiţie ne spune că în apostoleasca ei strădanie, Maria Magdalena ar fi ajuns până la Roma, unde l-ar fi luminat pe împăratul Tiberiu despre Domnul Iisus. În drumul ei de întoarcere de la Roma se spune că s-ar fi oprit la Efes, slujind Sfântului Apostol Ioan în ostenelile lui de răspânditor al cuvântului lui Dumnezeu. Si asa nevoindu-se, a adormit în Domnul.

 Iubiti credinciosi

 ,Se spune în popor că este cu neputinţă a umbla prin moară fără să te atingi de făină, a umbla cu miere şi să nu se lipească de mâinile tale. Acest păcat al desfrânării îl putem birui mai uşor dacă fugim de el, de prilejurile, de locurile şi ispitele lui (televizor, casete video pornografice, reviste pornografice .. .).

 Iată o istorioară din Pateric din care putem vedea cu câtă râvnă sfântă se osteneau cuviosii părinţi să-şi păstreze curăţia lor sufletească şi trupească. Un călugăr bătrân mergând pe drum a văzut urme de paşi de femeie pe nisip. Tot astupa cu piciorul acele urme zicând: Nu cumva să le vadă vreun frate neputincios şi din vederea aceea să înceapă a-l supăra pe el gândurile şi războiul curviei”. Nu degeaba se spune că patimile sunt oarbe. Ele sunt intr-adevăr puteri oarbe, care il trag pe om in prăpastia iadului. Fiecare om trebuie să se gândească la patimi ca la nişte boli trupeşti. De pildă: să se gândească la slava deşartă, ca la pneumonie; LA CURVIE, CA LA CANCER; la zgârcenie, ca la tuberculoză; la pizmă, ca la holeră; la beţie, ca la tifos; la lăcomie, ca la variolă; la mândrie, ca la dizenterie; la trufie, ca la tetanos. Aşa cum Iisus Hristos a iertat-o pe Maria Magadalena, Maica Domnului a mijlocit la Dumnezeu pentru Maria Egipteanca, Părintele Pafnutie a salvat-o pe Thaisia şi Părintele Avraam a sfătuit-o pe nepoata lui Maria, tot aşa şi noi suntem datori a intinde mâna celui căzut in acest greu păcat al desfrânării. Să nu uităm căAcela (Dumnezeu) care a poruncit „Să nu fii desfrânat” (Porunca a 7-a), tot EI a poruncit „Nu judeca, ca să nu fii judecat” (Matei 7: 1). Să-I sfătuim şi să-I mustrăm cu blâneţe pe jiu tele nostru şi atunci Hristos ne va intinde şi nouă mâna sa cea nevăzută şi ne va dărui viaţă veşnică. lată ce ne spune Sfântul Apostol Pavel: „SĂ SE STIE CĂ CEL CE A ÎNTORS PE PĂCĂTOS DE LA RĂTĂCIREA CĂII LUI, iSI VA MÂNT’UI SUFLETUL DIN MOARTE, SI I SE VOR ACOPERI MULŢIME DE PACATE” (Iacov 5:20). Cât suntem in viaţă nu trebuie să mergem ca vântul, neştiind încotro, neştiind unde, ci trebuie să cunoaştem scopul final: CERUL, MÂNTUIREA, HRISTOS. Dacă trăim numai cu trupul, adică numai pentru atingeri epidermice şi ignorăm partea cea mai bună din noi înşine – sufletul nostru, care este de la Dumnezeu – este ca şi cum n-am fi trăit. La sfârşitul vieţii noastre ne aşteaptă un examen foarte greu, mai ales că nu există posibilitatea să-I mai dăm a doua oară.

 Desfrânarea n-are nici o apărare. Ea nu întreţine, ci mai curând sau mai târziu, macină dragostea între soţi şi aduce ca orice păcat, ură şi răzbunare. În zilele acestea mai de pe urmă, când şi nouă ni se pare «că de acum vremea s-a scurtat», cercetând firea durerilor, am aflat desfrânarea încteştându-i pe oameni şi lucrându-le de zor dărâmarea in întindere şi adâncime. Iubirea desfrânării îi face pe oameni groşi la „minte şi la obraz, şi nu înţeleg cinstea” (Părintele Arsenie Boca).

 CINE ARE MINTE SĂ IA AMINTE: AM TRĂIT CONSTIENT, CONSTIENT AM SĂV ÂRSIT PĂCATUL DESFRĂNĂRlI, CONSTIENT VOM RĂSPUNDE LA JUDECATA NOASTRĂ ÎN FATA LUI DUMNEZEU. lată ce spunea un bătrân: „Fiilor, această puţină viaţă numai pentru pocăinţă ne-a dat-o Domnul Dumnezeu, şi de vom pierde această puţină vreme, trăind in păcate, fară de pocăinţă şi in răutăţi, mult o vom căuta şi vom dori această vreme şi nu o vom găsi. Să ne gândim la moarte este lucrul cel mai bun, pentru că numai astfel putem fugi de păcat. Ca un abur este viaţa omului, ca un nor care trece. Cele din urmă ceasuri ale vieţii noastre sunt aşa de preţioase că mintea noastră nule poate cuprinde. Îngerii şi diavolii aşteaptă să vadă ce va fi cu noi, numai noi stăm nepăsători la fericirea noastră. Cum ne pregătim de judecată? Ce mai aşteptăm? Avem nevoie de sfat duhovnicesc? Să mergem cât mai repede la Biserică, şi vom găsi acolo preotul care ne va fi călăuză duhovnicească in drumul spre Hristos. Pe bună dreptate constata un moralist contemporan că, drama sau criza omului modern şi a lumii in care trăieşte este că piere şi nu ştie de unde-i vine pieirea. El aruncă vina pe crizele economice, sociale şi politice, socotindu-le ultimele şi singurele cauze ale răului de care suferă, dar ignoră cauza adevărată a tuturor relelor: PĂCATUL. Să avem in suflet cuvintele psalmistului:

 „Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în Legea Domnului. Fericiţi cei ce păzesc poruncile Lui şi-L caută cu toată inima lor. Tu ai poruncit ca poruncile tale să fie păzite foarte” (Psalm 118: 17).

 SĂ NE ÎNCHINĂM TATĂLUI SI FIULUI SI SFÂNTULUI DUH, SFINTEI TREIMI CELEI DE O FIINTA, DIMPREUNA CU SERAFIMII STRIGAND: SFANT, SFANT, SFANT ESTI DOAMNE, ACUM SI PURUREA SI IN VECII VECILOR. AMIN!

Read Full Post »

După cum am văzut, cuvântul lui Dumnezeu scoate în evidenţă nunta ca pe o sfântă poruncă dumnezeiască, iar fecioria – ca pe o stare şi mai înaltă de desăvârşire (1 Cor. 7, 1, 8, 34, 38). În Vechiul Testament, fecioria nu era practicată, iar firea căzută a omului nu avea puteri harice spre a se ridica până la ea. Sfântul Ioan Gură de Aur spune:

„Minunata feciorie în Vechiul Testament nu era cunoscută nici măcar după nume”. Însă în Noul Testament, în belşugul de har dumnezeiesc, trăirea virtuoasă în afara căsătoriei a început să se răspândească foarte mult. Sfinţii Părinţi au lăudat-o pe ea, au recomandat-o şi chiar au practicat-o. În cunoscutul său tratat „Despre feciorie”, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Fecioria este bun lucru … ea este mai bună decât căsătoria … Şi dacă este de trebuinţă, voi adăuga că este mai bună aceasta – anume pe atâta, precum cerul este mai bun decât pământul şi îngerii decât oamenii. Ce este mai dulce, mai minunat şi mai strălucitor decât fecioria? Ea răspândeşte raze mai strălucitoare decât ale soarelui, care ne rup de orice lucru al vieţii, şi ne pregătesc să privim cu ochi curaţi spre Soarele dreptăţii”.

Însă, spre a fi plăcută lui Dumnezeu, fecioria trebuie să fie curată şi lipsită de orice pată. Dacă pentru căsătoria creştină este de trebuinţă ca ea să strălucească în curăţie, cu cât mai mult acest lucru este de trebuinţă fecioriei! Deasupra ei se cade să ardă neîncetat candela sincerei nepăcătuiri, pentru a fi autentică. Iubirea între soţi cere legătura nunţii. Dragostea către Dumnezeu o exprimă cel mai bine virtutea afierosirii trăirii întru feciorie. Cel ce se căsătoreşte o încredinţează pe soţia lui că este gata să moară pentru ea. Iar cel feciorelnic, care de bunăvoie îşi asumă nevoinţa ne căsătoriei, trebuie să iubească pe Dumnezeu mai mult decât orice pe lume. Altfel, pentru ce se împovărează cu o asemenea grea trudă, dacă dragostea lui către Dumnezeu nu depăşeşte orice altă legătură cu cele pământeşti? Soţii îşi mărturisesc dragostea lor reciprocă prin credincioşia unuia faţă de celălalt. Cel feciorelnic însă trebuie să-şi manifeste dragostea lui către Dumnezeu prin neschimbata lui credincioşie către Hristos şi prin permanenta lui stare de curăţie. Căci orice îndepărtare de la curăţie este o trădare a lui Dumnezeu.

Fecioria poate să fie atât exterioară, cât şi lăuntrică; cea exterioară este aparentă, prefăcută;numaiceaIăuntrică are valoare înaintea lui Dumnezeu. Fecioria cea din afară – a nu săvârşi cu trupul vreun oarecare păcat al desfrânării – nu este de folos creştinului care este însoţit de o permanentă şi tainică desfătare a dorinţei de desfrânare. Cel ce doreşte să ajungă la fecioria cea lăuntrică, trebuie neîncetat să-şi curăţească inima lui de gândurile de desfrânare insuflate de demoni şi neîncetat să aducă pocăinţă, prin lacrimile căreia se spală petele ticăloşiilor desfrânărilor care au întinat sufletul.

Deci, fecioria trebuie să fie împlinită lăuntric, cu dragoste adevărată de Dumnezeu, cu binecuvântată râvnă pentru nevoinţă, printr-o neîncetată curăţire a sufletului şi o permanentă năzuinţă către o viaţă asemenea îngenlor. Cel cu adevărat feciorelnic este dator să ducă o luptă hotărâtă, până la sânge (Evrei 12, 4), eu propriile lui patimi ale desfrânării şi cu diavolii acestei patimi. El trebuie să urască gândurile îndulcirii pătimaşe, pentru a nu se face vinovat că cele trimise de diavol ajung în sufletul lui. În niciun caz nu trebuie să le cheme singur, nici să se îndulcească cu ele, după cele scrise de Sfântul Isaac Sirul: „feciorelnic este acela care nu numai că şi-a păzit trupul de întinăciune, ci se ruşinează chiar şi de sine însuşi atunci când rămâne singur”. După cuvintele aceluiaşi sfânt nevoi tor, „plin de curăţie nu este omul căruia, în vremea luptei, trudei şi nevoinţei, îi încetează gândurile urâte, ci acela care, cu inima sinceră îşi curăţă vederea minţii lui şi nu-i dă voie ei să se dedea la gânduri necurate. Şi atunci curăţia conştiinţei lui mărturiseşte prin lumina ochilor despre credinţa lui în legea curăţiei. Ruşinea lui ca o perdea se lasă deasupra tainieului altar al gândurilor sale, şi neprihănirea lui ca o fecioară curată se păzeşte pentru Hristos, prin credinţă”.

„Fericit este omul care se străduieşte să placă lui Dumnezeu şi-şi păzeşte trupul său neîntinat, ca să-l facă pe acesta biserică sfântă a Împăratului Hristos!” – spune Sfântul Efrem Sirul.

Iar Sfântul Ioan Scărarul, definind curăţia ca fiind „curăţia inimii şi a trupului”, scrie: „Curăţia se mai numeşte încă şi nepătimire. Şi pe bună dreptate! Pentru că ea este premergătoare a învierii celei de obşte şi a nestricăciunii trupurilor”.

Să nu se considere din partea celor feciorelnici şi a monahilor că orice mişcare trupească este deja păcat împotriva curăţiei şi a fecioriei! Să auzim înţeleptele judecăţi ale Sfântului Antonie cel Mare pe această temă. Spune acesta: „Să ştii că trupul are o mişcare firească, care este înnăscută. Însă ea nu lucrează (cu păcat) când sufletul nu doreşte aceasta. Este o simplă mişcare trupească, lipsită de orice dorinţă. Există şi un alt chip al acestei porniri, care provine din prea multa săturare şi înfierbântare a trupului, din pricina hranei şi a băuturii fără de măsură. Când apare o căldură din acestea în trup, se pricinuieşte o tulburare a lui. Sfântul Apostol Pavel scrie în acest sens: Şi nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare … ! (Efes. 5, 18). Tot astfel şi Domnul a grăit ucenicilor Săi în Evanghelie: Luaţi seama la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură … ! (Luca 21, 34). Celor nevoitori însă li se întâmplă şi un al treilea chip de mişcare, născut din viclenia şi zavistia demonilor. Prin urmare, trebuie să ştim că mişcarea trupului poate să fie de trei feluri: prima – firească, a doua – din reaua întrebuinţare a mâncării şi băuturii, şi a treia – de la demoni”.

La orice om normal este proprie pornirea firească a primului chip. Aceasta încă nu este păcat, dacă se produce fără participarea voii omeneşti şi dacă omul nu ia aminte la ea, nici nu-i dă ei prilej spre dorinţe păcătoase. Ea se stinge, tot astfel după cum s-a şi ivit.
Al doilea chip al acestei mişcări nu mai este la fel de nevinovat ca şi primul, căci apare ca o consecinţă a neînfrânării de la mâncare, mai cu seamă a mâncării de carne şi a alcoolului. Omul ştie din experienţă că îmbuibarea şi multa băutură exaltă patimile trupeşti şi conduc la desfrânare. Şi dacă, în ciuda acestora, se îmbuibează cu mâncare şi cu alcool, el va da socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru desfrâul şi neînfrânarea sa. Să te saturi şi să doreşti să rămâi curat este tot una cu a căuta să stingi focul cu benzină. Îmbuibarea pântecelui şi băutura nasc, inevitabil, dorinţe păcătoase, iar înfrânarea şi postul aspru le îmblânzesc pe acestea. Vrei să nu mai păcătuieşti împotriva curăţiei? Nu mânca peste măsură şi nu mai consuma alcool! Dacă te va birui pofta pântecelui, neapărat te va birui şi patima trupească. În acest caz, tu porţi toată vina.

Al treilea chip al mişcării trupeşti, care, după cum am văzut, este pricinuit de către demoni şi li se întâmplă mai cu seamă nevoitorilor, poate să fie şi păcătos, şi nepăcătos. Lipsit de păcat este atunci când omul, în ciuda priveliştilor necurate înfăţişate de demoni, se împotriveşte şi se luptă ca să se păzească curat în faţa năvălirilor necurate ale acestora. În chip păcătos se manifestă atunci când omul se ispiteşte singur şi săvârşeşte fie o îndulcire păcătoasă a necurăţiei gândi te, fie păcatul desfrânării cu fapta.

Pe cât este de nefolositoare fecioria de dinafară a omului fără conţinut lăuntric, se vede din următoarea întâmplare. La o stareţă a venit să se nevoiască nepoata acesteia, o tânără care dorea să afierosească lui Dumnezeu floarea tinereţii sale. Fata a îmbrăcat cernita rasă monahală şi a început să se arate ca o bună şi înţeleaptă monahie. Toate călugăriţele mănăstirii se bucurau de ea, văzând o aşa de înaltă smerenie şi cură ţie sufletească. Însă nu pentru multă vreme a împodobit ea, cu viaţa sa ireproşabilă, această obşte de fecioare. Moartea a răpit-o pe neaşteptate. Au îngropat-o cu multe lacrimi şi tânguire. După o oarecare vreme, egumena, fiind foarte tristă din pricina neaşteptatei pierderi, a hotărât să se roage lui Dumnezeu ca să-i descopere ei cu ce slavă cerească a fost învrednicită călugăriţa ce murise şi la ce înălţime se află ea între fericitele fecioare. În acest scop, ea s-a dedat la aspră postire şi priveghere. Dumnezeu i-a împlinit rugăciunea ei, descoperindu-i în vedenie locul celei repausate. Însă, spre marea sa îngrozire, egumena a văzut-o pe nepoata sa nu în rai, ci în iad, în mijlocul flăcărilor adâncului.

– Dumnezeul meu! Să te văd pe tine, iubita mea copilă, în acest foc? s-a îngrozit stareţa. Şi eu eram sigură că tu străluceşti în mijlocul frumuseţilor raiului, alături de îngeri, în ceata sfintelor fecioare. Pentru ce ai fost pedepsită astfel?                         -

Pentru faptul că eu eram numai în ochii voştri fecioară şi nepătată mireasă a lui Hristos, – i-a răspuns cea osândită – însă de fapt eram cu totul altfel. E adevărat că nu m-am întinat în păcate trupeşti, însă aveam gânduri ticăloase, pofte necurate şi dorinţe murdare. Toate acestea m-au azvârlit în iad! Odată cu nepăcătuirea cea de afară a trupului meu, eu nu mi-am păzit şi curăţenia lăuntrică a sufletului. M-am îndulcit de închipuiri necurate, fără să socotesc aceasta ca păcat. Iar când trebuia să mă mărturisesc, ascundeam cu bună ştiinţă faţă de duhovnic gândurile mele cele trupeşti. Şi iată, din pricina tuturor acestora, după moartea mea, îngerii s-au scârbit de mine şi m-au lăsat în mâinile demonilor. De aceea voi fi veşnic în iad şi niciodată nu voi vedea faţa lui Dumnezeu!

La aceste cuvinte, cea osândită, gemând şi scrâşnind din dinţi, s-a pierdut în flăcările iadului.

Cu dreptate a grăit Sfântul Macarie cel Mare: „Dacă doar la vedere îţi păzeşti trupul tău de întinăciune şi desfrânare, iar înlăuntru săvârşeşti păcatele desfrânării prin gândurile tale, eşti preacurvar înaintea lui Dumnezeu şi trupul tău feciorelnic nu-ti va aduce folos … Pentru că există desfrânare săvârşită cu trupul, şi există desfrânare săvârşită cu sufletul, prin care se intră în părtăşie cu satana. Sufletul poate să aibă părtăşie fie cu demonii, fie cu Dumnezeu şi cu îngerii lui. Când desfrânează cu diavolul, sufletul devine însă nevrednic de Mirele Ceresc”.

Cum se ajunge oare la păcatul necurăţiei în feciorie? Complicatul proces al naşterii şi formării păcatelor în suflet, în ceea ce priveşte curăţia, este descris de către Sfântul Ioan Scărarul astfel:

„Părinţii au stabilit, cu darul deosebirii lor, următoarele momente: 1) momeala, 2) însoţirea, 3) încuviinţarea, 4) robirea. 5) lupta şi 6) patima. Ei lămuresc că momeala este gândul obişnuit ori imaginaţia vreunui lucru, care se iveşte pe neaşteptate în minte, având dorinţa să intre în inimă. Însoţirea este convorbirea cu gândul ce se arată … Această convorbire poate să fie pătimaşă ori nepătimaşă. Încuviinţarea este învoirea plăcută a sufletului către gândul ori lucrul ce s-a arătat. Robirea este atragerea fără de voie, în chip silit, a inimii noastre de către gândul cel ispititor, ori gândirea continuă legată de acest lucru, care distruge buna noastră aşezare sufletească. Luptă se numeşte starea prin care voia liberă a omului se împotriveşte În mod conştient ispitei. Lupta poate să se termine fie prin biruinţă, fie prin înfrângere. Iar patimă se numeşte adesea starea plină de poftă, care, încuibată în suflet, se preface în deprindere, ca şi cum ar fi propria lui natură, astfel că el, de bunăvoie, doar de la sine însuşi năzuieşte către fapte. Dintre toate acestea, prima (momeala) este nepăcătoasă; a doua (însoţirea) – nu întru totul; a treia (încuviinţarea) este potrivită cu starea celui ce luptă (lupta este motiv fie de încununare, fie de chinuri); robirea presupune alte judecăţi, atârnând de faptul întâmplării ei – fie În vremea rugăciunii, fie Într-o altă vreme, fie către lucrurile indiferente (către lucrurile care nu sunt nici bune, nici rele), fie e legată cu dorirea limpede a lucrurilor păcătoase. Şi dacă ţine de patimă, aceasta, fără nicio Îndoială, este de osândit. Şi dacă nu se curăţeşte printr-o pocăinţă pe măsură, se ajunge la muncile cele veşnice. Acela care către primul chip (momeală) se arată fără patimă (adică respinge ispita ce se arată, fără să-şi păteze luarea-aminte cu ea), dintr-o mişcare taie toate celelalte momente ce conduc către păcat”.

Din această constatare rezultă că cel mai important lucru la venirea ispitei este primul: respingerea ei în chip hotărât. În acest proces de prefacere a ispitei nevinovate în păcat, omul nu este singur. În jurul lui se învârt în chip nevăzut demonii, care se străduiesc să-I doboare spre rău şi să-I piardă. Iar lucrările demonilor sunt diferite. Sfântul Ioan Scărarul spune:

„Există diavol (al patimii desfrânării) care, îndată ce ne aşezăm pe pat, vine către noi şi ne săgetează cu păcătoase gânduri necurate, ca să ne murdărească şi să nu mai luptăm împotriva lui cu rugăciune, ci să adormim în aceste gânduri ticăloase şi să avem, în urma lor, vise întina te”.

Diavolul grijii de multe (împrăştierii ce aduce mâhnirea – n.n.) premerge de obicei duhului patimii desfrânării. Primul pregăteşte drumul celui de-al doilea. Cel căzut într-o astfel de stare caută desfătări. Şi iată, vine duhul desfrânării şi îi propune împliniri deosebite, diferite gânduri necurate, arătări, fapte şi ticăloşii. Acela care nu izgoneşte duhul grijii de multe prin rugăciune ori printr-o muncă de folos, face loc în inima lui diavolului desfrânării. Şi unde se poate ajunge pe acest drum, nu este greu ca omul să-şi dea seama.

Aici trebuie să amintim şi de ispitele păcătoase, care adesea se întâmplă în vis chiar şi celor feciorelnici. „Unii cred – scrie Sfântul Ioan Scărarul că războaiele din somn şi cele ce se întâmplă în vremea visului sunt pricinuite doar de hrană. Însă eu am văzut şi pe aceia care erau foarte bolnavi ori care posteau îndelung şi care totuşi se întinau în vis. Am întrebat despre aceasta pe un călugăr încercat, ce avea darul discernământului, şi el mi-a lămurit toate în chip foarte înţelept: „Se întâmplă, zicea bătrânul, o întinare ca urmare a îmbuibării de mâncare şi a somnului mult. O alta din mândrie, când după o îndelungă neîntinate, începem să ne mândrim cu aceasta. Şi există o a treia, ca urmare a osândirii aproapelui. Ultimele două pot să se întâmple şi celor bolnavi, însă nu este exclusă nici cea de-a treia. Iar dacă cineva este curat de toate cele trei pricini pomenite mai înainte şi i se întâmplă lui ispită în vis, fericit e el pentru o astfel de nepătimire, şi să ştie că a pătimit ispită numai din zavistia diavolilor şi după îngăduinţa lui Dumnezeu … , ca să dobândească prin această ispită fără de păcat încă o şi mai adâncă smerenie”.

Read Full Post »

Traducerea a fost făcută după originalul în limba bulgară: Arhimandrit Serafim Alexiev, „Molitvata na Sv. Efrem Sirin v svetlinata na svetooteceskoto nravoucenie – Ţelomădrieto”, Editura „.Sf. Apostol şi Evanghelist Luca”, Sofia,2003.

Păcatele sunt legate între ele, tot astfel cum şi virtuţile sunt înrudite una cu cealaltă. După ce ne îndeamnă să ne păzim de diferite păcate, unele, în aparenţă, neînsemnate, dar care, trecute cu vederea, provoacă mari nenorociri şi lasă grele urmări, Sfântul Efrem ne povăţuieşte mai departe, în rugăciunea sa, spre cele mai de seamă virtuţi: curăţia, smerita cugetare, răbdarea şi dragostea.

CAPITOLUL 1

Deosebirea dintre feciorie şi curăţie

Ce este curăţia? Unii, în mod greşit, confundă curăţia cu fecioria. Şi, pentru faptul că fecioria nu este obligatorie, ei socotesc şi curăţia ca pe un lucru neobligatoriu pentru toţi oamenii. „Monahii şi monahiile au făcut legământul fecioriei, spun ei – şi trebuie, prin urmare, să se afierosească unei vieţi de curăţie, însă noi, oamenii trăitori în lume şi cu familie, suntem slobozi de îndatorirea de a ne nevoi întru această virtute”. Oare aşa stau lucrurile? Nu, deoarece curăţia nu înseamnă feciorie, ci curăţenie sufletească. Iar ea este obligatorie şi pentru oamenii căsătoriţi, şi pentru cei necăsătoriţi. Nunta este dintru început curată şi binecuvântată de Dumnezeu. Însă aceasta se ridică la înălţimea virtuţii doar atunci când este însoţită de curăţie, adică de cinste şi de încredere reciprocă. Fecioria are o şi mai mare binecuvântare de la Dumnezeu. Ea nu este o îndatorire, ci o nevoinţă asumată de bunăvoie de către cei ce au chemare către ea, după cuvintele lui Hristos: Cine poate întelege, să înţeleagă! (Mat. 19, 12). Însă, doar atunci este plăcută lui Dumnezeu, când este însoţită de virtutea curăţiei.

Nunta ar putea fi întinată de păcatele necurăţiei. Şi starea celor necăsătoriţi ar putea să fie murdărită tot din această pricină. Ca să nu se întâmple aşa ceva, noi trebuie să ne ostenim a dobândi virtutea curăţiei.
Sfânta Biserică propovăduieşte nu numai celor feciorelnici, ci tuturor fiilor ei – şi celor căsătoriţi, şi celor ne căsătoriţi – să se roage fierbinte, cu rugăciunea Sfântului Efrern, pentru dobândire a virtuţii curăţiei.

Fecioria este cu totul deosebită, virtute îngerească, care, o dată pierdută, nu mai poate să revină. Dar curăţia poate fi redobândită oricând. Şi cei mai de plâns des frânaţi pot să dobândească curăţia. Fecioria nu este o condiţie prealabilă pentru mântuire, nefiind o poruncă, o îndatorire pentru toţi. Ea este obligatorie doar pentru aceia care, de bunăvoie, au făgăduit să o păzească. Însă fără curăţie nimeni nu va putea să se mântuiască, dacă nu va urma o pocăinţă pe măsura păcatului împotriva curăţiei şi restabilirea ei. Sfântul Apostol Pavel spune că nici desfrânaţii … nici adulterii … nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (1 Cor. 6, 9-10), dar după aceste cuvinte, îndată deschide şi pentru ei uşa mântuirii prin pocăinţă. Termenul „desfrânaţi” se referă la cei care au păcătuit împotriva curăţiei nefiind căsătoriţi; iar „adulteri” sunt cei căsătoriţi care au încălcat porunca curăţiei. Delimitarea făcută de Sfântul Apostol Pavel urmează întocmai celor spuse de Mântuitorul, că din inima păcătoasă ies adultere, desfrânări şi alte răutăţi (Mat. 15, 19).

Deci, cel ce-şi pierde fecioria poate să se mântuiască şi fără feciorie, dacă face o pocăinţă pe măsură şi duce o viaţă în curăţie. Însă cel ce încalcă porunca curăţiei nu poate să se mântuiască, fără redobândirea prin pocăinţă a curăţiei sale. De aici se vede limpede cât de importantă este pentru orice creştin păzirea legământului curăţiei, făcut chiar la Sfântul Botez.

Mai multe femei desfrânate au venit la Mântuitorul Iisus Hristos şi au plecat înţelepţite, adică întoarse la Dumnezeu, întru totul înnoite. Prin cuvintele Mergi; de-acum să nu mai păcătuieşti! (Ioan 8,11), Mântuitorul a întors la mântuire pe cei ce umblau pe calea pierzării. Aşa s-a întâmplat şi cu femeia cea desfrânată, ce a venit în casa lui Simon leprosul, ca să ungă capul Lui cu mirul cel scump, şi cu lacrimile ei de pocăinţă să spele picioarele lui Hristos (Mat. 26, 6-13). Despre ea, Sfânta Biserică spune în slujbele sale următoarele: „Femeia ce fusese mai înainte desfrânată, pe dată s-a înţelepţit. Păcatul ei cel de ocară şi dezmierdările cele trupeşti le-a urât, luând aminte la ruşinea cea mare de la înfricoşătoarea Judecată, când vor fi vădiţi cei desfrânaţi şi cei care s-au pângărit pe sine”.

Fecioria este, într-adevăr, o virtute sfântă. Însă şi căsătoria, atunci când este trăită în curăţie, este la fel de sfântă.

Hristos hotărăsc de comun acord să trăiască precum un frate şi o soră, în deplină feciorie, sub acoperământul legiuitei căsătorii. Aceasta este o mare nevoinţă. către care puţini sunt chemaţi şi pe care încă şi mai puţini oameni o împlinesc în deplină neprihănire şi cu folos pentru sufletele lor.

Nu trebuie să se socotească totuşi ca virtute orice deviere de la căsătorie. Când aceasta nu se face pentru năzuinţa către nevoinţă şi înfrânare. ci pentru scârba faţă de legătura căsătoriei, atunci nu numai că ea nu este îngăduită, însă este chiar osândită în cel mai aspru chip de către canoanele bisericeşti (Pravila 51 a Sfinţilor Apostoli). Sfânta Biserică le aminteşte unor astfel de oameni că tot ce a făcut Dumnezeu este întru totul bun (Facere 1, 31) şi că El a făcut parte bărbătească şi parte femeiască spre înmulţirea neamului omenesc, binecuvântând aceasta. Deci, respingerea căsătoriei este socotită erezie.

Maniheii, marcioniţii şi alţi eretici dualişti, care socotesc că nu Dumnezeu, ci diavolul este creatorul lumii materiale, s-au lepădat de căsătorie, scârbindu-se de aceasta. Creştinii nu trebuie să urmeze însă ereticilor!

În afara fecioriei şi a căsătoriei, mai există încă o stare – fecioria în căsnicie. Aceasta se vădeşte mult mai rar, mai ales în zilele noastre. Însă în Vieţile Sfinţilor se întâlnesc nu puţine asemenea cazuri. Ea constă în următorul fapt: tinerii soţi, cununaţi în numele lui Dumnezeu, din dragoste pentru

Sfântul Ioan Scărarul lămureşte în cel mai ortodox chip chestiunea căsătoriei şi a curăţiei acesteia, scriind:

„Unii spun că, după gustarea îndulcirilor trupeşti, omul nu poate să se mai numească curat. Însă eu, în opoziţie cu părerea lor, întăresc: … dacă cheile Împărăţiei cerurilor ar fi fost încredinţate celui feciorelnic (Sfântul Apostol Ioan Teologul), care nu a gustat din patima îndulcirii trupeşti, ar fi putut să fie îndreptăţită părerea unor asemenea oameni. Ca să se ruşineze însă cei ce judecă astfel, anume acela care a avut soacră (adică a fost căsătorit – se are în vedere Sfântul Apostol Petru – n.n.) a fost socotit curat şi a păstrat cheile Împărăţiei curăţiei”.

Prin urmare, să luăm aminte că nu numai în feciorie, ci şi în căsătorie, omul poate şi trebuie să fie curat şi îmbrăcat întru cinste!

Read Full Post »