Despre pacatul desfranarii
„Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârsi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumparaţi cu preţ! Slaviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în sufletul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” ( I Corinteni 6: 18-20).
Preot Ioan
Iubiti credinciosi,
Prin învăţătura creştină, botez şi harul Duhului Sfânt, poporul român a devenit urmaş al lui Hristos de aproape 2000 de ani, mai precis din anul 40 d.Hr. când a fost încreştinat de Sfântul Apostol Andrei. Dacă omul se înstrăinează de Dumnezeu, Izvorul Vieţii, viaţa pe pământ devine fără sens, iar singurul scop al acesteia rămâne satisfacerea propriilor plăceri. Omul trebuie să aibă mereu în faţa ochilor săi idealul spre care tinde. După cum exploratorii care năzuiau spre pol erau întorşi în permanenţă cu faţa spre steaua polară, tot aşa şi creştinul trebuie să aibă mereu în faţă „STEAUA MÂNTUIRII”, adică pe Iisus Hristos. Hristos este Cel care a modelat prin Biserica Sa, sufletul românesc. Sufletul blând şi omenos al românului s-a născut şi a crescut în Bisericuţele de lemn, răspândite pe plaiuri mioritice. Potrivit relatărilor Bibliei, cu 1000 de ani înainte de Hristos, i-a ameninţat pe israeliţi uriaşul filistean Goliat: „Acesta era la statură de şase coţi şi o palmă” (I Regi 17:4). Acestuia i s-a opus un ciobănaş (David), cu singurele sale arme: toiagul, praştia şi cinci pietre rotunde pe care le-a cules din vâltoarea unei ape. În zilele noastre există un alt Goliat care ameninţă întreaga lume, chiar şi pe români: UN GOLIAT AL NECREDINŢEI, AL IMORALITĂŢII, AL CURVIEI, AL PREA CURVIEI SI A TOT FELUL DE PERVERSIUNI SEXUALE. Unii oameni săvârsesc aceste păcate considerând că sunt liberi să facă orice vor. Este foarte important însă să nu confundăm libertatea cu libertinajul. Un om este liber cu adevărat atunci când face binele, iar când face răul este rob al diavolului, pentru că libertinaj înseamnă comportare de libertin, desfrâu, destrăbălare. Libertinul este un om care sfidează regulile decentei si ale moralei, fiind usura tic, desfrânat.
Noua viziune liberală legitimează situaţii precum:
MARIAJUL DESCHIS în care soţii îşi dau unul altuia acordul de a avea şi alţi parteneri sexuali;
CONCUBINAJUL care exclude cununia religioasă;
MATERNITATEA INDEPENDENTĂ, adică conceperea copiilor prin tehnici reproductive.
FAMILIA HOMOSEXUALĂ acceptată în Olanda şi de curând în alte câteva state.
Orice persoană morală, cu nobleţe sufletească, cu dragoste şi frică de Dumnezeu îşi va pune inevitabil următoarea întrebare: CUI FOLOSESTE ACEASTĂ DEZORDINE AMOROASĂ???
DESIGUR VRĂJMASULUI DIAVOL AL CURVIEI !!!
Vorbim mereu despre lume. Dar ce este lumea? După cuvântul unui Sfânt Părinte, lumea este o mare a plăcerilor în care o dată scufundat, te îneci în vesnica moarte a nepăsării generale, egal distribuită tuturor candidaţilor la deşertăciune. În lumea noastră, marcată atât de profund de păcat, tinerii sunt înconjuraţi de ispite. O mare parte din ei nici nu vor să audă de Biserică, post, spovedanie, împărtăşanie, Hristos, mântuire … Nu-i interesează decât distracţii le sub orice formă, motivând că: „ÎSI TRĂIESC VIATA!” Asa îi însală diavolul si-i face să numească „viaţă” însăşi calea morţii. În lumea aceasta pervertită, care şi-a întors faţa de la Dumnezeu către mizeriile Occidentului (homoxesuali, lesbiene, perversiuni sexuale, pedofilie, bordeluri, droguri, discoteci … ), nu există chioşc de difuzare a presei fără reviste pornografice, nu există ziar fără imagini incitante cu femei dezbrăcate. Pe străzi, pe pereţi putem vedea desene grafiti în care este propăvăduit sexul, la televizor nu putem vedea un film sau o telenovelă fără sex. Există canale de televiziune dedicate filmelor cu orgii sexuale, pe autoturisme proprietate personală, numărul de imatriculare este SEX, iar compozitorii de manele folosesc texte obscene.
PĂCATUL DESFRÂNĂRJI ÎSI FACE MARE RECLAMĂ
În toată mass-media este loc atât de larg pentru reclama desfrânării şi atât de puţin pentru ADEVĂR. Parcă diavolul şi-a subordonat aceste mijloace într-o proporţie înfricoşătoare, manipulându-i pe cei slabi în credinţă.
Televizorul droghează vizual şi psihic pe toţi cei care-i privesc ecranul, de la copii până la bătrâni. Teledesfrânatul este, poate, cel mai vinovat de propăvăduirea păcatului curviei. Imaginile arătate pe micul ecran ţin locul spectacolelor din arenele romane, spectacole cu lupte de gladiatori. Sfinţii Părinţi îi opreau pe creştini să meargă la astfel de spectacole şi tot aşa i-ar opri şi pe creştinii de astăzi să privească cea mai mare parte a emisiunilor micului ecran. Pâine şi circ! Asta voiau cei care mergeau să vadă spectacolele din arenele romane.
Însă telemincinosul dă numai circ, pâine nu! Iar poruncile lui Dumnezeu sunt: ,,RASCUMPARATI VREMEA” (Efeseni 5: 16) şi „CU FRICA SI CU CUTREMUR RASCUMPARATI MANTUIREA VOASTRA.” (Filipeni 2:12).
CUM AM PUTEA DEFINI DESFRÂNAREA
”Nu vă amăgiţi;” Nici desfranatii, nici închinatorii la nici adulterii, nici malahienii, nici sodomitii, nici furii, nici lacomiii nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împarăţia lui Dumnezeu. (Corinteni 6:9-10). ”
Desfrânarea o putem defini ca pe o convieţuire nelegitimă a unui bărbat cu o femeie.
Cineva o numea cel mai tare drog din zilele noastre. Desfrânarea este numărată între păcatele care ies din inima omului: „Căci din inimă ies: gândurile rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurcă pe om … ” (Matei 15:19-20). Poligamia începe în lume cu Lameh, un urmaş al lui Cain, acesta fiind primul om care şi-a luat două femei, pe Ada şi pe Sela (Facere 4: 17). Iisus Hristos a condamnat desfrânarea (Matei 19:3), iar căsătoria monogamă a ridicat-o la rang de taină la nunta din Caana Galileii (Ioan 2:1-10). Dacă în Legea Veche era urmărită curăţia cu deosebită râvnă, cu atât mai curaţi trebuie să fim noi, care ne învrednicim de Jertfa cea Mântuitoare după cum spune Sfântul Ioan Cassian: „Cu câtă curăţenie va trebui să păstrăm castitatea corpului şi a sufletului nostru noi, cei care primim Sfânta Împărtăsanie, dacă învătăturiie Legii Vechi opresc atingerea jertfelor de către cineva necurat”.
În Predica de pe Munte (Matei 5), însuşi Mântuitorul Iisus Hristos îi îndeamnă pe creştini să fugă de acest mare păcat al desfrânării, chiar de ar fi săvârşit numai cu gândul: „Aţi auzit ce s-a zis celor de demult: Să nu săvârsesti adulter, Eu însă vă spun vouă că oricine se uită la femeie, poftind-o, a si săvârsit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5: 27-28). Iar
Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: ” V-am scris în epistolă să nu vă amestecati cu desfrânatii” (lCorinteni 5:9) ; „Că pe desfrânati îi va judeca Dumnezeu” (Evrei 13:4).
Suntem îndemnaţi să căutăm sfinţenia, căci trăind în acest păcat al desfrânării, îl mâniem pe Dumnezeu, care spune: „De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi” (I Corinteni 3:17). Aşa se va întâmpla şi cu noi, cum s-a întâmplat şi cu Izabela: „Şi i-am dat timp să se pocăiască. Şi nu voieşte să se pocăiască de desfrânarea ei. IATĂ, O ARUNC PE EA BOLNAVĂ LA PAT, SI PE CEI CE DESFRÂNEAZĂ CU EA, ÎN MARE STRÂMTORARE, DACĂ NU SE VOR POCAI DE FAPTELE LOR” (Apocalipsa 2:21-22).
Păcatul desfrânării îl putem considera mai mult decât o înşelăciune din partea diavolului, fiind chiar ,,O BETIE A ÎNSELĂCIUNII”. Acest diavol al desfrânării ne spune asa: „Desfrânează fără să-ţi fie teamă să desfrânezi din nou. Atunci vei fi satisfăcut din plin”. Orice om este liber, conştient, dar şi responsabil.Diavolul ispiteşte, dar nu poate sili, cere consimţământul, dar nu poate constrânge.Conştiinţa fiecăruia dintre noi este judecător drept, care ştie ce este bine şi ce este rău. Conştiinţa ne învinovăteşte, căci noi nu cădem în păcate din neştiinţă, ci din trândăvia sufletului şi a nepăsării faţă de virtuţi. Un lucru foarte grav şi dureros este atunci când părinţii trăiesc în desfrânare. Atunci păcatul poate cădea pe copilul, nepotul sau strănepotul lor, după cum se poate citi în Biblie că Dumnezeu este: ” …iubitor de oameni, milostiv, îndelung-răbdător, plin de îndurare şi de dreptate … „. El este Cel Care „păzeste adevărul si arată milă la mii de neamuri; Care iartă vina si răzvrătirea si păcatul, dar care nu Iasă nepedepsit pe cel ce păcătuieşte; CARE PENTRU PĂCATELE PĂRINTILOR PEDEPSESTE PE COPII SI PE COPIII COPIILOR PÂNĂ LA AL TREILEA ŞI AL PATRULEA NEAM” (Ieşirea 34:6-7). Şi iată un exemplu grăitor: Săvârsind adulter cu femeia oşteanului Urie şi apoi uneltind moartea acestuia, Împăratul David şi-a încărcat sufletul cu două păcate foarte grele, adulter şi crimă, pentru care Dumnezeu l-a mustrat prin profetul Natan. Deşi, Dumnezeu l-a iertat, totuşi nu a vrut ca David să-i zidească templu fiindcă avea mâinile murdare de sângele crimei şi de adulter, iar primul copil făcut cu Batşeba, soţia lui Urie, a murit. Fructul literar al acestei nefericite întârnplări a fost Psalmul 50, ca o expresie a pocăinţei, pentru o vină recunoscută. Fericitul Augustin ne învaţă că nu David cel căzut în păcat trebuie să fie modelul creştinului, ci David cel ce se pocăieşte de păcat.
(Oricine poate cadea important este sa se ridice şi se va mantui) Împreunarea trupească a oamenilor, fără binecuvântarea lui Dumnezeu (prin Taina Sfintei Cununii), şi pervesiunile sexuale sunt acte sau comportări anormale, practici urâte şi dăunătoare omului. Perversiunile sexuale sunt consecinţa unor deprinderi proaste, a unor înclinări din naştere (inversiune sexuală). Formele de manifestare a perversiunilor sexuale sunt: ONANISMUL (masturbarea), FETISISMUL, SADISMUL, MASOCHISMUL, NECROFILIA, BESTIALITATEA, EXHIBITIONISMUL, SATIRIAZIS, NIMFOMANIA, HOMOSEXUALITATEA, LESBIANISMUL, SODOMIA, PEDOFILIA, INCESTUL. După morala creştină, acestea sunt păcate de moarte şi sunt practicate de oameni bolnavi şi fără educaţie, dar mai ales fără Dumnezeu.
SFÂNTA SCRIPTURĂ DESPRE PĂCATUL DESFRÂNĂRII
”Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut BĂRBAT şi FEMEIE” (.Facerea 1:27);
Deci, nu scrie că l-a făcut pe om bărbat şi femei, şi nici femeie şi bărbaţi.
În Biblie, atât în Vechiul Testament cât si în Noul Testament, în multe locuri si în multe feluri suntem îndemnaţi să fugim de păcatul desfrânării. Fiind vorba de lupta noastră cu ispitele, Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul” (Efeseni 6: 14). Dar când chipul desfrânării îşi slobozeşte săgeata, ne îndeamnă să fugim din faţa acestui păcat: „Fugiţi de desfrânare … ” (1 Corinteni 6:20), căci este mai de temut decât alte nelegiuiri. Spre adeverire, în Sfânta Scriptură avem a lua aminte la cumpătarea lui Iosif, fiul lui Iacov, care s-a împotrivit fugind de păcatul desfrânării, deşi multe i-ar fi fost spre convingere: vârsta supusă plăcerii, jugul robiei în care era şi ademenirile stăpânei. După ce Iosif a fost dus în Egipt, a fost cumpărat de egipteanul Putifar, comandantul gărzii, o căpetenie de la curtea lui Faraon. Stăpânul Putifar, văzându-l pe Iosif foarte îndemânatic şi că toate câte le făcea el sporeau, l-a pus mai mare peste casa lui şi peste toate câte avea. Iosif era chipeş la statură şi foarte frumos la faţă: «Aşa fiind, femeia stăpânului său şi-a pus ochii pe Iosif şi i-a zis: „Culcă-te cu mine!”» (Facerea 39:7). Iar el n-a vrut, ci i-a spus femeii stăpânului său: „În casa aceasta nu-i nimeni mai mare decât mine şi de la nimic nu sunt oprit decât numai de la tine, pentru că tu eşti femeia stăpânului meu. Cum dar să fac acest mare rău şi să păcătuiesc înaintea lui Dumnezeu?” (Facerea 39:9). Însă stăpâna casei nu-l slăbea pe Iosif si în toate zilele îl îndemna să se culce cu ea, dar el n-o asculta. Într-o zi intrând Iosif în casă după treburile sale şi nefiind în casă vreunul din casniciei. Ea l-a apucat de haină şi i-a zis:
Culcă-te cu mine! EI însă lăsând haina în mâinile ei, a fugit si a iesit afară” (Facerea 39: 12).
Atunci când a văzut că el a fugit lăsându-si haina, a ieşit afară şi: „A strigat pe casnicii săi si le-a zis: Priviti, ne-a adus aici slugă un evreu, ca să-si bată joc de noi. Căci a intrat la mine şi mi-a zis: Culcă-te cu mine! Eu însă am strigat. Auzind el că am ridicat glasul şi am strigat, lăsându-şi haina la mine, a fugit şi a ieşit afară” (Facerea 39:13-14). Când a venit stăpânul acasă i-a arătat haina şi l-a învinovăţit pe Iosif. Stăpânul s-a mâniat şi l-a băgat în temniţă pe Iosif, de unde a ieşit după ce a tâlcuit visele Faraonului. Stăpânul văzându-i înţelepciunea i-a spus: „Iată, eu te pun astăzi peste tot pământul Egiptului” (Facerea 41: 41). Iată, pentru cinstea lui, Iosif, chiar dacă a fost învinuit şi a suferit pe nedrept, a primit dreptatea şi binecuvântarea lui Dumnezeu care nu au întârziat să vină asupra lui şi a fost pus, după Faraon, cel mai mare peste tot Egiptul.
CAUZELE PĂCATULUI DESFRÂNĂRII
Dintre cauzele generale ale desfrânării, Părinţii Filocalici insistă asupra a două: lăcomia pântecelui şi trândăvia sau lenea. După o masă bogată prin cantitatea mâncărurilor şi a băuturilor nu se naşte dorinţa de rugăciune stăruitoare, ci imboldul spre odihnă, lene şi curvie. Cu cât sunt mai variate si mai fine bucatele si băuturile, cu atât plăcerile imaginate sunt mai rafinate. Provocată de lăcomia pântecelui şi lene, desfrânarea naşte, la rândul ei, patimi consecutive, pentru că patimile trupeşti se află legate ca într-un lanţ, astfel încât o verigă conduce spre cea următoare, adică preaplinul uneia o naşte pe cealaltă. În păcatul desfrânării rontăie ca un soarece moartea si într-o zi ne vom vedea plini de suferintă si căintă.
FELURILE, FORMELE SI MANIFESTĂRILE DESFRÂNĂRII
Sfântul Ioan Cassian, denunţând patima defrânării, vorbeşte despre trei forme generale ale acesteia:
l. Una, lucrată în cadrul unirii dintre două persoane de sex opus;
2. Alta, în afara sau în lipsa atingerii unei persoane de sex opus (autosatisfacerea, onania sau masturbarea … );
3. Al treilea fel, curvia din suflet si din minte.
La aceste forme şi în ton cu vremurile contemporane se pot adăuga: necumpătarea la mâncare şi băutură, îmbrăcămintea necuviincioasă şi provocatoare, lectura şi vizionarea unor materiale instigatoare-erotice, sexi sau pornografice, dansurile, cântecele şi reprezentările artistice obscene, vorbele şi cuvintele uşuratice etc. Toate acestea constituie tot atâtea aluzii şi motive declanşatoare şi cauzatoare ale păcatului curviei.
MALAHIA (MASTURBAREA) ESTE UN PĂCAT?
Da, este un păcat. Masturbarea este caricatura unei relaţii conjugale adecvate. Ea se concentrează exclusiv asupra propriei persoane şi asupra satisfacţiei personale, fiind contrară scopului „natural”, pentru care Dumnezeu a creat sexualitatea la început. Îi lipseşte finalitatea, care este procrearea şi dăruirea de sine reciprocă, şi încalcă porunca de a duce o viaţă castă. Fiindcă înaintea lui Dumnezeu, acest păcat este URÂCIUNE, îi îndemnăm din tot sufletul pe cei căzuţi să-I părăsească, iar pe cei teferi să se păzească de „muşcătura viperei”, de mrejele şi întinăciunea lui. PENTRU ACEST PĂCAT A ÎNGĂDUIT DUMNEZEU CA ONAN SĂ MOARĂ: „Ceea ce făcea el (Onan), era rău înaintea lui Dumnezeu şi l-a omorât pe el” (Facerea 38:10). Masturbarea – zice Sfântul Ioan Scărarul – ESTE CURVIE CE SE FACE FĂRĂ DE ALT TRUP. Tot el mai numeşte acest păcat, păcat de moarte, şi pierzare, pentru că este greu să se depărteze de el şi să se pocăiască cei ce au căzut. Masturbarea pricinuieşte vătămare nu numai la suflet, ci şi la trup. Vătămare la suflet căci îl lipseşte de Împărăţia Cerurilor: „Nu vă amăgiţi ! Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, NICI MALAHIENII, nici sodomiţii …. nu vor moşteni Împărăţia Cerurilor” (1 Corinteni 6:9). Malahia face ca sufletul să-şi piardă fecioria, care, o dată pierdută nu se mai dobândeşte, pentru că îl face pe om de aduce jertfă diavolului, prin sămânţa trupului său – precum zice un părinte.
Masturbarea se poate asocia cu alte deviatii sexuale cum ar fi hornosexualitatea sau poate să apară şi la indivizi bisexuali. Aceste acte devin frecvente în stări psihice cum ar fi oligofrenia (demenţa) când se poate ajunge până la 50-60 masturbări pe zi. Cauzele masturbării constau în CURIOZITATE, TIMIDITATE, RESTRICTII HETEROSEXUALE sau mai poate apărea în caz de izolare psihică (bolnavi psihici care vor să se izoleze de lumea exterioară), când au sentimente de culpă şi de inferioritate sexuală. Masturbarea duce la epuizarea sistemului nervos prin efectul imaginativ şi lipsa de destindere specifică sexualităţii fireşti, ceea ce duce la o nevroză anxioasă (oameni depresivi), iar apoi la impotenţă sexuală prin autosugestie, dată de teama de a nu fi normal în viaţa sexuală. În final, masturbarea face ca subiectul să devină timid, retras şi lipsit de orice iniţiativă. După spusele doctorilor, malahia pricinuieşte vătămarea trupului şi malahienii prezintă următoarele simptome: 1. Îngălbenesc; 2. Le slăbeşte stomacul; 3. Le slăbeşte vederea ochilor; 4. Pierd glasul; 5. Pierd isteţimea şi ascuţimea minţii; 6. Pierd ţinerea de minte; 7. Pierd somnul din pricina unor vise de coşmar; 3. Le tremură trupul; 9. Pierd bărbăţia trupului şi a sufletului; 10. Le urmează scurgerea cea prin somn, de multe ori şi când sunt treji; II. Îmbătrânesc repede. ASADAR, PĂCATUL ACESTA ESTE CA O CIUMĂ SI O STRICĂCIUNE A NEAMULUI OMENESC, SI-I FACE PE CEI CE SE MASTURBEAZA SA TRAIASCA AICI O VIATA TICĂLOASĂ SI DUPĂ MOARTE SĂ FIE DUSI ÎN CHINURILE IADULUI.
PORNOGRAFIA
Când vorbim despre pornografie, trebuie să facem o distincţie clară între pornografia totală ( HARD-CORE) şi cea uşoară (SOFT-CORE). Prima incluzând imagini sadomasochiste şi pedofile, duce la exploatare şi la abuzul cel mai grav. PORNOGRAFIA „HARD-CORE” este o năpastă pe care nici o societate civilizată nu ar trebui să o tolereze. Iată ce scria în revista U.S.NEWS & WORLD REPORT (10.02.1997): „America este pe departe principalul producător de filme porno în lume, cu o incredibilă rată de 150 de titluri noi pe săptămână”. Urmează o statistică: „Un club strip-tease profitabil câştigă 5 milioane de dolari pe săptămână; starurile porno de primă mărime câştigă 20.000 de dolari pe săptămână dansând. Aproximativ 8 miliarde de dolari au fost cheltuiţi anul trecut în afacerile porno; numărul închirieri lor de casete porno a crescut de la 75 de milioane în 1985 la 665 de milioane în 1996. PORNOGRAFIA „SOFT-CORE” este atât de răspândită încât cu greu o mai putem recunoaşte. Ea umple locurile de muncă, casele noastre, dar şi şcolile. Filozoful german Ludwig Feuerbach afirma: „SUNTEM CEEA CE MÂNCĂM”. Părintele Alexander Schmeman preia această frază într-un mod genial, demonstrând că principalul scop în viaţă este să consumăm Sfânta Euharistie (Îrnpărtăsania) şi în acest fel să devenim euharistici. Rostul icoanelor (iconogafia) în Sfânta Biserică este de a da minţii noastre hrană cerească. Pornografia este o iconografie demonică. Ea corupe mintea cu imagini care provoacă stricăciune în adâncul sufletului. Pornografia creează dependenţă. Dacă suntem într-adevăr ceea ce mâncăm, pornografia este evident o otravă ucigătoare. SOLUŢIE: Să nu ne închinăm omului, împodobindu-ne spaţiile cu postere reprezentând nuduri, actori şi cântăreti, mai bine să scoatem de pe pereţii caselor noastre şi ai birourilor unde lucrăm aceste provocări diavolesti şi să le înlocuim cu icoane crestin – ortodoxe si atunci icoană va fi sufletul nostru.
CE PUTEM SPUNE DESPRE OMUL STĂPÂNIT DE PĂCATUL DESFRÂNĂRII ?
Omul stăpânit de această patimă „pierde simţul pudorii”, care este unul dintre elementele funamentale ale moralei, îşi istoveşte forţele fizice şi intelectuale, îşi ruinează avutul, poate fi atins de boli grele şi contagioase, îşi roade floarea tinereţii. DESFRANAREA ADUCE TOTDEAUNA O BATRÂNETE PREMATURA. Este un păcat care produce obisnuinte tiranice, ce paralizează orice avânt spre desăvârşire,
Desfrânatul devine egoist şi obsedat. Echilibrul puterilor sufleteşti este rupt. Trupul este acela care comandă tiranic, iar voinţa devine sclava acestei patimi ruşinoase.
Desfrânatul nu vrea persoana celuilalt aşa cum este, ci aşa cum îi trebuie lui. Percepţia este distorsionată ca într-o falsă oglindă. Persoana devine o proiectare a propriilor dorinţe pătimaşe, o sumă a poftelor lui. Persoana celuilalt nu mai este o taină de care trebuie să se apropie cu delicateţe şi sfială şi, mai presus de toate, cu dragoste sinceră şi curată, ci este o cetate cucerită, ce trebuie să plătească permanent „tribut în natură” cuceritorului.
CE STARE SUFLETEASCĂ ARE CEL CĂZUT ÎN PATIMA DESFRÂNĂRII ?
După împlinirea dorinţei şi dispariţia plăcerii, desfrânatul se simte izolat, singur şi străin chiar şi lângă victima lui, unde credea că va simţi şi va trăi din plin cu toată fiinţa. Are un sentiment de zădărnicie şi de regret, ca unul care n-a întâlnit ce a dorit, are un sentiment de frustrare şi angoasă. SINGURA CALE DE A SCĂPA DE TOATE ACESTE COMPLEXE SI REMUSCĂRI, I SE PARE ÎNTOARCEREA CU O PUTERE SI MAI MARE ÎN BRATELE PATIMII, ADICA SE ABANDONEAZA TOTAL PLACERII.
ESTE ADEVĂRAT CĂ CEI CARE DESFRÂNEAZĂ, ÎSI SCURTEAZĂ ANII VIETII?
Dupa cuvântul Parintelui Arsenie Boca scurtarea vieţii neamului omenesc a venit ca o plata pentru caderea în desfrânare. Nici că se poate mai drept. Dumnezeu L-a înzestrat pe om cu atâtea daruri minunate. De ce să renunţe omul la ele şi să coboare satisfăcut la singurul rol de mascul şi femelă??? Asta-i toată aspiraţia lui??? Neînvăţat sau nevrând să se ostenească mai mult, uitând că Dumnezeu a rânduit o instituţie, Biserica, tocmai cu acest scop, să-l îndrepte şi să-l ajute spre împărăţia Lui, sigur că se află în disonantă si în dezechilibru cu Dumnezeu.
De Dumnezeu nu scapi prin simplul motiv că nu-L asculţi sau Îi tăgăduieşti existenţa, şi-I nesocoteşti Biserica, pentru că El are o rânduială şi-ţi cere s-o urmezi. Solomon, ca unul ce avea s-o păţească, a întrevăzut acestea: „CEI NELEGIUI’fI (DESFRANATIII) PEDEPSITI VOR FI- FEMEILE LOR SUNT FARA MINTE ŞI COPII LOR STBlCATU IAR SPITA LOR BLESTEMATA” (Înţelepciunea lui Sirah 3:10-12).
Este foarte adevărat că omul caută pe pământ fericirea pentru că el este o fiinţă a dorului, o fiinţă relaţională, făcută să fie cu un partener de sex opus, o fiinţă care nu poate fi fericită fără întâlniri interpersonale. Fericirea este simplă, este ca un buchet de trandafiri şi spini, este viaţa. Fericirea supremă a omului este comuniunea în iubire. Fericit este omul care are aripile puternice ale nădejdii şi dorului de Dumnezeu. Într-adevăr în om există două legi, două porniri – una de a face binele şi una de a face răul. Legea duhovnicească din sufletul omului doreşte binele, iar Legea păcatului din mădulare se luptă împotriva legii duhovniceşti. Deci, tinerii trebuie să biruie ispita, dar acest fapt se petrece, în mod deosebit, acolo unde există viaţă duhovnicească. Se cuvine ca tinerii să se păzească pe cât va fi cu putinţă mai mult de orice păcat şi de cad în păcat, să nu fugă, din disperare şi din laşitate, ci să caute restabilirea curăţiei lor sufleteşti prin: SPOVEDANIE, CANON ŞI ÎMPĂRTĂŞANIE.
Un creştin ortodox trebuie să se păzească de desfrânare, ducând o viaţă curată, căci aceasta înseamnă a aduce jertfă Domnului (Romani 12:4-5).
FECIORIA ÎNAINTE DE CUNUNIA RELIGIOASĂ
Putem spune că nu există religie pe suprafaţa pământului care să nu cinstescă în mod deosebit fecioria. Păzirea ei apare ca cel mai mare bun, ca izvorul adevărat al puterii şi tăriei spirituale. Încă din copilărie fiecare creştin ortodox (desigur, înainte de a cădea în păcatul desfrânării), ar trebui să ştie care sunt cele două mari comori ale sufletului său. Prima mare comoară a unui suflet este CREDINŢA CREŞTIN-ORTODOXĂ, şi să-i muţumim lui Dumnezeu că ne-am născut în credinţa cea dreaptă, sfântă şi mântuitoare. A doua mare comoară a unui suflet este FECIORIA. Când eram copil, mama îmi spunea mereu că fecioria este certificatul de bună purtare. Fecioria este ca soarele şi să nu uităm că tinereţea şi fecioria nu pot fi recăpătate. Ce-şi poate dori mai mult o mireasă decât să păşească sfios către Altarul Sfintei Biserici, îmbrăcată în rochia de mireasă pe care a visat-o din copilărie; albă să-i fie rochia iar sufletul, alb şi parfumat ca un crin imperial. Binecuvântată îi va fi viaţa, familia, soţul şi viitorii copii. Dar dacă tinerii (ginerele şi mireasa) şi-au pierdut fecioria înainte de acest moment, conform sfintelor canoane, nu trebuie puse cununiile pe capul lor şi nici să cânte preotul: „Cu mărire şi cu cinste se încununează … ” O dată pierdută fecioria, regretul pentru acest păcat îi urmăreşte toată viaţa, nemaipunând la socotelă că uneori partenerii se părăsesc pentru totdeauna. Iată, referitor la acest lucru, o doamnă îmi povestea cu lacrimi în ochi că va regreta toată viaţa pentru că şi-a stricat fecioria înainte de nuntă: „Părinte atunci când am mers la cununia religioasă în Sfânta Biserică Ortodoxă, stând în faţa Altarului, am simţit că rochia mea de mireasă nu mai este curată, ci pătată”. Atunci când unul din cei doi sau amândoi au mai avut legături trupeşti Înainte de căsătorie, umbra acestui păcat nu poate fi niciodată Înlăturată din sufletele lor. Iată un exemplu:
Cu câteva decenii în urmă s-a remarcat în literatura europeană o nuvelă cu titlul „UNA DIN MULTE”. Nuvela prezintă drama unei domnişoare care ajungând mireasă a aflat de la mirele ei, care o iubea şi pe care îl iubea, că acesta a cunoscut pe altcineva înainte de căsătorie. Neputând suporta durerea şi greutatea care au strivit floarea delicată a iubirii, s-a sinucis ca „UNA DIN MULTE”. Nuvela este sugestivă în ceea ce priveşte” Taina iubirii”, dar rezolvarea acestei suferinţe prin sinucidere a dus la osânda ei veşnică, fiindcă sinuciderea este păcat împotriva Duhului Sfânt şi nu se iartă în vecii vecilor (Marcu 3:28-29).
DOAR CUNUNIE CIVILĂ SAU TREBUIE NEAPĂRAT SI CUNUNIA RELIGIOASĂ?
Hotărât lucru: bărbatul rară nevastă nu este întreg, dar nici femeia fără bărbat nu este întreagă. În popor se spune că unul fără altul sunt doar „o jumătate de cruce” şi atunci este clar că ei trăiesc fără bucurii, fără binecuvântare fără pace în suflet …. Alianţa conjugală a existat şi în Vechiul Testament, însă în Noul Testament, Iisus Hristos face din ea o Taină, după modelul relaţiei sale cu Biserica. Unirea dintre membrii cuplului conjugal (bărbat şi femeie), este unică, eternă, divină, un mare mister ca şi împreunarea mistică dintre Hristos şi Biserică. Actele încheiate la Oficiul Stării Civile reprezintă numai partea formală a căsătoriei, adică acordul din partea oamenilor. Adevărata căsătorie este cea consfinţită religios, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „TAINA ACEASTA MARE ESTE; IAR EU ZIC, ÎN HRISTOS ŞI ÎN BISERICĂ” (Efeseni 5:32). O astfel de căsătorie se află ca model în Biblie şi la ea a participat Însuşi Mântuitorul, Maica Domnului şi ucenicii lui. Primul scop al căsătoriei este naşterea de prunci. Dumnezeu L-a făcut pe primul om – Adam, iar familiei îi revine misiunea sublimă de a răspândi viaţa. Al doilea scop al căsătoriei este sfinţirea. Al treilea scop este acela de a fi port împotriva furtunilor patimilor, fiindcă degradarea umană este adâncă. Omul nu-şi mai poate stăpâni simţurile sale. Şi atunci, unirea legitimă a bărbatului cu femeia vine ca un mijloc de salvare. Căsătoria are o măreţie divină – fiindcă această căsătorie vine de la Dumnezeu şi se încheie sub ochiul Lui şi autoritatea Sa supremă. Pentru ca nunta să fie după voia lui Dumnezeu, ea trebuie să fie mai întâi ca-n Sfânta Scriptură, abia apoi ca-n povesti. Iată ce scrie în Biblie despre prima familie de oameni (Adam şi Eva): „Şi Dumnezeu i-a binecuvăntat zicând: Creşteţi şi vă inmulţiţi şi umpleţi pământul, şi-l supuneţi” (Facerea 1 :28). De această binecuvântare a lui Dumnezeu (consimţire a căsătoriei) are nevoie şi familia din zilele noastre. Trebuie însă să remarcăm un lucru: mai întâi i-a binecuvântat (echivalentul cununiei religioase), şi apoi, binecuvântaţi fiind, s-au înmulţit. Nu ca în zilele noastre când mai întâi se înmulţesc (trăiesc în desfrânare o vreme, fac şi câţiva copii) şi numai după aceea vin să se cunune în Biserică, asta într-un caz totuşi fericit, fiindcă unii mor necununaţi.
Iată un exemplu:
Unei femei în vârstă de 70 de ani i-a murit soţul. Tocmai atunci şi-a adus aminte că nu sunt cununaţi nici civil nici religios. Şi pentru că din acest motiv nu putea să primească pensia de urmaş, când a venit preotul acasă să facă slujba de Înmormântare, femeia i-a spusu.Părinte, pentru că tot sunteţi aici, vă rog să ne cununaţi şi pe noi religios”. Părintele i-a spus: „Doamnă vă rog să nu vă supăraţi, dar eu aşa ceva nu pot face! Este Împotriva Sfintelor Canaane să botezăm, să spovedim, să Împărtăşim, şi să cununăm pe cei morţi. Şi apoi, pensia de urmaş şi aşa a-ţi pierdut-o pentru că nu-i purtaţi numele prin cununie civilă. Dumnealui a pierdut viaţa veşnică, iar dumneavoastră sunteţi pe cale să o pierdeţi dacă nu veniţi cât mai curând la spovedanie şi la împărtăşanie”.
Harul primit în Sfânta Taină a cununiei, îi ajută pe tinerii căsătoriţi să-şi poată îndeplini îndatoririle căsniciei: NASTEREA DE PRUNCI, AJUTORUL RECIPROC SI FERIREA DE DESFRANARE. Pentru ca Harul Duhului Sfânt să producă aceste efecte, trebuie ca cei ce se cunună să nu fie pătaţi cu păcatele de moarte (curvie, avort, perversiuni sexuale … ). Se cere să fie într-o deosebită stare de curăţie sufletească şi trupească. Pentru dobândirea acestei curăţii este bine ca mirii împreună cu nasii lor să se spovedească, să se împărtăşească, ŞI SĂ PARTICIPE LA SFÂNTA LITURGHIE DIN DUMINICA NUNTII.
TAINA IUBIRII
Din curătie se naste iubirea, iar din iubire alte mii de bunătăti. Iubirea este temelia căsătoriei, iar căsătoria este pecetea iubirii. Orice iubire este extatică, nepermiţând celor care iubesc să-şi aparţină lor, ci celor pe care îi iubesc. Deci, dacă doi nu se fac unul, nu vor face pe cei mulţi. Iscusinţa lui Dumnezeu a despărţit pe unul (Adam) în doi (Adam şi Eva). Unul nu este în realitate unul, ci jumătatea întregului. A făcut pe unul din celălalt şi pe aceştia doi i-a făcut unul, căci soţul şi soţia nu sunt doi, ci o singură fiinţă omenească. Devin un singur trup aşa cum ai lua aurul cel mai curat şi l-ai amesteca cu alt aur curat. Aşadar, căsătoria este bună pentru că îl menţine pe om în curăţie şi-I împiedică să cadă în desfrânare. Căsătoria este un dar de mare preţ al lui Dumnezeu. Ea a fost permisă pentru a nu ne depăşi limitele. Căsătoria există pentru ca patima să fie redusă la o legătură legitimă. Omul înainte de căsătorie cunoaşte viaţa doar din afară; abia după căsătorie pătrunde în profunzimea ei, prin intermediul personalităţii altcuiva. Rodul iubirii este copilul – o punte între bărbat şi femeie, astfel că toţi trei: bărbat, femeie şi copil devin unul singur. Acum putem spune că Sfânta Treime îşi are reflectare în această familie.
DRAGOSTEA PROCREAREA ŞI NAŞTEREA
Un preot spunea foarte frumos că dragostea, procrearea şi naşterea sunt binecuvântate de Dumnezeu dacă sunt luate împreună. Greşeala oamenilor este aceea că le-au luat pe fiecare în parte, făcând din ele câte un idol în faţa căruia s-au prostemat.
• IUBIREA au luat-o şi au făcut-o o coloană înaltă zicând: „Suntem numai noi doi, noi doi să ne iubim că de ceilalţi nu ne interesează”.
• PROCREAREA a căzut în desfrânare, neştiind că scopul vieţii noastre creştine şti este mântuirea.
• NAŞTEREA DE PRUNCI a ajuns să fie folosită de unii în scopuri prozelitiste. Aşa este spre exemplu la mormonii din statul Utah (o sectă din SUA), care sunt poligami. Ei au chiar şi câte 17 neveste pentru a se înmulţi să poată stăpâni pământul.
DIVORŢUL
Cele trei mari rele într-o familie sunt: ADULTERUL, AVORTUL SI DIVORTUL.
Divorţul este un cuvânt scos din iad şi propus cuplurilor care consideră că trăiesc o nefericire interminabilă. Din cauza înmulţirii despărţiriJor în căsnicie, divorţul a devenit o consecinţă a căsătoriei. Rata divorţurilor a crescut cu peste 70 % în ultimii 50 de ani. Realitatea este că cele mai multe cupluri îşi plănuiesc cu mai multă grijă nunta decât căsnicia. Divorţul este mai dureros decât moartea pentru că nu se termină niciodată. Dar iată ce spune Dumnezeu despre divorţ: „Căci eu urăsc alungarea femeii”( Maleahi 2:16) ; ” Oare nu i-a făcut El să fie o singură făptură cu trup şi suflet? Şi această făptură întrunită, ce năzuieşte ea? Urmaşi de la Dumnezeu. Păstraţi-vă deci viaţa voastră; iar tu nu fi viclean cu femeia tinereţelor tale” (Maleahi 2: 16-15). Nicicând nu a fost mai bine subliniat faptul că credinţa în Dumnezeu se verifică cel mai bine în credincioşia faţă de partenerul de viaţă. În capul listei motivelor de divorţ este ADULTERUL. Dar cum ne-am putea da seama că ne paşte o „aventură extraconjugală”? Atunci când stai mai mult cu colegii decât cu partenerul; când împărtăşeşti prea multe „secrete” prietenilor şi colegilor; când iei prânzuri lungi cu aceeaşi persoană de sex opus, când te complaci în discuţii şi fantezii cu persoane de sex opus; când îţi fug ochii mult prea des la bărbaţii, respectiv femeile frumoase, când cauţi la televizor emisiuni picante şi senzuale, atunci când te consideri prea tare pe moralitatea ta, socotind că nu poţi fi o victimă a adulterului. „CINE CREDE CA STA SA IA AMINTE SA NU CADA!”.
lata o întâmplare adevăratăj din care putem vedea cum au pornit încă odata pe drumul iubirii, doi tineri care erau în pragul divorţului:
-Nu mai stau o clipa în casa asta. Multumesc că mi-ai închis valizele. E un semn ca trebuie sa plec, puse sotia, în vocea careia se simtea o unda de nesiguranta.- Ascultă-mă doar cateva minute si apoi, dacă nu vrei să mai stai, nu te pot forţa, îşi plânse el cuvintele.
– Ce-ai putea sa-mi maispui? De ce n-ai făcut-o până acum? Hai, spune repede, că sunt hotărâtă-să nu mă joc, se răsti ea în timp ce se aşeză pe marginea patului, de cealaltă parte a valizelor:
– Uite, spuse el frângându-şi mâinile, eu am greşit de prea multe ori. Ştiu că te-ain rănit cu jelui meu de a fi şi pe deasupra nici n-am avut curajul să-ţi spun ce mă nemulţumeşte. Nu te merit. Dacă vei pleca, să-ţi rămână în minte cuvintele mele: eu te iubesc, deşi nu am ştiut să-ti arăt iubirea mea. Am îngropat-o uneori în mânie, în teamă, în rusine, dar acum, uite o scot la suprafaţă. Măcar acum, deşi mi se pare destul de târziu. Te rog să ne mai dăm o şansă, să mai pornim odată pe drumul iubirii noastre! Poate mărturisirea mea te va convinge. IN FIECARE ZI ŢI-AM CUMPARAT O CIOCOLATĂ ŞI MI-AM ZIS CĂ, DACĂ MĂ VEI INTÂMPINA CU UN ZAMBET, SĂ TI-O DĂRUIESC DAR TU ERAO OBOSITĂ SI NECĂJITĂ CĂ TOTDEAUNA VENEAM TÂRZIU SI NUMAI DE ZÂMBET, NU-ŢI ARDEA, IAR EU AM AMÂNAT MEREU DARUL PENTRU TINE. Se ridică şi, de pe şifonier, coborî un geamantan şi îl deschise. Era plin cu ciocolate de diferite culori şi mărimi.
– CHIAR AI FĂCUT TU ASTA PENTRU MINE??? spuse ea ridicându-se: işi dezbrăcă pardesiul, veni lângă el şi-l îmbrăţişă. ATÂTA TIMP AM AVUT LÂNGĂ MINE UN TRANDAFIR ŞI NU L-AM VĂZUT DIN CAUZA SPINILOR. Se depărtă puţin ,de el şi-i oferi un zâmbet printre lacrimi.E CEL MAI FRUMOS DAR DIN LUME PE CARE L-AM PUTUT AVEA VREODATĂ, spuse ea bucuroasă. NIMIC MAI MULT DECÂT UN ZÂMBET!. A doua zi, lângă tomberonul de gunoi, erau aruncate două valize goale.
CUM SĂ NE FERIM DE DESFRÂNARE (Despre leacul plăcerilor trupeşti)
După cuvântul Sfintei Scripturi: „De la femeie este începutul păcatului şi prin ea toţi murim. Nu da loc apei să iasă, nici femeii rele putere asupra ta” (Înţelepciunea lui Sirah 25:27-28). Iar în alt loc scrie: „Nu te uita la femeia lingusitoare, căci buzele celei străine picură miere şi cerul gurii ei este mai alunecător decât untdelemnul. Dar la sfârşit ea este mai amară decât pelinul, mai tăioasă decât o sabie cu două tăisuri. Picioarele ei coboară către moarte; pasii ei duc de-a dreptul în împărătia mortii” (Pildele lui Solomon 5:3-4-5). Este bine ştiut că acest trup nimeni dintre noi nu l-a cumpărat, nici nu l-a plătit, ci Dumnezeu ni l-a dăruit, de aceea nu trebuie murdărit prin păcatul desfrânării. lată trei mijloace pe care dacă le vom întrebuinţa bine, ne vor fi de mare ajutor:
1. Cel dintâi leac este să nu priveşti plăcerile lumii din faţă, ci dintr-o parte, adică să nu te uiţi la binele pe care îl au ele în prezent, ci la sfârşitul lor, în viitor. Să privim spre ceasul morţii (spunea Eminescu: MEMENTO MORI, adică, adu-ţi aminte că vei muri) după cuvântul lui Solomon: „Dacă îţi îndrepţi ochii spre sticle şi pahare, la urmă vei umbla gol, iar sfârşitul îţi va fi ca al celui rănit de şarpe, al celui otrăvit de veninul viperei” (Proverbe 23: Il). Citim în Exod că Moise, pentru a schimba şarpele în toiag – care apoi a fost unealtă a multor minuni, n-a făcut altceva decât să apuce şarpele de coadă, cum i-a poruncit Dumnezeu:
„Întinde mâna şi apucă-l de coadă” (Exod 4:4 ). Fă şi tu la fel. Apucă plăcerile acestei lumi de coadă, adică gândeşte-te la sfârşitul plăcerilor care este totdeauna ca un şarpe şi te otrăveşte. Gândeşte-te la moarte şi la faptul că peste puţină vreme vei fi chemat la judecată, în faţa căreia tremură şi sfinţii care şi-au chinuit trupul cu tot felul de nevoinţe.
2. Al doilea leac îl afli citind Vietile Sfintilor. De aici vei agonisi două bunuri: întâi că te vei ruşina comparând faptele Sfinţilor cu ale tale; al doilea că vei căpăta curaj şi pildă să faci cât mai multe fapte creştineşti, împreună cu nădejdea că vei putea gusta şi tu din bunătăţile Raiului împreună cu Sfinţii. Să mergem la bar avem timp; să mergem la discotecă, nici nu se mai discută; să mergem la biliard avem timp; să cutreierăm magazinele cu haine, pantofi, rujuri, rimeluri avem destul timp; să citim ziare, reviste, zodiace, rebusuri avem timp, …. .DAR SA UTIM VIETILE SFINŢILOR NU AVEM TIMP.
3. Al treilea leac al plăcerilor trupesti stă în a-ti birui si tu, frate, simturile si plăcerile. Ce mare lucru este să te lipse şti şi tu uneori de plăcerea şi mulţumirea unei petreceri dorite sau a unei distracţii sau a unei mâncări prea scumpe??? Împăratul Teodosie cel Tânăr, fiind silit de obiceiul vremii să se ducă la teatru, când poporul ridica glasul, făcând şi mare zgomot (aplauze, aclamaţii), el îşi pleca ochii să nu vadă acea privelişte şi aducea prin aceasta o jertfă lui Dumnezeu, preschimbând teatrul într-o biruinţă a virtuţii: „DE VEI DA SUFLETULUI TAU PLACEREA POFTEI, TE VA FACE PE TINE BICIUIRE VRAJMASILOR TAI!” ( Sirah 18:31). Cu alte cuvinte, precum câinii de vânătoare sunt în primejdia de a pierde urma vânatului în locurile cu flori, tot aşa şi sufletul tău va fi în primejdia de a-şi pierde mântuirea atunci când se află în mijlocul plăcerilor şi desfătărilor lumii.
TREI LUCRURI SUNT PLĂCUTE LUI DUMNEZEU ŞI TREI NEPLĂCUTE
Lucrurile placute lui Dumnezeu sunt: UNIREA FRAŢILOR, DRAGOSTEA INTRE PRIETENI si BĂRBATUL CU FEMEIA CARE SE INTELEG UNUL CU
ALTUL (Înţelepciunea lui Sirah 25:2). Lucrurile neplacute lui Dumnezeu sunt SĂRACUL TRUFAS, BOGATUL MINCINOS si BĂRBATUL DESFRÂNAT SI LIPSIT DE îNŢELEPCIUNE (Înţelepciunea lui Sirah 25:4). .
POCĂINTA
Prof Floarea Bontea
Cu cât mă cercetez cu luare aminte,
Cu-atât mă văd mai mare păcătos.
Cu cât văd petele de pe veşminte,
Cu-atât spălarea e mai de folos.
Priviţi voi ochi ai sufletului meu
Să-mi recunosc şi să îmi plâng păcate,
Să-mi înţeleg căderea şi mereu
Tot mai smerit să le alung pe toate.
Când pocăinta-i sinceră şi doare,
Ne vom feri să repetăm păcate
Iar Dumnezeu în mila sa cea mare
Cu îndurare nu le mai socoate.
Am putea să definim pocăinţa ca fiind silinţa noastră de a părăsi păcatul. Păcatul îl scoate pe om din relaţia cu Dumnezeu. Păcatul şi vina lui se şterg numai prin pocăinţă şi spovedanie. Sfântul Isaac Sirul numeşte pocăinţa „Cutremurarea sufletului la poarta Raiului”. În faţa fiecarui om sunt deschise doua drumuri: unul al vietii şi altul al morţii. Cel ce merge pe unul dintre ele nu merge pe celalalt. Calea vietii este stapanita de îngerii Domnului, iar calea morţii de îngerii satanei.
Înainte-ţi stau deschise
Două căi sub largul hău;
Una duce către bine,
Alta duce către rău.
Grea e pururea şi suie tot la deal întâia cale,
Cea de-a doua e uşoară, merge pururea la vale
Şi-i de-ajuns puţin s-aluneci pe alunecosu-i prund,
Ca să cazi pe veşnicie, în prăpăstii fără fund.
( Din vorbe cu tâlc)
Dumnezeu ne cheamă pe toţi la mântuire, dar nu forţează pe nimeni: „Am pus în faţa ta foc şi apă, binecuvântare şi blestem ALEGE!” ( Deuteronom 11 :26 ). După cum spun Sfinţii Părinţi: ,,multe patimi sunt ascunse in suflet. Acestea scapa uneori de sub controlul nostru, ispitele vin sa le scoata in evidenţa”. De aceea să ne gândim la ieşirea sufletului când se vor arăta păcatele noastre cât munţii de mari, iar faptele noastre bune, puţine şi mici, şi să ne pocăim. Smerenia, pocăinţa curată şi plânsul ne spală de orice pată. Este ca şi cum plânsul ar fi făina, pocăinţa aluatul, iar smerenia pâinea.
Prin pocăinţă sufletul se sfărâmă şi se mărunteşte în mod efectiv prin apa plânsului şi se amestecă în chip nemincinos cu Dumnezeu. Am putea să spunem şi în alt fel: plânsul bate la uşa cerului, pocăinţa ne ridică, iar smerenia ne deschide cerul.
Chiar dacă am păşit pe calea păcatului şi a morţii, să nu ne pierdem nădejdea, fiindcă Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut, pe toţi vrea să ne ierte. El iubeşte fiinţa umană chiar şi după cădere: „Adame unde eşti?” (Facerea 3:9). Oare chiar nu ştia Dumnezeu unde era Adam? Ba ştia, dar voia să-l facă să-şi mărturisească păcatul pentru a-l ierta. Acestea ştiind, să nu amânăm pocăinţa din zi în zi, căci fiecăruia dintre noi i s-a dat câte o porţie de viaţă mai mare sau mai mică. Dacă continuăm să păcătuim, vom constata ( dar să avem gijă ca nu cumva să fie prea târziu) că păcatul şi suferinţa merg împreună aşa cum sufletul şi trupul sunt inseparabile în fiinţa umană. Iisus Hristos, ne aşteaptă pe fiecare dintre noi la pocăinţă, în uşa Bisericii şi de aceea la îndemnul Lui: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” (Matei 4: 17), trebuie să răspundem: „CRED DOAMNE !”. Sfinţii Părinţi ne mai spun că nu vom fi judecaţi pentru păcatele noastre,oricât de multe şi de grele ar fi, ci pentru lipsa de pocăinţă.
EXISTĂ SFINTE CARE MAI ÎNAINTE AU FOST DESFRÂNATE ?
Da există, dar mai înainte de a lămuri această problemă, să citim cu luare aminte o istorioară care parcă ne mângâie sufletele. Se spune că odată Michelangelo, renumitul sculptor al renaşterii, trecând pe lângă casa unui prieten, a văzut în curtea lui un bloc de marmură. Piatra era necioplită, murdară şi aruncată ca un lucru nefolositor. Artistul a privit cu alţi ochi piatra, şi i-a zis prietenului: „Dă-mi te rog mie marmura aceasta, este un înger încătusat în ea si eu as vrea să-l eliberez!”. Nu după multă vreme, genialul sculptor a scos din blocul de marmură un arhanghel, o operă de artă de toată frumuseţea. Asemenea cu arhanghelul din blocul de marmură în fiecare dintre noi, fără excepţie, se află câte un sfânt pe care noi îl sufocăm, îl strangulăm cu păcatele noastre. AŞA VREA SA FACA DUMNEZEU CU FIECARE DINTRE NOI: SA NE ELIBEREZE DIN CATUSELE PACATULUI SI SA SCOATA LA LUMINA SUFLETUL NOSTRU DE OM!
Si acum amintim doar câteva nume de sfinte care mai înainte au fost desfrânate: Sfânta Maria Magalena – model biblic de căinţă; Sfânta Maria Egipteanca-o icoană liturgică a căinţei; Sfânta Maria, nepoata părintelui Avraam – o icoană a mântuirii; Sfânta Pelaghia- care a mai fost numită „frumuseţea trecând pe cale”, pentru că era deosebit de frumoasă; Sfânta Thaisia ….. Când Hristos îi opreşte pe evrei să arunce cu pietre în femeia prinsă în adulter, de fapt le descoperă că şi păcătoşii pot ajunge sfinţi, deci să nu-i omoare înainte de vreme. Citind vieţile acestor femei sfinte, ne vine în minte cea de-a şaptea poruncă a lui Dumnezeu: „SĂ NU FII DESFRÂNAT! „şi în acelaşi timp şi cuvintele din Sfânta Evanghelie: ,,Adevărat grăiesc vouă că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în Împărăţia Lui Dumnezeu” (Matei 21: 31), fiindcă „Unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul” (Romani 5 :20).
Spre nădejdea iertării, bucuria sufletelor noastre şi slava Lui Dumnezeu, amintim aici viaţa Sfintei Maria Magdalena. Această Marie, numită Magdalena, a fost ucenică şi mironosiţă a Lui Hristos, cea dintâi şi cea mai mare dintre ucenicele şi purtătoarele de mir. Era din Galileea, din cetatea Magdala, de unde şi numele ei de Magdalena. Fiind bântuită de patimi şi duhuri necurate, ea ducea o viaţă de desfrâu şi ticăloşie. Auzind, însă, de Hristos şi de puterea propovăduirii Lui, cea aducătoare de mântuire pentru tot neamul omenesc, în sufletul ei s-a născut ca o flacără sfioasă, nădejdea că va fi izbăvită de Iisus. Deci, mergând la EI, s-a învrednicit de milostivirea Lui si El a tămăduit-o de toată stricăciunea, luminându-i cugetul cu lumina unei vieţi noi, din dumnezeiască dragoste. Din clipa aceea Maria s-a făcut ucenică a lui Hristos şi, împreună cu alte sfinte femei, a sluj it Domnului pe tot parcursul vieţii Lui. O tradiţie spune că
Maria Magdalena ar fi o păcătoasă, care a uns cu mir picioarele Domnului, în casa lui Simon Leprosul, şi că era una şi aceeaşi persoană cu sora lui Lazăr. În clipa cea mai grea a răstignirii, când apostolii erau departe, Maria a rămas lângă crucea Mântuitorului ei şi al nostru. Atunci când Sfântul trup al Domnului a fost aşezat în mormânt, Maria Magdalena l-a uns cu miresme, vărsând multe lacrimi. În sufletul ei ardea puternic dorinţa de a fi lângă Hristos, de a-i arăta, şi după moarte, dragostea şi recunoştiinta ei, credincioşia ei neclintită, implinind toate datinile şi rânduielile ce se făceau pe atunci morţilor. A aşteptat trecerea sâmbetei cu nerăbdare. Pentru multa ei credinţă, Maria Magdalena s-a învrednicit a fi cea dintâi care a primit de la înger vestea învierii Domnului. Şi tot ea a fost cea dintâi fiinţă omenească, care L-a văzut pe Hristos după dumnezeiasca Lui înviere din morţi. Ea este cea dintâi vestitoare a învierii şi cel dintâi martor al deplinei noastre mântuiri prin înviere.
După înălţarea la cer a Domnului, Maria Magdalena a pornit alături de Sfinţii Apostoli, în lupta plină de primejdii, spre răspândirea credinţei semănând în suflete cuvântul dumnezeiesc, pe care-I auzise din însăşi gura lui Hristos. O tradiţie ne spune că în apostoleasca ei strădanie, Maria Magdalena ar fi ajuns până la Roma, unde l-ar fi luminat pe împăratul Tiberiu despre Domnul Iisus. În drumul ei de întoarcere de la Roma se spune că s-ar fi oprit la Efes, slujind Sfântului Apostol Ioan în ostenelile lui de răspânditor al cuvântului lui Dumnezeu. Si asa nevoindu-se, a adormit în Domnul.
Iubiti credinciosi
,Se spune în popor că este cu neputinţă a umbla prin moară fără să te atingi de făină, a umbla cu miere şi să nu se lipească de mâinile tale. Acest păcat al desfrânării îl putem birui mai uşor dacă fugim de el, de prilejurile, de locurile şi ispitele lui (televizor, casete video pornografice, reviste pornografice .. .).
Iată o istorioară din Pateric din care putem vedea cu câtă râvnă sfântă se osteneau cuviosii părinţi să-şi păstreze curăţia lor sufletească şi trupească. Un călugăr bătrân mergând pe drum a văzut urme de paşi de femeie pe nisip. Tot astupa cu piciorul acele urme zicând: Nu cumva să le vadă vreun frate neputincios şi din vederea aceea să înceapă a-l supăra pe el gândurile şi războiul curviei”. Nu degeaba se spune că patimile sunt oarbe. Ele sunt intr-adevăr puteri oarbe, care il trag pe om in prăpastia iadului. Fiecare om trebuie să se gândească la patimi ca la nişte boli trupeşti. De pildă: să se gândească la slava deşartă, ca la pneumonie; LA CURVIE, CA LA CANCER; la zgârcenie, ca la tuberculoză; la pizmă, ca la holeră; la beţie, ca la tifos; la lăcomie, ca la variolă; la mândrie, ca la dizenterie; la trufie, ca la tetanos. Aşa cum Iisus Hristos a iertat-o pe Maria Magadalena, Maica Domnului a mijlocit la Dumnezeu pentru Maria Egipteanca, Părintele Pafnutie a salvat-o pe Thaisia şi Părintele Avraam a sfătuit-o pe nepoata lui Maria, tot aşa şi noi suntem datori a intinde mâna celui căzut in acest greu păcat al desfrânării. Să nu uităm căAcela (Dumnezeu) care a poruncit „Să nu fii desfrânat” (Porunca a 7-a), tot EI a poruncit „Nu judeca, ca să nu fii judecat” (Matei 7: 1). Să-I sfătuim şi să-I mustrăm cu blâneţe pe jiu tele nostru şi atunci Hristos ne va intinde şi nouă mâna sa cea nevăzută şi ne va dărui viaţă veşnică. lată ce ne spune Sfântul Apostol Pavel: „SĂ SE STIE CĂ CEL CE A ÎNTORS PE PĂCĂTOS DE LA RĂTĂCIREA CĂII LUI, iSI VA MÂNT’UI SUFLETUL DIN MOARTE, SI I SE VOR ACOPERI MULŢIME DE PACATE” (Iacov 5:20). Cât suntem in viaţă nu trebuie să mergem ca vântul, neştiind încotro, neştiind unde, ci trebuie să cunoaştem scopul final: CERUL, MÂNTUIREA, HRISTOS. Dacă trăim numai cu trupul, adică numai pentru atingeri epidermice şi ignorăm partea cea mai bună din noi înşine – sufletul nostru, care este de la Dumnezeu – este ca şi cum n-am fi trăit. La sfârşitul vieţii noastre ne aşteaptă un examen foarte greu, mai ales că nu există posibilitatea să-I mai dăm a doua oară.
Desfrânarea n-are nici o apărare. Ea nu întreţine, ci mai curând sau mai târziu, macină dragostea între soţi şi aduce ca orice păcat, ură şi răzbunare. În zilele acestea mai de pe urmă, când şi nouă ni se pare «că de acum vremea s-a scurtat», cercetând firea durerilor, am aflat desfrânarea încteştându-i pe oameni şi lucrându-le de zor dărâmarea in întindere şi adâncime. Iubirea desfrânării îi face pe oameni groşi la „minte şi la obraz, şi nu înţeleg cinstea” (Părintele Arsenie Boca).
CINE ARE MINTE SĂ IA AMINTE: AM TRĂIT CONSTIENT, CONSTIENT AM SĂV ÂRSIT PĂCATUL DESFRĂNĂRlI, CONSTIENT VOM RĂSPUNDE LA JUDECATA NOASTRĂ ÎN FATA LUI DUMNEZEU. lată ce spunea un bătrân: „Fiilor, această puţină viaţă numai pentru pocăinţă ne-a dat-o Domnul Dumnezeu, şi de vom pierde această puţină vreme, trăind in păcate, fară de pocăinţă şi in răutăţi, mult o vom căuta şi vom dori această vreme şi nu o vom găsi. Să ne gândim la moarte este lucrul cel mai bun, pentru că numai astfel putem fugi de păcat. Ca un abur este viaţa omului, ca un nor care trece. Cele din urmă ceasuri ale vieţii noastre sunt aşa de preţioase că mintea noastră nule poate cuprinde. Îngerii şi diavolii aşteaptă să vadă ce va fi cu noi, numai noi stăm nepăsători la fericirea noastră. Cum ne pregătim de judecată? Ce mai aşteptăm? Avem nevoie de sfat duhovnicesc? Să mergem cât mai repede la Biserică, şi vom găsi acolo preotul care ne va fi călăuză duhovnicească in drumul spre Hristos. Pe bună dreptate constata un moralist contemporan că, drama sau criza omului modern şi a lumii in care trăieşte este că piere şi nu ştie de unde-i vine pieirea. El aruncă vina pe crizele economice, sociale şi politice, socotindu-le ultimele şi singurele cauze ale răului de care suferă, dar ignoră cauza adevărată a tuturor relelor: PĂCATUL. Să avem in suflet cuvintele psalmistului:
„Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în Legea Domnului. Fericiţi cei ce păzesc poruncile Lui şi-L caută cu toată inima lor. Tu ai poruncit ca poruncile tale să fie păzite foarte” (Psalm 118: 17).
SĂ NE ÎNCHINĂM TATĂLUI SI FIULUI SI SFÂNTULUI DUH, SFINTEI TREIMI CELEI DE O FIINTA, DIMPREUNA CU SERAFIMII STRIGAND: SFANT, SFANT, SFANT ESTI DOAMNE, ACUM SI PURUREA SI IN VECII VECILOR. AMIN!
Read Full Post »
