Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘rai’

Pentru înţelegerea celor ce se petrec la ieşirea sufletului din trup, mult ne ajută teologia chipului şi asemănării.

Repetăm pe scurt câteva date:

Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Chipul îl are în însuşirile sale sufleteşti prin natură, iar asemănarea a primit-o ca posibilitate a desăvârşirii prin har, după nevoinţă. Deci chipul ne este dat, iar la asemănare trebuie să ajungem în cursul vieţii.

Porunca lui Dumnezeu de la început a fost „creşteţi” şi însemna tocmai această ajungere la asemănare prin ascultare şi conlucrare cu voia divină.

Dar omul, neascultând prin cuvânt, la sfat străin se grăbi cu partea a doua a poruncii, cu „înmulţirea” înainte de a creşte duhovniceşte. Aceasta i-a adus „Îmbrăcarea” în aceste „haine de piele” a căror sfârşit este „moartea”. Una din rugăciunile înmormântării explică aceasta astfel: „Ca această negrăită legătură dintre trup şi suflet să se taie şi să se desfacă în cele din care a fost alcătuit, adică sufletul să se întoarcă la Dumnezeu de la Care şi-a luat fiinţă, iar trupul să se întoarcă în pământ, din care a fost luat, pentru ca răutatea să nu devină nemuritoare”. Prin neascultarea care i-a adus omului moartea hainelor de piele a fost îndreptată şi posibilitatea creşterii la „asemănare”.

Această stare de lucruri a dăinuit în tot neamul omenesc până la întruparea lui Hristos, noul Adam, Care a fost ascultător până la moarte şi „încă moarte pe cruce”. Prin ascultarea Sa, de asemenea încercată de ispititor, am recâştigat iarăşi posibilitatea asemănării. Înainte deHristos n-a fost mântuire şi în afară de Hristos nu este mântuire, ci numai în Hristos ne putem mântui.

Între chip, ascultare, asemănare şi mântuire se stabileşte o strânsă legătură. Căci nu ne putem mântui numai cu chipul, fără asemănare, şi nu putem spori de la chip la asemănare, fără ascultare şi nu putem asculta prin natură fără Hristos.

Deci, ascultarea Lui cea până la jertfă ajută şi ascultării noastre, întorcând-o în ascultarea originară pe care o pierdusem toţi în Adam. Ce am pierdut toţi în Adam recâştigăm individual în Hristos. De aceea e numit creştinismul o a doua creaţie a lumii.

Moartea totuşi dăinuieşte şi după Hristos.

Dar acum nu mai are sensul osândei, ca plată a neascultării, căci ascultarea lui Hristos  -jertfa- a transformat moartea în eliberarea de patimi.

Jertfa Mântuitorului a biruit moartea, care până aici se întindea şi asupra sufletului nemuritor, ţinându-l închis într-o stare de iad.

Învierea lui Hristos a biruit moartea, pentru noi lăsându-i morţii puterea numai asupra trupului, „care nu se supune lui Dumnezeu şi nici nu poate” iar pentru suflet făcând-o şi înviere. Învierea lui Hristos mai este totodată şi certitudine religioasă a învierii celei de obşte a cărei începătură S-a făcut Domnul Hristos. Deci Hristos prin jertfa Sa a câştigat biruinţă asupra morţii în toată extinderea sa, iar biruinţa ne-a dat-o nouă. Cu puterea ascultării Sale, a restabilit chipul ce se desfigurase, am văzut slava asemănării, „slava Sa”, „ca a unui Dumnezeu”. A restabilit asemănarea originară a omului cu toate urmările acestei restabiliri.

Cu aceste câteva date dogmatice putem înţelege ceva mai bine şi cele de la ieşirea sufletului şi cele de pe urmă ale omului, iar pentru o mai clară înţelegere a lucrurilor împărţim descrierea faptelor ce se petrec în două situaţii extreme, lăsând subînţelese treptele intermediare a căror variaţie este aproape infinită.

– O extremă o formează starea sufletelor, care în cursul vieţii pământeşti n-au avut nici-o grijă de mântuirea lor, au fost numai trup, numai natură, numai chip.

– Cealaltă extremă o formează starea sufletelor care în starea vieţii pământeşti au alergat la „Ţinta Hristos”, au biruit trupul prin duh, prin nevoinţă şi har şi-au depăşit natura şi în dar au primit cununa alergării:’ asemănarea, desăvârşirea, slava îndurnnezeirii.

Totuşi pentru evitarea încadrărilor arbitrare şi a fanteziilor deznădejdii, descriem şi câteva stări intermediare, luate la întâmplare.

Să luăm lucrurile cum se petrec ele,

1. – în prima extremă: trupul slăbeşte, legătura materiei se subţiază, relaţia cu veacul acesta se stinge, fie pe calea bolii, fie pe calea ascezei. Dacă omul a trăit mai mult după firea pământească, la sfârşit prezintă o înfăţişare de înfrânt, de amărât dar şi de „arătare”. Dă impresia unei absenţe a sufletului într-un rest de om, în realitate sufletul e încă în trup, dar nefiind dezvoltat după natura sa, fiind pipernicit ca rosturi ale sale în trup, avem această impresie de absenţă, de „dus”.

Omul natural, omul trupesc nu-şi vede sufletul, abia îşi constată chipul, însă fără să-i confirme obârşia. Nu-şi poate face o idee clară despre suflet, deşi el există în trup, care-i este sufletului ca o temniţă ce-l ţine în întuneric. Când trupul slăbeşte, ca putere de temniţă asupra sufletului, şi vremea ieşirii sale din lumea aceasta se apropie, sufletul ia cunoştinţă de sine într-un mod violent, trezindu-se ca făptură spirituală – deci imponderabilă – ce stă pe prag de conştiinţă de sine între două lumi. Abia acum sufletul se vede pe sine, spre deosebire de vremea ce o petrecea în trup. În trup el împrumuta acestuia energia specifică a simţurilor. În baza energiei sufletului trupul e vioi, sănătos şi capabil de o viaţă de relaţie cu lumea dinafară. Când omul prin modul pământesc de viaţă, pe care l-a considerat singurul real, a neglijat sau a tăgăduit sufletul şi celălalt tărâm al existenţei, acum, la întâlnirea violentă cu această lume de dincolo, crezută de el „fictivă”, strigă, aşa zicând, de spaimă sau de uimire. Acest ţipăt se răsfrânge şi în trup ca un ecou în pădure, iar cei ce stau prin preajmă zic, auzind aceste frânturi, că delirează.

– Ce se petrece de fapt?

Sufletul în preajma ieşirii din trup capătă vedere specifică naturii sale spirituale, prin care se vede pe sine mult mai clar de cum ne putem vedea noi în oglindă. Această nouă vedere are un plus faţă de a noastră, o dimensiune morală. Acum se descătuşează funcţia morală a conştiinţei „unde” era sădită energia atentă a asemănării şi a cărei existenţă o simţim şi prin vălul trupului. Trupul rămâne în sine inutil şi neputincios dar acum el e „legat” de o făptură spirituală descătuşată, extrem de impresionată, uluitoare, care-l poate face şi pe el capabil de acţiuni şi rezistenţe neobişnuite în mod normal. Această făptură, imponderabilă, eliberată de legea gravitaţiei în baza căreia corpurile au greutate, nu e nicidecum statică. Acum începe dinamica unui dialog interior aprins între lumina conştiinţei şi întunericul nefiinţei cel înscris în făptura sa de către patimile fixate în trup şi de către alte amăgiri, după cum omul şi-a condus viaţa sa pământească sub aspect moral. Păcatele, aceste înfrângeri morale, aceste dovezi de necredinţă, puteau fi şterse de pe „haina” sufletului în cursul vieţii dând ajutor luminii conştiinţei cu puterea dumnezeiască din Sfintele Taine, în care în mod acoperit este Hristos, dar acum aceasta nu se mai poate. Toate acestea stâmesc o contradicţie cumplită, insuportabilă, fără ieşiri şi fără termen, faptul acesta îi face pe unii să strige cu un huiet sinistru, prelung, ca de nebun.

Trezirea neaşteptată a sufletului pe celălalt tărâm, al celei mai intense conştiinţe a existenţei, – declanşarea acelui dialog cumplit, ucigaş, între „chipul” structurat cu negrijă în viaţa pământească şi „asemănarea” sădită în conştiinţă, dar aflată acum fără nici un conţinut, o conştiinţă „goală” fără haina luminii divine a făpturilor cereşti – apoi întâlnirea brutală în cale a făpturilor cereşti corespunzătoare chipului şi asemănării cărora s-a făcut, toate acestea sunt fondul huietului sinistru, pe care trupul nu l-ar fi putut suporta ca durată şi intensitate în cursul vieţii normale.

Acum el este jucăria unor puteri care-l depăşesc. Locul din psalmi: „Omul în cinste fiind n-a priceput, alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Ps. 48,21), capătă acum o fioroasă realitate. Cei cumpliţi la chip se reped să-l ia în primire: „Căci nouă te-ai dat!” şi „Nouă ne eşti dat!” de urâtul cărora spaimă mare cuprinde sufletul, care însuşi pe sine se vede la fel de cumplit, de fioros şi de urât. Acum întinde mâinile după ajutor şi-i strigă pe toţi şi nu-i cine să-i ajute, căci „nevoie mare a cuprins sufletul” (Din rugăciunea înmormântării).

Suferinţa sufletului începe brusc de la această constatare a chipului său demonie în care s-a structurat prin necredinţă, prin împotrivirea faţă de jertfa lui Hristos pe care trebuia să o primească „În fiecare zi” prin umilă şi statornică lepădare de sinea sa cea deşartă. Acum se vede brutal: plin de sine ca un demon, muncit de sila de a petrece cu ei, alţi plini de sine. Se vede ţesut de patimile lor care i se păreau lui „Viaţa” dar erau „moartea”. Vede iluzia şi amăgirea patimilor, care i se păreau „adevăr” dar care acum se lămuresc că au fost omorârea vieţii celei adevărate. Deznădejdea şi trufia îl macină cumplit într-o contrazicere de iad. Cele deşarte după care alergase orbeşte o viaţă i-au adus acum mintea prinsă pentru eternitate în preocuparea cu nimicul sau nefiinţa. Acum patimile nemaiavând posibilitatea satisfacerii prin trup se satisfac „în gol” crescând la intensităţi fantastice şi chinuind fantastic sufletul într-o muncire fără ieşire. Acesta este iadul.

Acum, în ceasul al doisprezecelea, vede sufletul că a greşit calea, stând de dragul patimilor şi a iubirii de sine împotriva căii Adevărului Vieţii veşnice, dar acum singur nu-şi mai poate ajuta cu nimic: s-a făcut noapte, când nimeni nu mai poate lucra mântuirea sa, adică această izbăvire de consecinţele patimilor.

Această stare extremă a sufletului poate deveni intermediară dacă mai este cu el mila dumnezeiască. Astfel, dacă însă intervine activ mila dumnezeiască, starea aceasta de iad a sufletului, de spaimă şi de dezastru, mai dăinuieşte o vreme pământească oarecare şi e „ţinut legat de trup” să-şi îndrepte viaţa şi prin iubirea de oameni să facă pocăinţă şi pentru cel mutat care pesemne a mers la rău. Căci iubirea de oameni depăşeşte şi ea hotarele morţii şi prin rugăciunile Bisericii însoţeşte pe cei mutaţi de la noi până la judecata de pe urmă şi poate îmbunătăţi starea sufletului la cele de pe urmă ale omului la învierea cea de obşte, înainte de judecata definitivă asupra omului întreg.

Această deprindere cruntă de aici a trupului şi a sufletului ca ispăşire pasivă în ceasul al doisprezecelea al vieţii a câte unui om, vedem întâmplându-se şi ca o măsură extremă luată de la distanţă de Sfântul Pavel îndeobşte cu cei din Corint şi cu puterea Domnului Iisus Hristos; ca pe unul care păcătuise cu femeia tatălui său, să fie dat satanei spre pieirea trupului său, ca sufletul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus. Fireşte că satanizarea unui om ca cel din Corint, sau îndrăcirea celor din Gadara sau ţinerea în gârbovie 18 ani de satana a femeii ce venise într-o sâmbătă la Sinagogă şi altele nenumărate numai în Noul Testament nu sunt fapte în afara ştirii lui Dumnezeu. De asemenea sunt grăitoare cuvintele Scripturii despre îngăduinţa dată de Dumnezeu satanei ca să se atingă de avuţia şi trupul dreptului Iov. „Dar de sufletul lui să nu se atingă” spre dovedirea credincioşiei sale către Dumnezeu, pusă la îndoială de satana, ca pildă de răbdare în necazuri şi umilinţă şi ca statornicie neclintită a sufletului către Dumnezeu, oricâte propuneri îi făceau prietenii, nevasta, ca să tăgăduiască pe Dumnezeu şi să moară ca să scape de chinuri.

2. Cea de-a două extremă a stării sufletelor la ieşirea din trup

Incepem cu o precizare în plus a noţiunii de conştiinţă şi a noţiunii acelui „dincolo” al existenţei cu care şi conştiinţa are o tangenţă. Conştiinţa, cuvânt cu cuvânt, înseamnă a şti împreună, cu ştiinţă comună între cei doi termeni ai religiei: Dumnezeu şi omul. Ochiul lăuntric ce vede în două părţi: înspre Dumnezeu şi înspre om cu sediul în suflet. Acesta, prin natura sa, codifică totul cu o dimensiune morală. Este ochiul comun al nostru şi al lui Dumnezeu sădit în adâncul fiinţei noastre, o ultimă stea din rai, rămasă pe cerul nostru metafizic – dincolo de cele văzute – faţa noastră duhovnicească pe care o răsfrângea asemănarea, adâncul fiinţei pururi întors către Dumnezeu, de la care primeşte energia slavei Sale, care poate să răzbească prin toate învelişurile de piele ale trupu lui încât – se făcu văzută „strălucirea slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Moise” şi a altor sfinţi aleşi ai lui Dumnezeu, până aproape de zilele noastre, pe faţa Sfântului Serafim de Sarov.

Partea dintru noi a acestui ochi se poate şi îmbolnăvi, în înţelesul că-i slăbeşte vederea morală, până la a nu mai vedea deloc. Aceasta se întâmplă în urma faptului că omul respectiv n-a mai vrut să ia în seamă „mustrarea conştiinţei” pentru înfrângerile sale morale. Ca urmare vederea morală i se atrofiază. Dar se poate întâmpla şi mai rău: după o perioadă de orbire a conştiinţei, energia să răbufnească cu violenţă şi să strice şi chipul, adică echilibrul şi buna funcţionare a facultăţilor sufleteşti, exprimat prin sistemul de relaţie al trupului cu sine şi cu lumea.

Ca atare se înţelege că ochiul conştiinţei este ochiul sufletului şi că această vedere a lui, după ieşirea din trup, nu se mai împiedică de materie, vede prin ea, nu se mai opreşte de timp, vede trecutul unei vieţi comprimat într-o clipă, distanţele nu-i mai sunt o stavilă deşi nu are o mobilitate şi o atotprezenţă.

Aşa este acest „dincolo”: eliberare de îngrădirile trupului, spaţiului, masei, greutăţii – fără ca totuşi să fie topire sau destrămare a fiinţei. Pentru comparaţie, e dată într-o carte întâmplarea unuia care făcuse nişte rele pentru care e prins şi închis. Stătu o vreme la închisoare, apoi de aici la judecată, unde este judecat şi trimis cu toată rânduiala la spânzurătoare. A ajuns la locul de osândă, la urmă i se trece frânghia peste cap. Când simţi frânghia pe grumaz deschise ochii, trezit din vis de o bucată din tencuiala care căzuse din tavan tocmai pe grumazul lui. Toată istoria visată de el, care cuprindea vreme îndelungată, se petrecuse în fracţiuni de secundă.

Aşa este şi cu ieşirea din durata pământească în coordonatele celuilalt tărâm al existenţei. Dincolo – înaintea lui Dumnezeu, „o zi e ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi” (II Petru 3,8). Dacă este zi petrecută în chin, e ca o mie de ani, iar dacă este în bucurie, o mie de ani e ca o zi – căci „dincolo” nu mai e timp matematic sau astronomic, ci trăirea în durata morală a existenţei pe care revelaţia o transcrie cu această paradoxală expresie.

Acum se deschid înţelesuri şi perspective largi ale împărăţiei lui Dumnezeu, care este înlăuntrul nostru. Faptul că conştiinţa noastră are o faţă pururi întoarsă către Dumnezeu: a Căruia oglindă se face, ne explică posibilitatea asemănării, a desăvârşirii şi a îndumnezeirii. Pe de altă parte suntem botezaţi şi îmbrăcaţi în Hristos şi temple ale Duhului Sfânt, fiind nevoitorii pe calea ascezei, a dreptei credinţe şi a bunei povăţuiri, am biruit trupul cu puterea Duhului, făcându-l până la urmă din râvnitor ai patimilor ascultător ·supus Duhului. De aici începe toată deosebirea cu privire la cele ale diferitelor mutări din lumea aceasta.

Sfinţii toţi s-au nevoit întins şi susţinut de a stinge patimile din trup – de a curăţi mintea şi inima de slava cea deşartă, sau pentru lepădarea de voia lor ca să facă „loc” lucrării Duhului Sfânt în: sufletul, mintea şi inima lor. Aşa, cele nevăzute de „dincolo” prindeau viaţa sufletului şi chipul devenea asemănare, răzbind vălurile trupului, subţiindu-l, împrumutându-i însuşiri duhovniceşti, pentru mari faceri de bine şi fapte ale iubirii de oameni cum ar fi, de pildă, faptele de ajutor la distanţă ale Sfântului Nicolae sau ale unor părinţi din pustia scetică. E clar că atotprezent numai Dumnezeu în Treime închinat este şi ca atare numai El ştie necazurile şi nedreptăţile răbdate pretutindeni de robii Săi, care I se roagă de izbăvire. Dar, oricât de necrezut s-ar părea, Dumnezeu mult iubeşte şi doreşte să petreacă cu oamenii în inima lor şi să-i pună unii pe alţii să-şi ajute pe căi naturale sau pe căi supranaturale, El făcând totul prin mâinile sau prezenţa „văzută” a lor. De aceea, trupul cu cât este mai ascultător de Duh, cu atât e mai subţire şi devine din ce în ce o unealtă mai bună a lui Dumnezeu, „în mâna” iubirii Sale de oameni, şi rămâne ca atare şi după mutarea lor din lumea aceasta. Deci cele de pe urmă ale trăitorilor după Duh, care au realizat cel mai bine nevoinţa asemănării, trupul, deşi a ajuns neputincios, începe să iradieze viaţa cea lăuntrică a sufletului până la măsuri de slavă dumnezeiască. Un suflet luminat lăuntric acţionează asupra trupului, făcându-l şi pe acesta luminos, chiar mai multă vreme, cum avem chipul strălucitor „ca fulgerul” al Sfântului Sisoe, când se muta acesta. Domnul Hristos era prezent, iar nevoitorul se lumina de lumina dumnezeiască de pe Tabor a Slavei Schimbării la faţă a Domnului. Nevoitorul se ruga să fie îngăduit să se mai pocăiască puţin „Tu mai ai nevoie de pocăinţă, părinte?” ziseră cei din jurul său, iar el răspunse „cu adevărat încă n-am pus început bun” şi s-a săvârşit în dumnezeiasca lumină. Poate că acesta a fost nevoitorul care l-a determinat pe Sfântul Ioan Scărarul să spună că: .desăvârşirea e o prăpastie de smerenie”.

Dacă la sufletele celor trupeşti vin cu silnicie vameşii de tuci ai unui cer de catran, sufletele drepţilor însă se trezesc înconjurate de făpturile luminii, de sfinţi şi cântarea cerească. Uimiţi de dumnezeiasca frumuseţe de care sunt atraşi şi înşişi străbătuţi, ca dintr-un extaz se strămută din cele de aici la veşnicele lăcaşuri în împărăţia lui Dumnezeu.

După dumnezeiasca iconomie trupurile lor pot primi în continuare harul tămăduirilor de boli, a izvorârii de mir, a ocrotirii de cetăţi şi alte haruri, ca confirmare a iubirii de oameni a sfinţilor, activă şi după mutarea lor din trup. Atingerea în viaţă a nepătimirii, a izbăvirii de patimi prin focul smereniei şi conlucrarea Duhului Sfânt, au ca urmare buna mireasmă şi harul atingerii de un suflet îndumnezeit. Sfântul Serafirn în serafica sa iubire de oameni pe care-i numea „bucuria mea” îi îndemna să vie cu necazurile şi la mormântul lui şi să i le spună, ca şi cum el ar fi de faţă; căci va mijloci la Dumnezeu pentru alinarea lor.

Cu aceste date, înţelese, începe să se facă lumină în problema fundamentală pentru tot omul: mântuirea. Adevărat că în Hristos „în dar suntem mântuiţi”: însă darul mântuirii câştigat de jertfa lui Hristos ni-l însuşirn cu mare nevoinţă, vreme de-o viaţă. Niciodată nu putem zice pe pământ „de acum suntem mântuiţi, pentru că încă zicând aşa ne împiedicăm şi cădem”.

Îngerii duceau la cer sufletul Sfântului Macarie. În văzduh îl întâmpinau şi viclenii diavoli şi ziceau: „Ai scăpat de noi, Macarie” şi el răspunde: „încă nu am scăpat, ci îmi mai trebuie ceva”, şi intrând pe uşile raiului s-a întors către ei zicându-le: „Acum am scăpat de voi!”

Această întoarcere a sufletului în Rai aceasta este mântuirea, pentru dobândirea ei, „ştiind Cui credem”, punem toată osteneala şi fizic şi cu mintea, cerem ajutorul lui Dumnezeu şi punem toată viaţa înaintea Domnului nostru Iisus Hristos, Care ne-a chemat şi ne-a ales din lume. Faptul că se nasc contemporani, în aceeaşi vreme, o serie de oameni, că aceştia se întâlnesc şi se angajează împreună la un anumit mod de viaţă, că cei mai încercaţi îi ajută pe ceilalţi nu e nicidecum un fapt întâmplător, ci un fapt cu tâlc şi orânduire dumnezeiască. Dacă modul de mutare al unuia dintre noi ne-a pus pe toţi pe gânduri şi de aici am înţeles (unele) taine ale vieţii şi ale morţii, e limpede că aceasta e cu dumnezeiască rânduire, spre folosul tuturor. Nevăzut, Dumnezeu este cu noi, ne are de grijă şi ne învaţă. Ca atare noi reînnoim făgăduinţele noastre, limpezindu-ne alergarea.

Toţi termenii „grei” folosiţi până aici ne sunt daţi în diferite porunci, de a ne ocupa în mod practic de ei. Totul începe de la ceva uşor, posibil şi neînsemnat, dar duce cu anii, cu stăruinţă şi cu dragoste, până la culmi de lumină dumnezeiască. De pildă: Asemănarea (cu Dumnezeu) este nevoinţa îndumnezeirii care se adună în suflet, cu migală, câştigând prilej după prilej, comportare după Duhul Sfânt, sau după cum ar face Domnul Iisus, şi nu după omul sau după patima din noi. Patimile slăbesc cu postul şi cu rugăciunea neîncetată, se ard cu smerenia cea din ascultare şi cu a ţine în conştiinţă pe Celălalt, pe Cel bun.

Lepădarea de sine – crucea firii pământeşti cea din fiecare zi şi condiţia fundamentală a urmării lui Hristos – e cheia câştigării prilejurilor de îmbogăţire în Dumnezeu. Căci ne lepădăm de voia noastră pe toate cărările, ca să facem „loc” lucrării Duhului Sfânt în noi, care se roagă „negrăit” pentru noi şi lucrează mântuirea noastră în anii vieţii,

Îndeplinind cu convingere şi cu dragoste această condiţie fundamentală cerută de Domnul Iisus – a lepădării de sine, în scurtă vreme pricepem că pe El Îl câştigăm, câştigând prilejurile, şi câştigăm totodată şi desprinderea noastră de trupul patimilor şi de „lume”, după cuvântul unei preasfinţite feţe care zice că: oricât de paradoxal ni s-ar părea, pentru aceasta ne-am născut în lumea aceasta „ca să învăţăm a ne desprinde de ea”.

Desprinderea deci, nu prinderea sau înprinderea.

Putem şi şti în ce măsură suntem pe cale, în adevăr şi în viaţă – semnul e măsura smereniei când Atotprezenţa lui Dumnezeu în Treime închinat devine un fapt de conştiinţă şi de trăire a noastră chiar şi între mărunţişurile de toate zilele. Sentimentul şi conştiinţa trăirii dogmatice a lui Dumnezeu ca Atotprezent: „Aici eram, dar dacă nu M-ai chemat?”, ne curăţeşte inima până la măsuri de trăire mistică şi vedere dumnezeiască.

In altă ordine de idei, trăirea în prezenţa vie a lui Dumnezeu Iisus ne aduce şi alte daruri; ne uneşte duhovniceşte cu toţi nevoitorii care mai înainte de noi au dobândit mântuirea şi le câştigăm şi rugăciunile şi rudenia lor duhovnicească.

Gândindu-L şi trăindu-L pe Dumnezeu viu şi de faţă, devenim din ce în ce mai odihnitori de Dumnezeu în inimile noastre. Ochiul conştiinţei se deschide la noi lumini, mintea se luminează de har şi primim, din vreme în vreme, încă de aici evidenţa vieţii celuilalt tărâm al existenţei.

Reclame

Read Full Post »

O privire în rai

Dacă strămutăm pilda cu locurile la nuntă în spiritul pildei cu nunta Fiului de Împărat, găsim printre sfinţi întâmplări ca acestea: voiau să ştie câte unii la ce măsuri au ajuns. Atunci Dumnezeu îi îndrepta la sfinţi neştiuţi de oameni, dar mai ales neştiuţi în ochii lor, care împlineau simplu poruncile lui Dumnezeu. Aceştia erau cu adevărat smeriţi şi aceasta îi aducea înaintea lui Dumnezeu la un loc de frunte, la nuntă. Ba, unii dintre aceştia erau trecuţi ca neîntregi la minte, iar ei aveau o socoteală ascunsă, de-a aduna ocări care-i umileau cu adevărat.

Însemnez aici cugetul plin de tâlc al unei femei simple: „De m-ar lăsa Dumnezeu numai să mă uit puţin în Rai şi-mi ajunge”.

N-avem siguranţa mântuirii în noi, în puterea noastră. Omului îi este cu neputinţă aceasta: să-şi asigure eternitatea sa, veşnicia sa. Dar este cu putinţă şi totul este cu putinţă numai la Dumnezeu.

Însă chiar de am fi siguri că Dumnezeu ne mântuieşte şi încă n-am scăpat de primejdie, fiindcă această siguranţă nu s-a dat nimănui. „Cui i se pare că stă, să ia aminte să nu cadă” (1 Corinteni 10, 12). De aceea stăm improvizat, în nesiguranţă, în atârnarea milostivirii lui Dumnezeu. Firea noastră încă nu este întărită ca ea să poată „sta”, „A sta” este înălţarea care se corectează cu căderea. O cădere în umilinţă, – convins de binefacerea ei – pe mulţi i-a folosit şi la mai mari măsuri i-a adus decât pe mulţi dintre nevoitorii conştienţi de calea sfinţeniei.

Foloseşte-te a te smeri pe tine însuţi. Dar când te smereşte altul foloseşte-te şi mai mult. Când vom binecuvânta pe cei ce ne blestemă şi ne vom ruga pentru cei ce ne fac nouă rău?

Parcă femeia, în simplitatea sa, a spus mai mult în puţine cuvinte, decât spun toate cuvintele.

Read Full Post »

 „Dumnezeu aşa a iubit lumea încât pe Fiul Său Cel Unul Nascut L-a dat, ca oricine va crede în El să nu piară, ci să aibă VIATA VESNICA” (Ioan 3:16).

Viaţa aceasta este o călătorie spre veşnicie

Aici pe pământ sunt mulţi care duc o viaţă plină de păcate, dar trăiesc înconjuraţi de toate bunătăţile şi se bucură de toate plăcerile lumeşti. Sunt şi oameni buni şi drepţi care trăiesc în necazuri şi amărăciuni. Faptul acesta i-a condus chiar şi pe păgâni, pe cei cu mintea sănătoasă, la cunoaşterea adevărului că există Dumnezeu. Ceea ce cunoşteau păgânii numai din lumina minţii lor, noi creştinii o ştim prin credinţă, ăci iată ce ne spune Sfânta Scriptură: ” nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13:14). Aşadar, casa în care locuieşti tu, iubite credincios, nu-i casa ta pe vecie, ci este vremelnică.

Din ea în curând va trebui să te muti si acest lucru se va întâmpla când nici nu te gândeşti. Mormântul va fi casă trupului tău până în ziua Înfricoşatei Judecăţi, iar sufletul tău va merge pentru veşnicie, ori în rai, ori în iad.

Ar fi nebun un călător, care si-ar vinde toată mostenirea, ca să -şi cumpere o casă în ţara prin care doar trece şi o părăseşte peste puţin timp, pentru totdeauna, Zice Fericitul Augustin:

„Cugetă că eşti călător în lumea acesta; nu te lăsa amăgit de ceea ce vezi. ci priveşte şi mergi mai departe şi caută de-ţi agoniseşte locuinţă acolo unde vei rămâne pentru totdeauna – în veşnicie”.

Unde se va duce sufletul tău după moarte, acolo va rămâne pentru totdeauna. Cale de mijloc nu este: sau în cer, în fericire, sau în iad, în chinuri. Încotro cade arborele când se taie? Cade într-acolo unde se înclină. Oare spre ce înclinăm? Ce fel de viaţă trăim? Viaţa noastră este pe placul lui Dumnezeu sau pe placul diavolului? Să avem grijă ca mereu să înclinăm spre Harul şi Voia lui Dumnezeu, să fugim de păcate, de pricina lor şi astfel vom fi fericiţi. Pentru a ne feri de păcate trebuie să avem „gândul cel mare”: ,,Aduce-ti aminte că vei muri şi nu vei mai păcătui” cum spune Sfântul Antonie cel Mare. O femeie care trăia în păcate a fost trezită la realitate şi convertită de cuvintele: totdeauna şi niciodată, iar un episcop a dus o viaţă de sfânt, pentru că totdeauna îşi repeta în sinea lui cuvintele: „In aeest moment stau la poarta veşniciei”. Mulţi s-au ferit de rele şi păcate gândindu-se cât mai des la „VEŞNICIE”.

Ce înţelegem prin Vesnicie

În cântările Sfintei Biserici Ortodoxe întâlnim formula „în vecii vecilor” care are înţeles de timp nemăsurat, de veşnicie. În Biblie are acelaşi înţeles când se face deosebirea între veacul de acum (Romani 12:2) şi veacul ce va să fie (Matei 12:32), adică viaţa aceasta de pe pământ, trecătoare, şi viaţa veşnică ce va urma. Cuvintele Mântuitorului din convorbirea cu femeia samarineancă exprimă clar acest lucru: „Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu … se face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică” (Ioan 4: 14). Aşadar vesnicia (eternitatea) este timpul nelimitat, fără început şi fără de sfârşit. Dumnezeu este infinit, veşnic şi necreat. Dumnezeu este veşnic, vesnicia este atributul dumnezeirii.

Iată un cuvânt la care foarte puţini oameni se gândesc: VEŞNICIE, dar, vesnicia este un fapt cu care mai curând sau mai târziu, fiecare ne vom întâlni.

A trăit Adam 930 de ani şi la moartea lui a venit Sfântul Arhanghel Uriil şi l-a întrebat: „Adame, Adame, cum ti s-a părut viata?”, iar Adam a răspuns: „Asa cum as fi intrat pe o usă şi aş fi ieşit pe alta!”. Auziţi dumneavoastră ce spunea Adam după 930 de ani de viaţă, iar noi trăim 60-70-80 de ani şi nici nu ne gîndim la MOARTE şi la VEŞNICIE.

Vremea vieţii noastre pe acest pământ este foarte scurtă; fiecare zi, fiecare asfinţit de soare ne scurtează sorocul vieţii noastre. Şi astfel, iute, pe tăcute, dar hotărât, mergem toţi spre VEŞNICIE. Noi, oamenii, suntem „pelerini in drumul catre cer”,

Azi, picioarele noastre stau pe „nisipul vremii” celei şubrede, mâine, urmele picioarelor noastre vor rămâne, dar noi vom fi dusi în VESNICIE. Azi, mâinile noastre lucreză de zor, ochii privesc, mintea gândeşte, face planuri pentru viitor. Mâine, poate, mâinile vor fi încrucişate pe piept, ochii închişi şi mintea încremenită, căci omul a plecat în VEŞNICIE. Poate că alţii au fost tot aşa de harnici ca şi tine, nepăsători fată de Dumnezeu si fată de mântuirea sufletelor lor si s-au dus. Unde? IN VESNICIE ! Va veni si rândul nostru, dar ne-am gândit noi oare cu toată seriozitatea dacă suntem pregătiţi să intrăm în veşnicie?

O psihiatră din Elveţia a format o echipă de medici, psihologi şi teologi cu care a pornit să viziteze spitalele. Au interogat mii de muribunzi. La auzul veştii că sunt incurabili, s-au dezlănţuit în ei reacţii violente, constatându-se patru faze clare:

1. Unii au spus: NU SE POATE !!!

2. Alţii au zis: DE CE TOCMAI EU???

3. O parte au strigat: SA MI SE MAI DEA MACAR UN AN DE VIATA!!!

4. Si în foarte rare cazuri au zis: SUNT GATA !

Trăim oare viaţa noastră în ascultarea poruncilor dumnezeieşti şi suntem hrăniţi oare cu acel cuvânt sfânt din Evanghelia Mântuitorului, încât să putem spune în orice clipă „Sunt gata!”? Astăzi, este vremea să ne alegem locul unde vom petrece Veşnicia: în locul de odihnă şi fericire (în rai), sau în locul de suferinţă şi tânguire amarnică (în iad). Să avem grijă, căci viaţa omului pe pământ oricât de lungă ar fi ea, faţă de veşnicie, nu este decât o clipă. Noi, oamenii, de multe ori căutăm să nesocotim acest adevăr, iar când ni se vorbeşte de lucruri veşnice, adesea nu dorim să ascultăm, manifestând o totală indiferenţă.

Cineva îmi vorbea odată despre un tânăr uşuratic, spunâdu-mi: „Omul acesta trăieşte de pe o zi pe alta şi niciodată nu se gândeşte la viitor!” Toţi îl socoteau pe acesta drept un om fară minte. Oare greşea el mai mult decât atâţia care, nu trăiesc decât pentru timpul de faţă şi nu se gândesc niciodată la veşnicia care se apropie?

Ştiind că: „Pe pământ suntem străini şi călători” (Evrei 11: 13), suntem oaspeţi iar pământul ne este gazdă, viaţa noastră este de o foarte mare importanţă, fiindcă este vreme de pregătire pentru vesnicia de care ne apropiem. Ea va hotărî UNDE ŞI CUM NE VOM PETRECE VEŞNICIA. Câţi dintre noi nu ne-am dori să ni se întoarcă vremea tinereţii pentru a trăi viaţa cu tot folosul şi multă grij ă pentru sufletele noastre? Dacă îţi risipeşti această viaţă care este singura vreme de pregătire pentru VEŞNICIE, îţi câştigi osânda veşnică.

Un creştin ortodox mergea adesea să viziteze cimitirele spre a învăţa să folosească mai bine timpul şi privind mormintele zicea: „Dacă aceşti morţi ar putea să revină la viaţă ce mult ar face ei pentru viaţa veşnică, iar eu care dispun de atâta timp ce fac pentru mântuirea mea?!”

Trebuie să trăim cu multă grijă, ca să ne asigurăm o veşnicie fericită, altfel vom moşteni una plină de jale, durere şi ruşine. Marele nostru poet Mihai Eminescu ne îndeamnă să ne gândim la moarte prin poezia intitulată sugestiv „Memento mori” („Adu-ti aminte că vei muri”).

Un om mi-a spus într-o zi: „Eu duc o viaţă virtuoasă, mă feresc de orice păcat care ar dăuna aproapelui meu. Dar creştinii susţin că viaţa mea nu-mi asigură o veşnicie fericită dacă nu cred în Iisus Hristos. Eu nu sunt lămurit în această problemă şi te rog să mă ajuţi”. Să presupunem că mama dumitale este o femeie dintre cele mai bune din lume. „Chiar aşa şi este!”, a adăugat el nedumerit. Că ea te-ar iubi, mai mult decât iubeşte orice mamă copiii săi. „Chiar aşa şi este!”, a răspuns acela. Dacă mama dumitale ar fi gata să moară ca să-ţi scape viaţa şi dacă iubirea mamei dumitale este într-adevăr aşa de mare cum susţii, iar dumneata ţi-ai îndeplini îndatoririle faţă de soţie, de copii, de vecini şi de toţi oamenii cu care vii în contact, iar pe mama dumitale o laşi să moară de foame izgonită pe stradă, uitând tot ce-a făcut ea pentru dumneata, ce zici despre purtarea asta? „Aş spune că sunt un mare ticălos! „Ei, află că Iisus Hristos este mai bun decât orice mamă ce a existat pe pământ vreodată. El te iubeşte mai mult decât îşi iubeşte mama copilul. El, nu numai că ar fi gata să moară pentru dumneata, ci a şi murit, şi chiar în chip îngrozitor, pe cruce. Şi dacă dumneata îţi îndeplineşti îndatoririle faţă de toată lumea, dar de Iisus nu vrei să ştii (primind Sfintele Taine: Botez, Mirungere, Cununie, Spovedanie, Împărtăşanie şi Sfântul Maslu), apoi ce vei spune despre purtarea aceasta a dumitale? „ACUM, VĂD CĂ SUNT UN MARE PĂCĂTOS!”

”Cine crede În Mine are o viată veşnică, dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viata, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el”(Ioan 3 :36). A crede În Domnul Iisus Hristos înseamnă a-L primi pe El ca Mântuitor al nostru, care a murit pentru noi şi care ne şterge păcatele mărturisite în Taina Sfintei Spovedanii, înseamnă a-L recunoaşte ca Stăpân al nostru, Singurul care are dreptul să ne ocârmuiască viaţa. Dacă am făcut aceasta apoi să fim siguri că am făcut primul pas şi cel mai important spre a ne câştiga o Veşnicie fericită.

Deşertăciunea lumii

Un înţelept din vechime, pe nume Aristip, călătorind cu corabia pe mare, a suferit un naufragiu, pierzându-şi toată averea pe care o ducea cu el. El însă a scăpat cu viaţă ajungâd pe un ţărm îndepărtat. Datorită ştiinţei şi înţelepciunii lui, locuitorii acelui ţinut l-au primit foarte bine şi i-au dat multe alte bunuri în schimbul celor pierdute pe mare. De aceea a scris mai târziu rudelor şi prietenilor de acasă, ca să înveţe din întâmplarea lui, să nu alerge după bunuri care se pot pierde într-un naufragiu. Acelaşi lucru ni l-ar putea spune rudele şi prietenii noştri, care au trecut în veşnicie, dacă ar putea să se întoarcă la viaţa pământească şi anume să ne îngrij im de bunuri din acelea pe care nici moartea nu ni le poate răpi. Ziual mortii noastre se mai numeşte si ziua pieirii., pentru că o dată cu moartea noastră pier toate bunurile lumeşti pe care le-am agonisit şi nu le putem trece dincolo cu noi.

Iată de ce, pe drept cuvânt, Sfântul Ambrozie ne zice, că noi nu putem spune ca bunurile pământeşti sunt ale noastre, pentru că nu le putem lua cu noi: Dincolo, în cealaltă lume putem duce cu noi doar virtuţile. Chiar Domnul Iisus Hristos ne pune întrebarea cea mare: „Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă iar sufletul său îl va pierde” (Matei 16:26).

Promisiunile lumii acesteia nu se împlinesc, şi chiar dacă s-ar împlini, cât va dura fericirea oferită de ea? Poate să dureze mai mult decât viaţa ta? Apoi, ce vei duce cu tine din tot ce-ai agonisit, în lumea viitoare? Se află acolo vreun bogat care a reuşit să-şi ducă măcar un ban de aur? Vreun conducător de popoare, care să fi trecut cu ceva din ţara lui? Solomon – marele înţelept al lumii vechi – după ce avusese cele mai mari bogăţii de pe vremea aceea şi gustase toate desfătările posibile, afirmă cu amărăciune un mare adevăr, zicând: „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni”. La auzul acestor cuvinte mulţi care trăiau în păcate şi în tot felul de desfătări trecătoare şi-au schimbat viaţa, trăind în curăţie sufletească şi trupească.

cantarul lumtt este Ials ;;;i amăqttor

Bunurile trebuie cumpănite cu cumpăna dumnezeiască, nu cu aceea a acestei lumi, căci cântarul lumii este fals şi amăgitor. Dacă i-am întreba pe bogaţii, învăţaţii, conducătorii şi împăraţii care au trecut deja la cele veşnice, ce le-a mai rămas din măreţia şi bogăţia lor, toţi ar răspunde: ,,Nimic, nimic!”‘.

Când a murit ,Alexandru Macedon, s-au adunat mulţi filosofi, dintre care unul a zis:

,,Ieri nu încăpea pe Alexandru lărgimea si lătimea lumii, iar acum numai trei coti de pământ l-au încăput”. Altul iarasi a zis:”Ieri putea împăratul Alexandru să izbăvească mult popor de la moarte,iar astăzi nu poate să-si ajute lui”. Si, în fine, un altul a zis:

„Ieri călca pe pământ cu slavă nepovestită. Iar astăzi îl acoperă pământul ca pe omul cel mai defăimat si necinstit”. Si asa fiecare filosof a vorbit mai multe cuvinte vrednice de amintire ca: să arate deşertăciunea vieţii celei vremelnice şi a slavei omeneşti.

Căci despre oamenii cei mari ai lumii, care mor, abia se mai aude câtva timp vorbindu-se despre ei, apoi se pierde şi amintirea lor. Dacă au ajuns nefericiţii în iad, se tânguie amarnic: ,,Ce ne-a adus nouă bogăţia, mărirea şi puterea? Toate au trecut ca umbra şi nu ne-a rămas altceva decât tânguire, chin şi disperarea veşnică”. O, Doamne, de ce oare cei mai mulţi oameni nu se gândesc la sufletul lor în timpul vieţii iar în ceasul morţii sunt cuprinşi de spaimă în faţa adevărului, zicându-şi:

„Cât de amarnic am greşit, neglijând sufletul meu cel nemuritor!”

Omule mai stai să cumpăneştt vremelnicia cu veşnicia?

Aşa zice profetul: „Şi va merge omul la locaşul său de veci”( Eccleziast 12:5), spre a arăta, că fiecare merge în casa în care vrea să meargă; el nu va fi dus, ci va merge acolo după voia sa liberă. Este ştiut că Dumnzeu voieşte ca noi oamenii, să ne mântuim, toţi să fim fericiţi, dar EI nu vrea să ne silească, nici chiar la fericire.

Inaintea omului este viata si moartea.

Ceea ce va alege el i se va da. Dumnzeu ne-a arătat două căi: una care merge către rai şi alta care merge către iad.

Totusi este un lucru de mirare că toti oamenii păcătoşi doresc să fie fericiţi, să meargă în rai, dar ei se aruncă de bună voie în iad, zicând: „Mai târziu mă voi gândi la îndreptarea răului şi voi reuşi”. Această socoteală greşită pe mulţi i-a dus la pierzare. MAI STAI SĂ CUMPĂNESTI VREMELNICIA CU VESNICIA?

Nu-ti dai seama omule, cât de mare este diferenta dintre una şi cealaltă? Nu te gândeşti că fericirea sau nefericirea veşnică este problema cea mai importantă a vieţii tale. Cum poţi să mergi către osândă şi chinuri, când poţi alege fericirea veşnică? Cei mai mulţi oameni se gândesc la aceste lucruri în apropierea ceasului morţii, dar atunci pentru unii este prea târziu. Calea şi-au ales-o aşa cum au voit. Nu se mai poate îndrepta nimic. De aceea să ne trezim acum, în această clipă. Să nu mai amânăm, căci mâine poate va fi prea târziu. Să ne întărim în credinţă zicându-ne în sinea noastră: Cred în viaţa de veci, cred că după această viată va fi o altă viată, ce nu va avea sfârsit.

Potopul mortii

În vreme de potop toţi oamenii rostesc şi înţeleg cuvântul mântuire. Ce-şi salvează oamenii în vreme de potop, sandalele sau fusul? Nu-şi salvează nici sandalele, nici fusul, ci lucrul care le este cel mai de preţ: viaţa. De la potopul morţii nu se poate salva nici un trup. Ce aşteaptă oamenii, de ce nu se mântuiesc? De la potopul morţii numai sufletul se poate mântui. Oamenii înţelepţi nu leapădă îndemnul mântuirii. Cei amăgiţi deşi stau deasupra mormintelor deschise, râd şi spun: nouă ne este bine şi aici pe pământ. De aceea când vedem un om mort să spunem: «Pe acest frate al meu l-a ajuns „potopul” care nici pe mine nu mă va ocoli. A reusit el oare să salveze ceea ce se putea salva, adică sufletul?»,

Pomenirea morţii

Sfmţii Părinţii ne-au lăsat învăţături despre pomenirea morţii.

Ei spun că pomenirea morţii este o anume stare a duhului nostru, cu totul deosebită de obişnuitul fapt de a şti că într-o zi vom muri. Minunata pomenire despre care este vorba, scoate duhul nostru din gravitaţia pământului. Fiind o putere ce se pogoară de Sus, ea ne ridică mai presus de patimile pământeşti, ne slobozeşte de stăpânirea şi legătura pe care poftetele o au asupra noastră.

În Paterie se povesteşte despre un stareţ care, dându-şi seama că este păcătos, în fiecare dimineaţă, îndată ce se trezea, cobora cu mintea la păcătoşii din iad, cugetând la chinurile deacolo, la veşnicele torturi, la scrâşnirea dinţilor şi se ruga să fie izbăvit de ele. Stareţii ceilalţi aur ecunoscut că lucrarea acestui staret este cea mai de folos şi de nădejde. Prin cugetările dese la despărţirea sufletului de trup, la viaţa viitoare şi prin rugăciunile fierbinţi se dobândeşte frica de punmezeu.

Sfântul Siluan Athonitul spunea: „Ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui! „

SfântnI Ioan cel Milostiv, după ce a fost ales patriarh al Alexandriei, a poruncit să-i zidească mormântul şi să nu-l acopere. Un diacon care slujea împreună cu el se ducea în toate sărbătorile, când purta veşminte arhiereşti şi era împresurat de slavă, zicându-i: „Stăpâne, porunceşte să termine mormântul, că nu stii ziua sf’ârşitulul tău!”

Sfântul Vasile cel Mare spunea că „Filosofia cea adevărată constă în aducerea aminte de moarte”.

În Egipt, era obiceiul ca atunci când se făcea vreun ospăţ să pună în mijlocul mesei un chip de lemn cioplit şi zugrăvit, astfel încât se părea că este chiar moartea. Acela care ţinea chipul cel cioplit spunea tuturor poftiţilor la masă: „Domnilor, mâncaţi si beţi din cele puse pe masă, dar gânditi-vă si la sfârsitul vostru”.

În Bizanţ, în ziua în care se încununa un împărat i se aduceau patru pietre de diferite culori şi era îndemnat să-şi aleagă una, pentru ca din acel model să-i zidească mormântul.

La Roma, când se alegea Papa, i se aducea înainte o bucată de câlţi şi o ardeau zicând: „Asa trece slava lumii acesteia 1”

Toate acestea se faceau pentru ca oamenii cei mari sa nu se mândreasca pentru slava vremelnica, ci aducându-şi aminte de moarte sa se smereasca.

Iubiti credinciosi

Cei mai mulţi dintre noi suntem din ce în ce mai atrasi de duhul lumii acesteia. Ne interesează doar ce se întâmplă în politică, în lumea modei, în lumea sportului, în lumea show-biz-ului. Suntem atât de aglomeraţi, din pricina serviciului, a studiilor sau a distracţii lor, încât nu mai avem timp să ne gândim la viata noastră de după moarte, la vesnicie.

Pe pagina anterioară este icoana Înfricosatei Judecăţi. La mijloc, unde vom ajunge fiecare dintre noi la vremea hotărâtă de Dumnezeu, se află Sfinţii după cum scris este în Biblie: „Au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea” (l Corinteni 6:2). După ce vom fi judecaţi putem intra pe poarta cea strâmtă (cea din stânga, cu cruce pe ea) să mergem în fericirea veşnică, acolo unde se vede în partea de sus Sfânta Treime, Maica Domnului, Sfinţii şi toate puterile cereşti. Sfântul Apostol Luca ne îndeamnă: „Siliţi-vă să intraţi prin poarta cea strâmtă, că mulţi, zic vouă, vor căuta să intre şi nu vor putea” (Luca 13:24). Dacă faptele noastre ne vor osândi pe noi, vom fi trimişi pe poarta cea din dreapta (cea largă care are două coarne pe ea) unde ne aşteaptă moartea cea veşnică şi Lucifer cu diavolii lui. Aşadar, să nu uităm că o moarte neaşteptată poate stinge oricând flacăra vieţii fiecăruia dintre noi.

Dacă privim de data aceasta icoana din partea dreaptă, uitândune cu atenţie la faţa Mântuitorului, vom observa că ochiul din partea stângă este blând, iar celălalt este mânios.

Să preţuim aşa cum se cuvine cele două daruri de la Dumnezeu:

TIMPUL şi VIAŢA. Ele au o valoare covârşitoare pentru noi. Chiar şi păgânii cunoşteau valoarea timpului. Seneca spunea că „Timpul nu se poate preţui”. Cei care au cunoscut cel mai bine valoarea timpului, au fost Sfinţii. Ei spuneau că „Timpul este o comoară a vietii pământesti de care depinde vesnicia omului:

„RAI sau IAD”. Unii oameni îşi petrec acest timp la jocuri de noroc, la cârciumă , discotecă … Dacă îi întreabă cineva ce mai fac ei spun că „omoară timpul”, timp după care vor ofta în ceasul morţii atunci când „candela vieţii lor” se va stinge şi vor păşi pragul veşniciei.

Fiecăruia dintre noi i s-a dat un oarecare „timp al său”- scurt dar suficient – pentru câştigarea mântuirii şi Împărăţiei lui Dumnezeu. De aceea, atunci când murim nu trebuie să ne pară rău că ne despărţim de lumea aceasta şi de plăcerile ei deşarte, ci de faptul că plecăm nepregătiţi pentru Înfricoşata Judecată şi viaţa veşnică.

Reteta duhovniceasca pentru salvarea sufletului de la osanda vesnica

Rugăciune, zilnic (cât mai multă); Post, miercurea, vinerea şi în cele patru posturi mari; Participare la Sfânta Liturghie, Duminica şi în sărbători; Spovedanie, cel puţin de patru ori pe an; Împartăşanie, atunci când ne dă binecuvântare preotul duhovnic; Fapte bune cât mai multe.

Să-i multumim din adâncul inimii Prea Bunului Dumnezeu si Tatălui ceresc, care în nemărginita Sa bunătate şi iubire de oameni, a binevoit să ne naştem în Sfânta şi adevărata credinţă creştin ortodoxă, afară de care nici una nu este atât de sublima, după cum nu este un alt Dumnezeu adevarat ca Dumnezeul nostru. Amin!

Preot Ioan

Read Full Post »