Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for August 2013

 

Realismul despre care vorbim – un termen generic în care includem diferite forme de „naturalism” şi „pozitivism” – este, în forma sa cea mai simplă, doctrina popularizată de Turgheniev chiar sub numele de „nihilism” în Părinţi şi copii. Personajul Bazarov din acest roman reprezintă tipul „omului nou” din Rusia anilor ’60, materialişti şi determinişti naivi care credeau cu seriozitate (ca D. Pisarev) că vor afla mântuirea omenirii în disecţia broaştei sau că au dovedit inexistenţa sufletului uman numai pentru că nu au reuşit să-I descopere în timpul unei autopsii. Acest nihilist este omul care nu respectă nimic, nu se pleacă în faţa nici unei autorităţi, nu acceptă (aşa crede el) nimic pe baza credinţei, judecă totul în lumina unei ştiinţe pe care o ia drept adevărul absolut şi exclusiv, respinge orice idealism şi abstracţiune în favoarea a ceea ce este concret şi faptle. El este cel care crede într-un singur cuvânt, în „nimic afară de”, reducând tot ceea ce oamenii au considerat „superior”, creaţiile minţii şi ale spiritului, la o dimensiune comună sau uprimară”; materie, senzaţie, aspect fizic.

Spre deosebire de incertitudinea liberală, concepţia realistă despre lume pare perfect clară şi deschisă. În locul agnosticismului sau al unui deism evaziv, este un ateism deschis; în locul confuzelor „valori superioare”, materialismul pur şi individualismul. Totul este evidenţă în universul realist – cu excepţia celei mai importante şi mai necesare evidente: începutul şi sfârşitul acestui univers. Acolo unde liberalul oferă răspunsuri vagi în legătură cu lucrurile ultime, realistul este mai naiv ca un copil: aceste lucruri ultime pur şi simplu nu există pentru el; nu există nimic altceva decât evidenţele.

Un asemenea realism este, desigur, o contradicţie în sine, dacă ia forma unui „naturalism” care încearcă să instaureze un materialism şi un determinism absolute sau un „pozitivism” care îşi propune să nege cu desăvârşire absolutul sau un „agnosticism” care vorbeşte cu atâta uşurinţă despre „imposibilitatea de a cunoaşte” realitatea ultimă; am discutat deja această problemă în prima secţiune a acestui capitol. Dar orice argument este, desigur, pur academic, pentru că realismul, care se contrazice pe sine din punct de vedere logic, nu poate fi tratat în mod adecvat ca un sistem filosofic. Este gândire a naivă şi dezordonată a omului practic, nerneditativ care, în această epocă în care totul este simplificat, crede că poate impune întregii lumi standardele şi ideile sale naive; sau, la un nivel puţin diferit, gândirea la fel de naivă a omului de ştiinţă, limitat la evidenţe de exigenţele domeniului său, atunci când încearcă în mod nelegitim să extindă criteriile ştiinţifice dincolo de limitele lor fireşti. În ultimă instanţă, este vorba aici, pentru a adopta o distincţie necesarăts, despre „scientism” în opoziţie cu ştiinţa legitimă; pentru că trebuie să se înţeleagă că remarcile noastre nu sunt îndreptate împotriva ştiinţei înseşi, ci împotriva exploatării neadecvate a standardelor şi metodelor acesteia, aşa cum se întâmplă în zilele noastre.

Este corect să numim nihilism o asemenea filosofie?

Mai exact, este acesta nihilism în sensul în care am definit acest termen? Dacă adevărul înseamnă, în sensul cel mai înalt, cunoaşterea începutului şi sfârşitului lucrurilor, a dimensiunii absolutului; şi dacă nihilismul este doctrina potrivit căreia nu există un asemenea adevăr; atunci este clar că aceia care consideră adevărul ştiinţific drept unicul adevăr şi neagă tot ce este dincolo de acesta sunt nihilişti în sensul cel mai exact al termenului. Divinizarea faptului empiric nu înseamnă în nici un caz iubire de adevăr; ci este, aşa cum am sugerat deja, parodia acestuia. Este infatuarea fragmentului care are pretenţia de a lua locul întregului; este încercarea orgolioasă de a construi un Turn Babel, o colecţie de fapte, de a atinge înălţimile adevărului şi ale înţelepciunii de jos în sus. Dar adevărul este atins numai atunci când omul se smereşte pe sine şi acceptă că i se dă de sus. Toată pretinsa „modestie” a erudiţilor şi a oamenilor de ştiinţă realişti, aceşti oameni cu prea puţină credinţă, nu poate ascunde orgoliul cu care lucrează împreună pentru a uzurpa tronul lui Dumnezeu; aceştia, în micimea lor, consideră că „cercetările” lor silitoare au mai multă greutate decât Revelaţia dumnezeiască. Nici pentru aceşti oameni „nu există adevăr”; iar despre aceştia putem spune ceea ce Sfântul Vasile cel Mare spunea despre învăţaţii din Grecia păgână: „Pedeapsa lor înfricoşătoare va fi mai cu seamă pentru cultul celor lumeşti, de vreme ce, văzând atât de limpede în ştiinţele deşarte, şi-au închis ochii de bunăvoie cunoaşterii adevărului”.

Până în acest punct însă nu am reuşit să facem o distincţie adecvată între primul şi al doilea stadiu al nihilismului. Cei mai mulţi liberali acceptă o asemenea ştiinţă ca unicul adevăr; prin ce se deosebeşte realismul de viziunea acestora? Diferenţa nu e atât una de doctrină – într-un anumit sens, realismul este mai degrabă un liberalism deziluzionat şi sistematizat – cât una care tine de emfază şi de motivatie. Liberalul este indiferent fată de adevărul absolut, o atitudine care rezultă din ataşamentul excesiv faţă de această lume; în cazul realistului, pe de altă parte, indiferenţa faţă de adevăr devine ostilitate, iar simplul ataşament faţă de lume devine devoţiune fanatică fată de aceasta. Consecintele acestea extreme trebuie să aibă o cauză mai profundă.

Realistul ar spune că această cauză este dragostea faţă de adevărul însuşi, care elimină credinţa într-un fantezist „adevăr superior”. Nietzsche, de altfel, crezând acest lucru, vedea în el o calitate creştină care se întorsese împotriva creştinismului. „Sensul adevărului, dezvoltat în cea mai mare măsură prin creştinism, se revoltă în cele din urmă împotriva falsităţii şi a ficţiunii tuturor interpretărilor creştine asupra lumii şi istoriei ei.” Întelese în contextul adecvat, aceste cuvinte ascund o anume intuiţie, deşi este parţială şi deformată. Nietzsche se răzvrătea mai degrabă împotriva unui creştinism care fusese considerabil diluat de umanismul liberal, un creştinism în care dragostea şi loialitatea fără compromisuri faţă de adevăr erau rare, dacă nu chiar cu totul inexistente, un creştinism care nu mai însemna altceva decât un idealism moral spoit cu un vag sentiment estetic. Nihiliştii ruşi, în mod similar, se răzvrăteau împotriva idealismului romantic al „oamenilor inutili” care sălăşluiau într-un tărârn fabulos al fanteziei şi al evadării, rupt de orice fel de realitate spirituală sau pământească, Adevărul creştin este la fel de departe de o asemenea spiritualitate ca şi realismul nihilist. Atât creştinul cât şi realistul sunt stăpâniţi de dragostea pentru adevăr, de voinţa de a nu fi înfrânţi, de pasiunea de a merge la rădăcina lucrurilor şi de găsirea cauzelor lor ultime; amândoi resping ca nesatisfăcător orice argument care nu se referă la ceva absolut, neavând nevoie de nici o justificare; amândoi sunt duşmani neîmpăcaţi ai frivolităţii unui liberalism care refuză să ia în serios lucrurile ultime şi nu doreşte să vadă viaţa umană ca pe un angajament solemn. Tocmai această dragoste de adevăr se va opune încercării liberalilor de a menţine idei şi instituţii în care nu cred deplin şi care nu au nici un fundament” în adevărul absolut. Ce este adevărul? pentru cineva pentru care aceasta este o întrebare vitală, arzătoare, compromisul liberalismului şi al umanismului devine imposibil; acela care şi-a pus vreodată această întrebare cu toată fiinţa sa nu va fi niciodată satisfăcut cu ceea ce lumea se mulţumeşte să accepte în locul adevărului.

Dar nu este suficient să pui această întrebare; trebuie găsit şi răspunsul, altfel, starea din urmă a căutătorului va fi mai rea decât cea dintâi. Creştinul a aflat unicul răspuns în Dumnezeu şi în Fiul Său; realistul, aflat în afara vieţii creştine şi a Adevărului care o însufleţeşte, pune întrebarea într-un vid spiritual şi se mulţumeşte să accepte primul răspuns pe care îl găseşte. Confundând creştinismul cu o altă formă de idealism, îl respinge şi devine adeptul fanatic al unicei realităţi care este evidentă orbirii spirituale: această lume. Acum, oricât am putea admira onestitatea materialistului şi ateistului convins, nici măcar cea mai mare bunăvoinţă nu ne-ar putea face să recunoaştem în el iubirea de adevăr care l-a inspirat probabil la început; acesta este mai degrabă victima unei iubiri de adevăr care a intrat pe o traiectorie falsă, devenind o boală şi sfârşind în propria-i negare. Motivaţiile realistului nu sunt, de fapt, autentice: el pretinde că ar cunoaşte ceea ce, potrivit propriei teorii gnoseologice, nu poate fi cunoscut (am văzut că negarea adevărului absolut este ea însăşi un „absolut”); şi dacă procedează aşa este pentru că are o motivaţie ascunsă, şi anume, aceea de a aşeza valorile acestei lumi deasupra adevărului. Nietzsche, realistul intransigent şi „căutătorul adevărului”, sedus de o viziune a „supra-omului”, îşi încheie demersul filosofic recurgând la voinţa de neadevăr şi la voinţa de putere: realismul marxist, de dragul unui mileniu revoluţionar, sfârşeşte într-un regat al minciunilor şi decepţiilor, cum nu se mai pomenise până atunci. Dragostea de adevăr, lipsită de obiectul adecvat, se prostituează în numele unei „cauze” iraţionale şi devine principiu de subversiune şi de distrugere; devine inamicul adevărului pe care nu a reuşit să îl atingă şi al oricărei ordini întemeiate total sau parţial pe acest adevăr şi, în final – această dragoste de adevăr deviată devine inamicul căutării adevărului, al dragostei de adevăr înseşi.

Devine, de fapt, o parodie perfectă a dragostei creştine de adevăr. Acolo unde creştinul se întreabă asupra sensului ultim a tot ceea ce există şi nu este mulţumit până nu vede că acesta se întemeiază în Dumnezeu şi în voinţa Sa, realistul îşi pune şi el întrebări cu privire la orice, dar numai pentru a putea elimina orice sugestie sau aspiraţie către ceva mai înalt şi pentru a putea reduce sau simplifica această aspiraţie în termenii celei mai evidente şi „primare” explicaţie. Acolo unde creştinul îl vede pe Dumnezeu în toate, realistul nu vede decât „rasă” sau „sex” sau „mijloace de producţie”.

Prin urmare, dacă realistul împărtăşeşte cu creştinul o singură dispoziţie, şi anume dorinţa de a căuta adevărul pornind de la rădăcinile lucrurilor şi onestitatea, care sunt străine mentalitătii liberale, este cu atât mai bine să se alăture atacului liberal împotriva creştinismului şi să poarte acest atac până la concluziile ultime: abolirea totală a adevărului creştin. Ceea ce a început cu jumătate de măsură în liberalism a căpătat avânt în realism şi se îndreaptă acum către un final catastrofal. Nietzsche prevedea pentru secolul nostru „triumful liberalismului” ; Jacob Burkhardt, acel liberal deziluzionat vedea în el apariţia, unei epoci a dictatorilor care vor fi „teribilii simplificatori”. Prin Lenin şi Stalin, Hitler şi Mussolini, cu soluţiile lor radical de simple pentru cele mai complexe probleme, împlinirea acestei previziuni şi-a pus începuturile în domeniul politic. „Simplificarea” nihilistă poate fi văzută mai profund în prestigiul universal acordat astăzi ordinii inferioare a cunoaşterii, celei ştiinţifice, ca şi ideilor simpliste ale unor oameni ca Marx, Freud şi Darwin, care stau la baza întregii vieţi şi gândiri contemporane.

Spunem „viaţă”, pentru că este important de văzut că istoria nihilistă a secolului nostru nu este ceva impus din afară sau de sus sau cel puţin nu a fost predominantă; această istorie a presupus şi şi-a extras sevele dintr-un teren nihilist care a fost multă vreme pregătit în sufletele oamenilor. Toate evenimentele cumplite ale secolului nostru au izvorât dintr-un nihilism al locului comun, dintr-un nihilism cotidian care se descoperă vieţii, în gândirea şi în aspiraţia oamenilor. Concepţia despre lume a lui Hitler este foarte instructivă din acest punct de vedere, pentru că, în ceea ce-l priveşte, nihilismul cel mai monstruos şi mai extrem s-a întemeiat pe un realism absolut, deloc excepţional şi chiar tipic. El a împărtăşit credinţa comună în „ştiinţă”, „progres” şi „cultură” (chiar dacă, fireşte, nu şi în „democraţie”), deopotrivă cu un materialism practic care critica sever orice teologie, metafizică şi orice gândire sau acţiune referitoare la o altă lume decât aceea a lui „aici şi acum”, lăudându-se cu faptul că avea „darul reducerii tuturor problemelor la bazele lor cele mai simple”. Manifesta un cult grosolan al eficienţei şi utilităţii care accepta fără probleme „controlul naşterilor”, lua în derâdere căsătoria ca pe o simplă legalizare a impulsului sexual care ar trebui să fie „liber”, saluta sterilizarea celor „inapţi”, dispreţuia „elementele neproductive”, precum călugării, nu vedea în incinerarea unui mort altceva decât o „chestiune practică” şi nu ezita să introducă în „circuitul productiv” cenuşa, pielea sau grăsimea umană. Avea o neîncredere cvasianarhistă în instituţiile sacre şi venerabile, mai ales în Biserică, în care nu vedea decât o simplă superstiţie cu legile şi ceremoniile ei „demodate”. (Am avut deja ocazia să remarcăm aversiunea lui fată de institutia monarhică, factor determinant în refuzul de a-şi asuma titlul imperial.) Avea o încredere naivă în „omul natural”, în „animalul sănătos” care dispreţuieşte virtuţile creştine mai ales fecioria – , considerând că aceasta împiedică „funcţionarea naturală” a trupului. Găsea o plăcere stupidă în confortul şi tehnica timpurilor moderne, mai ales în automobil şi în ideea de viteză şi de „libertate” pe care acesta o inculcă.

Cele mai multe elemente ale acestui Weltanschauung (conceptie despre lume) primitiv sunt împărtăşite astăzi de mase, mai ales de tineri, care se simt „iluminaţi” şi „eliberaţi”; cele mai multe elemente au devenit tipice pentru „modernitate”. Şi tocmai pe baza unui asemenea realism, în care nu mai este loc pentru „complicata” concepţie de viaţă creştină şi pentru realităţile supreme ale lumii spirituale, pot înflori superstiţiile cele mai ordinare şi credulitatea cea mai flagrantă. Oameni bine intentionati încearcă să împiedice aparitia unui alt Hitler prin combaterea „irationalului” si sustinând „ratiunea”, „ştiinţa” şi „bunul simţ”; însă scoase din contextul adevărului creştin, aceste valori, care s-au constituit într-un realism propriu, nu fac decât să pregătească apariţia unui alt „teribil simplificator”, nicidecum s-o împiedice. Cei mai eficienţi „simplificatori” contemporani sunt cei care deţin puterea în Uniunea sovietică şi care au făcut o religie din „ştiinţă” şi „bunul simţ”; şi oricine încearcă să găsească în aceşti oameni atât de superstiţioşi o singură valoare care să merite să fie apărată va fi extrem de dezamăgit.

Realismul aparţine fără discuţie „spiritului veacului” şi toţi cei care simt că aparţin acestui „spirit” trebuie să i se acomodeze. Astfel, umanismul care, într-o epocă mai tihnită a căpătat o tentă mai „idealistă” şi mai liberală, a considerat necesar „să se schimbe odată cu timpurile” şi să adopte un ton mai realist. Cei mai naivi au întemeiat o „religie” umanistă, identificată cu cauza „ştiinţei” şi a „progresului” şi au transformat în dogme tocmai aceste contradicţii interioare ale realismului, pe care le-am examinat deja; oameni ca aceştia sunt capabili să vadă şi în marxism un fel de „umanism”. Dar până şi la cei mai sofisticaţi umanişti contemporani, la cei mai rafinaţi erudiţi şi oameni de stat, tonul realist este inconfundabil. Îşi face simţită prezenţa, spre exemplu, în invazia metodelor şi atitudinilor ştiinţifice până în ultimele refugii ale „umanismului”; nici un savant contemporan, indiferent de domeniu, nu se simte în siguranţă până când munca sa nu devine „ştiinţifică” în cel mai înalt grad (ceea ce adesea înseamnă, desigur, „ştiinţificistă”). Realismul poate fi descoperit şi în tonul stoic, cu înţelepciune de viaţă şi adesea cinic al celor mai naivi (sau religioşi) umanişti contemporani; închipuita lor „libertate faţă de iluzie” a fost, în mare măsură, O deziluzie; aceştia însă „cunosc mai bine” şi nu mai au nevoie să creadă în „adevărurile superioare” pe care se întemeia viaţa părinţilor lor.

Liberalismul a ajuns, după cum se pare, la un acord cu realismul şi – cel puţin aşa se crede – cu realitatea; în trecerea de la liberalism la realism umanistul nu vede doar un proces de deziluzionare, ci şi unul de „maturizare”. Creştinul ortodox, fireşte, vede ceva cu totul diferit. Dacă scopul liberalismului era acela de a opaciza cu fumul „toleranţei” şi al agnosticismului adevărurile înalte despre Dumnezeu şi viaţa duhovnicească, misiunea realismului, pe care l-am analizat aici, a fost aceea de a anihila aceste adevăruri. În al doilea stadiu al evoluţiei dialecticii nihiliste, raiul a fost scos din sfera cunoaşterii umane şi oamenii n-au mai reuşit să-şi ridice ochii de la pământ, limitându-se să trăiască numai în şi pentru această lume. Această decizie de tip nihilist este prezentă în aparent inocentul „pozitivism logic” şi în umanismul ştiinţific, ca şi în fenomenele evident satanice, precum bolşevismul şi national-socialismul. Consecintele acestei decizii sunt ascunse celor care o adoptă, pentru că implică realitatea faţă de care realismul este orb: realitatea de deasupra şi de dedesubtul îngustului univers realist. Vom vedea cum închiderea raiului face să se piardă forţe nebănuite din lumea subterană care transformă într-un coşmar visul nihilist al „noii lumi” şi cum „omul nou” al realismului va semăna mai puţin mitului umanităţii „perfect dezvoltate”, cât unei veritabile „sub-umanităţi”, aşa cum nu s-a mai pomenit niciodată în experienţa umană.

Trebuie să examinăm acum următoarea etapă a evoluţiei nihilismului, care conduce deja către finele ei:  VITALISMUL

Anunțuri

Read Full Post »

 

Cu Domnul Vietii despre moarte si nemurire

Talcuitorii Vechiului Testament nu aveau intelegeri unanime asupra nemuririi sufletului. De pilda, saducheii nu credeau in nemurire si inoiere. Mantuitorul clarifica o data pentru totdeauna, pentru toti: exista nemurire, exista înviere.

Intaia oara in neînsemnata cetate a Nainului, El probeaza existenta personala de dupa moarte. Suntem cetateni ai lumii de aici, pentru o vreme, si ai lumii de dincolo, pentru eternitate. Sadueheii, insa, erau in contradictie eu ei însisi ca oameni religiosi. Demonstrand nemurirea, Hristos îsi legitima logic misiunea, gandirea, întreaga Sa învatatura. In Nain a pus înca o piatra tare la temelia crestina. Va mai adauga, spre deplina incredintare, inca doua: învierea fiicei lui Iair si pe cea a prietenului Lazar. La va consolida apoi pe toate prin propria Inviere pentru ca orice indoiala asupra nemuririi sa se risipeasca …

 

,,Si dupa aceea, S-a dus intr-o cetate numita Nain si cu El impreuna mergeau ucenicii Lui si multa multime. Iar cand S-a apropiat de poarta cetatii, iata scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, si ea era vaduva, si multime mare din cetate era cu ea.

 

Si. vazand-o Domnul, I s-a facut mila de ea si i-a zis: Nu plange! Si apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l dueeau s-au oprit. Si a zis: Tinere, tie îti zic, scoala-te! Si s-a ridicat mortul si a inceput sa vorbeasca, si l-a dat mamei lui.

Si frica i-a cuprins pe toti si slaveau pe Dumnezeu, zicand: Prooroc mare s-a ridicat între noi si Dumnezeu a cercetat pe poporul Sau” (Luca 7, 11-16).”

Un convoi de inmormantare. Peisaj vazut adesea pe strazile si ulitele satelor si oraselor din lume. Prietenii, rudele, cunoscutii unei vaduve petreceau la groapa pe tanarul ei unic fiu. Tocmai atunci Iisus, inconjurat de o multime de oameni si de ucenici, treeea prin satul situat la sud de Muntele Tabor, indreptandu-Se dinspre Galileea spre Iudeea.

Doua multimi se intalnesc in fata mortii. Zguduitor tablou. Cei ce veneau cu raposatul dinspre viata erau tristi si plangeau, Ceata condusa de Dumnezeu se indrepta spre viata. Are loc impactul. Fara pregatire, fara introdueere. „Facandu-I-se mila”, Domnul Vietii îi spune neconsolatei vaduve: „Nu mai plange!”. Fara indoiala ca ea a continuat sa planga. El nu se limiteaza la cuvinte de mangaiere. Se apropie de nasalia dusa probabil de patru tineri si savarseste eeea ce nimeni inaintea Lui nu facuse. A inceput o conversatie cu “Lumea de dincolo”. S-a adresat mortului ca unui viu, ignorand moartea: „Tinere, tie iti graiesc, scoala-te!”. S-a intamplat minunea de nimeni asteptata: tanarul s-a ridicat, s-a reinsufletit, iar Mantuitorul l-a redat mamei sale. Il vindeca pe adolescent de moarte si pe mama de singuratate, o data cu ea, pe orice marna, pe orice om singur.

Simplitatea descrierii uimeste: frica, emotie si atat. Evanghelistul Luca spune mai mult: ,,si fricii i-a cuprins pe toti si slaveau pe Dumnezeu zicand: Mare prooroc S-a ridicai intre noi si Dumnezeu Si-a cercetat poporul” (Luca 7, 16).

Vad martorii in Iisus din Nazaret pe Mesia cel profetit? Ei indraznesc numai sa constate ca dupa secole de absenta a profetilor in Israel, Dumnezeu le trimite un „Mare profet”. Un Profet care vorbeste cu “Lumea de dincolo”. Cel Care face dovada ca sufletul, absent pe nasalie, exista totusi “Dincolo”. Cel Care dovedeste femeii si celor de fata ca sufletul este nemuritor. Cel Care îi indica respectatei vaduve ca plansul nu trebuie sa fie disperat, pentru ca fiul continua sa traiasca in ceruri. Dar, pentru ca nu ar fi inteles numai prin cuvinte, i-a spus-o prin fapta: i L-a adus in fata ei pe fiu viu.

Fiecare dintre noi, citind relatarea primei invieri savarsite de Hristos, si-ar pune intrebarea regretatului Mitropolit ardelean, Antonie Plamadeala: De ce din multimea de „adormiti” pe care i-a intalnit Domnul in timpul vietli Sale pamantesti la Nazaret, Capernaum sau in alte localitati, l-a inviat pe fiul vaduvei? De nu i-a inviat pe top cei care mureau in vremea lui?

Dilema a fost dezlegata nu numai pentru vaduva din Nain sau pentru Apostolii martori, ci pentru top cei care vor auzi despre minune in vecii vecilor. Biruitorul iadului ne-a lamurit ca moartea nu inseamna desfiintare, neant, ci trecerea la viata vesnica. Prin invierea din Nain am vazut concret o proba a nemuririi sufletului. In fapt, Mantuitorul i-a înviat pe toti mortii din vremea Lui, in constiinta ca, de atunci, vor crede in nemurire.

Lectie despre moarte si inviere, minunea din cetatea Nain nu s-a petrecut intamplator. Ucenicii lui loan cel Sfant, Botezatorul, au vazut vindecartie si invierea si au fost indemnati: ,,duceti-va si spuneti lui loan ce ati vazut si ati auzit: Orbii vad, schiopii umbla, leprosii se curatesc, surzii aud, mortii invie … „ (Luca 7, 22). Fiul lui Dumnezeu a citat texte din profetiile despre Mesia de la lsaia (39, 28 si 61,1) si lezechiel (37).

Lectiei despre nemurire i-a urmat intentionat cea despre Trimisul lui Dumnezeu, Singurul care poate face minuni. $i Inaintemergatorul a inteles mesajul

O „inviere” duhovniceasca este mentionata. deloc intarnplator, la „Apostolul” (Gal. 1, 11-19) care prefateaza rostirea Evangheliei despre invierea din Nain: prigonitorul Saul din Tars, prin puterea harului divin, se naste la o viata noua, devenind marele Apostol Pavel. Dupa cum nimic nu indreptatea pe vreun martor al intamplarii minunate din cetatea galileeana sa spere cit tanarul va fi readus la viata, nimic din „performantele” iudaice ale lui Saul nu anunta „invierea” de pe drumul Damascului (Fapte 9).

Apostolul neamurilor il va chema mai tarziu la inviere pe tanarul Eutihie, Hristos cheama si astazi pe toti tinerii morti duhovniceste, gata sa fie aruncati in „mormantul” pierzaniei sufletesti, sa se intoarca din moarte la viata. Pentru ei, pentru viata lor risipita, pentru fiecare dintre noi sangereaza inima de Tata a lui Dumnezeu, iar Biserica, „noua Rahela”, Mama nemangaiata, isi plange copiii rataciti asteptand „invierea” lor, „invierea” noastra …

Read Full Post »