Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Erezii contemporane’ Category

– Comparaţii, analize şi interpretări –

LUCRARE DE SEMINAR

            Coordonator:

                 Pr. prof. univ. dr.

       EMIL IOAN JURCAN

          Susţinător:     CĂTĂLIN-CORNELIUS POPI,    anul III

 ALBA IULIA

2006

  1. SECŢIUNE INTRODUCTIVĂ
  1. 1. Argument

 

Motivaţia elaborării unei lucrări în care să privim comparativ şi analitic conceptele religioase de bază referitoare la Isihasm, Kabbala şi Yoga, o reprezintă ideea formulării unor judecăţi de valoare în ceea ce priveşte raportul dintre trei mari mişcări religioase de sorginte mistică şi modul în care se nasc diferenţele între acestea.

Elementele prezentate urmează îndeaproape ideea prezentării istorice a fiecărei mişcări în parte, pentru ca mai apoi să fie enunţate o serie de interpretări şi concluzii în ceea ce priveşte raportul dintre Isihasm şi Kabbala, respectiv Isihasm şi Yoga.

Finalitatea studiului o reprezintă, pe de-o parte, sondarea unui teren încă neabordat îndeajuns, referitor la relaţia dintre Isihasm şi Kabbala, iar pe de altă parte, ca răspuns la provocările contemporane, o contraofensivă îndreptată spre cei care consideră Isihasmul ca derivând din mişcarea Yoga sau împrumutând formule ori tehnici de concentrare specifice acestei spiritualităţi.

 

  1. 2. Isihasm, Kabbala, Yoga – Parcurs istoric, concepte fundamentale

 

  1. Isihasmul

 

Cuvântul „isihasm” provine din termenul grecesc „hesychia” şi înseamnă „tăcere”, „linişte”, „concentrare interioară”. Isihasmul este o disciplină ascetică de origine monastică, ale cărei origini pot fi observate în jurul secolelor IV-V şi care s-a organizat în secolele XIII-XIV ca o adevărată mişcare de renaştere spirituală şi teologică, prin introducerea „rugăciunii lui Iisus” ca metodă de a produce o stare de concentrare şi de pace lăuntrică, în care sufletul ascultă şi se deschide lui Dumnezeu[1].

Isihia a fost practicată la început de către părinţii deşertului, care au avut ca sursă de inspiraţie „Filocalia” şi care şi-au însuşit, ca disciplină de dezvoltare a vieţii interioare, invocarea continuă a numelui lui Iisus[2].

„Rugăciunea inimii”, numită şi „rugăciunea lui Iisus” sau „rugăciunea pură”, constând din cuvintele „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, este bazată pe textul din Evanghelia după Luca 17, 21: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” şi pe îndemnul Sfântului Apostol Pavel din I Tesaloniceni 5, 17: „Rugaţi-vă neîncetat” şi „stăruiţi în rugăciune”[3].

Întemeietorul propriu-zis al isihasmului este Sfântul Ioan Scărarul († 649), autorul lucrării „Scara raiului”, în care recomandă rugăciunea „monodică”, adică redusă la un singur cuvânt, „Iisuse”.

Pentru părinţii isihaşti, teoria şi practica rugăciunii lui Iisus, meditaţia în tăcere asupra numelui lui Iisus şi starea de liniştire pe care o produce nu reprezintă un scop în sine. Isihia creează mai degrabă o stare în care se practică virtuţile, dintre care cele mai importante sunt curăţia inimii (apatheia), pocăinţa (metanoia), dar mai ales trezvia, sobrietatea sau atenţia inimii (nipsis).

Sfântul Simeon Noul Teolog vorbeşte despre conştiinţa şi simţirea harului, iar Sfântul Grigorie Palama despre contemplarea nemijlocită a slavei lui Dumnezeu sub forma energiilor divine necreate, ca elemente esenţiale ale spiritualităţii isihaste[4].

Ca mişcare ce s-a organizat în Sfântul Munte Athos în secolele XII-XIV, isihasmul nu poate fi separat de teologia „caracterului necreat al luminii taborice” şi de experienţa nemijlocită a slavei lui Dumnezeu[5].

De la Athos, isihasmul s-a răspândit în secolele următoare în mănăstirile din Bulgaria, Serbia, Rusia şi România, influenţând nu numai viaţa monastică, ci şi pe cea liturgică. De altfel, ca metodă a vieţii contemplative, isihasmul nu este separat de spiritualitatea liturgică sau sacramentală. Într-adevăr, textele isihaste au fost scrise pentru monahi şi ele se aplică cel mai bine în condiţiile de retragere şi de singurătate ale mănăstirii. Sfântul Nicodim Aghioritul, cel care a colecţionat scrierile filocalice, va spune însă că „rugăciunea inimii” aparţine tuturor, atât monahilor, cât şi mirenilor, fapt pentru care nu există două modele de spiritualitate ortodoxă. Una din ideile de bază ale isihasmului este aceea că viaţa spirituală, sub formă monastică sau liturgică, nu este arbitrară, ci are nevoie de călăuzirea unui „părinte spiritual”[6].

Dacă pentru isihasmul practicat de Evagrie Ponticul accentul cade pe contemplarea intelectuală şi rugăciunea minţii monologică, sau invocarea numelui lui Iisus, alte curente isihaste, de pildă cel propus de Macarie Egipteanul (sec. V), revin la o antropologie şi psihologie biblică, insistând asupra „păzirii inimii”.

De altfel, în spiritualitatea ortodoxă, inima (kardia) nu este organul fizic, ci centrul spiritual al omului, creat după chipul lui Dumnezeu, eu-ul cel mai adânc şi cel mai adevărat, altarul lăuntric în care se intră în stare de kenoză şi de jertfă şi în care are loc unirea cu Hristos. Inima dă unitatea persoanei umane, fapt pentru care „rugăciunea inimii” creează o stare existenţială de unitate şi de integritate a persoanei[7].

 

  1. Kabbala, Sinteză a misticii iudaice:

 

  1. Primele expresii ale misticii iudaice:

 

Morfologia experienţei mistice evreieşti este extrem de bogată şi de complexă. Prima fază a misticii evreieşti se caracterizează prin importanţa acordată ascensiunii extatice până la tronul divin, Merkaba. Această tradiţie ezoterică, atestată încă din secolul I î. Hr., se prelungeşte până în secolul X d. Hr. Lumea tronului, loc al manifestării slavei divine, corespunde pentru misticul evreu cu „pleroma” (plenitudinea) gnosticilor creştini. Textele, scurte şi adesea obscure, sunt numite „Cărţile despre Hekkaloth” (Cărţile despre Palatele Cereşti) şi descriu sălile şi palatele pe care le traversează vizionarul în călătoria sa, înainte de a ajunge în al şaptelea şi ultimul hekhal, unde se află tronul slavei. Călătoria extatică, numită la început „ascensiunea către Merkaba”, a fost desemnată, spre anul 500 d. Hr., din motive necunoscute, „coborârea în Merkaba[8].

Ascensiunea sufletului la cer şi înfruntarea primejdiilor întâlnite în cale constituiau o temă comună în gnosticismul din secolele al II-lea şi al III-lea. Conform precizării oferite de Gershom Scholem, mistica Merkabei constituie una din ramurile evreieşti ale gnozei[9].

În cursul călătoriei sale extatice, sufletul primeşte revelaţii privind creaţia, ierarhia îngerilor şi practicile teurgice. În cerul cel mai de sus, stând în picioare în faţa Tronului, el contemplă „chipul mistic al divinităţii în simbolul înfăţişării cu chip de om”, care i s-a arătat proorocului Iezechiel[10], stând pe tronul Merkaba. Lui Iezechiel i s-a arătat „măsura trupului”[11], adică o reprezentare antropomorfică a divinităţii, înfăţişându-se ca Primul Om, identic cu imaginea Celui Iubit din cartea Cântarea Cântărilor.

În acest mod, avem de-a face cu o proiectare a Dumnezeului nevăzut iudaic într-o figură mistică în care se revelează „Marea Slavă” din apocaliptica şi apocrifele evreieşti. Această reprezentare în imagine a Creatorului[12] se dezvoltă pornind de la o concepţie perfect monoteistă.

Alături de scrierile referitoare la Merkaba, se răspândeşte în Evul Mediu şi capătă celebritate în toate ţările din diaspora un text de câteva pagini, intitulat Sepher Yetzira sau „Cartea Creaţiei”[13]. Textul conţine o expunere laconică a cosmogoniei şi cosmologiei, autorul străduindu-se să îşi pună în acord ideile sale, influenţate de izvoare greceşti, cu disciplinele talmudice referitoare la doctrina creaţiei şi cu cele privind Merkaba, în cursul expunerii sale fiind observabile pentru prima oară o serie de reinterpretări de tendinţă speculativă ale concepţiilor referitoare la Merkaba.

Prima parte reprezintă cele „32 de căi minunate ale Înţelepciunii” (Hakhma sau Sophia), prin care Dumnezeu a creat lumea: cele 22 de litere ale alfabetului sacru şi cele 10 numere primordiale sau Sephirot. Primul Sephira este pnevma (ruah) sau Duhul lui Dumnezeu Cel viu. Din ruah purcede Aerul Primordial, iar din acesta se nasc Apa şi Focul, adică Sephirot-urile al treilea şi al patrulea. Din Aerul primordial, Dumnezeu a creat cele 22 de litere; din Apă a creat Haosul Cosmic şi din Foc Tronul Slavei şi ierarhiile îngereşti, în timp ce următoarele şase Sephirot reprezintă cele şase direcţii spaţiale[14].

Speculaţia filosofică privind Sephirot-urile, diversificată prin mistica numerelor, are, cel mai probabil, o origine neopitagoreică, însă ideea „literelor prin care s-a făurit Cerul şi Pământul” îşi găseşte explicaţia cea mai clară în iudaism.

Sepher Yetsira a fost folosit şi în scopuri taumaturgice, devenind vademecum al kabbaliştilor, fiind comentat de cei mai mari gânditori evrei ai Evului Mediu.

Pietismul ebraic medieval este opera a trei „bărbaţi pioşi din Germania”[15]: Samuel, Iuda Hasideul, fiul său şi Eleazar din Worms. Mişcarea a apărut în Germania la începutul secolului al XII-lea şi a cunoscut o perioadă de maximă creativitate între anii 1150 şi 1250. Deşi îşi are originea în mistica Merkabei şi a lui Sepher Yetsira, pietismul renan este o creaţie nouă şi originală. Se remarcă întoarcerea la o anumită mitologie populară, însă hasidiţii resping speculaţiile apocaliptice şi calculele privind venirea lui Mesia. În acelaşi fel, nici erudiţia rabinică şi nici teologia sistematică nu reprezintă una din preocupările lor, ci meditează mai ales la misterul unităţii divine şi încearcă să practice o nouă concepţie a pietăţii[16].

Opera principală a mişcării, intitulată Sepher Hassidim, utilizează mai ales anecdote, paradoxuri şi naraţiuni edificatoare. Astfel, viaţa religioasă se concentrează asupra ascezei, rugăciunii şi iubirii lui Dumnezeu, întrucât frica de Dumnezeu se identifică cu iubirea şi devoţiunea faţă de Dumnezeu[17].

Hasidiţii caută să dobândească o deplină seninătate a spiritului, acceptând cu calm injuriile şi ameninţările altor membri ai comunităţii. Penitenţele hasidiţilor trădează anumite influenţe creştine, însă nu şi pe acelea privind sexualitatea. Pe de altă parte, s-a observat o tendinţă panteistă în cazul hasidiţilor, Dumnezeu fiind mai aproape de lume şi de om decât este sufletul de om.

 

  1. Kabbala Medievală:

 

O creaţie de excepţie a misticii ezoterice evreieşti o reprezintă Kabbala, termen care, cu aproximaţie, înseamnă „tradiţie”[18]. Această nouă creaţie religioasă, deşi rămâne fidelă iudaismului, va reactualiza fie o moştenire gnostică, uneori cu nuanţă de erezie, fie structuri ale religiozităţii cosmice, ceea ce a dus la apariţia unei anumite tensiuni între adepţii unei anumite Kabbale şi autorităţile rabinice. În pofida acestei tensiuni, Kabbala a contribuit, direct sau indirect, la întărirea comunităţilor iudaice din diaspora[19].

Cea mai veche expunere a Kabbalei propriu-zise se află în cartea Bahir. Textul, transmis într-o stare fragmentară şi constituit din mai multe straturi, este obscur şi stângaci. Lucrarea Bahir a fost compilată în Provence, în secolul al XII-lea, pornind de la materiale mai vechi, dintre care poate fi amintită Raza Rabba („Marele Mister”), în care unii autori orientali au văzut o importantă scriere ezoterică. Originea gnostică a doctrinelor dezvoltate în Bahir este neîndoielnică, întrucât regăsim aici numeroase speculaţii ale vechilor autori gnostici, atestate în diferite surse evreieşti, precum: eonii masculini şi feminini, pleroma, Arborele Sufletelor, Shekhima, descrisă în termeni similari celor întrebuinţaţi pentru dubla Sophia a gnosticilor (fiică şi soţie).

Kabbaliştii din Provence îşi întemeiază doctrina în special pe Bahir, completând vechea tradiţie de origine gnostică de origine orientală cu elemente ale unui nou orizont spiritual, şi anume neoplatonismul medieval.

În ciuda prestigiului său de tehnică mistică, extazul nu joacă un rol important, iar în enorma literatură kabbalistică se găsesc puţine referiri la experienţe extatice personale şi foarte rar referiri la o anumită unire mistică. Unirea cu Dumnezeu este desemnată prin termenul devekuth, care înseamnă „lipire” sau „a fi unit cu Dumnezeu”, stare de graţie care depăşeşte extazul. Astfel se explică de ce autorul care a pus cel mai mult în valoare extazul a rămas cel mai puţin popular. Este vorba despre Abraham Abulafia, născut la Saragossa, în anul 1240 şi care a călătorit îndelung în Orientul Apropiat, în Grecia şi în Italia[20].

Abulafia dezvoltă o tehnică meditativă în jurul numelor lui Dumnezeu, aplicându-le ştiinţa combinatorie a literelor alfabetului ebraic. Pentru a explica efortul spiritual care conduce la eliberarea sufletului de lanţurile materiei, el foloseşte imaginea nodului, care trebuie dezlegat, nu tăiat. Abulafia face apel, de asemenea, la unele practici de tip yoga, precum: ritmul respiraţiei, posturile speciale sau diferitele forme de incantaţie. Prin asocieri şi permutări de litere, adeptul reuşeşte să dobândească contemplaţia mistică şi viziunea profetică, extazul său nefiind o transă, ci o răscumpărare anticipată, în timpul extazului adeptul fiind umplut de o lumină supranaturală.

Prestigiul şi influenţa postume ale lui Abulafia au fost radical limitate de apariţia în Spania, puţin după anul 1275, a lucrării Sepher Ha-Zohar („Cartea Splendorii”). Această lucrare uriaşă[21] a avut un succes fără egal în istoria Kabbalei, fiind singurul text care a fost considerat carte canonică şi a fost pus timp de mai multe secole alături de scrierile Vechiului Testament şi de Talmud. Scris sub formă pseudoepigrafică, Zohar-ul prezintă conversaţiile teologice şi didactice ale faimosului Rabbi Simeon bar Yochai (secolul al II-lea) cu prietenii şi adepţii săi. Mult timp, cercetătorii au considerat „Cartea Splendorii” drept o compilaţie de origini diverse, însă Gershom Scholem a demonstrat că autorul lucrării este kabbalistul spaniol Moise de Leon[22].

Conform părerii lui Scholem, Zohar-ul reprezintă teosofia ebraică, o doctrină mistică al cărei scop principal este cunoaşterea şi descrierea lucrării misterioase a divinităţii. Dumnezeu Cel ascuns este lipsit de calităţi şi de atribute, fapt pentru care Zohar-ul şi kabbaliştii îl numesc En-Sof sau Infinitul. Însă, întrucât Dumnezeul ascuns este activ oriunde în Univers, El manifestă anumite atribute care, la rândul lor, reprezintă unele aspecte ale naturii divine. Conform kabbaliştilor, există zece niveluri prin care circulă viaţa dumnezeiască. Numele acestor zece Sephirot oglindesc diferitele moduri de manifestare divină. Împreună, Sephirot-urile constituie „universul unificat” al vieţii lui Dumnezeu şi sunt imaginate sub formă de arbore (arborele mistic al lui Dumnezeu) sau de om (Adam Kadmon, omul primordial). Alături de acest simbolism organic, Zohar-ul utilizează simbolismul Cuvântului, al numelor pe care Dumnezeu şi le-a acordat Sieşi[23].

Astfel, creaţia are loc în Dumnezeu: mişcarea lui En-Sof ascuns iese din repaus şi se desfăşoară în cosmogonie şi autorevelare. Acest act transformă En-Sof, plenitudinea inefabilă în „neant mistic” din care emană Sephirot-urile. În Zohar, transformarea Neantului în Fiinţă este exprimată prin simbolul punctului primordial.

Una dintre inovaţiile cele mai semnificative ale kabbaliştilor o reprezintă ideea unirii lui Dumnezeu cu Shekhina, un hieros gamos care împlineşte adevărata unitate în Dumnezeu. Conform Zoharului, la început unirea era permanentă şi neîntreruptă, însă păcatul lui Adam a provocat încetarea acestui hieros gamos şi, în consecinţă, „exilul Shekhin-ei”. Abia după restaurarea armoniei originare în actul răscumpărării, „Dumnezeu va fi unul şi numele Său Unu”[24].

Kabbala reintroduce în iudaism mai multe idei şi mituri în legătură cu religiozitatea de tip cosmic. Astfel, la actul sanctificării vieţii prin muncă şi prin riturile prescrise în Talmud, kabbaliştii adaugă valorizarea mitologică a Naturii şi a Omului, importanţa experienţei mistice şi chiar anumite teme de origine gnostică. Astfel, se poate observa în acest fenomen de „deschidere” şi în acest efort de revalorizare nostalgia unui univers religios în care Vechiul Testament şi Talmudul coexistă cu realitatea cosmică, în care gnosticismul coexistă cu mistica.

 

  1. Yoga:

 

  1. Yoga, concentrarea asupra unui singur obiect:

 

Termenul „yoga” înseamnă, în limba sanscrită, „unire”. Primele referinţe precise la tehnicile Yoga apar în Brāhmana şi, mai ales, în Upanişade. Totuşi, şi în Vede se vorbeşte despre anumiţi asceţi şi extatici, care stăpâneau numeroase tehnici yoghine şi dispuneau de o serie de aşa-numite „puteri miraculoase”. Practicile yoghine pot fi întâlnite aproape peste tot în India, precum şi în mediile brahmanice, buddiste sau jainiste. Paralel cu existenţa acestei Yoga presistematice şi pan-indiene, se constituie treptat o Yogā-darsana sau Yoga „clasică”, aşa cum a fost formulată mai târziu de către Patanjali în lucrarea Yoga-sūtra[25]. Acest autor mărturiseşte că nu face nimic altceva, în fond, decât să culeagă şi să publice tradiţiile doctrinare şi tehnice ale Yogăi[26].

Yoga clasică începe acolo unde se sfârşeşte Sāmkhya, cu atât mai mult cu cât Patanjali nu crede că cunoaşterea metafizică ar putea să-l conducă pe om în mod autonom la eliberare. Cunoaşterea nu face decât să pregătească terenul în vederea cuceririi libertăţii, care se obţine prin intermediul unei tehnici ascetice şi a unei metode de meditaţie. În viziunea lui Patanjali, Yoga reprezintă „suprimarea stărilor de conştiinţă”. Aceste „stări de conştiinţă” (cittavrtti) sunt în număr nelimitat, însă ele intră toate în cele trei categorii, corespunzând celor trei posibilităţi ale experienţei:

– erorile şi iluziile (visuri, halucinaţii, erori de percepţie, confuzii etc.;

– totalitatea experienţelor psihologice normale, tot ceea ce simte, percepe sau gândeşte cel care nu practică Yoga;

– experienţele parapsihologice declanşate de tehnica yoghină şi accesibile numai iniţiaţilor[27];

Scopul urmărit de Yoga lui Patanjali îl reprezintă abolirea primelor două categorii de experienţe, izvorâte din eroarea logică şi din eroarea metafizică şi înlocuirea lor printr-o experienţă suprasenzorială şi extraraţională.

Yoga îşi propune să distrugă în mod treptat diversele serii, specii şi varietăţi ale „stărilor de conştiinţă”, distrugere ce nu poate fi obţinută dacă nu este precedată de cunoaşterea experimentală a structurii, originii şi intensităţii a tot ceea ce este menit distrugerii. Astfel, nu se poate obţine nimic fără acţiune şi practicarea ascezei, aspect ce va deveni caracteristica de bază a întregii literaturi yoghine.

Cărţile II şi III din Yoga-sūtra sunt consacrate mai ales acestei activităţi yoghine de purificare, prin abordarea diferitelor atitudini ale corpului sau prin tehnici respiratorii. Toate aceste cittavrtti[28] nu pot fi controlate şi nici abolite dacă nu sunt mai întâi „experimentate”. Astfel, numai prin experienţe poate fi obţinută libertatea.

Cauza acestor vrtti care formează fluviul psihofenomenal o reprezintă ignoranţa. Pentru Yoga, însă, abolirea ignoranţei metafizice nu este îndeajuns pentru a aneantiza stările de conştiinţă, întrucât imediat ce „vârtejurile” actuale vor fi distruse, altele nu vor întârzia să apară şi să le înlocuiască, ţâşnind din imensele rezerve de „latenţe” (vāsanā), înmormântate în subconştient. Vāsanā este un concept de o importanţă capitală în psihologia Yoga. Piedicile pe care aceste forţe subliminale le ridică în calea eliberării sunt de două feluri: pe de-o parte, vāsanā alimentează fără încetare fluxul psihomental, seria infinită de cittavrtti; pe de altă parte, prin însăşi modalitatea lor specifică, vāsanā sunt greu de controlat şi de stăpânit. Prin urmare, yoghinul, chiar dacă are la activ o practică îndelungată, riscă să se vadă derutat de invazia unui fluviu de vârtejuri psihomentale provocate de vāsanā. Pentru ca distrugerea acestor cittavrtti să poată fi realizată, este indispensabilă întreruperea circuitului subconştient[29].

Punctul de plecare al meditaţiei Yoga îl reprezintă concentrarea asupra unui singur obiect, ekāgratā. Acest obiect poate fi, fără deosebire, un obiect fizic (punctul dintre sprâncene, vârful nasului, un obiect luminos etc.), un gând (un adevăr metafizic) sau Dumnezeu (Iśvara).

Exerciţiul ekāgratā caută să controleze cele două surse generatoare ale fluidităţii mentale, şi anume activitatea senzorială şi aceea a subconştientului. Această concentrare asupra unui singur obiect nu se poate realiza decât prin numeroase exerciţii şi tehnici, în care fiziologia joacă un rol important. Tehnica yoghină comportă mai multe categorii de practici psiho-fiziologice şi de exerciţii spirituale, numite anga („membru”). Aceste componente ale sistemului Yoga pot fi considerate atât ca formând un grup de tehnici, cât şi ca etape ale itinerariului ascetic şi spiritual al cărui termen final este eliberarea[30].

În acest sens, Yoga-sūtra prezintă o listă care a devenit clasică:

– înfrânările (yama);

– disciplinele (ni yama);

– poziţiile corpului (asana),

– controlul respiraţiei (prānāyāma);

– emanciparea activităţii senzoriale de contactul cu obiectele exterioare (prat yāhāra);

– concentrarea (dhāraşa);

– meditaţia yoghină (dh yāna);

– enstaza (sumādhi)[31];

 

  1. Tehnicile Yoga[32]:

 

Primele două grupe de practici, yama şi ni yama, constituie preliminarii indispensabile oricărei asceze. În acest sens, există cinci tipuri de „înfrânări” (yama), şi anume: ahimsā („a nu ucide”), satya („a nu minţi”), asteya („a nu fura”), brahmacaryā („abstinenţa sexuală”) şi aparigraha („a nu fi avar”). Înfrânările nu constituie o stare yoghină, ci numai o stare „purificată”, superioară celei profane. Paralel cu acestea, yoghinul trebuie să practice ni yama, adică o serie de disciplinări corporale şi fizice.

Însă abia când se practică āsana începe tehnica yoghină propriu-zisă. Āsana defineşte postura yoghină, pe care Yoga-sutrā o defineşte ca fiind „stabilă şi plăcută”. Este vorba, prin urmare, de una din practicile caracteristice ascezei indiene, atestată în Upanişade şi chiar în literatura vedică. Lucrul cel mai important este menţinerea corpului în aceeaşi poziţie, fără efort. Numai în acest fel āsana înlesneşte concentrarea, postura fiind perfectă atunci când efortul de a o realiza dispare.

Āsana este primul pas în vederea abolirii modalităţilor specifice fiinţei umane. La nivelul corpului, āsana devine o ekagratā, adică o concentrare într-un singur punct. Aşa cum ekagratā pune capăt fluctuaţiilor şi dispersării stărilor de conştiinţă, la fel āsana pune capăt mobilităţii şi disponibilităţii corpului, reducând multitudinea poziţiilor posibile la o singură postură, imobilă.

Dacă āsana ilustrează refuzul mişcării, prānāyāma, disciplina respiraţiei, reprezintă refuzul de a respira ca majoritatea oamenilor, adică în mod aritmic. Respiraţia omului obişnuit variază fie în funcţie de împrejurări, fie în funcţie de tensiunea psihomentală, neregularitate ce poate produce o fluiditate psihică periculoasă şi, prin urmare, instabilitate şi risipirea atenţiei. Astfel, prin intermediul prānāyāmei se încearcă suprimarea eforului respirator, o respiraţie ritmată trebuind să devină un lucru automat, tocmai pentru ca yoghinul să uite de respiraţie.

Āsana, prānāyāma şi ekagratā produc o suspendare a condiţiei umane fie şi numai pe durata exerciţiului. Imobil, ritmându-şi respiraţia, fixându-şi privirea şi atenţia într-un singur punct, yoghinul este „concentrat”, „unificat”. El poate verifica calitatea concentrării sale prin pratyāhāra, termen care se traduce la modul general prin „retragerea simţurilor” sau, conform explicaţiei oferite de Mircea Eliade, „facultatea de a elibera activitatea senzorială de legătura obiectelor exterioare”. Pratyāhāra poate fi considerată drept ultima etapă a ascensiunii psihofiziologice, de acum înainte yoghinul nemaifiind tulburat de activitatea simţurilor.

Autonomia faţă de stimulii lumii exterioare şi de dinamica subconştientului permite yoghinului să practice „concentrarea” şi „meditaţia”. Dhāranā[33] este, în fond, o „fixare a gândului într-un singur punct”, având ca scop comprehensiunea.

În ceea ce priveşte meditaţia yoghină, numită dhyāna, Patanjali o defineşte drept „un curent de gândire unificată”. Dhyāna îi permite omului să „pătrundă” obiectele, într-o stare de luciditate proprie meditaţiei yoghine, în acest sens „continuum-ul mental” nescăpând niciodată de sub voinţa yoghinului.

 

  1. Yoga şi sensul existenţei lui Dumnezeu:

 

Yoga afirmă existenţa unui dumnezeu, Iśvara[34], care nu este autorul creaţiei, însă care poate grăbi, în cazul anumitor oameni, procesul eliberării. Iśvara poate veni numai în ajutorul unui om care s-a decis pentru Yoga, putând să-l facă pe yoghinul care l-a ales pe el drept obiect al concentrării sale să dobândescă samādhi. Acest ajutor divin nu este urmarea unei anumite „dorinţe” sau a unui „sentiment”, întrucât Iśvara nu poate avea nici dorinţe, nici emoţii, ci aceea a unei „simpatii metafizice” între Iśvara şi puruşa, simpatie care explică armonizarea structurilor lor. În acest sens, Iśvara este un puruşa liber dintotdeauna, neatins vreodată de „suferinţele” şi „necurăţiile” existenţei[35].

Prin urmare, alături de tradiţia unei Yoga „magice”, adică făcând apel numai la voinţa şi la forţele ascetului, există o altă tradiţie „mistică”, în care etapele finale ale practicii Yoga erau cel puţin înlesnite printr-o devoţiune faţă de un Dumnezeu.

 

 

  1. SECŢIUNE EXPLICATIVĂ

– ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI –

 

 

  1. Isihasm şi Kabbala[36]

 

  1. Generalităţi:

O primă justificare pentru compararea Isihasmului cu Kabbala ţine de faptul că ele au fost mai mult sau mai puţin contemporane, nu contemporane în sens exact, însă destul de apropiate ca desfăşurare. În acest sens, Zoharul datează de la sfârşitul secolului al XIII-lea şi este rezultatul unui proces de dezvoltare şi cristalizare care a durat mai mult de o sută de ani

Către sfârşitul secolului al XIII-lea, Isihasmul se afla deja pe calea dezvoltării sale. Acestei perioade îi aparţine Nichifor Isihastul, deşi controversele legate de marile nume ale isihasmului, precum Sfântul Grigorie Sinaitul, Sfântul Grigorie Palama şi Sfântul Nicolae Cabasila, aparţin secolului XIV.

În ambele cazuri, atât Isihasmul, cât şi Kabbala, se bazează pe o tradiţie timpurie: Kabbala pe o tradiţie rabinică şi pe mistica „Merkavah”, iar isihasmul pe tradiţia marilor Părinţi creştini ai secolului IV, în special pe cea a Sfântului Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Ioan Hrisostom şi a teologilor bizantini târzii, precum Dionisie Areopagitul în secolul al VI-lea, Sfântul Maxim Mărturisitorul în secolul al VII-lea şi Sfântul Ioan Damaschin în secolul al VIII-lea, având ca fundament tradiţia ascetică a monahismului bizantin, ale cărui rădăcini pot fi descoperite în deşertul egiptean al celui de-al patrulea secol[37].

Ambele mişcări, în ciuda tradiţiei anterioare care le-a prefigurat, sunt originale, deşi numeroşi isihaşti şi kabbalişti vor nega acest fapt. Isihaştii bizantini au respins această idee cu siguranţă: pentru ei, originalitatea era sinonimă cu erezia. Acelaşi lucru este adevărat şi în cazul lui Rabbi Moise de Leon şi a celorlalţi autori ai operelor Zohar-ului. Nu doar că sunt originale, însă în ambele cazuri originalitatea acestor mişcări are acelaşi scop: se axează pe înţelegerea lui Dumnezeu şi relaţia Sa cu universul creat. În ambele tradiţii, Dumnezeu în sinea Sa este privit ca element absolut incognoscibil, deşi se face cunoscut prin puterile care sunt distincte de esenţa Sa, cunoscute drept sefirot în Kabbala şi energii în isihasm[38].

 

  1. Isihasm şi Kabala – O legătură istorică:

 

Încă dintru început, trebuie făcute o serie de precizări. Mai întâi, trebuie spus faptul că nu există o legătură istorică între Isihasm şi Kabbala, cu toate că au fost aproape contemporane.

Singura legătură poate fi identificată pe direcţia mişcării creştine eretice din secolele XII-XIII din Provence, şi anume erezia catară. Astfel, Kabbala ar putea să îi datoreze acestei erezii anumite aspecte din doctrina sa, erezia catară, la rândul ei, putând să cunoască anumite influenţe din partea bogomilismului. Această precizare prezintă o oarecare semnificaţie dacă luăm în considerare faptul că isihaştii au fost acuzaţi de mesalianism, doctrină eretică ce a avut o influenţă importantă asupra bogomililor. Totuşi, nu poate fi identificat nici un punct de legătură între Isihasm şi Kabbala, iar orice similarităţi descoperite în învăţăturile acestor mişcări trebuie să fie explicate într-un cu totul alt mod decât cel al influenţei uneia asupra celeilalte.

 

  1. Isihasm şi Kabala – Diferenţe:

 

Există o diferenţa enormă de gen literar între scrierile isihaştilor şi Kabbala. Orice fel de similarităţi observăm în contextul literar, acestea se dovedesc în final a fi total diferite.

În continuare, un prim aspect al comparaţiei dintre Isihasm şi Kabbala trebuie să se refere la faptul că ambele mişcări resping posibilitatea raţiunii umane de a cuprinde în mod raţional fiinţa divină.

Totodată, ambele tradiţii consideră cunoaşterea lui Dumnezeu ca fiind un rezultat al unei reconstrucţii personale a omului, al unei regăsiri de sine a individului.

Relaţia puternică de interdependenţă dintre Dumnezeu şi făpturile Sale cunoaşte o abordare specială în cazul Isihasmului. Astfel, în Isihasm, persoana umană se transformă tocmai prin adâncirea în cunoaşterea lui Dumnezeu, literatura isihastă înţelegând îndumnezeirea ca pe un act al improprierii iubirii divine şi al răspândirii ei în lume.

Viaţa ascetică reprezintă însăşi inima isihasmului. Deşi demersul coborârii rugăciunii din minte în inimă nu poate fi înfăptuit fără harul divin, totuşi, în acest act o importanţă majoră o are şi lupta ascetică.

O serie de aspecte similare pot fi observate şi în ceea ce priveşte învăţăturile Kabbalei. Astfel, numeroase lucrări kabbalistice tratează tema sefirot-urilor şi a mitsvot-urilor (poruncile Torrei). Partea practică a Kabbalei, la fel de importantă ca şi cea teoretică sau vizionară, reprezintă îmbinarea dintre mitsvot şi kavvanah. Totodată, mitsvot-ul prezintă şi un aspect cosmic, având rolul de a menţine echilibrul existenţial în lume.

 

 

 

 

  1. Cognoscibil şi Incognoscibil în Dumnezeu:

 

În privinţa acestui aspect, se cer a fi făcute o serie de precizări în ceea ce priveşte conceptele de En Sof şi sefirot în Kabbala şi cele de esenţă şi energii în isihasm. Totuşi, încă dintru început, pot fi observate diferenţe de substanţă între cele două tipuri de concepte prezentate. Într-o primă instanţă, sefirot-ul pare a fi mai degrabă un complex de „niveluri” de constituire a En Sof-ului decât simple atribute, în contrast direct cu energiile lui Dumnezeu, aşa cum sunt înţelese ele în isihasm.

Despre En Sof se vorbeşte în sensul că ar fi ascuns chiar şi de sefirot. Pe de altă parte, sefirot-ul pare a constitui un corp definit de „niveluri” (în număr de zece, în sens propriu). Pornind de la aceste aspecte, se pot face o serie de observaţii. Astfel, trebuie privit raportul dintre En Sof şi sefirot. Sefirot-ul consituie un grup de „niveluri” care mediază legătura dintre En Sof-ul incognoscibil şi lumea inferioară.

În acest sens, există zece sefirot-uri, şi anume: Keter Elyon, Hokhmah, Binah, Hesed, Gevurah, Tiferet, Netsah, Hod, Yesod, and Malkhut, sau coroana divină, înţelepciunea, înţelegerea sau inteligenţa, iubirea, puterea, frumuseţea, eternitatea, maiestatea, susţinerea şi suveranitatea, toate aceste aspecte constituind structura unică a sefirot-ului.

 

  1. Shekinah şi Schimbarea la Faţă a Domnului:

 

Momentul Schimbării la Faţă a Mântuitorului Iisus Hristos are un rol fundamental în gândirea isihastă, prin aceea că în acest moment, în trupul lui Hristos, s-a arătat lumina harului dumnezeiesc, iradierea energiilor divine necreate.

Din această perspectivă, pot fi observate o serie de aspecte paralele între Isihasm şi Kabbala. Astfel, sefirot-ul cel mai de jos, Malkhut, se manifestă în lume şi în special în poporul lui Israel asemenea lui Shekhinah, prezenţa divină a Targumenelui şi a literaturii hagadice. Zoharul prezintă o doctrină complexă despre Shekhinah, acesta stând în legătură continuă cu cel mai înalt sefirot şi cu En Sof-ul, precum şi în relaţie cu lumea inferioară.

Atât în cazul Isihasmului, cât şi în cel al Kabbalei, ne interesează semnificaţia şi modul în care se realizează unirea cu Dumnezeu (numit sod ha-yihud în Kabbala).

Prin urmare, sensul unirii cu Dumnezeu în isihasm, îndumnezeirea, pare a trasa o paralelă în ceea ce priveşte gândirea kabbalistică, care deţine ca aspect fundamental ideea de mister al unirii cu Dumnezeu.

 

  1. Două tradiţii paralele?:

 

Este adevărat faptul că, într-o oarecare măsură, putem observa anumite aspecte paralele ce ţin de relaţia dintre Isihasm şi Kabbala. Totuşi, trebuie să fim conştienţi de faptul că ambele tradiţii au luat naştere în condiţii istorice cu totul diferite şi că au avut un parcurs propriu, fără să fi cunoscut vreo influenţă din partea uneia sau a alteia.

Izvorât din practica vie a Bisericii şi din disciplina duhovnicească creştină, isihasmul nu are termeni de comparaţie atunci când vine vorba de asemări sau deosebiri în raport cu învăţătura Kabbalei, o doctrină mistică ce abordează şi acceptă numeroase concepte gnostice, pe care le adaptează învăţăturii tradiţionale evreieşti.

 

  1. Isihasm şi Yoga

 

  1. Generalităţi:

 

Practicile yoga nu pot fi înţelese dacă nu se ţine cont de doctrina Samkhya-Yoga, care admite instaurarea unui nou univers construit prin propriile eforturi ale yoghinului, după o experienţă ultimă, ca rezultat al meditaţiei ce conduce la eliberarea de durerea existenţei.

Yoga admite posibilitatea a trei experienţe ce se deosebesc structural şi calitativ între ele: experienţa senzorială, considerată falsă şi iluzorie, experienţa cotidiană-umană, şi experienţa ultimă, obţinută prin samādhi.

Suprimarea experienţei umane nu reprezintă o sarcină facilă, chiar şi pentru tehnica yoga, întrucât obstacolul principal nu îl reprezintă trupul, cu funcţiile sale, ci subconştientul sau „setea de viaţă”, care este un receptacul al experienţelor rasei. Yoghinul are de luptat cu partea fluidă, subconştintă a minţii. Însă ascensiunea practică, prin purificări, renunţări şi meditaţii, nu poate începe înaintea unei cunoaşteri teoretice.

Din această perspectivă, trebuie observat faptul că asceza creştină, spre deosebire de tehnicile ascetice yoghine, nu este o tehnică artificială şi unilaterală, care produce prin ea însăşi trăire mistică. Asceza orientală, prin faptul că utilizează procedee fizice, tinde să promoveze un anumit tip de egoism spiritual. Astfel, yoghinul este suficient sieşi, pentru că are în posesia sa toate mijloacele care îl pot conduce la samāndhi şi depinde numai de un anumit antrenament şi o anumită tehnică pentru a le scoate în evidenţă.

Creştinul isihast este conştient de faptul că la vederea nemijlocită a lui Dumnezeu nu se poate ajunge fără harul dumnezeiesc dăruit de El, iar pentru primirea acestui har e nevoie de o perfecţionare morală a întregului om prin ajutorul divin.

Dumnezeu nu are o natură asemănătoare unui obiect, pe care să îl putem cuceri printr-o incursiunea omenească, ci este o Persoană şi fără o iniţiativă din partea Lui, nu poate fi cunoscut. Iar pentru o asemenea descoperire a lui Dumnezeu într-o vedere mistică trebuie să ne facem vrednici.

În concluzie, asceza creştină este o cale luminată de raţiune, de credinţă, de rugăciune şi de ajutorul lui Dumnezeu, o cale de-a lungul căreia firea umană se purifică de păcate şi se fortifică moral.

 

  1. Tapas şi Asceză:

 

Yoga a ajuns să se impună ca tehnică, bazându-se pe două tradiţii: prima, a asceţilor şi extaticilor, atestaţi începând cu Rig-Veda, iar a doua, aceea a simbolismului Brahmanelor, mai ales speculaţiile care justificau „interiorizarea sacrificiului”.

Tapas (căldură, ardoare) desemnează efortul ascetic în general. Ca prima dintre disciplinele ce formează kriya-yoga sau „yoga practică”, tapas-ul reprezintă un efort de autorestrîngere şi autodeterminare în oricare dintre aspectele vieţii, prin tapas practicantul cultivându-şi voinţa şi dezvoltându-şi capacitatea de a depăşi obstacolele.

În sens indian, asceza nu este penitenţă, ci unul din mijloacele cele mai elementare de a dobândi putere, astfel că prin tapas se dobândeşte conştiinţa neesenţialului.

Tapas apare şi ca atitudine mentală, ca atenţie îndreptată spre oprirea şi stăpânirea tendinţelor disperate, a pornirilor şi a scăpărilor de sub control a comportamentului şi a gândurilor. Tapas este un mijloc eficient de a realiza purificarea minţii de obişnuinţe, automatisme şi porniri necontrolate.

Pentru creştini, asceza reprezintă urcuşul care duce spre vârful vieţii religioase mistice. La starea de desăvârşire şi de unire mistică cu Dumnezeu nu se poate ajunge decât prin eforturi ascetice, iar asceza ce nu tinde spre desăvârşire, apare ca un lucru fără scop[39].

Asceza înseamnă omorârea patimilor şi a tendinţelor spre păcat, din cauza slăbiciunii firii. Asceza nu este o tehnică artificială şi unilaterală, care ar produce prin ea însăşi trăirea unirii tainice cu Dumnezeu. O asemenea asceză este falsă şi nu implică o condiţie morală, pentru că în ea se află concepţia că omul are în posesia sa toate mijloacele de ridicare spirituală care îl pot duce la starea supremă.

Asceza isihastă nu caută suferinţa şi întristarea, ci răbdarea prin abstinenţă, rezistenţa faţă de împrăştierea minţii şi îndreptarea inimii asupra a ceea ce este esenţial. Evanghelia afirmă că omul spiritual este, în întregimea sa, trup şi suflet, în acest sens tradiţia isihastă accentuând participarea trupului la exerciţiul sufletului.

 

  1. Āsana, PrĀnayĀma şi Metoda Isihastă:

 

Āsana reprezintă primul pas concret făcut în vederea abolirii modalităţilor existenţei umane şi marchează transcederea condiţiei umane, prin faptul că poziţia corpului imită o altă condiţie decât cea umană. Aflat în poziţia āsana, yoghinul poate fi asimilat unei statui, şi nu unui om, care este mobil, agitat şi aritmic. Astfel, după cum ekāgratā pune capăt fluctuaţiilor minţii, tot astfel āsana pune capăt mobilităţii şi disponibilităţilor corpului, reducând multiplele poziţii posibile la una singură.

Refuzul de a se lăsa purtat de fluviul stărilor de conşţiinţă va fi continuat de alte refuzuri, dintre care cel mai important este prānāyāma, disciplina respiraţiei, adică refuzul de a respira într-o manieră aritmică. Principiul şi motivaţia psihologică a tehnicii prānāyāma se poate rezuma prin faptul că inspiraţia şi expiraţia sunt variabile, după împrejurările externe sau variaţiile mentale. Această neregularitate produce trepidarea subconştientului şi instabilitatea atenţiei. Astfel, funcţiunile vitale trebuie ritmate, pentru a nu incomoda prin discontinuitatea lor. Ritmându-şi respiraţia şi încetinind-o progresiv, yoghinul poate verifica experimental şi în deplină luciditate anumite stări de conştiinţă care sunt inaccesibile în starea de veghe şi, în special, stările de conştiinţă ce caracteizează somnul[40].

Respiraţia trebuie să fie ritmată în aşa fel încât să fie uitată cu totul sau, cel puţin, să nu incomodeze prin discontinuitatea ei. Ritmarea respiraţiei trebuie să devină ceva automat, pentru ca yoghinul să o poată uita.

În schimb, dacă studiem cu atenţie metodele rugăciunii lui Iisus, vom observa că la rugăciunea curată nu se ajunge instantaneu, prin întrebuinţarea de către oricine şi oricând a unor metode fiziologice, ci ea este încoronarea unor eforturi îndelungate de purificare de patimi şi de gânduri. Astfel, numai după ce a fost obţinută o conştiinţă curată faţă de Dumnezeu, faţă de oameni şi faţă de lucrurile lumii, se poate folosi o anumită metodă pentru a dobândi rugăciunea curată[41].

În sens isihast, aceste metode nu sunt considerate de asceţi neapărat necesare, ci doar mijloace auxiliare pentru cei care nu sunt deprinşi să îşi adune „mintea în inimă” şi să rostească continuu cuvintele rugăciunii lui Iisus. Prin urmare, rolul respiraţiei este de a da o ritmicitate atenţiei şi rostirii rugăciunii. În timpul practicării acestei metode, nu este vorba despre rugăciunea minţii unită cu inima, ci doar rugăciunea de început în numele lui Iisus. Ea devine rugăciune curată când nu mai este nevoie de cuvinte şi de metode, ci mintea împreună cu inima sunt preocupate permanent de ea.

 

  1. Mantra, Mandala şi Rugăciunea:

 

Mantra este o silabă scurtă, care se repetă neîncetat, ajutându-l pe yoghin în concentrare şi meditaţie. Mantra este un fenomen acustic care jalonează etapele meditaţiei yoga şi asupra căruia au insistat Upanişadele târzii. Supremaţia meditaţiei asupra mantrei se poate explica prin spiritul său de sinteză şi de sincretism, dar şi prin succesul practic al unei tehnici de meditaţie auditivă care era de mult timp cunoscută în India. Astfel, repetarea continuă a mantrei însemna trecerea în universul izolării şi al necondiţionalului.

Un ritual propriu practicilor tantra-yoga îl reprezintă construirea mandalei. Fiecare tantra are o mandala specifică. Mandala este un desen complex ce prezintă o centură exterioară şi unul sau mai multe cercuri concentrice care închid un pătrat împărţit în patru triunghiuri. În mijlocul fiecărui triunghi, precum şi în centrul de bază, se găsesc figuri de divinităţi sau emblemele lor. În momentul în care mandala este desenată pe un anumit material, ea serveşte ca „suport” pentru meditaţie, iar yoghinul o utilizează ca o apărare împotriva distrugerilor şi a tentaţiilor mentale. În acest mod, mandala îl face pe yoghin invulnerabil la stimulii externi. Pătrunzând mental în mandala, yoghinul se apropie de propriul său „centru”, regăsind mandala în propriul său trup[42].

În timp ce mantra sau mandala, în yoga, reprezintă un monolog impersonal în propria concentrare a yoghinului, în tradiţia isihastă rugăciunea este un dialog persoanal între om şi Dumnezeu, prin ridicarea omului spre Dumnezeu prin Hristos. Acest dialog divino-uman subliniază mai puţin stricăciunea naturii umane prin păcat, decât înnoirea sa în Hristos şi participarea la o viaţă duhovnicească. Astfel, ca exerciţiu de înduhovnicire a omului, rugăciunea este mai mult decât un ajutor, ea este mijlocul prin excelenţă al mîntuirii noastre[43].

 

 CONCLUZII

            În cuprinsul acestei lucrări am încercat să surprindem, în sens comparativ şi analitic, trei mişcări de maximă importanţă pentru istoria religioasă a omenirii, observând aspectele care le separă sau punctele în care par că se întâlnesc, din dorinţa de a preciza, cu mai multă fermitate şi precizie, sensul ascezei şi misticii creştine şi raportul acesteia cu sistemele mistice similare ale altor religii.

Astfel, am observat faptul că asceza creştină este o cale luminată de raţiune şi de cfredinţă, de rugăciune şi de ajutorul lui Dumnezeu, o cale de-a lungul căreia firea umană se curăţă de păcate. În acest sens, îndrumătorii duhovniceşti acordă o mare importanţă pocăinţei, ca premergătoare a ascezei, rugăciunea lui Iisus fiind o rugăciune specifică pocăinţei.

Pocăinţa deţine un rol capital şi permanent în spiritualitatea creştină, ea înseamnă nu numai regretarea trecutului, ci şi transformare totală, înnoirea modului de a ne raporta la Dumnezeu. Prin urmare, pocăinţa nu este un acces de remuşcări şi autocompătimire, ci o convertire, o recentrare a întregii noastre vieţi pe Sfânta Treime

 

  1. BIBLIOGRAFIA LUCRĂRII
  1. Bălăceanu-Stolnici, Constantin, Kabbala, între gnoză şi magie, Bucureşti, Editura Vremea, 2004.
  2. Bersani, Jacques, Enciclopedia religiilor, Bucureşti, Editura Pro, 2006.
  3. Bria, preot profesor dr. Ion, Dicţionar de Teologie Ortodoxă – A – Z, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994.
  4. Cohen, Albert, Talmudul, Bucureşti, Editura Hassefer, 1999.
  5. Costa de Beauregard, Marc Antoine, Rugaţi-vă neîncetat, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999.
  6. Culianu, Ioan Petru, Experienţe ale extazului: extaz, ascensiune şi povestire vizionară din elenism până în Evul Mediu, Iaşi, Editura Polirom, 2004.
  7. Eisenberg, Josy, Iudaismul, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995.
  8. Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. II-III, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1992.
  9. Eliade, Mircea, Tehnici Yoga, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1992.
  10. Hârlăoanu, Alfred, Istoria universală a poporului evreu, Bucureşti, Editura Zarkony, 1992.
  11. Louth, Andrew, Knowing the unknowable: Hesychasm and Kabbala, în rev. „Sobornost”, nr. 1/1995.
  12. Patanjali,Yoga-Sutra, Iaşi, Editura Polirom, 2002.
  13. Pop, Vasile, Yoga şi Isihasmul, Bucureşti, Editura Lidia, 2003.

Scrima, Andre, Despre isihasm, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003.

[1] preot profesor dr. Ion Bria, , Dicţionar de Teologie Ortodoxă – A – Z, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 98.

[2] Marc Antoine Costa de Beauregard, Rugaţi-vă neîncetat, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, p. 17

[3] Coloseni 4, 2.

[4] Andre Scrima, Despre isihasm, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p. 41.

[5] În literatura de spiritualitate din secolul al XIV-lea, slava este lumina harului dumnezeiesc, iradierea energiilor divine necreate, care s-a arătat pe Tabor în trupul lui Hristos. Lumina taborică nu este o vedere a firii dumnezeieşti, ci a slavei firii Lui. Slava nu este natura dumnezeiască, ci raza dumnezeirii. Astfel, „a dat şi firii omeneşti slava dumnezeirii, dar nu firea. Altceva este natura lui Dumnezeu şi altceva este slava Lui, deşi sunt despărţite între ele” (Sfântul Grigorie Palama, Despre sfânta lumină, în „Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii”, ediţia românească, traducere din greceşte, introducere şi note de Dumitru Stăniloae, vol. VII, p. 283). Slava este o realitate eshatologică nepieritoare şi nemuritoare, fiind însuşi mediul Împărăţiei viitoare a lui Dumnezeu.

[6] Marc Antoine Costa de Beauregard, op. cit., p. 21.

[7] Ibidem, p. 21-22.

[8] În mod paradoxal, descrierile „coborârii” utilizează metafore ascensionale, element regăsit şi în isihasm (de ex.: coborârea minţii în inimă).

[9] Gershom Scholem vorbeşte, de asemenea, despre „gnosticismul rabinic”, adică acea formă a gnosticismului evreiesc care s-a străduit să rămână fidelă tradiţiei halakice.

[10] v. Iezechiel 1, 26.

[11] În ebraică: Shi’ur Qoma.

[12] De ex.: Din mantia sa cosmică răsar firmamentele şi astrele.

[13] Nu este cunoscută originea sau data redactării acestui text. Se presupune că apariţia sa poate fi încadrată undeva între secolul al V-lea şi al VI-lea.

[14] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. II, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1992, p. 197.

[15] Sau Hassidei Ashkenaz.

[16] Ibidem, p.

[17] Constantin Bălăceanu-Stolnici, Kabbala, între gnoză şi magie, Bucureşti, Editura Vremea, 2004, p. 29.

[18] Termenul „Kabbala” provine de la rădăcina „Kbl”, care înseamnă „a primi”.

[19] Ibidem, p.

[20] Mircea Eliade, op. cit., p. 214.

[21] Conţine aproape 1000 de pagini în ediţia aramaică din Mantova.

[22] Ibidem, p.

[23] Alfred Hârlăoanu, Istoria universală a poporului evreu, Bucureşti, Editura Zarkony, 1992, p. 149.

[24] Josy Eisenberg, Iudaismul, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, p. 8.

[25] Patanjali Yoga-Sutra, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 7.

[26] Despre Patanjali nu se cunoaşte aproape nimic. Nu este cert nici măcar secolul în care a trăit, cercetătorii încadrându-i activitatea fie în secolele al II-lea sau al III-lea, fie în secolul al V-lea.

[27] Mircea Eliade, Tehnici Yoga, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1992, p. 21.

[28] Literal, vârtejuri de conştiinţă.

[29] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor…, p. 239.

[30] Ibidem, p.

[31] Ibidem, p.

[32] Mircea Eliade, Tehnici Yoga, p. 30.

[33] Termenul provine de la rădăcina dhr şi înseamnă „a ţine strâns”.

[34] Literal, Domn.

[35] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor…, p. 248.

[36] v. şi Andrew Louth, Knowing the unknowable: Hesychasm and Kabbala, în rev. „Sobornost”, nr. 1/1995, p. 1-8.

[37] Jacques Bersani, Enciclopedia religiilor, Bucureşti, Editura Pro, 2006, p. 293.

[38] Ibidem, p.

[39] Vasile Pop, Yoga şi Isihasmul, Bucureşti, Editura Lidia, 2003, p. 159.

[40] Ibidem, p. 163.

[41] Marc Antoine Costa de Beauregard, op. cit., p. 82.

[42] Vasile Pop, op. cit., p. 165.

[43] Ibidem.

Anunțuri

Read Full Post »

CUPRINS

INTRODUCERE

ÎNVĂŢĂTURA ORTODOXĂ DESPRE DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS

ÎNVĂŢĂTURA ORTODOXĂ DESPRE UNICITATEA BISERICII

MONOFIZISMUL

MONOENERGISMUL ŞI MONOTELISMUL

ECUMENISMUL

ÎNCERCĂRI ECUMENISTE DE UNIRE ÎNTRE ORTODOCŞI ŞI MONOFIZIŢI

IMPORTANŢA DREPTEI CREDINŢE

Numai cel ce trăieşte în Credinţa Ortodoxă îşi va mântui sufletul

Ce se întâmplă cu ereticii care nu se întorc la Ortodoxie?

REZUMAT

ANEXE

          Despre perseverenţa eretică a monofiziţilor şi compromisurile foştilor ortodocşi

Nu se cuvine să facem rugăciune cu ereticii sau să ne întovărăşim cu ei

Extras din Memoriul Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte Athos pe marginea Dialogului dintre ortodocşi şi anticalcedonieni (14/27 mai 1995)

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Din învăţătura ortodoxă cunoaştem că Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. El este Fiul lui Dumnezeu întrupat. Este o singură Persoană cu două firi: dumnezeiască şi omenească. Cele două firi (naturi) sunt unite fără separare şi fără amestecare.

Învăţătura ortodoxă este descoperită de Dumnezeu, nu inventată de oameni. Însă din vremuri vechi au existat eretici, oameni cuprinşi de mândrie, care au născocit erezii, adică învăţături mincinoase, potrivnice învăţăturii ortodoxe.

Atunci când apăreau erezii, Sfinţii Părinţi se adunau în Sfinte Sinoade

Ecumenice (Sfinte Soboare a toată lumea) sau în Sfinte Sinoade Locale, şi  luminaţi de harul lui Dumnezeu, apărau dreapta credinţă împotriva acelor erezii. Ei anatematizau (condamnau) ereziile şi îi îndepărtau pe eretici de poporul binecredincios pentru ca acesta să nu se contamineze de erezii.

De ce este atât de importantă dreapta credinţă? Deoarece aceasta este o condiţie necesară pentru mântuire. Sfântul Paisie de la Neamţ spune foarte clar:      „Fără credinţa ortodoxă, nicidecum nu este cu putinţă nimănui a se mântui. Credinţa ortodoxă fără fapte bune moartă este, precum şi faptele cele bune fără credinţa ortodoxă sunt moarte. Iar cel ce vrea să se mântuie, trebuie să unească întotdeauna credinţa ortodoxă cu faptele cele bune şi să aibă fapte bune întru credinţa ortodoxă.” [1] De aceea, Sfinţii Părinţi luptau – prin scris şi prin grai – pentru apărarea dreptei credinţe împotriva tuturor ereziilor.

Monofizismul este o erezie care, de peste 1500 de ani, vatămă sufletele oamenilor cuprinşi de ea. În secolul al V-lea, Eutihie, un eretic din Constantinopol, susţinea că Domnul Iisus Hristos nu ar avea două firi (dumnezeiască şi omenească), ci una singură – cea dumnezeiască. Prin lucrarea vrăjmaşului, Eutihie a dus în rătăcire pe mulţi credincioşi. Patriarhul Dioscor al Alexandriei a căzut şi el în această erezie.

Împotriva acestei erezii, şase sute treizeci de Sfinţi Părinţi s-au adunat la cel de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic, care a avut loc la Calcedon, în anul 451. Ei au anatematizat monofizismul şi pe susţinătorii lui. Luminaţi de harul lui Dumnezeu, Sfinţii Părinţi au arătat că Domnul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire. El este o singură Persoană cu două firi (dumnezeiască şi omenească).

Mai tîrziu a apărut şi un „monofizism moderat”, al patriarhului eretic Sever al Antiohiei, care considera că cele două firi din care este Hristos sunt amestecate într-o nouă fire. Sfinţii Părinţi au luptat şi împotriva acestei erezii.

Dintre Sfinţii care au luptat împotriva monofizismului şi monotelismului, cei mai cunoscuţi sunt: Flavian Patriarhul Constantinopolului, Proteriu Arhiepiscopul Alexandriei, Leon Arhiepiscopul Romei, Martin Mărturisitorul Arhiepiscopul Romei, Dometian Episcopul Meletinei, Agapit Arhiepiscopul Romei, Sofronie Patriarhul Ierusalimului, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin, Anastasie Sinaitul, Simeon Stâlpnicul, Auxenţiu cel din Munte, Leonţiu de Bizanţ, Fotie cel Mare, Maxim Grecul.

Deşi au fost anatematizaţi, născocitorii ereziilor nu s-au îndreptat, ci au format adunări eretice numite pe nedrept „Biserici”. Astfel de adunări eretice sunt numite necalcedoniene sau anticalcedoniene, deoarece nu acceptă hotărârile dogmatice ale celui de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic de la Calcedon. Dar ele însele se consideră a fi ortodoxe şi se autointitulează „Biserici Ortodoxe Vechi Orientale” sau „Biserici Orientale Ortodoxe”. Una din acestea este „Biserica Coptă” din Egipt, o adunare monofizită care nu acceptă al patrulea, al cincilea, al şaselea şi al şaptelea Sfânt Sinod Ecumenic.

În ultimii zeci de ani, unii ierarhi şi preoţi ortodocşi, lepădând comuniunea cu Sfinţii Părinţi, au intrat în ecumenism (mişcarea de amestecare a religiilor). Ei au participat la întâlniri oficiale şi neoficiale cu reprezentanţi ai „Bisericilor” anticalcedoniene, spunând că şi aceia sunt ortodocşi. Au îndrăznit chiar să afirme că anatemele date de Sfinţii Părinţi împotriva monofiziţilor trebuie ridicate, că ereticii respectivi trebuie cinstiţi ca sfinţi şi că numele lor trebuie introduse în Calendarul Bisericii Ortodoxe. S-a mai propus modificarea cărţilor de Istorie Bisericească şi a cărţilor de cult ortodoxe, prin eliminarea textelor referitoare la monofiziţi. S-a hotărât organizarea unui „program educativ” prin care credincioşii să fie pregătiţi să accepte textele „revizuite”.[2]

Toate acestea sunt pregătiri pentru unirea ecumenistă cu monofiziţii (adică slujirea şi împărtăşirea împreună cu ei, trecând cu vederea că aceia sunt eretici).

Sfinţii Părinţi ne învaţă că împărtăşirea împreună cu ereticii este foarte periculoasă. Sfântul Theodor Studitul spune că „împărtăşania de la eretic înstrăinează pe om de Dumnezeu şi îl predă diavolului. După măsura deosebirii dintre lumină şi întuneric, aşa e şi deosebirea dintre împărtăşania drept slăvitoare (ortodoxă) şi cea ereticească: cea drept slăvitoare luminează, cea ereticească întunecă; una îl uneşte cu Hristos, cealaltă – cu diavolul; una dă viaţă sufletului, cealaltă îl ucide. Împărtăşania din mână eretică este otravă, nu simplă pâine.” [3]

Situaţia actuală fiind foarte gravă, este necesar ca binecredincioşii creştini să cunoască pericolul unirii ecumeniste cu monofiziţii. Cei care se împărtăşesc cu ereticii sau acceptă ereziile lor, nu au nădejde de mântuire, dacă nu se întorc la Ortodoxie. Iar cei care se întorc la Ortodoxie, au datoria să anatematizeze ereziile în care au căzut, şi să primească întreaga învăţătură ortodoxă.

Datoria noastră este să păstrăm dreapta credinţă primită de la Dumnezeu prin Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Numai aşa vom intra în comuniunea veşnică a Sfinţilor.

ÎNVĂŢĂTURA ORTODOXĂ DESPRE DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS

 

La primele două Sfinte Sinoade Ecumenice, Sfinţii Părinţi, luminaţi de harul lui Dumnezeu, au alcătuit Crezul Ortodox:

Credem întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.

Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii.     

Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut.

Care pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria  şi S-a făcut om.

Şi S-a răstignit pentru noi, în zilele lui Ponţiu Pilat, şi a pătimit şi S-a îngropat.

Şi a înviat a treia zi, după Scripturi.

Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui.

Şi iarăşi va să vină cu slavă să judece vii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.

Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede.

Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin Prooroci.

Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică.

Mărturisim  un[singur] Botez spre iertarea păcatelor.

Aşteptăm  învierea morţilor.

Şi viaţa veacului ce va să vie. Amin.

Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Cel de o fiinţă cu Tatăl, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria  şi S-a făcut om. El este Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Aceasta înseamnă că are două firi: dumnezeiască şi omenească.

Domnul nostru Iisus Hristos este desăvârşit întru Dumnezeire cât şi întru omenitate, Dumnezeu adevărat şi om adevărat din suflet raţional şi din trup, întru toate asemenea nouă afară de păcat. El este născut din Tatăl mai înainte de veci după dumnezeire şi, la plinirea vremii, Acelaşi născut pentru noi şi pentru a noastră mântuire din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, după omenitate.

Domnul Iisus Hristos este un singur Ipostas (o singură Persoană) în două firi. Având două firi, are două lucrări fireşti şi două voiri fireşti (dumnezeiască şi omenească).

Lucrare înseamnă puterea naturală de manifestare a fiecărei fiinţe. Lucrătoare este natura (firea) de unde provine lucrarea. A lucra înseamnă a te folosi de puterea lucrătoare. Cel care lucrează este cel ce se foloseşte de lucrare, adică ipostasul.

Având şi fire dumnezeiască, Hristos are şi lucrare dumnezeiască. Având şi fire omenească, El are şi lucrare omenească. Puterea facerii de minuni este lucrare a firii dumnezeieşti. Dar fiind şi om, avea şi lucrare omenească. Dacă n-ar fi avut lucrare omenească, atunci n-ar fi trăit ca om, n-ar fi mâncat, n-ar fi băut, n-ar fi mers, nici n-ar fi făcut ceva din cele omeneşti.

Însă Cel care lucrează este Cel ce se foloseşte de lucrare, adică Ipostasul, Care este unul singur.

Prin urmare, Hristos lucrează potrivit fiecăreia din cele două firi ale Lui, iar fiecare fire din cele două lucrează în El cu participarea celeilalte.

El nu săvârşea în chip omenesc pe cele omeneşti, căci nu era numai om, ci şi Dumnezeu. De aceea şi pătimirile Lui au fost de viaţă făcătoare şi mântuitoare. Tot pentru aceea mergea cu picioare pământeşti pe apă nestatornică.

Dar nici nu lucra în chip dumnezeiesc pe cele dumnezeieşti, căci nu era numai Dumnezeu, ci şi om. Pentru aceea săvârşea minunile prin punerea mâinilor şi prin cuvânt.

Voirea este puterea simplă de a voi. Voinţa este voirea îndreptată spre un lucru. Cel care voieşte este acela care face uz de voire, adică ipostasul.

Aşadar, pentru că unul este Hristos şi unul este Ipostasul Lui, Unul şi Acelaşi este Cel care voieşte în chip dumnezeiesc şi omenesc. Dar deoarece are două firi voliţionale, pentru că sunt raţionale, — căci tot ceea ce este raţional este şi voliţional şi liber — vom spune despre El că are două voiri.

Aşadar, pentru că Hristos are două firi, spunem că are două voiri şi două lucrări naturale.

ÎNVĂŢĂTURA ORTODOXĂ DESPRE UNICITATEA BISERICII

Biserica este „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească” aşa cum mărturisim în Crezul alcătuit la primele două Sfinte Sinoade Ecumenice. Nu există mai multe Biserici.

Sfântul Iustin Popovici ne învaţă astfel: „Dat fiind că Domnul Hristos nu poate avea mai multe trupuri, în El nu pot fi mai multe Biserici.”[4]

Sfântul Lavrentie de Cernigov spune că „Una este doar Biserica Ortodoxă Sobornicească şi Apostolească, celelalte ce se numesc ‹‹Biserici›› nu sunt Biserici, ci sămânţă stearpă a diavolului în lanul de grâu al lui Hristos.”[5]

MONOFIZISMUL

 

       Rădăcina monofizismului este apolinarismul. După ereticul Apolinarie, Fiul lui Dumnezeu a luat trup şi suflet fără minte şi fără raţi­une. Vorbind despre „o singură fire”, Apolinarie a pus temeliile ereziei monofizite. Biserica l‑a condamnat la Si­nodul al II‑lea Ecumenic.

Patriarhul eretic Nestorie al Constantinopolului susţinea că în Iisus Hristos sunt două persoane: Persoana dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu şi persoana omenească a lui Hristos. Ereticul Nestorie considera că Fecioara Maria nu a născut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, cum învaţă Biserica, ci a născut pe omul Hristos. De aceea, nu o numea Născătoare de Dumnezeu (Theotokos), ci născătoare de om (Anthropotokos) sau născătoare de Hristos (Hristotokos).

Împotriva patriarhului eretic Nestorie, două sute de Sfinţi Părinţi s-au adunat la cel de-al treilea Sfânt Sinod Ecumenic, care a avut loc la Efes, în anul 431. Acest Sfânt Sinod Ecumenic a anatematizat pe Nestorie şi învăţătura lui, mărturisind că Fecioara Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, fiindcă L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. La acest Sfânt Sinod, un rol important l-a avut Sfântul Chiril al Alexandriei.

Arhimandritul Eutihie din Constantinopol a luptat împotriva ereziei lui Nestorie, dar nu sub ascultarea Sfinţilor Părinţi luminaţi de Dumnezeu, ci după născocirile minţii lui. De aceea, a căzut în altă erezie, considerând că firea omenească a lui Hristos a fost absorbită de cea dumnezeiască şi că Hristos ar avea astfel o singură fire. Această erezie s-a numit monofizism (care în limba greacă înseamnă o singură fire).

Erezia a fost acceptată de patriarhul Dioscor al Alexandriei.

Împotriva acestei erezii, şase sute treizeci de Sfinţi Părinţi s-au adunat la cel de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic, care a avut loc la Calcedon, în anul 451. Ei au anatematizat monofizismul şi pe susţinătorii lui. Luminaţi de harul lui Dumnezeu, Sfinţii Părinţi au arătat că Domnul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire. El este o singură Persoană cu două firi (dumnezeiască şi omenească).

Dumnezeu a arătat în chip minunat, la Calcedon, care este mărturisirea adevărată. Punându-se cele două mărturisiri în cinstita raclă a Sfintei Mari Muceniţe Eufimia şi pecetluindu-se racla, mărturisirea ortodoxă a fost găsită în mâna dreaptă a Sfintei (ca semn de acceptare), iar mărturisirea monofizită a fost găsită sub picioarele Sfintei (ca semn de lepădare şi călcare în picioare).

A apărut şi un „monofizism moderat”, al patriarhului eretic Sever al Antiohiei, care vorbea de două firi în Hristos, dar le considera amestecate. Sfinţii Părinţi au luptat şi împotriva acestei erezii.

Al cincilea Sfânt Sinod Ecumenic din Constantinopol (553) a anatematizat pe cei ce încercau să folosească scrierile Sfântului Chiril al Alexandriei în favoarea monofizismului.

MONOENERGISMUL ŞI MONOTELISMUL

Mai târziu, încercându-se împăcarea dintre monofiziţi şi ortodocşi pe baza unui compromis dogmatic, au apărut alte două erezii care spuneau că în Hristos există o singură lucrare (monoenergism) şi o singură voire (monotelism).

Împotriva acestor erezii s-au adunat la Constantinopol, în anul 680, la cel de-al şaselea Sfânt Sinod Ecumenic, o sută şaizeci şi cinci de Sfinţi Părinţi care au anatematizat pe eretici şi ereziile lor. Insuflaţi de Dumnezeu, Sfinţii Părinţi au arătat că în Hristos sunt două lucrări şi două voiri, corespunzătoare celor două firi. Între cele două voinţe nu există nici o contradicţie.

ECUMENISMUL

 

Ecumenismul sau mişcarea ecumenică este un ansamblu de concepţii şi practici heterodoxe (neortodoxe) care au ca scop unificarea religioasă. S-a folosit denumirea de „mişcare ecumenică” pentru a crea impresia că are legătură cu Sfintele Sinoade Ecumenice.

Sfintele Sinoade Ecumenice sau Sfintele Soboare a toată lumea au fost rânduite de Dumnezeu pentru apărarea Ortodoxiei. Atunci când apăreau erezii (credinţe greşite), Sfinţii Părinţi se adunau în Sfinte Sinoade Ecumenice sau în Sfinte Sinoade Locale, statornicind dreapta credinţă şi combătând ereziile.

Ecumenismul nu are legătură cu Sfintele Sinoade Ecumenice.

După criteriul grupării întemeietoare, ecumenismul este de două feluri: ecumenism romano-catolic şi ecumenism protestant.

După criteriul scopului, există ecumenism creştin şi ecumenism panreligios.

Ecumenismul creştin are ca scop stabilirea unui creştinism unic, la care să adere ortodocşii, monofiziţii, papistaşii (romano-catolicii), anglicanii şi denominaţiunile protestante. Se încearcă înlocuirea Ortodoxiei cu acest creştinism hibrid. Ecumenismul creştin este etapa pregătitoare pentru ecumenismul panreligios.

Ecumenismul panreligios urmăreşte construirea unei religii unice, la care să adere toţi oamenii. Se urmăreşte ca această globalizare a credinţei să fie un sprijin pentru globalizarea politico-economică.

Mişcarea sincretistă Noua Eră (New Age) are două scopuri de bază: o nouă ordine a lucrurilor pe plan politico-economic şi o nouă ordine a lucrurilor pe plan religios (o nouă religie mondială).

Robert Müller, fostul sub-secretar al O.N.U. şi un important exponent al Noii Ere, scrie în cartea sa Noua Geneză că religiile trebuie:

să accelereze ecumenismul şi să creeze fundaţii religioase mondiale comune;

– să înalţe steagul O.N.U. în toate locurile de cult;

– să se roage şi să organizeze rugăciuni comune mondiale. [6]

 

Prin ecumenism oamenii se depărtează de Ortodoxie; se depărtează de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Care este Calea, Adevărul şi Viaţa.

Papistaşii, protestanţii şi anticalcedonienii nu mai au nici o motivaţie să vină în Biserica Ortodoxă, fiindcă ecumeniştii din Biserica Ortodoxă admit că şi adunările acelora sunt Biserici. Situaţia anticalcedonienilor este şi mai gravă, deoarece adunările lor sunt recunoscute ca „Biserici Ortodoxe Orientale”, iar Bisericile Ortodoxe naţionale (Greacă, Rusă, Sârbă, Română, etc.), sunt numite Biserici Ortodoxe Răsăritene. De ce ar pleca un om dintr-o Biserică Ortodoxă Orientală pentru a intra într-o Biserică Ortodoxă Răsăriteană? Dacă i se spune că ambele sunt ortodoxe, el se gândeşte că poate rămâne acolo unde se află acum.

„Participarea la C. M. B (Consiliul Mondial al Bisericilor, organizaţie a ecumenismului protestant – n. n.) şi tot sincretismul ecumenist, care conţine nu numai dialoguri, ci şi manifestări de cult comune, au condus la încetarea misiunii ortodoxe în ţările în care predomină confesiunile creştine. În felul acesta închidem uşa oamenilor obosiţi ai Apusului, arătându-le că trebuie să rămână acolo unde se află, de vreme ce ‹‹suntem la fel››, suntem ‹‹biserici surori›› şi ‹‹unirea este iminentă››.” [7]

Chiar şi ortodocşii care participă la ecumenism se îndepărtează de Ortodoxie. „Participarea aceasta a condus şi conduce în fiecare zi tot mai mult la schimbarea cugetării şi etosului ortodox şi la formarea unei cugetări şi a unui etos interreligios”. [8]

          Prin întovărăşirea şi rugăciunea împreună cu ereticii, cugetarea ortodoxă se vatămă, dobândind înclinaţii eretice. Acesta este unul din motivele pentru care Sfinţii Părinţi interzic întovărăşirea cu ereticii.

La dialogurile ecumeniste, sub pretextul dragostei, se discută foarte mult cele care unesc şi foarte puţin cele care despart, astfel încât să se creeze un sentiment fals de unire şi credinţă comună. La Sfintele Sinoade Ecumenice, însă, Sfinţii Părinţi discutau totdeauna cele care despărţeau.

Sfântul Iustin Popovici ne învaţă că „nu există ‹‹dialog al dragostei›› fără dialogul adevărului. Altminteri, un astfel de dialog e nefiresc şi mincinos. De aceea şi porunca purtătorului de Hristos Apostol cere: Dragostea să fie nefăţarnică (Romani 12, 9).

Se cuvine ca ierarhii şi preoţii ortodocşi să discute din dragoste cu heterodocşii pentru a le atrage atenţia unde au greşeli şi pentru a-i  ajuta să vină la Adevăr. [9]

 Dumnezeu voieşte unitatea întru Adevăr. Pentru a se ajunge la această unitate trebuie ca toţi să primească dreapta credinţă şi să intre în Biserica Ortodoxă, cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

Prin ecumenism nu se urmăreşte unitatea întru Adevăr, ci se poartă dialoguri pentru a se ajunge la un compromis dogmatic şi la recunoaşterea bisericească reciprocă.

Cuviosul Filothei Zervakos spune că „numai prin smerenie, pocăinţă şi întoarcere la Dumnezeu, la credinţa ortodoxă, va reuşi mult dorita unire, iar nu prin consfătuiri şi dezbateri, prin dialoguri nefolositoare şi lipsite de rost, prin şedinţe zadarnice.” [10]

Cuviosul Filothei se ruga iubitorului de oameni Dumnezeu, „să-i ţină în credinţa ortodoxă pe cei credincioşi iar pe popoare să le unească prin legăturile dragostei, să-i cheme pe toţi la unirea întru credinţa ortodoxă cea adevărată, să-i învrednicească pe toţi de unirea întru Duhul Sfânt şi să dăruiască tuturor cele necesare pentru mântuire.” [11] De o astfel de unitate avem trebuinţă, nu de ecumenism.

 ÎNCERCĂRI ECUMENISTE DE UNIRE ÎNTRE ORTODOCŞI ŞI MONOFIZIŢI

 

Dialogul ecumenist dintre unii reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe şi reprezentanţi ai monofiziţilor a început în anul 1964 la Aarhus – Danemarca. De atunci au avut loc mai multe întâlniri neoficiale şi oficiale.

Care sunt roadele acestui dialog care durează de peste 43 de ani? Ce au hotărât ecumeniştii la propunerea monofiziţilor? Iată ce au hotărât:

–         să nu-i mai considere eretici  pe monofiziţi;

–         să se considere că ortodocşii şi monofiziţii au aceeaşi credinţă;

–         să ridice anatemele date de Sfinţii Părinţi la Sinodul Ecumenic de la Calcedon;

–         să elimine din cărţile de cult toate textele care se referă la monofiziţi ca la nişte eretici;

–         să modifice Istoria Bisericească în funcţie de rezultatele dialogului, eliminând acele texte care nu convin monofiziţilor;

–         să introducă în calendarul Bisericii Ortodoxe – ca Sfinţi – pe ereticii monofiziţi anatematizaţi;

–         adunările monofizite să se numească „Biserici Ortodoxe Vechi Orientale”, iar adunarea monofiziţilor egipteni să se numească „Biserica Ortodoxă Coptă”;

–         după ridicarea anatemelor să se intre în comuniune euharistică (împărtăşire în comun). [12]

Acestea sunt roadele dialogului ecumenist. I-au batjocorit pe adevăraţii Sfinţi, modificând Istoria Bisericească şi considerând drept sfinţi pe ereticii anatematizaţi. Au hulit pe Sfântul Duh care a grăit prin Sfinţii Părinţi la Sfintele Sinoade Ecumenice. S-au împotrivit adevăratei Biserici, numind „Biserici Ortodoxe” nişte adunări de eretici anatematizaţi. Au batjocorit credinţa ortodoxă, considerând-o una cu credinţa rătăcită a monofiziţilor. Şi – dacă vor ajunge – vor strica turma lui Hristos prin împărtăşire în comun cu ereticii. Bine scrie într-un Canon că ereticii „sunt potrivnici şi duşmani ai Bisericii, strică turma lui Hristos  şi batjocoresc moştenirea credinţei.“

          IMPORTANŢA DREPTEI CREDINŢE

 

Numai cel ce trăieşte în Credinţa Ortodoxă îşi va mântui sufletul

         

O singură credinţă este adevărată; un singur Botez este adevărat:

„Este un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Botez.” (Efeseni 4, 5)

Învăţăturile heterodoxe provin din îngâmfare:

„Iar de învaţă cineva altă învăţătură şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de învăţătura cea după dreapta credinţă, acela e un îngâmfat, care nu ştie nimic, suferind de boala discuţiilor şi a certurilor de cuvinte”. (I Timotei 6, 3-4)

Se cuvine să păstrăm dreapta credinţă pe care am învăţat-o de la înaintaşii noştri binecredincioşi:

„Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat”. (II Timotei 3, 14)

„Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa. Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi. Nu vă lăsaţi furaţi de învăţăturile străine cele de multe feluri”. (Evrei 13, 7-9)

Sfântul Paisie de la Neamţ spune foarte clar: „Dumnezeu Preamilostivul, prin credinţa ortodoxă şi fapte bune, şi darul Său, lucrează mântuirea sufletelor creştinilor ortodocşi. Credinţa ortodoxă este aceea pe care o ţine Una Sfânta Soborniceasca şi Apostoliceasca Biserică a Răsăritului, iar fără ea, adică fără credinţa ortodoxă, nicidecum nu este cu putinţă nimănui a se mântui. Credinţa ortodoxă fără fapte bune moartă este, precum şi faptele cele bune fără credinţa ortodoxă sunt moarte. Iar cel ce vrea să se mântuie, trebuie să unească întotdeauna credinţa ortodoxă cu faptele cele bune şi să aibă fapte bune întru credinţa ortodoxă.” [13]

Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov spune că „Ortodoxia este învăţătura Sfântului Duh, dată de Dumnezeu oamenilor spre mântuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este mântuire.[14]

Sfântul Teodosie de la Pecerska spune: „Numai cel ce trăieşte în Credinţa Ortodoxă îşi va mântui sufletul.[15]

Ce se întâmplă cu ereticii care nu se întorc la Ortodoxie?

 La această întrebare găsim răspuns în capitolul 26 din Limonariu:

„Un Bătrân cu numele Chiriac trăia în Lavra Calamon din apropierea sfântului râu Iordan. Şi era Bătrânul îmbunătăţit în fapte dumnezeieşti. La el a venit un frate străin din ţinutul Dara, cu numele de Teofan, ca să-l întrebe pe bătrân despre gândul curviei. Bătrânul a început să îl sfătuiască cu felurite cuvinte de înţelepciune şi viaţa curată. Folosindu-se mult fratele din cuvintele Bătrânului, i-a spus:

– Eu, avvă, am părtăşanie în ţara mea cu nestorienii. Din această pricină nu mai pot rămâne cu ei şi vreau să locuiesc împreună cu tine.

Când a auzit Bătrânul numele lui Nestorie s-a întristat de pierderea fratelui şi l-a sfătuit şi l-a îndemnat să se despartă de această erezie vătămătoare şi să vină la Sfânta Sobornicească şi Apostolească Biserică. Şi i-a spus :

– Nu este altă mântuire decât numai în a cugeta drept şi a crede că Sfânta Fecioară Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu.

– Într-adevăr, avvo, a răspuns fratele, toţi ereticii aşa spun: dacă nu eşti cu noi, nu te mântui. Sărmanul de mine nu ştiu ce să fac. Roagă-te deci Domnului ca Domnul să mă încredinţeze, din faptă, care este credinţa cea adevărată.

Bătrânul a primit cu bucurie cuvântul fratelui şi i-a spus :

– Şezi în chilia mea şi am nădejde în Dumnezeu că bunătatea Lui îţi va descoperi adevărul !

Lăsându-l pe fratele în peşteră s-a dus la ţărmul Mării Moarte şi s-a rugat pentru el. Şi iată cam pe la ceasul trei după amiază în ziua următoare, vede fratele pe cineva înfricoşător la vedere, stând în faţa lui şi-i spune:

– Vino să vezi adevărul !

Şi luându-l, l-a dus într-un loc întunecos, cu miros urât şi cu foc şi îi arătă în mijlocul focului pe Nestorie şi Teodor, pe Eutihie şi Apolinarie, pe Evagrie şi pe Didim, pe Dioscor şi pe Sever, pe Arie şi pe Origen şi pe alţi câţiva.

– Iată, îi spune acela ce i s-a arătat, acesta-i locul pregătit ereticilor şi celor care hulesc pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi celor ce urmează învăţăturile lor. Dacă-ţi place locul, rămâi în credinţa ta! Dar dacă nu vrei să încerci chinul acesta, vino la Biserica cea Sfântă şi Sobornicească, aşa cum ţi-a spus Bătrânul. Căci îţi spun : chiar dacă ai săvârşit toate virtuţile, ajungi în locul acesta dacă n-ai dreaptă credinţă.

La cuvântul acesta fratele şi-a venit în sine. Când a venit Bătrânul, i-a povestit toate cele întâmplate aşa cum le-a văzut şi a trecut la Sfânta Sobornicească şi Apostolească Biserică. Şi a rămas împreună cu Bătrânul în Calamon. După ce a stat mulţi ani cu el, a adormit în pace.”

Iată unde se chinuiesc ereticii monofiziţi: Eutihie şi Apolinarie, Dioscor şi Sever!

REZUMAT

 Din învăţătura ortodoxă cunoaştem că Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. El este Fiul lui Dumnezeu întrupat. Este o singură Persoană cu două firi: dumnezeiască şi omenească. Cele două firi (naturi) sunt unite fără separare şi fără amestecare.

Monofizismul este o erezie care, de peste 1500 de ani, vatămă sufletele oamenilor cuprinşi de ea. În secolul al V-lea, Eutihie, un eretic din Constantinopol, susţinea că Domnul Iisus Hristos nu ar avea două firi (dumnezeiască şi omenească), ci una singură – cea dumnezeiască. Prin lucrarea vrăjmaşului, Eutihie a dus în rătăcire pe mulţi credincioşi. Patriarhul Dioscor al Alexandriei a căzut şi el în această erezie.

Împotriva acestei erezii, şase sute treizeci de Sfinţi Părinţi s-au adunat la cel de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic, care a avut loc la Calcedon, în anul 451. Ei au anatematizat monofizismul şi pe susţinătorii lui. Luminaţi de harul lui Dumnezeu, Sfinţii Părinţi au arătat că Domnul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire. El este o singură Persoană cu două firi (dumnezeiască şi omenească).

Dumnezeu a arătat în chip minunat, la Calcedon, care este mărturisirea adevărată. Punându-se cele două mărturisiri în cinstita raclă a Sfintei Mari Muceniţe Eufimia şi pecetluindu-se racla, mărturisirea ortodoxă a fost găsită în mâna dreaptă a Sfintei (ca semn de acceptare), iar mărturisirea monofizită a fost lepădată sub picioarele Sfintei (ca semn de lepădare şi călcare în picioare).

Mai tîrziu a apărut şi un „monofizism moderat”, al patriarhului eretic Sever al Antiohiei, care considera că cele două firi din care este Hristos sunt amestecate într-o nouă fire. Sfinţii Părinţi au luptat şi împotriva acestei erezii.

Deşi au fost anatematizaţi, născocitorii ereziilor nu s-au îndreptat, ci au format adunări eretice numite pe nedrept „Biserici”. Astfel de adunări eretice sunt numite necalcedoniene sau anticalcedoniene, deoarece nu acceptă hotărârile dogmatice ale celui de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic de la Calcedon. Dar ele însele se consideră a fi ortodoxe şi se autointitulează „Biserici Ortodoxe Vechi Orientale” sau „Biserici Orientale Ortodoxe”. Una din acestea este „Biserica Coptă” din Egipt.

În ultimii zeci de ani, unii ierarhi şi preoţi ortodocşi, lepădând comuniunea cu Sfinţii Părinţi, au intrat în ecumenism (mişcarea de amestecare a religiilor). Ei au participat la întâlniri oficiale şi neoficiale cu reprezentanţi ai „Bisericilor” anticalcedoniene, spunând că şi aceia sunt ortodocşi. Au îndrăznit chiar să afirme că anatemele date de Sfinţii Părinţi împotriva monofiziţilor trebuie ridicate, că ereticii respectivi trebuie cinstiţi ca sfinţi şi că numele lor trebuie introduse în Calendarul Bisericii Ortodoxe. S-a mai propus modificarea cărţilor de Istorie Bisericească şi a cărţilor de cult ortodoxe, prin eliminarea textelor referitoare la monofiziţi. S-a hotărât organizarea unui „program educativ” prin care credincioşii să fie pregătiţi să accepte textele „revizuite”.

Toate acestea sunt pregătiri pentru unirea ecumenistă cu monofiziţii (adică slujirea şi împărtăşirea împreună cu ei, trecând cu vederea că aceia sunt eretici).

Sfinţii Părinţi ne învaţă că împărtăşirea împreună cu ereticii este foarte periculoasă. Sfântul Theodor Studitul spune că „împărtăşania de la eretic înstrăinează pe om de Dumnezeu şi îl predă diavolului.”

Unirea ortodocşilor cu monofiziţii – care se încearcă în zilele noastre din motive politico-economice – este o componentă a ecumenismului.

Ecumenismul sau mişcarea ecumenică este un ansamblu de concepţii şi practici heterodoxe (neortodoxe) care au ca scop unificarea religioasă.

Ecumenismul creştin are ca scop stabilirea unui creştinism unic, la care să adere ortodocşii, monofiziţii, romano-catolicii, anglicanii şi denominaţiunile protestante. Se încearcă înlocuirea Ortodoxiei cu acest creştinism hibrid. Ecumenismul creştin este etapa pregătitoare pentru ecumenismul panreligios.

Ecumenismul panreligios urmăreşte construirea unei religii unice, la care să adere toţi oamenii. Se urmăreşte ca această globalizare a credinţei să fie un sprijin pentru globalizarea politico-economică.

Prin ecumenism oamenii se depărtează de Ortodoxie; se depărtează de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Care este Calea, Adevărul şi Viaţa.

Datoria noastră este să păstrăm dreapta credinţă primită de la Dumnezeu prin Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Numai aşa vom intra în comuniunea veşnică a Sfinţilor.

  ANEXE

Despre perseverenţa eretică a monofiziţilor şi compromisurile foştilor ortodocşi

Sinodul al III-lea Ecumenic (Efes, 431) a condamnat erezia patriarhului Nestorie, numită dioprosopism sau nestorianism, care susţinea că în Iisus Hristos sunt două persoane: Persoana dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu şi persoana omenească a lui Hristos. Ereticul Nestorie considera că Fecioara Maria nu a născut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, cum învaţă Biserica, ci a născut pe omul Hristos. De aceea, nu o numea Născătoare de Dumnezeu (Theotokos), ci născătoare de om (Anthropotokos) sau născătoare de Hristos (Hristotokos). Refuzând să se supună hotărârilor Sinodului, Nestorie a fost depus din scaunul de patriarh al Constantinopolului şi exilat.

Din opoziţie nechibzuită faţă de nestorianism, a apărut monofizismul extremist, erezie care afirmă că Hristos are o singură fire, cea dumnezeiască, aceasta absorbind cu totul firea omenească. Întemeietorul ereziei monofizite a fost bătrânul arhimandrit din Constantinopol, Eutihie, bărbat cu temeinice cunoştinţe biblice, care luptase cu mult zel contra nestorianismului, dar nu sub ascultarea Sfinţilor Părinţi, ci după născocirile minţii sale.

Denunţat patriarhului Flavian al Constantinopolului de Episcopul Eusebiu de Dorileum, Eutihie a fost chemat să-şi expună doctrina într-un Sinod Local din Constantinopol (448).

După ce a refuzat de câteva ori să se prezinte, Eutihie a venit la Sinod însoţit de o mulţime de monahi şi o gardă militară. În timpul discuţiilor, el a mărturisit că Domnul este din două firi, şi că Sfânta Fecioară este de o fiinţă cu noi şi din ea s-a întrupat Dumnezeul nostru. De aceea, unii sinodali au avut iniţial impresia că Eutihie este ortodox.  Prin întrebări mai precise, s-a cunoscut însă că el mărturiseşte că Domnul este „din două firi”, dar nu acceptă că este „în două firi”. În final, neavând cum să-şi mai ascundă rătăcirea, Eutihie a făcut următoarea mărturisire: „Mărturisesc că Domnul a fost din două firi înainte de întrupare, dar după întrupare nu mărturisesc decât o singură fire.”

În urma acestei mărturisiri eretice, Eutihie a fost anatematizat. Sentinţa de condamnare a fost semnată de 30 de episcopi şi 23 de egumeni. Revoltat de hotărârea de anatematizare, el a apelat la patriarhul Dioscor al Alexandriei (444-451), în care a găsit un apărător înfocat. Aşa fac ereticii când sunt condamnaţi – în loc să se îndrepte, se revoltă şi caută ajutor omenesc la puternicii zilei.

Arhiepiscopul Leon I al Romei, fiind informat despre erezia lui Eutihie, a adresat în iunie 449 Sfântului Patriarh Flavian o importantă epistolă dogmatică în care expunea clar învăţătura ortodoxă despre cele două firi ale lui Hristos, socotind pe arhimandritul Eutihie „eretic periculos”, anatematizat pe drept de Sinodul de la Constantinopol din 448.

În august 449, s-a convocat în Efes un sinod prezidat de patriarhul eretic Dioscor. Împăratul Teodosie al II-lea (408-450), influenţat de Eutihie, de patriarhul Dioscor şi de eunucul Hrisafiu (personalitate cu mare trecere la Curtea din Bizanţ şi duşman neîmpăcat al Sfântului Flavian pe care stima şi protecţia augustei Pulheria, sora împăratului, îl făcea şi mai nesuferit invidiosului eunuc), era favorabil cauzei lui Eutihie. Tuturor ierarhilor care s-au pronunţat împotriva lui Eutihie la Sinodul Local din 448, li s-a retras dreptul de vot. În schimb, s-a acordat acest drept arhimandritului monofizit Barsuma, care împreună cu patriarhul Dioscor şi cu parabolanii aduşi de acesta din Egipt, au fost răspunzători de actele de violenţă petrecute în sinod (pentru care se şi numeşte sinod tâlhăresc). Dioscor a folosit acest sinod ca armă de răzbunare împotriva Sfântului Flavian care a fost grav brutalizat de ereticul Barsuma, încât după trei zile a plecat din această viaţă vremelnică, luând de la Domnul cununa mărturisirii. La acest tâlhăresc sinod, învăţătura ortodoxă despre cele două firi ale lui Hristos a fost anatematizată. Părăsind Efesul, patriarhul eretic Dioscor a reuşit şă obţină de la împăratul Teodosie al II-lea, monarh naiv şi lipsit de experienţă în problemele religioase, aprobarea hotărârilor acestui sinod.

Sinodul tâlhăresc a produs mare confuzie şi neorânduială. Eparhiile din Egipt, Tracia şi Palestina au trecut de partea ereticului Dioscor, iar în eparhiile din Siria, Pont şi Asia Mică, doar puţini au avut curajul să se opună pe faţă monofizismului. Aşa s-a întâmplat de multe ori în istorie, când patriarhul era eretic.

La 28 iulie 450, împăratul Teodosie al II-lea a murit într-un accident de călărie, iar tronul Bizanţului l-a ocupat sora sa Pulheria, sprijinitoare a Ortodoxiei, care s-a căsătorit cu generalul Marcian. Binecredincioşii Marcian şi Pulheria au convocat al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic de la Calcedon (451), la care au participat 630 de Sfinţi Părinţi.

În şedinţa a V-a din 22 octombrie 451, luminaţi de harul Sfântului Duh, Sfinţii Părinţi au mărturisit credinţa cea adevărată:

Urmând aşadar Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm într-un glas şi mărturisim pe Unul şi Acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, Însuşi desăvârşit întru dumnezeire cât şi întru omenitate, Însuşi Dumnezeu adevărat şi om adevărat din suflet raţional şi din trup, de-o-fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de-o-fiinţă cu noi după omenitate, întru toate asemenea nouă afară de păcat, născut din Tatăl mai înainte de veci după dumnezeire şi, la plinirea vremii, Acelaşi născut pentru noi şi pentru a noastră mântuire din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, după omenitate, Unul şi Acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul Născut,   cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire, deosebirea firilor nefiind nicidecum stricată din pricina unimii, ci mai degrabă păstrându-se însuşirile fiecărei firi într-o singură Persoană şi într-un singur Ipostas, nu împărţindu-se sau despărţindu-se în două feţe, ci Unul şi Acelaşi Fiu, Unul Născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul Iisus Hristos, precum au vestit de la început proorocii, precum El Însuşi ne-a învăţat despre Sine şi precum ne-a predanisit nouă Crezul Părinţilor.” (Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, Ed. Sfântul Nectarie, Bucureşti, 2003, p. 27)

La moartea binecredinciosului împărat Marcian, patriciul Aspar, cu influenţă mare în imperiul de Răsărit, a chemat pe tron, în februarie 457 pe Leon I Tracul (457-474). Acesta era străin de complexitatea problemelor teologice. Monofiziţii deveniseră tot mai turbulenţi, şi reuşiseră să îndepărteze pe patriarhii ortodocşi din Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, înlocuindu-i cu patriarhi monofiziţi.

La Alexandria era atunci patriarh ortodox Sfântul Proteriu. Acest fericit a fost preot al Bisericii din Alexandria. Şi mult nevoindu-se împreună cu Sfinţii Părinţi împotriva ereziilor, a fost pus de Sobor patriarh. Partizanii lui Eutihie şi ai lui Nestorie, revoltându-se şi ameninţând că vor opri aducerea grâului la Alexandria, era mare primejdie pentru alexandrini să piară de foame. Dar mijlocind Sfântul la împăratul Marcian, acesta a poruncit să se ducă grâul la Alexandria, izbăvind astfel de la pieire pe locuitorii cetăţii. Iar după săvârşirea din viaţă a evlaviosului împărat Marcian, un oarecare Timotei, eretic monofizit, supranumit Eluros, pândind într-o noapte întunecoasă şi ducându-se la chiliile monahilor, pe la miezul nopţii, zicea despre sine că este înger, şi le poruncea să se depărteze de împărtăşirea cu Proteriu. Şi ei, ca nişte oameni simpli, lăsându-se înşelaţi, au ridicat tulburare împotriva Sfântului, care, fugind, a văzut pe dumnezeiescul Prooroc Isaia zicându-i: „Întoarce-te şi eu aştept să te primesc pe tine”. Cu aceasta i s-a arătat silnica lui moarte, căci întorcându-se a fost spintecat de aceia. Apoi în locul Sfântului Proteriu, a fost hirotonit ereticul Timotei, care îi înşelase şi pe care l-au suit în scaunul arhieresc.

Patriarhul monofizit Timotei Elur a ştiut să folosească timpul şi împrejurările pentru a persecuta pe ortodocşi. Aceasta este o trăsătură comună tuturor ereticilor: râvna diabolică pentru răspândirea minciunii şi stârpirea adevărului. Elur a convocat în grabă un sinod eretic local care a condamnat pe dreptcredinciosul Arhiepiscop Leon al Romei. Prigoana cea mai grea apăsa asupra Egiptului. Păstorii ortodocşi legitimi au fost alungaţi, iar în locul lor au fost numiţi eretici devotaţi monofizismului. Paisprezece episcopi, prieteni ai Sfântului Proteriu, au mers la Constantinopol, pentru a înainta Curţii bizantine plângerea lor. Dar şi Timotei Elur a trimis câţiva episcopi care au prezentat împăratului un memoriu favorabil cauzei sale. Aceasta este o altă trăsătură a ereticilor: îndrăzneala de a minţi în faţă chiar şi pe reprezentanţii puterii, şi perseverenţa cu care îşi impun varianta mincinoasă născocită de ei.

Aflat în această situaţie, împăratul a hotărât să consulte, în octombrie 457, pe episcopii din imperiu şi pe cei mai cunoscuţi pustnici ai vremii (Simeon Stâlpnicul, Varadat şi Iacob de Cir), asupra celor două probleme importante care îl frământau: dacă să accepte Sinodul de la Calcedon şi dacă să recunoască pe patriarhul Timotei Elur.

Sfântul Ierarh Leon al Romei şi Episcopii cetăţilor din imperiu, în număr de peste 1600, au răspuns împăratului, recunoscând Sinodul de la Calcedon ca fiind ortodox, şi dezaprobând hirotonirea frauduloasă a patriarhului monofizit Timotei Elur. Aşa au răspuns şi Părinţii pustnici. Avem aici o confirmare foarte importantă a ortodoxiei Sinodului Ecumenic de la Calcedon.

Sfântul Simeon Stâlpnicul a răspuns prin două scrisori: una adresată împăratului, iar alta patriarhului Vasile al Antiohiei, prin care el asigura că respectă Sinodul de la Calcedon şi credinţa descoperită Părinţilor de la Sinod de către Sfântul Duh.

Arhiepiscopul Leon al Romei a trimis, în august 458, o nouă scrisoare în care arăta că nu trebuie să se discute cu persoane deja condamnate la Sinodul din Calcedon, ci să se restabilească în Egipt pacea şi Ortodoxia, iar la Alexandria să se instaleze un patriarh ortodox. Primind această scrisoare, împăratul Leon Tracul a crezut că este bine să o trimită lui Timotei Elur, pentru a-l convinge să renunţe la împotrivirea sa faţă de Sinodul de la Calcedon. Dar acela, îndărătnicindu-se şi mâniindu-se, a răspuns împăratului, condamnând atât scrisoarea Sfântului Leon, cât şi învăţătura ortodoxă stabilită la Calcedon.

O ultimă încercare de împăcare a făcut-o împăratul, trimiţând la patriarhul Elur pe comitele Rusticus, cu misiunea de a-i pune întrebări precise asupra credinţei. Cum era de aşteptat, ereticul Elur, ca să pară ortodox, a respins doctrina monofizită a lui Apolinarie (care contesta integritatea firii omeneşti a lui Hristos), dar a condamnat şi hotărârea dogmatică de la Calcedon. Aceasta este o metodă des folosită de eretici: condamnă şi unele doctrine eretice, şi unele hotărâri ortodoxe.

În faţa acestei rezistenţe absurde, împăratul a fost nevoit să ia măsuri, poruncind exilarea patriarhului eretic în Paflagonia. Dar şi acolo Elur a luptat împotriva hotărârii dogmatice a Sinodului de la Calcedon. De aceea a fost exilat dincolo de Pontul Euxin (Marea Neagră), în Cherson.

După moartea patriciului Aspar, influenţa la curte a trecut în mâinile unui aventurier isaurian numit Zenon, care s-a căsătorit cu fiica împăratului. El a avut un fiu numit, ca şi bunicul său, Leon. La moartea împăratului Leon I Tracul, acest nepot a devenit moştenitorul tronului. Dar având vârsta de doar patru ani, coroana imperială a fost pusă pe capul lui Zenon, tatăl lui. Acesta, văzându-se împărat şi voind să domnească singur, l-a făcut dispărut pe fiul său. Însă, după un an, o răscoală a palatului l-a înlocuit cu Vasilisc, cumnatul împăratului Leon I Tracul.

Uzurpatorul Vasilisc se sprijinea pe monofiziţi. El l-a chemat din exil pe patriarhul monofizit Timotei Elur, şi a promulgat, la îndemnul acestuia, în 476 o enciclică cu conţinut monofizit. Prin această enciclică, cei care apărau Sinodul de la Calcedon erau consideraţi răzvrătitori şi tulburători ai liniştii credincioşilor şi erau pedepsiţi astfel: episcopii şi preoţii erau depuşi din treptele lor, călugării erau exilaţi, iar mirenii erau pedepsiţi cu confiscarea averilor şi cu exilul.

Enciclica monofizită a fost semnată de Timotei Elur, de Petru Gnafevs, patriarhul monofizit al Antiohiei, de Anastasie patriarhul Ierusalimului şi de alţi ierarhi, fiind în total cinci sute. Episcopii provinciei Asia au trimis împăratului o scrisoare în care afirmau că au semnat enciclica, nu de frică, ci cu multă libertate şi bucurie.

Însă poporul binecredincios era îngrijorat de situaţia bisericească a imperiului şi păstra cu multă râvnă dreapta credinţă, în ciuda apostaziei ierarhilor. Timotei Elur, văzând împotrivirea crescândă a credincioşilor din Constantinopol, a plecat la Alexandria, unde a fost primit cu entuziasm de monofiziţii lui. Iar patriarhul ortodox al Alexandriei s-a retras în mănăstirea călugărilor pahomieni.

Numărul monofiziţilor devenea din ce în ce mai mare, mai ales în Egipt şi în Siria. Dar opoziţia dârză a patriarhului ortodox Acachie al Constantinopolului, a reuşit, cu ajutorul lui Dumnezeu, să întoarcă evenimentele spre binele Ortodoxiei. Într-o zi, el a organizat o procesiune de pocăinţă care s-a desfăşurat pe străzile principale ale oraşului; în altă zi a îmbrăcat în doliu altarul şi amvonul Sfintei Sofii, şi îmbrăcat şi el în doliu, a vorbit aşa poporului, îndemnându-l la rezistenţă; iar în altă zi l-a convins pe Sfântul Daniil Stâlpnicul să coboare de pe stâlpul său şi să vină în cetate pentru a întări pe cei binecredincioşi şi pentru a cere împăratului respectarea hotărârilor Sinodului de la Calcedon.

Temându-se de poporul dreptcredincios, Vasilisc s-a grăbit să retragă enciclica sa monofizită şi să dea o antienciclică cu conţinut ortodox. Dar era prea târziu. În septembrie 476, uzurpatorul Vasilisc a fost alungat, iar Zenon a intrat triumfător în Constantinopol. Acesta a anulat toate măsurile luate de Vasilisc în favoarea monofiziţilor. Timotei Elur şi patriarhul monofizit al Antiohiei au fost alungaţi. Episcopii provinciei Asia au cerut iertare Patriarhului Acachie, şi au spus că ei au semnat din constrângere enciclica monofizită.

Cu toată simpatia pe care Zenon o păstra pentru ortodocşi, cu ajutorul cărora a venit a doua oară la domnie, el a înţeles că monofiziţii constituie o grupare religioasă şi politică puternică, de care trebuie să ţină seama pentru stabilitatea tronului imperial. Iar patriarhul Acachie se gândea să restabilească pacea religioasă a Orientului, cu preţul unor concesii făcute monofiziţilor. De aceea, împăratul dorea ca în Alexandria să fie ales patriarh monofizitul Petru Mong, pentru a intra în bune relaţii cu monofiziţii. Iar la inspiraţia patriarhului Acachie, a emis în octombrie 482 un edict de unire, numit Henoticon, care a servit ca legiuire normativă până la urcarea pe tron a împăratului Iustin I (518-527). La 24 octombrie 482, Henoticonul a fost semnat de patriarhul Acachie al Constantinopolului şi de patriarhul monofizit Petru Mong al Alexandriei. Deşi prin acest edict era anatematizat monofizitul extremist Eutihie, se evitau cu iscusinţă termenii „o fire” şi „două firi”, referitoare la Domnul Iisus Hristos.

Dar monofiziţii nu au fost mulţumiţi de această soluţie de compromis; ei doreau o condamnare explicită a învăţăturii ortodoxe şi o afirmare clară a monofizismului. De aceea, în timp ce trimitea patriarhului Acachie scrisori respectuoase, patriarhul monofizit Petru Mong anatematiza Sinodul de la Calcedon, şergea din diptice numele patriarhilor ortodocşi şi trecea numele patriarhilor monofiziţi. Mulţi monofiziţi s-au despărţit de patriarhii lor moderaţi (adepţi ai unirii), iar adevăraţii ortodocşi s-au despărţit de patriarhii lor care au semnat edictul.

Acum, în loc de două grupări (ortodocşi şi monofiziţi) s-au format trei: adevăraţii ortodocşi, monofiziţii intransigenţi şi adepţii compromisului. Iar în această situaţie s-a ajuns dintr-o înţelegere greşită a păcii religioase. S-a căutat unirea cu orice preţ, în loc să se urmărească unirea întru Adevăr. S-a încercat o reconciliere prin compromis, şi s-a ajuns la o dezbinare mai mare ca înainte. Iar această dezbinare nu s-a limitat la formarea celor trei grupări, ci a determinat prima schismă între Biserica Răsăritului şi Biserica Apusului, cunoscută sub numele de „schisma acachiană”.

Unii episcopi ortodocşi alungaţi din scaunele lor, precum şi mulţi monahi ortodocşi s-au adresat Arhiepiscopului Felix al III-lea al Romei, cerându-i ajutor. Acesta a trimis delegaţi la Constantinopol (pe episcopii Vitalis şi Misenus) cu scrisori adresate patriarhului Acachie şi împăratului, prin care le cerea să rămână credincioşi Sinodului de la Calcedon, să alunge pe Petru Mong şi să nu se compromită cu monofiziţii. Delegaţii aveau poruncă să se întâlnească mai întâi cu Chiril, egumenul Mănăstirii achimiţilor, fiindcă monahii de acolo acceptau Sinodul de la Calcedon. Dar, îndată ce delegaţii au ajuns la Constantinopol, patriarhul Acachie şi împăratul Zenon au reuşit să-i câştige de partea lor, folosind când ameninţarea, când darurile, asemenea prigonitorilor din vechime, care, prin aceste metode îi sileau pe creştini să se lepede de Hristos. Iar delegaţii au participat la liturghia oficiată de patriarhul Acachie, care a pomenit cu voce tare numele lui Petru Mong, spre indignarea monahilor achimiţi. De aceea, egumenul Chiril a trimis îndată la Roma pe monahul Simeon, acuzând pe delegaţii Vitalis şi Misenus că n-au voit să stea de vorbă cu ortodocşii, ci dimpotrivă, au dat de înţeles că Biserica Romei ar fi în comuniune cu Petru Mong, pomenit de Acachie la liturghie.

La întoarcerea delegaţilor la Roma, Arhiepiscopul Felix al III-lea, i-a depus din treapta episcopală, a reînnoit condamnarea dată împotriva ereticului Petru Mong, şi a anatematizat pe Acachie, pentru faptul că a recunoscut pe monofizitul Petru Mong ca patriarh al Alexandriei şi a oferit Scaune episcopale unor eretici monofiziţi.

Sentinţa condamnării patriarhului Acachie  a fost trimisă la Constantinopol prin Tutus, defensorul Bisericii Romane. Dar acesta, temându-se să o înmâneze patriarhului, a dat scrisoarea monahilor achimiţi, care au prins-o în timpul unei liturghii de mantia patriarhului Acachie. Pentru acest act de curaj, monahii mărturisitori au fost prinşi de slugile patriarhului; unii au fost omorâţi, alţii bătuţi, iar alţii întemniţaţi. Cât priveşte pe Tutus, acesta a fost câştigat de patriarhul Acachie, care a aflat de la el tot ce se pregăteşte la Roma.

Ca răspuns la condamnare, Acachie a şters numele Arhiepiscopului Felix din diptice şi a întrerupt orice legătură cu Roma. Astfel a început schisma acachiană, care a durat 35 de ani.

Vedem de aici cât de periculos este compromisul. Voind să înfăptuiască unirea dintre ortodocşi şi monofiziţi pe baza unui compromis aparent minor, patriarhul Acachie i-a dezbinat şi pe ortodocşi.[16]

Nu se cuvine să facem rugăciune cu ereticii sau să ne întovărăşim cu ei

 

Pe heterodocşi nu se cuvine să-i primim în casă, nici să le zicem Bun venit!:

„Oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învăţătura Lui, acela are şi pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit! Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele rele.” (II Ioan 1, 9-11)

Trebuie să ne depărtăm de eretici:

„Şi vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei.” (Romani 16, 17)

Ereticii să fie anatema:

„Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema!” (Galateni 1, 9)

 

„Pe ereticii cei nelegiuiţi, care nu se pocăiesc, afurisiţi-i şi-i lepădaţi de ceilalţi credincioşi, aducând la cunoştinţă publică îndepărtarea lor din Biserica lui Dumnezeu şi porunciţi credincioşilor să se ferească cu desăvârşire de ei, şi să nu se întovărăşească cu ei nici la vorbă, nici la rugăciune, căci ei sunt potrivnici şi duşmani ai Bisericii, strică turma lui Hristos şi batjocoresc moştenirea credinţei.“ [17]

„Oricine va mânca cu ereticii, sau va bea, sau va face prieteşug şi dragoste şi adunare, ce se zice cu armenii (monofiziţi, n. n) sau alţii ca dânşii, unii ca aceia anatema să fie.“ [18]

„Al 10-lea Canon al Sfinţilor Apostoli opreşte a ne ruga împreună cu ereticii şi schismaticii, măcar în casă de s-ar afla; se afuriseşte şi să nu fie primit la Sfintele Taine.

Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli porunceşte: Episcopul, preotul sau diaconul care numai s-ar ruga cu ereticii, să se afurisească şi dacă l-ar primi să slujească ca preot, să se caterisească.

La tâlcuirea Canonului 47 al Sfinţilor Apostoli, scrie Sfântul Nicodim Aghioritul că latinii (papistaşii, n. n.) sunt eretici şi nu au nici Botez, nici Preoţie, şi dacă vreun preot nu botează pe cei care se întorc la Ortodoxie se afuriseşte.

Şi Canonul 33 din Laodiceea opreşte a te ruga cu eretici şi cu schismatici. “ [19]

„Dreptslăvitorii creştini se cuvine a se feri de eretici, şi slujirile lor a le urî. Iar mai vârtos însuşi ereticii se cuvine a se mustra şi a se înţelepţi de către Episcopi şi Presbiteri, doar cumva vor înţelege şi se vor întoarce din rătăcirea lor. Pentru aceasta şi Canonul acesta rânduieşte, că, oricare Episcop, sau Presbiter, ar primi ca de drept şi adevărat botezul ereticilor sau jertfa ceea ce se proaduce de dânşii. Unul ca acesta, poruncim ca să se caterisească. Fiindcă ce conglăsuire are Hristos cu diavolul? Sau ce parte are credinciosul cu cel necredincios? Căci cei ce primesc cele de către eretici, sau şi ei au aceleaşi socoteli ale acelora, sau cel puţin nu au osârdie spre a-i scoate pe dânşii din cacodoxia (credinţa cea rea – n. n.) lor. Că cei ce bine voiesc (adică se învoiesc) la slujbele acelora, cum pot a-i mustra pe ei ca să lepede eresul lor cel cacodox şi rătăcit?”[20]

Despre părtăşia cu ereticii, Sfântul Theodor Studitul spune: „În legătură cu cele rânduite de Sfinţii Părinţi trebuie spus că nici a petrece, nici a mânca, nici a cânta împreună, nici a avea vreo părtăşie cu ei nu am primit, ci ‹‹Vai!›› se rosteşte asupra celor care au părtăşie cu ei, fie şi doar la mâncare sau băutură sau simplă relaţie.” [21]  

Iar Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur spune: „Auziţi toţi care mâncaţi împreună cu ereticii, hotărâre dureroasă: sunteţi vrăjmaşi ai lui Hristos. Căci nici cel ce este prieten cu vrăjmaşii împăratului nu poate să fie prieten al împăratului; şi nu se învredniceşte de viaţă, ci piere împreună cu vrăjmaşii şi suferă şi mai rele.” [22]

„Auziţi iarăşi cei ce faceţi agape împreună cu ei: cum veţi scăpa de mânia ce va să vină peste voi, care vă pângăriţi împreună cu aceştia prin mâncare şi băutură laolaltă? Cum îndrăzniţi să vă apropiaţi de dumnezeieştile şi înfricoşatele Taine ale lui Hristos? Sau nu aţi auzit pe fericitul Pavel strigând că ‹‹nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul demonilor ; nu puteţi avea parte de masa Domnului şi de masa demonilor›› (I Corinteni 10, 21)” [23]

Extras din Memoriul Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte Athos pe marginea Dialogului dintre orto­docşi şi anticalcedonieni (14/27 mai 1995)

„Articolul Mitropolitului Damaschin al Elveţiei, copre­şedinte al Comisiei Mixte de Dialog între orto­docşi şi anti­cal­cedonieni, cu titlul: „Dialogul Teologic dintre Bise­rica Ortodoxă şi Bisericile Ortodoxe Orien­tale. Reflecţii şi per­spective” (Episkepsis, 516/ 31‑03‑1995) a pricinuit Sfân­tului Munte şi mai multă nelinişte în privinţa evolu­ţiei acestui Di­alog Teologic.

Este cunoscut faptul că se încearcă înfăptuirea unei uniri pripite între ortodocşi şi anticalcedonieni, în ciuda diferenţelor dogmatice încă existente şi a nesolu­ţionării unor probleme eclesiologice serioase, cum ar fi, de pildă, acceptarea fără rezerve din partea anticalcedonienilor a Hotărâ­ri­lor dogmatice ale Sinoade­lor Ecumenice, precum şi a sfin­ţe­niei şi ecumenicităţii acestora.

Comisia Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte con­sti­tuită pentru a analiza dialogul dintre ortodocşi şi anticalce­donieni, în referatul ei (din 1 februarie 1994), îşi manifestă rezervele în ceea ce priveşte evoluţia acestui di­a­log teo­lo­gic, afirmând că acesta în nici un caz nu va con­duce la o unire întru Adevăr, singura accep­tabilă din punct de ve­de­re orto­dox. Aceleaşi rezerve au fost expri­mate şi de distinşi pro­fe­sori ai Facultăţilor de Teologie precum şi de alte perso­na­li­tăţi ale vieţii biseri­ceşti în stu­dii speciale pe această temă. […]

Conştienţi de acest pericol al unirii cu anticalcedo­nie­nii pe baza unor premize neortodoxe, sun­tem cuprinşi de o mare nelinişte. E pusă în primej­die cre­dinţa în­săşi, lucru cu care nu ne este permis să ne jucăm. Simţim că este de responsabilitatea noastră să apărăm şi să păstrăm dogma şi eclesiologia Sfintei Bise­rici slobode de orice născo­cire, aşa cum le‑am primit de la Sfinţii Pă­rinţi.

De aceea, evidenţiind toate acestea şi adresându‑ne:

– Sanctităţii Sale Patriarhului Ecumenic Bartolo­meu şi Sfântului Sinod Patriarhal de la Constantinopol,

– Prea Fericiţilor Întâistătători ai Patriarhiilor isto­rice şi ai celorlalte Patriarhii şi Ierarhilor Sfintelor Si­noade din cadrul acestora,

– Sfinţitului cler ortodox şi poporului binecredin­cios de pretutindeni,

Denunţăm cele de mai jos:

[…]

10. Decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a României [din 8-9 decembrie 1994] ca fiind străină de cugetarea Bisericii So­borni­ceşti, din următoarele motive:

a. Consideră că anatemele îndreptate împotriva ereti­cilor au fost aruncate de Sinoadele Ecumenice în du­hul lip­sei de dragoste, în vreme ce astăzi, când există dra­goste, unirea poate fi lesne înfăptuită. În acest fel se aduce o hulă foarte grea împotriva Duhului Sfânt, sub inspiraţia Căruia au fost luate aceste hotărâri şi împo­triva memoriei sfinte a dumnezeieştilor Părinţi, pe care Biserica îi nu­meşte teofori (purtători de Dumnezeu), guri ale Cuvân­tului, organe ale Duhului etc.;

b. Propune un fapt nemaiîntâlnit în istoria Biseri­cii: înlocuirea autorităţii Sinodului Ecumenic cu consen­sul Sfintelor Sinoade Locale;

c. Aprobă organizarea de programe pentru a face cu­noscute credincioşilor deciziile luate de Comisia Mixtă, fără ca toate Bisericile Ortodoxe să se fi pronun­ţat în prea­labil în consens. Acest fapt este întristător şi vătămă­tor pentru po­porul român evlavios.

Inima noastră se umple de o mâhnire nespusă din pri­cina acestei decizii a Bisericii Ortodoxe a României.

11. Decizia extrem de neliniştitoare a Comisiei Mix­te privitoare la „curăţirea” cărţilor liturgice de tex­tele care se referă la anticalcedonieni ca la nişte ere­tici.

Cu alte cuvinte, Sfintele Slujbe ale multor Sfinţi Măr­tu­­risitori ai credinţei, ale Sfinţilor Cuvioşi, şi mai cu seamă ale Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al IV‑lea Ecu­menic vor fi mutilate. Sinaxarele multor Sfinţi vor în­ceta de a mai fi citite de către poporul lui Dumnezeu.

Întrebăm: Toate aceste scrieri sfinte sunt simple pi­ese de ornament ale imnografiei ortodoxe, încât să poată fi în­depărtate fără durere şi fără vătămare, sau sunt ele­mente fundamentale ale Ortodoxiei, care, odată eliminate, pot pri­cinui dispariţia a ceea ce înseamnă Ortodoxia?

După părerea noastră, această decizie constituie o ino­vaţie de neacceptat, care va avea consecinţe nefaste asupra identităţii însăşi a Bisericii Ortodoxe.

* * *

Denunţând toate acestea Patriarhiei Ecumenice, Cin­stitelor Ierarhii ale Bisericilor Ortodoxe, Sfinţitului Cler şi poporului dreptcredincios, afirmăm cu smerenie că sun­tem mişcaţi de un sentiment de responsabilitate şi nu urmărim altceva decât reaşezarea cât mai grabnică a Dialo­gului Teo­logic pe baze corecte, în aşa fel încât şi noi orto­docşii să ne păstrăm integră Credinţa dreptslăvitoare, dar şi anticalcedonienii să aibă posibi­litatea de a se întoarce la adevărata Biserică a lui Hris­tos, de care sunt separaţi de cin­cisprezece veacuri.

Credem că prin harul lui Dumnezeu strădania co­ro­bo­rată a tuturor mădularelor Bisericii va avea rezul­tate po­zi­tive.

Însă, în cazul în care unirea se va înfăptui împo­triva Unicului Adevăr – să nu fie! –, declarăm clar şi categoric că Sfântul Munte nu va accepta o astfel de unire minci­noasă.

Toţi Reprezentanţii şi Întâistătătorii celor douăzeci de Sfinte Mânăstiri ale Sfântului Munte Athos reuniţi în Sinaxă.[24]

BIBLIOGRAFIE

 Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, tipărită întâia oară la 1688 în timpul lui Şerban Vodă Cantacuzino, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997.

Noul Testament, tipărit pentru prima dată în limba română la 1648 de către Simion Ştefan Mitropolitul Transilvaniei, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei, 1998.

Noul Testament al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Bucureşti, 1857.

Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, Ed. Sfântul Nectarie, Bucureşti, 2003.

Pidalion sau cârma corăbiei înţelese a Soborniceştii şi Apostoliceştii Biserici a Ortodocşilor, Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţul, 1844.

Pravila Bisericesca, numită Cea Mică, tipărită mai întâiu la 1640, în Mănăstirea Govora, publicată acum în transcripţiune cu litere latine, Tipografia Academiei Române, 1884.

Canoanele Maicii Domnului, Ed. Bunavestire, Bacău, 2002.

Mineiul pe septembrie, EIBMBOR, Bucureşti, 1984.

Mineiul pe noiembrie, EIBMBOR, Bucureşti, 1983.

Mineiul pe decembrie, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1930.

Mineiul pe decembrie, EIBMBOR, Bucureşti, 1991.

Mineiul pe ianuarie, EIBMO, Bucureşti, 1975.

Mineiul pe iulie , Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1930.

Molitfelnic, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1992.

Octoih Mare, EIBMO, Bucureşti, 1975.

Proloagele. Vieţile Sfinţilor şi Cuvinte de învăţătură, Ed. Mitropoliei Olteniei.

Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, partea I, Cuvânt împotriva elinilor. Cuvânt despre Întruparea Cuvântului. Trei cuvinte împotriva arienilor, PSB 15, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987.

Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993.

Sfântul Ioan Damaschin, Despre cele două voinţe ale lui Hristos, Ed. Anastasia, 2004.

Sfântul Ioan de la Neamţ Hozevitul, Hrană duhovnicească, Ed. Lumină din Lumină, Bucureşti, 2000.

Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, Predici la Triod şi Penticostar, Ed. Sophia, Bucureşti, 2003.

Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, Mănăstirea Sfinţii Arhangheli Petru Vodă, 2002.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri şi epistole hristologice şi   duhovniceşti,  PSB 81, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1990.

Sfântul Maxim Mărturisitorul şi tovarăşii lui întru martiriu, Ed. Deisis, Sibiu, 2004.

Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, I, 1998.

Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, II, 1999.

Părintele Filothei Zervakos, Testament duhovnicesc. Mărturisirea credinţei ortodoxe, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003.

Arhimandrit Gheorghios Stareţul Sfintei Mănăstiri Grigoriu – Athos, Scrieri athonite pe teme contemporane, Ed. Sfântul Nectarie, 2003.

Părintele Arsenie Vliangoftis Doctor în Teologie şi Licenţiat în Filosofie, Ereziile contemporane – o adevărată ameninţare – , Ed. Evanghelismos, Bucureşti 2006.

Preot Nicolae Chifăr, Istoria Creştinismului, vol. II, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 2000.

Preot C. Dron, Canoanele. Text şi interpretare, vol. II, Sinoadele Ecumenice, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1935.

          Preot Prof. Ioan I, Rămureanu, Evenimentele istorice înainte şi după Sinodul de la Calcedon, Studii Teologice, nr. 3-4, 1970.

Preot Vasile Sorescu, Biserica Ortodoxă stâlp şi temelie a Adevărului, Ed. Credinţa Strămoşească, 2002.

Dreapta Credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi, Sfântul Theodor Studitul, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Amfilohie de Iconium, vol. 1, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006.

Ecumenismul, Sfânta Mânăstire Paraklitu, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2004.

Sunt anticalcedonienii ortodocşi?, Texte ale Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte şi ale altor Părinţi athoniţi privitoare la dialogul dintre ortodocşi şi anticalcedonieni (monofiziţi), Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2007.


[1] Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, vol I, 1998.

[2] cf. Ion Grădincea, Relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile Vechi Orientale din anul 1964 până în anul 2001, Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Sitech, Craiova.

[3] cf. Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, p. 123.

[4] Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, 2002, p.41.

[5] Viaţa, învăţăturile şi minunile Sfântului Lavrentie de la Cernigov, Ed. Credinţa strămoşească, 2003, p. 179.

[6] cf. Părintele Arsenie Vliangoftis Doctor în Teologie şi Licenţiat în Filosofie, Ereziile contemporane – o adevărată ameninţare – , Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2006, p. 151-155.

[7] ibidem p. 189.

[8] ibidem, p. 187.

[9] cf. Sfânta Mânăstire Paraklitu, Ecumenismul, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2004, p. 25.

[10] Părintele Filothei Zervakos, Testament duhovnicesc. Mărturisirea credinţei ortodoxe, tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 75.

[11] ibidem, p. 13.

[12] cf. Ion Grădincea, Relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile Vechi Orientale din anul 1964 până în anul 2001, Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Sitech, Craiova, 2004, pp. 244- 254;  Părintele Arsenie Vliangoftis Doctor în Teologie şi Licenţiat în Filosofie, Ereziile contemporane – o adevărată ameninţare – , Ed. Evanghelismos, Bucureşti 2006, p. 189; Î.P.S. Antonie, Mitropolitul Transilvaniei, Dialogul dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Ortodoxă Vechi-Orientală, Ortodoxia, 1994, nr.1.

[13] Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, vol I, 1998.

[14] Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, Predici la Triod şi Penticostar, Ed. Sophia, Bucureşti, 2003, p. 99.

[15] cf. preot Vasile Sorescu, Biserica Ortodoxă stâlp şi temelie a Adevărului, Tipărită cu binecuvântarea Preasfinţitului Calinic Episcopul Argeşului şi Muscelului, Ed. Credinţa Strămoşească, 2002, p.113.

[16] Ceea ce s-a întâmplat atunci la Constantinopol, se întâmplă în zilele noastre în România.

[17] Hotărâre canonică, Const. Ap. VI, 18, în Pravila Bisericească, Valea Plopului, 1999, p. 172.

[18] Hotărâre a Soborului Antiohiei, canonul 70, în Pravila Bisericească, numită Cea Mică, tipărită mai întâiu la 1640, în Mănăstirea Govora, publicată acum în transcripţiune cu litere latine, Tipografia Academiei Române, 1884.

[19] Sfântul Ioan de la Neamţ Hozevitul, Hrană duhovnicească, Ed. Lumină din Lumină, Bucureşti, 2000, p. 541.

[20] Tâlcuire la Canonul 46 al Sfinţilor Apostoli, în Pidalion.

[21] Dreapta Credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi, Sfântul Theodor Studitul, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Amfilohie de Iconium, vol. 1, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, p.153.

[22] ibidem, p. 170.

[23] ibidem, p. 171.

[24] Sunt anticalcedonienii ortodocşi?, Texte ale Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte şi ale altor Părinţi athoniţi privitoare la dialogul dintre ortodocşi şi anticalcedonieni (monofiziţi), Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2007.

Read Full Post »

Cine se ascunde în spatele Mişcării ecumenice?

Organizaţiile de care am vorbit până acum sunt cele aflate la lumină, la vedere. În spatele acestora însă şi al mişcării ecumenice în general se află cineva mai puternic care organizează şi dirijează totul. Este vorba, după cum vom vedea în continuare,  la un anumit nivel, de masonerie, însă mai presus de ea se află sionismul internaţional. Prima este de fapt creaţia celei de a doua, a cărei lucrare o şi slujeşte, lucru confirmat de sioniştii înşişi care spun:  «E natural că noi singuri, fără amestecul altora, suntem aceia care conducem francmasoneria, deoarece noi ştim unde mergem şi cunoaştem scopul final al fiecărei fapte, în vreme ce creştinii nu ştiu nimic, nici chiar rezultatul imediat; ei se mulţumesc de obicei cu un succes momentan, de amor propriu, în înfăptuirea planului lor, fără a observa măcar că acest plan nu porneşte din iniţiativa lor, ci le-a fost sugerat de noi».(Protocoalele Înţelepţilor Sionului, cap. XV-lea).

Masoneria, aşadar, ca instrument al sionismului internaţional, coordonează prin firele nevăzute ale ecumenismului desfăşurarea şi ducerea la capăt a acestui plan ce este potrivnic Bisericii Lui Hristos.

În Ortodoxos Typos din iunie 1966 este publicat un articol edificator, ce a fost trimis din spatele cortinei de fier şi în care printre altele se spune că WCC este un tentacul al masoneriei. Redăm mai jos cele scrise acolo: «Nu este Geneva locul unde s-a înfiinţat în 1927 WCC, organism internaţional care nu este altceva decât un tentacul al masoneriei libere, precum YMCA, Rotary, Cercetaşii? În toate aceste asociaţii iniţierea nu este tipică (clasică), fapt care face ca legătura lor cu lojile să nu fie la vedere; în realitate urmăresc cu acrivie planurile şi comandamentele trasate de ele.»

Iar mai încolo se spune: «Ecumenismul este o creaţie a masoneriei care caută să uniformizeze toate religile, să le bage pe toate în acelaşi malaxor, pentru a pregăti încetul cu încetul aluatul unei indiferenţe religioase generale, etapă premergătoare venirii lui Antihrist».

Faptul că masoneria conduce din umbră şi cu viclenie ecumenismul nu este o afirmaţie pe care o facem la întâmplare ci este probată de dovezi, unele dintre ele fiind furnizate chiar de masonii înşişi.

Revista „Templul” ce apare la Paris ca organ oficial de presă al Ritului  Masoneriei scoţiene, a publicat în 1946 un articol cu titlul «Unirea Bisericilor», în care este lăudată contribuţia masoneriei la mişcarea ecumenică. Altfel spus, masonii declară cu mândrie că planul unirii Bisericilor provoacă un viu interes organizaţiei lor, precizând cât se poate de clar şi în termeni foarte categorici că această unire se află pe «calea cea bună» datorită eforturilor depuse de masonerie.

«Ne punem întrebarea, se spune în revistă, de ce să ajungem la polemici de natură religioasă atâta timp cât chestiunea unirii Bisericilor, al congreselor ecumenice şamd., poate prezenta un interes pentru masonerie? Pe altarele atelierelor noastre toate dogmele sunt cercetate în aşa fel încât niciun apriorism să nu mai poată să-şi facă loc atunci când definitivăm concluziile noastre. Cartezie, Leibnitz, nedeterminismul lui Jan Rostan şamd., şi orice domeniu în care există o anumită parte de adevăr prezintă interes pentru noi. Ori în aceste condiţii este preferabil să nu ne intereseze problema dezvoltării relaţiilor creştine?»

Chiar şi dacă am încerca să uităm că masoneria are o provenienţă religioasă, însăşi realitatea existenţei religiilor ne cheamă la un efort susţinut în a-i strânge pe toţi muritorii la un loc (unindu-i), la acea unitate la care visăm dintotdeauna. Problema ce s-a ridicat în cadrul acestui plan al unirii Bisericilor, de către cei ce cred în Hristos, prezintă un viu interes pentru masonerie fiindu-i foarte familiară, întrucât se leagă de ideea globalizării.

Şi dacă putem spune că această unitate, cel puţin în ceea ce priveşte credinţa necatolică, este pe o cale bună, acest fapt se datorează ordinului nostru».

Masonii mărturisesc, aşadar, fără nicio reţinere că se află în fruntea mişcării ecumenice, bucuroşi fiind că lucrarea lor se află pe un «drum bun», dătător de speranţe.

Patronii ecumenismului sunt duşmanii Lui Hristos

Trebuie să vedem însă ce reprezintă masonii sau sioniştii ce se arată atât de interesaţi de unirea Bisericilor? Sunt oare creştini credincioşi sau mădulare vii ale Bisericii? Nimic din toate acestea, ci cu totul altceva: ei sunt duşmanii mai mult sau mai puţin declaraţi ai Lui Hristos.

De unde atunci acest entuziasm  nestăpânit din partea masonilor în chestiuni de credinţă? De ce sunt interesaţi atât de mult de „unirea Bisericilor” aceşti duşmani neînduplecaţi ai Bisericii? Poate că din dragoste pentru Biseric Lui Hristos? Cu siguranţă că nu, ci interesul lor vine din faptul că masoneria este o organizaţie secretă internaţională, revoluţionară al cărui scop este războiul împotriva creştinismului, al Bisericii. Până acum am prezentat elemente suficient de revelatoare din care reiese clar că în spatele YMCA, YWCA, organizaţiei cercetaşilor şamd. este masoneria. Aşadar, duşmanul Bisericii, masoneria găseşte interes în mişcarea ecumenică şi în unirea Bisericilor.

În «Protocoalele Sionului» (cap. 17) se vede clar furia sioniştilor împotriva Bisericii. Iată ce zic: « Dar, atâta timp cât nu vom-fi crescut tineretul în noile credinţe de tranziţie, şi apoi în a noastră, nu ne vom atinge pe faţă de Bisericile existente, ci vom lupta împotriva lor prin critică, aţâţând neînţelegerile»

«Ne-am îngrijit deja să discreditam clasa preoţilor creştini şi să le dezorganizăm astfel misiunea, care ne-ar putea astăzi stânjeni mult, înrâurirea ei asupra poporului scade din zi în zi. Astăzi libertatea conştiinţei e pretutindeni proclamată. Prin urmare nu mai e decât un anumit număr de ani care ne desparte de căderea desăvârşită a religiei creştine; celelalte religii le vom dărâma şi mai uşor, dar e încă prea devreme să vorbim despre aceasta. Vom aşeza puterea bisericească şi preoţimea, în nişte cadre atât de strâmte, încât înrâurirea lor va fi nulă faţă de aceea pe care au avut-o altădată».

Ei sunt, aşadar, cei care sădesc seminţele neînţelegerilor.

În cadrul acestei organizaţii internaţionale a masoneriei cea mai mare influenţă o exercită desigur sionismul. Masoneria serveşte până la urmă sionismul, adică neamul evreiesc în ura sa de veacuri împotriva Lui Hristos, care este principala sa trăsătură din ziua răstignirii Domnului.

Cei care continuă să nege faptul că masoneria şi sionismul sunt duşmanii creştinismului, să citească următoarele texte doveditoare care vin dintr-o sursă sigură:

Scrisoarea enciclică a Sinodului Bisericii Ruse din diaspora spune: «Masoneria este un duşman nemilos al creştinismului. Scopul ei este distrugerea creştinismului, războirea religiilor, zdruncinarea temeliilor conducerilor creştine ale neamurilor şi declanşarea revoluţiei (spirituale) în toată lumea»

Poză pag 79–Vedeţi undeva vreo cruce? Pe Mântuitorul nostru? Pe Maica Domnului? În locul acestora în mijlocul triunghiului, în depărtare pe perete, se poate vedea scris, în toată splendoarea, numele arhicunoscut a lui Yehova, în ebraică.

Voltair, cunoscut ca mason, a spunea cândva: «Să zdrobim desfrânata!», înţelegând prin aceasta Biserica.

Într-un cuvânt (paragraful 9) al lui Cosma Flamiat, rostit în faţa mai multor clerici din Kefalonia, în ianuarie 1941, putem afla modalitatea în care masoneria lucra pe vremea aceea pentru desfiinţarea ortodoxiei şi a neamului grecesc.

«Vedem că s-a întins înşelăciunea necredinţei prin lucrarea asociaţiei blestemate a celor ce se numesc masoni, a celei pe care Anglia cu mulţi ani înainte a organizat-o şi a pus-o în mişcare în toate popoarele din Apus, Răsărit şi din Nord. Aceasta s-a făcut pentru a-şi împlini scopurile sale, spre folosul propriu dar în detrimentul tuturor celorlalţi, sub pretextul libertăţii, fapt care a provocat atâta apostazie de la Vest la Est. Putem vedea că această înşelăciune se răspândeşte fără încetare la toate vârstele şi clasele sociale, urmărind o îndepărtare lentă, fără bruscări, în masă a oamenilor de la ortodoxie şi desfiinţarea neamului nostru. Anglia speră ca în felul acesta să fie sprijinită în interesele sale coloniale din Grecia şi în celelalte părţi ale răsăritului şi că… punând la un loc în această asociaţie multe popoare ale Europei şi pe toţi evrei oficiali de pretutindeni, aceştia din urmă prin înşelăciune şi prin punerea la bătaie a unor sume mari de bani vor reuşi desfiinţarea evangheliei».

Iată ce lucruri înfricoşătoare şi blasfemiatoare scria în 1881 masonul Fleri:

«Să terminăm odată pentru totdeauna cu Răstignitul. Tu care ţii deja de 18 veacuri lumea sub jugul tău, trebuie să ştii că Împărăţia Ta a apus. Dumnezeu nu ne este necesar.

Un alt mason pe nume Sicard de Plozol spunea în 1913 următoarele: «Dacă există o pace pe care n-o putem negocia, o dezarmare pe care n-o putem semna, un război suntem datori să ducem fără încetare până la biruinţă sau moarte; este vorba de lupta împotriva tuturor duşmanilor libertăţii de conştiinţă, a raţiunii, a ştiinţei şi dreptăţii omeneşti, pe care le constituie dogmele tuturor Bisericilor.

Congresul masonic din 1900 a hotărât distrugerea religiei. «Nu este suficient să zdrobim influenţa clerului şi să lipsim Biserica de autoritatea ei…Este necesar să distrugem religia însăşi».

«Să lucrăm, să ţesem cu dibăcie la acel giulgiu care într-o bună zi va fi aşternut peste toate religiile, ceea ce va crea condiţiile potrivite prin care vom putea provoca zdrobirea în toată lumea a puterii clericale şi a superstiţiei pe care aceasta o cultivă de veacuri».

Acestea sunt aşadar cele pe care masonii le doresc şi le susţin. Asta cred şi  urmăresc să realizeze, să distrugă cu orice preţ religia, nu doar să priveze Biserica de autoritatea ei. Etapa premergătoare este ţeserea acelui giulgiu (pânze care leagă strâns imobilizând orice mişcare) peste toate religiile. Aceştia sunt cei care, vezi Doamne, ar fi atât de interesaţi de unirea Bisericilor. Oare chiar atât de proşti ne cred încât să luăm de bun tot ce spun?

Care ar fi motivele pentru care se bucură, bat atât de mult din palme şi iau parte activă la unirea Bisericilor, de vreme ce în realitate sunt duşmanii Lui Hristos şi ai Bisericii? Foarte simplu, pentru că sunt siguri că prin aceasta visul lor se va împlini. Sunt siguri că în mijlocul babiloniei create de unirea tuturor religiilor, în care toate se vor afla în devălmăşie, nu va mai putea exista credinţă şi adevăr. Iar aceasta presupune zdrobirea în primul rând a Bisericii ce are adevărul de partea sa.

O astfel de realitate dorită de ei va atrage după sine un lucru foarte important pentru masonerie: proiectarea unui dumnezeu propriu, care nu va fi altul decât Antihristul. Deocamdată ceea ce apare ca o necesitate, este zdrobirea în primul rând a tuturor piedicilor ce stau în faţa ţelurilor ei, fapt pentru care se lucrează intens. Cuvântul lor de ordine, lozinca mult trâmbiţată „Unire” prinde tot mai mult în jur. În buletinul masonic nr. 56 din 1963, în care se face referire la masoneria germană, se spun următoarele: «S-au depus eforturi pentru a se ajunge la o înţelegere cu cele două Biserici creştine din Germania, iar acum ele se găsesc pe calea cea bună»

”Calea bună”, după cum cred aceşti nefericiţi masoni, este tot ce duce la împlinirea scopurilor lor, adică unirea credinţelor creştine şi a religiilor, dispariţia Bisericii şi în final adorarea satanei ca dumnezeu.

Rugăciunea masonilor adresată Satanei

Poate părea incredibil dar cele pe care le vom relata sunt cu adevărat de necrezut pentru nişte oameni normali. Masonii ajung să adreseze rugăciuni tocmai Satanei, care au un caracter înfricoşător, blasfemiator şi potrivnic Lui Dumnezeu. Am preluat-o din faimoasa carte a lui Leo Taxil «Tainele masonilor» (pag. 374-375) şi o inserăm aici cu teamă şi oroare. O facem însă pentru a-i ajuta pe cititori să înţeleagă că satanismul masoneriei este o realitate şi că tocmai ea, masoneria, este cea care joacă un rol important în ecumenism şi în unirea Bisericilor.

Iată o astfel de „rugăciune” :

«Vino, Lucifere, vino. Tu, pe care preoţii te-au clevetit. Tu, cel condamnat de împăraţi. Vino, vino să te îmbrăţişăm, să te strângem în braţele noastre!…

Numai prin tine se pot explica toate din univers. Fără lucrarea ta, O Satan, universul ar fi fără de înţeles. Tu singur dai viaţă, tu singur pui în mişcare tot ce se face, tu dai nobleţe bogăţiei vulgare. Tu pecetluieşti virtutea. Al tău este începutul. Al tău este tronul.

Iar tu Adonai (SS este adevăratul dumnezeu), Dumnezeu Hrăpăreţ, Dumnezeu nedrept, te renegăm!…

Tu urăşti ştiinţa, noi însă am dobândit-o spre pizma ta. Tu urăşti fericirea însă noi prin ştiinţă o vom dobândi spre necazul tău. Fiecare progres al nostru este un triumf sub care va fi zdrobită la pământ dumnezeirea ta. Duh mincinos şi înşelător, împărăţia ta a luat sfârşit. Să ceri de acum victime din rândul animalelor. Eşti deja detronat şi zdrobit. Numele tău care până de curând, era în gura înţeleptului, al judecătorului ce împărţea dreptatea, şi era puterea celui ce conducea, speranţa săracului, limanul celui vinovat ce se pocăia… Ei! Acest nume de nerostit de acum încolo va fi batjocură şi blestem pentru om, se va şterge cu totul şi se va uita. Va rămâne sinonim ipocriziei, minciunii, identificat cu superstiţia, cu tirania, cu ticăloşia…

Atâta timp cât umanitatea îşi va pleca genunchiul în faţa jertfelor tale monstruoase, O Adonai, ea va fi roaba împăraţilor şi preoţilor, va suferi şi va decade…

Cât timp umanitatea va jura pe numele tău mizerabil, călcarea jurământului va fi temelia societăţii. Dispari călăule al raţiunii noastre, fantomă a conştiinţei noastre…»

Iar mai jos Leo Taxil vorbeşte de masonii de gradul 32:

«Care îngenunchează în faţa lui  Bathomet (statuia satanei n.n.) ce stă aşezat pe altar, iar atunci când conducerea superioară a masoneriei reuşeşte să pună la dispoziţie sfânta ostie (împărtăşania papistaşă), o profanează şi o jertfeşte satanei, străpungându-o cu un pumnal în mijlocul unor ţipete sălbatice. «Nekam Adonai!…».

Şi adaugă Leo Taxil:

«Marele Arhitect în care masoneria crede este Satana însuşi»

Poză–bathomet pag 79–Statuie cu cap şi picioare de ţap, reprezentându-l pe Satana, având înscrisă pe frunte pentalfa, în faţa cărui de închină masonii de gradul 32. După cum de poate vedea este vorba de o imagine oribilă, înfricoşătoare şi cât se poate de morbidă…

Numele acestei fiare poate că provine de la cuvintele greceşti vafi şi bitis, care înseamnă botez şi înţelepciune sau este o alterare a cuvântului Mahomé (Mahomed), fiind datorat influenţei saracinilor mahomedani asupra masonilor naiţi (de la locurile sfînte) din evul mediu…

Aceşti duşmani neîmpăcaţi ai lui Hristos sunt aşadar direct interesaţi şi implicaţi în acţiunea de unire a Bisericilor.

Vezi cititorule cine sunt care se ascund în spatele ecumenismului şi sunt interesaţi de unirea Bisericilor? Duşmanii declaraţi ai Lui Hristos.

Sunt interesaţi de tot acest proces pentru că ecumenismul nu este la modul simplu un plan de unire, ci unul de nimicire, este o cursă înfricoşătoare a morţii. Este uneltirea întunericului care vizează dispariţia credinţei creştine. Este un plan ce are o lucrare tentaculară incredibilă, având de partea sa o întreagă reţea de instrumente şi mijloace greu depistat în totalitate. Nu doar YMCA, YWCA, cercetaşii sau WCC lucrează la modul văzut sau nevăzut pentru unire, ci sunt şi alţii mai mari ce stau în umbră. Iată ce spune despre aceasta Arhiepiscopul Montrealului şi Canadei, Vitalie:

«YMCA, YWCA şi cercetaşii au fost înfiinţaţi şi organizaţi de masonerie, pentru a pregăti din timp în popor generaţii întregi de oameni cărora să le fie infuzată o teorie necreştină (descreştinată) despre lume; astfel s-au creat premisele pentru ca WCC să-şi poată face apariţia, impunându-se ca un fel de nouă biserică şi având pretenţia că ea este cea adevărată. Acest lucru s-a adeverit de altfel la patru din conferinţele mondiale ale ei, acele sinoade pseudoecumenice, unde şi-a exprimat crezul său».

Aceasta ar fi, aşadar, în mod succint istoria ecumenismului, care îşi continuă desigur activitatea intensă până în zilele noastre prin contribuţia WCC şi a altor mişcări văzute şi nevăzute, ce urmăresc cu tenacitate realizarea scopurilor lor.

Poză –În fundal este numele Lui Iisus Hristos pentru ca în prim plan să apară triunghiul satanic răsturnat cu sigla YMCA  pag 82

Poză –ziar în engleză despre declaraţia lui Ben Gurion pag 82

Cu aceste scopuri este în consonanţă şi naşul Sionismului, bărbatul cel mai de seamă al Israelului, Ben Gurion, după cum reiese chiar din declaraţiile sale publicate în periodicul demn de încredere «Crucea şi steagul», numărul din noiembrie 1970: «Cu excepţia USSR ca stat federat euroasiatic, toate celelalte state vor deveni unite într-o alianţă mondială, la dispoziţia căreia va fi o forţă poliţienească internaţională. Toate armatele vor fi desfiinţate şi nu va mai fi război. Naţiunile Unite vor construi la Ierusalim un altar al profeţilor care va deservi uniunea federativă a tuturor continentelor. Acesta va fi înaltul scaun al Curţii Supreme a umanităţii…

Mărturisirea lui Ben Gurion de mai sus este aproape identică, în acelaşi duh, cu planul sionismului trasat mai demult, aşa cum apare în Protocoalele Înţelepţilor Sionului. Această viziune asupra viitorului lumii are, într-un anumit fel, acelaşi conţinut cu erezia hiliaştilor moderni…

Toate instrumentele Sionismului vorbesc în mod direct de acea chemare la înfiinţarea unui stat unic care să dureze veşnic şi care va avea sediul şi conducerea la Ierusalim…exact după cum visează evreii sionişti.

Scopul ecumenismului

I. Fărâmiţarea şi surparea statelor creştine

Am văzut cine se ascunde în spatele ecumenismului. Aceştia, dar, au un scop bine definit pe care urmăresc să-l împlinească printr-un efort de durată. Scopul lor suprem este să stăpânească lumea din punct de vedere politic şi religios.

De aceea prima lor ţintă este să desfiinţeze statele şi în principal pe cele ortodoxe, care constituie o piedică în faţa dominaţiei lor mondiale. Războiul dus de sionism şi de masonerie care se ascunde în spate, se extinde şi dincolo de aspectele ce ţin de credinţă, până la autoritatea statală. Statele şi conducerile creştine sunt luate cu asalt prin toate metodele pentru a fi destabilizate şi zdrobite, căci numai astfel vor putea să-şi ducă la capăt planurile lor secrete.

Scriitorul Damtschanko vorbeşte de aceste lucruri în cartea sa publicată în 1911:

«În legătură cu această problemă trebuie luat în considerare faptul că numărul mic de iudei care există nu poate duce singur un război de mare amploare în toată lumea şi să învingă o majoritate în mijlocul căreia trăieşte ca un parazit. Pentru aceasta a trebuit să născocescă un anumit tip de sinucidere (socială) pentru creştini, provocând printre ei cu dibăcie tot felul de nedreptăţi şi situaţii neguvernabile».

Masonii neagă însă o astfel de implicare (de instrumentare a lor), făcând referire, pentru a fi mai convingători, la articolele constituţiilor lor, care interzic orice discuţie politică în cadrul adunărilor oficiale şi orice amestec în conflictele dintre diferitele partide.

Primul articol al constituţiei Marii Loji a Greciei ce este similar masoneriilor din alte state, stipulează ceea ce toţi masonii susţin de altfel:

«Masoneria liberă nu este religie şi nici un organism politic, fapt pentru care se interzice în Lojă, în mod categoric, orice discuţie despre religii sau chestiuni politice, ea neparticipând din principiu la astfel de dispute»

Articolele acestea, după cum realitatea însăşi o dovedeşte, au menirea să-i păcălească pe naivi şi pe cei neinformaţi.

În buletinul oficial al Marelui Orient al Franţei din anul 1886, citim despre raţiunile pentru care masoneria a fost nevoită să introducă aceste articole împotriva amestecului masonilor în politică. Iată ce scrie:

«De mult a fost acceptată regula sau principiul convenţional prin care masoneriei îi este interzis să se amestece în chestiuni religioase şi politice. Sub presiunea exercitată de persecuţiile poliţieneşti, am fost nevoiţi să trecem sub tăcere care este scopul unic urmărit de noi». Se vorbeşte aşadar deschis  de tăinuirea scopului considerat ca unic.

Revoluţia din Rusia din 1905 a fost apreciată de către un ziar masonic cu următoarele cuvinte:

«Toţi democraţii şi în special masonii sunt datori să exprime cele mai calde urări pentru triumful rapid al revoluţiei ruseşti».

Însă legătura masonilor cu puterile antihristice este scoasă la iveală de declaraţiile  şi lucrările lor. Ei speră să triumfe în fiecare stat pe care îl dezcreştinează, conlucrând şi cu comunismul ateist, care, trebuie reţinut, reprezintă tot creaţia lor.

Iată cum înţelege preşedintele Marii Loji a Franţei, Desmond, regimul democratic:

«Pentru mine cuvântul democraţie înseamnă putere anticlericală, antimilitarism, socialism. Vom birui numai prin unirea celor de stânga, care va constitui cel mai important nucleu din care e constituită loja».

Poză ––pag 86–-Emblema lojii masonice «Pitagora». Deviza ei, tăcerea conspirativă…

Războiul, aşadar, nu doar împotriva Bisericii ci şi împotriva statelor, mai ales a celor creştine este instrumentat dinspre stânga politică, fiind planificat la nivel înalt. Prezenţa masonilor este activă în acest război.

Scrisoarea enciclică din 1932 a sinodului rusesc din diaspora denunţă participarea masoneriei la distrugerea Rusiei creştine, spunând printre altele:

«În spatele simbolului masonic, care este steaua (comunistă), lucrează toate puterile întunericului care distrug statele creştine. Mâna masoneriei s-a făcut părtaşă de asemenea  şi la distrugerea Rusiei. Principiile şi metodele pe care le folosesc bolşevicii pentru ca să nimicească Rusia seamănă mult cu cele ale masoneriei».

Iar scrisoarea continuă această acuză făcând următoarea constatare cutremurătoare:

«Dacă se urmăreşte pe o perioadă de 15 ani procesul de dezorganizare la care a fost supusă ţara, reiese în mod clar că ucenicii urmăresc întru-totul sfaturile învăţătorilor lor. Înrobirea poporului rus este o aplicare cu consecvenţă a programului lojilor masonice, care este în esenţă un război dus împotriva Lui Dumnezeu, a Bisericii, a poporului dreptcredincios, a familiei, a statelor creştine, a educaţiei creştine, împotriva a tot ce constituie izvor al valorilor noastre tradiţionale».

În cotidianul Vima (Tribuna) din 25-12-1970, în care se face o prezentare a cărţii «Biografia şi amintiri despre Arhimandritul Hrisant din Trepezunt (1881-1949)», se face referire şi la participarea masonilor la revoluţia din 1917 din Rusia:

«Pe 17 iulie 1916 a venit în Trapezunt marele duce Nicolae Nicolaevici…În cadrul acestei vizite mitropolitul i-a prezentat Marelui Duce decizia asociaţiilor societăţii ortodoxe greceşti prin care s-a hotărât să-i fie dăruită o spadă de onoare, frumos ornamentată. În convorbirea ce a avut loc, Marele Duce a spus pe un ton confidenţial că războiul cu Turcia ar trebui să înceteze, întrucât se văd nori întunecaţi la orizontul Rusiei, masonii liberi sapă în mod programat la temelia împărăţiei…

Poză –-pag88–Faptul că comunismul este creaţia evreomasoneriei reprezintă astăzi un lucru cunoscut deja de toţi. Aceiaşi conspiraţie luciferică.

Aceleaşi scopuri, ţeluri şi metode ce sunt comune şi unora şi altora. Prezentăm  în imaginea de mai sus o colecţie de timbre secrete ale partidului comunist grec, din perioada conflictelor interne din Grecia (editate de organizaţia comunistă din Athena) şi în paralel înfăţişăm timbrele Lojii masonice a Greciei. Singura diferenţă ar fi că acolo e «Marta» iar aici e «Văduvă»

După cum putem vedea, Marele Duce mărturiseşte că aşa-zisa revoluţie comunistă  „rusească” ce bătea la uşă era rezultatul acţiunilor organizaţiilor de masoni liberi.

La paginile 151 – 153 ale cărţii mai sus pomenite se menţionează următoarele:

«În prima săptămână din decembrie a vizitat Trapezuntul fostul preşedinte al dumei (parlamentului) şi apoi al consiliului de stat, Alexandru Guţkof, ca reprezentant al Crucii Roşii. Mitropolitul i-a oferit o masă. Acesta împreună cu Melicikov erau reprezentanţi ai dumei, naţionalişti şi lideri ai partidului constituţional…

Ierarhul a priceput – scrie în continuare acesta – că sub pretextul Crucii Roşii interlocutorul său făcea, de fapt, propagandă împotriva ţarului, ceea ce n-a întârziat să rămână fără efecte. La întrevederea sa cu mitropolitul, Marele Duce a făcut referire la Guţkof şi Milinkov şi la cei de un cuget cu ei, că «sunt masoni liberi şi că în curând vor înghiţi Rusia…».

Rolul evreilor în revoluţia rusească

Însă nu este doar masoneria cea care a contribuit la dezorganizarea, distrugerea Rusiei creştine şi dominaţia bolşevismului ateu, ci şi patronii lui, sioniştii.

Evreii din Rusia nu neagă că ar fi autorii adevăraţi ai revoluţiei comuniste din 1917. Israeliteanul M. Kohn scria în ziarul din Harkov în aprilie 1919: «Se poate spune fără exagerare că marea revoluţie socialistă a fost lucrarea evreilor şi că aceştia nu numai că au dirijat întreaga desfăşurare a ei, dar au şi preluat în mâinile lor chestiunea sovietului. Noi evreii putem fii liniştiţi atâta timp cât conducerea superioară a armatei roşii va fi în mâinile noastre».

Faptele însele dovedesc că revoluţia rusească a fost lucrarea evreilor şi masonilor. Karl Marx (Mordenhau), fondatorul comunismului a fost evreu german. Lenin a fost fiul unei evreice şi mason de gradul  33. Kerenski, care a fost puntea de legătură între duma democratică şi comunismul sângeros a fost şi el israelit.

Consiliul comitetului popular al primului guvern comunist din Rusia a avut 22 de membrii, dintre care 17 au fost evrei şi numai 3 ruşi. De asemenea dintre cei 554 de guvernatori, reprezentanţi ai Rusiei postrevoluţionare, numai 30 au fost ruşi, în timp ce 447 au fost evrei!!

Cifrele acestea spun mult de rolul nefast jucat de evreo-masonerie la dispariţia statelor şi mai ales al celor creştine. În felul acesta s-a reuşit distrugerea Rusiei ţariste ortodoxe care reprezenta o piedică în calea răului din lume. A fost lovită şi Biserica rusă, după ce mai întâi a fost zdruncinat statul şi Biserica la un loc printr-o propagandă calomniatoare din partea sioniştilor. S-a reuşit darea ei la o parte, încetând să mai fie o piedică în calea şi dezvoltarea ecumenismului sionist.

Astăzi, însă, se pare că folosesc o altă metodă care să ducă la dispariţia statelor, pentru că metoda revoluţiilor nu este întotdeauna eficientă. O dovadă ar putea constitui faptul că în Rusia, deşi revoluţia s-a impus, sioniştii câştigând majoritatea zdrobitoare în guvernul postrevoluţionar, totuşi n-au reuşit să-şi împlinească visul de a conduce toată lumea. Dimpotrivă, tocmai acolo, în Rusia comunistă a ajuns să fie loviţi mai puternic, atât masonii cât şi evreii, atunci când roata istoriei s-a întors.

Plecând de la această realitate s-au gândit să schimbe strategia pentru a face să dispară statele. Au fost lansate lozinci noi care cheamă la unirea statelor (Europa unită, Paneuropa, Piaţa comună, Monedă comună, etc.). Sub aceste deziderate politice sunt desfiinţate în mod automat graniţele, coeziunea şi conştiinţa etnică a fiecărui neam, iar apoi, încet încet, unitatea statală. Iar toate acestea se întâmplă pentru ca popoarele să devină prada lor şi să ajungă într-o bună zi să le conducă. Conducătorii popoarelor care sunt responsabili să ia aminte la toate acestea!

În continuare vom trece la analizarea celui de-al doilea scop al lor: dispariţia Bisericii.

Acesta este şi scopul ascuns al ecumenismului, cel mai important de altfel, dispariţia de pe pământ a Bisericii Lui Hristos. Motivul îl constituie faptul că credinţa creştină şi mai ales cea ortodoxă le este cea mai puternică piedică în faţa realizării scopurilor lor infernale. De aceea «Biserica Lui Hristos trebuie să fie scoasă din mijlocul lumii şi să dispară». Împotriva ei îşi concentrează, aşadar, ecumeniştii întregul arsenal de luptă. Un război nedeclarat este pe rol, împotriva Bisericii ducându-se o luptă de durată. Astăzi acest război este dus prin WCC, fapt care pentru mulţi va părea de necrezut. Cum să lucreze WCC pentru dispariţia Bisericii, când majoritatea cred că este un organism creştin ce lucrează pentru binele şi propăşirea ei. Ori ea, în realitate, vrea să zdruncine şi să prăbuşească Biserica. Pentru a fi întru-totul convinşi de această realitate este suficient să luăm în considerare cele ce urmează.

Pentru împlinirea acestui scop satanic al lor, puterile întunericului au elaborat şi au pus în aplicare planul satanic MRA (realizarea unei panreligii) pe care îl expunem în continuare.

Cap. 3

Planul ecumenismului

  1. Planul MRA

La 14 iulie 1856, în mijlocul unui parlament plin până la refuz, marele politician britanic, contele Bikonsfield a ţinut una dintre cele mai importante cuvântări din cariera sa politică, care i-a determinat pe mulţi dintre compatrioţii săi să cugete mai adânc la anumite probleme. Iată numai câteva fragmente din discursul acesta:

«Lumea este în realitate guvernată de puteri de care nu are deloc cunoştinţă. Este condusă de alte persoane de cât acelea pe care şi le închipuie şi care pentru a putea fi văzute trebuie să-ţi arunci puţin  privirea în culise. În Italia, Franţa, Germania există deja o putere nevăzută… Puterea aceasta vrea să ia pământul celor ce îl posedă şi să sfârşească cu Bisericile…Şi poate că în timp va avansa în astfel de lucruri tot mai mult».

Aceste cuvinte ar de ajuns pentru ca mulţi să înţeleagă că există un anumit stat major nevăzut, care guvernează sau cel puţin încearcă să guverneze politic şi economic ţările europene.

Ulterior au fost şi alte personalităţi ale epocii care s-au referit la această chestiune, într-un mod chiar mai concret. A trebuit însă să treacă destui ani pentru ca lumea să afle că statul major mondial al sataniştilor, era compus din 300 de persoane şi se numea «Gahala», care în limbajul secret haldeo-evreiesc înseamnă comandament . Din acest cuvânt se pare că provine şi cuvântul evreiesc KEHILAH sau Gahal (Cahal), care înseamnă comandament local sau regional (al minorităţii evreieşti) aflaţi între străini.

În Palestina mai ales acesta purta numele de sinhedrin, care era o alterare a cuvântului grecesc sinedrion.

Următorul pas a fost ca oamenii să fie informaţi care erau planurile Gahalei  (Cahalului) faţă de celelalte religii. Ca şi în celelalte situaţii, puterile întunericului au pus baza unui program cu bătaie lungă. Ultima etapă a acestui program o constituie unirea tuturor religiilor de pe pământ într-o panreligie atotcuprinzătoare şi veşnică care îşi găseşte expresie în aceste trei litere «MRA». Iar în final va avea loc o înlocuire treptată a tuturor zeităţilor celorlalte religii printr-un Dumnezeu comun – care nu va fi altul decât Satana. Să nu vă pară lucru de mirare, însă acesta este planul şi scopul final MRA.

MRA este un cuvânt vechi de provenienţă egipteană, care a început să fie folosit în secolul al XIII-lea îHr, în timpul faraonului Amenhotep. El a încercat să desfiinţeze toate zeităţile egiptene şi deviaţiile lor eretice şi să le contopească într-o religie unitară cu un singur dumnezeu.

Acelaşi lucru încearcă să facă acum şi ecumeniştii prin mişcările lor de unire care să-i cuprindă pe toţi. Singura diferenţă este că atunci s-a încercat desfiinţarea nenumăraţilor dumnezei mincinoşi, pentru a se aduce închinare unuia singur – desigur şi acesta mincinos –, zeului soare Ra. Acum, însă, se încearcă prin diferite manevre să ne facă să-l respingem pe singurul Dumnezeu adevărat şi să ne închinăm diavolului. Desigur că acest program nu se poate realiza dintr-o dată, el cere mult timp. Între timp se depun eforturi ca toate religiile să-şi piardă coeziunea interioară, iar mai pe urmă, prin ceea ce ele au în comun, vor fi împinse spre unire.

Desigur că această unire nu putea să aibă loc direct de la început, spre exemplu a ortodocşilor cu mahomedanii sau a papistaşilor cu evreii. Sunt mai mari posibilităţi de unire a ortodocşilor, papistaşilor şi protestanţilor pe de-o parte, iar pe de alta a islamicilor cu restul religiilor. În mod similar se pot uni brahmanii, budiştii,  şintoiştii şamd. într-o altă grupare şi după acest model toate celelalte. Aceste «uniri» nu vizează numai credinţele amintite ci şi pe masoni şi celelalte cercuri conexe acestora.

Planul MRA – Panreligie urmăreşte contopirea tuturor religiilor într-una singură, oamenilor oferindu-li-se un singur dumnezeu spre închinare. Lozinca aceasta i-a prins pe mulţi deja, fapt pentru care îi putem deseori auzi că spun: «Să credem într-un Dumnezeu, ce ne mai interesează amănuntele?»

În felul acesta ajung să-l dea la o parte pe Mântuitorul lumii, pe Hristos, deşi s-a spus foarte clar că: «nu există mântuire în altceva şi nu este nici un alt nume sub cer în care să ne mântuim afară de cel al lui Hristos», care este Dumnezeu adevărat şi Mântuitor al lumii.

Însă cei mai sus amintiţi îl numesc pe Hristos – auziţi şi vă înfricoşaţi – iniţiat, punându-l în rând chiar cu Pitagora.

În cartea „Despre felul în care ucenicul trebuie iniţiat de către mason” scrisă de un mason de gradul al 33-lea putem citi: «Toate tainele şi marii iniţiaţi în acest fel au reuşit să transmită mai departe adevărul pe care îl posedau. Pitagora şi Iisus sunt unii dintre cei mai cunoscuţi în acest sens, amândoi fiind consideraţi dascăli ai umanităţii şi  fii ai lui Dumnezeu».

De altfel recunoaşterea tuturor religiilor şi contopirea lor într-o singură religie, nu înseamnă în esenţă desfiinţarea generală a religiilor?

Această lozincă a „unirii” este atractivă la prima vedere, însă contopirea (sinhonevsi înseamnă şi mistuirea celor aflate împreună) presupune nimicirea elementelor componente, a creştinismului şi îndeosebi a ortodoxiei. Căci se vrea ca în final să se realizeze acea religie unitară, o panreligie, conform planului trasat dinainte, în care va fi un dumnezeu şi o închinare unică adusă, cui altcuiva, decât satanei.

2.Punerea în aplicare a planului MRA

Primul pas al planului MRA a fost încercarea unirii ortodoxiei cu papismul, pentru a merge apoi la unirea cu protestanţii şi în final cu cei de alte religii.

Cei care au acceptat cu bucurie planul MRA şi s-au dovedit campioni în promovarea lui au fost papistaşii. Acest lucru a fost posibil întrucât planul respectiv coincidea exact cu propriul lor program de a-i supune pe toţi creştini sub un papă, după cum a declarat reprezentantul Vaticanului în 1969: «Ortodocşii înţeleg unirea ca apropiere iar noi o vedem sub un papă».

Vaticanul îmbrăţişând de mult timp marea idee promovată de MRA, a adaptat-o desigur la măsurile lui, crezând cu naivitate că astfel îi va supune pe toţi sub papă. Însă ceea ce se trece cu vederea este că puterile internaţionale ale întunericului care instrumentează acest proces unificator sunt mai viclene decât papistaşii. În sensul celor dorite de papistaşi se pot explica desele întâlniri ale defunctului cardinal Bea cu rabinii evrei şi masonii. De asemenea, în aceeaşi lumină pot fi înţelese diversele studii papistaşe cum ar fi cartea lui Drah «Despre armonia dintre Biserică şi sinagogă» şamd.

Despre ce fel de lucrare împreună poate fi vorba între Biserica Lui Hristos şi sinagogă? Este bine ştiut că iudaismul nu crede în Hristos cel născut, răstignit, îngropat şi înviat. Nu doar că nu crede dar este duşmanul lui neîmpăcat…

Vaticanul s-a aşezat deseori în ultimii ani la masa rotundă pentru discuţii, pe picior de egalitate cu ateii, masonii, comuniştii, evreii şi cu reprezentanţii altor puteri antihristice. Această poziţie oficială, de neînţeles şi trădătoare în esenţă, a provocat nemulţumiri chiar în rândul papistaşilor înşişi. Se aud deja în multe ţări catolice voci de protest care condamnă în mod public actele ruşinoase de trădare ale conducerii papistaşe, care tind să distrugă întreaga creştinătate. Împotriva acestor înnoiri s-a stârnit deja pretutindeni furtuna revoltei care scutură din temelii papismul. Sute de clerici, mai ales din Franţa, au ales, din raţiuni ce ţin de inimă, să tipărească reviste şi periodice, în care l-au atacat cu duritate pe papă pentru că a reuşit să transforme creştinismul în papism, adică a ajuns să graviteze în jurul persoanei sale.
Înfăţişăm aici doar câteva exemple din publicaţiile catolice antireformiste.

Rugăciunile creştinilor cu reprezentanţii celorlalte religii

Semnele influenţei satanice asupra acestui plan ce încearcă realizarea unei panreligii care să înghită şi lumea creştină sunt mai mult decât evidente. Ele se pot vedea în zilele noastre mai ales prin rugăciunile lipsite de cuviinţă ce se fac de către creştini împreună cu membrii altor religii, care nu doar că nu îl acceptă la modul simplu pe Hristos ca Mântuitor al lumii, dar care sunt duşmanii neîmpăcaţi ai lui în mod vădit.

Rugăciunile împreună ce au loc în timpul nostru cu aceeaşi uşurinţă cu care se desfăşoară conferinţele conducătorilor politici şi simpozioanele, nu sunt decât un stadiu avansat al planului MRA aflat în desfăşurare sub chipul ecumenismului.

Nu putem enumera aici toate situaţiile în care au avut loc aceste cumplite rugăciuni împreună. Cititorul merită însă să facă efortul de a trece în revistă rugăciunile împreună care s-au desfăşurat în Germania apuseană şi apoi să tragă singur concluziile ce se cuvin:

«În perioada 3–5 iunie 1971 la Augsburg s-a întrunit adunarea catolicilor şi protestanţilor din Germania, sub titulatura «Întâlnirea ecumenică a cincizecimii» (Oekumenishes Pfingsttreffen). Nu a fost vorba de o întâlnire numai a teologilor ci, prin excelenţă, a laicilor, a căror număr a depăşit 9000.(Vezi : Orthodoxos Typos din iun.1971)

Întâlnirea a fost precedată de o reclamă la adresa evenimentului pe măsură. Au fost chemaţi şi ortodocşi ca observatori şi a fost săvârşită Sfânta Liturghie de către mitropolitul sârb pentru Europa şi Australia, Lavrentie, la care au coliturghisit 12 preoţi şi 2 diaconi. Sf. Liturghie a fost săvârşită la rugămintea papistaşilor şi protestanţilor «pentru ca să aibă şi Apusul experienţa bogăţiei duhovniceşti a Răsăritului». Au mai participat la această slujbă şi mulţi ortodocşi ce locuiau în oraş şi a fost hirotonit în cadrul ei un diacon sârb ca preot. Ceea ce s-a întâmplat poate fi înţeles până într-un punct, însă nu putem înţelege, oricât ne-am da silinţa, de ce a trebuit să aibă loc pentru încă o dată la Augsburg acea rugăciune împreună dintre papistaşi, protestanţi şi evrei? Este bine să amintim că la această întrunire s-a pus accentul în mod deosebit pe «nevoia de conlucrare şi dialog între creştini şi celelalte religii (musulmani, evrei, şamd.) ca şi cum dialogul inter-creştin ar fi fost epuizat. Cât în ceea ce priveşte conlucrarea la nivel social între toţi oamenii, nimeni nu are nicio obiecţie, ea până la urmă fiind o chestiune politică şi nicidecum una religioasă. Se pune întrebarea, ce loc i s-a conferit în cadrul acestei întâlniri dialogului religios, pentru că el ne interesează în special? Pentru că o logică simplă ne spune că în urma acestui dialog două lucruri trebuiau să se întâmple: fie ca creştinii să-i încreştineze pe cei din celelalte religii, fie ca cei dintâi să fie convertiţi la una sau alta din aceste religii; întrucât pentru cei ce se consideră şi sunt creştini cu adevărat iese din discuţie orice «căutare comună a adevărului». Noi avem convingerea fermă că creştinismul deţine adevărul în mod integral, nepervertit şi nealterat şi acesta este valabil numai pentru ortodoxie ca sfânt chivot al revelaţiei dumnezeieşti.

Este, desigur, misiunea creştinilor de «a propovedui evanghelia întregii zidiri» pentru ca şi ceilalţi să ajungă creştini, lucru care trebuie să aibă loc de dragul mântuirii lor şi nu din alte interese. Niciodată în Biserică n-au existat laolaltă adevărul şi minciuna, lumina cu întunericul. Dacă creştinismul ar fi început acest dialog «ecumenist» în cadrul imperiului roman, astăzi nu am mai fi fost creştini, ci adepţii unui sistem religios sincretic, în care Hristos era poate mai prejos decât Mithra. Creştinismul autentic nu a cunoscut metoda «nobilă şi civilizată» a ecumeniştilor, fapt pentru care nici nu a întreprins un astfel de dialog al «dragostei». Creştinii au propovăduit şi propovăduiesc chiar sub prigoană credinţa şi cine vrea devine creştin, fără să se apeleze la tot felul de discuţii interminabile şi negocieri ale adevărului revelat. Aceasta pentru că suntem convinşi de caracterul absolut al credinţei noastre, de exclusivitatea religiei noastre în a oferi mântuire, atâta timp cât Scriptura zice clar că «nu este întru altul mântuire» (Fap. 4,12) ci numai în Iisus Hristos. În dialogul «ecumenist» sunt puse pe picior de egalitate principial toate religiile, încercându-se, ca plecând de la principiul monotelismului, să se ajungă la un adevăr comun. Acest fapt însă, cel puţin pentru noi ortodocşi, este de neacceptat.

Unii ar putea invoca faptul că celelalte religii poate au o bună dispoziţie spre o astfel de căutare. În ceea ce îi priveşte însă pe evrei, dar mai ales pe conducătorii lor, nimic nu ne poate convinge că aceştia ar dori să se apropie de «creştinii» apuseni, chiar în urma unui «dialog» de lungă durată, pentru că, chipurile, ar fi descoperit superioritatea creştinismului.

Acest lucru este dovedit chiar de cuvântarea unui rabin şef ţinută în sinagoga din Augsburg, care printre altele a spus că «iudaismul îşi arată înţelegerea sa faţă de fiicele sale întru credinţă – faţă de creştinism şi mahomedanism – şi că creştinii şi evreii nu pot exista unii fără de alţii». Aceste afirmaţii au fost ascultate cu bucurie de către papistaşi şi protestanţi fără ca nimeni să protesteze, fapt care s-a repetat şi la discuţiile ce au urmat, atunci când rabinul a declarat că iudaismul va rămâne statornic în aşteptările şi concepţiile sale despre Mesia, de acum atât de cunoscute. La aceste afirmaţii reprezentanţii papistaşi şi protestanţi nu numai că nu au reacţionat dar au şi confirmat indirect cele spuse prin diversele amabilităţi faţă de rabinii evrei ce au urmat.

Poza–pag 99–Papistaşii înşişi au reacţionat cu tărie împotriva inovaţiilor papei. În multe ţări catolice dar mai ales în Franţa s-au pus bazele deja a unei mişcări antipapale puternice. Iată numai câteva titluri de articole pline de revoltă faţă de înnoirile papei: «Nebunii au fost lăsaţi liberi», «Talismanul Papei», «Biserica întinată», «Religia papei», «Încotro merge Biserica?». În aceste condiţii patriarhul Athenagora şi alţii câţiva vor să predea sfânta credinţă ortodoxă corabiei papale care se scufundă cu viteză sub greutatea fărădelegilor ei.

Ne punem aşadar întrebarea, cui se roagă împreună episcopul catolic dr. Iosif Stibfle, rabinul Heidelbergului, dr. Nathan Levinson şi pastorul evanghelic prof. V. Dadiné? Care este oare dumnezeul pe care îl invocă fiecare în acest moment?

Pentru creştini Dumnezeu este numai unul: Cel care se descoperă în Treime. Evreii, după cum se ştie, nici pe Iisus Hristos nu-L acceptă ca Dumnezeu şi nici pe Duhul Sfânt. Din Sfânta Treime mai rămâne Dumnezeul Tatăl. Poate că-L acceptă pe Acesta? Răspunsul nu poate fi decât unul: Nici pe El nu-L recunosc cu adevărat pentru că refuză tocmai  Sfânta Treime în care cred creştinii. «Fundamentul monotelist» pe care se bazează dialogul ecumeniştilor cade, întrucât pentru noi creştinii Dumnezeul-Tatăl este Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos pe care evreii nu-L cunosc şi de care nu vor să ştie. Pentru ei Dumnezeul Vechiului Testament nu are nicio legătură cu Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, care, să nu uităm, a fost ucis de părinţii lor «pentru că s-a făcut pe sine Fiul Lui Dumnezeu»(In. 19,7).

Dacă am fi sinceri şi consecvenţi faţă de credinţa noastră ar trebui să-i numim, fără să greşim, pe evrei «atei». Întrucât pentru noi Dumnezeul Vechiului Testament este numai Acela ce a fost propovăduit şi descoperit de Iisus Hristos ca Tată al Său la modul real, nu spiritual, simbolic sau în altfel, cu care este deofiinţă. Respingându-L, aşadar, aceia pe Hristos, l-au respins şi pe Tatăl Lui, rămânând doar la condiţia de fii ai diavolului (In. 8,44). Deci, să nu ne înşelăm, atunci când e vorba de rugăciune împreună cu ei, nu poate fi vorba decât de o ticluire vicleană. Cine are însă de pierdut de aici? Dumnezeu? Desigur că nu «pentru că El nu se lasă batjocorit». Cei care ies batjocoriţi şi rău şifonaţi din această situaţie sunt în primul rând «creştinii» din Apus împreună rugători cu evreii şi acei ortodocşii naivi care înşelaţi fiind se lasă din păcate entuziasmaţi  fără discernământ de epidemia modernă a ecumenismului sau mai degrabă a sincretismului.

Poză— pag 103–episcop papistaş, pastor protestant şi rabin evreu «se roagă împreună». Există oare vreun complot mai înfricoşător împotriva creştinismului? Iată unde duce ecumenismul?

«Trădarea lui Iuda»

Planul acesta care vizează instituirea unei panreligii şi care este identic cu acela al ecumenismului, vedem că se extinde cu efecte distrugătoare şi în ortodoxie. Iar acest lucru se întâmplă, fie pentru că conducătorii Bisericii ortodoxe au trădat cu bună ştiinţă credinţa, fie că au căzut în înşelare din neştiinţă în plasa puterilor întunericului, fie că demnităţile sau funcţiile în care au ajuns se datorează tocmai implicării şi slujirii planurilor ecumeniste, ceea ce îi obligă să fie recunoscători într-un anumit fel.

Altfel nu se explică acest patos al unirii, această neclaritate (confuzie pe care o generează) a dialogului iubirii, această îndepărtare cumplită de la dogmele Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Nu putem înţelege în alt mod, decât cel amintit, de ce se cultivă astăzi cu atâta asiduitate această lucrare de zdruncinare a credinţei în Tradiţia Bisericii şi această flagrantă nerespectare a hotărârilor sinoadelor ecumenice.

Numai aşa se explică faptul înfricoşător prin care Patriarhia Moscovei a ajuns să pună la dispoziţia (să confere) «pământeştii organizaţii politice» a Vaticanului, preacuratele Taine ale ortodocşilor. (probabil că e vorba de recunoaşterea reciprocă a Tainelor). De acest adevărat puci realizat de Patriarhia Moscovei în vederea unirii, părintele Iustin Popovici, un mărturisitor al ortodoxiei din zilele noastre, a spus:

«Hotărârea –  fapta Bisericii Ruseşti este ca trădarea lui Iuda. Cu siguranţă! Înfricoşător este ca cineva, om fiind, să-L calce în picioare pe Dumnezeul-omul! Toate acestea nu sunt nimic altceva decât o înfricoşătoare sinucidere duhovnicească. La acesta conduce ecumenismul ateu»

Trădarea aceasta se extinde şi prin practicarea dialogurilor cu îmbrăţişări ale dragostei, prin rugăciunile împreună şi prin declaraţiile conducătorilor ortodocşi ai Bisericii, care îi arată astfel că lucrează cu  vrăjmăşie faţă de dogmele de credinţă, situându-i de partea duşmanilor Lui Hristos.

Toate acestea ne conving odată în plus că ecumenismul infernal lucrează sub mai multe chipuri, fie ca panreligie, fie ca putere a întunericului, fie ca organizaţie iubitoare de pace, fie ca proces de unificare globală, ca solidaritate, iubire şi frăţietate; toate nu au decât un ţel, să rănească de moarte sfânta credinţă ortodoxă.

Poz–pag 105–Ecumenismul ateu conduce la o înfricoşătoare sinucidere duhovnicească, spunea Arhim. Iustin Popovici[1], unul dintre cei mai mari teologi ortodocşi contemporani şi un mărturisitor al credinţei. Părintelui i s-a impus domiciliu forţat la una dintre mânăstirile din Serbia, după ce iniţial fusese condamnat la moarte, sentinţă ce i-a fost comutată.

Ecumenismul încearcă, aşadar, să şteargă cu totul limitele dogmatice şi canonice pe care le presupune Biserica Lui Hristos. Ecumenismul însuşi este fără limite, considerând orice fiinţă umană de pe pământ mădular al «Bisericii».

De ce se duce această luptă pentru unirea «Bisericii», pentru crearea unei «Biserici» aşa cum visează ecumenismul? O aşa-zisă biserică care acceptă toate religiile şi orice compromis de credinţă există  deja, ea este reprezentată de masonerie. Este deja bine ştiut ce promovează masoneria. Numai la cei fără de minte poate avea trecere o astfel de perspectivă conciliantă la nivelul credinţei şi integratoare a tuturor. Ea poate aplana contradicţiile religioase. De ce se caută oare soluţii conciliante în privinţa diferenţelor dogmatice ale «Bisericilor» şi nu se avansează la unirea religiilor prin intermediul masoneriei? De altfel, la ora actuală suficienţi conducători religioşi importanţi şi cu renume au ajuns să fie masoni, fapt afirmat deschis de masonerie.

Masonii, aşadar, chiar şi din cei cu rase (preoţeşti) se străduiesc să ne conducă la «Unirea Bisericilor» şi apoi la «unirea religiilor».

Un ecumenist pe nume Anderson, reprezentant în WCC declara la Athena în 1938 următoarele:

«Următorul pas al activităţii ecumenice va fi unirea creştinilor cu credincioşii altor religii care au ca fundament monoteismul»

Ecumeniştii au redactat deja o „rugăciune” ecumenică care mulţumeşte toate dogmele şi religiile. Rugăciunea aceasta face referire de 5-6 ori la cuvântul «Dumnezeu», însă nici măcar o singură dată la numele Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Însă acest «Dumnezeu» al unei panreligii întinse peste toată lumea, la care se face referire,  cine ar putea  fi, atâta timp cât Hristos este exclus?

În concluzie, toate credinţele şi religiile, monoteiste sau idolatre, în care intră: ortodoxia, papismul, protestantismul, islamismul, budismul, hinduismul şamd. sunt vizate de ecumenism, prin intermediu planului MRA pentru a se uni într-o religie unică.

În ce va ajunge atunci să creadă omul unei astfel de religii? Narcotizat de toată această confuzie îşi va direcţiona credinţa doar spre interesul material, pentru ca în final închinarea ce ar trebui adusă Lui Dumnezeu să fie înlocuită cu cea adusă satanei.

Panul MRA, la a cărui aplicare s-a trecut deja, va conduce exact acolo unde doreşte ecumenismul să îndrepte umanitatea, ca ea să acorde satanei cinstea cuvenită Lui Dumnezeu. Despre acestea vei fi convins întru totul cititorule, parcurgând cele ce urmează.

  1. Planul ecumenismului coincide cu cel al sionismului

Ecumenismul după cum am văzut are în plan unirea religiilor. Important de reţinut este că acest plan  ecumenist coincide cu cel al sionismului internaţional. El a fost gândit să se desfăşoare pe o perioadă lungă de timp, până când ultimele scopuri ale lui vor fi atinse.

În primul capitol din Protocoalele Înţelepţilor Sionului citim: « Avem înaintea noastră un plan, în care e trasă în mod strategic linia de care nu ne putem îndepărta, fără a schimba opera mai multor veacuri».

(Protocoalele Înţelepţilor Sionului, Cap. I)

«Când va sosi domnia noastră, nu vom recunoaşte nici o altă religie afară de aceea a Dumnezeului nostru unic, de care e legat destinul, deoarece noi suntem poporul ales, prin care chiar acest destin e unit cu soarta lumii. Din acest motiv va trebui să nimicim toate credinţele» (Protocoalele Înţelepţilor Sionului, Cap. XIV)

Şi mai încolo:

«Ne-am îngrijit deja să discreditam clasa preoţilor creştini şi să le dezorganizăm astfel misiunea, care ne-ar putea astăzi stânjeni mult, înrâurirea ei asupra poporului scade din zi în zi. Astăzi libertatea conştiinţei e pretutindeni proclamată. Prin urmare nu mai e decât un anumit număr de ani care ne desparte de căderea desăvârşită a religiei creştine; celelalte religii le vom dărâma şi mai uşor, dar e încă prea devreme să vorbim despre aceasta. Vom aşeza puterea bisericească şi preoţimea, în nişte cadre atât de strâmte, încât înrâurirea lor va fi nulă faţă de aceea pe care au avut-o altădată.

Când va veni momentul de a distruge pe veşnicie curtea papală, atunci degetul unei mâini nevăzute va arăta popoarelor această curte. Dar când popoarele se vor azvârli asupra ei, noi vom apărea ca apărători ai acestei curţi, pentru a nu îngădui vărsarea de sânge. Prin această diversiune vom pătrunde înăuntrul cetăţii papale, din care nu vom mai ieşi până ce nu o vom fi nimicit în întregime» (Protocoalele Înţelepţilor Sionului, cap. 17)

Care este scopul sionismului? O spun ei înşişi: să distrugem credinţa şi să fie creată o altă religie. «Regele jidanilor va fi adevăratul papă al lumii, patriarhul bisericii internaţionale».(Protocoalele Înţelepţilor Sionului)

Ecumenismul exact pentru această biserică internaţională luptă şi el. Ori, prin acest proces de unire a toate şi a tuturor care a căpătat o aşa amploare la ora actuală, se înaintează fără stavilă la nimicirea credinţei, la răsturnarea ortodoxiei şi la realizarea unei noi «Biserici» şi religii mondiale.

Puterea nevăzută

Cuvântul ţinut de arhiepiscopul de Montreal şi Canada, Vitalie în faţa sinodului Bisericii ruseşti din diaspora amintea de faptul că ecumenismul este susţinut de o anumită putere nevăzută. Iată exact cuvintele lui:

«Ecumenismul nu se intimidează în faţa niciunei critici teologice de vreme ce evită orice exprimare dogmatică. Acţiunea şi extinderea lui nu se face la un nivel de profunzime, ci la unul superficial care cuprinde acele ramificaţii ale ereziilor care au supravieţuit de-a lungul timpului  şi este sprijinit de o anumită putere ocultă, subtilă, care preferă să stea în umbră.

Într-un mod similar, în spatele ecumenismului există şi o imensă forţă materială condusă de o politică economică inteligentă, care îşi oferă cu dibăcie ajutorul. Astfel, prin darurile ce le face la momentul oportun ştie sau încearcă să încline de partea lui pe cel care se clatină în credinţă sau care nu şi-a pierdut încă simţul conştiinţei».

Care este această putere pe care episcopul Vitalie n-o numeşte. Poate că această putere greu de reperat, ce stă în umbră  şi este sprijinită de o imensă putere materială, se referă la cea de care se vorbeşte în Protocoale?

Pentru că şi acolo în capitolul patru se vorbeşte de o putere nevăzută, dar se mai spune ceva care coincide cu planul ecumenismului, de necesitatea nimicirii credinţei.

Cine ar putea, subliniază Protocoalele, răsturna o putere nevăzută? Căci puterea noastră e una de felul acesta (n.b.– a sionismului internaţional). Francmasoneria exterioară, de la suprafaţă, nu serveşte decât pentru acoperirea planurilor noastre; planul acţiunii acestei puteri, ba chiar şi locul organizaţiilor sale, vor rămâne totdeauna necunoscute poporului»

Iar mai jos se fac următoarele dezvăluiri:

«Iată de ce trebuie să dărâmăm credinţa, şi să smulgem din sufletul creştinilor însuşi ideea (principiul) dumnezeirii şi a sufletului, pentru a le înlocui cu socoteli şi lipsuri materiale.

Pentru ca cele mai alese suflete ale creştinilor să nu aibă timp să cugete şi să observe, trebuie să-i abatem de la aceste preocupări, împingându-i către grijile industriei şi ale comerţului, în acest fel toate naţiunile îşi vor căuta câştigurile lor şi luptând fiecare pentru propriile foloase, nu-şi vor băga în seamă duşmanul comun».(Protocoalele Înţelepţilor Sionului, cap. 4)

Cele spuse mai sus au caracter extraordinar prin descoperirile ce le face. Apare clar că masoneria este o creaţie, un instrument al sionismului, prin care el să-şi poată atinge scopurile întunecate. Iar scopul sionismului, după cum spun ce-i ce îl patronează, este «să distrugă credinţa», fapt pentru care astăzi se luptă din răsputeri să-l obţină prin această unire a religiilor, după cum vom vedea în continuare.

Prin urmare masoneria, ca şi creaţie a sionismului, care serveşte scopurilor lui, conlucrează şi sprijină ecumenismul în procesul «unirii Bisericilor». «Dacă – spun masonii –, problema unirii Bisericilor se găseşte pe o cale bună, aceasta se datorează ordinului nostru…».

Este oare întâmplătoare această coincidenţă a planurilor sioniştilor, masonilor şi ecumeniştilor?

Suntem convinşi că de acum sunt gata să ne spună că-i neîndreptăţim, că-i clevetim, însă răspunsul ni-l dau tot ei. Citim din nou în Protocoale ce spun sioniştii înşişi despre ei: « Numai iezuiţii ar putea să stea alături de noi în această privinţă, dar am reuşit să-i discredităm în faţa mulţimii stupide, din pricină că ei formau o organizaţie vizibilă, ne ascunsă, în timp ce noi rămâneam în umbră cu organizaţia noastră secretă. De altfel, ce-i pasă lumii ce stăpân are? Ce însemnătate are că acesta ar fi şeful catolicismului, sau despotul nostru din sângele Sionului? Însă pentru noi, care suntem poporul ales, lucrul acesta are o deosebită însemnătate.(cap. 5)

Aşadar, întunericul, ocultismul şi ipocrizia ce se găsesc la un nivel superior iezuiţilor, sunt mijloacele prin care îşi acoperă planurile şi lucrările lor.

Iată, deci, că planurile sionismului, masoneriei şi ecumenismului coincid. De ce oare? Această coincidenţă, desigur, nu este întâmplătoare. Scopul lor este comun. Şi să nu se mai ascundă ecumeniştii spunând că sunt interesaţi de Biserica Lui Hristos. Ne-am lămurit cine sunt şi ce scopuri au. Să nu mai aplice strategia vrednică de râs a struţocămilei, vârându-şi capul în nisip pentru a nu fi văzută.

Să ia aminte, până nu-i prea târziu, şi aceia dintre teologi, clerici şi credincioşi ortodocşi, care au fost atraşi pe panta înfricoşătoare a marii înşelăciuni ce o constituie ecumenismul!

  1. Ortodocşii în cursă

Însă, din păcate, la această mişcare ecumenică, la acest WCC, care au ca scop să distrugă credinţa dar mai ales ortodoxia, iau parte astăzi toate Bisericile ortodoxe. Toate patriarhiile sunt membre în aceste organisme. Ortodocşii au căzut din nefericire în cursa întinsă de ecumenişti.

Şi-au închipuit că dacă vor lua parte activă la ea îi vor ajuta pe ceilalţi să se mântuiască. Faptul că ortodocşii sunt membri organici al acestor organizaţii ce vizează unirea (sau unitatea) cu ereticii contemporani nu-i sfinţeşte pe cei din urmă. În schimb îi răceşte şi îi înstrăinează de unitatea ortodoxiei pe ortodocşii care participă la aşa ceva.

Ortodocşii au intrat în WCC, susţin unii, întrucât astăzi ereziile nu mai sunt ca pe vremea Sinoadelor ecumenice, atât de rău intenţionate şi de distructive cum erau în trecut.

Însă, noi susţinem că ele sunt mai rele decât acelea, întrucât ecumeniştii de data aceasta războiesc Biserica cu viclenie. Ei acţionează cu mult entuziasm şi avânt în numele, chipurile, al «iubirii». Încearcă ca sub acest stindard să ne amestece pe noi ortodocşii cu tot felul de erezii şi dogme false, în aşa fel încât Sfânta Tradiţie a Bisericii să dispară, pierzându-se astfel şi credinţa noastră ortodoxă.

Ecumenismul ne cheamă să luăm parte la discuţii despre credinţa ortodoxă în numele iubirii, plecând de la premisa că discutând adevărul ni se va descoperi. Însă noi ortodocşii ce adevăr mai putem afla atâta timp cât îl avem deja în Biserica Lui Dumnezeu, descoperit fiind de către Dumnezeul-omul, Domnul nostru.

Că doar mărturisim cântând la fiecare liturghie: «Am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei sfintei Treimi închinându-ne. Că aceasta ne-a mântuit pre noi».

Fapte ce nu se pot justifica

Nu! Ne spune ecumenismul. Nu sunteţi voi cei care deţineţi adevărul, pentru că el este fragmentat. Părţi din adevăr se găsesc pretutindeni. Trebuie să căutăm în toate mărturisirile de credinţă şi în toate religiile pentru a le găsi. Apoi putem să le punem în discuţie, în aşa fel încât din toate aceste fragmente să construim – auzi îndrăzneală –  o nouă Biserică şi o nouă religie. Suntem chemaţi, aşadar, ca să devenim parteneri de discuţie în ceea ce priveşte credinţa.

Trebuie să acceptăm, altfel spus, şi noi creştinii ortodocşi că nu posedăm în totalitate adevărul, că suntem şi noi înşelaţi în credinţa noastră. Cu alte cuvinte, trebuie să negăm credinţa pe care ne-a predat-o Domnul nostru Iisus Hristos prin Apostoli şi Părinţii Bisericii şi să începem să ne tocmim şi să tratăm cu ereticii.

Cei care au plecat din Biserica Lui Hristos şi au căzut în erezie şi înşelare ne cheamă să devenim parteneri de discuţii, ca unii fără de minte, asupra adevărurilor noastre de credinţă şi să lepădăm credinţa noastră în Biserica şi în Trupul Tainic al Domnului Hristos. Aceştia sunt exact ca vulpea din fabula lui Esop, care odată rămasă fără coadă, a început să le convingă pe celelalte animale că dacă îşi vor tăia şi ele coada vor fi mai frumoase.

Recomandările pe care ecumeniştii ni le fac, după cum scrie mitropolitul Florinei, Augustin, amintesc de cele ale oamenilor stricaţi, care sub pretextul unei mai mari comunicări cu cei din jur, îl sfătuiesc pe soţul fidel să cedeze şi el puţin la regulile ţinute cu stricteţe până atunci. Să înceapă să «se deschidă puţin şi în afară», însoţindu-se cu detaşare şi voie bună cu toţi cu care are ocazia, chiar şi cu cei mai desfrânaţi, dacă asta presupune mai multă comunicare.

Dacă soţul rămas fidel până atunci va pleca urechile la astfel de poveţe venite de la desfrânaţi, va înceta peste puţin timp să mai dea dovadă de credincioşie, întrând şi el în rândul adulterilor.

Acest lucru, din păcate, este gata să se întâmple şi cu ortodoxia, dacă va face imprudenţa nebunească să asculte de sfatul ecumenismului, în a-şi deschide porţile şi în a începe fără nicio reţinere să aibă relaţii cu ereticii şi necredincioşii.

Va înceta (Biserica) atunci să mai fie mireasa prefrumoasă a Lui Hristos, ajungând o adulteră (curvă), ce va sta după cum spune Apocalipsa în dosul porţii ademenind pe cei din jur. Jalnică privelişte şi pentru îngeri şi pentru oameni.

Ecumeniştii pot fi consideraţi mai răi decât ereticii din trecut. Cine poate spune că protestanţii, care o resping pe Preasfânta şi pe sfinţi şi nu recunosc preoţia, sau papistaşii care au ticluit sofistic alte înşelăciuni, se  găsesc mai aproape de Biserică decât arienii? Cu siguranţă că astăzi ereziile acestea sunt mai periculoase decât cele din trecut.

Cu toată gravitatea celor de mai sus, Biserica Ortodoxă a ajuns membru (mădular) al acestei uniri împotriva firii (bisericeşti) cu ereticii contemporani. Acesta este marele păcat al ei.  Unioniştii nu ţin cont de faptul că Biserica în perioada marilor erezii nu a avut parte de «dialoguri ale dragostei» cu ereticii.

Părinţii nu purtau de loc convorbiri (tratative) cu ereticii, nu se întreceau în a avea faţă de ei tot felul de amabilităţi şi politeţuri; ei doar mărturiseau adevărul. Biserica ortodoxă a sinoadelor ecumenice nu a deschis un dialog cu «Biserica ereticilor». Nu s-a declarat pe sine membru organic al unei societăţi care urmărea s-o unească cu eunomienii, anomeii, arienii, apolinarienii sau cu sabelienii[2]. Dimpotrivă, primul canon al celui de-al doilea Sinod ecumenic nu chema la o unire, în cadrul vreunei organizaţii, cu ereticii, ci îi anatemiza.

Nu există, aşadar, dialog cu ereticii care continuă să rămână în înşelare. Părinţii nu au vorbit cu ereticii de la egal la egal ( considerându-i pe toţi membrii cu drepturi depline). Nu au întreţinut dialoguri «în termeni de egalitate», după cum vor astăzi unioniştii. Atitudinea a fost întotdeauna de respingere a afirmaţiilor lor, iar atunci când aceia rămâneau neclintiţi în înşelarea lor, Părinţii purtători de Dumnezeu îi tăiau de la comuniune, îi cateriseau şi îi anatemizau. Îi îndepărtau de la Trupul Sfânt al Bisericii ca pe unii ce aparţineau «sinagogii satanei».

Ce se întâmplă însă astăzi?

În zilele noastre Biserica a intrat în cursa întinsă de ecumenism, devenind membru în WCC, într-un organism al ereticilor. Iar acolo în acel cadru s-a încurcat tot mai mult în labirint cu ereticii…Şi preferă să păstreze tăcerea în situaţii prin care se trădează într-un mod nemaivăzut credinţa, întrucât prin prezenţa ei acolo recunoaşte implicit că nici ea nu posedă adevărul şi că se găseşte în înşelare.

Din păcate WCC înaintează în acţiunile şi planurile sale speculând tocmai confuzia şi starea căldicică cultivată de ecumenism. După ce a reuşit să le facă membre ale sale pe toate Bisericile ortodoxe, acest consiliu mondial a început să vorbească de pe poziţia unei Biserici.

Secretarul general al WCC, Visser’t Hooft a făcut la Montreal şi Rotester propuneri cu un conţinut nemaiîntâlnit până atunci, cum ar fi : «Consiliul Mondial al Bisericilor (WCC) s-a autoproclamat ca biserică» (vezi „Ecclisia” din 1963, pag. 587)

WCC, fără ca să fie stânjenită de ceva anume, merge înainte cu toate forţele spre obiectivele propuse. Astăzi vorbeşte în numele diferitelor credinţe eretice spunând: «Biserica învaţă»…«Biserica spune aceasta»…«Biserica hotăreşte»…Iar ortodocşii încuviinţează. Şi iată cum Arhiepiscopul Ecumenist al Americii, Iacov, în cuvântul său de răspuns la alocuţiunea Arhiepiscopului Suediei, vorbind în numele adunării generale de la Upsala, a spus:

«După cum ştiţi foarte bine, Biserica Mondială este chemată  ca în faţa cererilor (pretenţiilor) lumii să facă dovada deplină a ceea ce este şi să-şi mărturisească credinţa ei»

Aţi auzit? Este vorba deci de o «Biserică Mondială», iar acest lucru îl spune un Arhiepiscop ortodox (dacă se mai poate numi cineva ortodox cu astfel de greşeli sau deraieri grave de la credinţă).

Însă de care «Biserică mondială» vorbeşte aici d-l Iacov? Poate de  Biserica ortodoxă? Bineînţeles că nu. El vorbeşte de acea «biserică» care concentrează în sine toate mărturisirile de credinţă, toate ereziile, adică de «biserica» WCC-lui.

Ortodocşii au întrat în felul acesta în cursă şi acum sub tăcerea vinovată a reprezentanţilor ei, trădează adevărata Biserică, Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, vorbind în numele unei alte «biserici», a unei pseudobiserici omeneşti, creaţia păcătoasă a puterilor întunericului…

Răspunderea ortodocşilor

Oare aceşti reprezentanţi ortodocşi chiar nu se gândesc la Dumnezeu? La faptul că vor trebui să dea răspuns în ziua judecăţii? Starea căldicică în care se complac, tăcerea vinovată de care dau dovadă îmi aduc aminte de înfricoşătoarele cuvinte din Apocalipsă, adresate episcopului din Laodicea : «…» (Apoc. 3, 15-16)

Această lipsă de râvnă în mărturisirea credinţei îl scârbeşte pe Dumnezeu mai mult ca orice. Această indiferenţă faţă de adevăr este mai rea decât zelul arătat de cineva care susţine o înşelăciune. Această căldiceală, trăndăvie duhovnicească, această trecere sub tăcere a adevărului, care este astfel trădat, nu va fi iertată de Dumnezeu. El ne vrea fie fierbinţi, fie reci în credinţă. Căldiceii nu sunt acceptaţi, ei vor fi cei mai vinovaţi. Dumnezeu îi va da lepăda (vomita), îndepărtându-se de ei. Nu îi vrea în Biserica sa doar cu numele de creştini. Nu are nevoie de ei atâta timp cât joacă oribilul rol al lui Iuda.

Care va fi aşadar cuvântul pe care îl vor da aceşti nenorociţi?

Cap. 4

Ecumenismul se descoperă

Ecumenismul camuflat loveşte prin instrumentele sale credinţa creştină şi mai ales ortodoxia, care este singura care posedă adevărul şi prin care omul se poate mântui. Iar acest lucru se realizează, după cum am văzut, prin acest Consiliu Mondial al Bisericilor (WCC în eng.  sau CMB în rom).

WCC este instrumentul văzut al ecumenismului şi şi-a început activitatea după cel de-al doilea război mondial.

După primii paşi cu caracter organizatoric al acestui Consiliu, multe Biserici ortodoxe au urmat iniţiativa Patriarhiei de C-pol şi au început să ia parte la adunările ei. Această participare de început nu a provocat nimănui nicio nelinişte, nici chiar zeloţilor ortodoxiei. Aproape nimeni n-a bănuit ceva necurat. Totuşi a fost şi unii ierarhi luminaţi în Biserica ortodoxă care de la început au semnalat furtunile iminente care urmau să bântuie WCC, unul dintre ei fiind mitropolitul Samosului, Irineu.

A mai lansat avertismente şi Evloghie Koritsa Korila care a spus: «Pentru Dumnezeu! Voi ştiţi ce faceţi? Aţi lepădat ca şi ortodocşi caracterul conducerii ecumenice al Bisericii Răsăritene şi aţi lăsat-o în mâinile protestanţilor, ca să ne poarte şi să ne conducă unde vor ei, pentru a arăta lumii că ei deţin în cele din urmă puterea spirituală? Pentru că dacă ei ne-au chemat, se înţelege că doresc să vă treacă de partea lor. Acesta este adevărul. Ce faceţi aşadar? Ce răspuns daţi ca şi greci? Dacă antarţii (partizanii) comunişti vă chemau în munţi ca să purtaţi discuţii cu ei legate de problemele neamului, de fixarea unui regim social care să fie mai potrivit pentru ţară, aţi fi răspuns la invitaţie, v-aţi fi dus? Exact de acelaşi lucru e vorba şi cu aceste adunări religioase»

În general, cei mai mulţi cred că Biserica nu păţeşte nimic dacă reprezentanţii ei se apropie de diferiţi eterodocşi care caută, chipurile cu sinceritate adevărul. Nu este nimic rău în a opune adevărul ortodoxiei înşelării eterodocşilor, zic ei. O astfel de participare se poate crede că are un caracter misionar, pentru că astfel se face cunoscută şi credinţa ortodoxă.

Lucrurile aşa păreau la început, însă n-au ţinut mult. Planurile puse la cale cu dibăcie de puterile întunericului au început să prindă contur. Adevărata faţă a ecumenismului a fost descoperită chiar de către ei înşişi. Pielea de oaie a căzut în urma declaraţiilor reprezentanţilor diferitelor biserici, ce au putut fi auzite la cele patru conferinţe WCC.

  1. Întrunirile WCC

a)    Prima Întrunire

Prima conferinţă de la Amsterdam s-a desfăşurat sub direcţia unei anumite idei centrale. Subiectul a fost «Voia lui Dumnezeu şi neorânduiala omului». Tema acestei conferinţe precum şi altor întruniri nu a cuprins nici un aspect dogmatic. Ea a fost în aşa fel aleasă încât să poată fi abordată de orice confesiune în felul ei propriu. A fost de fapt o ocazie pentru meditaţie şi o abordare lumească a amintitei probleme. Subiectul acesta a fost, aşadar, bun ca pretext pentru discuţii fără să se tragă vreo concluzie mai importantă…

b)    A doua Întrunire

A doua conferinţă a WCC a avut loc la Eveston în 1954 sub deviza: «Hristos este speranţa lumii». În urma acestei întruniri se poate desprinde concluzia că ecumenismul are fixat ca scop nimicirea dogmelor Bisericii celei adevărate, realizând astfel unirea cu toate celelalte «Biserici» care se găsesc în mişcarea ecumenică. Alchimiştii ecumenismului au analizat învăţăturile tuturor confesiunilor creştine, căutând să găsească în fiecare acea parte care să fie apoi prezentată ca parte constitutivă acestei mişcări ecumenice mondiale, a «Marii Biserici» nou create.

La această adunare generală a WCC, reprezentanţii ortodocşi au declarat într-un glas că hotărârile întrunirii se găsesc atât de departe de învăţătura Bisericii noastre, încât este imposibil ca ei să fie de acord cu toţi ceilalţi.

Tot reprezentanţii ortodocşi au fost cei ce au exprimat apoi învăţătura Bisericii ortodoxe, în declaraţii separate. Însă cine le-a mai acordat vreo importanţă? Ecumeniştii au mers mai departe cu planurile lor…

c)    A treia Întrunire

Poziţia intransigentă a Bisericii ortodoxe la a doua conferinţă a WCC nu i-a descurajat pe ecumenişti. Conducătorii lor nevăzuţi ştiu toate secretele pentru a-şi impune reaua credinţă, pregătind cu meticulozitate «giulgiul care să-l arunce peste toate religiile»…Metoda lor de lucru apelează atunci când e cazul şi la şantaj. Iată un exemplu în acest sens: WCC ar putea să ridice, dacă vrea, întreaga lume împotriva prigoanelor ce au loc la adresa creştinilor din Rusia. Această idee a fost lansată ca sperietoare, comuniştilor de la Moscova, de către mişcarea ecumenică. Planul ticluit cu şiretenie a prins, ceea ce a făcut ca a la treia adunare a WCC ce a avut loc la New Delhi în 1961, patriarhia Moscovei să fie obligată de statul comunist să ia şi ea parte. Strategia prin şantaj a ecumenismului a repurtat aşadar cu această ocazie o mare victorie. În acest fel au devenit membrii regulaţi ai mişcării ecumenice nu numai patriarhia Moscovei, ci şi cele ale României, Bulgariei şi Poloniei.

Ce a spus ieri  şi ce face astăzi Biserica Rusiei?

Pentru a înţelege însă cumplitul şantaj la care a fost supusă Biserica Rusească de către ecumenism prin intermediul comuniştilor, trebuie să ne amintim care a fost răspunsul patriarhiei Moscovei atunci când a fost chemată să participe la prima adunare ecumenică.

Sinodul Rusiei din 1948 la însărcinat pe protoiereul G. Razumysky să dea un răspuns oficial la această chemare:

«Biserica Rusească nu a luat şi nu ia parte la nicio întâlnire sau conferinţă ecumenică…

Ezităm în a stabili cauzele pentru care reprezentanţii Bisericii Constantinopolului, de la sectorul ecumenic de activitate, nu refuză să ia parte în tot locul la adunări ce îşi propun rugăciunile împreună cu ceilalţi. Sau poate că patriarhia C-polului a dat uitării cinstea de care se bucură, ca prima între Bisericile autocefale, responsabilă fiind în apărarea canoanelor Bisericii ortodoxe?

Iar în continuare textul precizează:

«Biserica ortodoxă rusă a învăţat întotdeauna că Rusaliile, adică Pogorârea Duhului Sfânt, a avut loc deja şi că creştinii nu trebuie să aştepte o nouă pogorâre a Sfântului Duh, ci cea de-a doua şi slăvită venire a Lui Hristos.

Micşorarea importanţei jertfei unice a Lui Hristos şi profeţia unei noi şi viitoare pogorâri «în ceasul al treilea» prin care se va descoperi aşteptata Împărăţie a Sfântului Duh, este o caracteristică a învăţăturii masonice şi ereticilor. Noua profeţie a unor aşteptate „Rusalii” ecumenice, nu este altceva decât vechiul ecou al învăţăturilor mincinoase al înşelăciunilor acestor eretici».

Iar această hotărâre a Bisericii Ruseşti, semnată apoi şi de întâistătătorii Bisericilor din România, Bulgaria, Poloniei, Albaniei şi Cehoslovacia, precum şi de reprezentanţii patriarhiilor Alexandriei şi Antiohiei, încheie prin următoarele:

«Aducem la cunoştinţa WCC, ca răspuns la invitaţia de a lua parte la întâlnirea de la Amsterdam, în calitate de membrii ai acesteia, că toate Bisericile ortodoxe locale, ce iau parte la întrunirea prezentă, se obligă să refuze participarea la mişcarea ecumenică sub chipul în care ea se înfăţişează astăzi».

Acestea sunt, aşadar, cele declarate cu tărie, cu puţini ani înainte, de Biserica ortodoxă rusă. Poziţia ei în faţa tocmelilor ecumenice asupra credinţei a scos la iveală o linie ortodoxă sănătoasă. Fapt care a fost aprobat şi de celelalte Biserici ortodoxe din statele aflate în spatele cortinei de fier. Cu această orientare au fost de acord şi patriarhia Alexandriei şi Antiohiei.

Ulterior, Biserica rusă a fost supusă cu desăvârşire de către partid, ceea ce a făcut ca vocea ei autentică să nu se mai audă. Comunismul a vrut din interese politice ca ea să fie implicată în mişcarea ecumenică şi în ecumenism.

Întregul ansamblu al Bisericilor aflate în statele comuniste, ce se află sub influenţa Moscovei, este reprezentat astăzi în WCC. Toate Bisericile ortodoxe locale au devenit mădulare ale ecumenismului (afară de Biserica rusească a diasporei de sub conducerea arhiepiscopului Filaret)

Astfel că, la New Delhi, în 1961, ereziile şi înşelăciunile au făcut front comun. Sub stindardul WCC s-au unit laolaltă toate blasfemiile, contradicţiile şi înşelările umane.

d)    A patra Întrunire

A patra Adunare WCC, ultima până astăzi, a avut loc la Upsala în 1968. Ea a ales ca deviză sau subiect de dezbătut cuvintele Lui Hristos: «Iată Eu pe toate le fac noi».

Au participat la ea 140 de reprezentanţi de la toate Bisericile locale. Ecumeniştii, adică conducerea mişcării ecumenice i-a tratat cu tact. Au aplicat acea strategie care nu forţează nimic, tocmai pentru a evita reacţiile de împotrivire şi de nemulţumire. Desigur că n-au renunţat cu ceva la planurile lor. Încă de la început au ţinut să sublinieze care e scopul unirii pe care o urmăresc. Deschiderea conferinţei a fost ca un adevărat şoc electric pentru ortodocşi întrucât organizatorii au ţinut să fie citită o rugăciune ecumenistă care spunea:

«O Dumnezeule Tată, Tu poţi să le faci pe toate noi. Ne încredinţăm Ţie. Ajută-ne ca să trăim pentru alţii, căci şi dragostea Ta se întinde peste toţi oamenii. Să căutăm şi să cercetăm adevărul pe care nu l-am cunoscut…»!!!

Reprezentanţii Bisericilor ortodoxe trebuie să fi simţit groază şi cutremur în momentul acela. S-ar fi cuvenit să strige cu glas puternic şi să-l mărturisească pe Hristos, ridicându-se în picioare şi zicând:

– Faceţi o greşeală domnilor ecumenişti. Rugăciunea voastră este pentru noi o blasfemie. Noi am cunoscut deja Adevărul. Adevărată şi vie ne este credinţa. Adevărul este însuşi Hristos. «Eu sunt calea, Adevărul şi viaţa». Ce adevăr să mai căutăm?… Voi, ceilalţi trebuie să căutaţi şi să cercetaţi…

Din păcate, însă, nicio voce de protest nu s-a auzit, nici un reprezentant ortodox n-a părăsit sala în momentul acela înfricoşător de trădare.

Din fericire, Biserica Greciei n-a participat la această conferinţă trădătoare, chiar dacă n-a făcut-o neapărat din motive de credinţă. Cu toate acestea, însistăm ca Biserica Greciei să iasă cât de repede din această organizaţie paneretică care este WCC…

Prin aceste adunări care au avut loc deja ni s-a descoperit deja că ecumenismul nu are în vedere să facă cunoscut Adevărul, ci dispariţia lui şi a credinţei ortodoxe care îl deţine, prin cultivarea ambiguităţii.

II. Ecumenismul duşmanul de moarte al Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească

Din toate declaraţiile ecumeniştilor de la cele patru Adunări generale reiese clar că se urmăreşte un anumit plan şi se tinde către un scop mai înainte stabilit. Puterile întunericului, consecvente acestui plan, avansează tot mai mult pentru a dezarticula creştinismul, fapt pentru care atacă din răsputeri dogma Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Acestea sunt deja fapte oficiale, confirmate de declaraţiile blasfematoare pe care ecumeniştii înşişi le-au făcut în cadrul Adunărilor WCC.

Încă de la prima Adunare de la Amsterdam, ecumeniştii şi-au concentrat eforturile pentru alterarea, desfiinţarea dogmei Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

Primul vorbitor al acestei întruniri, Gustav Ollen, după ce la început a dat impresia că este întru-totul ortodox, şi-a arătat adevăratul chip mai pe urmă, când a afirmat:

«Biserica (cea adevărată) este sinteza tuturor bisericilor» şi «că toţi creştinii sunt membrii acestei Biserici»

În acest fel şi-ar fi dorit Ollen să fie Biserica, nu Una, ci o sinteză, unită fiind cu toate înşelăciunile.

Un alt profesor Klarens Kreig, pe parcursul discursului său, a explicat auditoriului ce trebuie înţeles prin termenul catholic, echivalându-l cu întreg, integral.

Conform acestui înţeles, crezul sau simbolul nostru de credinţă va fi rostit astfel : «Cred într-una sfântă, integrală (integratoare) şi apostolească Biserică»

Iar în ce priveşte harismele Sfântului Duh, profesorul le vede ca «deviaţie/abatere» (de la normal, părând, probabil, prea restrictive), «ori, zice el, în Biserică trebuie să existe o mare varietate de expresie».

La această primă Adunare ecumenică a WCC a vorbit şi profesorul ecumenist Ioan Grek, care a lovit în dogma Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. El a atacat cu o şi mai mare ascuţime, decât predecesorii, termenii de credinţă ai Bisericii Lui Hristos. S-a referit la Biserică ca la «Marea Biserică», care în concepţia lui «îi cuprinde pe toţi creştinii indiferent de convingere sau mărturisire». Cu alte cuvinte, «Biserica» ecumenistului Grek este un mozaic, un amestec de erezii, adevăruri, minciuni şi înşelări. Este acea «Biserică» care îi acceptă pe toţi din toate confesiunile.

Crezi în adevăr? Eşti acceptat. Crezi în minciună? Iarăşi eşti acceptat. Eşti creştin ortodox? Găseşti şi tu acolo adăpost. Eşti eretic? «Marea Biserică» te primeşte, nu este respins nimeni.

Toţi sunt chemaţi, la grămadă, fără să-i pese cuiva de Adevăr, pentru că în acest amestec, care se urmăreşte intenţionat, Adevărul dispare, se estompează. Se încearcă, de fapt, nu ca cei înşelaţi să găsească Adevărul, ci să-l piardă şi aceia care îl posedă, adică cei care mai cred într-o Biserică Sfântă, Sobornicească şi Apostolescă.

«Sfânta Scriptură la muzeu»!

La prima Adunare ecumenică, renumitul profesor de dogmatică de la Universitatea Regală, Karl Barth, cunoscut pentru simpatiile sale comuniste, a afirmat că vede ca singură soluţie pentru Biserică, renaşterea ei în ecumenism, în unirea bisericilor.

Tot el a spus, «cartea, dogmatica, cateheza, educaţia bisericească, Sfânta Liturghie, propovăduirea au ajuns exponate de muzeu».

Auziţi creştini şi vă cutremuraţi! După acest domn, toate cele sfinte şi cinstite sunt perimate şi au ajuns exponate de muzeu. Iar acesta, vezi Doamne, se consideră teolog. Acest om, spuneţi-mi, vorbeşte de Dumnezeu sau spune nebunii? Astfel de lucruri au ajuns să susţină apărătorii ecumenismului şi la o astfel de teologie şi credinţă suntem chemaţi şi noi ortodocşii unindu-ne cu ei.

Trebuie subliniat că astfel de oameni luptă pentru «unirea Bisericilor» sub acoperământul WCC. Sunt acei care se pregătesc să ducă Sfânta Scriptură la muzeu, care au de gând să desfiinţeze Sfânta Liturghie şi Tainele pe motiv că ar fi perimate.

Ei lovesc în dogmele Bisericii, pentru că îşi doresc să fie scoase din creştinism, adică exact ceea ce reprezintă coloana ei vertebrală.

Ne permitem acum să-i întrebăm pe ecumeniştii din tabăra noastră, după toate aceste declaraţii mai mult decât edificatoare, cu ce se deosebesc de atei? Nu văd că luptă pentru ecumenism toţi ereticii, ateii, masonii şi comuniştii, întru-un cuvânt toţi antihriştii?

Dar, poate că este interesat cu adevărat de ce înseamnă creştinismul şi Biserica acest filocomunist, pe nume Karl Barth, care susţine că «singura speranţă a creştinilor de a supravieţui în epoca actuală este căutarea unei mod adecvat prin care să poată fuziona cu acel curent, de acum vital, al prezentului – care este comunismul mondial»?

Poză—pag. 126–Ecumenismul încearcă să lovească dogma Bisericii ortodoxe, atacând ultimul şi cel mai important paragraf al Simbolului de credinţă, acela care vorbeşte de Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. În faţa ecumenismului pălesc multe erezii, cum ar fi arianismul ce fost condamnat de primul Sinod Ecumenic.

Sau poate că teologhiseşte, atunci când profeţeşte despre iminenta catastrofă a creştinismului? Oare n-a citit niciodată, ca teolog, asigurarea pe care Hristos ne-o face zicând: «că nici porţile iadului nu vor putea zdrobi Biserica», fapt care, cel puţin până acum, s-a dovedit adevărat în ciuda tuturor atacurilor întunericului?

Ecumenismul actual, pentru a lovi în dogmă, încearcă unirea tuturor ereziilor, devenind astfel erezia tuturor ereziilor. Iar acum îşi  arogă şi statutul de Biserică şi încercă să fie cinstită precum Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, uzurpând locul adevăratei Biserici a Lui Hristos.
El cuprinde în sine, prin unirea ce o doreşte, toate ereziile de la vechiul arianism, monofizitism, monotelism până la superstiţiile şi ereziile moderne. Toate celelalte erezii au încercat să zdruncine primele articole ale Crezului, ecumenismul actual însă, se pregăteşte să lovească cel mai important paragraf al Simbolului, cel referitor la unicitatea şi apostolicitatea Bisericii. (care cuprinde şi dă mărturie  practic pentru toate celelalte articole de credinţă).

a)    Războirea Lui Iisus Hristos

Sfintele Canoane sunt legile Bisericii. Aşa cum societatea nu poate sta în picioare fără legi, la fel şi Biserica fără canoane. Statul dă legi şi pedepseşte furtul, batjocorirea, jurământul fals, delapidarea, crima şamd. Aceste legi elaborate de stat şi care sunt valabile în lume sunt imperfecte, însă pot fi îndreptate ulterior. Biserica legiferează prin asistenţa Sfântului Duh. Sinoadele Ecumenice şi cele locale au emis hotărâri prin luminarea Sfântului Duh. Pentru acest fapt Sfintele Canoane sunt adevărate şi au o valabilitate veşnică.

Ecumeniştii luptă tocmai împotriva acestor canoane pe care doresc să le desfiinţeze. Ei nu neagă că ar fi adevărate, însă susţin că sunt depăşite în raport cu epoca în care trăim, că vremea pentru care au fost făcute a apus de mult. Lucrurile acum, zic ei, sunt cu totul diferite, fapt care ne obligă să ne adaptăm epocii în care trăim. Aceste lozinci sunt repetate neîncetat, în cor, pentru a trage Biserica Lui Hristos departe de El şi de mântuire.

Creştinii ortodocşi resping astfel de lucruri înşelătoare şi viclene care ne cheamă, chipurile, la  a ne pune în rând cu lumea, a ne adapta la ea.

Nu-i vom urma pe ecumenişti pe această pantă periculoasă a impietăţii, pentru că ştim că Sfintele Canoane nu reprezintă nişte porunci temporare, ci ele au valabilitate veşnică. Ştim că ele nu merg împreună cu moda şi nu se adaptează (agiornează[3]) cu păcatul,  pentru a furniza alibiuri fărădelegilor noastre…

De ce ecumeniştii spun totuşi altceva? Care este punctul de plecare (premisa) al ecumenismului în chestiunea aceasta? El, în primul rând, nu vine decât din starea căldicică care caracterizează credinţa ereticilor, sprijinită de viziunea antropocentrică căreia îi sunt tributari.

Ortodoxia ne cere să trăim conform cu cerinţele desăvârşirii creştine. Eterodocşii, dimpotrivă, iau din creştinism numai acele elemente ce pot fi conciliate cu obiceiurile vieţii civilizate de astăzi.

Ortodoxia vede creştinismul ca pe o temelie a vieţii adevărate, cerând de la fiecare să se silească pe sine, aplicând în viaţa sa ceea ce Hristos ne-a învăţat. Eterodoxia vede bazele civilizaţiei actuale ca ceva de neclintit, ce nu poate fi schimbat. Ortodoxia cere un aşa de mare eroism moral încât aceste temelii să poată fi schimbate. Eterodocşii caută să găsească în creştinism ceea ce consideră că le este de folos în condiţiile actuale ale vieţii, pentru a o duce bine.

Ortodoxul nu are aici «cetate stătătoare, ci pe cea viitoare o caută». El ştie că a fost chemat la veşnicia cea de dincolo de mormânt, acolo unde începe viaţa adevărată. Mecanismele vieţuirii actuale sunt pentru ortodocşi efemere şi deşarte, considerându-le nefolositoare. «Pe toate le consider de nimic ca pe Hristos să-l dobândesc» spune Apostolul Pavel. Pentru eterodox, însă, credinţa în viaţa viitoare este fără putere, este mai mult o idee subţire, bună, e adevărat că-l ajută să-şi facă viaţa de aici mai bună. Aici, însă, nu dincolo.

Noi ortodocşii avem credinţa creştină autentică, ceilalţi una mutilată, ciuntită. Asceza se găseşte la ortodocşi, la ceilalţi poţi vedea alipirea de cele pământeşti şi traiul bun. Cei din urmă vor fericirea umanităţii aici pe pământ, nu le pasă sau nu prea înţeleg prea mult cealaltă viaţă.

Trebuie accentuat caracterul ascetic al ortodoxiei (numai ea l-a păstrat în cadrul creştinismului) care este însoţit de o aşteptare sfântă a celor pe care Mântuitorul nostru ni le-a promis aici şi dincolo.

Eterodocşii, ecumeniştii, papistaşii, protestanţii nu fac priză la o astfel de credinţă, iar slăbiciunea credinţei lor se va vădi mai ales la învierea cea de obşte a tuturor. Ei pun accent mare pe fericirea vieţii prezente, care, oricum, este asemenea unui abur care repede se duce. Toate înşelările Apusului pornesc de aici: faptul că nu au vrut să înţeleagă că creştinismul înseamnă asceză şi reapătimire, ele fiind necesare pentru a ne desăvârşi şi a deveni vrednici de Împărăţia Lui Dumnezeu cea veşnică.

Poză—pag 133–Papismul nu numai că nu este o credinţă ascetică, ci, dimpotrivă, înţelege într-un mod de-a dreptul scandalos delectarea simţurilor. Putem vedea mai sus o scenă impioasă chiar în interiorul unei biserici papistaşe. Este vorba de o Liturghie acompaniată la chitară de o femeie. Să plângem sau să ne indignăm? Şi totuşi, mai sunt unii creştini ortodocşi care vorbesc de „unire şi ecumenism”.

Creştinismul este o credinţă ascetică care vorbeşte de o luptă continuă împotriva patimilor. Este învăţătura despre acele mijloace şi condiţii prin care putem dobândi virtutea ce ne este necesară mântuirii. Premisele sunt de ordin interior, adică asceza şi exterior, convingerile noastre dogmatice şi tainele prin care ni se transmite harul dumnezeiesc, pentru a ne vindeca şi a ajunge la desăvârşire.

Reformatorii, ecumeniştii neagă acest fundament al ortodoxiei care este asceza, mijloc prin care dezrădăcinăm patimile şi sădim virtuţile, ei preferând să se conformeze epocii actuale. Patriarhul ecumenic Meletios Metaxakis, ecumenist şi mason, a convocat la C-pol un «sinod panortodox», plănuind anumite „reforme” cum ar fi: hirotonia întru episcop a celor căsătoriţi, acceptarea celei de a doua căsătorii la preoţi, desfiinţarea monahismului, scurtarea sfintelor slujbe, desfiinţarea raselor preoţeşti, a bărbilor, şamd. Astăzi această lucrare este continuată de patriarhul actual Athenagora şi de alţi câţiva arhiepiscopi şi episcopi «progresişti» şi moderni.

Tot aceştia sunt şi cei care recomandă ca să fie desfiinţate canoanele, întrucât nu mai concordă cu vremurile, epoca noastră diferind mult de cea a Sinoadelor Ecumenice când ele au fost stabilite şi care astăzi, chipurile, nu mai pot fi aplicate.

Să vedem, aşadar, câteva din canoanele pe care vor să le desfiinţeze:

1)                       Canonul 24 de la Trulo, care interzice clericilor şi monahilor de a merge la hipodrom şi la alte distracţii.

2)                       Canonul 54 al Sfinţilor Apostoli, care interzice clericilor să intre în cârciumă, în taverne fără o mare nevoie

3)                       Canonul 9 al Sfinţilor Apostoli care interzice credincioşilor odată ce au intrat în Biserică să mai iasă până la sfârşitul Liturghiei.

4)                       Canonul 80, Trulo, care pedepseşte pe clerici cu caterisirea şi pe laici cu afurisenia dacă lipsesc de la Biserică 3 duminici la rând fără un motiv serios.

Cei mai sus pomeniţi recomandă desfiinţarea Sfintelor Canoane pentru a se institui permisiunea unei vieţi lejere şi nepăsătoare. Se vrea, altfel spus, legiferarea fărădelegii, păcatul să fie astfel validat, pentru a avea ei, în primul rând, conştiinţa împăcată pentru încălcările de care se fac vinovaţi.

În condiţiile dorite de aceştia omul nu se poate mântui şi nu va întra în Împărăţia cerurilor. Ecumeniştii, prin desfiinţarea acestor canoane ce vizează conduita credinciosului, lovesc exact în ceea ce este mai specific ortodoxiei – în caracterul ei ascetic (autodisciplinar). Vor astfel să netrebnicească sarea, fără să le pese de întrebarea Domnului: «Dacă sarea se va strica cu ce se va mai săra?». Este clar că prin urmărirea şi cultivarea unor astfel de lucruri ecumenismul vrea să submineze Biserica din interior, slăbindu-i duhul. Tot acest proces este de fapt un sabotaj care vrea să zdruncine din temelii ortodoxia.

Să vedem în ce fel astăzi câştigă teren propaganda care vizează desfiinţarea oficială a Tainei căsătoriei pentru a se legifera căsătoria civilă şi «dragostea liberă» (libertinajul). Sunt legiferate anticoncepţionalele şi avorturile. Se fac eforturi pentru recunoaşterea «normalităţii» scârboasei şi urgisitei de Dumnezeu patimi a homosexualităţii. Au ajuns să consfinţească o slujbă specială pentru fiarele de tipul acesta, iar propunerea vine din partea unui «episcop» anglican. Sunt «pastori» protestanţi care au săvârşit deja astfel de căsătorii înfricoşătoare. Ecumeniştii şi unioniştii nu văd oare cu cine vor să ne unească?

Profesorul K. Muratidis de la facultatea de teologie din Athena denunţă agresiunea şi lipsa de cuviinţă cu care sunt tratate la ora actuală Sfintele Canoane:

«Canoanele Sinoadelor ecumenice sunt încălcate sau mai bine zis desfiinţate fără nici cea mai mică mustrare de conştiinţă, întru-un mod de-a dreptul provocator, care pun sub anatemă şi afurisanie pe călcătorii lor. În felul acesta credincioşii ajung să se smintească, cei vinovaţi uitând prea lesne cuvintele Domnului «Vai omului care se face pricină de poticnire, mai bine ar fi să i se lege o piatră de gât şi să fie aruncat în adânc». S-ar putea întreba cineva, care sunt criteriile care stau la baza acestei atitudini de ignorare şi încălcare a canoanelor – care echivalează practic cu o desfiinţare –, a acelora pe care păstorii Bisericii s-au obligat la hirotonie se le respecte, ca iconomi credincioşi ai tainelor Lui Dumnezeu? Unde poate să ne conducă o astfel de pantă alunecoasă?» („Ortodoxos Typos” 20 05 1970)

b)    Ecumenismul declară război dumnezeirii Domnului nostru Iisus Hristos.

De ce să ne mirăm de poziţia aceasta a WCC întrucât se ştie deja că ecumenismului nu-i pasă cu adevărat de creştinism?

Poza—pag 137 O căsătorie dezgustătoare, înfricoşătoare şi greţoasă între doi homosexuali, „binecuvântată” de un pastor protestant. Ecumenismul cu aceşti păstori – cu chip de fiară – vrea să ne unească.

Dovezile care scot la vedere aceste adevăruri se înmulţesc pe zi ce trece. Mişcarea ecumenică este interesată de a pune la cale o împreună vieţuire şi lucrare a oamenilor care se găseşte departe de Evanghelie. Ea vorbeşte de îmbunătăţirea societăţii chiar dacă în acest deziderat Adevărul se pierde, căci urmăreşte şi cultivă mixajul de toate tipurile. Putem vedea astăzi cum mişcarea ecumenică se extinde tot mai mult printre creştini şi evrei. Ea vrea să imprime creştinilor o mentalitate nouă, una de tip masonic, pentru a ajunge să spună cu aceeaşi uşurinţă «Domnul nostru Buda» precum spun «Domnul nostru Iisus Hristos».

La una din întâlnirile pe plan local ale Consiliului Bisericilor, ce a avut loc la Boston, pastorul unitarian ce a fost prezent acolo a cerut ca numele lui Iisus Hristos să nu mai fie pomenit nici măcar o singură dată la astfel de întâlniri, pentru a nu se simţi jigniţi membrii «Bisericii» lui care sunt deişti.

Putem spune că cei care participă la mişcarea ecumenică au ajuns în punctul să-l respingă pe Hristos tocmai prin tăcerea ce o afişează în diverse situaţii care reclamă luarea unei atitudini, admiţând astfel că le lipseşte cu desăvârşire lumina adevărului.

Atunci care este Dumnezeul în care cred ecumeniştii? Evanghelistul Ioan spune că «Tot cel care îl neagă pe Fiul, nu-l are nici pe Tatăl»(1In.2,23)

Cel care îl respinge pe Tatăl şi pe Fiul, spune evanghelistul însuşi, acesta este antihristul.(In. 2,22).

Prin ce se deosebeşte atunci ecumenismul de evreomasonerie? Amândouă au, în cele din urmă, aceeaşi învăţătură. Toată învăţătura evreomasoneriei ne este altceva decât o respingere a lui Iisus Hristos, ca Dumnezeu şi Mântuitor al lumii.

Această negare prin tăcere a lui Iisus Hristos, practicată de ecumenism, dovedeşte un lucru important: că ecumenismul, fie pe baza unui plan, fie că nu, s-a alăturat învăţăturii evreilor, care cred că Mesia nu a venit încă şi că El trebuie aşteptat.(pregătindu-i-se calea prin toate mijloacele)

Prin negarea tacită a dumnezeierii lui Hristos este servită propaganda evreomasonică şi planul Antihristului, care nu urmăreşte altceva decât zdruncinarea credinţei creştinilor în Mântuitorul Hristos şi împiedicarea lucrării lui Dumnezeu de mântuire a omului.

c)    Dedogmatizare (adogmatism) înseamnă dezcreştinare

Din analiza mişcării ecumenice constatăm că ecumenismul nu promovează acel creştinism predat nouă de Domnul şi Apostoli, ci dimpotrivă cultivă o teorie lumească a unui pseudocreştinism. Această teorie s-a născut şi a crescut la sânul masoneriei, teozofiei, YMCA, YWCA, cercetaşilor, clubului Rotary şi a altor organizaţii similare, fără ca să fie preocupată în vreun fel de Adevăr, dogmă sau mântuirea omului.

Există, aşadar, o lucrare programată de slăbire duhovnicească, care avansează, din păcate, tot mai mult în lumea ortodoxă, lucru datorat abordării raţionaliste şi reci a adevărului aflat în învăţătura creştină. Se caută şi se vrea o credinţă căldicică, neangajantă existenţial şi care să nu reprezinte riscuri pentru modul nostru de vieţuire lumesc. Spre exemplu, învăţătura clasicistă, susţine o astfel perspectivă lumească, pentru că şi ea a îndepărtat învăţătura creştină din studiile sale. Dovadă stă şi faptul că au trecut 150 de ani de când suntem greci liberi şi textele Sfinţilor Părinţi nu au fost introduse în programa de învăţământ. Clasicismul unilateral, învăţământul scolastic şi tehnic au intrat în şcolile noastre, pregătind oameni de ştiinţă, intelectuali, însă nu şi creştini mărturisitori ai credinţei.

Iată ce spuneau sioniştii în Protocoale cu mai mult de 70 de ani înainte:

«Atunci însă când vom veni noi la putere, vom înlătura din educaţie toate obiectele de învăţământ care pot pricinui frământări, şi vom face din tineret nişte copii care ascultă de autorităţi, iubind pe acela care-i îndrumă, ca pe un sprijin şi o nădejde de pace şi linişte.

Vom înlocui clasicismul, ca şi orice studiu al istoriei vechi, care cuprinde mai multe pilde rele decât bune, prin studiul programului viitorului…

Popoarele creştine sunt îndobitocite de băutură; tinereţea le e înjosită de studiile clasice şi de desfrânarea precoce la care i-au împins agenţii noştri -, profesorii, oamenii de serviciu, guvernantele din casele bogate, apoi negustorii noştri şi femeile noastre din localurile de petrecere ale creştinilor» (cap. 1)

Ecumeniştii dedogmatizează teologia (promovează adogmatismul teologic) prin mecanismele lor satanice, urmărindu-se ca din şcolile de teologie să iasă doar teologi pseudocreştini, devitalizaţi şi lipsiţi de orice râvnă sfântă faţă de adevărurile de credinţă. Ştiinţa teologică ajunge să-şi piardă fundamentul pentru că dogma este lipsită de aspectele ei morale. Fără învăţătura morală a dogmelor sufletul celui ce studiază teologia nu este mişcat în vreun fel şi nu are parte de experienţa unei credinţe fierbinţi în Adevărul care este Dumnezeul în Treime. Teologia nu devine decât o ştiinţă seacă prin ignorarea părţii morale a dogmei. Ajunge şi ea ca una din celelalte ştiinţe lumeşti, cum ar fi fizica, chimia, care nu te implică sufleteşte cu nimic. Nu are duh dătător de  viaţă care să înrobească sufletele teologilor şi al credincioşilor simpli.

Am ajuns să scoatem din şcolile teologice nu teologi luminaţi şi mărturisitori ai credinţei, ci participanţi la discuţii despre credinţă, teologhisind fără credinţă şi fără cunoaşterea misiunii la care sunt chemaţi. Suntem în situaţia ca ortodoxia să fie subminată de aceşti teologi şi clerici dezcreştinaţi, ce au studiat teologia ca pe o  ştiinţă şi nu au asimilat-o ca credinţă.

Mâinile nevăzute ale puterilor întunericului lucrează de zor la planul satanic pus de ele la cale, care vrea realizarea unui pseudocreştinism. Pentru a izbândi în scopurile ce şi le-au propus, au reuşit ca să introducă în şcolile teologice o învăţătură creştină fără duh. Au încercat să reducă credinţa la nivelul unui sistem pedagogico-raţionalist care conferă o anumită «flexibilitate» când e vorba de dogmă.

Acolo unde ar trebui să dai de râvnă pentru credinţă, s-a instituit o stare căldicică şi deşi credinţa este fundamentată pe jertfă, ceea ce a început în mod satanic să se promoveze în şcolile teologice sunt discuţiile de factură raţionalistă despre credinţă şi dogmă, care nu fac decât să cultive în minţile tinerilor studenţi dileme şi relativisme asupra valorilor consacrate ale tezaurului de credinţă.

Efectele unui astfel de tip de învăţătură nu s-au lăsat mult aşteptate, făcând posibilă apariţia în spaţiul politicului a unor monştrii cum au fost Stalin, Mikogian şi alţi membrii de vază ai  TSEKA (KGB). Şi în Grecia mulţi absolvenţi de teologie au ajuns în poziţii de conducere la comunişti şi, atunci când s-a ivit vreo ocazie, nu s-au dat înapoi în a-şi mânji mâinile cu sânge frăţesc, mai ales în timpul ocupaţiei germano-italiene din Grecia şi mai apoi în războiul civil.

Această teologie dezcreştinată a vremurilor noastre a scos din şcolile teologice şi pe învăţătorii ecumenismului, pe susţinătorii şi apărătorii procesului de „unire” creştină, pe «teologii» de profesie, care lucrează temeinic la surparea dogmei Bisericii, Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

Aceşti teologi sunt neghina sădită în câmpul Bisericii, cei care şi-au garnisit până la refuz cunoştinţele cu teorii filosofice de provenienţă protestantă sau papistaşă şi care au rămas cu inimile goale de experienţa trăită în har a credinţei ortodoxe.

Pentru ca să nu rămână nestricaţi teologii din Grecia, ecumeniştii au pus la cale tot felul de burse pe la Universităţile catolice şi protestante din afară. Unul din promotorii unor astfel de burse  a fost şi renumitul ecumenist Amikas Alevizatis.

S-a instituit regula ca nimeni să nu poată ocupa  o catedră în sistemul universitar dacă nu a studiat mai întâi în Apus, la eterodocşi.

Iată modalităţile prin care ecumeniştii formează pseudocreştini şi cultivă o credinţă străină de cea autentică, mântuitoare. Au a(de)dogmatizat creştinismul şi îi dezcreştinează acum încetul cu încetul şi pe credincioşi.

Poză-pag. 143—Cel reprezentat mai sus nu este nici arheolog, nici turist sau poet, nici bursier al Institutului francez de studii, ci acela care a pus gând rău şi a declarat război Sfintei Tradiţii, Sfintelor Canoane – faima şi strălucirea ortodoxiei, patriarhul mason Meletie Metaxakis.


[1]

[2]

[3]

Read Full Post »

III. Stadiile mişcării ecumenice

Să vedem acum, pas cu pas, ceea ce înseamnă ecumenismul, care sunt stadiile dezvoltării sale, instrumentele prin care reuşeşte să capete o amploare tot mai mare, provocând un dezastru irepetabil. Să analizăm cu atenţie toate acele elemente doveditoare ce au o legătură unele cu altele despre rolul şi obiectivele acestei mişcări.

Mişcarea ecumenică pe care o putem vedea astăzi în lume a trecut prin mai multe faze. Pentru ca ecumenismul să-şi atingă scopurile infernale a înfiinţat pe parcurs câteva organizaţii internaţionale sau a reuşit să le infiltreze pe altele deja existente, care cu timpul au început şi acestea să servească interesele sale.

Astfel de organizaţii sunt: YMCA, YWCA, cercetaşii, WCC (Consiliul mondial al Bisericilor), şamd.

1.YMCA şi YWCA

Primul strămoş al mişcării ecumenice actuale şi-a făcut apariţia pe la mijlocul secolului al 19-lea. În 1844, un anumit George Williams a înfiinţat YMCA  sau altfel spus «Asociaţia creştină a tinerilor». Această organizaţie de tineret a reuşit să se extindă în foarte puţin timp în toată lumea. În 1952 existau 10000 de publicaţii ale acestei organizaţii şi 4 milioane de membrii.

În 1855, adică la 11 ani de la înfiinţarea YMCA, s-au înfiinţat în Anglia şi două asociaţii de femei. O tânără din sudul Angliei, pe nume Ema Roberts, a pus bazele unui cerc, ce şi-a propus realizarea de întâlniri în vederea rugăciunii împreună. În alt loc, la Londra, doamna Kinerd a înfiinţat o asociaţie pentru tinere fete care avea ca scop practicarea filantropiei. În 1894, cele două asociaţii s-au unit într-una singură, luând numele YWCA sau «Asociaţia creştină mondială a tinerilor».

YMCA şi YWCA nu au avut nicio doctrină clar stabilită, însă în esenţă este caracterizată de o ideologie neclară, neprecisă şi semicreştină, promovând o teorie umanistă asupra lumii, în care nu se face referire nici la păcatul strămoşesc şi nici la mântuirea sufletului. Plecând de la un astfel de fundament, cele două asociaţii au creat în lume tot felul de nuclee, în care accentul, în ceea ce îi priveşte pe membrii săi, s-a pus pe dezvoltarea trupului şi pe protejarea, chipurile, a sănătăţii. Ceea ce s-a cultivat în mod fin a fost o întoarcere a omului spre trup, ajungându-se până la un cult adus trupului. Bineînţeles că, în continuare, nimeni nu vorbea despre păcatul strămoşesc sau despre mântuire care se găsesc la modul absolut numai în Biserica adevărată a Lui Hristos. Dimpotrivă, membrilor ei li s-a cultivat un sentimentalism pronunţat care are ca unic rezultat desfătarea simţurilor. Acest tip de educaţie determină o poziţionare liberă faţă de păcat şi o relativizare a dogmelor Bisericii creştine prin practicarea ironiei. Promovează filantropia mai degrabă ca pe o distribuire de bunuri decât ca pe o misiune în numele Lui Hristos şi al Bisericii Sale.

Aceste asociaţii fac dovada unui comportament protector faţă de creştini dar nu  a celor buni, exemplari ci a celor debili şi problematici. Ele au caracter clar adogmatic, multe generaţii de tineri fiind „educaţi” într-o atmosferă de indiferenţă şi răceală faţă de ceea ce înseamnă adevărata credinţă, inoculându-li-se un creştinism mincinos.

POZĂ pag 51–-Despre activitatea YWCA din Chicago. După cum este menţionat în publicaţia periodică americană „Crucea şi steagul”, aproximativ 500 de „tinere” în jurul vârstei de 35 de ani, aflate sub conducerea evreicei Pepper Schwartz de la publicaţia ce aparţine organizaţiei YWCA, a întreprins o campanie susţinută pentru legalizarea folosirii marihuanei, a avorturilor ş.a.m.d. Aceasta este una din direcţiile date de YWCA!

POZĂ–-În broşura din Toronto, Canada, al cunoscutei YWCA, se menţionează acordul la care s-a ajuns, de a nu se mai menţiona nicăieri numele lui Iisus Hristos  Şi totuşi această asociaţie are pretenţia că ar fi creştină după nume.

(Vezi «Cruce şi steag» – broşura din marie 1971)

S-au pus bazele, aşadar, ale acestei mişcări care în mod evident se află sub influenţa întunericului şi în care se vede deja stricarea credinţei în «Una Sfântă Apostolească şi Sobornicească Biserică».

Indiferenţa dogmatică şi starea căldicică promovate de cele două organizaţii YWCA şi YMCA se explică prin faptul că ele sunt influenţate de masonerie.

În cartea „Două sute de ani de masonerie grecească” a lui Marino Polato, membru al lojii masonice ateniene „Prometeu” , editată în 1952, citim la pagina 168 despre vizita în Grecia din 1932 a unor americani, de primirea cărora s-a ocupat loja masonică locală. În continuare cartea scoate la lumină câteva aspecte deosebit de importante: «Aceste grupări aflate în vizită aparţineau acelor organizaţii cunoscute cum ar fi Crucea Roşie, YMCA şi Mângâierea orientului apropiat.(pag 52) Masoneria grecească a acordat conducerilor acestor organizaţii toată cinstea ce se cuvenea conform uzanţelor masonice, ca şi cum ele ar fi constitutive masoneriei în proporţie de 90 la sută».

Ceea ce ne descoperă cartea aceasta editată în 1932, la Athena cu aprobarea Marii Loje şi înaltului demnitar al Consiliului de gradul 33, este faptul că masoneria penetrează toate sectoarele importante ale vieţii publice. Preia poziţiile cheie în conducerile organizaţiilor, cum ar fi YMCA, YWCA, Crucea Roşie etc.

Trebuie precizat, încă o dată, aici că masoneria pentru a-şi împlini obiectivele propuse nu creează doar propriile organizaţii ci se introduce şi în cele deja constituite, ce au o anumită importanţă, punându-şi oamenii ei în funcţii de conducere. Pasul următor este ca aceste organizaţii a căror conducere au preluat-o să devină încet, încet instrumentele ei în realizarea scopurilor sale întunecate, cum ar fi unirea Bisericilor.

YMCA, după cum scrie şi în „Enciclopedia eticii religioase”, «a fost în multe privinţe un deschizător de drumuri». Şi-a adus contribuţia la iniţierea mişcării mondiale pentru misiune apostolică şi apropierea Bisericilor». Acesta este în fapt şi scopul ecumenismului.

YMCA din Grecia e fost prezidată pentru mulţi ani de ecumenistul Amilcas Alivizatos, ceea ce arată legăturile strânse dintre YMCA şi ecumenism.

YMCA americană este cea care a înfiinţat în 1918 organizaţia similară din Grecia, pe care a şi finanţat-o. Scopul declarat a fost «sprijinirea, promovarea şi dezvoltarea armonioasă a tinerilor, trupeşte, spiritual, moral şi social» (art. 2 din darea de seamă a YMCA, Athena)

Organizaţia YMCA debutează cu adevărat în 1923, activitatea ei extinzându-se prin grija mitropolitului mason de Athena, Meletie Metaxki şi al profesorului ecumenist Amilcas Alivizatos.

Pentru o mică perioadă de timp YMCA a funcţionat la Seres, apoi în Kerkira, fiind sprijinită personal de către patriarhul Athenagora, un notoriu ecumenist şi unionist al Bisericilor; el de altfel a şi fost acuzat pentru apartenenţa sa oficială la masonerie, fapt care n-a fost dezminţit până astăzi.

Metaxas dizolvă YMCA

În 1939, primul ministru, cel care a spus acel istoric Ohi în faţa italienilor, a dizolvat toate filialele YMCA din Grecia, confiscând patrimoniul lor.

Trebuie amintit aici că până în 1921 I Metaxas a fost mason. Luând însă cunoştinţă de lucrarea dizolvantă a masoneriei, din punct de vedere spiritual, s-a disociat de ei începând din acel an.

După dizolvarea YMCA din Grecia, ctitorul şi finanţatorul ei din America a protestat oficial cu tărie. În condiţii acelea, făcând uz de limbajul fin al diplomaţiei, Metaxas şi-a expus cu claritate punctul său de vedere, din care a reieşit că YMCA, prin programul şi activitatea sa, contravine obiceiurilor şi stării de spirit specifice poporului grec.

Pentru că deşi se pretindea că aceste asociaţii sunt eminamente greceşti încă de la înfiinţare, fără a fi dependente de cele similare din exterior, totuşi YMCA americană (asociaţia mamă) a intervenit în sprijinul asociaţiilor desfiinţate.

Ministrul a făcut observaţia următoare: «Au înfiinţat şi au constituit asociaţii greceşti fără nicio dependenţă de organizaţiile internaţionale similare (aşa se pretinde). Regulamentele acestor organizaţii fac referire la aspecte care în fapt sunt contrare situaţiei reale, ele vorbind de independenţa şi autonomia lor şi de contacte minime cu cele din afară…YMCA, după propria legislaţie,  nu are aşadar niciun drept legal să intervină.

Nu este admis ca o organizaţie străină să se ocupe pe viitor de situaţia tinerilor noştri. Această interdicţie este în conformitate cu tradiţiile noastre…Susţinem acest lucru pentru că ne bazăm pe ceea ce ne-au învăţat doi mari învăţători ai umanităţii : Platon şi Aristotel…De altfel statul grecesc are dreptul incontestabil de a-şi educa tineretul ţării în consonanţă cu acele idei şi convingeri specifice locului şi să se îngrijească ca dogmele Bisericii ortodoxe greceşti să aibă un caracter absolut şi exclusiv atunci când se pune problema credinţei, întrucât ea este legată indisolubil de neamul nostru de-a lungul unei istorii străvechi. Dacă urmărim integritatea neamului nostru nu putem privi cu indiferenţă Biserica ortodoxă grecească…Având în vedere că majoritatea covârşitoare a populaţiei este ortodoxă (la 8 milioane de ortodocşi fiind doar 200000 de neortodocşi), statul se obligă să le protejeze conştiinţa religioasă…

Nimeni nu poate susţine că YMCA ar putea să sprijine şi să asigure în mod exclusiv credinţa ortodoxă grecească şi nici nu i s-ar putea pretinde aşa ceva.

Prin urmare orice presiune venită din exterior pentru ca YMCA să fie menţinută în continuare, ar constitui un amestec în treburile interne ale statului nostru. Nimeni nu poate afirma că societatea grecească ce este reprezentată de stat, este de condamnat pentru că nu-şi lasă tineretul să fie educat de organisme ce se găsesc în afara ei.

În ce priveşte averea YMCA nu ascund că ne-a surprins neplăcut efortul depus pentru a se dovedi că ea ar proveni din contribuţii americane.

În primul rând, chiar dacă acest fapt este exact, trebuie să ţinem cont de faptul că aceste contribuţii au fost făcute, în definitiv, pentru binele societăţii greceşti şi acest lucru nici n-ar mai fi trebuit menţionat. Şi spunem aceasta pentru că suntem siguri că au fost făcute cu bună credinţă fără a se aştepta vreo răsplată şi că de regulă dorinţa donatorilor nu poate intra în contradicţie nici cu scopurile asociaţiilor, nici cu legea grecească şi nici cu specificul etnic al asociaţiilor care este curat grecesc.

În al doilea rând, să nu uităm faptul că atât Statul grec cât şi mulţi greci de peste hotare şi-au adus contribuţia fie prin ajutoare, fie prin donaţii anuale la înfiinţarea şi funcţionarea YMCA.

(Din arhiva personală al lui Metaxa aflată în arhiva de Stat)

YMCA––imagine–-Sigla cunoscutei organizaţii masonice

ROTARY–-imag– siglă–Rotary este antecamera masoneriei, fiind condusă de aceleaşi puteri malefice ca şi ea. Oriunde te-ai duce în ţară Rotary se găseşte în mâinile lojii masonice. Conducătorii şi membrii ei de încredere sunt masoni. Rotary sprijină mult organizaţia cercetaşilor, care este curat masonică. Ea a înfiinţat numai în SUA din proprie iniţiativă 2000 de unităţi de cercetaşi, cheltuind 3 mil. de dolari. Rotary a venit în Grecia în 1928 din iniţiativa masoneriei.»…

(Vezi: «Puterile întunericului sub lumina creştinismului» Nicolae Psarudaki)

Dacă mai este însă cineva care se îndoieşte de legăturile strânse ce există între YMCA, YWCA şi masonerie, ne trebuie decât să fie atent la sigla celor două asociaţii. Este prezent acelaşi semn ca al masoneriei – triunghiul răsturnat cu vârful în jos, care este triunghiul satanic.

Primii părinţi ai mişcării ecumenice actuale sunt, aşadar, YMCA şi YWCA.

2. Cercetaşii

Organizaţia cercetaşilor poate fi numit cel de-a al doilea părinte al ecumenismului.

Lordul mason Bauden Paul înfiinţează în 1908, în Anglia, organizaţia mondială a cercetaşilor. Secretarul ei general, Martin – evreu şi mason –, a dat în 1917 acestei organizaţii internaţionale un conţinut eminamente masonic. N-a trecut mult şi după 2 ani, în 1910, a fost înfiinţată şi în Grecia. Această organizaţie, atât de cunoscută astăzi, are ca obiectiv educarea tineretului într-un spirit defensiv, sub idealul unei dispoziţii binevoitoare generale de tip umanitar şi a frăţietăţii mondiale.

Plecând  chiar de la scopurile ce le are în program, apare evident faptul că cercetaşii sprijină planurile ecumenismului şi că a pregătit calea acestuia prin procesul de dezcreştinare al tineretului pe care a înfăptuit-o de-a lungul vremii. Cercetaşii, pe de altă parte, au legături strânse cu masoneria, cea care, în realitate, se află în spatele ecumenismului, fapte ce le vom prezenta în continuare.

În urma celei de-a XI-a ediţii internaţionale a manifestărilor Jamaboree, din anul 1963 au ieşit la iveală multe elemente care atestă legăturile dintre cercetaşi şi masonerie.

În broşura numărul 55 din 1963 a „Buletinului masonic”, organul oficial al Marii Loje a Greciei, citim despre felul în care masonii cercetaşi au fost primiţi de către Marea Lojă a Greciei. Mai sunt menţionate printre  altele şi alte elemente revelatorii:

«Sunt cunoscute legăturile dintre masonerie şi organizaţia cercetaşilor, a cărui ctitor a fost fratele Bauten Pauel», iar mai jos: «Fratele cercetaş, membru al comitetului general de conducere Jamboree, aduce îmbrăţişare frăţească întreită fratelui Alexandru, ofiţer general al Corpului grecesc de cercetaşi şi conducător general al celei de-a XI-a adunări mondiale cercetaşe (Jamboree), care n-a putut să se găsească la lucrările de astăzi, fiind ocupat cu Maratonul» (din actele lucrărilor lojii masonice)

La această adunare masono-cercetaşă a Marii Loji din Grecia «slăvitul frate» Pik din Loja Victoriei a Australiei şi şeful reprezentanţei cercetaşilor australieni, după ce a mulţumit pentru invitaţia de i s-a făcut, «felicită eforturile Marii Loji a Greciei pentru lupta ce a dus-o împotriva analfabetismului, punând accent pe marea legătură ce există între organizaţia cercetaşilor şi masonerie».

Reprezentantul masoneriei germane a spus printre altele:«Lojile masonice au deschis porţile cercetaşilor tocmai pentru înrudirea ce există între cele două organizaţii. Ne-am bucura dacă s-ar înfiinţa şi în Grecia loji de cercetaşi»

Imag – sigla cercetaşilor cu pentalfa evreiască, adică steaua cu 5 colţuri

Imag – sub sigla cu numele de SCUTS putem distinge salutul masonic.

Aflăm astfel că al XI-lea congres mondial al cercetaşilor din 1963 a avut în frunte nu un simplu membru al masoneriei, ci un cadru de marcă. Iar în plus se aduce la cunoştinţa participanţilor faptul că masoneria are în plan de a impune organizaţia cercetaşilor deferitelor state, acolo unde nu s-a reuşit încă ca ea să joace un rol dominant. Se doreşte, altfel spus, ca toţi cercetaşii să fie masoni. Acest lucru l-a spus de altfel în mod clar şi reprezentantul Germaniei atunci când a accentuat că «ar fi fericit dacă şi în Grecia s-ar înfiinţa loji de cercetaşi».

POZA – pag 61–Imaginea reprezintă un cal luminos călărit de un cercetaş care străpunge cu suliţa balaurul. În spate, proiectată pe perete, se poate distinge imaginea Sfântului Gheorghe. Cine a născocit acest paralelism între un cercetaş şi sfântul Bisericii noastre? Ce putere a întunericului aşează în prin plan un cercetaş şi mai ales într-o reprezentare care constituie o scenă din viaţa minunată a Sfântului.

Scopurile anticreştine ale cercetaşilor reies pe de altă parte şi din aceea că a reuşit cu viclenie să-i scoată pe tineri din Biserică, organizând în timpul Sfintei Liturghii excursii şi tot felul de adunări.

Perfida activitate a cercetaşilor este denunţată de un cunoscut specialist în drept cu următoarele cuvinte:

«Mi se strânge inima de durere când aud lauda pe care masonii o aduc cercetaşilor, zicând că sunt o organizaţie exemplară, ce lucrează şi aduce cu adevărat iubirea creştină între oameni. Spun aceasta de pe poziţia unuia care a fost cercetaş în perioada 1942 – 1947 şi lider al cercetaşilor «pui de lup». Când am auzit că i-au scos în faţă pe cercetaşi ca exemplu de frăţietate al popoarelor şi al punerii în practică a «iubirii creştine», am declarat cu durere în suflet că cercetaşii sunt un lup în piele de oaie.

Am început să-i acuz pe cercetaşi ca o replică la faptul că au interzis rugăciunea «Împărate ceresc» care se făcea la inaugurarea adunărilor cercetaşe (a puilor de lup), înlocuind-o cu o cântare cu următoarele versuri:

«Întotdeauna un pui de lup trebuie să-l asculte pe lupul cel bătrân,

Niciodată nu trebuie să se asculte pe sine, nici în cele mai mărunte lucruri».

Mi-am permis să acuz mult lăudata organizaţie a cercetaşilor pentru că a interzis (cel puţin în perioada 1943 – 1944) rugăciunea de duminică, impunând ca unică rugăciune următoarele cuvinte anoste şi confuze: «Ziua se duce, noaptea vine şi se întunecă…Dumnezeul nostru, păzeşte-ne!»

Mi-aduc aminte că pe vremea când aveam vârsta de 17 ani şi s-a întâmplat să protestez pentru interdicţia mai sus amintită, cel ce era responsabil de noi m-a lăudat şi mi-a spus că ţinând cont că sunt un copil «deştept şi iscoditor» trebuie să fiu luminat. Lauda i-a fost apoi însoţită de sfatul de a stima idealul masonic al lui Banten Pauel, dacă vreau să fiu şi eu într-o zi iniţiat în masonerie, atunci când bineînţeles voi fi găsit vrednic».

Profesorul universitar Ioan Karmiris a adeverit, în cadrul întrunirii marii adunări eparhiale din 26 02 1970 faptul că «Cercetaşii sunt antecamera masoneriei».

Se poate vorbi fără doar şi poate de realitatea dezcreştinării tinerilor prin intermediu acestor organizaţii a cercetaşilor, YMCA şi YWCA, prin care se împlinesc planurile ecumenismului şi masoneriei, al căror copii sunt de fapt.

Puii de lup

Cercetaşii, însă, au şi ei creşele lor, ce poartă numele puii de lup. Această titulatură a constituit pentru mine o surpriză dar şi o nedumerire, ceea ce m-a făcut să caut prin enciclopedii şi dicţionare pentru a găsi o explicaţie. Noţiunea «pui de lup» se referă la micul nou-născut al lupului. Ce legătură poate fi, mă gândeam, între nevinovaţii copii şi progeniturile acestui animal sălbatic şi însetat de sânge?

Poză—copii grecilor ortodocşi sunt asemuiţi în cadrul organizaţiilor de cercetaşi, fie şi prin nume, cu puii de lup. Desenul de mai sus este dintr-un periodic al cercetaşilor

Continuându-mi cercetările, am descoperit cu surpriză că noţiunea de pui de lup – likideus este preluată şi de masonerie atunci când e vorba de copiii minori ai masonilor ce sunt puşi sub protecţia lojii. Iată ce spune enciclopedia: Este numit pui de lup fiul minor de mason ce este pus – în cadrul unei solemnităţi oficiale, la care trebuie să fie prezenţii şi cei iniţiaţi – sub protecţia spirituală a lojii, căreia, de regulă, îi aparţine şi tatăl său. Cuvântul pui de lup înseamnă fiul celui ce aduce lumină, a celui luminat ce are deja lumina iniţiatică.

Lupul după vechii egipteni era imaginea marelui zeu Ra, zeul soarelui şi al luminii. Rădăcina lik (likos) este comună cuvintelor lup-likanghes, Luceafăr (Satana), Likios (Apolo), Lux, Lucifer».(Enciclopedia greacă, la cuvântul soare, vol. 12, pag. 623).

Pui de lup îi numesc pe copii, aşadar, atât cercetaşii cât şi masonii. Să fie aceasta o simplă coincidenţă sau este rodul înrudirii şi conlucrării dintre cercetaşi şi masonerie? Ne întrebăm cine a îngăduit sau şi-a pus semnătura ca micuţii copii puri şi nevinovaţi ai grecilor creştini ortodocşi să fie numiţi pui de lup? Cine sunt părinţii lor, lupii –animale însetate de sânge sau creştinii greci?  Nu sunt chemaţi ei să fie copiii Lui Dumnezeu, de ce sunt puşi simbolic alături de aceste animale sângeroase?

E timpul să ne trezim ca stat, ca Biserică, ca familie pentru că duşmanii credinţei şi neamului nostru uneltesc cu viclenie să ne piardă.

3. Consiliul mondial al vieţii şi lucrării (acţiunii)

Până să ajungem însă la ecumenismul actual, înfiinţarea de organizaţii şi asociaţii cu caracter ecumenist, nu s-a oprit doar la cercetaşi.

În 1910 a fost înfiinţată o asociaţie purtând titulatura de « Consiliul creştin mondial al vieţii şi al lucrării» care a fost convocat în 1925 la Stocholm şi în 1937 la Oxford. Cu aceste ocazii consiliu mai sus menţionat începe să-şi arate încet, încet adevărata faţă în spatele căreia se află puterile întunericului, scopurile lui devenind tot mai vădite. Începe să se vorbească cu această ocazie de studierea, cercetarea relaţiilor reciproce dintre diferitele Biserici creştine.

Are loc, putem spune, prima negociere la nivel de credinţă; este în fapt începutul punerii în practică a planului ecumenismului.

3. Consiliul mondial al credinţei şi ordinii

Alături de asociaţia menţionată mai sus a luat fiinţă şi s-a dezvoltat o altă asociaţie cu numele «Consiliul mondial al credinţei şi ordinii», având un rol de administrare şi conducere. Această organizaţie a fost convocată de două ori, prima oară la Lozan în 1927 şi apoi la Edinburg în 1937. Scopul acestei asociaţii a fost să scoată la iveală toate dificultăţile şi piedicile dogmatice ce stau în faţa «Unirii Bisericilor». Şi acest  «Consiliul mondial al credinţei şi ordinii»  a dovedit că a studiat cu conştiinciozitate temele predilecte ale mişcării ecumenice, ale ecumenismului. «Consiliul mondial al vieţii şi lucrării» şi «Consiliul mondial al credinţei şi ordinii» au ca scop vădit «unirea Bisericilor». Ele pentru aceasta lucrează, vrând să unească în principal ortodoxia, papismul şi protestantismul.

Cine sunt, însă, cei care au înfiinţat asociaţiile acestea ce au un înţeles atât de larg? De unde a venit acest îndemn de a fi studiate piedicile dogmatice ce stau în calea «unirii Bisericilor»? Poate de la un Patriarh ortodox? Poate vreun sinod al Bisericii ortodoxe? Cine le-a cerut părerea? Cine i-a autorizat pe aceşti domni să se ocupe de chestiuni de credinţă atât de subtile şi de riscante? Lucrurile acestea le vom vedea în continuare pe măsură ce vom trece în revistă dezvoltarea istorică a ecumenismului.

  1. Consiliul mondial a Bisericilor (WCC)

«Consiliul mondial pentru viaţă şi lucrare» şi «Consiliul mondial pentru credinţă şi ordine» s-au unit în 1932 într-un organism ce poartă astăzi numele de «Consiliul mondial al Bisericilor» (WCC).

Această organizaţie a început să-şi facă cunoscute planurile mai ales după cel de-al doilea război mondial. Războiul nu i-a permis să-şi pună în practică mai devreme planurile.

În 1948 a avut loc prima întrunire a Consiliului mondial al  Bisericilor la Amsterdam. Au mai urmat până astăzi alte trei adunări, la Evaston în 1953, la New Deli în 1961 şi la Upsala în 1968.

Poză––pag 67–Toate aceste organizaţii sunt conduse din umbră de către un comandament unic de sorginte luciferică care urmăreşte destrămarea tuturor religiilor. Iată câteva dintre denumirile sub care apar aceste organizaţii, care pretind că ar avea un caracter religios şi pacifist, dar care în realitate sunt ale întunericului, aşa cum pot fi văzute în revista ortodoxă «Apocalipsa» din 1964, care apare în străinătate şi pe care o reproducem aici.

A se lua în considerare faptul  că foarte multe din aceste nume seamănă între ele, ceea ce se datorează originii lor comune, ele nefiind altceva decât tentaculele aceleaşi organizaţii a întunericului. Toate aceste organizaţii sunt ecumeniste (cele ce pot fi văzute în poză).

YMCA, YWCA, organizaţia cercetaşilor şi WCC sunt baza văzută a ecumenismului.

Mitropolitul Vitalie al Montrealului şi Canadei, în cuvântul său adresat Bisericii Ruse din Diaspora, spune următoarele: «Aceste trei organizaţii (YMCA, Scouts şi  WCC) sunt până astăzi stâlpii pe care se sprijină întreaga mişcare ecumenică şi care constituie nucleul constant în jurul căruia gravitează toată activitatea ei şi toţi activiştii ecumenişti, precum şi acel poporul credincios care este format în sensul unei atitudini favorabile ei».

Read Full Post »

2.Ecumenismul protestant

În afara ecumenismului papal mai există şi unul protestant.

Protestantismul dezamăgit de papism s-a îndepărtat de el. Nu s-a întors la una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică, la Biserica ortodoxă, ci a căzut într-o altă înşelare şi mai rea, în raţionalism. A vrut şi acesta la rândul lui să conducă lumea (oikumeni), să dea o direcţie umanităţii pe baza raţionalismului. A eşuat însă în mod jalnic pentru că a respins sfinţenia Bisericii, a negat realitatea îndrumării sale de către Duhul Sfânt. S-a lepădat de Sfânta Tradiţie, de învăţătura sinoadelor ecumenice şi părinţilor purtători de Dumnezeu. Protestantismul a fost tăiat de la izvoarele harului dumnezeiesc şi a conceput o „teologie” păcătoasă, care nu poate conduce lumea la mântuire, ci care vizează reuşita unor obiective lumeşti.

A făcut din teologie discuţie, gnoseologie, sistem filosofic, supunând-o cuvântului omenesc. „Teologia” protestantă nu se ocupă cu ce spune şi ce porunceşte Dumnezeu pentru eliberarea şi mântuirea omului, ci cu ce gândeşte omul despre Dumnezeu. „Teologia” protestantismului a încetat să mai fie rodul Sfântului Duh şi a devenit gând omenesc searbăd, uscat şi nesăbuit.

Protestantismul a înălţat logica omenească, cuvântul raţional ca pe un nou dumnezeu-idol. A desfiinţat tradiţia şi a lepădat partea cea mai presus de fire a Sfintei Scripturi şi, aşa cum a făcut fratele ei mai mare papismul, a dizolvat prin teoriile lui eretice realitatea divino-umană a Bisericii, singura în care lumea se poate uni şi mântui. A sfârşit în antropocentrism.

În aceste două erezii, locul Lui Dumnezeu este luat de om. Înţelepciunea Lui Dumnezeu este substituită de cea omenească. Capul şi conducătorul absolut al Bisericii nu mai este Dumnezeu-omul, ci omul.

Unde se îndreaptă protestantismul prin această anarhie şi lipsă de evlavie? Cum speră să mântuiască lumea printr-o astfel de învăţătură?

Din păcate cade tot mai jos trecând de la erezie la ateism, pentru ca astăzi teologia păcătoasă a protestantismului să ne vorbească de «teologia morţii Lui Dumnezeu». Nici că se putea ceva mai rău.

Însă cum să nu se ajungă aici, atâta timp cât fundamentul principal este infailibilitatea omului. Dacă în papism infailibilitatea aparţine papei, în protestantism dimpotrivă, fiecare protestant devine infailibil, revendicându-şi această calitate în materie de credinţă.

Sfântul Nectarie spune în acest sens: «pe de-o parte la protestanţi fiecare om constituie o Biserică, iar pe de alta, în catolicism un om constituie toată Biserica ».

Astfel protestantismul a avansat de la raţionalism la ateism şi materialism.

Ce urmăreşte aşadar astăzi protestantismul? Acesta nu urmăreşte nimic, fiind o masă nedecisă şi amorfă. Prin acesta, însă se urmăresc multe. Joacă un anumit rol, pe care îl doresc şi îl impun puterile întunericului, care au reuşit să-i facă să fie indiferenţi, aruncându-i în confuzie şi într-o stare căldicică. Aceste puteri întunecate au găsit protestantismul numai bun de folosit ca bază a planurilor lor. El a fost pus în fruntea mişcării ecumenice antihristice din epoca noastră. El este prima treaptă a ecumenismului antihristic ce s-a dezvoltat pe parcurs.

2. Ecumenismul sionist

Ecumenismul actual am putea să-l considerăm de sorginte sionistă, întrucât urmăreşte să împlinească planurile infernale ale acestuia.

Scopul sionismului internaţional este să ajungă, într-o bună zi, să stăpânească politic şi religios întreaga lume. Acesta a fost de la început visul evreilor. Au aşteptat să vină Mesia ca un conducător lumesc atotputernic, având o autoritate şi o putere materială uriaşă, care urma să zdrobească armata romană invincibilă şi să restaureze împărăţia lui Israel, eliberându-o de sub tutela Romei.

Ucenicii, sub influenţa acestei aşteptări, l-au întrebat pe Hristos: «În vremea aceasta vei restaura Împărăţia lui Israel?». Însă Hristos le-a răspuns clar: «Împărăţia mea nu este din lumea aceasta».

Evreii continuă încă să aştepte venirea Lui Mesia. După cum creştinii se salută de Paşti cu „Hristos a înviat” şi răspund cu „Adevărat a Înviat” aşa şi mulţi evrei întreabă în multe locuri: „A venit Mesia?” şi răspund „Nu a venit”.

Aceştia nu au crezut la venirea Lui, acum 2000 de ani deşi a fost însoţită de atâtea semne şi minuni evidente, împlinindu-se în persoana Sa toate profeţiile Vechiului Testament. Nu i-au convins cuvintele profeţilor care au vestit în amănunt evenimentele vieţii Domnului şi care s-au împlinit cuvânt cu cuvânt în Hristos.

Sioniştii încă aşteaptă să vină pe pământ un Hristos după cum vor aceştia să fie, după cum a fost plăsmuit de fantezia lor bolnavă şi de visele lor egoiste… Aşteaptă un Mesia, nu smerit ca Dumnezeu-omul, ci ca un împărat atotputernic.

«Împăratul iudeilor va fi adevăratul papă al lumii, patriarhul Bisericii internaţionale»(Protocoale cap. 17)[1]

Sioniştii vor un Hristos care să aibă putere materială şi autoritate lumească, care să le confere în continuare atotputernicie şi dominaţie mondială. Se gândesc la un Mesia care să se încadreze în standardele ambiţiilor lor, ale unei fericiri, nu duhovniceşti şi cereşti, ci materiale şi lumeşti. Iată ce zic:

«Domnitorul care va lua locul guvernelor de astăzi, care îşi târăsc viaţa în mijlocul societăţilor demoralizate de către noi, care au tăgăduit chiar puterea lui Dumnezeu, şi în sânul cărora se ridică din toate părţile focul anarhiei, acest domnitor va trebui înainte de toate să stingă această flacără mistuitoare

Acest ales al lui Dumnezeu e numit de sus, pentru a sfărâma puterile nesăbuite, mişcate de instincte iar nu de raţiune, de bestialitate iar nu de umanitate. Aceste puteri triumfă astăzi, jefuiesc, săvârşesc tot felul de violenţe, sub pretextul libertăţii şi al unor drepturi. Ele au nimicit orice ordine în societate pentru a ridica pe aceste dărâmături tronul Regelui lui Israel; dar rolul lor va fi încheiat în momentul ridicării pe tron a regelui nostru În persoana regelui, stăpân pe sine însuşi şi pe omenire, mulţumită unei voinţe neclintite, toţi vor crede că văd destinul cu căile lui necunoscute. Nimeni nu va şti ce vrea să atingă regele prin poruncile sale, şi de aceea nimeni nu va îndrăzni să se pună de-a curmezişul drumului necunoscut.

Stâlpul omenirii – în persoana domnitorului universal din sămânţa sfântă a lui David – trebuie să jertfească poporului din toate gusturile sale personale.

Suveranul nostru trebuie să fie de o corectitudine exemplară» (cap. 23-24)

Dacă sioniştii aşteaptă un conducător lumesc în persoana căruia vor vedea «personificarea forţei şi puterii» şi «vor crede toţi că văd destinul cu căile lui necunoscute». Acest conducător ecumenic (al lumii) va fi din «sămânţa sfântă a lui David».

Un alt Mesia aşteptă, deci, evreii, un Mesia lumesc cu care să conducă lumea.

Pentru ca sionismul internaţional să-şi vadă visul cu ochii, de a conduce lumea, creează diferite organizaţii cu scopuri pretins bune, în spatele cărora stă nevăzut. Reuşeşte de asemenea prin susţinere satanică să se infiltreze în organizaţiile deja existente şi să le folosească în vederea scopurilor sale întunecate, fără ca membrii lor să bage de seamă, şi să realizeze că în realitate lucrează la împlinirea visului sionismului de a conduce lumea.

  1. Masoneria

Masoneria este una din organizaţiile care conlucrează pentru reuşita planurilor sioniştilor. Iată ce ne descoperă Protocoalele în acest sens: « vom înfiinţa şi vom înmulţi societăţile francmasonice în toate ţările din lume; vom atrage în ele pe toţi aceia care sunt sau pot fi nişte buni agenţi. Aceste societăţi, aceste „loji”, vor fi biroul nostru principal de informaţii şi îndrumări, şi mijlocul cel mai influent (al activităţii noastre). Vom centraliza toate aceste societăţi într-o administraţie cunoscută numai de noi şi compusă din înţelepţii noştri. „Lojile” vor avea câte-un reprezentant, în dosul căruia se va ascunde administraţia despre care am vorbit, iar acest reprezentant va fi acela care va da cuvântul de ordine şi va alcătui programul de muncă».(Protocoalele Înţelepţilor Sionului, cap. XV)

Sioniştii înşişi spun că masoneria este creaţia lor, având rolul de a duce la împlinire obiectivele ce şi le-au propus. Masoneria se ascunde şi ea în spatele diverselor asociaţii şi organizaţii care îi promovează  propriile interese şi care în final se identifică cu cele ale sionismului. Acest lucru îl aflăm chiar din organul lor oficial de presă „Pitagora”(fascicolul 1, ian 1930).

«Masoneria, după cum ne încredinţează pe de-o parte trecutul ei, a urmărit  să se amestece puternic în orice mişcare umanistă, eliberatoare, socială şi cu caracter educativ. Ea s-a ascuns şi se ascunde în spatele organizaţiilor oficiale pe care le îndrumă şi le susţine, nu din teamă, desigur, ci din obligaţie (sau necesitate)». Iar mai jos printre altele sunt date ca exemple: «Congresul internaţional anual pentru pace», «Frăţia creştină a tinerilor» şi alte nenumărate organizaţii umaniste cu rol progresist şi civilizator. De altfel, de fiecare dată când a încălcat principiul acesta a eşuat în mod jalnic sau şi-a atins foarte puţine din obiectivele propuse.

  1. Hiliasmul

Hiliasmul sau Martorii lui Iehova este o altă creaţie vicleană a evreilor sionişti. Hiliasmul a existat ca erezie încă din primii ani ai creştinismului. Biserica, prin strădaniile Părinţilor ei purtători de Dumnezeu, i-a biruit, iar susţinătorii lui au pierit.

A  venit însă sionismul şi l-a scos de la naftalină, dându-i un conţinut potrivit epocii actuale, spre reuşita planului ecumenist. Şi astfel, pe de-o parte el denaturează şi războieşte cu turbare creştinismul, iar pe de alta slujeşte şi lucrează pentru o conducere mondială a evreilor.

Profesorul Trembela de la Athena scria despre ei  «Hiliaştii şi neamul celor ce l-au răstignit pe Hristos sunt unul şi acelaşi lucru…Există, nu doar simple indicii, ci dovezi palpabile, că cei ce conduc Hiliasmul şi  sunt ctitorii şi creatorii învăţăturilor lui, sunt la bază evreii. Legătura dintre conducătorii hiliasmului şi evrei însă trebuie dovedită.

Hiliaştii, aşadar, sunt deosebit de apreciativi, ridicând de-a dreptul în slăvi asociaţia înfiinţată în 1897 de un anumit evreu, pe nume Teodor Hertzl.

Această asociaţie este evreiască şi are scopul de reînfiinţa Regatul evreiesc în Iudeea, şi să dea din nou evreilor Palestina. Hiliaştii vorbesc de evreul acesta ca fiind foarte drag inimii lor şi îl sprijină întrucât a fost ales «de Dumnezeu la momentul potrivit pentru a-şi aduce aportul la naşterea sionismului». Hiliaştii, cu alte cuvinte, confirmă prin aceasta credinţa că evreul acesta a fost ales de Dumnezeu şi că asociaţia înfiinţată de el, pe nume Sionismul (de la oraşul sfânt Sion sau Ierusalim) este de fapt lucrarea lui, fiind binecuvântată de Sus.

Hiliaştii mai susţin că din vara anului 1878 bunăvoinţa Lui Dumnezeu s-a întors către evrei «şi că pârga anului s-a dat în mod vădit poporului iudeu». Fapt care l-a determinat pe pastorul Rousel, ctitorul şi părintele hiliasmului modern «să dea o bună mărturie  în anul 1918 pentru poporul evreu pe hipodromul din New York».

Sionismul, după cum spun hiliaştii, a cheltuit o sumă mare de bani pentru împlinirea scopurilor sale, urmărind să pună mâna pe conducere, să reconstruiască oraşul sfânt evreiesc, iar populaţia Palestinei s-o reiudaizeze. Hiliaştii doresc şi aşteaptă de fapt şi ei acelaşi lucru. Această fundaţie ce sprijină interesele Sionismului nu încearcă decât să slăbească creştinismul pentru a revigora iudaismul, având convingerea că fi acea parte aleasă de Dumnezeu pentru a împărăţi cu El în împărăţia Lui viitoare.

Trebuie adăugat la toate acestea că hiliaştii au aşteptat în 1925 să se ridice din mormânt Avraam, Isaak, Iacov şi toate marile personalităţi ale VT, pentru ca unele dintre ele să constituie un guvern cu sediul la Ierusalim. O parte din aceste personalităţi urmau să se împrăştie în diferite părţi importante ale lumii ca reprezentanţi ai guvernului mondial de la Ierusalim. Avraam urma să coordoneze de la Ierusalim, din muntele Sionului, cu ajutorul unor posturi mass-media performante tot ce este important pe pământ, fiind ajutat de diferiţii membrii ai acestei guvernări, plasaţi în punctele cele mai importante ale lumii.

Trebuie ţinut seamă că acest vis din totdeauna al iudeilor este identic cu cel al hiliaştilor. Iudeii l-au aşteptat pe Mesia încă dinainte de venirea lui Hristos ca pe un conducător şi împărat lumesc. El urma să elibereze neamul evreiesc din robie, să reînvie domnia slăvită a lui
David şi să înalţe puterea iudaică pe culmi nemaiîntâlnite. Va alege Ierusalimul ca centru al întregii lumi şi va supune toate neamurile pământului iudaismului. Acesta ar fi şi motivul pentru care, la vremea respectivă, cei mai mulţi dintre evrei n-au crezut în Hristos, aşteptându-l să vină ca împărat şi cuceritor slăvit; ori El a venit ca să instituie o împărăţie duhovnicească şi nu un stat lumesc.

Dacă iei în considerare acest vis străvechi ce a hrănit doririle şi speranţele lui Israel şi citeşti, pe de altă parte, ce spun şi propovăduiesc hiliaştii, înţelegi cu claritate că hiliasmul este un iudaism mascat. El este ascuns însă cu viclenie, tocmai pentru a câştiga încrederea unora şi a deveni cât mai credibil».

Având în vedere acest plan antihristic al sionismului de conducere a lumii şi mecanismul lui complex de influenţare şi derecţionare a mişcărilor religioase şi sociale ce servesc scopurilor acestuia, vom constata pornind încă de la fundamentul său ideatic, că ecumenismul actual nu este o mişcare creştină, ci una politică având un staff creştin şi un scop antihristic.


[1] Întrucât în cartea de faţă vom face referire în diverse situaţii la „Protocoalele Înţelepţilor Sionului” citând din ea fragmente legate de planurile Sionismului, trebuie să explicăm cititorului în câteva cuvinte ce este cu această scriere. Protocoalele sunt documente ce scot la iveală amănunte din planul final întocmit de sionişti, care constituie strategia metodică ce va conduce la acapararea puterii mondiale de către ei. Este planul ambiţiilor lor dintotdeauna pentru conducerea lumii. Aceste texte care descoperă planul sionismului sunt direcţiile finale ale acestuia, ca parte practică. Ele au fost întocmite în 1897, atunci când societăţile sioniste s-au adunat într-un mare congres la Bále. Protocoalele au fost, fie sustrase dintr-un seif deţinut de sionişti în Alasacia, fie s-au scurs într-un alt mod, ajungând în mâinile creştinilor. Primul editor al lor, profesorul rus Serghie Nilus, scrie că manuscrisul lor i-a fost înmânat prin 1901 de către Alexis Nicolaevici Souchotin, mareşal din aristocraţia din Sherno. El le-a editat în 1902 . De atunci au urmat multe editări, apărând multe articole prin ziarele vremii, cu titluri incendiare cum ar fi: Duşmanul umanităţii, Motivul neliniştii mondiale, Protocoalele şi răsturnarea lumii, etc.

Dezvăluirile acestea i-au zdruncinat pe sionişti. Întrucât au încercat să le nege, au urmărit în continuare să convingă lumea că nu sunt rodul activităţii lor oculte şi că nu se sprijină pe fapte reale serioase.

Însă faptul sustragerii Protocoalelor este dovedit de circulara comitetului sionist din 1901, în care dr Hertzl vorbeşte de acest fapt ca o realitate, deplângând ajungerea unor texte secrete aşa de importante pe mâna neamurilor. O altă dovadă pentru autenticitatea Protocoalelor sunt evenimentele însele care s-au succedat până astăzi şi care urmăresc îndeaproape planurile sioniştilor.

În cartea de faţă cititorul poate vedea felul în care planul sionist a fost pus în aplicare, aşa cum a fost gândit în Protocoale.

Read Full Post »

Introducere

Ce este ecumenismul?

Şi acum cititorule, poate te întrebi ce este ecumenismul? Care este crezul lui? Pe ce se sprijină? Cine se ascunde în spatele lui? Ce urmăreşte şi ce mijloace foloseşte?

Cartea de faţă îţi va da răspunsuri la toate aceste întrebări serioase.

Va trebui mai întâi, chiar de la început, să clarificăm într-un fel lucrurile, să se ştie despre ce este vorba cu exactitate. Trebuie să ne plasăm în miezul înţelesului acestei chestiuni capitale, pentru a putea apoi urmări cu uşurinţă întreaga desfăşurătoare a descoperirilor cutremurătoare despre scopul urmărit de ecumenism şi mijloacele infernale la care acesta apelează.

Ecumenismul este o mişcare mondială a Sionismului internaţional şi are ca unic scop cucerirea politică şi religioasă a lumii.

Ecumenismul apare în ochii lumii ca o mişcare mondială ce urmăreşte unirea politică, economică şi religioasă a umanităţii.

La prima vedere, desigur, pentru cei ce nu ştiu cum stau lucrurile, un astfel de ţel care vizează unirea omenirii pare bun şi folositor. Şi aceasta pentru că în ecumenism este trâmbiţată cu insistenţă acea lozincă superficială despre pace, pe care şi-o doresc cu toţii, la care se adaugă şi cea referitoare la unitate, un deziderat urmărit de toţi.

În acest cadru al ecumenismului  toţi vorbesc la unison despre iubire. Şi cine este acela ce poate zice că nu-şi doreşte aşa ceva. Însă iubirea promovată de ecumenism este o mare înşelare. Ea nu porneşte din iubire pentru aproapele, aşa cum ne-a învăţat Hristos, ci, în realitate, din ură, ipocrizie şi minciună, având în vedere că se urmăreşte păcălirea şi supunerea tuturor.

De aceea, în timp ce îi auzim vorbind de unitate, pace, iubire, conlucrare economică şi monedă unică, vedem însă, pe de altă parte, accentuarea, ascuţirea, cultivarea diferenţelor, disputelor şi a urii. Băgăm de seamă că, în fapt, este vorba de o acţiune diplomatică, politică care duce la prăbuşirea şi dispariţia statelor mici şi slabe.

Însă nu vom lungi aici mai mult cuvântul despre lanţul satanic al puterilor întunericului, care pregătesc în secret distrugerea neamurilor şi în special al statelor creştin ortodoxe. Acest aspect poate fi cercetat de alţii mai pregătiţi pentru aşa ceva. Noi vom insista aici numai pe ecumenismul religios.

Ce este ecumenismul religios de astăzi?

Ecumenismul religios de astăzi este o mişcare de unire, pentru început, a ereticilor apusului cu ortodoxia. Într-o a doua fază se are în vedere unirea tuturor religiilor întru-una singură, uriaşă, într-o panreligie. Scopul ultim, însă, este ca creştinismul, şi în special ortodoxia, singura care deţine adevărul, să dispară în acest malaxor. Se urmăreşte, aşadar, ca în ultimă fază a acestui plan întunecat să fie substituită închinarea adusă Lui Dumnezeu cu cea adusă satanei.

Lucrurile acestea pot părea la prima vedere de necrezut. Însă chiar acest lucru este urmărit de mecanismul întortocheat al mişcării ecumenice, prin acţiunile de care astăzi auzim atât de des că se vorbeşte.

Ecumenismul se dovedeşte a fi – şi vom aduce în continuare în acest sens destule elemente doveditoare serioase şi de neclintit – o creaţie satanică a puterilor întunericului. Este o erezie imensă şi înfricoşătoare sau mai bine zis o panerezie, o sinteză de religii, filosofii şi tradiţii care urmăreşte o unitate nefirească şi grotească.

Este o înşelăciune vicleană urzită de un plan satanic care susţine că nimeni poate vorbi în nicio credinţă de un Adevăr unic, absolut şi unitar, deci nici în ortodoxie.

Ecumenismul devine, astfel, o fiară care înghite totul, un cuptor care încearcă să amestece şi să mistuie toate religiile. Se vădeşte a fi în realitate un sincretism eretic de tip mai nou, care promite să rezolve toate problemele. Pentru ecumenism, Dumnezeu este ceva nedefinit care acceptă în mod egal închinarea şi lauda tuturor religiilor.

Pentru ecumenism nu există Dumnezeu personal, el nu crede cu adevărat în nimic, dar nici nu respinge ceva din tot acest amestec sau sinteză religioasă de tip nou pe care urmăreşte s-o realizeze. Pentru ecumenism nu există religii şi ţări. El vine cu subtilitate şi promovează la modul indirect acea deviză «jos cu graniţele!» atunci când pune problema conlucrării între oamenii diverselor etnii, chipurile, în duh de pace.

Toate sunt, aşadar, în condiţiile dorite de ecumenism, zdrobite, amestecate şi înghiţite de gura fără fund a ecumenismului.

Ecumenismul este asemenea unei tornade înspăimântătoare care se pregăteşte să dărâme, după cum speră, «Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică» a Lui Hristos. Este un uragan sălbatic al puterilor întunericului, care îşi concentrează toată nebunia distructivă împotriva mai ales a ortodoxiei, pentru a o nimici şi a o face să dispară.

Şi aceasta pentru că ştie, că numai ortodoxia deţine adevărul nefalsificat şi că numai prin ea omul se poate mântui. «Cei care au nuci dau cu pietre în ele» spunea sugestiv Kalokatronis. Aşa şi ecumenismul loveşte în ortodoxie, pentru că are valoare, pentru că posedă comoara adevărului.

Deşi planurile ecumenismului sunt atât de cumplite ele sunt ţinute ascunse cu consecvenţă şi o foarte mare dibăcie, fiind puse sub acoperământul unei aparente nevinovăţii. Tot programul lui se desfăşoară în cadrul unui sistem bine studiat şi organizat.

Astăzi ecumenismul a ajuns la un stadiu de dezvoltare înfricoşător, prin care toate acele planuri stabilite dinainte sunt puse în practică de instrumentele Satanei, ce au ajuns să lovească acum în cel mai decisiv punct. Biserica Lui Hristos este supusă prin ecumenism unui atac concentrat din partea unor duşmani neînduplecaţi şi vicleni, aflaţi în spatele unor centre de comandă nevăzute. Este vorba de un război puternic de care, din păcate, cei mai mulţi nici nu-şi dau seama.

Toţi duşmanii Lui Hristos lucrează strâns uniţi sub comanda unui stat major nevăzut, ce se ascunde în spatele vorbelor frumoase, a organismelor de tot felul cu aer de seriozitate şi a lozincilor ce vorbesc de o unitate înşelătoare, pentru a face să dispară Sfânta Lui Biserică; vor să falsifice adevărul pe care Dumnezeul – Omul ni l-a revelat, zădărnicind astfel mântuirea omului, punând în locul Lui Hristos, ca şi conducător al lumii pe diavol «aşa să şadă el în Biserica Lui Dumnezeu, ca un Dumnezeu arătându-se pe sine cum că ar fi el Dumnezeu» (2Tes.2,4).

Biserica Lui Hristos este supusă în ultima vreme unui atac generalizat, pe toate fronturile şi aceasta sub nevinovata titulatură a ecumenismului de către aceste puteri ale infernului.

Ecumenismul, într-un cuvânt, este o infernală mişcare politică şi religioasă, ce are ca obiectiv supunerea umanităţii sub un conducător universal…şi unirea tuturor religiilor într-o panreligie, făcând să dispară creştinismul şi mai ales ortodoxia, şi înscăunându-se în final potrivnicul Lui Dumnezeu, Satana.

Partea întâia

Lucrarea întunecată a ecumenismului

Cap. 1

Istoria ecumenismului

I. Ecumenismul creştin ortodox

Pentru a înţelege bine ecumenismul de astăzi, este necesar să cunoaştem mai întâi istoria lui din trecut până în prezent, pentru a vedea care este baza lui reală. Numai aşa vom putea să ne facem o imagine completă aspra lui.

Vom vedea în primul rând, în câteva cuvinte, care este misiunea ecumenică a Bisericii, planul lui Dumnezeu pentru mântuirea întregii lumi. Iar apoi ne vom apleca  pe îndelete asupra descoperirilor înfricoşătoare referitoare la ecumenismul înşelător, mincinos şi antihristic.

Unitatea pentru care, chipurile, se luptă ecumenismul, actual o putem vedea chiar de la începutul lumii. Dumnezeu a creat această preafrumoasă lume într-un mod unitar şi armonios, guvernând-o ca pe un tot. Lumea cerească şi duhovnicească este caracterizată deci de unitate şi armonie. Mulţimea nenumărată a îngerilor se găsesc în unitate în slujirea lor faţă de Ziditor.

Observăm de asemenea o unitate şi armonie uimitoare şi în universul material, acolo unde Creatorul Atotputernic şi-a pus pecetea înţelepciunii Sale.

Omul trăia la început în cadrul acestei unităţi superioare şi armonii minunate sub acoperământul Lui Dumnezeu şi în unitate cu El. Era atotfericit trăind lângă Dumnezeu şi unit cu El. Trăia, altfel spus, într-o bucurie ecumenică desăvârşită, părtaş fiind la armonia universală a cerului şi a lumii pământeşti.

Însă, dintr-o dată, ca un cutremur înspăimântător, această unitate a omului cu Creatorul lui s-a surpat. A apărut o fisură între om şi Dumnezeu. S-a ridicat o barieră de netrecut între cei doi. A avut loc un rău cutremurător, cel mai teribil dintre toate – surparea unităţii dintre om şi Creatorul său.

Omul căzând a devenit nefericit, iar în continuare rupându-se tot mai mult de Dumnezeu a ajuns un sălbatic.

Parcurgerea istoriei popoarelor divizate ce s-au mâncat unele pe altele relevă din plin acest lucrul. Lumea întreagă plină de sciziuni plânge şi se zvârcoleşte, suspină sub tirani cumpliţi.

Dumnezeu însă n-o trece cu vederea, are în plan să refacă unitatea zdruncinată dintre El şi om. «L-a trimis pe Fiul său» ca să arunce o punte peste abisul despărţirii. Iar Cuvântul Întrupat al Lui Dumnezeu, Hristos, «Dumnezeu desăvârşit se face om desăvârşit. Şi le face pe toate noi şi foarte noi, singurul lucru nou sub soare» spune Sfântul Ioan Damaschin. Dumnezeu se uneşte cu umanitatea într-un mod mai desăvârşit prin întruparea Lui Hristos.

Jertfa de pe cruce a Dumnezeului-Om întinde o punte peste prăpastia abisală pe care a deschis-o căderea omului, iar comunicarea dintre om şi Dumnezeu începe din nou. Hristos «şi-a întins palmele şi le-a unit pe cele despărţite». De acum este posibil ca omul, în măsura în care vrea, să se ducă aproape de Creatorul său, să trăiască unit cu Acesta şi fericit.

Hristos îi uneşte pe oameni nu numai cu Dumnezeu, ci şi între ei. Unirea aceasta a oamenilor izbuteşte cu adevărat numai în Biserica clădită de Dumnezeu-omul cu acest scop. O unire nemincinoasă a oamenilor poate avea loc numai în Biserică prin Iisus Hristos. Biserica – Trupul tainic al Lui Hristos este cea care conduce la unire, mântuire şi îndumnezeire.

Dumnezeu-omul s-a lăsat pe sine în lume ca Biserică, ca trup al Său, pentru ca omul să poată astfel să devină una cu trupul Domnului, făcându-se şi el părtaş firii dumnezeieşti prin har.

Numai prin Dumnezeu-omul şi numai în Biserica Lui Hristos pot oamenii să se desăvârşească şi să se unească atât cu Dumnezeu cât şi între ei. În afara Bisericii nu există nicio unire reală, nefiind posibilă nici o înfrăţire a lumii.

Acesta este planul Lui Dumnezeu, misiunea ecumenică adevărată a Bisericii: mântuirea tuturor oamenilor prin Biserica Lui Hristos. Acesta este ecumenismul creştin ortodox (singurul autentic de altfel), justificat fiind de porunca dată de Domnul apostolilor înainte de înălţare: «Mergând învăţaţi toate neamurile…»

Şi după înviere le spune:«Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia  la toată zidirea» [Mc.16,15]. Îi trimite la toate neamurile pentru că vrea mântuirea întregii lumi. Vrea unirea tuturor oamenilor, de pe tot pământul prin credinţa în El şi în Biserica Lui.

Biserica Lui Hristos este pentru toţi. Credem «Într-una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică». Biserica este ecumenică, fiind întinsă în toată lumea. Avem şi o Patriarhie ecumenică.

Biserica este Împărăţia Lui Dumnezeu pe pământ, fiind în acelaşi timp un organism duhovnicesc prezent în toată lumea. Ea se găseşte desigur în lume dar nu este din lumea aceasta. Biserică nu este o organizaţie lumească după cum vrea papalitatea eretică şi nici nu este chemată să instaureze un regim lumesc după cum vroia iudaismul. Este de la sine înţeles că după schisma papalităţii, singura Biserică adevărată din lume este cea ortodoxă. Papismul şi catolicismul nu sunt Biserici ci comunităţi şi adunări eretice.

Biserica Lui Hristos, Biserica ortodoxă «în care tot omul este chemat să se mântuiască» îi vrea uniţi pe toţi cu trupul celui ce o conduce. Pentru ca toţi, din toate neamurile, din toată lumea să fie conduşi la o pace adevărată, la fericirea veşnică ce se găseşte numai lângă Dumnezeu.

Vrea să-i adune laolaltă pe oameni nu prin tot felul de creaţii omeneşti mincinoase şi întunecate de factură ecumenistă, ci să realizeze cu adevărat o unitate veşnică şi de neclintit cu Dumnezeu. Să-i conducă pe cei credincioşi din Biserica luptătoare la cea triumfătoare.

Acesta este ecumenismul real şi de folos, cel creştin ortodox. El constituie misiunea (apostolia) ecumenică a Bisericii.

Există aşadar un ecumenism de ordin superior. Poate exista un plan mai presus de cel a lui Dumnezeu? Există ceva mai luminos, mai plin de bucurie, mai desăvârşit? Există ceva mai curat, mai clar, mai stabil şi mai sigur? Numai Hristos poate să-i unească şi să-i mântuie pe oameni, întrucât «nu există mântuire în altul».

Ecumenismul lumesc şi potrivnic lui Dumnezeu nu doreşte şi nu recunoaşte misiunea dumnezeiască, duhovnicească şi ecumenică a Bisericii Lui Hristos. El războieşte cu furie creştinismul ortodox ecumenic, precum şi apostolia mântuitoare şi ecumenică a Bisericii. Şi face aceasta cu violenţă, cu viclenie, prin minciună, ipocrizie, sforării politice şi crime. Cel pe care îl războieşte este chiar capul Bisericii noastre, Hristos, după cum vom vedea în continuare.

II Ecumenismul antihristic

  1. Ecumenismul papal

Papa prin egoismul său luciferic a vrut să conducă religios şi politic întreaga lume, dorind să cucerească împărăţiile lumii pe care să le conducă în numele creştinismului.

Papalitatea l-a substituit pe Hristos, Dumnezeu-omul cu omul papă. Şi deşi Hristos s-a întrupat, papa l-a dezîntrupat pe Dumnezeu- omul şi l-a exilat în cer, transformând Biserica într-o împărăţie lumească. A făcut din ea un regim lumesc, uzurpând desigur şi titulatura de «Biserică catolică»[4]. De ce toate acestea? Pentru ca un om, papa, episcopul Romei să ia locul Lui Hristos din Biserică.

Papismul l-a alungat pe Hristos ca şi cap al Bis şi în locul lui l-a pus pe Papă. L-au făcut pe papă cap şi conducător absolut al Bisericii, îngrădindu-l pe Hristos în cer.

Papismul a schimbat temelia creştinismului care este Dumnezeu-omul şi în locul lui a pus un muritor efemer, pe papă.

Papismul a deformat învăţătura lui Hristos şi a creat un creştinism lumesc, o „Biserică” contrafăcută şi cu totul de nerecunoscut, «Trupul Lui Hristos» devenind o asociaţie lumească.

Romano-catolicismul inspirându-se după modelul împărăţiei romane a apărut pe scara istoriei ca o putere politică, desigur internaţională. A transformat Împărăţia Lui Dumnezeu într-o împărăţie a acestei lumi, deşi Hristos a mărturisit clar că «împărăţia mea nu este din lumea aceasta».

Papa a visat un creştinism lumesc care să se extindă de-a lungul şi de-a latul lumii, al cărui conducător să fie el însuşi. A deformat adevăratul creştinism numai şi numai pentru a deveni el conducător al lumii. Ecumenismul papal, pentru a izbândi în acest lucru, a recurs la violenţă, distrugeri, măceluri, crime şi cu toate acestea nu şi-a atins scopul. Ecumenismul papistaş nu a putut să-şi ducă la îndeplinire planurile sale datorită opoziţiei de lungă durată pe care a făcut-o ortodoxia, Biserica de nezdruncinat a lui Hristos.

Sfântul Nectarie Taumaturgul (din Eghina) scrie referitor la aceasta: «Iubirea de putere şi de slavă le-a uneltit pe toate. Toate [relele] le-a născocit, toate le-a pus în mişcare pentru ca papii să fie recunoscuţi ca şi conducători ai Bisericii şi tirani ai lumii. Odată acest plan întocmit, el cerea să fie aplicat cu toată tăria. Orice obstacol urma să fie înlăturat şi orice rezistenţă caterisită (înlăturată).( Despre cauzele schismei, pag. 207).

Acesta este în puţine cuvinte ecumenismul papal.


Read Full Post »

 

Ecumenismul fără mască

a-II-a ediţie îmbunătăţită

edit. Ortodoxos Typos

Cu toate că ştiam cât de serios şi uriaş este subiectul tratat de cartea mea „Ecumenismul fără mască”, totuşi nu-mi închipuiam că va avea un aşa răsunet şi că va înregistra o aşa de mare circulaţie, într-o perioadă de te timp aşa de scurtă.

Doar în trei luni, mii de exemplare au fost epuizate, arătând un interes mare din partea cititorului comun, ceea ce ne-a obligat să scoatem, cu ajutorul lui Dumnezeu, o nouă ediţie.

Epuizarea primei ediţii a acestei cărţi se datorează în primul rând subiectului foarte serios tratat dar şi râvnei credincioşilor ortodocşi de a face cunoscut, pe cât posibil, la câţi mai mulţi, toate câte sunt descoperite de ea.

Reacţiile cititorilor au fost impresionante, răspândind cu mult zel această lucrare care îi descoperă pe duşmanii întunecaţi ai credinţei noastre, denunţând instrumentele lor şi făcând vădite toate mijloacele satanice ce le folosesc.

O mare susţinere morală, în lupta noastră de a demasca ecumenismul, au fost sutele de telefoane entuziaste şi zecile de scrisori primite la redacţie.

Este imposibil de descris interesul manifest al credincioşilor pentru răspândirea acestei cărţi.

Toţi subliniau, fiecare în felul său, că se simt obligaţi să-şi aducă contribuţia în deconspirarea modului în care este sabotată sfânta noastră credinţă şi a duşmanilor ortodoxiei care astăzi conlucrează cu înfricoşătoarea panerezie a ecumenismului.

Din sutele de situaţii impresionante, care arată cât de sensibil este poporul nostru grec ortodox în chestiunea credinţei şi cât de repede se lasă antrenat, la modul practic, împotriva duşmanilor ei înşelători, consemnăm cele de mai jos:

Profesor pensionar, după ce a studiat cu grijă cartea şi a văzut planul satanic şi ţesătura masonică din cadrul ecumenismului blestemat, înţelegând acţiunea luciferică dusă împotriva credinţei noastre ortodoxe, a sacrificat o anumită sumă de bani pentru cumpărarea a două sute de exemplare. Acestea au fost apoi trimise la studenţii şi profesorii Academiei pedagogice unde a fost şi el profesor.

Ne-a relatat apoi motivele pentru care a preferat să trimită cărţile la profesori:

Primii care trebuie să afle cine sunt cei ce plănuiesc împotriva ortodoxiei sunt profesorii. Să devină conştienţi pentru a nu deveni şi ei victimele tipului de propagandă sub diferite chipuri ale ecumenismului. Să afle ce este ecumenismul, pentru a le arăta apoi celor pe care îi educă cum stau lucrurile.

Un alt pensionar s-a angajat la o cheltuială serioasă pentru a cumpăra şi a transmite cartea  la toţi arhiereii ortodocşi din Grecia şi din afară.

O doamnă evlavioasă a cumpărat 250 de exemplare pe care le-a răspândit în interiorul şi în afara Greciei pentru a deveni cunoscute toate cele ce sunt dezvăluite de această carte.

Un cititor de al nostru din Salonic ne-a scris că este datoria lui să cumpere şi să răspândească cartea, chiar dacă aceasta înseamnă să-şi taie din veniturile destinate pâinii zilnice. Crede că în felul acesta îşi poate aduce şi el contribuţia la demascarea ecumenismului evreo-masonic din epoca noastră.

Este semnificativ faptul că toţi care au cumpărat la început un exemplar, au ţinut apoi să mai cumpere şi altele, pentru  a le dărui la cunoscuţi, prieteni sau chiar ecumeniştilor şi celor ce sunt de partea lor.

Toţi ortodocşii de pretutindeni avem obligaţia să denunţăm acest ecumenism blestemat de Dumnezeu, fiind chemaţi pentru a ne uni împotriva lui. Toţi trebuie să afle că ecumenismul urmăreşte îngroparea ortodoxiei, a Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, ceea ce va duce inevitabil şi la surparea neamului nostru.

În această confruntare ce o avem în faţă, să nu uităm că Domnul este Atotputernic şi este de partea noastră, iar biruinţa va fi a tuturor celor credincioşi ce luptă alături de El.

Athena 28 martie 1972, Arhim. Haralambie D.Vasilopulos

Cuvânt înainte la ed. I-a

În ultimii ani s-a vorbit mult de Ecumenism. Se face multă reclamă la el, termenul de ecumenism fiind popularizat cu multă dibăcie. Se depun eforturi mari şi concertate pentru ca el să apară în faţa lumii ca un lucru plin de importanţă, impunându-se ca ceva de absolută necesitate pentru mântuirea umanităţii.

Termenul ecumenism nu provoacă reacţii de împotrivire, poate pentru că în Biserica noastră sunt folosiţi termeni asemănători, ( Sinod ecumenic, Patriarhie ecumenică, etc.). În aceste condiţii, cititorul neavizat (neobişnuit să fie susceptibil) a unui articol de ziar sau ascultătorul neinformat al unei predici cu referire la «Mişcarea ecumenică» sau la «Unirea Bisericilor», nu vede nimic rău în acestea.

Datorită ignoranţei care domină şi a propagandei dezlănţuite, crede, desigur, că este vorba de ceva foarte bun, creştin şi folositor. Astfel, fără să cunoască exact ce înseamnă cuvântul ecumenist, devine şi acesta ecumenist, măcar pentru simplu motiv de a nu părea retrograd sau obscurantist în ochii celorlalţi.

Mulţi sunt atraşi de acest fenomen din pricina lipsei unei informări corecte, care ar putea face lumină în privinţa rolului adevărat jucat de ecumenism. De aceea,  în momentul în care se întâmplă să întrebi brusc pe cineva:

­ Eşti pentru ecumenism? pentru «Unirea Bisericilor» ?  înainte ca să apuci să mai adaugi ceva, el îţi va replica imediat:

Desigur …că sunt pentru ecumenism… Sunt pentru unire!!!

Omul, de regulă, nu prea ştie despre ce este vorba…

El se grăbeşte să dea un răspuns la o problemă deosebit de importantă fără să ştie nimic, vorbind de un lucru pe care în esenţă îl ignoră. Sau, mai de grabă, vorbeşte de ceva ce îi pare bun, frumos şi având un caracter cât se poate de creştinesc. Iar acest fapt se datorează propagandei ecumeniste ce i-a lăsat o astfel de impresie, datorită cadrului confuz, fără limite precise creat de aceasta.

O astfel de ignoranţă sau indiferenţă în chestiunea ecumenismului nu este o simplă neglijenţă, ci o adevărată crimă la nivelul credinţei.

Despre toate acestea, cititorule, vei avea ocazia să citeşti în paginile ce urmează în cartea de faţă.

Putem spune că am încercat o deconspirare, o «dezgolire» a ecumenismului şi sperăm că am reuşit s-o facem, într-o oarecare măsură, prin puterea şi spre slava Domnului nostru Iisus Hristos  Îţi înfăţişăm, aşadar, un ecumenism «dezbrăcat» de minciună şi ipocrizie, care va căpăta trăsăturile unei adevărate crime, imense şi întunecate împotriva umanităţii.

Priveşte, aşadar, cu atenţie această creaţie a întunericului. Ia aminte cu răbdare la această enormă minciună atât de amăgitoare.

Urmăreşte cu atenţie tot acest nimic, lipsit de consistenţă, căruia se încearcă să i se dea un ipostas, un înţeles şi un conţinut bun, depunându-se eforturi susţinute pentru a fi înfăţişat asemenea unui Deux ex machina[1], ce va mântui lumea, dar care în realitate complotează cum s-o distrugă.

Desigur că citind şi studiind te vei îngrozi în faţa înşelăciunii şi a planurilor diabolice care se ascund în spatele cuvântului ecumenism.

Vei vedea că ecumenismul  este o alcătuire demonică şi vei înţelege cât de mare este pericolul prin care trece creştinătatea şi lumea întreagă din pricina lui. Atunci îţi vei da seama cât de înşelătoare sunt toate lozincile pe care ecumenismul îl pune la bătaie. Vei vedea clar cine sunt şi pentru cine lucrează cei care vorbesc continuu de ecumenism, despre Mişcarea ecumenică sau despre «Unirea Bisericilor».

Ne doare şi plângem din adâncul sufletului pentru că în această înşelare îngrozitoare a ecumenismului au fost atrase şi persoane sus puse, diriguitori ai Bisericii şi ai societăţii. Ne doare şi ne tânguim pentru cei care crezând că fac bine Bisericii şi ţării susţin ecumenismul blestemat, războindu-le în fapt pe amândouă.

Plângem pentru ei că au ajuns să se întovărăşească cu duşmanii lui Hristos şi ai neamului, conlucrând fără să-şi dea seama cu aceia care pregătesc zdruncinarea Bisericii şi dispariţia neamului.

Îi chemăm, aşadar, pe aceştia să-şi pună în paranteze pentru puţin sentimentele de afecţiune nutrite până acum faţă de ecumenism, să-şi vină în fire, să-şi reconsidere poziţia ce o au faţă de aceasta problemă, întrebându-se cu seriozitate, cine direcţionează toată această mişcare, planurile cui le serveşte şi ce pericole ne pasc dacă continuăm pe această linie.

Îi chemăm smerit să găsească răspuns în cartea de faţă la multele întrebări care ar putea să-şi le pună.

Sperăm că această carte va trezi, cu ajutorul Lui Dumnezeu, pe mulţi, uimindu-i şi cutremurându-i în acelaşi timp prin descoperirile ce le va face. Şi că mulţi se vor ridica împotriva scopurilor antihristice, a planurilor şi lucrării ecumeniste.

Cele scoase la lumină de această carte poate că vor provoca mânia unora împotriva noastră, cerând să le fie adus capul nostru pe tipsie. Nu ne pasă, este suficient că prin ce am făcut am slujit voii lui Domnului nostru Iisus Hristos  De altfel atâtea milioane de creştini au mărturisit  pentru dreapta credinţă încât ar fi o mare cinste pentru noi dacă Dumnezeu ne-ar învrednicii şi pe noi de acest lucru măreţ, de a ne da sângele şi viaţa pentru Hristos, Mântuitorul nostru.

Poate că vor instrumenta tot felul de acţiuni greu de imaginat împotriva adevărurilor înfricoşătoare ce ies la lumină, încercând astfel să le mistifice. Pentru că : «tot cel ce face păcatul urăşte lumina şi nu vine la lumină pentru a nu fi cercetate faptele lui, pentru că au fost lucrate în întuneric» spune Domnul.

Cartea de faţă descoperă astfel toate cele ce au fost şi sunt urzite  cu vicleşug pe o perioadă foarte mare de timp. În felul acesta vom putea vedea ce reprezintă ecumenismul în esenţa lui, făcând apel la elemente de netăgăduit, care vor vădi adevăratele lui motivaţii şi planuri întunecate.

Este posibil ca această carte să devină un îndrumar, un ajutor serios în descoperirea marelui plan al ecumenismului, o trâmbiţă deşteptătoare chemându-i la luptă pe toţi iubitorii de Hristos, ai Bisericii Lui şi ai neamului nostru binecuvântat.

Trebuie să ştim încă de acum că Biserica ortodoxă nu va deveni niciodată un instrument al puterilor întunericului. Nu se va supune Antihristului. Nu va face alianţe cu idolatria aşa cum îşi doreşte ecumenismul. Hristos va învinge pentru «că a venit ca un biruitor şi ca să învingă».

Am scris acest cuvânt în Athena, la mânăstirea Petrachi, pe 28 oct. 1971, în ziua în care Grecia săracă în mijloace militare a spus acel eroic «Ohi» (Nu) cotropitorilor demenţi, care urmăreau să cucerească lumea.

Am scris toate acestea şi pentru că m-am gândit că astăzi este imperioasă nevoia ca Grecia ortodoxă să trâmbiţeze până la marginile pământului un nou istoric «Ohi». Nu pentru a izbăvi lumea de un cotropitor lumesc, ci de unul mult mai perfid care se numeşte ecumenism.

Arhim. Haralambie ,D.V

Stareţul Sf. Mânăstiri Petrachi


Read Full Post »

Older Posts »