Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Hristos’

CUPRINS

INTRODUCERE

ÎNVĂŢĂTURA ORTODOXĂ DESPRE DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS

ÎNVĂŢĂTURA ORTODOXĂ DESPRE UNICITATEA BISERICII

MONOFIZISMUL

MONOENERGISMUL ŞI MONOTELISMUL

ECUMENISMUL

ÎNCERCĂRI ECUMENISTE DE UNIRE ÎNTRE ORTODOCŞI ŞI MONOFIZIŢI

IMPORTANŢA DREPTEI CREDINŢE

Numai cel ce trăieşte în Credinţa Ortodoxă îşi va mântui sufletul

Ce se întâmplă cu ereticii care nu se întorc la Ortodoxie?

REZUMAT

ANEXE

          Despre perseverenţa eretică a monofiziţilor şi compromisurile foştilor ortodocşi

Nu se cuvine să facem rugăciune cu ereticii sau să ne întovărăşim cu ei

Extras din Memoriul Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte Athos pe marginea Dialogului dintre ortodocşi şi anticalcedonieni (14/27 mai 1995)

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Din învăţătura ortodoxă cunoaştem că Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. El este Fiul lui Dumnezeu întrupat. Este o singură Persoană cu două firi: dumnezeiască şi omenească. Cele două firi (naturi) sunt unite fără separare şi fără amestecare.

Învăţătura ortodoxă este descoperită de Dumnezeu, nu inventată de oameni. Însă din vremuri vechi au existat eretici, oameni cuprinşi de mândrie, care au născocit erezii, adică învăţături mincinoase, potrivnice învăţăturii ortodoxe.

Atunci când apăreau erezii, Sfinţii Părinţi se adunau în Sfinte Sinoade

Ecumenice (Sfinte Soboare a toată lumea) sau în Sfinte Sinoade Locale, şi  luminaţi de harul lui Dumnezeu, apărau dreapta credinţă împotriva acelor erezii. Ei anatematizau (condamnau) ereziile şi îi îndepărtau pe eretici de poporul binecredincios pentru ca acesta să nu se contamineze de erezii.

De ce este atât de importantă dreapta credinţă? Deoarece aceasta este o condiţie necesară pentru mântuire. Sfântul Paisie de la Neamţ spune foarte clar:      „Fără credinţa ortodoxă, nicidecum nu este cu putinţă nimănui a se mântui. Credinţa ortodoxă fără fapte bune moartă este, precum şi faptele cele bune fără credinţa ortodoxă sunt moarte. Iar cel ce vrea să se mântuie, trebuie să unească întotdeauna credinţa ortodoxă cu faptele cele bune şi să aibă fapte bune întru credinţa ortodoxă.” [1] De aceea, Sfinţii Părinţi luptau – prin scris şi prin grai – pentru apărarea dreptei credinţe împotriva tuturor ereziilor.

Monofizismul este o erezie care, de peste 1500 de ani, vatămă sufletele oamenilor cuprinşi de ea. În secolul al V-lea, Eutihie, un eretic din Constantinopol, susţinea că Domnul Iisus Hristos nu ar avea două firi (dumnezeiască şi omenească), ci una singură – cea dumnezeiască. Prin lucrarea vrăjmaşului, Eutihie a dus în rătăcire pe mulţi credincioşi. Patriarhul Dioscor al Alexandriei a căzut şi el în această erezie.

Împotriva acestei erezii, şase sute treizeci de Sfinţi Părinţi s-au adunat la cel de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic, care a avut loc la Calcedon, în anul 451. Ei au anatematizat monofizismul şi pe susţinătorii lui. Luminaţi de harul lui Dumnezeu, Sfinţii Părinţi au arătat că Domnul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire. El este o singură Persoană cu două firi (dumnezeiască şi omenească).

Mai tîrziu a apărut şi un „monofizism moderat”, al patriarhului eretic Sever al Antiohiei, care considera că cele două firi din care este Hristos sunt amestecate într-o nouă fire. Sfinţii Părinţi au luptat şi împotriva acestei erezii.

Dintre Sfinţii care au luptat împotriva monofizismului şi monotelismului, cei mai cunoscuţi sunt: Flavian Patriarhul Constantinopolului, Proteriu Arhiepiscopul Alexandriei, Leon Arhiepiscopul Romei, Martin Mărturisitorul Arhiepiscopul Romei, Dometian Episcopul Meletinei, Agapit Arhiepiscopul Romei, Sofronie Patriarhul Ierusalimului, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin, Anastasie Sinaitul, Simeon Stâlpnicul, Auxenţiu cel din Munte, Leonţiu de Bizanţ, Fotie cel Mare, Maxim Grecul.

Deşi au fost anatematizaţi, născocitorii ereziilor nu s-au îndreptat, ci au format adunări eretice numite pe nedrept „Biserici”. Astfel de adunări eretice sunt numite necalcedoniene sau anticalcedoniene, deoarece nu acceptă hotărârile dogmatice ale celui de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic de la Calcedon. Dar ele însele se consideră a fi ortodoxe şi se autointitulează „Biserici Ortodoxe Vechi Orientale” sau „Biserici Orientale Ortodoxe”. Una din acestea este „Biserica Coptă” din Egipt, o adunare monofizită care nu acceptă al patrulea, al cincilea, al şaselea şi al şaptelea Sfânt Sinod Ecumenic.

În ultimii zeci de ani, unii ierarhi şi preoţi ortodocşi, lepădând comuniunea cu Sfinţii Părinţi, au intrat în ecumenism (mişcarea de amestecare a religiilor). Ei au participat la întâlniri oficiale şi neoficiale cu reprezentanţi ai „Bisericilor” anticalcedoniene, spunând că şi aceia sunt ortodocşi. Au îndrăznit chiar să afirme că anatemele date de Sfinţii Părinţi împotriva monofiziţilor trebuie ridicate, că ereticii respectivi trebuie cinstiţi ca sfinţi şi că numele lor trebuie introduse în Calendarul Bisericii Ortodoxe. S-a mai propus modificarea cărţilor de Istorie Bisericească şi a cărţilor de cult ortodoxe, prin eliminarea textelor referitoare la monofiziţi. S-a hotărât organizarea unui „program educativ” prin care credincioşii să fie pregătiţi să accepte textele „revizuite”.[2]

Toate acestea sunt pregătiri pentru unirea ecumenistă cu monofiziţii (adică slujirea şi împărtăşirea împreună cu ei, trecând cu vederea că aceia sunt eretici).

Sfinţii Părinţi ne învaţă că împărtăşirea împreună cu ereticii este foarte periculoasă. Sfântul Theodor Studitul spune că „împărtăşania de la eretic înstrăinează pe om de Dumnezeu şi îl predă diavolului. După măsura deosebirii dintre lumină şi întuneric, aşa e şi deosebirea dintre împărtăşania drept slăvitoare (ortodoxă) şi cea ereticească: cea drept slăvitoare luminează, cea ereticească întunecă; una îl uneşte cu Hristos, cealaltă – cu diavolul; una dă viaţă sufletului, cealaltă îl ucide. Împărtăşania din mână eretică este otravă, nu simplă pâine.” [3]

Situaţia actuală fiind foarte gravă, este necesar ca binecredincioşii creştini să cunoască pericolul unirii ecumeniste cu monofiziţii. Cei care se împărtăşesc cu ereticii sau acceptă ereziile lor, nu au nădejde de mântuire, dacă nu se întorc la Ortodoxie. Iar cei care se întorc la Ortodoxie, au datoria să anatematizeze ereziile în care au căzut, şi să primească întreaga învăţătură ortodoxă.

Datoria noastră este să păstrăm dreapta credinţă primită de la Dumnezeu prin Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Numai aşa vom intra în comuniunea veşnică a Sfinţilor.

ÎNVĂŢĂTURA ORTODOXĂ DESPRE DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS

 

La primele două Sfinte Sinoade Ecumenice, Sfinţii Părinţi, luminaţi de harul lui Dumnezeu, au alcătuit Crezul Ortodox:

Credem întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.

Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii.     

Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut.

Care pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria  şi S-a făcut om.

Şi S-a răstignit pentru noi, în zilele lui Ponţiu Pilat, şi a pătimit şi S-a îngropat.

Şi a înviat a treia zi, după Scripturi.

Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui.

Şi iarăşi va să vină cu slavă să judece vii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.

Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede.

Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin Prooroci.

Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică.

Mărturisim  un[singur] Botez spre iertarea păcatelor.

Aşteptăm  învierea morţilor.

Şi viaţa veacului ce va să vie. Amin.

Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Cel de o fiinţă cu Tatăl, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria  şi S-a făcut om. El este Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Aceasta înseamnă că are două firi: dumnezeiască şi omenească.

Domnul nostru Iisus Hristos este desăvârşit întru Dumnezeire cât şi întru omenitate, Dumnezeu adevărat şi om adevărat din suflet raţional şi din trup, întru toate asemenea nouă afară de păcat. El este născut din Tatăl mai înainte de veci după dumnezeire şi, la plinirea vremii, Acelaşi născut pentru noi şi pentru a noastră mântuire din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, după omenitate.

Domnul Iisus Hristos este un singur Ipostas (o singură Persoană) în două firi. Având două firi, are două lucrări fireşti şi două voiri fireşti (dumnezeiască şi omenească).

Lucrare înseamnă puterea naturală de manifestare a fiecărei fiinţe. Lucrătoare este natura (firea) de unde provine lucrarea. A lucra înseamnă a te folosi de puterea lucrătoare. Cel care lucrează este cel ce se foloseşte de lucrare, adică ipostasul.

Având şi fire dumnezeiască, Hristos are şi lucrare dumnezeiască. Având şi fire omenească, El are şi lucrare omenească. Puterea facerii de minuni este lucrare a firii dumnezeieşti. Dar fiind şi om, avea şi lucrare omenească. Dacă n-ar fi avut lucrare omenească, atunci n-ar fi trăit ca om, n-ar fi mâncat, n-ar fi băut, n-ar fi mers, nici n-ar fi făcut ceva din cele omeneşti.

Însă Cel care lucrează este Cel ce se foloseşte de lucrare, adică Ipostasul, Care este unul singur.

Prin urmare, Hristos lucrează potrivit fiecăreia din cele două firi ale Lui, iar fiecare fire din cele două lucrează în El cu participarea celeilalte.

El nu săvârşea în chip omenesc pe cele omeneşti, căci nu era numai om, ci şi Dumnezeu. De aceea şi pătimirile Lui au fost de viaţă făcătoare şi mântuitoare. Tot pentru aceea mergea cu picioare pământeşti pe apă nestatornică.

Dar nici nu lucra în chip dumnezeiesc pe cele dumnezeieşti, căci nu era numai Dumnezeu, ci şi om. Pentru aceea săvârşea minunile prin punerea mâinilor şi prin cuvânt.

Voirea este puterea simplă de a voi. Voinţa este voirea îndreptată spre un lucru. Cel care voieşte este acela care face uz de voire, adică ipostasul.

Aşadar, pentru că unul este Hristos şi unul este Ipostasul Lui, Unul şi Acelaşi este Cel care voieşte în chip dumnezeiesc şi omenesc. Dar deoarece are două firi voliţionale, pentru că sunt raţionale, — căci tot ceea ce este raţional este şi voliţional şi liber — vom spune despre El că are două voiri.

Aşadar, pentru că Hristos are două firi, spunem că are două voiri şi două lucrări naturale.

ÎNVĂŢĂTURA ORTODOXĂ DESPRE UNICITATEA BISERICII

Biserica este „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească” aşa cum mărturisim în Crezul alcătuit la primele două Sfinte Sinoade Ecumenice. Nu există mai multe Biserici.

Sfântul Iustin Popovici ne învaţă astfel: „Dat fiind că Domnul Hristos nu poate avea mai multe trupuri, în El nu pot fi mai multe Biserici.”[4]

Sfântul Lavrentie de Cernigov spune că „Una este doar Biserica Ortodoxă Sobornicească şi Apostolească, celelalte ce se numesc ‹‹Biserici›› nu sunt Biserici, ci sămânţă stearpă a diavolului în lanul de grâu al lui Hristos.”[5]

MONOFIZISMUL

 

       Rădăcina monofizismului este apolinarismul. După ereticul Apolinarie, Fiul lui Dumnezeu a luat trup şi suflet fără minte şi fără raţi­une. Vorbind despre „o singură fire”, Apolinarie a pus temeliile ereziei monofizite. Biserica l‑a condamnat la Si­nodul al II‑lea Ecumenic.

Patriarhul eretic Nestorie al Constantinopolului susţinea că în Iisus Hristos sunt două persoane: Persoana dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu şi persoana omenească a lui Hristos. Ereticul Nestorie considera că Fecioara Maria nu a născut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, cum învaţă Biserica, ci a născut pe omul Hristos. De aceea, nu o numea Născătoare de Dumnezeu (Theotokos), ci născătoare de om (Anthropotokos) sau născătoare de Hristos (Hristotokos).

Împotriva patriarhului eretic Nestorie, două sute de Sfinţi Părinţi s-au adunat la cel de-al treilea Sfânt Sinod Ecumenic, care a avut loc la Efes, în anul 431. Acest Sfânt Sinod Ecumenic a anatematizat pe Nestorie şi învăţătura lui, mărturisind că Fecioara Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, fiindcă L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. La acest Sfânt Sinod, un rol important l-a avut Sfântul Chiril al Alexandriei.

Arhimandritul Eutihie din Constantinopol a luptat împotriva ereziei lui Nestorie, dar nu sub ascultarea Sfinţilor Părinţi luminaţi de Dumnezeu, ci după născocirile minţii lui. De aceea, a căzut în altă erezie, considerând că firea omenească a lui Hristos a fost absorbită de cea dumnezeiască şi că Hristos ar avea astfel o singură fire. Această erezie s-a numit monofizism (care în limba greacă înseamnă o singură fire).

Erezia a fost acceptată de patriarhul Dioscor al Alexandriei.

Împotriva acestei erezii, şase sute treizeci de Sfinţi Părinţi s-au adunat la cel de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic, care a avut loc la Calcedon, în anul 451. Ei au anatematizat monofizismul şi pe susţinătorii lui. Luminaţi de harul lui Dumnezeu, Sfinţii Părinţi au arătat că Domnul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire. El este o singură Persoană cu două firi (dumnezeiască şi omenească).

Dumnezeu a arătat în chip minunat, la Calcedon, care este mărturisirea adevărată. Punându-se cele două mărturisiri în cinstita raclă a Sfintei Mari Muceniţe Eufimia şi pecetluindu-se racla, mărturisirea ortodoxă a fost găsită în mâna dreaptă a Sfintei (ca semn de acceptare), iar mărturisirea monofizită a fost găsită sub picioarele Sfintei (ca semn de lepădare şi călcare în picioare).

A apărut şi un „monofizism moderat”, al patriarhului eretic Sever al Antiohiei, care vorbea de două firi în Hristos, dar le considera amestecate. Sfinţii Părinţi au luptat şi împotriva acestei erezii.

Al cincilea Sfânt Sinod Ecumenic din Constantinopol (553) a anatematizat pe cei ce încercau să folosească scrierile Sfântului Chiril al Alexandriei în favoarea monofizismului.

MONOENERGISMUL ŞI MONOTELISMUL

Mai târziu, încercându-se împăcarea dintre monofiziţi şi ortodocşi pe baza unui compromis dogmatic, au apărut alte două erezii care spuneau că în Hristos există o singură lucrare (monoenergism) şi o singură voire (monotelism).

Împotriva acestor erezii s-au adunat la Constantinopol, în anul 680, la cel de-al şaselea Sfânt Sinod Ecumenic, o sută şaizeci şi cinci de Sfinţi Părinţi care au anatematizat pe eretici şi ereziile lor. Insuflaţi de Dumnezeu, Sfinţii Părinţi au arătat că în Hristos sunt două lucrări şi două voiri, corespunzătoare celor două firi. Între cele două voinţe nu există nici o contradicţie.

ECUMENISMUL

 

Ecumenismul sau mişcarea ecumenică este un ansamblu de concepţii şi practici heterodoxe (neortodoxe) care au ca scop unificarea religioasă. S-a folosit denumirea de „mişcare ecumenică” pentru a crea impresia că are legătură cu Sfintele Sinoade Ecumenice.

Sfintele Sinoade Ecumenice sau Sfintele Soboare a toată lumea au fost rânduite de Dumnezeu pentru apărarea Ortodoxiei. Atunci când apăreau erezii (credinţe greşite), Sfinţii Părinţi se adunau în Sfinte Sinoade Ecumenice sau în Sfinte Sinoade Locale, statornicind dreapta credinţă şi combătând ereziile.

Ecumenismul nu are legătură cu Sfintele Sinoade Ecumenice.

După criteriul grupării întemeietoare, ecumenismul este de două feluri: ecumenism romano-catolic şi ecumenism protestant.

După criteriul scopului, există ecumenism creştin şi ecumenism panreligios.

Ecumenismul creştin are ca scop stabilirea unui creştinism unic, la care să adere ortodocşii, monofiziţii, papistaşii (romano-catolicii), anglicanii şi denominaţiunile protestante. Se încearcă înlocuirea Ortodoxiei cu acest creştinism hibrid. Ecumenismul creştin este etapa pregătitoare pentru ecumenismul panreligios.

Ecumenismul panreligios urmăreşte construirea unei religii unice, la care să adere toţi oamenii. Se urmăreşte ca această globalizare a credinţei să fie un sprijin pentru globalizarea politico-economică.

Mişcarea sincretistă Noua Eră (New Age) are două scopuri de bază: o nouă ordine a lucrurilor pe plan politico-economic şi o nouă ordine a lucrurilor pe plan religios (o nouă religie mondială).

Robert Müller, fostul sub-secretar al O.N.U. şi un important exponent al Noii Ere, scrie în cartea sa Noua Geneză că religiile trebuie:

să accelereze ecumenismul şi să creeze fundaţii religioase mondiale comune;

– să înalţe steagul O.N.U. în toate locurile de cult;

– să se roage şi să organizeze rugăciuni comune mondiale. [6]

 

Prin ecumenism oamenii se depărtează de Ortodoxie; se depărtează de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Care este Calea, Adevărul şi Viaţa.

Papistaşii, protestanţii şi anticalcedonienii nu mai au nici o motivaţie să vină în Biserica Ortodoxă, fiindcă ecumeniştii din Biserica Ortodoxă admit că şi adunările acelora sunt Biserici. Situaţia anticalcedonienilor este şi mai gravă, deoarece adunările lor sunt recunoscute ca „Biserici Ortodoxe Orientale”, iar Bisericile Ortodoxe naţionale (Greacă, Rusă, Sârbă, Română, etc.), sunt numite Biserici Ortodoxe Răsăritene. De ce ar pleca un om dintr-o Biserică Ortodoxă Orientală pentru a intra într-o Biserică Ortodoxă Răsăriteană? Dacă i se spune că ambele sunt ortodoxe, el se gândeşte că poate rămâne acolo unde se află acum.

„Participarea la C. M. B (Consiliul Mondial al Bisericilor, organizaţie a ecumenismului protestant – n. n.) şi tot sincretismul ecumenist, care conţine nu numai dialoguri, ci şi manifestări de cult comune, au condus la încetarea misiunii ortodoxe în ţările în care predomină confesiunile creştine. În felul acesta închidem uşa oamenilor obosiţi ai Apusului, arătându-le că trebuie să rămână acolo unde se află, de vreme ce ‹‹suntem la fel››, suntem ‹‹biserici surori›› şi ‹‹unirea este iminentă››.” [7]

Chiar şi ortodocşii care participă la ecumenism se îndepărtează de Ortodoxie. „Participarea aceasta a condus şi conduce în fiecare zi tot mai mult la schimbarea cugetării şi etosului ortodox şi la formarea unei cugetări şi a unui etos interreligios”. [8]

          Prin întovărăşirea şi rugăciunea împreună cu ereticii, cugetarea ortodoxă se vatămă, dobândind înclinaţii eretice. Acesta este unul din motivele pentru care Sfinţii Părinţi interzic întovărăşirea cu ereticii.

La dialogurile ecumeniste, sub pretextul dragostei, se discută foarte mult cele care unesc şi foarte puţin cele care despart, astfel încât să se creeze un sentiment fals de unire şi credinţă comună. La Sfintele Sinoade Ecumenice, însă, Sfinţii Părinţi discutau totdeauna cele care despărţeau.

Sfântul Iustin Popovici ne învaţă că „nu există ‹‹dialog al dragostei›› fără dialogul adevărului. Altminteri, un astfel de dialog e nefiresc şi mincinos. De aceea şi porunca purtătorului de Hristos Apostol cere: Dragostea să fie nefăţarnică (Romani 12, 9).

Se cuvine ca ierarhii şi preoţii ortodocşi să discute din dragoste cu heterodocşii pentru a le atrage atenţia unde au greşeli şi pentru a-i  ajuta să vină la Adevăr. [9]

 Dumnezeu voieşte unitatea întru Adevăr. Pentru a se ajunge la această unitate trebuie ca toţi să primească dreapta credinţă şi să intre în Biserica Ortodoxă, cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

Prin ecumenism nu se urmăreşte unitatea întru Adevăr, ci se poartă dialoguri pentru a se ajunge la un compromis dogmatic şi la recunoaşterea bisericească reciprocă.

Cuviosul Filothei Zervakos spune că „numai prin smerenie, pocăinţă şi întoarcere la Dumnezeu, la credinţa ortodoxă, va reuşi mult dorita unire, iar nu prin consfătuiri şi dezbateri, prin dialoguri nefolositoare şi lipsite de rost, prin şedinţe zadarnice.” [10]

Cuviosul Filothei se ruga iubitorului de oameni Dumnezeu, „să-i ţină în credinţa ortodoxă pe cei credincioşi iar pe popoare să le unească prin legăturile dragostei, să-i cheme pe toţi la unirea întru credinţa ortodoxă cea adevărată, să-i învrednicească pe toţi de unirea întru Duhul Sfânt şi să dăruiască tuturor cele necesare pentru mântuire.” [11] De o astfel de unitate avem trebuinţă, nu de ecumenism.

 ÎNCERCĂRI ECUMENISTE DE UNIRE ÎNTRE ORTODOCŞI ŞI MONOFIZIŢI

 

Dialogul ecumenist dintre unii reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe şi reprezentanţi ai monofiziţilor a început în anul 1964 la Aarhus – Danemarca. De atunci au avut loc mai multe întâlniri neoficiale şi oficiale.

Care sunt roadele acestui dialog care durează de peste 43 de ani? Ce au hotărât ecumeniştii la propunerea monofiziţilor? Iată ce au hotărât:

–         să nu-i mai considere eretici  pe monofiziţi;

–         să se considere că ortodocşii şi monofiziţii au aceeaşi credinţă;

–         să ridice anatemele date de Sfinţii Părinţi la Sinodul Ecumenic de la Calcedon;

–         să elimine din cărţile de cult toate textele care se referă la monofiziţi ca la nişte eretici;

–         să modifice Istoria Bisericească în funcţie de rezultatele dialogului, eliminând acele texte care nu convin monofiziţilor;

–         să introducă în calendarul Bisericii Ortodoxe – ca Sfinţi – pe ereticii monofiziţi anatematizaţi;

–         adunările monofizite să se numească „Biserici Ortodoxe Vechi Orientale”, iar adunarea monofiziţilor egipteni să se numească „Biserica Ortodoxă Coptă”;

–         după ridicarea anatemelor să se intre în comuniune euharistică (împărtăşire în comun). [12]

Acestea sunt roadele dialogului ecumenist. I-au batjocorit pe adevăraţii Sfinţi, modificând Istoria Bisericească şi considerând drept sfinţi pe ereticii anatematizaţi. Au hulit pe Sfântul Duh care a grăit prin Sfinţii Părinţi la Sfintele Sinoade Ecumenice. S-au împotrivit adevăratei Biserici, numind „Biserici Ortodoxe” nişte adunări de eretici anatematizaţi. Au batjocorit credinţa ortodoxă, considerând-o una cu credinţa rătăcită a monofiziţilor. Şi – dacă vor ajunge – vor strica turma lui Hristos prin împărtăşire în comun cu ereticii. Bine scrie într-un Canon că ereticii „sunt potrivnici şi duşmani ai Bisericii, strică turma lui Hristos  şi batjocoresc moştenirea credinţei.“

          IMPORTANŢA DREPTEI CREDINŢE

 

Numai cel ce trăieşte în Credinţa Ortodoxă îşi va mântui sufletul

         

O singură credinţă este adevărată; un singur Botez este adevărat:

„Este un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Botez.” (Efeseni 4, 5)

Învăţăturile heterodoxe provin din îngâmfare:

„Iar de învaţă cineva altă învăţătură şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de învăţătura cea după dreapta credinţă, acela e un îngâmfat, care nu ştie nimic, suferind de boala discuţiilor şi a certurilor de cuvinte”. (I Timotei 6, 3-4)

Se cuvine să păstrăm dreapta credinţă pe care am învăţat-o de la înaintaşii noştri binecredincioşi:

„Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat”. (II Timotei 3, 14)

„Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa. Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi. Nu vă lăsaţi furaţi de învăţăturile străine cele de multe feluri”. (Evrei 13, 7-9)

Sfântul Paisie de la Neamţ spune foarte clar: „Dumnezeu Preamilostivul, prin credinţa ortodoxă şi fapte bune, şi darul Său, lucrează mântuirea sufletelor creştinilor ortodocşi. Credinţa ortodoxă este aceea pe care o ţine Una Sfânta Soborniceasca şi Apostoliceasca Biserică a Răsăritului, iar fără ea, adică fără credinţa ortodoxă, nicidecum nu este cu putinţă nimănui a se mântui. Credinţa ortodoxă fără fapte bune moartă este, precum şi faptele cele bune fără credinţa ortodoxă sunt moarte. Iar cel ce vrea să se mântuie, trebuie să unească întotdeauna credinţa ortodoxă cu faptele cele bune şi să aibă fapte bune întru credinţa ortodoxă.” [13]

Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov spune că „Ortodoxia este învăţătura Sfântului Duh, dată de Dumnezeu oamenilor spre mântuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este mântuire.[14]

Sfântul Teodosie de la Pecerska spune: „Numai cel ce trăieşte în Credinţa Ortodoxă îşi va mântui sufletul.[15]

Ce se întâmplă cu ereticii care nu se întorc la Ortodoxie?

 La această întrebare găsim răspuns în capitolul 26 din Limonariu:

„Un Bătrân cu numele Chiriac trăia în Lavra Calamon din apropierea sfântului râu Iordan. Şi era Bătrânul îmbunătăţit în fapte dumnezeieşti. La el a venit un frate străin din ţinutul Dara, cu numele de Teofan, ca să-l întrebe pe bătrân despre gândul curviei. Bătrânul a început să îl sfătuiască cu felurite cuvinte de înţelepciune şi viaţa curată. Folosindu-se mult fratele din cuvintele Bătrânului, i-a spus:

– Eu, avvă, am părtăşanie în ţara mea cu nestorienii. Din această pricină nu mai pot rămâne cu ei şi vreau să locuiesc împreună cu tine.

Când a auzit Bătrânul numele lui Nestorie s-a întristat de pierderea fratelui şi l-a sfătuit şi l-a îndemnat să se despartă de această erezie vătămătoare şi să vină la Sfânta Sobornicească şi Apostolească Biserică. Şi i-a spus :

– Nu este altă mântuire decât numai în a cugeta drept şi a crede că Sfânta Fecioară Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu.

– Într-adevăr, avvo, a răspuns fratele, toţi ereticii aşa spun: dacă nu eşti cu noi, nu te mântui. Sărmanul de mine nu ştiu ce să fac. Roagă-te deci Domnului ca Domnul să mă încredinţeze, din faptă, care este credinţa cea adevărată.

Bătrânul a primit cu bucurie cuvântul fratelui şi i-a spus :

– Şezi în chilia mea şi am nădejde în Dumnezeu că bunătatea Lui îţi va descoperi adevărul !

Lăsându-l pe fratele în peşteră s-a dus la ţărmul Mării Moarte şi s-a rugat pentru el. Şi iată cam pe la ceasul trei după amiază în ziua următoare, vede fratele pe cineva înfricoşător la vedere, stând în faţa lui şi-i spune:

– Vino să vezi adevărul !

Şi luându-l, l-a dus într-un loc întunecos, cu miros urât şi cu foc şi îi arătă în mijlocul focului pe Nestorie şi Teodor, pe Eutihie şi Apolinarie, pe Evagrie şi pe Didim, pe Dioscor şi pe Sever, pe Arie şi pe Origen şi pe alţi câţiva.

– Iată, îi spune acela ce i s-a arătat, acesta-i locul pregătit ereticilor şi celor care hulesc pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi celor ce urmează învăţăturile lor. Dacă-ţi place locul, rămâi în credinţa ta! Dar dacă nu vrei să încerci chinul acesta, vino la Biserica cea Sfântă şi Sobornicească, aşa cum ţi-a spus Bătrânul. Căci îţi spun : chiar dacă ai săvârşit toate virtuţile, ajungi în locul acesta dacă n-ai dreaptă credinţă.

La cuvântul acesta fratele şi-a venit în sine. Când a venit Bătrânul, i-a povestit toate cele întâmplate aşa cum le-a văzut şi a trecut la Sfânta Sobornicească şi Apostolească Biserică. Şi a rămas împreună cu Bătrânul în Calamon. După ce a stat mulţi ani cu el, a adormit în pace.”

Iată unde se chinuiesc ereticii monofiziţi: Eutihie şi Apolinarie, Dioscor şi Sever!

REZUMAT

 Din învăţătura ortodoxă cunoaştem că Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. El este Fiul lui Dumnezeu întrupat. Este o singură Persoană cu două firi: dumnezeiască şi omenească. Cele două firi (naturi) sunt unite fără separare şi fără amestecare.

Monofizismul este o erezie care, de peste 1500 de ani, vatămă sufletele oamenilor cuprinşi de ea. În secolul al V-lea, Eutihie, un eretic din Constantinopol, susţinea că Domnul Iisus Hristos nu ar avea două firi (dumnezeiască şi omenească), ci una singură – cea dumnezeiască. Prin lucrarea vrăjmaşului, Eutihie a dus în rătăcire pe mulţi credincioşi. Patriarhul Dioscor al Alexandriei a căzut şi el în această erezie.

Împotriva acestei erezii, şase sute treizeci de Sfinţi Părinţi s-au adunat la cel de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic, care a avut loc la Calcedon, în anul 451. Ei au anatematizat monofizismul şi pe susţinătorii lui. Luminaţi de harul lui Dumnezeu, Sfinţii Părinţi au arătat că Domnul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire. El este o singură Persoană cu două firi (dumnezeiască şi omenească).

Dumnezeu a arătat în chip minunat, la Calcedon, care este mărturisirea adevărată. Punându-se cele două mărturisiri în cinstita raclă a Sfintei Mari Muceniţe Eufimia şi pecetluindu-se racla, mărturisirea ortodoxă a fost găsită în mâna dreaptă a Sfintei (ca semn de acceptare), iar mărturisirea monofizită a fost lepădată sub picioarele Sfintei (ca semn de lepădare şi călcare în picioare).

Mai tîrziu a apărut şi un „monofizism moderat”, al patriarhului eretic Sever al Antiohiei, care considera că cele două firi din care este Hristos sunt amestecate într-o nouă fire. Sfinţii Părinţi au luptat şi împotriva acestei erezii.

Deşi au fost anatematizaţi, născocitorii ereziilor nu s-au îndreptat, ci au format adunări eretice numite pe nedrept „Biserici”. Astfel de adunări eretice sunt numite necalcedoniene sau anticalcedoniene, deoarece nu acceptă hotărârile dogmatice ale celui de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic de la Calcedon. Dar ele însele se consideră a fi ortodoxe şi se autointitulează „Biserici Ortodoxe Vechi Orientale” sau „Biserici Orientale Ortodoxe”. Una din acestea este „Biserica Coptă” din Egipt.

În ultimii zeci de ani, unii ierarhi şi preoţi ortodocşi, lepădând comuniunea cu Sfinţii Părinţi, au intrat în ecumenism (mişcarea de amestecare a religiilor). Ei au participat la întâlniri oficiale şi neoficiale cu reprezentanţi ai „Bisericilor” anticalcedoniene, spunând că şi aceia sunt ortodocşi. Au îndrăznit chiar să afirme că anatemele date de Sfinţii Părinţi împotriva monofiziţilor trebuie ridicate, că ereticii respectivi trebuie cinstiţi ca sfinţi şi că numele lor trebuie introduse în Calendarul Bisericii Ortodoxe. S-a mai propus modificarea cărţilor de Istorie Bisericească şi a cărţilor de cult ortodoxe, prin eliminarea textelor referitoare la monofiziţi. S-a hotărât organizarea unui „program educativ” prin care credincioşii să fie pregătiţi să accepte textele „revizuite”.

Toate acestea sunt pregătiri pentru unirea ecumenistă cu monofiziţii (adică slujirea şi împărtăşirea împreună cu ei, trecând cu vederea că aceia sunt eretici).

Sfinţii Părinţi ne învaţă că împărtăşirea împreună cu ereticii este foarte periculoasă. Sfântul Theodor Studitul spune că „împărtăşania de la eretic înstrăinează pe om de Dumnezeu şi îl predă diavolului.”

Unirea ortodocşilor cu monofiziţii – care se încearcă în zilele noastre din motive politico-economice – este o componentă a ecumenismului.

Ecumenismul sau mişcarea ecumenică este un ansamblu de concepţii şi practici heterodoxe (neortodoxe) care au ca scop unificarea religioasă.

Ecumenismul creştin are ca scop stabilirea unui creştinism unic, la care să adere ortodocşii, monofiziţii, romano-catolicii, anglicanii şi denominaţiunile protestante. Se încearcă înlocuirea Ortodoxiei cu acest creştinism hibrid. Ecumenismul creştin este etapa pregătitoare pentru ecumenismul panreligios.

Ecumenismul panreligios urmăreşte construirea unei religii unice, la care să adere toţi oamenii. Se urmăreşte ca această globalizare a credinţei să fie un sprijin pentru globalizarea politico-economică.

Prin ecumenism oamenii se depărtează de Ortodoxie; se depărtează de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Care este Calea, Adevărul şi Viaţa.

Datoria noastră este să păstrăm dreapta credinţă primită de la Dumnezeu prin Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Numai aşa vom intra în comuniunea veşnică a Sfinţilor.

  ANEXE

Despre perseverenţa eretică a monofiziţilor şi compromisurile foştilor ortodocşi

Sinodul al III-lea Ecumenic (Efes, 431) a condamnat erezia patriarhului Nestorie, numită dioprosopism sau nestorianism, care susţinea că în Iisus Hristos sunt două persoane: Persoana dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu şi persoana omenească a lui Hristos. Ereticul Nestorie considera că Fecioara Maria nu a născut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, cum învaţă Biserica, ci a născut pe omul Hristos. De aceea, nu o numea Născătoare de Dumnezeu (Theotokos), ci născătoare de om (Anthropotokos) sau născătoare de Hristos (Hristotokos). Refuzând să se supună hotărârilor Sinodului, Nestorie a fost depus din scaunul de patriarh al Constantinopolului şi exilat.

Din opoziţie nechibzuită faţă de nestorianism, a apărut monofizismul extremist, erezie care afirmă că Hristos are o singură fire, cea dumnezeiască, aceasta absorbind cu totul firea omenească. Întemeietorul ereziei monofizite a fost bătrânul arhimandrit din Constantinopol, Eutihie, bărbat cu temeinice cunoştinţe biblice, care luptase cu mult zel contra nestorianismului, dar nu sub ascultarea Sfinţilor Părinţi, ci după născocirile minţii sale.

Denunţat patriarhului Flavian al Constantinopolului de Episcopul Eusebiu de Dorileum, Eutihie a fost chemat să-şi expună doctrina într-un Sinod Local din Constantinopol (448).

După ce a refuzat de câteva ori să se prezinte, Eutihie a venit la Sinod însoţit de o mulţime de monahi şi o gardă militară. În timpul discuţiilor, el a mărturisit că Domnul este din două firi, şi că Sfânta Fecioară este de o fiinţă cu noi şi din ea s-a întrupat Dumnezeul nostru. De aceea, unii sinodali au avut iniţial impresia că Eutihie este ortodox.  Prin întrebări mai precise, s-a cunoscut însă că el mărturiseşte că Domnul este „din două firi”, dar nu acceptă că este „în două firi”. În final, neavând cum să-şi mai ascundă rătăcirea, Eutihie a făcut următoarea mărturisire: „Mărturisesc că Domnul a fost din două firi înainte de întrupare, dar după întrupare nu mărturisesc decât o singură fire.”

În urma acestei mărturisiri eretice, Eutihie a fost anatematizat. Sentinţa de condamnare a fost semnată de 30 de episcopi şi 23 de egumeni. Revoltat de hotărârea de anatematizare, el a apelat la patriarhul Dioscor al Alexandriei (444-451), în care a găsit un apărător înfocat. Aşa fac ereticii când sunt condamnaţi – în loc să se îndrepte, se revoltă şi caută ajutor omenesc la puternicii zilei.

Arhiepiscopul Leon I al Romei, fiind informat despre erezia lui Eutihie, a adresat în iunie 449 Sfântului Patriarh Flavian o importantă epistolă dogmatică în care expunea clar învăţătura ortodoxă despre cele două firi ale lui Hristos, socotind pe arhimandritul Eutihie „eretic periculos”, anatematizat pe drept de Sinodul de la Constantinopol din 448.

În august 449, s-a convocat în Efes un sinod prezidat de patriarhul eretic Dioscor. Împăratul Teodosie al II-lea (408-450), influenţat de Eutihie, de patriarhul Dioscor şi de eunucul Hrisafiu (personalitate cu mare trecere la Curtea din Bizanţ şi duşman neîmpăcat al Sfântului Flavian pe care stima şi protecţia augustei Pulheria, sora împăratului, îl făcea şi mai nesuferit invidiosului eunuc), era favorabil cauzei lui Eutihie. Tuturor ierarhilor care s-au pronunţat împotriva lui Eutihie la Sinodul Local din 448, li s-a retras dreptul de vot. În schimb, s-a acordat acest drept arhimandritului monofizit Barsuma, care împreună cu patriarhul Dioscor şi cu parabolanii aduşi de acesta din Egipt, au fost răspunzători de actele de violenţă petrecute în sinod (pentru care se şi numeşte sinod tâlhăresc). Dioscor a folosit acest sinod ca armă de răzbunare împotriva Sfântului Flavian care a fost grav brutalizat de ereticul Barsuma, încât după trei zile a plecat din această viaţă vremelnică, luând de la Domnul cununa mărturisirii. La acest tâlhăresc sinod, învăţătura ortodoxă despre cele două firi ale lui Hristos a fost anatematizată. Părăsind Efesul, patriarhul eretic Dioscor a reuşit şă obţină de la împăratul Teodosie al II-lea, monarh naiv şi lipsit de experienţă în problemele religioase, aprobarea hotărârilor acestui sinod.

Sinodul tâlhăresc a produs mare confuzie şi neorânduială. Eparhiile din Egipt, Tracia şi Palestina au trecut de partea ereticului Dioscor, iar în eparhiile din Siria, Pont şi Asia Mică, doar puţini au avut curajul să se opună pe faţă monofizismului. Aşa s-a întâmplat de multe ori în istorie, când patriarhul era eretic.

La 28 iulie 450, împăratul Teodosie al II-lea a murit într-un accident de călărie, iar tronul Bizanţului l-a ocupat sora sa Pulheria, sprijinitoare a Ortodoxiei, care s-a căsătorit cu generalul Marcian. Binecredincioşii Marcian şi Pulheria au convocat al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic de la Calcedon (451), la care au participat 630 de Sfinţi Părinţi.

În şedinţa a V-a din 22 octombrie 451, luminaţi de harul Sfântului Duh, Sfinţii Părinţi au mărturisit credinţa cea adevărată:

Urmând aşadar Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm într-un glas şi mărturisim pe Unul şi Acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, Însuşi desăvârşit întru dumnezeire cât şi întru omenitate, Însuşi Dumnezeu adevărat şi om adevărat din suflet raţional şi din trup, de-o-fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de-o-fiinţă cu noi după omenitate, întru toate asemenea nouă afară de păcat, născut din Tatăl mai înainte de veci după dumnezeire şi, la plinirea vremii, Acelaşi născut pentru noi şi pentru a noastră mântuire din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, după omenitate, Unul şi Acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul Născut,   cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire, deosebirea firilor nefiind nicidecum stricată din pricina unimii, ci mai degrabă păstrându-se însuşirile fiecărei firi într-o singură Persoană şi într-un singur Ipostas, nu împărţindu-se sau despărţindu-se în două feţe, ci Unul şi Acelaşi Fiu, Unul Născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul Iisus Hristos, precum au vestit de la început proorocii, precum El Însuşi ne-a învăţat despre Sine şi precum ne-a predanisit nouă Crezul Părinţilor.” (Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, Ed. Sfântul Nectarie, Bucureşti, 2003, p. 27)

La moartea binecredinciosului împărat Marcian, patriciul Aspar, cu influenţă mare în imperiul de Răsărit, a chemat pe tron, în februarie 457 pe Leon I Tracul (457-474). Acesta era străin de complexitatea problemelor teologice. Monofiziţii deveniseră tot mai turbulenţi, şi reuşiseră să îndepărteze pe patriarhii ortodocşi din Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, înlocuindu-i cu patriarhi monofiziţi.

La Alexandria era atunci patriarh ortodox Sfântul Proteriu. Acest fericit a fost preot al Bisericii din Alexandria. Şi mult nevoindu-se împreună cu Sfinţii Părinţi împotriva ereziilor, a fost pus de Sobor patriarh. Partizanii lui Eutihie şi ai lui Nestorie, revoltându-se şi ameninţând că vor opri aducerea grâului la Alexandria, era mare primejdie pentru alexandrini să piară de foame. Dar mijlocind Sfântul la împăratul Marcian, acesta a poruncit să se ducă grâul la Alexandria, izbăvind astfel de la pieire pe locuitorii cetăţii. Iar după săvârşirea din viaţă a evlaviosului împărat Marcian, un oarecare Timotei, eretic monofizit, supranumit Eluros, pândind într-o noapte întunecoasă şi ducându-se la chiliile monahilor, pe la miezul nopţii, zicea despre sine că este înger, şi le poruncea să se depărteze de împărtăşirea cu Proteriu. Şi ei, ca nişte oameni simpli, lăsându-se înşelaţi, au ridicat tulburare împotriva Sfântului, care, fugind, a văzut pe dumnezeiescul Prooroc Isaia zicându-i: „Întoarce-te şi eu aştept să te primesc pe tine”. Cu aceasta i s-a arătat silnica lui moarte, căci întorcându-se a fost spintecat de aceia. Apoi în locul Sfântului Proteriu, a fost hirotonit ereticul Timotei, care îi înşelase şi pe care l-au suit în scaunul arhieresc.

Patriarhul monofizit Timotei Elur a ştiut să folosească timpul şi împrejurările pentru a persecuta pe ortodocşi. Aceasta este o trăsătură comună tuturor ereticilor: râvna diabolică pentru răspândirea minciunii şi stârpirea adevărului. Elur a convocat în grabă un sinod eretic local care a condamnat pe dreptcredinciosul Arhiepiscop Leon al Romei. Prigoana cea mai grea apăsa asupra Egiptului. Păstorii ortodocşi legitimi au fost alungaţi, iar în locul lor au fost numiţi eretici devotaţi monofizismului. Paisprezece episcopi, prieteni ai Sfântului Proteriu, au mers la Constantinopol, pentru a înainta Curţii bizantine plângerea lor. Dar şi Timotei Elur a trimis câţiva episcopi care au prezentat împăratului un memoriu favorabil cauzei sale. Aceasta este o altă trăsătură a ereticilor: îndrăzneala de a minţi în faţă chiar şi pe reprezentanţii puterii, şi perseverenţa cu care îşi impun varianta mincinoasă născocită de ei.

Aflat în această situaţie, împăratul a hotărât să consulte, în octombrie 457, pe episcopii din imperiu şi pe cei mai cunoscuţi pustnici ai vremii (Simeon Stâlpnicul, Varadat şi Iacob de Cir), asupra celor două probleme importante care îl frământau: dacă să accepte Sinodul de la Calcedon şi dacă să recunoască pe patriarhul Timotei Elur.

Sfântul Ierarh Leon al Romei şi Episcopii cetăţilor din imperiu, în număr de peste 1600, au răspuns împăratului, recunoscând Sinodul de la Calcedon ca fiind ortodox, şi dezaprobând hirotonirea frauduloasă a patriarhului monofizit Timotei Elur. Aşa au răspuns şi Părinţii pustnici. Avem aici o confirmare foarte importantă a ortodoxiei Sinodului Ecumenic de la Calcedon.

Sfântul Simeon Stâlpnicul a răspuns prin două scrisori: una adresată împăratului, iar alta patriarhului Vasile al Antiohiei, prin care el asigura că respectă Sinodul de la Calcedon şi credinţa descoperită Părinţilor de la Sinod de către Sfântul Duh.

Arhiepiscopul Leon al Romei a trimis, în august 458, o nouă scrisoare în care arăta că nu trebuie să se discute cu persoane deja condamnate la Sinodul din Calcedon, ci să se restabilească în Egipt pacea şi Ortodoxia, iar la Alexandria să se instaleze un patriarh ortodox. Primind această scrisoare, împăratul Leon Tracul a crezut că este bine să o trimită lui Timotei Elur, pentru a-l convinge să renunţe la împotrivirea sa faţă de Sinodul de la Calcedon. Dar acela, îndărătnicindu-se şi mâniindu-se, a răspuns împăratului, condamnând atât scrisoarea Sfântului Leon, cât şi învăţătura ortodoxă stabilită la Calcedon.

O ultimă încercare de împăcare a făcut-o împăratul, trimiţând la patriarhul Elur pe comitele Rusticus, cu misiunea de a-i pune întrebări precise asupra credinţei. Cum era de aşteptat, ereticul Elur, ca să pară ortodox, a respins doctrina monofizită a lui Apolinarie (care contesta integritatea firii omeneşti a lui Hristos), dar a condamnat şi hotărârea dogmatică de la Calcedon. Aceasta este o metodă des folosită de eretici: condamnă şi unele doctrine eretice, şi unele hotărâri ortodoxe.

În faţa acestei rezistenţe absurde, împăratul a fost nevoit să ia măsuri, poruncind exilarea patriarhului eretic în Paflagonia. Dar şi acolo Elur a luptat împotriva hotărârii dogmatice a Sinodului de la Calcedon. De aceea a fost exilat dincolo de Pontul Euxin (Marea Neagră), în Cherson.

După moartea patriciului Aspar, influenţa la curte a trecut în mâinile unui aventurier isaurian numit Zenon, care s-a căsătorit cu fiica împăratului. El a avut un fiu numit, ca şi bunicul său, Leon. La moartea împăratului Leon I Tracul, acest nepot a devenit moştenitorul tronului. Dar având vârsta de doar patru ani, coroana imperială a fost pusă pe capul lui Zenon, tatăl lui. Acesta, văzându-se împărat şi voind să domnească singur, l-a făcut dispărut pe fiul său. Însă, după un an, o răscoală a palatului l-a înlocuit cu Vasilisc, cumnatul împăratului Leon I Tracul.

Uzurpatorul Vasilisc se sprijinea pe monofiziţi. El l-a chemat din exil pe patriarhul monofizit Timotei Elur, şi a promulgat, la îndemnul acestuia, în 476 o enciclică cu conţinut monofizit. Prin această enciclică, cei care apărau Sinodul de la Calcedon erau consideraţi răzvrătitori şi tulburători ai liniştii credincioşilor şi erau pedepsiţi astfel: episcopii şi preoţii erau depuşi din treptele lor, călugării erau exilaţi, iar mirenii erau pedepsiţi cu confiscarea averilor şi cu exilul.

Enciclica monofizită a fost semnată de Timotei Elur, de Petru Gnafevs, patriarhul monofizit al Antiohiei, de Anastasie patriarhul Ierusalimului şi de alţi ierarhi, fiind în total cinci sute. Episcopii provinciei Asia au trimis împăratului o scrisoare în care afirmau că au semnat enciclica, nu de frică, ci cu multă libertate şi bucurie.

Însă poporul binecredincios era îngrijorat de situaţia bisericească a imperiului şi păstra cu multă râvnă dreapta credinţă, în ciuda apostaziei ierarhilor. Timotei Elur, văzând împotrivirea crescândă a credincioşilor din Constantinopol, a plecat la Alexandria, unde a fost primit cu entuziasm de monofiziţii lui. Iar patriarhul ortodox al Alexandriei s-a retras în mănăstirea călugărilor pahomieni.

Numărul monofiziţilor devenea din ce în ce mai mare, mai ales în Egipt şi în Siria. Dar opoziţia dârză a patriarhului ortodox Acachie al Constantinopolului, a reuşit, cu ajutorul lui Dumnezeu, să întoarcă evenimentele spre binele Ortodoxiei. Într-o zi, el a organizat o procesiune de pocăinţă care s-a desfăşurat pe străzile principale ale oraşului; în altă zi a îmbrăcat în doliu altarul şi amvonul Sfintei Sofii, şi îmbrăcat şi el în doliu, a vorbit aşa poporului, îndemnându-l la rezistenţă; iar în altă zi l-a convins pe Sfântul Daniil Stâlpnicul să coboare de pe stâlpul său şi să vină în cetate pentru a întări pe cei binecredincioşi şi pentru a cere împăratului respectarea hotărârilor Sinodului de la Calcedon.

Temându-se de poporul dreptcredincios, Vasilisc s-a grăbit să retragă enciclica sa monofizită şi să dea o antienciclică cu conţinut ortodox. Dar era prea târziu. În septembrie 476, uzurpatorul Vasilisc a fost alungat, iar Zenon a intrat triumfător în Constantinopol. Acesta a anulat toate măsurile luate de Vasilisc în favoarea monofiziţilor. Timotei Elur şi patriarhul monofizit al Antiohiei au fost alungaţi. Episcopii provinciei Asia au cerut iertare Patriarhului Acachie, şi au spus că ei au semnat din constrângere enciclica monofizită.

Cu toată simpatia pe care Zenon o păstra pentru ortodocşi, cu ajutorul cărora a venit a doua oară la domnie, el a înţeles că monofiziţii constituie o grupare religioasă şi politică puternică, de care trebuie să ţină seama pentru stabilitatea tronului imperial. Iar patriarhul Acachie se gândea să restabilească pacea religioasă a Orientului, cu preţul unor concesii făcute monofiziţilor. De aceea, împăratul dorea ca în Alexandria să fie ales patriarh monofizitul Petru Mong, pentru a intra în bune relaţii cu monofiziţii. Iar la inspiraţia patriarhului Acachie, a emis în octombrie 482 un edict de unire, numit Henoticon, care a servit ca legiuire normativă până la urcarea pe tron a împăratului Iustin I (518-527). La 24 octombrie 482, Henoticonul a fost semnat de patriarhul Acachie al Constantinopolului şi de patriarhul monofizit Petru Mong al Alexandriei. Deşi prin acest edict era anatematizat monofizitul extremist Eutihie, se evitau cu iscusinţă termenii „o fire” şi „două firi”, referitoare la Domnul Iisus Hristos.

Dar monofiziţii nu au fost mulţumiţi de această soluţie de compromis; ei doreau o condamnare explicită a învăţăturii ortodoxe şi o afirmare clară a monofizismului. De aceea, în timp ce trimitea patriarhului Acachie scrisori respectuoase, patriarhul monofizit Petru Mong anatematiza Sinodul de la Calcedon, şergea din diptice numele patriarhilor ortodocşi şi trecea numele patriarhilor monofiziţi. Mulţi monofiziţi s-au despărţit de patriarhii lor moderaţi (adepţi ai unirii), iar adevăraţii ortodocşi s-au despărţit de patriarhii lor care au semnat edictul.

Acum, în loc de două grupări (ortodocşi şi monofiziţi) s-au format trei: adevăraţii ortodocşi, monofiziţii intransigenţi şi adepţii compromisului. Iar în această situaţie s-a ajuns dintr-o înţelegere greşită a păcii religioase. S-a căutat unirea cu orice preţ, în loc să se urmărească unirea întru Adevăr. S-a încercat o reconciliere prin compromis, şi s-a ajuns la o dezbinare mai mare ca înainte. Iar această dezbinare nu s-a limitat la formarea celor trei grupări, ci a determinat prima schismă între Biserica Răsăritului şi Biserica Apusului, cunoscută sub numele de „schisma acachiană”.

Unii episcopi ortodocşi alungaţi din scaunele lor, precum şi mulţi monahi ortodocşi s-au adresat Arhiepiscopului Felix al III-lea al Romei, cerându-i ajutor. Acesta a trimis delegaţi la Constantinopol (pe episcopii Vitalis şi Misenus) cu scrisori adresate patriarhului Acachie şi împăratului, prin care le cerea să rămână credincioşi Sinodului de la Calcedon, să alunge pe Petru Mong şi să nu se compromită cu monofiziţii. Delegaţii aveau poruncă să se întâlnească mai întâi cu Chiril, egumenul Mănăstirii achimiţilor, fiindcă monahii de acolo acceptau Sinodul de la Calcedon. Dar, îndată ce delegaţii au ajuns la Constantinopol, patriarhul Acachie şi împăratul Zenon au reuşit să-i câştige de partea lor, folosind când ameninţarea, când darurile, asemenea prigonitorilor din vechime, care, prin aceste metode îi sileau pe creştini să se lepede de Hristos. Iar delegaţii au participat la liturghia oficiată de patriarhul Acachie, care a pomenit cu voce tare numele lui Petru Mong, spre indignarea monahilor achimiţi. De aceea, egumenul Chiril a trimis îndată la Roma pe monahul Simeon, acuzând pe delegaţii Vitalis şi Misenus că n-au voit să stea de vorbă cu ortodocşii, ci dimpotrivă, au dat de înţeles că Biserica Romei ar fi în comuniune cu Petru Mong, pomenit de Acachie la liturghie.

La întoarcerea delegaţilor la Roma, Arhiepiscopul Felix al III-lea, i-a depus din treapta episcopală, a reînnoit condamnarea dată împotriva ereticului Petru Mong, şi a anatematizat pe Acachie, pentru faptul că a recunoscut pe monofizitul Petru Mong ca patriarh al Alexandriei şi a oferit Scaune episcopale unor eretici monofiziţi.

Sentinţa condamnării patriarhului Acachie  a fost trimisă la Constantinopol prin Tutus, defensorul Bisericii Romane. Dar acesta, temându-se să o înmâneze patriarhului, a dat scrisoarea monahilor achimiţi, care au prins-o în timpul unei liturghii de mantia patriarhului Acachie. Pentru acest act de curaj, monahii mărturisitori au fost prinşi de slugile patriarhului; unii au fost omorâţi, alţii bătuţi, iar alţii întemniţaţi. Cât priveşte pe Tutus, acesta a fost câştigat de patriarhul Acachie, care a aflat de la el tot ce se pregăteşte la Roma.

Ca răspuns la condamnare, Acachie a şters numele Arhiepiscopului Felix din diptice şi a întrerupt orice legătură cu Roma. Astfel a început schisma acachiană, care a durat 35 de ani.

Vedem de aici cât de periculos este compromisul. Voind să înfăptuiască unirea dintre ortodocşi şi monofiziţi pe baza unui compromis aparent minor, patriarhul Acachie i-a dezbinat şi pe ortodocşi.[16]

Nu se cuvine să facem rugăciune cu ereticii sau să ne întovărăşim cu ei

 

Pe heterodocşi nu se cuvine să-i primim în casă, nici să le zicem Bun venit!:

„Oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învăţătura Lui, acela are şi pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit! Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele rele.” (II Ioan 1, 9-11)

Trebuie să ne depărtăm de eretici:

„Şi vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei.” (Romani 16, 17)

Ereticii să fie anatema:

„Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema!” (Galateni 1, 9)

 

„Pe ereticii cei nelegiuiţi, care nu se pocăiesc, afurisiţi-i şi-i lepădaţi de ceilalţi credincioşi, aducând la cunoştinţă publică îndepărtarea lor din Biserica lui Dumnezeu şi porunciţi credincioşilor să se ferească cu desăvârşire de ei, şi să nu se întovărăşească cu ei nici la vorbă, nici la rugăciune, căci ei sunt potrivnici şi duşmani ai Bisericii, strică turma lui Hristos şi batjocoresc moştenirea credinţei.“ [17]

„Oricine va mânca cu ereticii, sau va bea, sau va face prieteşug şi dragoste şi adunare, ce se zice cu armenii (monofiziţi, n. n) sau alţii ca dânşii, unii ca aceia anatema să fie.“ [18]

„Al 10-lea Canon al Sfinţilor Apostoli opreşte a ne ruga împreună cu ereticii şi schismaticii, măcar în casă de s-ar afla; se afuriseşte şi să nu fie primit la Sfintele Taine.

Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli porunceşte: Episcopul, preotul sau diaconul care numai s-ar ruga cu ereticii, să se afurisească şi dacă l-ar primi să slujească ca preot, să se caterisească.

La tâlcuirea Canonului 47 al Sfinţilor Apostoli, scrie Sfântul Nicodim Aghioritul că latinii (papistaşii, n. n.) sunt eretici şi nu au nici Botez, nici Preoţie, şi dacă vreun preot nu botează pe cei care se întorc la Ortodoxie se afuriseşte.

Şi Canonul 33 din Laodiceea opreşte a te ruga cu eretici şi cu schismatici. “ [19]

„Dreptslăvitorii creştini se cuvine a se feri de eretici, şi slujirile lor a le urî. Iar mai vârtos însuşi ereticii se cuvine a se mustra şi a se înţelepţi de către Episcopi şi Presbiteri, doar cumva vor înţelege şi se vor întoarce din rătăcirea lor. Pentru aceasta şi Canonul acesta rânduieşte, că, oricare Episcop, sau Presbiter, ar primi ca de drept şi adevărat botezul ereticilor sau jertfa ceea ce se proaduce de dânşii. Unul ca acesta, poruncim ca să se caterisească. Fiindcă ce conglăsuire are Hristos cu diavolul? Sau ce parte are credinciosul cu cel necredincios? Căci cei ce primesc cele de către eretici, sau şi ei au aceleaşi socoteli ale acelora, sau cel puţin nu au osârdie spre a-i scoate pe dânşii din cacodoxia (credinţa cea rea – n. n.) lor. Că cei ce bine voiesc (adică se învoiesc) la slujbele acelora, cum pot a-i mustra pe ei ca să lepede eresul lor cel cacodox şi rătăcit?”[20]

Despre părtăşia cu ereticii, Sfântul Theodor Studitul spune: „În legătură cu cele rânduite de Sfinţii Părinţi trebuie spus că nici a petrece, nici a mânca, nici a cânta împreună, nici a avea vreo părtăşie cu ei nu am primit, ci ‹‹Vai!›› se rosteşte asupra celor care au părtăşie cu ei, fie şi doar la mâncare sau băutură sau simplă relaţie.” [21]  

Iar Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur spune: „Auziţi toţi care mâncaţi împreună cu ereticii, hotărâre dureroasă: sunteţi vrăjmaşi ai lui Hristos. Căci nici cel ce este prieten cu vrăjmaşii împăratului nu poate să fie prieten al împăratului; şi nu se învredniceşte de viaţă, ci piere împreună cu vrăjmaşii şi suferă şi mai rele.” [22]

„Auziţi iarăşi cei ce faceţi agape împreună cu ei: cum veţi scăpa de mânia ce va să vină peste voi, care vă pângăriţi împreună cu aceştia prin mâncare şi băutură laolaltă? Cum îndrăzniţi să vă apropiaţi de dumnezeieştile şi înfricoşatele Taine ale lui Hristos? Sau nu aţi auzit pe fericitul Pavel strigând că ‹‹nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul demonilor ; nu puteţi avea parte de masa Domnului şi de masa demonilor›› (I Corinteni 10, 21)” [23]

Extras din Memoriul Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte Athos pe marginea Dialogului dintre orto­docşi şi anticalcedonieni (14/27 mai 1995)

„Articolul Mitropolitului Damaschin al Elveţiei, copre­şedinte al Comisiei Mixte de Dialog între orto­docşi şi anti­cal­cedonieni, cu titlul: „Dialogul Teologic dintre Bise­rica Ortodoxă şi Bisericile Ortodoxe Orien­tale. Reflecţii şi per­spective” (Episkepsis, 516/ 31‑03‑1995) a pricinuit Sfân­tului Munte şi mai multă nelinişte în privinţa evolu­ţiei acestui Di­alog Teologic.

Este cunoscut faptul că se încearcă înfăptuirea unei uniri pripite între ortodocşi şi anticalcedonieni, în ciuda diferenţelor dogmatice încă existente şi a nesolu­ţionării unor probleme eclesiologice serioase, cum ar fi, de pildă, acceptarea fără rezerve din partea anticalcedonienilor a Hotărâ­ri­lor dogmatice ale Sinoade­lor Ecumenice, precum şi a sfin­ţe­niei şi ecumenicităţii acestora.

Comisia Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte con­sti­tuită pentru a analiza dialogul dintre ortodocşi şi anticalce­donieni, în referatul ei (din 1 februarie 1994), îşi manifestă rezervele în ceea ce priveşte evoluţia acestui di­a­log teo­lo­gic, afirmând că acesta în nici un caz nu va con­duce la o unire întru Adevăr, singura accep­tabilă din punct de ve­de­re orto­dox. Aceleaşi rezerve au fost expri­mate şi de distinşi pro­fe­sori ai Facultăţilor de Teologie precum şi de alte perso­na­li­tăţi ale vieţii biseri­ceşti în stu­dii speciale pe această temă. […]

Conştienţi de acest pericol al unirii cu anticalcedo­nie­nii pe baza unor premize neortodoxe, sun­tem cuprinşi de o mare nelinişte. E pusă în primej­die cre­dinţa în­săşi, lucru cu care nu ne este permis să ne jucăm. Simţim că este de responsabilitatea noastră să apărăm şi să păstrăm dogma şi eclesiologia Sfintei Bise­rici slobode de orice născo­cire, aşa cum le‑am primit de la Sfinţii Pă­rinţi.

De aceea, evidenţiind toate acestea şi adresându‑ne:

– Sanctităţii Sale Patriarhului Ecumenic Bartolo­meu şi Sfântului Sinod Patriarhal de la Constantinopol,

– Prea Fericiţilor Întâistătători ai Patriarhiilor isto­rice şi ai celorlalte Patriarhii şi Ierarhilor Sfintelor Si­noade din cadrul acestora,

– Sfinţitului cler ortodox şi poporului binecredin­cios de pretutindeni,

Denunţăm cele de mai jos:

[…]

10. Decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a României [din 8-9 decembrie 1994] ca fiind străină de cugetarea Bisericii So­borni­ceşti, din următoarele motive:

a. Consideră că anatemele îndreptate împotriva ereti­cilor au fost aruncate de Sinoadele Ecumenice în du­hul lip­sei de dragoste, în vreme ce astăzi, când există dra­goste, unirea poate fi lesne înfăptuită. În acest fel se aduce o hulă foarte grea împotriva Duhului Sfânt, sub inspiraţia Căruia au fost luate aceste hotărâri şi împo­triva memoriei sfinte a dumnezeieştilor Părinţi, pe care Biserica îi nu­meşte teofori (purtători de Dumnezeu), guri ale Cuvân­tului, organe ale Duhului etc.;

b. Propune un fapt nemaiîntâlnit în istoria Biseri­cii: înlocuirea autorităţii Sinodului Ecumenic cu consen­sul Sfintelor Sinoade Locale;

c. Aprobă organizarea de programe pentru a face cu­noscute credincioşilor deciziile luate de Comisia Mixtă, fără ca toate Bisericile Ortodoxe să se fi pronun­ţat în prea­labil în consens. Acest fapt este întristător şi vătămă­tor pentru po­porul român evlavios.

Inima noastră se umple de o mâhnire nespusă din pri­cina acestei decizii a Bisericii Ortodoxe a României.

11. Decizia extrem de neliniştitoare a Comisiei Mix­te privitoare la „curăţirea” cărţilor liturgice de tex­tele care se referă la anticalcedonieni ca la nişte ere­tici.

Cu alte cuvinte, Sfintele Slujbe ale multor Sfinţi Măr­tu­­risitori ai credinţei, ale Sfinţilor Cuvioşi, şi mai cu seamă ale Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al IV‑lea Ecu­menic vor fi mutilate. Sinaxarele multor Sfinţi vor în­ceta de a mai fi citite de către poporul lui Dumnezeu.

Întrebăm: Toate aceste scrieri sfinte sunt simple pi­ese de ornament ale imnografiei ortodoxe, încât să poată fi în­depărtate fără durere şi fără vătămare, sau sunt ele­mente fundamentale ale Ortodoxiei, care, odată eliminate, pot pri­cinui dispariţia a ceea ce înseamnă Ortodoxia?

După părerea noastră, această decizie constituie o ino­vaţie de neacceptat, care va avea consecinţe nefaste asupra identităţii însăşi a Bisericii Ortodoxe.

* * *

Denunţând toate acestea Patriarhiei Ecumenice, Cin­stitelor Ierarhii ale Bisericilor Ortodoxe, Sfinţitului Cler şi poporului dreptcredincios, afirmăm cu smerenie că sun­tem mişcaţi de un sentiment de responsabilitate şi nu urmărim altceva decât reaşezarea cât mai grabnică a Dialo­gului Teo­logic pe baze corecte, în aşa fel încât şi noi orto­docşii să ne păstrăm integră Credinţa dreptslăvitoare, dar şi anticalcedonienii să aibă posibi­litatea de a se întoarce la adevărata Biserică a lui Hris­tos, de care sunt separaţi de cin­cisprezece veacuri.

Credem că prin harul lui Dumnezeu strădania co­ro­bo­rată a tuturor mădularelor Bisericii va avea rezul­tate po­zi­tive.

Însă, în cazul în care unirea se va înfăptui împo­triva Unicului Adevăr – să nu fie! –, declarăm clar şi categoric că Sfântul Munte nu va accepta o astfel de unire minci­noasă.

Toţi Reprezentanţii şi Întâistătătorii celor douăzeci de Sfinte Mânăstiri ale Sfântului Munte Athos reuniţi în Sinaxă.[24]

BIBLIOGRAFIE

 Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, tipărită întâia oară la 1688 în timpul lui Şerban Vodă Cantacuzino, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997.

Noul Testament, tipărit pentru prima dată în limba română la 1648 de către Simion Ştefan Mitropolitul Transilvaniei, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei, 1998.

Noul Testament al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Bucureşti, 1857.

Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, Ed. Sfântul Nectarie, Bucureşti, 2003.

Pidalion sau cârma corăbiei înţelese a Soborniceştii şi Apostoliceştii Biserici a Ortodocşilor, Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţul, 1844.

Pravila Bisericesca, numită Cea Mică, tipărită mai întâiu la 1640, în Mănăstirea Govora, publicată acum în transcripţiune cu litere latine, Tipografia Academiei Române, 1884.

Canoanele Maicii Domnului, Ed. Bunavestire, Bacău, 2002.

Mineiul pe septembrie, EIBMBOR, Bucureşti, 1984.

Mineiul pe noiembrie, EIBMBOR, Bucureşti, 1983.

Mineiul pe decembrie, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1930.

Mineiul pe decembrie, EIBMBOR, Bucureşti, 1991.

Mineiul pe ianuarie, EIBMO, Bucureşti, 1975.

Mineiul pe iulie , Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1930.

Molitfelnic, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1992.

Octoih Mare, EIBMO, Bucureşti, 1975.

Proloagele. Vieţile Sfinţilor şi Cuvinte de învăţătură, Ed. Mitropoliei Olteniei.

Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, partea I, Cuvânt împotriva elinilor. Cuvânt despre Întruparea Cuvântului. Trei cuvinte împotriva arienilor, PSB 15, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987.

Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993.

Sfântul Ioan Damaschin, Despre cele două voinţe ale lui Hristos, Ed. Anastasia, 2004.

Sfântul Ioan de la Neamţ Hozevitul, Hrană duhovnicească, Ed. Lumină din Lumină, Bucureşti, 2000.

Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, Predici la Triod şi Penticostar, Ed. Sophia, Bucureşti, 2003.

Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, Mănăstirea Sfinţii Arhangheli Petru Vodă, 2002.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri şi epistole hristologice şi   duhovniceşti,  PSB 81, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1990.

Sfântul Maxim Mărturisitorul şi tovarăşii lui întru martiriu, Ed. Deisis, Sibiu, 2004.

Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, I, 1998.

Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, II, 1999.

Părintele Filothei Zervakos, Testament duhovnicesc. Mărturisirea credinţei ortodoxe, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003.

Arhimandrit Gheorghios Stareţul Sfintei Mănăstiri Grigoriu – Athos, Scrieri athonite pe teme contemporane, Ed. Sfântul Nectarie, 2003.

Părintele Arsenie Vliangoftis Doctor în Teologie şi Licenţiat în Filosofie, Ereziile contemporane – o adevărată ameninţare – , Ed. Evanghelismos, Bucureşti 2006.

Preot Nicolae Chifăr, Istoria Creştinismului, vol. II, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 2000.

Preot C. Dron, Canoanele. Text şi interpretare, vol. II, Sinoadele Ecumenice, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1935.

          Preot Prof. Ioan I, Rămureanu, Evenimentele istorice înainte şi după Sinodul de la Calcedon, Studii Teologice, nr. 3-4, 1970.

Preot Vasile Sorescu, Biserica Ortodoxă stâlp şi temelie a Adevărului, Ed. Credinţa Strămoşească, 2002.

Dreapta Credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi, Sfântul Theodor Studitul, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Amfilohie de Iconium, vol. 1, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006.

Ecumenismul, Sfânta Mânăstire Paraklitu, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2004.

Sunt anticalcedonienii ortodocşi?, Texte ale Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte şi ale altor Părinţi athoniţi privitoare la dialogul dintre ortodocşi şi anticalcedonieni (monofiziţi), Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2007.


[1] Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, vol I, 1998.

[2] cf. Ion Grădincea, Relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile Vechi Orientale din anul 1964 până în anul 2001, Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Sitech, Craiova.

[3] cf. Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, p. 123.

[4] Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, 2002, p.41.

[5] Viaţa, învăţăturile şi minunile Sfântului Lavrentie de la Cernigov, Ed. Credinţa strămoşească, 2003, p. 179.

[6] cf. Părintele Arsenie Vliangoftis Doctor în Teologie şi Licenţiat în Filosofie, Ereziile contemporane – o adevărată ameninţare – , Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2006, p. 151-155.

[7] ibidem p. 189.

[8] ibidem, p. 187.

[9] cf. Sfânta Mânăstire Paraklitu, Ecumenismul, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2004, p. 25.

[10] Părintele Filothei Zervakos, Testament duhovnicesc. Mărturisirea credinţei ortodoxe, tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 75.

[11] ibidem, p. 13.

[12] cf. Ion Grădincea, Relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile Vechi Orientale din anul 1964 până în anul 2001, Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Sitech, Craiova, 2004, pp. 244- 254;  Părintele Arsenie Vliangoftis Doctor în Teologie şi Licenţiat în Filosofie, Ereziile contemporane – o adevărată ameninţare – , Ed. Evanghelismos, Bucureşti 2006, p. 189; Î.P.S. Antonie, Mitropolitul Transilvaniei, Dialogul dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Ortodoxă Vechi-Orientală, Ortodoxia, 1994, nr.1.

[13] Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, vol I, 1998.

[14] Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, Predici la Triod şi Penticostar, Ed. Sophia, Bucureşti, 2003, p. 99.

[15] cf. preot Vasile Sorescu, Biserica Ortodoxă stâlp şi temelie a Adevărului, Tipărită cu binecuvântarea Preasfinţitului Calinic Episcopul Argeşului şi Muscelului, Ed. Credinţa Strămoşească, 2002, p.113.

[16] Ceea ce s-a întâmplat atunci la Constantinopol, se întâmplă în zilele noastre în România.

[17] Hotărâre canonică, Const. Ap. VI, 18, în Pravila Bisericească, Valea Plopului, 1999, p. 172.

[18] Hotărâre a Soborului Antiohiei, canonul 70, în Pravila Bisericească, numită Cea Mică, tipărită mai întâiu la 1640, în Mănăstirea Govora, publicată acum în transcripţiune cu litere latine, Tipografia Academiei Române, 1884.

[19] Sfântul Ioan de la Neamţ Hozevitul, Hrană duhovnicească, Ed. Lumină din Lumină, Bucureşti, 2000, p. 541.

[20] Tâlcuire la Canonul 46 al Sfinţilor Apostoli, în Pidalion.

[21] Dreapta Credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi, Sfântul Theodor Studitul, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Amfilohie de Iconium, vol. 1, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, p.153.

[22] ibidem, p. 170.

[23] ibidem, p. 171.

[24] Sunt anticalcedonienii ortodocşi?, Texte ale Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte şi ale altor Părinţi athoniţi privitoare la dialogul dintre ortodocşi şi anticalcedonieni (monofiziţi), Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2007.

Reclame

Read Full Post »

Cu ce ochi vom privi noi la Hristos în Ziua Judecăţii?

Eu sunt prietenul tău, capul tău, E sunt fratele tău, soră, mamă, toate, şi nu voiesc alta decât să fii şi tu prietenul Meu. Eu am fost sărac pentru tine, cerşetor pentru tine, am fost răstignit pentru tine, am fost pus în mormânt pentru tine, în cer mă rog Tatălui pentru tine şi am venit pe pământ ca mijlocitor pentru tine la Tatăl. Tu eşti Mie totul, frate împreună moştenitor, prieten, membru. Ce doreşti mai mult?

Pentru ce te tragi îndărăt de la Acel ce atât de mult te iubeşte? Pentru ce lucrezi tu numai pentru lumea aceasta? Pentru ce torni tu apă într-un vas fără fund? Căci aceea face cel ce lucrează pentru lumea cea de acum. Pentru ce voieşti tu să apuci focul şi să abaţi aerul? Pentru ce alergi în zadar? Toate au sfârşitul lor; arată-mi, deci, şi sfârşitul râvnei tale pentru lume. Dar tu nu poţi aceasta. Toate sunt deşertăciune. Să mergem la morminte; arată-mi pe tatăl tău, arată-mi pe nevasta ta cea moartă. Unde este cel ce purta haine împletite cu aur, cel ce şedea în trăsură pompoasă, cel ce avea putere pe viaţă şi pe moarte? Eu nu văd nimic alta decât oase şi viermi. Toate acele sunt pulberi şi vis şi umbră, un chip sec, ba nici măcar un chip. Şi dea Dunmezeu ca la sfârşit numai acesta să fie răul. Cinstea, traiul cel bun şi bogăţia sunt, negreşit, aici numai o umbră, dar cele ce au fost legate cu ele, cele ce au urmat din ele: zgărcenia, desfrânarea, acestea nu sunt umbre, ci sunt scrise în cer, fie cuvinte, fie fapte.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Sfânta şi Marea Luni)

PĂRINŢI ROMÂNI CONTEMPORANI DESPRE VEACUL ÎN CARE TRĂIM

Părintele Rafail Noica: Vădit sunt ultimele vremi. Trăim vremi de mare apostazie, şi nori grei intunecă acuma zările

Trăim vremi de mare apostazie, şi nori grei întunecă acuma zările. Părintele meu duhovnic, Staretul Sofronie, a fost ucenicul Sfântului Siluan Athonitul, care a primit cuvânt de la Dumnezeu, pentru vremile noastre:

„Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăţdui”. Este ceea ce este important, parte din viata noastră, chiar dacă noi nu ne dăm seama. Undeva, nu ne dăm seama că avem toţi lucrarea pe care Domnul ne-a pus-o înainte.

Şi până aici avem partea aceea a cuvântului dat Sfântului Siluan „Ţine-ţi mintea în iad”. Să nu ne închipuim altceva, nu închipuindu-ne, nu încercând şi noi să ne închipuim vom putea străbate. Cea mai importantă parte a cuvântului dat Sfântului Siluan este „şi nu deznădăjdui”. De ce? Dacă ne apucăm în vremile noastre să citim Apocalipsa, vedem că Dumnezeu ştie felul cum sunt programate evenimentele. Dacă Dumnezeu a lăsat lumea să ajungă până aici, înseamnă că ştie El ce face, şi toate sunt rânduite. Noi – să nu cădem din voia lui Dumnezeu, din Învierea lui Hristos.

Voia lui Dumnezeu este o facere care implică cuvintele „Să facem om din chipul nostru şi a noastră asemănare” – şi această lucrare se va sfârşi când, aşa cum zice Apostolul, Imprăţia va fi dată Tatalui, şi Dumnezeu va fi toate întru toti”. Asta este o taină a tuturor lucrurilor care ni se pare că se întâmplă, şi se întâmplă real – norii grei care întunecă acuma zările noastre – e calea lui Dumnezeu, este singura în care se va face mântuirea noastră.

Dumnezeu este deja, definitiv, de acum două mii de ani, cu noi, fiindcă a biruit lumea prin biruinţa lui Hristos. Dumnezeu este parte din alcătuirea noastră şi altceva nici nu cunoaştem, nu ştim în Dumnezeu ce este a deznădăjdui. Şi totuşi, Dumnezeu este mai mult decât biruitor, şi îşi va arăta puterea Lui, peste toate lucrurile astea. Nădejdea noastră este fată de Dânsul, Sunt câteva lucruri care m-au bucurat astăzi, să fiu printre voi: am avut o surpriză neaşteptată să aud Liturghia slujindu-se aşa cum au lăsat-o Părinţii, şi anafora rostită cu glas, şi că voi daţi răspunsul la prefacere; am văzut şi alte lucruri care fi-au bucurat: că v-aţi dus copiii la Împărtăşanie, că veniţi şi voi la Împărtăşanie – e singura noastră nădejde, e singura noastră putere, singura, nici o alta nu e:  este vorba despre Mântuitorul care a biruit lumea:

„Îndrăzniti, Eu am biruit lumea”.

Vă pomenesc pe toţi, şi să mă pomeniţi şi voi la rugăciuni” .

Cuvânt rostit în martie 2003, la biserica Sfânta Treime din Bucureşti. Sursa: http://www.razbointrucuvantro /2009/11/06/ parintele-rafail-noica-traim-vremuride-mare-apostazie-dar-noi-sa-nu-cadem-din_voia_lui_ Dumnezeul

 

Vremea este a cernerii

( … ) Vremea este a cernerii. Va trebui să pierdem pe mulţi din rândurile preoţilor şi din numărul credincioşilor: aceasta în Apus s-a şi făcut, mai ales după război, îndeosebi din anii ’50 încoace; iar cei ce au rămas – dintre aceştia sunt cei care acum recunosc, şi iubesc – şi primesc, acolo, Ortodoxia.

Paradoxal, pe noi comunismul ne-a păzit, într-o măsură, în felul lui; dar acum a venit vremea (Ioan 17, 1). Vom fi nevoiţi să vedem propăşiri şi izbânzi din partea catolicismului şi a celorlalte secte;  să ne vedem făcuţi de râs şi de ruşine de către mass-media, şi pe noi înşine, şi pe iubita noastră Biserică, şi tot ce avem mai scump şi mai sfânt în lume; să răbdăm ocări şi prigoane din afară, iar dinlăuntru smintiri, şi poticniri şi vânzări (Apoc. 13, 7). Comunismul a lovit cu sabia; „New Age” -ul – mai ales cu minciunile acestui veac trecător: căci a început” ceasul lor, şi stăpânia întunerecului” (Lc. 22, 53). Şi dacă” s-a dat lor stăpânire” (Apoc. 13, 7), cine va putea sta împotriva voii lui Dumnezeu? Dar, lui Dumnezeu voim noi a sta împotrivă? Cum, atunci, vom fi lui Biserica, şi Mireasa Hristosului Lui?

Căci judecând după Scripturi, precum şi după priveliştea care ne înconjoară, nevoie este de acest necaz, pentru ca Biserica – adică noi – să se curete de toate preacurviile ei, să se spele de toată necurăţia ei (Iez. cap. 16), să se „lămurească”, întru cele din urmă, că aurul în cuptorul ispitirii, să se lepede de tot ce este străin sfinţeniei ei, să se smerească până în sfârşit, să se gătească Mireasa în aşteptarea Mirelui (Apoc. 22, 16-17).

Acum va trebui să se lămurească credinta noastră; acum se va vedea, în sfârşit, ce va fi fost Biserică – şi ce nu; acum – care va fi fost acel „popor binecredincios de pretutindenea” (ef. Liturghierelor recente), şi ce anume va rămânea „neclătit de porţile iadului” (Mt. 16, 18) … şi ce va trebui să cadă. Nevoie este de acest „necaz” (Tes. 5, 3), pentru ca acum, în sfârşit, Vremea stă să nască Veşnicia.

Înfricoşătoare lucruri… dar nu „băgându-ne capul în nisip” ca struţul, ne vom pregăti pentru ceea ce nu vom putea stăvili. Înfricoşată vreme; dar, dacă de la Dumnezeu îngăduită – mântuitoare. „Acum mai aproape este noua mântuirea decât am crezut” (Rom. 13, 11), şi decât când au crezut strămoşii noştri; ca în zilele Sfantului Ioan Botezătorul doar „se apropiase” Împărăţia Cerurilor (Mt. 3, 2), acum este „lângă uşi” (Mc. 13, 29), şi „mlădiţele smochinului” vestesc vara (Mc. 13,28).

Acum a şi început acea vreme când „cel ce nedreptăţeşte – mai nedreptăţească, şi cel ce spurcă – mai spurce” (Apoc. 22, 11) – şi oare nu s-a umplut întreg globul pămânesc de „promiscuitate” şi de libertinaj neînfrânat, că cele de negândit în urmă cu vreo treizeci de ani – acum sunt „monedă curentă”? – dar, deşi mai puţin vădit, şi vremea când „şi cel drept mai facă dreptate, şi cel sfânt mai sfinţească-se”, că „Cel ce este să vie va veni, şi nu va [mai] zăbovi”, şi „plata Lui în mâna Lui” (Evr. 10,37 şi Apoc. 22,1112) pentru fiecare.

Vremea este ca Biserica să se întoarcă întru ale sale, să ne reînvătăm mai multă încredere în Dumnezeu decât în cele văzute şi „mai la îndemână”, şi să ne sprijinim mai mult pe mijloacele lui Dumnezeu, decât pe mijloacele acestei lumi; iar această, îndeosebi când aceste mijloace ne silesc să îmbrăţişăm şi atitudinile acestei lumi, punând deoparte, fie şi provizoriu, poruncile lui Hristos. Ca astăzi, de ne vom afla despărţiţi de Hristos, ce ne vom face, de la noi înşine, când ne vor întâmpina „porţile iadului” (Ier. 12, 5)? – „Nu întru putere mare, nici întru tărie, ci întru Duhul Meu, zice Domnul Atotţiitorul” (Zah. 4, 6)”.

 Fragment din „Scrisoare către un Arhiereu” Părintele Rafail Noica, Cultura duhului, Editura Arhiepiscopia Alba Iulia (Reintregirea).

 

 

 

Read Full Post »

Capitolul 1

 Viaţa şi sensul ei

1. Care este sensul vieţii? Că eu nu mai văd nici unul …

Aş începe prin a-ţi spune că mă bucur că nu mai vezi niciun sens al vieţii, deşi sunt conştientă că pare cel puţin ciudat. Eu aş zice că acum te afli pe drumul cel bun. Până acum, probabil, ai găsit tot felul de „sensuri” pentru viaţa ta. De exemplu, să fii mereu în pas cu moda (fie că este vorba de îmbrăcăminte, de muzică, de telefoane mobile, de destinaţii de vacanţă etc).

Dar ai constatat, ca şi mine, că toate acestea se schimbă prea des şi, într-un final, ne-am dat seama că suntem manipulaţi şi că alţii fac bani mulţi din strădania noastră de a fi la modă. Pentru noi este destul de costisitor şi devine frustrant dacă nu reuşim sa ţinem pasul cu schimbările modei, ba chiar devine şi obositor. Atunci? Care-i sensul, vorba ta? Am fi caraghioşi să trăim numai ca să fim în pas cu moda. Ba aş zice că am fi cu adevărat curajoşi dacă nu ne-ar mai păsa de modă.

Dar hai să mergem mai departe cu căutarea sensului. Poate cineva ne-ar spune că tot ce trebuie să facem este să învăţăm, să terminăm multe şcoli şi să avem multe diplome. Eu ţi-aş spune că este posibil să ne ajute şi că este bine să învăţăm ceea ce ne este de folos. Dar ca să se rezume tot sensul vieţii numai la învăţat ar fi prea de tot. Care ar fi finalitatea? Dacă avem o mulţime de diplome şi viaţa ni se pare tot grea şi plictisitoare, degeaba toată strădania.

Am putea să ne mai gândim că ne-am născut să ajun-‘ gem cineva în viaţă, un mare om de ştiinţă, un nume pe care să îl ştie tot omul. Nu vreau să îţi amintesc acum de nume precum Nero, Hitler, Stalin cunoscute de mai toată omenirea, că nu ne foloseşte. Contează mai mult pentru ce motive cineva ne-ar ţine minte numele. De aici ar trebui să reţinem doar faptul că trebuie să ne gândim la ce lăsăm în urma noastră.

Poate altcineva ţi-ar spune că trăim ca să fim fericiţi sau măcar să ne simţim bine. Cred că am observat de multe ori cum oamenii care îşi fac un scop din a fi fericiţi cu orice preţ sfârşesc prin a fi printre cei mai nefericiţi de pe planetă (altfel cum s-ar explica de ce atâta vedete se sinucid ) deşi, aparent, au de toate: faimă, bani, libertate să facă orice.

Eu am văzut în întrebarea ta o idee foarte importantă: nu se poate să fi venit pe lume numai ca să trăim un număr de ani şi apoi să se termine totul! Ar fi chiar fără sens, nu?

Şi totuşi ne-am născut ca să fim fericiţi şi să ne fie bine.

Dar cu adevărat, nu din false motive. Eu vreau să te încredinţez că există cu adevărat tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, dar acestea sunt numai lângă Hristos. El e sensul vieţii noastre. Să Îl căutăm, să Îl aflăm şi să vrem să fim alături de El. Mai întâi aceasta şi apoi pe toate celelalte ni le va da El. (C.Ţ.)

Read Full Post »

Partea I

Introducere

„Problema pastorală cu care ne confruntăm în anii pe care îi parcurgem este înfruntarea noii erezii de dimensiuni planetare care se numeşte Noua Eră sau, aşa cum o numesc unii, Noua Eră a Vărsătorului. Mesajele referitoare la aceasta, cu care suntem bombardaţi în fiecare zi prin mijloacele de informare în masă, în linii generale, sunt următoarele: Vine o Nouă Eră. Binele şi răul, Dumnezeu şi Lucifer sunt două puteri care se completează reciproc. Toţi suntem purtători de energie, avem puteri intuitive, extrasenzoriale, magice, supraomenesti si puteri ale mintii cu însusiri tămăduitoare … Hristos nu a fost Dumnezeu şi Om, ci unul dintre marii iniţiaţi, mentorul Erei Peştilor, care acum ia sfârşit… Nu există un singur adevăr. Toate religiile sunt căi care duc la acelaşi scop”

După revoluţia din 1989, ţara noastră a fost invadată de o mulţime impresionantă de „vindecători” şi „călăuzitori spirituali”, adepţi ai doctrinelor extrem-orientale.

După două milenii de Ortodoxie, mulţi români se întorc la practicile păgâne. La ora actuală, în România există:

-magazine ezoterice virtuale cu produse specifice: cristale, sfere de cristal pentru vizualizarea viitorului, truse de magie, pendule radiestezice, anse radiestezice, cărţi de Tarot, lumânări ritualice, bijuterii, piramide, elemente Feng Shui;

– firme care comercializează amulete şi talismane unisex, pentru sănătate, dragoste, abundenţă, carieră, protecţie, succes, magie şi noroc, din metal, inox, argint, aur, os, lemn şi ceramică;

– cabinete de clarviziune, Reiki (Reiki Usui, Karuna Ki, Shamballa MDH, Tibetan Reiki, Celtic Reiki, Info Reiki, Grand Master, Gendai Reiki Ho, Violet Flame Reiki, Ordinul lui Melchisedec), Seichim, tehnici şamanice (Ama Deus, Munay Ki), astrologie (astrograme, astrologie natală, karmică şi medicală), curăţări case de entităţi negative;

– cabinete de biorezonanţă prin care se dau informaţii şi despre” vieţile anterioare”;

– cabinete de acupunctură, ayurveda, homeopatie, în care pacientul dobândeşte multe învăţături daoiste si budiste;

– firme pentru distribuţia afrodiziacelor şi a tincturilor care activează meridianele energetice;

– firme care comercializează pietrele celor 7 chakre; pietre zodiacale: agat, carneol, crisopraz, aventurin, jasp, onix, aragonite, calcedonie, etc; pietre zodiacale fine: ametist, citrin, opal, acvamarin, rubin, safir, turcoaza, malachite,azurirs, etc; piramide energetice;

– cursuri de radiestezie, reiki, arte marţiale, karate-kobudo, aiki-jutsu & iai-do, taijiquan- qigong,

Feng Shui;

– cursuri de ştiinţă spirituală vedică;

– edituri specializate pe cărţi din domeniul paranormal. Câteva titluri: Masajul ayurvedic, Sănătatea perfectă. Ghidul ayurvedic complet al sistemului minte-corp omenesc; Homeopatia. Sănătate absolută şi autocunoaşterea corpului, a minţii şi a spiritului; Homeopatie şi sexualitate; 214 elixire alchimice; Hipnoza ca abordare sau Cartea trecerii. Prima Moştenire Atiantă; Vieţi anterioare; Secretul sufletului. Utilizarea experienţelor extracorporale pentru înţelegerea adevăratei noastre naturi; Fructele întunericului.

Şi acum, câte ceva despre autorii cărţilor:

„Mariela Angel este o renumită homeopată, specializată la Londra în terapii de regresiune, vindecarea cu ajutorul cristalelor, terapia călătoriei, acupunctură, kineziterapie şi aromaterapie.”

 

„Joan Halifax este antropolog şi profesor, maestru Zen şi shaman, discipol al unor mari maeştri până în clipa în care îşi găseşte strălucitoarea cale. Este o vizionară ale cărei cuvinte fulgeră. O femeie care a străbătut planeta, dar şi lumile interioare, care a trăit revelaţia alături de shamani indigeni de pe câteva continente, care şi-a căutat adâncimile retrăgându-se în sălbăticie şi meditând cu înţelepţi tibetani, care a scormonit prin meandrele inimii şi ale minţii împreună cu iniţiaţi ai culturilor native nord-americane. Începând cu tradiţiile zen-ului japonez şi până la experienţe cu cele mai puternice plante psihedelice, de la ritualurile străvechilor triburi Dogon din Africa până la ceremoniile azatece cu ciuperci sacre, în Mexic, nimic nu-i este străin”.

Promotorii magiei au „grijă” şi de copiii creştinilor. De exemplu, le pun la dispoziţie „trusa de magie albă”, ca şi cum ar fi în slujba Binelui, nu a răului (asociat cu magia neagră). În prezentarea trusei găsim scris: „Ai şi tu acum ocazia de a deveni un practician al magiei albe şi o forţă a binelui! Toate lucrurile de care ai nevoie pe drumul Înţelepciunii se află aici: o carte frumos ilustrată cuprinzând instructiuni si, în plus, talismane si accesorii magice”.

 

,Iată ce conţine trusa: cartea de vrăji şi ritualuri (cu tehnici de meditaţie şi peste 40 de ritualuri şi vrăji), medalionul argintiu al lunii, cristalul de cuarţ magic al pământului, clopoţelul argintiu, bănuţul da/nu, bănuţul auriu al prosperităţii, sarea de vrăji, săculeţul magic, şnurul auriu al dorinţei.

În acest mod, copiii sunt pregătiţi din timp pentru primirea „metodelor magice de diagnostic şi vindecare” .

Consecinţele acestor doctrine şi practici extrem-orientale sunt foarte grave: îndepărtarea de Ortodoxie, posedarea demonică, îmbolnăvirea psihică, destrămarea familiilor.

Necunoaşterea învăţăturii ortodoxe despre sănătate, boală şi vindecare este una dintre cauzele răspândirii practicilor păgâne în teritoriile ortodoxe.

Învătătura ortodoxă despre sănătate, boală si vindecare

1. Întrebare: Ce trebuie să cunoaştem pentru a înţelege corect sănătatea, boala şi vindecarea?

Răspuns: Pentru a înţelege corect sănătatea, boala şi vindecarea trebuie să cunoaştem învăţătura creştină ortodoxă.

2. Întrebare: De ce este necesar să cunoaştem învăţătura ortodoxă şi nu este suficient să cunoaştem ştiinţele naturii?

Răspuns: Ştiinţele naturii sunt limitate din mai multe motive:

– nu studiază toate fenomenele, ci numai fenomenele înregistrabile şi fenomenele observabile şi repetabile experimental;

– nu prezintă certitudine cantitativă, ci oferă doar aproximaţii;

– nu dau explicaţii ontologice, ci propun teorii (ipoteze cu anumite confirmări experimentale aproximative);

– nu se bazează pe Morala absolută.

Învătătura ortodoxă este revelată, adică descoperită de Dumnezeu. Ea conţine Morala absolută şi răspunde corect la toate întrebările importante ale umanităţii.

3. Întrebare: De ce nu este suficientă o altă religie?

Răspuns: Adevărul este unic. învăţătura ortodoxă este descoperită de Dumnezeu. De aceea, învăţătura ortodoxă este singura învăţătură care ne dă posibilitatea de a deosebi Binele de rău.

Domnul nostru Iisus Hristos a spus foarte clar:

„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Nu există mai multe căi bune, ci una singură.

Pentru a înţelege corect sănătatea, boala şi vindecarea este necesar să cunoaştem învăţătura ortodoxă despre Dumnezeu, despre univers şi despre om.

4. Întrebare: Ce importanţă are învăţătura ortodoxă despre Dumnezeu, univers şi om?

Răspuns: Dumnezeu este Creatorul universului.

El este supra-spaţial, supra-temporal şi imaterial. Are o structură personală treimică; de aceea, Dumnezeu mai este numit Prea sfânta Treime. Există un singur Dumnezeu în trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Cele trei Persoane sunt deofiinţă, adică au aceeaşi Fire; Ele au Fire Dumnezeiască.

Trebuie să facem deosebirea dintre Firea lui Dumnezeu şi Lucrările Sale. Lucrările lui Dumnezeu sunt energii necreate şi veşnice.

Dumnezeu este Fiinţă Raţională şi Liberă.

Este Existenţa Absolută, deoarece nu depinde de nimic. Dumnezeu este Atotştiutor, Atotbun şi dăruitor al tuturor bunătăţilor. Persoanele Preasfintei Treimi se află din veşnicie în comuniune de iubire.

Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, adică l-a înzestrat cu raţiune şi liber arbitru (libertate de alegere). El i-a dat omului posibilitatea de asemănare cu Dumnezeu în virtute.

Scopul vieţii omului este comuniunea cu Dumnezeu. Această comuniune cuprinde şi comuniunea cea adevărată cu ceilalţi oameni. Sporirea omului se realizează în sensul asemănării cu Dumnezeu.

Orice practică sau metodă care încalcă libertatea omului este rea, fiind contrară voii lui Dumnezeu. Hipnoza este rea, deoarece omul renunţă singur la libertatea sa şi se face marioneta unui hipnotizator. Radiestezia este rea deoarece omul renunţă la libertatea sa de alegere şi întreabă ansa (o bară de metal) dacă să se căsătorească cu o anumită persoană.

Numai învăţătura corectă despre Dumnezeu, despre univers şi despre om ne dă posibilitatea să deosebim Binele de rău.

5. Întrebare: Ce este binele şi ce este răul?

Răspuns: Binele este conformitatea cu voia lui Dumnezeu. Răul este abaterea de la voia lui Dumnezeu. Dumnezeu voieşte totdeauna binele omului.

Dumnezeu” voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”.’

Păcatul este abaterea lucrării puterilor sădite în fire de la scopul lor. Dumnezeu a creat firea şi a sădit în ea anumite puteri cu scop bine stabilit. Omul poate folosi aceste puteri în conformitate cu voia lui Dumnezeu; aceasta este folosirea cea bună a firii. Dacă omul utilizează puterile sădite în fire încălcând voia lui Dumnezeu, atunci el săvârseşte un păcat.

Yoghinii introduc în anus o bilă metalică, se concentrează, îşi inversează peristaltismul şi scot bila pe gură. Aceasta este o inversare a proceselor fiziologice; este o folosire rea a puterilor sădite în fire.

Homeopaţii inversează proprietăţile terapeutice ale plantelor medicinale; prin aceasta, ei săvârşesc un păcat, deoarece dispreţuiesc darul lui Dumnezeu şi abat lucrarea puterilor sădite în fire de la scopul rând uit de Dumnezeu.

6. Întrebare: Toate metodele medicale naturale sunt bune?

Răspuns: Nu. O metodă medicală care foloseşte elemente naturale este bună numai dacă este în conformitate cu voia lui Dumnezeu.

În vechime se foloseau plante pentru provocarea avortului. Deşi plantele sunt naturale, folosirea lor pentru provocarea avortului este rea, deoarece se încalcă voia lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu a creat acele plante cu scopul de a fi folosite pentru avort, ci cu scop tămăduitor; depăşirea dozei normale produce contracţii uterine puternice care determină avortul.

Homeopaţii pornesc de la elemente naturale (tincturi din plante medicinale), însă se străduiesc să inverseze acţiunea plantelor respective şi să folosească efectul invers. Această folosire a plantelor medicinale este contrară voii lui Dumnezeu, fiindcă se încearcă inversarea proprietăţilor tămăduitoare rânduite de Dumnezeu.

În sens duhovnicesc, tratamentul este corect dacă se realizează prin mijloacele rânduite de Dumnezeu, în modul voit de Dumnezeu şi spre slava lui Dumnezeu.

 

7. Întrebare: Din faptul că o metodă medicală are confirmare ştiinţifică rezultă că ea este o metodă bună?

Răspuns: Nu. O metodă medicală este bună numai dacă este în conformitate cu voia lui Dumnezeu.

Pilulele anticoncepţionale au un efect confirmat ştiinţific; prin folosirea lor, femeia nu mai rămâne însărcinată. În ciuda acestei confirmări ştiinţifice, folosirea anticoncepţionalelor este rea, deoarece anticoncepţionalele omoară fiinţa umană care s-a format, irnpiedicând prinderea sa de mucoasa uterină.

Ligatura trompelor uterine este o metodă a cărei eficienţă este confirmată ştiinţific, însă este rea deoarece încalcă voia lui Dumnezeu.

8. Întrebare: Care este învăţătura ortodoxă despre sănătate, boală şi vindecare?

 

Răspuns: Dumnezeu a creat universul din nimic.

Toate elementele create au fost la început nestricăcioase. Prin căderea protopărinţîlor (Adam şi Eva) stricăciunea şi moartea au intrat în lume.

Se pot deosebi două tipuri de sănătate: – sănătatea omului înainte de cădere;

– sănătatea omului după cădere.

Înainte de cădere, sănătatea era deplină. După cădere, sănătatea este starea de echilibru optim atât cât este posibil în lumea stricăcioasă. Această stare a fost rânduită de Dumnezeu.

Bolile sunt stări diferite de starea de sănătate.

Sănătatea este una, iar bolile sunt multe.

Sănătatea nu este un bun în sine; ea poate fi folosită spre fapte bune sau spre fapte rele. Nici bolile nu sunt rele în mod intrinsec, ci pot fi folosite spre rău sau spre bine.

Când omul se revoltă împotriva lui Dumnezeu pentru faptul că s-a îmbolnăvit, boala este folosită în mod rău. Când omul se îmbolnăveşte din pricina unor patimi şi păcate, însă conştientizează situaţia în care se află şi ajunge la pocăinţă, atunci boala este folosită bine.

Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur spune că sfinţii Îi slujesc lui Dumnezeu nu pentru că aşteaptă vreo răsplată, duhovnicească sau materială, ci pur şi simplu pentru că Îl iubesc. Iar Dumnezeu, vrând să arate că sfinţii nu L-au slujit pentru a primi răsplată, a îngăduit uneori ca aceştia să cadă în boli grave.

Scopul vieţii omului nu este sănătatea, ci comuniunea cu Dumnezeu.

Pentru un ortodox, vindecarea este acceptabilă numai dacă se dobândeşte în conformitate cu voia lui Dumnezeu.

9. Întrebare: Care sunt căile de tămăduire în Biserica Ortodoxă?

Răspuns: În Biserica Ortodoxă există două căi de tămăduire:

– calea supranaturală, prin harul lui Dumnezeu;

– calea naturală, prin metode terapeutice conforme cu voia lui Dumnezeu.

Toate mijloacele de tămăduire dăruite nouă de Dumnezeu – plantele medicinale, mediul natural, rugăciunea, Sfântul Maslu, Sfânta Spovedanie, Sfânta Împărtăşanie – îşi manifestă puterile tămăduitoare numai atunci când omul se raportează corect la Dumnezeu.

„În esenţă, prin darul lumii Dumnezeu vrea să Se facă cunoscut omului pe Sine Însuşi în iubirea Sa. De aceea şi omul trebuie să se ridice peste darurile primite, la Dumnezeu Însusi Care le-a dat”

Tămăduirea cea adevărată se poate obţine fie pe cale naturală (prin plante medicinale, de exemplu), fie pe cale supranaturală (prin Harul lui Dumnezeu, numai în Sfânta Biserică Ortodoxă), însă ambele căi necesită raportarea corectă la Dumnezeu. Primesc Har cei care se smeresc şi ascultă de Adevăratul Dumnezeu; iar cei care se mândresc si caută o vindecare fără Dumnezeu nu primesc Har.

Folosirea corectă a plantelor medicinale este cea care respectă aceste cuvinte din Sfânta Scriptură:

 

„Domnul a zidit din pământ leacurile si omul întelept nu le va defăima. Si El a dat oamenilor stiintă ca să fie slăvit întru leacurile Sale cele minunate”.’

Fitoterapia ştiinţifică practicată de medici ortodocsi foloseşte corect plantele medicinale, spre slava lui Dumnezeu.

Deosebirea dintre mistic şi magic

10. Întrebare: Ce legătură au terapiile cu faptul mistic şi faptul magic?

Răspuns: Metodele terapeutice din Biserica Ortodoxă au caracter mistic, iar unele metode medicale au caracter magic. Nu se cuvine ca un creştin ortodox să folosească metode magice. De aceea este important să cunoaştem deosebirea dintre mistic şi magic.

11. Întrebare: Care este deosebirea dintre mistic şi magic?

Răspuns: În Cursul de Metafizică, filosoful Nae Ionescu face o delimitare clară între mistic şi magic:

În cazul faptului mistic depăşirea persoanei se face printr-un act de iubire. In cazul actului magic, inmagazinarea în noi înşine a tot ce este în afară de noi, duce la un fel de potenţare prin metoda confiscării realitătii pentru noi insine.

Criteriul prin care putem deosebi magi cui de mistic este următorul: „Tot ceea ce este egocentrism este magic, tot ceea ce este teocentrism este mistic.”?

12. Întrebare: Care dintre metodele medicale au caracter magic?

Răspuns: Este magică orice metodă care foloseşte elemente create încălcând voia lui Dumnezeu. Toate elementele lumii materiale sunt daruri primite de noi de la Dumnezeu. A folosi contrar voii lui Dumnezeu un element creat, înseamnă a-l răpi de la Dumnezeu şi a-l devia de la scopul rânduirii.

Cei care se ocupă cu bioenergoterapie, radiestezie, reiki, hipnoză, yoga, se străduiesc să acumuleze sau să folosească energii necunoscute din lumea creată, în contradicţie cu voia lui Dumnezeu. Aceasta este metoda confiscării realităţii, despre care vorbea Nae Ionescu.

13. Întrebare: Există chirurgi atei care fac operaţii fără să se roage lui Dumnezeu şi fără să ţină seama de voia lui Dumnezeu. Ei nu acţionează în mod magic?

Răspuns: Există două categorii de chirurgi atei.

Unii chirurgi, deşi sunt atei, respectă implicit voia lui Dumnezeu în practica medicală. Intervenţiile chirurgicale realizate de ei refac structuri lezate, aducându-le la starea rânduită de Dumnezeu. Ei nu acţionează în mod magic, ci respectă implicit voia lui Dumnezeu.

Alţi chirurgi atei folosesc contrar voii lui Dumnezeu elementele create. Ei realizează avorturi, sterilizare chirurgicală, schimbare de sex, etc. Practica lor este de tip magic.

Read Full Post »

 

Cu Domnul Vietii despre moarte si nemurire

Talcuitorii Vechiului Testament nu aveau intelegeri unanime asupra nemuririi sufletului. De pilda, saducheii nu credeau in nemurire si inoiere. Mantuitorul clarifica o data pentru totdeauna, pentru toti: exista nemurire, exista înviere.

Intaia oara in neînsemnata cetate a Nainului, El probeaza existenta personala de dupa moarte. Suntem cetateni ai lumii de aici, pentru o vreme, si ai lumii de dincolo, pentru eternitate. Sadueheii, insa, erau in contradictie eu ei însisi ca oameni religiosi. Demonstrand nemurirea, Hristos îsi legitima logic misiunea, gandirea, întreaga Sa învatatura. In Nain a pus înca o piatra tare la temelia crestina. Va mai adauga, spre deplina incredintare, inca doua: învierea fiicei lui Iair si pe cea a prietenului Lazar. La va consolida apoi pe toate prin propria Inviere pentru ca orice indoiala asupra nemuririi sa se risipeasca …

 

,,Si dupa aceea, S-a dus intr-o cetate numita Nain si cu El impreuna mergeau ucenicii Lui si multa multime. Iar cand S-a apropiat de poarta cetatii, iata scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, si ea era vaduva, si multime mare din cetate era cu ea.

 

Si. vazand-o Domnul, I s-a facut mila de ea si i-a zis: Nu plange! Si apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l dueeau s-au oprit. Si a zis: Tinere, tie îti zic, scoala-te! Si s-a ridicat mortul si a inceput sa vorbeasca, si l-a dat mamei lui.

Si frica i-a cuprins pe toti si slaveau pe Dumnezeu, zicand: Prooroc mare s-a ridicat între noi si Dumnezeu a cercetat pe poporul Sau” (Luca 7, 11-16).”

Un convoi de inmormantare. Peisaj vazut adesea pe strazile si ulitele satelor si oraselor din lume. Prietenii, rudele, cunoscutii unei vaduve petreceau la groapa pe tanarul ei unic fiu. Tocmai atunci Iisus, inconjurat de o multime de oameni si de ucenici, treeea prin satul situat la sud de Muntele Tabor, indreptandu-Se dinspre Galileea spre Iudeea.

Doua multimi se intalnesc in fata mortii. Zguduitor tablou. Cei ce veneau cu raposatul dinspre viata erau tristi si plangeau, Ceata condusa de Dumnezeu se indrepta spre viata. Are loc impactul. Fara pregatire, fara introdueere. „Facandu-I-se mila”, Domnul Vietii îi spune neconsolatei vaduve: „Nu mai plange!”. Fara indoiala ca ea a continuat sa planga. El nu se limiteaza la cuvinte de mangaiere. Se apropie de nasalia dusa probabil de patru tineri si savarseste eeea ce nimeni inaintea Lui nu facuse. A inceput o conversatie cu “Lumea de dincolo”. S-a adresat mortului ca unui viu, ignorand moartea: „Tinere, tie iti graiesc, scoala-te!”. S-a intamplat minunea de nimeni asteptata: tanarul s-a ridicat, s-a reinsufletit, iar Mantuitorul l-a redat mamei sale. Il vindeca pe adolescent de moarte si pe mama de singuratate, o data cu ea, pe orice marna, pe orice om singur.

Simplitatea descrierii uimeste: frica, emotie si atat. Evanghelistul Luca spune mai mult: ,,si fricii i-a cuprins pe toti si slaveau pe Dumnezeu zicand: Mare prooroc S-a ridicai intre noi si Dumnezeu Si-a cercetat poporul” (Luca 7, 16).

Vad martorii in Iisus din Nazaret pe Mesia cel profetit? Ei indraznesc numai sa constate ca dupa secole de absenta a profetilor in Israel, Dumnezeu le trimite un „Mare profet”. Un Profet care vorbeste cu “Lumea de dincolo”. Cel Care face dovada ca sufletul, absent pe nasalie, exista totusi “Dincolo”. Cel Care dovedeste femeii si celor de fata ca sufletul este nemuritor. Cel Care îi indica respectatei vaduve ca plansul nu trebuie sa fie disperat, pentru ca fiul continua sa traiasca in ceruri. Dar, pentru ca nu ar fi inteles numai prin cuvinte, i-a spus-o prin fapta: i L-a adus in fata ei pe fiu viu.

Fiecare dintre noi, citind relatarea primei invieri savarsite de Hristos, si-ar pune intrebarea regretatului Mitropolit ardelean, Antonie Plamadeala: De ce din multimea de „adormiti” pe care i-a intalnit Domnul in timpul vietli Sale pamantesti la Nazaret, Capernaum sau in alte localitati, l-a inviat pe fiul vaduvei? De nu i-a inviat pe top cei care mureau in vremea lui?

Dilema a fost dezlegata nu numai pentru vaduva din Nain sau pentru Apostolii martori, ci pentru top cei care vor auzi despre minune in vecii vecilor. Biruitorul iadului ne-a lamurit ca moartea nu inseamna desfiintare, neant, ci trecerea la viata vesnica. Prin invierea din Nain am vazut concret o proba a nemuririi sufletului. In fapt, Mantuitorul i-a înviat pe toti mortii din vremea Lui, in constiinta ca, de atunci, vor crede in nemurire.

Lectie despre moarte si inviere, minunea din cetatea Nain nu s-a petrecut intamplator. Ucenicii lui loan cel Sfant, Botezatorul, au vazut vindecartie si invierea si au fost indemnati: ,,duceti-va si spuneti lui loan ce ati vazut si ati auzit: Orbii vad, schiopii umbla, leprosii se curatesc, surzii aud, mortii invie … „ (Luca 7, 22). Fiul lui Dumnezeu a citat texte din profetiile despre Mesia de la lsaia (39, 28 si 61,1) si lezechiel (37).

Lectiei despre nemurire i-a urmat intentionat cea despre Trimisul lui Dumnezeu, Singurul care poate face minuni. $i Inaintemergatorul a inteles mesajul

O „inviere” duhovniceasca este mentionata. deloc intarnplator, la „Apostolul” (Gal. 1, 11-19) care prefateaza rostirea Evangheliei despre invierea din Nain: prigonitorul Saul din Tars, prin puterea harului divin, se naste la o viata noua, devenind marele Apostol Pavel. Dupa cum nimic nu indreptatea pe vreun martor al intamplarii minunate din cetatea galileeana sa spere cit tanarul va fi readus la viata, nimic din „performantele” iudaice ale lui Saul nu anunta „invierea” de pe drumul Damascului (Fapte 9).

Apostolul neamurilor il va chema mai tarziu la inviere pe tanarul Eutihie, Hristos cheama si astazi pe toti tinerii morti duhovniceste, gata sa fie aruncati in „mormantul” pierzaniei sufletesti, sa se intoarca din moarte la viata. Pentru ei, pentru viata lor risipita, pentru fiecare dintre noi sangereaza inima de Tata a lui Dumnezeu, iar Biserica, „noua Rahela”, Mama nemangaiata, isi plange copiii rataciti asteptand „invierea” lor, „invierea” noastra …

Read Full Post »

EDITURA SCARA

Asociaţia Română pentru Cultură şi Ortodoxie C.P. 1 – 46, Bucureşti

Cuvânt înainte

Omul de ştiinţă evoluţionist este în vogă (la modă) în zilele noastre. Adevărată divinitate a celor care doresc să-şi desţelenească mintea în încercarea de a dezvălui enigmele, necunoscutele lumii ce ne înconjoară, evoluţionismul a reuşit un lucru deloc singular, exemplar însă pentru naivii săi adoratori: a reuşit, printr-o logică inversată, eronată cu totul, să interpreteze rezultatele sincere a numeroase institute de cercetare în sensul argumentării – neştiinţifice! – a unui tip de „cunoaştere” despre al cărui suport nu are rost să ne oprim aici.

SCARA şi-a propus de la început să răspundă unei stări de locală temere: dacă teologia nu va reuşi să răspundă (printr-un răspuns multivalent) Noii Ştiinţe: evoluţionismul?

Volumul pe care îl ţineţi în mână, prin două semnături prestigioase, ale biofizicianului Firmilian Gherasim (astăzi monah) şi ale matematicianului Ion Vlăducă, vă va arăta un lucru simplu: evoluţionismul, în înţelegerea lui strict ştiinţifică, este înţesat de erori de logică şi de neadevăruri ştiinţifice.

Pentru a fi înţeleşi mai bine: lista cu cele mai frecvente 13 erori de logică în raţionamentele evoluţioniste (cu atât mai grave cu cât acestea sunt produse dar şi „mărturisite” de cele mai cunoscute personalităţi ale lumii ştiinţi fice internaţionale) ne îndreptăţesc să spunem că omului i s-a întâmplat ceva grav, fundamental, care tinde să devină ireversibil: bolile sufleteşti ale umanităţii îi atacă deja „suportul fizic” – creierul, raţiunea.

Iată lista acestor erori:

1. Confuzia între trecerea de la anorganic la organic şi trecerea de la neviu la viu.

2. Falsa implicaţie diversitate => evoluţie

3. Falsa implicaţie unitate chimică => evoluţie

4. Falsa implicaţie asemănare morfologică => descendenţă

5. Falsa implicaţie asemănare genetică =>descendenţă

6. Falsa implicaţie asemănare embrionară => descendenţă

7. Confuzia între selecţie şi evoluţie

8. Confuzia între adaptare şi evoluţie

9. Confuzia între mutaţie genetică şi evoluţie

10. Confuzia între dispariţie şi evoluţie

11. Confuzia între variabilitate şi evoluţie

12. Absurditatea conform căreia funcţia creează organul

13. Cercul vicios: teoria evoluţiei permite trasarea unui arbore filogenetic, iar arborele filogenetic este adus ca dovadă pentru teoria evoluţiei.

Pentru omul de cultură, marcă a modernităţii din România (dar şi de pretutindenea) evoluţionismul a devenit o certitudine. Nimeni nu îşi pune problema originii omului decât din această unică perspectivă: cea a lui Darwin. (Şi nici măcar, fiindcă la o analiză atentă a „Originii speciilor” ajungem la o nedumerire: anume că Darwin nu dă nicăieri în lucrarea sa capitală afirmaţia care l-a stigmatizat în cultura şi ştiinţa universală: omul se trage dintr-o maimuţă). Problema care îl frământă pe „omul ştiinţific” este alta: cum a apărut maimuţa? De aici feluritele tipuri de evoluţionism, necesar, credem să le definim.

Evoluţionismul ateist este ipoteza care afirmă că speciile de animale s-au transformat unele în altele, de la primele vietăţi unicelulare până la maimuţă şi om, În miliarde de ani; mai afirmă că speciile de plante au evoluat de la forme unicelulare până la plantele cu flori şi că acest proces evolutiv s-a desfăşurat pe cale naturală, prin factori întâmplători. Cititorul neavizat ar putea fi şocat să afle că nu există nici o dovadă a evoluţiei speciilor; mai mult că raţionamentele evoluţioniste conţin erori de logică şi că ştiinţa actuală respinge ipoteza evoluţiei.

Evoluţionismul teist este erezia care afirmă că evoluţia specii lor este un fapt real, că ea a parcurs etapele prezentate de evoluţionismul ateist dar că este rezultatul lucrării directe a lui Dumnezeu. Aici sunt de făcut două observaţii.

Mai întâi: cât timp rămâne în domeniul ştiinţei, ipoteza evoluţiei nu este o erezie, ci o simplă ipoteză greşită. Însă din momentul în care este inclusă în învăţătura de credinţă, ipoteza evoluţiei devine erezie pentru ca în acest fel contrazice învăţătura dată de Sfântul Duh prin Sfinţii Părinţi.

Principalele afirmaţii (greşite) din erezia evoluţionistă sunt:

1. Evoluţia speciilor este un fost un fapt real, aşa cum arată teoria evoluţionistă, dar ea nu s-a realizat spontan, ci prin lucrarea lui Dumnezeu;

2. Dumnezeu a creat doar vietăţi unicelulare pe care le-a ajutat să evalueze până la maimuţă şi om, în miliarde de ani;

3. „Zilele” creaţiei sunt erele geologice;

4. Dumnezeu a creat pe om dintr-o maimuţă suficient de evoluată;

5. Lumea vie (inclusiv firea lui Adam) era stricăcioasă şi muritoare înainte de păcat.

6. Teoria evoluţiei obligă teologia să ia în considerare rezultatele ştiinţei (evoluţioniste) şi să le folosească în Biserică.

Creaţionismul fixist este doctrina conform careia speciile nu suferă nici o schimbare, ci rămân exact aşa cum au fost create. Realitatea arată însă (totuşi) că în cadrul speciilor pot apărea rase sau soiuri, fără depăşirea graniţelor speciei. De exemplu, au apărut mai multe rase de câini, dar toţi rămân câini. Ştiinţa nu susţine creaţionismul fixist, deoarece s-a observat o anumită variabilitate în cadrul speciei. Dar felul vieţuitoarelor se păstrează. Nu există o evoluţie.

Creaţionismul ştiinţific este teoria ştiinţifică (bazată pe genetică, pe teoria probabilităţilor şi pe teoria informaţiei) ce demonstrează că este imposibil ca speciile să apară spontan (din întâmplare) şi să evolueze, transformându-se una în alta. Concluzia este că din această imposibilitate rezultă că speciile au fost create de un Creator. Trebuie menţionat că ştiinţa actuală acceptă creaţionismul ştiinţific deoarece este corect logico-matematic şi nu contravine faptelor observate precum şi că acesta nu se pronunţă despre modul În care vietăţile au fost create. Adversarii creaţionismului ştiinţific îi acuză neîntemeiat pe adepţii acestuia de îndoctrinare religioasă. Creaţionismul ştiinţific este o teorie ştiinţifică riguroasă, care nu provine dintr-o anume religie. Pe de altă parte, ereticii evoluţionişti – adică adepţii evoluţionismului teist – au În general o anumită pregătire teologică universitară, dar nu au o suficientă pregătire ştiinţifică. Ei nu cunosc creaţionismul ştiinţific din interiorul acestuia, ci doar au citit despre creaţionism. Mai mult, ei acuză creaţionismul ştiinţific de afirmaţii care nu îi aparţin, De exemplu, spun că teoria creaţionistă ar fi o „tehnologie a creaţiei”. În realitate, teoria creaţionistă nu se pronunţă despre modul în care lumea a fost creată.

Lucrarea pe care v-o propunem este un reper şi pentru (sau mai ales) pentru teologi. Tendinţa – de o gravitate, extremă – ca teologia să ia în seamă teoria evoluţiei şi să o folosească în Biserică, cu scopul de a fi cât mai „apropiată” de mentalitatea credinciosului, ar însemna ca teologia să fie subordonată evoluţionismului, iar Biserica să devină un laborator de experienţe evoluţioniste. Ar însemna de fapt sfârşitul teologiei. Acceptarea unui model evoluţionist ne obligă fără echivoc să renunţăm la învăţătura Sfinţilor Părinţi, la modul cum aceştia au tâlcuit Cartea Facerii. Teologia nu este o ştiinţă despre Dumnezeu asemenea altor ştiinţe. „Teologia este Cuvântul lui Dumnezeu ce se percepe de sufletele simple, smerite şi renăscute duhovniceşte, iar nu cuvinte frumoase ale mintii ce se alcătuiesc plin tehnica filologică şi se exprimă prin duh juridic sau lumesc” ne spune Cuviosul Paisie Aghioritul.

Referitor la erezia conform căreia omul provine din maimuţă, Cuviosul Paisie Aghioritul spune: „dacă te gândeşti că Hristos s-a născut din om, din Maica Domnului! Adică strămoşul lui Hristos a fost maimută? Ce blasfemie! Şi nu îşi dau seama că spun blasfemii”.

Intr-o structură socială complexă, caracterizată de minciună, de ascundere şi denaturare a adevărurilor umane fundamentale, informaţiile înşelătoare (în ceea ce ne priveşte, aici este vorba despre problematica originilor … ) îşi găsesc uşor adăpost în minţi şi suflete prea puţin formate (sau de-formate); lipsa duhovnicului – adică a legăturii fireşti cu viţa lui Hristos dar şi aplecarea (din mândrie până la urmă) către cele ale cugetării lumeşti” (adică luciferice) fiind unele din cauze. Istoria Bisericii ne arată că începătorii erezii lor au avut – cum altfel? – multă ştiinţă de carte, multă mândrie, multă îndărătnicie şi multă viclenie. Înşelarea îi prinde uşor pe cei naivi, pe cei care nu au un povăţui tor duhovnicesc binecredincios. Îi prinde uşor şi pe cei care au povăţuitor bun dar nu fac ascultare.

„Toate acestea se întâmplă deoarece, dintru început început, aceştia nu au avut discernământ şi s-au supus voinţei proprii, fără să facă ascultare. Tu, iubitul meu fiu întru Domnul, deoarece faci ascultare şi te spovedeşti de toate cu umilinţă, nu te teme”(Sfântul Iosif Isihastul, Mărturii din viaţa monahală, II).

 

„Citeşte istoria Bisericească să vezi câţi mari învăţaţi, ca Origen şi mulţi alţii, au fost la început mari luminători ai Bisericii, cu multă ştiinţă de carte, dar s-au slobozit în oceanul cunoaşterii înainte de a primi în isihie curăţirea simţurilor, pacea şi liniştea Duhului, s-au afundat în oceanul Sfintei Scripturi crezând că este suficientă ştiinţa de carte … De aceea, nenumăraţi dintre ei s-au pierdut şi au fost anatemizaţi de sinoade, sinoade din care mai înainte făceau şi ei parte … ” (Sfăntul Iosif Isihastul) „

In concluzie: aceste suflete, care nu sunt ale lui Hristos, cu naivitate sau cu viclenie (ce mai contează de acum) devin propovăduitoare ale unei ştiinţe greşite. Profesorul Nicolae Paulescu spunea simplu: doctrina lui Darwin nu este altceva decât o ţesătură de erori de logică. Este ceea ce vă va demonstra, în detaliu, şi cartea pe care SCARA vă invită să o citiţi.

Read Full Post »

„Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi”.    (Iisus Hristos)” In. 8, 32

„Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”.    (Iisus Hristos) In. 13. 35

„Mai bine este a locui în pustie decât cu femeia limbută şi certăreaţă”.

„Sfânta Scriptură”

„Cel care îşi înmulteşte cunoştinţele, îşi înmulţeşte şi mâhnirile”

Biblia

„Nu este de ajuns să ne depărtăm de rău, ci trebuie să facem şi binele.”

David

Read Full Post »

Older Posts »