Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Decembrie 2013

Cu ce ochi vom privi noi la Hristos în Ziua Judecăţii?

Eu sunt prietenul tău, capul tău, E sunt fratele tău, soră, mamă, toate, şi nu voiesc alta decât să fii şi tu prietenul Meu. Eu am fost sărac pentru tine, cerşetor pentru tine, am fost răstignit pentru tine, am fost pus în mormânt pentru tine, în cer mă rog Tatălui pentru tine şi am venit pe pământ ca mijlocitor pentru tine la Tatăl. Tu eşti Mie totul, frate împreună moştenitor, prieten, membru. Ce doreşti mai mult?

Pentru ce te tragi îndărăt de la Acel ce atât de mult te iubeşte? Pentru ce lucrezi tu numai pentru lumea aceasta? Pentru ce torni tu apă într-un vas fără fund? Căci aceea face cel ce lucrează pentru lumea cea de acum. Pentru ce voieşti tu să apuci focul şi să abaţi aerul? Pentru ce alergi în zadar? Toate au sfârşitul lor; arată-mi, deci, şi sfârşitul râvnei tale pentru lume. Dar tu nu poţi aceasta. Toate sunt deşertăciune. Să mergem la morminte; arată-mi pe tatăl tău, arată-mi pe nevasta ta cea moartă. Unde este cel ce purta haine împletite cu aur, cel ce şedea în trăsură pompoasă, cel ce avea putere pe viaţă şi pe moarte? Eu nu văd nimic alta decât oase şi viermi. Toate acele sunt pulberi şi vis şi umbră, un chip sec, ba nici măcar un chip. Şi dea Dunmezeu ca la sfârşit numai acesta să fie răul. Cinstea, traiul cel bun şi bogăţia sunt, negreşit, aici numai o umbră, dar cele ce au fost legate cu ele, cele ce au urmat din ele: zgărcenia, desfrânarea, acestea nu sunt umbre, ci sunt scrise în cer, fie cuvinte, fie fapte.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Sfânta şi Marea Luni)

PĂRINŢI ROMÂNI CONTEMPORANI DESPRE VEACUL ÎN CARE TRĂIM

Părintele Rafail Noica: Vădit sunt ultimele vremi. Trăim vremi de mare apostazie, şi nori grei intunecă acuma zările

Trăim vremi de mare apostazie, şi nori grei întunecă acuma zările. Părintele meu duhovnic, Staretul Sofronie, a fost ucenicul Sfântului Siluan Athonitul, care a primit cuvânt de la Dumnezeu, pentru vremile noastre:

„Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăţdui”. Este ceea ce este important, parte din viata noastră, chiar dacă noi nu ne dăm seama. Undeva, nu ne dăm seama că avem toţi lucrarea pe care Domnul ne-a pus-o înainte.

Şi până aici avem partea aceea a cuvântului dat Sfântului Siluan „Ţine-ţi mintea în iad”. Să nu ne închipuim altceva, nu închipuindu-ne, nu încercând şi noi să ne închipuim vom putea străbate. Cea mai importantă parte a cuvântului dat Sfântului Siluan este „şi nu deznădăjdui”. De ce? Dacă ne apucăm în vremile noastre să citim Apocalipsa, vedem că Dumnezeu ştie felul cum sunt programate evenimentele. Dacă Dumnezeu a lăsat lumea să ajungă până aici, înseamnă că ştie El ce face, şi toate sunt rânduite. Noi – să nu cădem din voia lui Dumnezeu, din Învierea lui Hristos.

Voia lui Dumnezeu este o facere care implică cuvintele „Să facem om din chipul nostru şi a noastră asemănare” – şi această lucrare se va sfârşi când, aşa cum zice Apostolul, Imprăţia va fi dată Tatalui, şi Dumnezeu va fi toate întru toti”. Asta este o taină a tuturor lucrurilor care ni se pare că se întâmplă, şi se întâmplă real – norii grei care întunecă acuma zările noastre – e calea lui Dumnezeu, este singura în care se va face mântuirea noastră.

Dumnezeu este deja, definitiv, de acum două mii de ani, cu noi, fiindcă a biruit lumea prin biruinţa lui Hristos. Dumnezeu este parte din alcătuirea noastră şi altceva nici nu cunoaştem, nu ştim în Dumnezeu ce este a deznădăjdui. Şi totuşi, Dumnezeu este mai mult decât biruitor, şi îşi va arăta puterea Lui, peste toate lucrurile astea. Nădejdea noastră este fată de Dânsul, Sunt câteva lucruri care m-au bucurat astăzi, să fiu printre voi: am avut o surpriză neaşteptată să aud Liturghia slujindu-se aşa cum au lăsat-o Părinţii, şi anafora rostită cu glas, şi că voi daţi răspunsul la prefacere; am văzut şi alte lucruri care fi-au bucurat: că v-aţi dus copiii la Împărtăşanie, că veniţi şi voi la Împărtăşanie – e singura noastră nădejde, e singura noastră putere, singura, nici o alta nu e:  este vorba despre Mântuitorul care a biruit lumea:

„Îndrăzniti, Eu am biruit lumea”.

Vă pomenesc pe toţi, şi să mă pomeniţi şi voi la rugăciuni” .

Cuvânt rostit în martie 2003, la biserica Sfânta Treime din Bucureşti. Sursa: http://www.razbointrucuvantro /2009/11/06/ parintele-rafail-noica-traim-vremuride-mare-apostazie-dar-noi-sa-nu-cadem-din_voia_lui_ Dumnezeul

 

Vremea este a cernerii

( … ) Vremea este a cernerii. Va trebui să pierdem pe mulţi din rândurile preoţilor şi din numărul credincioşilor: aceasta în Apus s-a şi făcut, mai ales după război, îndeosebi din anii ’50 încoace; iar cei ce au rămas – dintre aceştia sunt cei care acum recunosc, şi iubesc – şi primesc, acolo, Ortodoxia.

Paradoxal, pe noi comunismul ne-a păzit, într-o măsură, în felul lui; dar acum a venit vremea (Ioan 17, 1). Vom fi nevoiţi să vedem propăşiri şi izbânzi din partea catolicismului şi a celorlalte secte;  să ne vedem făcuţi de râs şi de ruşine de către mass-media, şi pe noi înşine, şi pe iubita noastră Biserică, şi tot ce avem mai scump şi mai sfânt în lume; să răbdăm ocări şi prigoane din afară, iar dinlăuntru smintiri, şi poticniri şi vânzări (Apoc. 13, 7). Comunismul a lovit cu sabia; „New Age” -ul – mai ales cu minciunile acestui veac trecător: căci a început” ceasul lor, şi stăpânia întunerecului” (Lc. 22, 53). Şi dacă” s-a dat lor stăpânire” (Apoc. 13, 7), cine va putea sta împotriva voii lui Dumnezeu? Dar, lui Dumnezeu voim noi a sta împotrivă? Cum, atunci, vom fi lui Biserica, şi Mireasa Hristosului Lui?

Căci judecând după Scripturi, precum şi după priveliştea care ne înconjoară, nevoie este de acest necaz, pentru ca Biserica – adică noi – să se curete de toate preacurviile ei, să se spele de toată necurăţia ei (Iez. cap. 16), să se „lămurească”, întru cele din urmă, că aurul în cuptorul ispitirii, să se lepede de tot ce este străin sfinţeniei ei, să se smerească până în sfârşit, să se gătească Mireasa în aşteptarea Mirelui (Apoc. 22, 16-17).

Acum va trebui să se lămurească credinta noastră; acum se va vedea, în sfârşit, ce va fi fost Biserică – şi ce nu; acum – care va fi fost acel „popor binecredincios de pretutindenea” (ef. Liturghierelor recente), şi ce anume va rămânea „neclătit de porţile iadului” (Mt. 16, 18) … şi ce va trebui să cadă. Nevoie este de acest „necaz” (Tes. 5, 3), pentru ca acum, în sfârşit, Vremea stă să nască Veşnicia.

Înfricoşătoare lucruri… dar nu „băgându-ne capul în nisip” ca struţul, ne vom pregăti pentru ceea ce nu vom putea stăvili. Înfricoşată vreme; dar, dacă de la Dumnezeu îngăduită – mântuitoare. „Acum mai aproape este noua mântuirea decât am crezut” (Rom. 13, 11), şi decât când au crezut strămoşii noştri; ca în zilele Sfantului Ioan Botezătorul doar „se apropiase” Împărăţia Cerurilor (Mt. 3, 2), acum este „lângă uşi” (Mc. 13, 29), şi „mlădiţele smochinului” vestesc vara (Mc. 13,28).

Acum a şi început acea vreme când „cel ce nedreptăţeşte – mai nedreptăţească, şi cel ce spurcă – mai spurce” (Apoc. 22, 11) – şi oare nu s-a umplut întreg globul pămânesc de „promiscuitate” şi de libertinaj neînfrânat, că cele de negândit în urmă cu vreo treizeci de ani – acum sunt „monedă curentă”? – dar, deşi mai puţin vădit, şi vremea când „şi cel drept mai facă dreptate, şi cel sfânt mai sfinţească-se”, că „Cel ce este să vie va veni, şi nu va [mai] zăbovi”, şi „plata Lui în mâna Lui” (Evr. 10,37 şi Apoc. 22,1112) pentru fiecare.

Vremea este ca Biserica să se întoarcă întru ale sale, să ne reînvătăm mai multă încredere în Dumnezeu decât în cele văzute şi „mai la îndemână”, şi să ne sprijinim mai mult pe mijloacele lui Dumnezeu, decât pe mijloacele acestei lumi; iar această, îndeosebi când aceste mijloace ne silesc să îmbrăţişăm şi atitudinile acestei lumi, punând deoparte, fie şi provizoriu, poruncile lui Hristos. Ca astăzi, de ne vom afla despărţiţi de Hristos, ce ne vom face, de la noi înşine, când ne vor întâmpina „porţile iadului” (Ier. 12, 5)? – „Nu întru putere mare, nici întru tărie, ci întru Duhul Meu, zice Domnul Atotţiitorul” (Zah. 4, 6)”.

 Fragment din „Scrisoare către un Arhiereu” Părintele Rafail Noica, Cultura duhului, Editura Arhiepiscopia Alba Iulia (Reintregirea).

 

 

 

Read Full Post »

In vechime, familiile aveau mulţi copii, pentru că atunci altele erau condiţiile de viaţă. Nu existau cerinţele economice contemporane, „nebuneşti”, Şi nu numai atât, dar alta era şi psihologia femeii. Atunci, femeia mamă, când rămânea însărcinată, şi patru, şi cinci, şi şase copii să fi avut, accepta sarcina. Dimpotrivă, astăzi, naşterea de mulţi copii, în cazul majorităţii covârşitoare a femeilor căsătorite, provoacă un şoc alergic psihic. Aceasta este psihologia, psihicul lor, şi nu se schimbă.

Atitudinea preoţilor

Aşadar ce vom face ca păstori în faţa acestei probleme? O vom sili pe soţie să facă copil? Să facă dintr-o lucrare sfântă o obligaţie? Să se vaite atât din pricina ascultării? Să se deprime sufleteşte şi trupeşte, ea şi pruncul în pântecele ei? Şi dacă nu rabdă ispita şi aruncă copilul? Oare astăzi este greu să facă avort? Şi, de exemplu, chiar dacă soţia acceptă să facă un copil, dar bărbatul ei refuză, ce vom face? Îl vom constrânge să accepte? Dar astfel nu suntem părinţi duhovniceşti, ci tiranii sufletelor credincioşilor noştri! (deci şi noi avem probleme!)

Evitarea naşterii de copii era cunoscută înainte de Hristos (Primul care a „născocit-o” se pare că a fost Onan – v. Facerea 38, 9-10. însă cazul lui nu are legătură cu naşterea de copii din cadrul familiei creştine, pentru că Onan, împreună cu femeia văduvă a fratelui său mort, trebuiau să împlinească scopul exclusiv al naşterii de copii, şi nu plăcerea, pentru care avea femeia lui).

Cu siguranţă că evitarea naşterii de prunci era cunoscută şi în epoca Sfântului Apostol Pavel. Şi Apostolul desigur că abordează aceste situaţii ca un părinte duhovnicesc. Corintenii deja îi scriseseră despre problema arzătoare a relaţiilor dintre soţi (v. I Corinteni 7, 1). Şi, astfel, i-au dat pretextul ca să atingă problema naşterii de copii. Dar cu toate acestea Apostolul Pavel, în timp ce vorbeşte amănunţit despre relaţiile dintre soţi (v. I Corinteni 7), tace când este vorba despre naşterea de copii. Nu cumva tăcerea lui sugerează acceptarea evitării naşterii de prunci? În tot cazul, dacă subiectul „îl ardea”, n-ar fi tăcut. De aceea, tăcerea lui ar trebui să ridice semne de întrebare.

Desigur că Sfântul Apostol scrie că femeia se va mântui prin naştere de capii (1 Timotei 2, 15), dar nu înţelege creşterea trupească a copiilor (pentru că nici o mamă nu-şi lasă copiii flămânzi), ci naşterea duhovnicească (v. I Timotei 5, 10), dacă aceasta îi creşte duhovniceşte pe copiii ei (Sfântul Ioan Gură de Aur – Despre văduvie). De aceea, Sfântul Apostol Pavel clarifică: dacă va stărui cu înţelepciune în credinţă, în iubire şi în sfinţenie (1 Timotei 2, 15). Naşterea în sine nu mântuieşte. Dacă copiii tăi merg în iad, tu vei merge în Rai doar pentru că ai făcut copii? (n. a.)

Chiar şi Sfântul Ioan Gură de Aur (prototipul păstorului şi al părintelui duhovnicesc), cu toate că vorbeşte de multe ori despre relaţiile dintre soţi, nici el nu atinge subiectul evitării naşterii de copii. Prin urmare şi Apostolul Pavel, şi Sfântul Ioan Gură de Aur (şi nu numai aceştia) nu mustră, nu-i „deranjează” pe păstoriţii lor cu o temă concretă. Şi erau modelul păstorilor!

Desigur, ca sfinţi şi părinţi duhovniceşti renumiţi, nu voiau să neliniştească, să pună sarcini sau să întindă „cursă” (v. 1 Corinteni 7, 35) fiilor lor duhovniceşti neputincioşi. Dar aceasta nu înseamnă că aceşti mari păstori şi purtători de Dumnezeu se pronunţă împotriva naşterii de copii, ci pur şi simplu n-o impun. De asemenea, nu înseamnă nici că soţii care evită (fără vreun motiv serios) naşterea de copii nu păcătuiesc. Ei săvârşesc păcat, pentru că nu împlinesc şi celălalt scop secundar al căsătoriei, care este naşterea de prunci.

Desigur că greutatea păcatului lor ţine şi „de ce?”, adică din ce motiv evită naşterea de copii. Cu alte cuvinte, altul este păcatul (mai mare) soţilor care evită naşterea de copii în timp ce au sănătate şi posibilităţi materiale, şi altul păcatul (mai mic al) soţilor care sunt săraci şi bolnavi şi evită naşterea de prunci.

„Ne dă Dumnezeu!”, spun unii. Şi cu siguranţă că Dumnezeu dăruieşte, dar celor care cred în El, care se dăruiesc Lui din inimă şi fără să pună condiţii. Dumnezeu îi va preamări pe astfel de oameni, şi săraci lipiţi pământului să fie, şi oricâţi copii ar avea. Însă cine are, mai ales astăzi, o asemenea credinţă în Dumnezeu? (n. a.)

Read Full Post »

 

Scrisoare deschisa a Aliantei Familiilor din Romania

BIZAR – DREPTUL PLANTELOR LA VIATA

Mentionam frecvent stiri bizare in buletinul saptaminal AFR de marti. Astazi, insa, comentam mai pe larg una dintre ele – dreptul plantelor la viata. Da, ati citit corect. Conform unor academicieni, filosofi si, mai ales, grupuri ecologice extremiste ne aflam in fazele incipiente ale unei miscari globale pentru recunoasterea dreptului la viata, si la evolutie, a plantelor. Ca si cind capitolul drepturilor omului a fost deja incheiat ori problema drepturilor omului ar fi fost rezolvata. Plictiseala ii constrange pe academicieni si intelectuali sa abodreze subiecte noi, sa deschida noi frontiere de gandire si dezbateri intelectuale, de tipul celor care socheaza si atrag atentia. Adica bizare. Asa cum a fost, acum doar citeva decenii, casatoria intre persoane de acelasi sex. Subiectul acesta a suscitat multa valva atunci, dar incepe sa plictiseasca. Noi drepturi trebuie inventate pentru a justifica catedra si salariile academicienilor, a profesorilor de drept, a filosofilor, a carturarilor. Competitia intre ei ii forteaza sa afle subiecte noi de dezbatere, unul mai bizar ca altul. In categoria asta de idei bizare se afla notiunea noua ca plantelor ar trebui sa li se recunoasca un drept la viata. Din perspectiva crestina si valorica idea aceasta poate fi inteleasa si la nivelul Scripturii: in loc de a se inchina divinitatii ori Creatorului, oamenii zilelor noastre incep sa se inchine lucrurilor create. Suntem martori, se pare, reintoarcerii in trecutul indepartat si innegurat al istoriei cind oamenii practicau animismul, adica inchinarea la lucrurile create. 

O noua gandire radicala si periculoasa

Stiri despre noua frontiera in gandirea ecologista apar destul de des in media internationala, dar rar in cea romana. De exemplu, in 2012 Noua Zeelanda a acordat statut de persoana juridica  unei ape curgatoare. In cursul istoriei multe rauri ale lumii au fost desemnata sfinte, de exemplu Gangele si Indusul subcontinentului asiatic. Dar in septembrie 2012 raul Whanganui, al treilea rau ca lungime din Noua Zeelanda, a devenit primul rau din istoria omenirii caruia un tribunal i-a acordat “legal personhood”, adica personalitate juridica. Iar in mai anul acesta, in Irlanda, miscarea ecologica a cerut criminalizarea dezvoltarii terenurilor ori extractia resurselor naturale in detrimentul naturii. Devoltarea terenurilor in detrimentul mediului e numita o crima, “ecocide”, adica ecoucidere. In 2008 Ecuador a devenit primul stat din lume care sa acorde drepturi constitutioanale plantelor. Textul englez al constitutiei face referinta la “the right to the maintenance and regeneration of [nature’s] vital cycles, structure, functions and evolutionary processes”. (“Dreptul naturii la intretinere, regenerarea ciclurilor vitale, structura, functii si procese evolutionare”.)

Natiunile Unite e si ea in spatele acestei miscari stranii. A redactat o Conventie internationala impotriva ecouciderii (International Convention against the Ecocide). Scopul ei e sa protejeze planeta si speciile de actiunile destructive ale corporatiilor, fiintelor umane, ori ale autoritatilor. Iar in 2009 ONU l-a declarat pe presedintele Boliviei “World Hero of Mother Earth”, adica “Eroul mondial a planetei mama”. 

Drepturile fiintelor neumane

Despre drepturile animalelor se scrie des, cerindu-se ca si ele sa primeasca statut legal de persoane juridice. Acest trend, insa, faca parte dintr-o miscarea mai larga sub titlul generic de Rights for NonHuman Persons, adica Drepturi pentru persoanele neumane. Chiar saptamina trecuta Yale University a organizat un simpozion de trei zile, intre 6 si 8 decembrie, cu acest titlu. Printre conferentiari s-au aflat extremistii pro-avort, anti fiinte umane si transumanistii Peter Singer, Joel Marks, profesor de filosofie la University of New Haven, si Lori Marino de la Universitatea Emory din Georgia. Ce au acesti profesori in comun? Notiunea ca personalitatea juridica nu trebuie acordata doar fiintelor umane, ci tututor fiintelor, inclusiv cele neumane, care simt durere, sunt constiente de sine ori au abilitatea de a comunica. Si tot recent a fost emisa The Cambridge Declaration on Consciencesness (Declaratia de la Cambridge privind constientizarea) care cere acordarea de personalitate legala “animalelor neumane, inclusiv mamalele si pasarile si multe alte creaturi, inclusiv caracatitele”.

Ultima stire privind incercarile de echivalare a fiintelor neumane cu fiintele umane a pervenit ieri, 11 decembrie, din Statele Unite unde doua tribunale au refuzat sa acorde statut de persoana cimpanzeilor. [Detalii pot fi citite aici: http://news.sciencemag.org/policy/2013/12/judges-deny-chimpanzee-personhood] 

Drepturile plantelor

Daca drepturile animalelor se pot justifica prin faptul ca simt durere, sunt constiente de ele insele si pot comunica, cum se justifica dreptul la viata al plantelor? Prin atribuirea acelorasi trasaturi si capacitati plantelor firave, incepind de la ierburi pina la copacii cei mai falnici. Fiintele umane au dreptul la viata pentru ca sunt vii. Si plantele sunt vii si, in consecinta, zic ecologistii, trebuie si lor sa li se acorde dreptul la viata. Promotorii drepturilor plantelor deja au in minte o noua frontiera a drepturilor – aceea a robotilor. Se vorbeste tot mai des despre “drepturile fiintelor neumane”. Ocazional plantele se comporta ca si fiintele umane, zic unii botanisti indragostiti de natura. Cercetatorii spun ca plantele reactioneaza pozitiv ori negativ la muzica depinzind de tipul de muzica la care sunt expuse: suava ori scartiitoare. Unele plante se miroase unele pe altele. Altele se inchid cind sunt atinse. Altele poseda o memorie la fel ca fiintele umane ori animalele. Ele poseda, spun expertii, o contiinta anoetica, adica abilitatea de a simti stimuli externi si de a reactiona la ei. Alti botanisti spun ca anumite plante aud alte plante. Alte plante isi cunosc vecinii ori vecinele, adica plantele care cresc linga ele. Valva a facut anuntul din 2 noiembrie 2012 al unui grup de cercatatori israeliti de la Universitatea Ben Gurion ca plantele comunica intre ele. Era vorba de o pastaie desertica care comunica altor pastai ca seceta o streseaza. Deci, zic botanistii, e vorba de “neurobotany” adica neurobotanica, stiinta care acorda plantelor abilitati neuronale.

Unul din expontentii actuali ai miscarii pentru drepturile plantelor este Michael Marder, autorul lui Plant Thinking: A Philosophy of Vegatal Life, (“Gandirea plantelor: o filosofie a vietii vegetale”) publicata in 2013 de Columbia University Press. Cartea e greu de citit si de inteles. Dar e cartea de capatii a miscarii ecologiste asa cum Das Kapital a radicalizat si catalizat gandirea secolului XIX. El vorbeste despre notiuni cu totul bizare, cum ar fi “plant intelligence”, adica “inteligenta plantelor”. In plus, fortifica ideea unui drept al plantelor la evolutie. Plantele planetei sunt un rezultat al evolutiei. Ecouciderea stinge procesului continuu de evolutie si, ca atare, trebuie interzisa prin lege. De aici, zice el, decurge un drept al plantelor la evolutie.

Dar drepturile oamenilor la viata?

Drepturile animalelor. Drepturile cainilor. Drepturile robotilor. Drepturile fiintelor neumane. Drepturile plantelor. Dar dreptul la viata al copilului nenascut? E greu de inteleasa aceasta contradictie in gandirea contemporana. Fara dreptul la viata al copiilor nenascuti specia umana va dispare, iar creaturile neumane carora li se acorda drepturi vor stapini pamantul. Adica va rezulta in reversul intentiei naturii si a firii lucrurilor.

AFR va recomanda: Recomandam materialul alaturat privind conferinta din saptamina trecuta de la Universitatea Yale privind The Rights of NonHumans: http://www.lifenews.com/2013/12/10/my-discussion-with-pro-infanticide-philosopher-peter-singer/ Recomandam deasemenea un articol privind agresivitatea ecologistilor irlandezi in promovarea si recunoasterea unei crime impotriva naturii (ecouciderea): http://www.lifenews.com/2013/05/10/ireland-abortion-activists-want-ecocide-against-plants-flowers/ Iar aici puteti afla detalii despre eforturile ONU pentru recunoasterea crimei de ecocid: http://www.portalangop.co.ao/angola/en_us/noticias/politica/2013/8/37/Head-State-appoints-Ecocide-Convention-Work-Team,ed2ba931-528f-41e5-9748-de98072cb08b.html

PARLAMENTUL EUROPEAN RESPINGE AVORTUL

Europa cere insistent recunoastarea unui drept la avort in intreaga Uniune Europeana. Am scris deja despre acest subiect de multe ori. Din fericire insa, ultima incercare de a impune un astfel de drept la nivel unional a fost respinsa pe 10 decembrie. Raportul Estrela, despre care am scris cu citeva luni in urma, a fost pus din nou la vot in Parlamentul European si a fost respins. Europarlamentarii romani au votat cum am anticipat. Partidele de stanga (PNL si PSD) au votat pentru, iar PDL a votat impotriva. In mod traditional partidele de stanga voteaza pentru avort, iar europarlamentarii de stanga ai Romaniei voteaza cu stanga europeana, anti-crestina si anti valori. 

Pentru avort au votat: Norica Nicolai, Renate Weber, Bostinaru, Cliveti, Cretu, Dancila, Enciu, Pascu, si dl Tanasescu de la Partidul Romania Mare. Impotriva au votat: Antonescu, Basescu, Luhan, Macovei, Marinescu, Niculescu, Preda, Stolojan, Tokes, Ungureanu, si Iuliu Winkler. S-au abtinut: Vadim Tudor, Cutas si Ticau.

AFR si inteaga miscare pro-familie si pro-viata din Romania multumeste europarlamentarilor romani care au votat impotriva Raportului Estrela si recomanda tuturor cetatenilor de buna credinta ai Romaniei sa voteze, in mai 2014, impotriva europarlamentarilor care au votat pentru avort.

Multumiri speciale trebuie mentionate pentru dl Petru Luhan care a comunicat de buna credinta cu diverse grupuri pro-familie si pro-viata din Romania privind dezbaterile asupra Raportului Estrela si respingerea lui.

O alta stire imbucuratoare este ca Parlamentul European, cu sprijinul partidelor de dreapta, a adoptat o rezolutie care afirma suveranitatea statelor membre in domeniul avortului si al educatiei sexuale. Textul relevant afirma ca “the formulation and implementation of policies on sexual and reproductive health and rights and on sex education in schools is a competence of the member states”. (“Formularea si implementarea politicilor privind drepturile sexuale si sanatatea reproductiva, cit si educatia sexuala in scoli, este o competenta a statelor membre”.)

Read Full Post »

A urca este atât de greu uneori. Materia ne trage către în jos, spiritul către în sus, fiindcă fiecare din cele două laturi ale fiinţei noastre tinde către altceva. Vom pendula astfel o viaţă întreagă între cei doi poli:

Cer şi Pământ, şi vom rămâne mereu marcaţi de imposibilitatea de a ne depăşi condiţia muritoare, pământul din noi.

Prin moarte, corpul fizic, grosier, merge înapoi, în pământul din care a venit, iar duhul se înalţă către Cer. Cele două componente, materia şi spiritul, îşi reiau astfel, fiecare, locul său de origine. De ce Dumnezeu. ne-a lăsat oare astfel, alcătuiţi din două „vieţi” diferite? De ce lumea văzută şi cea nevăzută? De ce Dumnezeu, spirit fiind, a creat şi lumea materială, de ce Totul trebuie să fie conţinut în Unul? De ce noi înşine, oamenii, suntem dominaţi fie de una din aceste laturi ale fiinţei noastre, fie de cealaltă, de ce trăim „fie în trup fie în duh” ?

Suntem înconjuraţi de taine. Totul e taină: existenţa însăşi, întruparea noastră ca oameni, destinul fiecaruia, oameni, locuri, viaţă, moarte. Îmi vin în minte versurile lui Blaga „Eu nu ucid cu mintea tainele! Ce le-ntâlnesc în calea mea! in ochi, în flori, pe buze ori morminte” (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii).

Şi totuşi, Dumnezeu ne-a creat întru „asemănarea cu Sine” deci drumul nostru, al existenţei fiecăruia, trebuie să fie ascendent. El nea dăruit viaţă nu ca să ne îndreptăm către moarte, noi suntem cei care am ales-o pe aceasta din urmă, prin greşeala primului om, şi de atunci o repetăm mereu şi mereu, până la sfârşitul veacurilor. Tot El, Creatorul, din iubirea Sa nemăsurată pentru noi, L-a trimis pe Hristos pentru a repara greşeala primilor oameni, pentru a transgresa moartea fizică prin Înviere. Existenţa noastră aparent se sfârşeşte cu moartea, aceasta nu este decât materială, fiindcă fiinţa noastra adevărată, cea ivită din dumnezeire, se va înălţa dincolo de materialitate, se va desprinde de pământ, pentru a se întoarce în Veşnici a lui Dumnezeu.

Dar oare toţi mergem dincolo aproape de Dumnezeu ? „în cămara Tatălui Meu, multe lăcaşuri sunt”, (Ioan 14, 2), spune Mântuitorul.

Răspunzând la această întrebare, vom afla răspunsul şi la o alta. De ce am primit totuşi trup material, dacă până la urmă nu mai rămâne nimic din el, devine putreziciune, pământ? Cu cât acumulăm mai multă carne, cu atât le vom da mai multă hrană viermilor, spunea un părinte.

Trupul majoritatii oamenilor, da. Dar trupurile sfinţilor capătă alte însuşiri, care scapă legilor materiei. Se „în-duhovnicesc” devin din ce în ce mai puţin trup, şi ajung mai mult duh, suflet, spirit, devin nestricăcioase, prin puterea Duhului Sfânt.

Sfinţii sunt cei care îşi văd existenţa ca pe un urcuş continuu. Încă de aici, de pe pământ ei se înalţă către Cer, prin eforturi ce par supra-omeneşti de cele mai multe ori. Ei scapă de „legile gravitaţiei”, nu mai caută cele ale trupului, ci pe cele ale duhului.

Sfinţenia presupune această depăşire continuă a forţelor, a fizicului, această dorinţă constantă de a urca, această aspiraţie către Cer. Sfinţii sunt cei care se străduiesc continuu să urce, deşi uneori au parte şi ei de căderi. Ei ajung cu adevărat acolo, chiar din existenţa aceasta, şi trupurile lor, care nu se mai supun legilor fizicii, o mărturisesc.

Corpul fizic ne-a fost dat deci, tocmai ca prin el să accedem la dumnezeire. Dacă ne-am fi născut numai spirit, drumul vieţii n-ar mai fi trebuit să fie ascendent, am fi avut totul fără niciun efort. Trupul ni s-a dat ca prin el, paradoxal, deci prin materie, să ajungem la spirit. „Lumea este impusă fiecaruia ca o piatră pe care să-şi ascută facultăţile spirituale.” (Părintele Stăniloaie, Ascetică şi mistică ortodoxă, pg. 228). Dacă vedem lucrurile astfel, multe dintre întrebările iniţiale capătă răspuns.

Drumul către Dumnezeu este un urcuş continuu, un efort constant de autodepăşire, o luptă cu sinele egoist, cu comoditatea, cu auto-suficienta. „Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie În Duhul Sfânt” (Romani 14, 17). Imparatia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Şi nici nu vor zice: iat-o aici şi acolo. Căci iată î mpărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru „(Luca 17, 20-21). ” Viaţa este mai mult decât hrană, şi trupul decât îmbrăcăminte” (Luca 12,23). Dacă uneori credem că putem înainta către Cer, satisfăcându-ne în acelaşi timp plăcerile simţurilor este o greşeală. Împărăţia lui Dumnezeu se ia prin străduinţă, şi cei care se străduiesc pun mâna pe ea” (Matei 11,12), pentru a ajunge la ea deci, nu parcurgem un drum uşor, accesibil tuturora, ci unul dificil, care presupune un exerciţiu continuu de voinţă. transcendent, cu cea orizontală, reprezentând trecutul ( strămoşii) şi viitorul (descendenţii), iar punctul de întâlnire este legătura cu cei de acum. A-ţi asuma crucea, braţele fiind astfel trecutul şi viitorul reunite la centru, înseamnă a accepta această multitudine de relaţii, de legături tainice din fiinţa noastră, şi a încerca să le îndrepţi pe toate către Înviere şi către Veşnicie.

Read Full Post »

Cuvânt înainte

Trepte către sfinţenie

Ţelul fiecărui om este atingerea, sau mai bine spus, trăirea unei vieţi cât mai fericite, căci nu ne putem imagina pe cineva care să nu-şi dorească acest lucru.

Experienţa cotidiană ne arată însă faptul că fiecare vede într-un mod propriu fericirea, şi cu toate că imaginea ei este diferită, totuşi foarte mulţi dintre noi avem idei asemănătoare cu privire la atingerea ei. Aşa se face că unii cred că ea constă în a avea o situatie materială buna, alţii au iluzia că o găsesc în satisfacerea simţurilor, alţii în droguri …

Foarte puţini sunt aceia care şi-au dat seama că adevărata fericire nu constă în mulţimea de averi strânse, bucuriile senzuale sau altele care merg pe aceaşi concepţie de „aici şi acum”.

Părinţii Bisericii Ortodoxe mărturisesc faptul că omul nu poate fi pe deplin împăcat cu sine însuşi şi fericit, atâta timp cât îşi doreşte să găsească împlinirea sufletească în cele trecătoare, mărginite şi exterioare fiinţei sale. Fericirea şi împlinirea omului – spun ei se găsesc în Dumnezeu, care este netrecător, nemărginit şi mai aproape de om decât însăşi inima lui. În acest sens Fericitul Augustin spune: „Neliniştit este sufletul meu până ce nu-şi va găsi odihna întru Tine, Dumnezeule”, iar împăratul David afirma: „În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule „.

Adevărata bucurie şi împlinire vin de la Dumnezeu. A căuta în altă direcţie pacea, liniştea şi fericirea şi a crede că le poţi avea independent de El, este un nonsens. Fiinţa omului este însetată de a-L avea pe Dumnezeu în interiorul ei, atât cât îi este cu putinţă, fără El omul este angoasat, neliniştit, neîmplinit, cu El însă, totul capătă sens.

Atunci când omul îl găseşte pe Dumnezeu, simte şi conştientizează că se află la început de drum, la poalele muntelui,şi pentru a ajunge pe piscul versantului, este nevoie de mult efort. Acest drum sau cale spre vârful muntelui, nu este altceva decât drumul sfinţeniei, drumul adevăratei noastre realizări şi motivul pentru care fiecare dintre noi ne-am născut pe acest pământ.

Pentru ca cei ce doresc să înainteze pe calea sfinţeniei să ajungă sus, au nevoie de un Îndrumător, de un Ghid, aşa cum cei trei apostoli (Petru, Ioan şi Iacob) au urcat Muntele Taborului împreună cu Hristos, şi atunci când au ajuns pe pisc, Mântuitorul S-a schimbat la Faţă, sau am putea spune că Apostolilor li s-au deschis ochii şi L-au vazut pe Hristos în Slava Sa Dumnezeiască. Aşa cum Hristos I-a însoţit pe cei trei Apostoli pe Muntele Taborului (Muntele Virtuţilor), la fel va proceda cu fiecare dintre cei ce doresc desăvârşirea vieţii.

Părinţii Bisericii Ortodoxe vorbesc de mai multe etape ale sfinţeniei, astfel Sfântul Siluan Athonitul spune că omul se sfinţeşte în funcţie de dragostea pe care o are faţă de aproapele şi faţă de Dumnezeu. Sfântul Siluan ne înfăţişează patru astfel de trepte.

Întâia, este temerea de Dumnezeu.

A doua, mintea curăţită de gânduri rele.

A treia, primirea în chip simţit a Harului lui Dumnezeu în suflet.

Ultima treaptă, cea a atingerii desăvârşitei iubiri pentru Dumnezeu este primirea Harului Duhului Sfânt şi În suflet şi În trup. Trupul acestuia se sfinţeşte, şi după moarte se va preface în sfinte moaşte.

Dacă aprofundăm spusele Sfântului Siluan cu privire la sfinţenie, vom vedea că cele patru etape sunt legate unele de altele, astfel încât nimeni nu poate sa aibă harul Duhului Sfânt în suflet şi în trup, dacă mai întâi nu s-a temut de Dumnezeu ca să nu-L întristeze cu ceva, iar apoi nu s-a ferit de gândurile rele, păstrându-şi mintea curată. Deci vedem că între aceste trepte, există o continuitate şi o creştere în sfinţenie, mergând „din putere în putere”, cum zice împăratul David. Această creştere spre desăvârşire este rodul colaborării personale cu harul dumnezeiesc.

Astfel, în Sfânta Scriptură se spune că: „frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii”. Majoritatea comentatorilor acestui verset scripturistic ne spun că este vorba de acea frică de a nu păcătui, pentru că în acest caz pedeapsa lui Dumnezeu nu va întârzia să vină asupra păcătosului. Sfântul Siluan ne vorbeşte despre o altfel de frică, şi anume despre frica de a nu-L întrista pe Dumnezeu cu faptele noastre rele.

El nu-l vede pe Dumnezeu ca pe un Stăpân neîndurător când supuşii Săi greşesc, Ci Îl vede ca pe un Tată plin de dragoste faţă de copiii Săi. De aceea noi nu trebuie să ne temem de Dumnezeu pentru a nu fi pedepsiţi, ci trebuie să ne temem de El pentru a nu-L întrista.

După ce a renunţat la faptele rele, nu de frica pedepsei divine, ci din frica de a nu-L supăra pe Tatăl Ceresc, omul mai are de dus o luptă destul de anevoiasă, aceea împotriva gândurilor rele. În spatele acestora se găsesc nişte duhuri rele, care doresc să se aşeze în inima noastră, şi să ne ducă în împărăţia lor. Lupta împotriva acestora se realizează prin spovedanie, Sfânta Împărtăşanie, săvârşirea faptelor bune, şi prin multă rugăciune. Domnul nostru Iisus Hristos ne spune: .Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi În ispită”, adică puneţi-vă mintea de strajă ca nu cumva să intre vreun gând potrivnic în cetatea inimii voastre şi să o ducă în robie. Concomitent cu privegherea trebuie să ne şi rugăm, pentru că prin invocarea numelui lui Iisus Hristos, El vine şi se atinge de sufletele noastre.

Printr-un efort personal, şi ajutat de Dumnezeu, omul ajunge la simtirea Harului în sufletul său. Această săIăşluire a Harului în sufletul omenesc produce bucurii de nedescris. În această etapă, sufletul şi trupul se curăţă de păcatele săvârşite în trecut şi omul ajunge să devină „biserică vie”.

În urcuşul său spre sfinţenie, omul ajunge la o simţire a harului dumnezeiesc atât cu sufletul cât şi cu trupul. Putem spune că el devine din ce în ce mai încăpător, pe măsură ce renunţă la tot ceea ce este de prisos, şi ar dori să-L primească într-un mod cât mai desăvîrşit pe Dumnezeu în sufletul şi în inima lui. La această stare au ajuns marii sfinţi ai ortodoxiei, devenind alăute duhovniceşti prin care a cântat Duhul Sfânt, un cântec ce ar fi de dorit să răsune în fiecare dintre noi. ” Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cânta-voi Dumnezeului meu până ce voi fi.” (Psalmul 103, al lui David)

Diacon Constantin Lazăr Biserica Sfântul Silvestru . Bucureşti

Read Full Post »

CAPITOLUL II

Libertatea este lungimea lanţului?

Pierzând punctul de sprijin reciproc în urma căderii în păcat, duhul, sufletul şi trupul, ca părţi ale firii umane, au încetat să se intr-ajutoreze. Armonia din Rai a raţiunii, a sentimentului şi a voinţei s-a disipat, înlăuntrul nostru instaurându-se haosul. Noi ne descompunem aproape în mod real din cauza tensiunii ridicate, pe care o resimţim încontinuu, şi a neînţelegerilor. Păcatul leagă sufletul de sine. Sufletul nu poate fi eliberat decât de adevăr, dar acest lucru e greu de făcut din cauza obiceiurilor rele.

Un rol important în susţinerea conflictelor interioare îl joacă puterea inconştientă a sufletului. În numele tuturor celor ce se pocăiesc, Sfântul Pavel strigă: Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine. Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi facându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. (Romani 7, 19-23).

Deosebit de frumos este caracterizată această luptă interioară în poezia Sclavul păcatului:

„Trăiesc, dar aşa cum nu e bine,
Trăiesc aşa, cum nu vreau eu.
Orice-aş face, sufletul mi-e în pustie,
Atunci când vreau să plâng, eu strig mereu,
De vreau să fiu eu bun, mă fac mai rău,
De vreau să fiu eu treaz, mă-mbăt din nou,
De vreau să postesc, mă îmbuib din nou,
De vreau să cânt, încep să plâng,
De vreau să fiu modest, mă laud iar,
De vreau să dăruiesc, zgârcit mă fac,
De vreau muncă să fac, mă lenevesc.
De vreau să lupt, îmi este frică,
De vreau să ard, mă sting neapărat,
De vreau, de vreau, de vreau …
De ce trăiesc aşa cum nu e voie?
Şi de ce trăiesc aşa cum nu vreau eu?
Libertatea este cruce, iar nu un dar,
Vreau binele şi fac doar răul,
Nu sunt robul lui Dumnezeu, ci al păcatului,
Şi m-am afundat în plăceri, pentru care voi muri,
Sunt rob păcatului, fiindcă îmi fac doar voia mea,
Şi chiar de blestem pe cel rău,
Il slujesc în toată viaţa mea.”

Care este atunci mecanismul acesta al înrobirii omului prin patimi? După învăţătura Sfinţilor Părinţi asceţi, păcatul nu se instaurează în om dintr-odată. La început vine gândul către păcat. „Alipirea” de suflet a gândului de a păcătui este asemenea unei lovituri cu sabia în perete. Aceasta nu înseamnă încă păcatul, căci nu suntem în stare să controlăm moara gândurilor care se rotesc în mintea noastră ca un roi de muşte. „Împăcarea” este alt moment, atunci când ne împăcăm cu un gând şi ne legăm de el, ca şi cum am prinde o minge care ne-a fost aruncată. În această fază dialogăm cu gândul de a păcătui, dar suntem încă în stare să refuzăm continuarea discuţiei, să alungăm gândul din minte.

Dacă gândul este păcătos, iar noi suntem de acord cu el, plăcându-ne ideea, atunci „împăcarea” devine „alcătuire” („însoţire”) cu păcatul. Atunci când în interior am fost de acord cu gândul păcătos, încetând să-i opunem rezistenţă, acesta se transformă în scurt timp din „prietenul nevinovat” de odinioară în „despot crud”. „Înrobirea” este unirea totală şi subjugarea minţii de către gândul păcătos, „distragerea violentă şi nevolnică a inimii”, care distruge pacea sufletească. A te elibera din această robie înseamnă acum să lupţi pentru a rupe „blocada” păcătoasă.

Cu timpul păcatul se înrădăcinează, devine obicei, parte a naturii, ca şi cum ar fi fost tot timpul acolo. Aceasta este faza ultimă a înrobirii de către păcat. Acum patima îşi îmboldeşte tot timpul victima spre noi căderi, jucându-se cu ea, aşa cum face fotbalistul cu mingea.

Şi totul începe de la nişte gânduri nevinovate! De aceea, Sfintii Părinti ne sfătuiesc să urmărim cu atenţie aceste gânduri păcătoase şi să ne păzim, aşa cum o face şoarecele care se teme de pisică. A tăia gândul păcătos înainte de a se înrădăcina este foarte uşor. E la fel ca şi cum ai smulge o mică buruiană, spre deosebire de smulgerea unui copac mare. În consecinţă, libertatea noastră interioară depinde în primul rând de curăţia gândurilor. Libertatea nu poate fi stăpânită. Aceasta poate fi doar primită, ca dar al lui Dumnezeu, cu gândul că este tot timpul asaltată de duşmani şi deci în pericol. Dacă simţul sănătos al pericolului slăbeşte, atunci libertatea este aproape pierdută şi noi suntem bolnavi în interior. Atunci păcatul, ca o caracatiţă, ne prinde, înşfăcându-ne cu tentaculele sale.

Sprijinindu-se pe tradiţia ascetică ortodoxă multiseculară, Sfântul Teofan Zăvorâtul descrie amănunţit începuturile şi mecanismele pierderii „libertăţii inimii”, ale pierderii independenţei noastre interioare. Fiecare dintre noi este chemat să se privească pe sine însuşi şi să vadă acolo „prizonierul legat de mâini şi de picioare, dus împotriva voii sale încolo şi încoace”. Cu toate acestea, prizonierul din noi se amăgeşte, fiind convins că are deplină libertate. În realitate, legăturile acestui prizonier îl ţin alipit de lucrurile şi persoanele care îl înconjoară şi de care îi este foarte greu să se despartă.

Peştele care a muşcat momeala, deşi înoată în continuare, este ţinut de firul pescarului. Pasărea din colivie, deşi se mişcă, face acest lucru doar în interiorul coliviei. Patimile ne lasă libertatea de a acţiona, atât timp cât sufletul nu li se opune. Altfel, ne este foarte greu să ne stăpânim.

„Cu cât avem mai multe patimi, cu atât mai puţină libertate este în jurul nostru. Se poate întâmpla ca un om să fie legat cu totul, fără posibilitatea de a se mişca şi a nu provoca durere celorlalţi. Acesta este asemenea celui care merge prin pădure şi s-a încurcat în crengi şi vegetaţie, dar care, fiind legat de mâini şi de picioare, nu are posibilitatea să se mişte. Astfel se simte cel care este legat de cele lumeşti”, ne spune Sfântul Teofan”.

În acest plan noi toţi suntem ca nişte înotători împotmoliţi în alge. Problema principală este, de fapt, că, deşi nu ştim să înotăm bine, ne aruncăm în apă fără a-i cunoaşte adâncimea. Dacă nu primeşte refuzul imediat, păcatul se alipeşte de noi ca o adevărată lipitoare. Omul se afundă în iluzia permisiunii totale, privită de el în mod fals ca fiind „libertate”, şi nu mai apelează la „frâna” responsabilităţii. Astfel, el estompează mustrările de conştiinţă şi se afundă în „mlaştină”. Omul crede că este stăpân peste dorinţele, necesităţile şi interesele sale. În fapt, el este legat de acestea. Libertatea fără limite este o capcană.

Nu trebuie să mergem departe pentru exemple în acest sens: dependenţa de tutun, de alcool, de droguri, de internet, de jocuri de noroc … Astăzi avem în Rusia un boom de „instituţii” ale jocurilor de noroc. Ruşii s-au dovedit a fi mari adepţi ai acestor jocuri. Despre aceasta avem cunoştinţă şi din literatura clasică, unde ruşii sunt descrişi ca amatori ai jocurilor de noroc.

Jocurile de noroc au devenit ca un fel de a doua natură a oamenilor împătimiţi de ele. De când au apărut aparatele de joc în părţile cele mai îndepărtate ale ţării, locuitorii oraşelor şi ai satelor zăngăne din jetoane aproape încontinuu. S-au născut deja legende despre câştiguri de poveste şi de aceea toţi s-au avântat, în lupta cu sărăcia, spre aparatele de joc.

Există şi alte motive. Într-o emisiune televizată se vorbea despre jurnalistul Felix Medvedev, care lucra în timpul „perestroikăi” la revista „Ogoniok”. Până când s-a deschis cazinoul din Moscova, acest om avea apartament, trei maşini, şofer personal, o colecţie extraordinară de cărţi ş.a. După aceea însă, cum ieşea din redacţie, el arunca de fiecare dată zarurile, pentru a-şi pierde iar şi iar banii şi obiectele. În curând, averea jurnalistului a dispărut, iar datoria a ajuns să fie astronomică: un milion de dolari.

Alteori, când nu mai au bani, oamenii îşi pun în joc chiar şi proprii copii, după logica: „Dacă nu aduc banii, omorâţi-mi familia!” Un paznic al unei săli de jocuri din Moscova nu juca pe seama rudelor, dar acestea l-au părăsit singure. Alt jucător, de 35 de ani, a pus un anunţ pe internet, cu următorul mesaj: „Le sunt dator tuturor. Nu am nimic. Nu pot trece de acest impas.” Acesta îşi amintea următoarele: „Am văzut cum oamenii pierdeau averi întregi. Ei, ca şi mine, credeau că pierd doar bani, dar şi-au pierdut sufletele, starea, respectul de sine. Ei nu cred în altceva decât în imaginile pe care le arată aparatele de joc.”

Iată încă o istorioară de groază. Am citit-o în presa centrală. Cadavrul tatălui a fost descoperit de fiul acestuia, Vitalie, dimineaţa, după ce s-a întors din tura de noapte. Alături de sârma de întins rufe, legată de mânerul uşii de la balcon, tânărul a găsit un bilet: „Iertaţi-mă, nu pot să fac faţă automatelor de joc. Am împrumutat de la cunoştinţe 1150 de ruble pentru a juca … ”

Apropiaţii săi nici nu bănuiau că el face aşa ceva. Ei ştiau doar că tatăl încearcă să reglementeze situaţia financiară a familiei cu ajutorul jocurilor de noroc, dar nu pierdea niciodată sume mari. Şi, deodată, finalul tragic survine în urma unei banalităţi!

Medicii consideră că obsesia pentru jocul de noroc (ludomania) este o boală în adevăratul sens al cuvântului. Ea poate dura luni sau chiar ani de zile şi se agravează, de obicei, în timpul nopţii. Boala este determinată adesea de factori spirituali, sociali şi psihologici. O influenţă deosebită asupra oamenilor în cazul acestei boli o au devierile genetice şi biochirnice (vezi cap. VI). Bolnavii nu cred aceste lucruri, explicându-şi comportamentul astfel: cazinoul înseamnă muzică, cântece, monitoare multicolore, afişe frumoase … şi nicăieri nu scrie:

„Jocurile de noroc dăunează grav sănătăţii … ”

La început, conştientizezi atracţia aparatelor de joc. Oare nu te simţi puternic atunci când într-o oră poţi câştiga sume imense? După aceasta, tendinţa conştientă de a câştiga se pierde şi nu rămâne decât dorinţa de a trage de manetă şi de a privi ecranul colorat. Astfel de oameni stau pe marginea prăpastiei. Ei ţin minte uneori doar că au plecat din sala de jocuri ca să mănânce un sendviş, după care au revenit la joc. Ludomaniacii continuă să joace şi în timpul somnului.

Atunci când problema se agravează, bolnavul pierde definitiv simţul realităţii. Pentru el nu mai există vreun sens în cuvintele familie, reputaţie, muncă. Astfel se distruge personalitatea. Aşa că aceste jocuri de „nenoroc” nu aduc nici un folos.

De ce atunci pierderea libertăţii interioare atrage după sine asemenea urmări catastrofale? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să înţelegem care este relaţia dintre personalitate, conştiinţă, libertate şi moştenire.

Sfântul Ioan Damaschinul arată că libertatea alegerii este strâns legată de conştiinţă – este conştient de sine numai acela care este „stăpânul acţiunilor sale şi nu depinde de acestea”. Animalele nu sunt conştiente şi înseamnă că nu sunt libere. „Omul însă, fiind conştient, conduce mai degrabă natura, nefiind condus de aceasta, iar urmarea acestui fapt…, doar dacă vrea, poate să-şi stăpânească dorinţa sau să i se supună.”

Această explicaţie poate fi comparată cu părerea vestitului medic şi filosof german Karl J aspers. După cuvintele acestuia, conştiinţa vine nu din natură, ci din libertatea umană. Atunci când procedăm inconştient, ne pierdem demnitatea reală”.

Din păcate, oamenii se comportă adesea mai urât decât animalele. De ce să ne mirăm atunci când nemulţumitul este numit porc, leneşul trântor, desfrânatul dulău, neînţeleptul berbec, iar încăpăţânatul măgar?! Cel care s-a coborât din punct de vedere moral, se aseamănă prototipului său din lume animală. Vom aminti aici, de dragul dreptăţii, şi asemănările pozitive cu animalele: cel care vede bine este numit vultur, cel harnic albină, iar cel viteaz leu …

Astfel, personalitate este acel om care este deosebit în faţa lui Dumnezeu, care are chipul Său unic şi irepetabil şi al cărui nume este scris în cartea vieţii Mielului (Apocalipsa 21, 27). Personalitatea este omul cu inima ca o comoară (1 Petru 3, 4).

Potrivit teologului V. Lossky, „personalitatea este chipul lui Dumnezeu în om, libertatea omului în relaţie cu firea sa”. Pentru a-şi confirma afirmaţia el apelează la autoritatea Sfântului Grigorie de Nyssa: „Personalitatea este izbăvirea de legile necesităţii, nesupunerea faţă de autoritatea firii, posibilitatea de a te defini în mod liber”. De obicei ne situăm în graniţele pe care ni le stabilesc genele, necesităţile naturale ale organismului, obiceiurile, caracterul, societatea etc. Dar esenţa omului nu depinde de nici una din acestea, ci de demnitatea, de posibilitatea de a se elibera de firea sa, nu pentru ca ea să fie nimicită, ci pentru transfigurarea ei în Dumnezeul.

O poziţie asemănătoare cu cea a Sfântului Grigorie, pe care o aminteşte V. Lossky, are şi psihologul şi psihoterapeutul austriac Viktor Frankl, care presupune că atracţiile omului faţă de anumite lucruri depind de spiritualitatea sa. În mod ideal, aceasta ne controlează şi ne infrânează necesităţile biologice şi sociale. Omul este atras de lucruri, iar animalele sunt compuse din astfel de atracţii. Diferenţa este evidentă. Omul reprezintă, în esenţă, libertatea sa faţă de propriile atracţii, faţă de ereditate şi de mediul înconjurător. Deşi soarta şi limitările sunt importante, totuşi noi suntem cei care decidem felul în care trăim. Şi aceasta nu ne-o poate lua nimeni. Fiinţa personalităţii înseamnă libertatea de a deveni personalitate.

Deplinătatea personalităţii noastre s-a compromis, ca rezultat al căderii în păcat. Înclinaţia către păcat umbreşte conştiinţa morală, limi tează libertatea, independenţa şi autonomia. Nu putem să nu păcătuim. Dacă reuşim să ne ferim de păcate, atunci, dacă nu vom cere ajutorul lui Dumnezeu în statornicie, ne vom întoarce din nou la ele. Legat de aceasta Apostolul Petru citează un proverb înţelept: Câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei (II Petru 2, 22).

Aşadar suntem liberi doar în măsura în care suntem legaţi de Dumnezeu şi luptăm cu patimile. Fiind ei înşişi robii stricăciunii, fiindcă ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte (II Petru 2, 19). Aceasta este o axiomă: harul dumnezeiesc întăreşte puterea voinţei către bine. Libertatea personalităţii întărite duhovniceşte se defineşte prin atitudinea proprie faţă de evenimentele care se petrec în viaţa sa. Libertatea omului slab din punct de vedere duhovnicesc depinde de „lungimea lanţului său”. Punctăm: acel lanţ pe care şi l-a pus singur (sau a permis să-i fie pus).

Să te înfrânezi sau, cu atât mai mult, să treci peste influenţa păguboasă a demonilor, a lumii înconjurătoare şi a moştenirii genetice defectuoase este imposibil doar cu propriile puteri, însă la Dumnezeu toate sunt cu putinţă (Matei 19, 26). De aceea nu trebuie să deznădăjduim. Domnul are putere să mântuiască şi pe cel mai păcătos dintre oameni. Dumnezeu poate să ridice pe fiii lui Avraam din pietre …, – astfel îi încurajează Sfântul Ioan Botezătorul pe păcătoşii care se pocăiesc şi îi ameninţă pe fariseii lăudăroşi.

Rezumăm prin cuvintele lui V. Frankl: „Moştenirea nu este decât materialul din care se construieşte omul pe sine. Ea nu reprezintă mai mult decât nişte pietre care pot fi utilizate sau pot fi aruncate de constructor. Constructorul însă nu este format din pietre.”

Aici apare o întrebare legitimă: cum este mai bine să-ţi utilizezi potenţialul natural?

Read Full Post »

Cuvant al Sfintilor Parinti despre judecata

„Cine nu este predispus spre rău nu este capabil nici să judece” (Sfântul Grigorie Teologul).

„Dacă noi n-am avea neajunsuri n-am simţi o aşa mare plăcere de a le observa la alţii. Nu căuta să cunoştifaptele altora; se vor găsi şi în tine multe din faptele de care bănuieşti pe aproapele tău” (Sfântul Nil Sinaitul).

„Omul care osândeşte pe alţii seamănă cu o oglindă care reflectă pe toţi într-însa, iar pe sine nu se vede” (Sfântul Dimitrie al Rostovului).

„Când vom acoperi greşelile fratelui nostru, atunci şi Dumnezeu ne va acoperi greşelile noastre; iar când vom vădi păcatele fratelui, atunci şi Dumnezeu va da pe faţă păcatele noastre” (Avva Pimen).

„Cel ce crede că în vremea ieşirii din trup trebuie să se înfăţişeze la judecata lui Dumnezeu, acela în nici un caz nu va osândi pe aproapele pentru că trebuie să dea el însuşi socoteală lui Dumnezeu de toate faptele sale” (Avva Isaia).

„Nu lua în derâdere şi nu-l osândi pe cel ce a căzut în ispită, ci roagă-te mai des ca să nu cazi tu însuţi în ispită” (Sfântul Efrem Sirul).

„Nu gândi rău de nimeni, altminteri te vei face tu însuţi rău.

Nu-i dispreţui pe păcătoşi pentru neajunsurile lor, pentru ca să nu fii tu însuţi ispitit de aceleaşi neajunsuri în care sunt ispitiţi ei” (Sfântul Isaac Sirul).

Osândind oamenii păcătoşi ne osândim pe noi înşine, pentru că nici noi nu suntem liberi de păcate” (Sfântul Marcu Ascetul).

„Nu osândi pe aproapele; tu îi cunoşti păcatul, dar pocăinţa n-o cunoşti” (Avva Dorotei).

„Să vă fie frică să osândiţi pe cineva chiar în inima voastră, nu numai pe faţă” (Avva Isaia).

Read Full Post »

Older Posts »