Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘nastere’

Trăim … Uneori o viaţă întreagă se scurge fără să aflăm Lumina … Orbecăim … Vegetăm … Ne naştem, urmează o existenţă de o clipă, apoi moartea.

Trăim … De multe ori fără să ne întrebăm de ce, sau care e taina existenţei noastre pe acest pământ. Ne construim viaţa în jurul unui centru de interes, care este de cele mai multe ori hrana, acumularea în plan material, profesia. Dincolo însă de acestea nu zărim nimic care să ne justifice existenţa pe acest pământ. Într-o zi vine însă Sfârşitul, şi abia atunci, în momentul acela, ne punem întrebarea „De ce am trăit? „, „Ce a mai rămas din noi ?” şi, mai mult decât atât, „Ce vom duce cu noi în Cer, dincolo?”

Omul nu trăieşte, sau nu ar trebui să trăiască, numai la nivel fizic, ci mai ales la cel superior, spiritual. De multe ori pendularea continuă între imanent şi transcendent generează în el sfâşieri lăuntrice. Deşi ancorat într-o realitate crudă, constrângătoare, el încearca să afle un dincolo, situat în afara percepţiei imediate. Un dincolo care să-i justifice existenţa şi să-i dea sens.

Lipsa acestei situări generează absurdul, ca la Camus, un scriitor care a abordat această temă în operele sale. Limitat prin existenţa sa materială, dar prins în acelaşi timp între cei doi poli, între cele două limite, naşterea şi moartea, fără putinţa ieşirii din roata implacabilă a timpului, omul devine un biet Sisif, purtându-şi la nesfârşit povara. Şi aceasta înglobează trăiri, oameni, locuri, tot acest bagaj pe care omul îl strânge o viaţă întreagă. Fără situarea într-un „dincolo” al transcendenţei, fără Dumnezeu deci, omul trăieşte repetitiv şi fără sens. Abia atunci când îşi pune întrebările esenţiale „De ce trăiesc?” „Ce caut pe acest pământ ?”, omul ajunge să devină cu adevărat Om. Din acest moment, el ajunge să înţeleagă că „situarea” sa trebuie să se facă în raport cu Dumnezeu în primul rând, şi apoi cu ceilalţi, cu restul umanităţii.

Care este sensul trecerii noastre pe acest pământ şi cum sa trăim frumos, în armonie cu semenii şi cu Dumnezeu ? Cum să’ ne îmbogăţim existenţa?

Fiecare suntem o rotiţă într-un angrenaj, şi putem „mişca” ceva în lume, încercând să ne autodefinim pe noi înşine prin ceilalţi. Iubirea pentru semeni devine astfel cheia existenţei.

Numai raportarea la ceilalţi, la umanitate, îl poate împlini pe om cu adevărat. Omul este o fiinţă socială, el nu poate trăi într-un univers închis, autosuficient. Numai „faţă de” ceilalţi, omul îşi poate defini umanitatea. Până la urmă totul „se reduce” de fapt la iubire. Virtutea cea mai înaltă, care ne apropie cel mai mult de condiţia dumnezeiască este dragostea. „Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (1 Corinteni 13,13)

„Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin el viaţă să avem. În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.

 

 

Reclame

Read Full Post »

In vechime, familiile aveau mulţi copii, pentru că atunci altele erau condiţiile de viaţă. Nu existau cerinţele economice contemporane, „nebuneşti”, Şi nu numai atât, dar alta era şi psihologia femeii. Atunci, femeia mamă, când rămânea însărcinată, şi patru, şi cinci, şi şase copii să fi avut, accepta sarcina. Dimpotrivă, astăzi, naşterea de mulţi copii, în cazul majorităţii covârşitoare a femeilor căsătorite, provoacă un şoc alergic psihic. Aceasta este psihologia, psihicul lor, şi nu se schimbă.

Atitudinea preoţilor

Aşadar ce vom face ca păstori în faţa acestei probleme? O vom sili pe soţie să facă copil? Să facă dintr-o lucrare sfântă o obligaţie? Să se vaite atât din pricina ascultării? Să se deprime sufleteşte şi trupeşte, ea şi pruncul în pântecele ei? Şi dacă nu rabdă ispita şi aruncă copilul? Oare astăzi este greu să facă avort? Şi, de exemplu, chiar dacă soţia acceptă să facă un copil, dar bărbatul ei refuză, ce vom face? Îl vom constrânge să accepte? Dar astfel nu suntem părinţi duhovniceşti, ci tiranii sufletelor credincioşilor noştri! (deci şi noi avem probleme!)

Evitarea naşterii de copii era cunoscută înainte de Hristos (Primul care a „născocit-o” se pare că a fost Onan – v. Facerea 38, 9-10. însă cazul lui nu are legătură cu naşterea de copii din cadrul familiei creştine, pentru că Onan, împreună cu femeia văduvă a fratelui său mort, trebuiau să împlinească scopul exclusiv al naşterii de copii, şi nu plăcerea, pentru care avea femeia lui).

Cu siguranţă că evitarea naşterii de prunci era cunoscută şi în epoca Sfântului Apostol Pavel. Şi Apostolul desigur că abordează aceste situaţii ca un părinte duhovnicesc. Corintenii deja îi scriseseră despre problema arzătoare a relaţiilor dintre soţi (v. I Corinteni 7, 1). Şi, astfel, i-au dat pretextul ca să atingă problema naşterii de copii. Dar cu toate acestea Apostolul Pavel, în timp ce vorbeşte amănunţit despre relaţiile dintre soţi (v. I Corinteni 7), tace când este vorba despre naşterea de copii. Nu cumva tăcerea lui sugerează acceptarea evitării naşterii de prunci? În tot cazul, dacă subiectul „îl ardea”, n-ar fi tăcut. De aceea, tăcerea lui ar trebui să ridice semne de întrebare.

Desigur că Sfântul Apostol scrie că femeia se va mântui prin naştere de capii (1 Timotei 2, 15), dar nu înţelege creşterea trupească a copiilor (pentru că nici o mamă nu-şi lasă copiii flămânzi), ci naşterea duhovnicească (v. I Timotei 5, 10), dacă aceasta îi creşte duhovniceşte pe copiii ei (Sfântul Ioan Gură de Aur – Despre văduvie). De aceea, Sfântul Apostol Pavel clarifică: dacă va stărui cu înţelepciune în credinţă, în iubire şi în sfinţenie (1 Timotei 2, 15). Naşterea în sine nu mântuieşte. Dacă copiii tăi merg în iad, tu vei merge în Rai doar pentru că ai făcut copii? (n. a.)

Chiar şi Sfântul Ioan Gură de Aur (prototipul păstorului şi al părintelui duhovnicesc), cu toate că vorbeşte de multe ori despre relaţiile dintre soţi, nici el nu atinge subiectul evitării naşterii de copii. Prin urmare şi Apostolul Pavel, şi Sfântul Ioan Gură de Aur (şi nu numai aceştia) nu mustră, nu-i „deranjează” pe păstoriţii lor cu o temă concretă. Şi erau modelul păstorilor!

Desigur, ca sfinţi şi părinţi duhovniceşti renumiţi, nu voiau să neliniştească, să pună sarcini sau să întindă „cursă” (v. 1 Corinteni 7, 35) fiilor lor duhovniceşti neputincioşi. Dar aceasta nu înseamnă că aceşti mari păstori şi purtători de Dumnezeu se pronunţă împotriva naşterii de copii, ci pur şi simplu n-o impun. De asemenea, nu înseamnă nici că soţii care evită (fără vreun motiv serios) naşterea de copii nu păcătuiesc. Ei săvârşesc păcat, pentru că nu împlinesc şi celălalt scop secundar al căsătoriei, care este naşterea de prunci.

Desigur că greutatea păcatului lor ţine şi „de ce?”, adică din ce motiv evită naşterea de copii. Cu alte cuvinte, altul este păcatul (mai mare) soţilor care evită naşterea de copii în timp ce au sănătate şi posibilităţi materiale, şi altul păcatul (mai mic al) soţilor care sunt săraci şi bolnavi şi evită naşterea de prunci.

„Ne dă Dumnezeu!”, spun unii. Şi cu siguranţă că Dumnezeu dăruieşte, dar celor care cred în El, care se dăruiesc Lui din inimă şi fără să pună condiţii. Dumnezeu îi va preamări pe astfel de oameni, şi săraci lipiţi pământului să fie, şi oricâţi copii ar avea. Însă cine are, mai ales astăzi, o asemenea credinţă în Dumnezeu? (n. a.)

Read Full Post »