Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘nadejde’

Cu ce ochi vom privi noi la Hristos în Ziua Judecăţii?

Eu sunt prietenul tău, capul tău, E sunt fratele tău, soră, mamă, toate, şi nu voiesc alta decât să fii şi tu prietenul Meu. Eu am fost sărac pentru tine, cerşetor pentru tine, am fost răstignit pentru tine, am fost pus în mormânt pentru tine, în cer mă rog Tatălui pentru tine şi am venit pe pământ ca mijlocitor pentru tine la Tatăl. Tu eşti Mie totul, frate împreună moştenitor, prieten, membru. Ce doreşti mai mult?

Pentru ce te tragi îndărăt de la Acel ce atât de mult te iubeşte? Pentru ce lucrezi tu numai pentru lumea aceasta? Pentru ce torni tu apă într-un vas fără fund? Căci aceea face cel ce lucrează pentru lumea cea de acum. Pentru ce voieşti tu să apuci focul şi să abaţi aerul? Pentru ce alergi în zadar? Toate au sfârşitul lor; arată-mi, deci, şi sfârşitul râvnei tale pentru lume. Dar tu nu poţi aceasta. Toate sunt deşertăciune. Să mergem la morminte; arată-mi pe tatăl tău, arată-mi pe nevasta ta cea moartă. Unde este cel ce purta haine împletite cu aur, cel ce şedea în trăsură pompoasă, cel ce avea putere pe viaţă şi pe moarte? Eu nu văd nimic alta decât oase şi viermi. Toate acele sunt pulberi şi vis şi umbră, un chip sec, ba nici măcar un chip. Şi dea Dunmezeu ca la sfârşit numai acesta să fie răul. Cinstea, traiul cel bun şi bogăţia sunt, negreşit, aici numai o umbră, dar cele ce au fost legate cu ele, cele ce au urmat din ele: zgărcenia, desfrânarea, acestea nu sunt umbre, ci sunt scrise în cer, fie cuvinte, fie fapte.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Sfânta şi Marea Luni)

PĂRINŢI ROMÂNI CONTEMPORANI DESPRE VEACUL ÎN CARE TRĂIM

Părintele Rafail Noica: Vădit sunt ultimele vremi. Trăim vremi de mare apostazie, şi nori grei intunecă acuma zările

Trăim vremi de mare apostazie, şi nori grei întunecă acuma zările. Părintele meu duhovnic, Staretul Sofronie, a fost ucenicul Sfântului Siluan Athonitul, care a primit cuvânt de la Dumnezeu, pentru vremile noastre:

„Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăţdui”. Este ceea ce este important, parte din viata noastră, chiar dacă noi nu ne dăm seama. Undeva, nu ne dăm seama că avem toţi lucrarea pe care Domnul ne-a pus-o înainte.

Şi până aici avem partea aceea a cuvântului dat Sfântului Siluan „Ţine-ţi mintea în iad”. Să nu ne închipuim altceva, nu închipuindu-ne, nu încercând şi noi să ne închipuim vom putea străbate. Cea mai importantă parte a cuvântului dat Sfântului Siluan este „şi nu deznădăjdui”. De ce? Dacă ne apucăm în vremile noastre să citim Apocalipsa, vedem că Dumnezeu ştie felul cum sunt programate evenimentele. Dacă Dumnezeu a lăsat lumea să ajungă până aici, înseamnă că ştie El ce face, şi toate sunt rânduite. Noi – să nu cădem din voia lui Dumnezeu, din Învierea lui Hristos.

Voia lui Dumnezeu este o facere care implică cuvintele „Să facem om din chipul nostru şi a noastră asemănare” – şi această lucrare se va sfârşi când, aşa cum zice Apostolul, Imprăţia va fi dată Tatalui, şi Dumnezeu va fi toate întru toti”. Asta este o taină a tuturor lucrurilor care ni se pare că se întâmplă, şi se întâmplă real – norii grei care întunecă acuma zările noastre – e calea lui Dumnezeu, este singura în care se va face mântuirea noastră.

Dumnezeu este deja, definitiv, de acum două mii de ani, cu noi, fiindcă a biruit lumea prin biruinţa lui Hristos. Dumnezeu este parte din alcătuirea noastră şi altceva nici nu cunoaştem, nu ştim în Dumnezeu ce este a deznădăjdui. Şi totuşi, Dumnezeu este mai mult decât biruitor, şi îşi va arăta puterea Lui, peste toate lucrurile astea. Nădejdea noastră este fată de Dânsul, Sunt câteva lucruri care m-au bucurat astăzi, să fiu printre voi: am avut o surpriză neaşteptată să aud Liturghia slujindu-se aşa cum au lăsat-o Părinţii, şi anafora rostită cu glas, şi că voi daţi răspunsul la prefacere; am văzut şi alte lucruri care fi-au bucurat: că v-aţi dus copiii la Împărtăşanie, că veniţi şi voi la Împărtăşanie – e singura noastră nădejde, e singura noastră putere, singura, nici o alta nu e:  este vorba despre Mântuitorul care a biruit lumea:

„Îndrăzniti, Eu am biruit lumea”.

Vă pomenesc pe toţi, şi să mă pomeniţi şi voi la rugăciuni” .

Cuvânt rostit în martie 2003, la biserica Sfânta Treime din Bucureşti. Sursa: http://www.razbointrucuvantro /2009/11/06/ parintele-rafail-noica-traim-vremuride-mare-apostazie-dar-noi-sa-nu-cadem-din_voia_lui_ Dumnezeul

 

Vremea este a cernerii

( … ) Vremea este a cernerii. Va trebui să pierdem pe mulţi din rândurile preoţilor şi din numărul credincioşilor: aceasta în Apus s-a şi făcut, mai ales după război, îndeosebi din anii ’50 încoace; iar cei ce au rămas – dintre aceştia sunt cei care acum recunosc, şi iubesc – şi primesc, acolo, Ortodoxia.

Paradoxal, pe noi comunismul ne-a păzit, într-o măsură, în felul lui; dar acum a venit vremea (Ioan 17, 1). Vom fi nevoiţi să vedem propăşiri şi izbânzi din partea catolicismului şi a celorlalte secte;  să ne vedem făcuţi de râs şi de ruşine de către mass-media, şi pe noi înşine, şi pe iubita noastră Biserică, şi tot ce avem mai scump şi mai sfânt în lume; să răbdăm ocări şi prigoane din afară, iar dinlăuntru smintiri, şi poticniri şi vânzări (Apoc. 13, 7). Comunismul a lovit cu sabia; „New Age” -ul – mai ales cu minciunile acestui veac trecător: căci a început” ceasul lor, şi stăpânia întunerecului” (Lc. 22, 53). Şi dacă” s-a dat lor stăpânire” (Apoc. 13, 7), cine va putea sta împotriva voii lui Dumnezeu? Dar, lui Dumnezeu voim noi a sta împotrivă? Cum, atunci, vom fi lui Biserica, şi Mireasa Hristosului Lui?

Căci judecând după Scripturi, precum şi după priveliştea care ne înconjoară, nevoie este de acest necaz, pentru ca Biserica – adică noi – să se curete de toate preacurviile ei, să se spele de toată necurăţia ei (Iez. cap. 16), să se „lămurească”, întru cele din urmă, că aurul în cuptorul ispitirii, să se lepede de tot ce este străin sfinţeniei ei, să se smerească până în sfârşit, să se gătească Mireasa în aşteptarea Mirelui (Apoc. 22, 16-17).

Acum va trebui să se lămurească credinta noastră; acum se va vedea, în sfârşit, ce va fi fost Biserică – şi ce nu; acum – care va fi fost acel „popor binecredincios de pretutindenea” (ef. Liturghierelor recente), şi ce anume va rămânea „neclătit de porţile iadului” (Mt. 16, 18) … şi ce va trebui să cadă. Nevoie este de acest „necaz” (Tes. 5, 3), pentru ca acum, în sfârşit, Vremea stă să nască Veşnicia.

Înfricoşătoare lucruri… dar nu „băgându-ne capul în nisip” ca struţul, ne vom pregăti pentru ceea ce nu vom putea stăvili. Înfricoşată vreme; dar, dacă de la Dumnezeu îngăduită – mântuitoare. „Acum mai aproape este noua mântuirea decât am crezut” (Rom. 13, 11), şi decât când au crezut strămoşii noştri; ca în zilele Sfantului Ioan Botezătorul doar „se apropiase” Împărăţia Cerurilor (Mt. 3, 2), acum este „lângă uşi” (Mc. 13, 29), şi „mlădiţele smochinului” vestesc vara (Mc. 13,28).

Acum a şi început acea vreme când „cel ce nedreptăţeşte – mai nedreptăţească, şi cel ce spurcă – mai spurce” (Apoc. 22, 11) – şi oare nu s-a umplut întreg globul pămânesc de „promiscuitate” şi de libertinaj neînfrânat, că cele de negândit în urmă cu vreo treizeci de ani – acum sunt „monedă curentă”? – dar, deşi mai puţin vădit, şi vremea când „şi cel drept mai facă dreptate, şi cel sfânt mai sfinţească-se”, că „Cel ce este să vie va veni, şi nu va [mai] zăbovi”, şi „plata Lui în mâna Lui” (Evr. 10,37 şi Apoc. 22,1112) pentru fiecare.

Vremea este ca Biserica să se întoarcă întru ale sale, să ne reînvătăm mai multă încredere în Dumnezeu decât în cele văzute şi „mai la îndemână”, şi să ne sprijinim mai mult pe mijloacele lui Dumnezeu, decât pe mijloacele acestei lumi; iar această, îndeosebi când aceste mijloace ne silesc să îmbrăţişăm şi atitudinile acestei lumi, punând deoparte, fie şi provizoriu, poruncile lui Hristos. Ca astăzi, de ne vom afla despărţiţi de Hristos, ce ne vom face, de la noi înşine, când ne vor întâmpina „porţile iadului” (Ier. 12, 5)? – „Nu întru putere mare, nici întru tărie, ci întru Duhul Meu, zice Domnul Atotţiitorul” (Zah. 4, 6)”.

 Fragment din „Scrisoare către un Arhiereu” Părintele Rafail Noica, Cultura duhului, Editura Arhiepiscopia Alba Iulia (Reintregirea).

 

 

 

Reclame

Read Full Post »

Interviu cu Părintele Justin Pârvu, realizat de monahia Fotini, 13 octombrie, 2012

Blagosloviţi, Părinte! Se pare că suntem în preajma unui nou pericol istoric. Turcia e în război cu Siria, America ameninţă Iranul, Rusia ameninţă Statele Unite pentru implicarea în mijlocul conflictelor din Orientul Mijlociu. Oamenii de rând, însă, sunt nepăsători şi fără luare aminte şi, ca pe vremea lui Noe, preferă să se gândească mai degrabă la petreceri şi distracţii lumeşti decât să creadă că un posibil război se poate abate asupra lor…

Dragii mei, eu nu spun că acum sau mai târziu începe sau nu războiul, pentru că, de altfel, creştinul trebuie să fie mereu pregătit pentru sfârşitul său. Dar atunci când Dumnezeu arată semne clare prin care ne anunţă cumva să ne pregătească, iar noi nu le luăm în seamă, înseamnă că am ajuns la o nebunie a patimilor în care nu mai distingem ce e bine de ce e rău. Orbirea patimilor în care e cuprinsă această generaţie este aşa de mare încât nici dacă văd bombardamente sub nasul lor, nici atunci nu pot lua aminte la ei înşişi, ca să se pocăiască. Pentru că Domnul a închis ochii lor ca să nu vadă şi urechile lor ca să nu audă. Aceasta datorită obişnuinţei lor în patimi. Îmi aduc aminte şi pe vremea mea, în timpul celui de al doilea război mondial, noi eram în linia întâi şi luptam faţă-n faţă cu inamicul înfruntând moartea, iar în spatele nostru la un kilometru se petrecea şi se chefuia într-o nebunie; ţăranul murea cu sticla de țuică sub pat. Era parcă o nebunie, ofiţeri împreună cu fermieri, armata, ostaşii, toţi o ţineau într-o chefuială şi puţini se gândeau la sufletele lor, cum să se pocăiască măcar în al 11-lea ceas. Acum gândesc la fel: preferă să mai chefuiască şi să se mai distrează încă o dată decât să cugete la moarte. Aşa, după cuvântul Scripturii, fiecare în ce patimă e prins de aceea e stăpânit. Şi chiar de vom vedea foc peste noi, tot nu vom avea puterea de a ne pocăi. Fiecare în ce a rămas, aceea cugetă: unul la sticla cu băutură, altul la friptura de pe plită, altul la coroana lui, iar alţii nici măcar nu au capacitatea să se mai gândească, la o aşa împietrire sufletească ajungând. Fiecare este stăpânit de patimile lui, iar cel care nu s-a luptat cu ele din timp, acela nu va găsi ajutor dumnezeiesc în vreme de prigoană.

De aceea, Dumnezeu ne dă semne ca să venim în noi înşine şi să ne pocăim. Să mergem la duhovnici să ne spovedim, să fim împărtăşiţi cu trupul şi sângele lui Hristos care să ne dea puterea de a căuta viaţa cea veşnică. Aşa ca atunci, aşa e şi acum:  în faţă mirosea a puşcă, în spate a crâşmă. Am ajuns la o aşa stare de lucru încât toate aceste nebunii nu le mai poţi opri. Mânia lui Dumnezeu va veni asupra noastră spre a ne aduce la pocăinţă.

Nu credeţi că este periculoasă poziţia României atâta timp cât suntem aliaţii Statelor Unite şi îi avem în coastă pe ruşi?

Asupra României se abate exact același pericol ca în secolul precedent. Vecinii noştri vor să ne sfâşie în bucăţi: Ungaria să ia Ardealul, Rusia Moldova, iar Bulgaria Cadrilaterul. Dumnezeu va îngădui această urgie dacă noi nu ne vom pocăi, dacă nu ne vom îndrepta copiii spre Biserică. Înainte când mergea mama cu fiii ei într-un oraş căuta mai întâi biserica, să intre, să se închine, acum caută mai întâi cinematograful, nu mai au nevoie de biserică.  Această vie numită, România, pe care Dumnezeu ne-a dat-o din moşi strămoşi spre a o curăţa de uscăturile patimilor şi a o înălța spre înviere, poate să ne-o ia şi să o dea altor lucrători, dacă noi ne vom lenevi şi nu vom dovedi că putem fi lucrătorii cei buni care să aducă roada cea bună. Istoria ne-o construim cu mâinile noastre. Avem conducători la cârma țării după cum ne sunt şi sufletele noastre, după educaţia necreştină pe care am primit-o din familiile noastre.

Dar nu lucrează Dumnezeu în istorie?

Sigur că da, tocmai că El trimite asupra noastră prigoană şi războaie ca pedeapsă pentru fărădelegi. Şi dacă aceştia de azi nu se vor mântui măcar cei care vor rămâne şi copiii lor vor înţelege din fapte mânia lui Dumnezeu şi se vor întoarce cu pocăinţă spre El. Dumnezeu va îngădui să fim sărăciţi, să fim daţi pe mâna altor popoare, pentru că noi nu am ştiut să cultivăm via acestui neam şi va lua via şi o va da altor lucrători care vor aduce roadă.

Ce ne mai poate trezi din nepăsarea în care ne aflăm?

Numai toiagul dreptului mai poate să trezească conștiințele oamenilor. Ori un păstor luminat, ori un învăţător drept al adevărului mai poate striga din mijlocul mulţimii. Să sperăm că vom mai avea preoţi cu crucea în mână, tineri jertfitori care să înfrunte cu curaj vrăjmăşia demonică ce se abate asupra ţării noastre. Dacă şi aceştia vor lipsi, atunci toiagul lui Dumnezeu va fi singurul îndreptar al naţiunilor, care se vor sfâşia între ele pentru că L-au uitat pe Dumnezeu. Toiagul lui Dumnezeu sunt şi bolile, necazurile, sărăcia în care trăim cu toţii şi care sunt ca o mână întinsă de sus spre sufletul omului de azi. Am ajuns ca numai prin boli, necazuri şi războaie să ne mai gândim la Dumnezeu.

Credeţi că statele unite în organizaţiile acestea internaționale, cum sunt ONU, NATO vor cu adevărat pacea popoarelor?

Măi, astea sunt poveşti pentru prostit mulţimea. Numai cei care mai citesc gazete mai pot crede aceste gogomănii. Ei fac acest război în numele păcii, ca tot ei să pară salvatorii lumii şi ca după război tot ei să îşi culeagă roadele şi laurii, să îşi împartă teritoriile cum vor ei. Dar să ştiţi că şi pe aceste mari puteri le va smeri Dumnezeu. Le va da o palmă când nu se vor aştepta şi vor pierde. Ce a ajuns Italia cu Mussolini? Ce a ajuns Germania cu Hitler? Pe toți i-a dezmembrat Dumnezeu şi i-a lăsat smeriţi. Dumnezeu vrea să îi aducă şi pe aceştia la pocăinţă, nu doar popoarele creştine… Va rândui Domnul ca astfel să se întoarcă mulţi dintre păgâni la Ortodoxie.

Nu este împotriva lui Dumnezeu să ne aliem cu puterile păgâne? Este permis ca un stat ortodox, cum e România, să susţină Turcia, putere islamică cu care ne-am luptat atâtea secole?

Războiul nu vine niciodată de la creştini, tot timpul vine de la păgâni… Un conducător, fiu al Bisericii, nu se aliază niciodată cu păgânii, sau împotriva unor state ortodoxe. Îl vedeţi pe Ştefan cel Mare, pe Mihai Viteazul sau pe Constantin Brâncoveanu aliindu-se cu turcii? Asta înseamnă să îţi vinzi credinţa şi neamul. Nu că ceilalţi ar fi mai ortodocşi. Pentru că ruşii, vă mai povesteam eu, din războiul trecut, tocmai de Paşti ne atacau sau de sărbătorile mai importante, chiar dacă era o convenţie între noi să nu atacăm în perioada sărbătorilor. Dar atunci Rusia era sub stăpânire atee, bolşevică. Acum însă totul este dirijat din umbră şi se urmăreşte de fapt un război împotriva statelor ortodoxe, de aceea marile puteri susţin Turcia şi statele musulmane. Religia musulmană este mult mai pe placul omului modern de azi, pentru că încurajează patimile şi viciile. Pe de altă parte este puterea rasei galbene. Pericol este şi dintr-o parte şi din alta, iar la nivel înalt ele sunt mână în mână, spre instaurarea guvernului mondial şi punerea în aplicare a planului satanic. Însă mucenicia creştinilor va veni de la rasa galbenă.

Părinte, în cazul unui război, credeţi că e bine să se întoarcă românii din străinătate acasă?

Măi, eu le zic la toţi să se ducă să facă un ban şi apoi să revină aici să construiască ceva. Omul harnic tot timpul va găsi ceva de lucru. Dar ce va fi aici va fi peste tot, nu contează unde îi prinde războiul sau urgia; important e să fie împreună cu familiile lor în casa Domnului, Biserica – aceasta este casa şi patria creştinului. Dar vedeţi că majoritatea celor care pleacă în străinătate uită de Dumnezeu, îşi pierd credința, se dedau plăcerilor îmbietoare ale Occidentului. Doar cei care mai stau pe lângă o biserică şi care au preoţi buni, aceia îşi mai păstrează credinţa şi sufletul curat. Dar, sărmanii, nici aici nu au ce să facă. Să aștepte ajutorul statului? Ce să facă statul? Statul nu mai există. Acesta este sistemul dictatorial… haosul.

 

Totuşi sunt creştini care încearcă să supravieţuiască duhovniceşte şi în aceste condiţii grele, de prigoană a vieţii creştine. Este totuşi greu să te menţii când nu ai un duhovnic bun în apropiere sau alt ajutor. Ce îi sfătuiţi pe aceştia să facă, astfel încât să nu piardă scânteia credinţei?

Astăzi, când timpul trece parcă atât de repede şi oamenii le fac pe toate în grabă, încât nici Ceaslovul nu mai apucă să îl deschidă de obosiţi ce sunt, cea mai bună armă împotriva vrăjmaşului este rugăciunea lui Iisus, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Această rugăciune a fost şi este zidul de apărare al Bisericii, zidul de apărare al creştinilor. Pentru că fiecare creştin este o biserică, fiecare familie este o biserică, fiecare şcoală poate fi o mică biserică… Această rugăciune are puterea să adune mintea foarte repede, să te interiorizezi şi să strigi din adâncul inimii către Dumnezeu. Rugăciunea lui Iisus nu trebuie să o facă doar monahii, această rugăciune sunt datori să o facă toți creştinii. Pe ea s-a sprijinit secole la rând viaţa Bisericii, pentru că stârpeşte patimile, care sunt în inima noastră, căci acolo își au rădăcina. Înainte viața creștinilor nu era departe de cea a monahilor, şi Sfântul Vasile cel Mare este cel care a adus monahismul până în cetate, spre a fi de ajutor creştinilor în trebuinţele trupeşti şi sufleteşti. De aceea, creştinii, oriunde s-ar afla, fie că sunt acasă, fie că sunt la lucru, că merg cu tramvaiul, călătoresc cu avionul, gătesc, repară, oriunde şi orice ar face, să rostească cu mintea lor această rugăciune a lui Iisus. Şi în funcție de silinţa fiecăruia Dumnezeu vă coborî harul Său cel sfânt în inimile noastre.

De ce nu se mai citesc cărţile duhovniceşti, acum când se tipăresc din ce în ce mai multe cărţi?

Dumnezeu o să ne ceară socoteală pentru că nu am citit. Nu avem dreptul să spunem că nu am ştiut atunci când suntem în necaz şi ne depărtăm de Dumnezeu; nu există nu am ştiut, ci nu am vrut să ştiu. Pentru că sunt atâtea cărţi ale Sfinţilor Părinţi în care poţi găsi sfaturi pentru orice problemă ai avea. Ne plângem că nu mai avem povăţuitori şi duhovnici iscusiţi, dar nu îi vedem că ei trăiesc prin cărţile, pe care noi nu le citim. O să vină vremea când nici Sfânta Scriptură nu o vom mai avea şi vom tânji după un cuvânt din Scriptură şi nu îl vom găsi. Luaţi şi citiţi vieţile sfinţilor şi învățăturile Sfinţilor Părinţi, că va veni vremea când nu le veţi mai găsi. Mamele să citească fiilor lor câte un capitol din Sfânta Scriptură în fiecare zi. Să nu ne lipsească Scriptura, că în ea găsim viaţa veşnică.

Ce îi sfătuiţi pe creştini să facă atunci când va veni prigoana?

În vreme de prigoană creştinii să se adune în jurul preoţilor. Acolo e biserica unde este un antimis şi un preot ortodox care să slujească Sfânta Liturghie. Avem pildă în prigoana din secolul trecut cum plecau preoţii prin sate şi prin munţi cu câte un antimis în spate şi vase de slujit. Liturghia şi Sfintele Taine vor da putere creştinilor să înfrunte foamea şi să fie păziţi de orice vătămare sub acoperământul Maicii Domnului. Apoi să zică rugăciunea lui Iisus şi a Născătoarei de Dumnezeu sau Apărătoare Doamnă. În închisoare aceste scurte rugăciuni ne-au izbăvit şi am putut supravieţui regimului comunist fără să cedăm în faţa fiarei roşii.

Însă acestea sunt pentru creştinii mai căldicei, pentru că cei râvnitori pururea sunt pregătiţi; nu aşteaptă vreme de prigoană sau război ca să se îngrijească de sufletele lor. Pentru creştinul adevărat nu contează când vine războiul sau prigoana. Creștinul adevărat este mereu gata şi pregătit să Îl întâmpine pe Mirele cel ceresc cu candela sufletului aprinsă. Creştinul adevărat nu stă să pândească cu frică când vine războiul sau când va pica bomba deasupra capului lui. Ci el caută cum să jertfească mai mult aproapelui şi lui Dumnezeu. Adevăratul creştin caută Împărăţia cerurilor înlăuntrul său şi nu se teme de nimic în lumea aceasta trecătoare. Pentru el necazul este bucurie şi crucea Înviere.

Să ne rugăm însă să nu fie fuga noastră nici iarna, nici sâmbăta, pentru că am trăit eu însumi aceste cuvinte înfricoşătoare ale Scripturii. Eram în iarna războiului din ’44 şi zăpada era aşa de mare încât ajungea până peste acoperișurile caselor. Trecând noi într-una din zile pe lângă Moţca, vedem cum o femeie își aruncă copilul din căruţă, peste nămeţi. Eu, înfricoșat întreb acea femeie, care călătorea dinspre Bucovina, de ce face un astfel de lucru. Şi ea îmi răspunde, sărmana, plină de durere şi deznădejde, că era deja a treia zi de când înghețase. Am văzut cu ochii mei împlinindu-se cuvântul Scripturii şi într-adevăr atunci când te prinde urgia în toiul unei astfel de ierni, mor pe capete prunci şi oameni nevinovaţi, nu doar cei păcătoşi. Pentru că, în general, în războaie gloanţele trec pe lângă creştinii evlavioşi şi îi lovesc pe hulitori. Dar viaţa noastră este doar în mâna lui Dumnezeu şi numai El ştie sfârşitul omului. De aceea să nu ne înspăimânte când auzim de războaie şi urgii, că toate acestea trebuie să vină, după cum spune Mântuitorul. Să ne înspăimânte că sufletele noastre nu sunt pregătite să Îl întâmpine pe Hristos.

Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu care se roagă pentru neamul românesc şi pentru sângele martirilor vărsat în temniţele comuniste, Dumnezeu să ne întărească să putem răbda vremurile care vin şi să ne zidim sufletele noastre şi neamul nostru românesc.

Interviu apărut în revista ATITUDINI, nr. 25

Read Full Post »

Preot Ioan

„Sinucigaşul de bună voie nu trebuie slujit sau pomenit la vreo slujbă, căci şi-a dat sufletul Satanei ca şi Iuda Iscarioteanul” (Arhimandrit Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească),

Iubiti Credinciosi

În lumea şi modul în care trăim, gândim şi lucrăm ca oameni, suntem înconjuraţi de un ocean de mistere şi întrebări cu şi fără răspuns. La tot pasul, în tot momentul, la toată voia şi dorinţa noastră omenească, apar căutate sau necăutate, de aproape sau de departe, de demult sau de acum, mulţime de probleme simple sau complicate, cu una sau mai multe necunoscute, uşoare sau grele, pentru prima sau pentru ultima oară. Unele probleme sunt uşoare şi plăcute, altele sunt grele şi dureroase. Omul este neputincios în raport cu forţele naturii şi totuşi caută să cuprindă şi să le supună. Omul este o individualitate, o unitate nerepetată şi neimitabilă. Omul se presupune învăţat şi nu-l cunoaşte pe Creatorul său şi nici pe sine. Se crede stăpân pe natură şi pe legile ei şi nu-şi cunoaşte Stăpânul (Dumnezeu) şi nici poruncile pe care acesta i le-a dat (Cele 10 porunci). Omul pune fel de fel de probleme, dar nu-şi pune problema de a şti sensul vieţii sale pământeşti (Mântuirea). Omul se încântă că vede departe, dar nu vede aproape. Omul este una din cele trei mărimi: Dumnezeu, lume şi om. Nici o fiintă nu trăieste în adevăr la o diferentă de nivel mai mare decât omul. Nici una nu se diferentiază mai mult în manifestări şi stări ca omul; nici una nu se realizează mai mult şi mai puţin ca omul: de la meschin, ticălos, bicisnic sau monstru, până la eroic, genial, sublim sau divin, de la sluţenie până la perfecţiune. Fiecare om are o faţă văzută de ceilalţi, are gânduri, sentimente, aptitudini, calităţi şi defecte, virtuţi şi păcate cunoscute şi are totodată un chip nevăzut, gânduri nespuse, sentimente nemanifestate sau refuzate, dorinţe nemărturisite nimănui, niciodată, unii au o înăţime pe care alţii n-o ating sau un abis în care alţii nu privesc. Ştim cât de mare este soarele şi cât de fierbinte, cât este de mică lumea şi cât este de rece, dar nu ştim cât de mic este sufletul fiecărui om. Adâncurile şi piscurile sufletului omenesc trebuie să le cunoască preotul pentru că el lucrează cu sufletul omului. Văzut de jos, omul este ceea ce l-au socotit oamenii: un animal, un instrument de muncă, o marfă, un sclav, un prizonier, un neputincios, o trestie bătută de vânt, iarbă ce se usucă, floare ce se vestejeşte. Privit de sus, omul apare în realitatea sa spirituală, de esenţă divină, ca făptură făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ca purtător de duh, de conştiinţă, de misiune morală. Aceasta schimbă radical perspectiva vieţii lui, schimbă sensul existenţei omului, indicând planul ei ceresc. Fără Dumnezeu, omul este un animal terestru; cu Dumnezeu, omul este fiinţă spirituală, de origine divină. Sensul şi preţul omului vin de sus, nu de jos. Cei care l-au privit de sus, de la înălţimea de la care l-a văzut şi ridicat Iisus Hristos, au descoperit nobleţea, vrednicia, puterea şi menirea lui spirituală, valoarea lui morală unică în lumea făpturilor văzute, unică în universul fizic. Cu toate acestea dramele pe care le trăiesc oamenii, sărăcia, singurătatea, abandonul, grija zilei de mâine, eşecul profesional, eşecul în dragoste, sunt doar câteva din multitudinea de motive din cauza cărora tot mai multe persoane aleg să se sinucidă. O notă proastă pe care o iau la şcoală, teama de reacţia părinţilor este adeseori un motiv pentru ca unii elevi să-şi curme viaţa. Prin sinucidere se înţelege actul intenţionat al unui om de a-si lua viata.

Sinuciderea a constituit dintotdeauna un moment cu semnificaţie diferită pentru filosofi, medici, sociologi, psihologi etc., dar şi pentru diversele religii sau chiar pentru oamenii obişnuiţi. Unii au acceptat-o ca pe o formă a eliberării omului de povara vieţii sau a manifestării spiritului de libertate, iar alţii au condamnat şi au blamat persoana care recurge la un asemenea act extrem. Astfel, în societăţile antice se exprimau rezerve serioase faţă de anumite persoane care adoptau comportamente suicidare fără a avea motive bine întemeiate, în timp ce erau acceptaţi toţi cei ce îşi puneau capăt zilelorîn mod deliberat pentru a scăpa de o boală incurabilă, de un act ce îi dezonora, de o faptă săvârşită împotriva societăţii. În multe cazuri au fost adoptate normative legislative ale sinuciderii în raport de care acesteia i se conferea legitimitate sau ilegimitate.

Sinuciderea în istorie

CETĂTILE GRECO – LATINE considerau sinuciderea ca fiind legitimă, dacă persoana ce dorea să recurgă la un asemenea sfârşit cerea, în prealabil, aprobarea statului. In Atena, Sparta şi Teba sinucigaşul era considerat că a săvârşit un act dăunător cetăţii şi pentru aceasta nu se putea bucura de o înmormântare cu respectarea ceremonialului obişnuit, dar făceau excepţie cei ce aveau aprobarea autorităţilor pentru sinucidere.

LEGILE ATENEI prevedeau că „cel care nu mai doreste să mai trăiască, să expună motivele sale Senatului si, după obtinerea permisiunii, să părăsească existenta. Dacă existenta îti este odioasă, atunci mori; dacă esti coplesit de soartă, atunci bea cucută. Dacă esti îndoit de durere, abandonează viata. Fie ca nefericitul să-şi povestească neîmplinirea, fie ca magistratul să-i furnizeze remediul şi atunci nefericirea lui va lua sfârsit”.

LEGILE LA ROMA, din câte se ştie, erau asemănătoare şi s-au menţinut chiar şi în perioada împăraţilor.

În principiu, actul sinuciderii era considerat imoral, dacă avea loc din propria iniţiativă a individului şi devenea legitim când se producea cu aprobarea organelor de conducere ale comunităţii. Dar pe măsura trecerii timpului, prohibiţia devine tot mai restrictivă, nu numai din punct de vedere al autorităţilor, ci şi al conştiinţei publice.

Odată cu constituirea societăţilor creştine, sinuciderea a fost interzisă şi se prevedeau sancţiuni pentru sinucigaşi ce se rezumau la faptul că acestora le era interzis un ceremonial creştinesc obişnuit al înmormântării, iar bunurile rămase nu se cuveneau urmasilor, ci erau confiscate. Sinuciderea era asemănată cu omuciderea, cu crima, în general, şi era condamnată ca atare.

MAHOMEDANII au adoptat aceeaşi atitudine de condamnare şi de dezaprobare pentru toţi cei care îşi puneau sau aveau tendinţa de a-şi pune capăt vieţii prin sinucidere.

JAPONEZII SI SINUCIDEREA SAMURAILOR. Un samurai nu poate rămâne un samurai dacă este prins. Asta este cea mai cumplită dezonoare – să fii prins viu de duşman. Ce este viaţa pentru un samurai? Absolut nimic. Toată viaţa este suferinţă. Este dreptul şi datoria lui să moară cu cinste în faţa martorilor. Conform tradiţiei, la un seppuku (sinucidere) întotdeauna asistă un alt samurai, stând în spatele celui îngenunchiat (care se va sinucide), ca să-l decapiteze dintr-o singură lovitură, înainte ca agonia să devină de nesuportat, încât să-l umilească pe om în clipa supremă a vieţii lui. Nesecondaţi, puţini bărbaţi puteau să moară fără umilinţă. James Clavel, în „Shogun”, descrie un astfel de moment:

„Kenko era un tânăr mlădiu, parfumat şi aproape drăguţ, smead, pomădat din belşug şi foarte îngrijit îmbrăcat. Îşi ridică pumnalul cu o reverenţă şi-l înfăşură la un capăt cu eşarfa, ca să-l prindă mai bine. Apoi îşi înfipse punmalul adânc în partea stângă a stomacului. Cu ambele mâini, făcu o tăietură în cruce, trase pumnalul afară şi apoi imediat îl împlântă din nou, adânc chiar deasupra pântecului şi-l smulse în tăcere. Secundantul îşi trimise sabia în jos, într-un singur arc nimicitor”.

LA EVREI, citind cu atenţie Vechiul şi Noul Testament, putem observa că două personaje biblice foarte cunoscute Iuda Iscarioteanul şi regele Saul s-au sinucis.

Iuda (prescurtare din ebraicul Iehuda – „Lăudat să fie Domnul”) este nume propriu care indică în Noul Testament opt persoane diferite. Vom vorbi aici doar despre Iuda Iscarioteanul, cel care L-a trădat pe Iisus. A intrat Satana în inima lui Iuda şi ducându-se la arhierei „A zis: Ce voiţi să-mi daţi şi eu îl voi da în mâinile voastre? Iar ei i-au dat treizeci de arginţi” (Matei 26: 15). ” Atunci Iuda, cel ce L-a vândut, văzând că a fost osândit, s-a căit si a adus înapoi arhiereilor si bătrânilor cei treizeci de arginti. Zicând: „Am greşit vânzând sânge nevinovat. Ei i-au zis: Ce ne priveşte pe noi? Tu vei vedea. Şi el, aruncând arginţii în templu, a plecat şi, ducându-se, s-a spânzurat”(Matei 27:2-3-4-5).

Saul, regele israeliţilor, rănit fiind de săgeţi şi văzând că cei trei fii ai săi: Ionatan, Aminadae şi Melchişua au fost ucişi în lupta cu filistenii l-a rugat pe purtătorul lui de arme: „Scoate sabia ta şi mă străpunge cu ea, ca să nu vină acesti netăiati împrejur si să-si bată joc de mine. Dar purtătorul de arme nu s-a hotărât la aceasta, pentru că se speriase foarte tare. Atunci Saul a luat sabia şi s-a aruncat în ea” (1 Paralipomena 10:4).

Apoi a doua zi au venit filistenii şi „Armele lui le-au pus în templul zeilor lor, iar capul lui l-au spânzurat în templul lui Dagon. Asa a murit Saul pentru nelegiuirea sa pe care o făcuse el înaintea Domnului, pentru că n-a păzit cuvântul Domnului şi pentru că a întrebat şi cercetat pe vrăjitoare” (1 Paralipomena 10:10-13).

ÎN SOCIETĂTILE CONTEMPORANE MODERNE, cultele religioase continuă să dezaprobe actele suicidare, dar nu mai proclamă, în mod direct, pedepse pentru defunct. Prin urmare, fenomenul suicidar este interpretat în mod diferit nu numai la nivelul general al societăţii, ci şi în analizele efectuate de specialişti. Interpretarea este raportată la o serie de factori, cum ar fi interesele autorităţilor şi influenţele educational-culturale receptate pe parcursul vieţii ş.a.

De aici rezultă şi demersuri de definire a sinuciderii, clasificări, introducerea unor cauze determinante şi chiar manifestarea indirectă a atitudinilor specialistului faţă de aceşti indivizi şi, respectiv, comportamentele autodistructive ale acestora. Din această perspectivă, reţinem contribuţia lui Emile Durkheim în lucrarea sa de referinţă, „Le Suicide” (1897), în care realizează o analiză complexă a fenomenului prin prisma determinismului social şi al interpretării filosofice-sociologice. Autorul porneşte de la ideea că dintre diferitele forme de moarte, sinuciderea se deosebeşte, în primul rând, prin aceea că ea este produsul personal al victimei care suportă consecinţele faptelor sale. Se numeşte sinucidere „orice caz de moarte care rezultă direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ, săvârsit de victima însăsi si despre care aceasta stie ce rezultat va produce”.

Prin conferirea calificativului de acte deliberate, E.Durkheim doreşte să facă distincţia, pe de o parte, dintre sinuciderea omului sănătos şi a celui bolnav psihic care nu este responsabil de actele sale şi, pe de altă parte, dintre sinuciderile umane şi cele din lumea animală ce se produc prin intrarea în funcţiune a unor instincte. Dar, în principiu, sinuciderile umane, indiferent de cauzele care le generează, se încadrează în categoria morţii voluntare. În lucrarea „Sinuciderea”, Durkheim reia tematica anomiei în contextul oferit de interpretarea principalilor factori sociali care determină frecvenţa sinuciderilor. În acest scop, el îşi propune să demonstreze că rata sinuciderilor caracteristică unei anumite populaţii poate fi explicată nu prin atributele personale ale indivizilor, ci prin influenţele exercitate de societate asupra raporturilor lor de interacţiune şi asupra gradului lor de ataşament faţă de societatea din care fac parte. Pentru a evidenţia acest lucru, autorul elaborează, mai întâi, o metodă prin intermediul căreia se pot pune în relaţie două variabile:

– Una independentă, exemplu.: caracterele rasiale, religioase, economice sau politice ale unei populaţii;

– Alta dependentă între două sau mai multe populaţii.

Pe această bază el ajunge la concluzia că nu se pot infera corelaţii pozitive între sinucidere, pe de o parte, şi trăsăturile fizice sau geografice ale mediului, caracteristicile biologice sau psihologice ale indivizilor, pe de altă parte, de unde şi necesitatea de a recurge la factorii sociali ca fiind singurii în măsură să explice frecvenţa şi variaţiile sinuciderilor. În primul rând, Durkheim pleacă de la ideea că nici una din teoriile care încearcă să explice sinuciderile pe baza cauzelor morale sau motivelor individuale nu pot fi satisfăcătoare. Singurul element explicativ este mediul social în cadrul căruia se poate identifica factorii care alcătuiesc împreună ceea ce Durkheim denumea „curente suicidogene”. Există – consideră el – pentru orice grup social o tendinţă specifică spre sinucidere în baza căreia, dacă îi evidenţiem trăsăturile şi îi determinăm cauzele, putem alcătui tipuri sociale distincte de sinucidere. În raport cu această evaluare, autorul distinge trei tipuri de sinucidere: 1. Egoist; 2. Altruist; 3. Anomic. Există şi alte clasificări ale sinuciderii.

Tipuri de sinucidere

A. SINUCIDEREA EGOISTĂ

Caracterele asociate sinuciderii egoiste sunt evaluate prin celebra comparaţie făcută de Durkheim, între catolici şi protestanţi. Cultul personalităţii individuale şi absenţa presiunilor către integrare religioasă determină ca protestanţii să se sinucidă în număr mai mare decât catolicii, iar forma pe care o iau sinuciderile acestora este egoismul, privit nu ca stare morală particulară a individului, ci ca trăsătură derivată din sistemul comun de credinţe şi practici religioase ale protestantismului. O asemenea problematică era prezentă şi în lucrarea „Diviziunea muncii sociale”: pe de o parte, presiunile sociale obligă pe indivizi să se diferenţieze între ei şi să-şi dezvolte în mod distinct personalitatea; pe de altă parte, ele cer individului să dezvolte relaţii contractuale, pentru a dezvolta acţiuni compatibile cu ale celorlalţi. Dar în acest mod influenţa conştiinţei colective devine mai difuză, iar integrarea socială este mai slabă. Protestantismul se deosebeşte de catolicism prin gradul mai scăzut de integrare socială al organizaţiei sale religioase. Urmărind îndeaproape trăsăturile sinuciderii egoiste, Durkheim oferă şi alte exemple preluate, cu precădere, din domeniul vieţii societăţii domestice şi celei politice. Imunitatea faţă de sinucidere pe care o prezintă cei căsătoriţi în raport cu celibatarii sau văduvii se datorează societăţii familiale, tot aşa cum frecvenţa mai scăzută a sinuciderilor în perioada de criză politică se datorează afirmării mai puternice a conştiinţei colective şi creşterii gradului de integrare socială.

B. SINUCIDEREA MANIACĂ

Sinuciderea maniacă se datorează fie halucinaţiilor, fie concepţiilor delirante. Bolnavul se omoară pentru a scăpa de un pericol sau de un rău imaginar, ori pentru a asculta un ordin misterios, venit „de sus” etc. Motivele acestor sinucideri şi modul de evoluţie reflectă caracterele generale ale maladiei din care derivă, deci ale maniei. Ceea ce deosebeşte această afecţiune este extrema sa mobilitate. Ideile, sentimentele cele mai diverse şi chiar cele mai contradictorii se succed cu o viteză extraordinară în spiritul maniacilor. Chiar în momentul în care se naşte o stare conştientă, aceasta este înlocuită cu o alta. Acest lucru se întâmplă cu mobilurile care determină sinuciderea maniacă: se nasc, dispar sau se transformă cu o surprinzătoare rapiditate. Halucinaţia sau delirul care îl determină pe subiect să se distrugă apar deodată şi rezultă de aici tentativa de sinucidere; apoi într-o clipă, scena se schimbă şi dacă nu se va repeta mai târziu, va avea cu siguranţă alt motiv.

C. SINUCIDEREA MELANCOLICĂ

Sinuciderea melancolică este legată de o stare generală de extremă depresie, de tristeţe exagerată care-l determină pe bolnav să nu mai aprecieze corect relaţiile sale cu oamenii şi lucrurile din jur. Plăcerile nu-l mai atrag, pentru că vede totul în negru. Cum această dispoziţie este constantă, apar şi ideile de sinucidere care sunt de o mare fixitate şi ale căror motive sunt aproape identice. Deseori se grefează pe această disperare generală halucinaţii şi idei delirante, care împing direct la sinucidere. Doar că nu mai sunt schimbătoare ca în cazul maniacilor, ci fixe. Temerile care îl chinuie pe subiect, reproşurile pe care şi le face, necazurile pe care le resimte sunt întotdeauna aceleaşi. Se distinge de forma precedentă prin caracterul său cronic şi foarte tenace.

Depresia este în fond o rezultantă, o denumire de ansamblu pentru sentimentele care se învârtesc într-un cerc închis şi rigid în câmpul de conştiinţă al melancolicului. Remarcăm o plictiseală enormă, o detaşare totală de toate lucrurile care altădată îl legau de viaţă, un dezgust, dispariţia plăcerii pentru tot ceea ce poate fi atractiv şi să prezinte interes, în mod normal, O DESCURAJARE ABSOLUTĂ. Se realizează acoperirea trecutului cu un val de regrete atât pentru toate relele care s-au întâmplat cât şi pentru binele nerealizat încă. Înregistrăm o distorsiune completă a funcţiei de polarizare a duratei, a timpului de trăit: trecutul nu mai foloseşte decât ca un câmp nesfârşit de lamentare ce se amplifică prin această optică pesimistă. Iar VIITORUL SE ÎNGUSTEAZĂ SI NU MAI CONTINE ÎN EL DECÂT INTENSA DORINTĂ A SFÂRSITULUI. Pentru melancolic trecutul nu mai ajunge pentru ca să-şi desfăşoare interpretarea lui delirant-depresivă, în vreme ce viitorul nu-i mai foloseşte la nimic, decât pentru a-şi organiza cât mai rapid sfârşitul. Acest fundal tipic depresiv devine penibil prin componentele sale cinestezice proprioceptive, dar mai ales prin sentimentul de nenorocire, prin intensitatea de catastrofă morală pe care o trăieşte melancolicul. Această maleză morală rezultă dintr-un sentiment general ce se opune siguranţei, devenind un fel de „nesiguranţă organizată”, dublată de un sentiment de neputinţă pentru a întreprinde ceva menit să-l smulgă, să-l ridice deasupra nivelului de prăbuşire în care trăieşte prin evidenta sa neproductivitate (Eduard Pamfil, Doru Ogodescu, Psihozele, Editura Facla, 1976).

D. SINUCIDEREA OBSESIVĂ

În acest caz, subiectul nu are un motiv real sau imaginar, sinuciderea obsesivă, cauzată de ideea fixă a morţii, domină spiritul bolnavului fără vreun motiv palpabil. El este obsedat de dorinţa de a se omorî, chiar dacă ştie că nu are nici un motiv rezonabil să o facă. Este o nevoie instinctivă asupra căreia nici gândirea, nici raţionamentul nu au vreo putere; este analogă acelor nevoi de a fura, a ucide, a incendia din care a generat conceptul de monomanie. Cum subiectul îşi dă seama de caracterul absurd al dorinţei sale, el încearcă la început să lupte. Dar pe toată durata existenţei sale este trist, chinuit şi resimte în cavitatea epigastrică o anxietate care creşte în fiecare zi. Din acest motiv se mai foloseşte denumirea de sinucidere anxioasă. Dar imediat ce bolnavul a hotărât să renunţe la luptă şi să se omoare, neliniştea încetează şi calmul revine. Dacă tentativa eşuează, ea este suficientă uneori pentru a micşora dorinţa sa maladivă. S-ar putea spune, că subiectul şi-a depăşit obsesia.

E.SINUCIDEREA IMPULSIVĂ SAU AUTOMATĂ

Nu este motivată mai mult decât precedenta; nu este justificată nici în realitate, nici în imaginaţia bolnavului. Numai că în loc să provină dintr-o idee fixă care obsedează spiritul o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp şi care influenţează progresiv voinţa, ea rezultă acum dintr-un impuls brusc şi imediat irezistibil. Apare într-o clipită, profundă deja, şi determină actul sau cel puţin debutul execuţiei. Aici, înclinaţia spre sinucidere izbucneşte şi îşi produce efectele ca un adevărat automatism, fără să fi fost precedat de vreun antecedent intelectual.

Sinuciderea ca fenomen special

 

Sinuciderea nu a fost dintotdeauna un fenomen social demn de atenţie. Cuvântul „sinucidere” a fost folosit mai întâi în latină de către cazuiştii secolului al XVII-lea. În franceză, de exemplu, el apare abia în 1734, dovedind faptul că pesemne realitatea socială nu impusese folosirea lui. În „Bills of Mortality”, Jolm Graunt menţionează 222 de sinucideri (din 229.250 de decese) prin spânzurare. Se manifesta interes faţă de latura morală a fenomenului de sinucidere, problema de bază fiind dacă omul are sau nu voie să-şi ia viaţa pe care el nu şi-a dăruit-o. Secolul al XIX-lea aduce o schimbare în discuţiile asupra sinuciderii, începe să se discute mai mult despre cauzele fenomenului: sociale sau psihologice. «Interesante discuţii dar s-a omis esenţialul, adică problema credinţei, respectiva nădejdii în Dumnezeu care ne-a spus „Fără mine nu puteţi face nimic”» (Ioan 15:5). Problema responsabilităţii individului este secundară în acest tip de abordare: individul este văzut ca fiind manipulat de factori sociali sau psihologiei pe care nu-i poate controla (fără perspectiva religioasă iată unde se ajunge, la căutarea cauzelor sinuciderii în afara voinţei individului. Se aruncă vina pe societate sau pe impulsuri interioare imposibil de stăpânit). Din perspectiva psihanalistă (S.Freud, Karl Abraham) sinuciderea este o formă de auto-agresiune, un potenţial agresiv care nu se poate manifesta asupra unui obiect extern, se concentrează asupra propriului eu şi îl distruge. Cei care încearcă să se sinucidă şi nu reuşesc, vor mai degrabă, să atragă atenţia asupra lor decât să moară. Ei sunt disperaţi, dar nu şi-au pierdut orice speranţă.

 

Sinuciderea – Problema globala

 

Pe an ce trece, tot mai mulţi moldoveni aleg să-şi sfârşească, cu bună ştiinţă, călătoria pe Pământ. În primele şase luni ale anului curent, numai în Chişinău, au fost înregistrate 198 de cazuri de intoxicaţii intenţionate. Statistica relevă că în anul trecut, în Moldova, au fost înregistrate 583 de cazuri de suicid. În 2001, această cifră era de 788 cazuri. Cifrele ne arată, la un calcul simplu, că „ritmul” este de doi sinucigaşi pe zi. Unii dintre cei ajunşi la disperare nu suportă singurătatea. Sau refuză să trăiască pentru că aşa le dictează boala de care suferă. Alţii pur şi simplu vor să scape de chinul sărăciei. Acestea sunt principalele cauze care îi determină pe cei de lângă noi să-şi pună capăt zilelor. Secţia de toxicologie de la Spitalul „Sfânta Treime” din Chişinău ar putea deveni un platou de filmare pentru un film dramatic: aici sunt aduşi cei care se sinucid. Unii dintre ei „reuşesc”, alţii, precum Veronika din cunoscuta nuvelă a brazilianului Paulo Coelho, „Veronika se hotărăşte să moară”, descoperă cu stupoare că … Dumezeu i-a mai dat o şansă să trăiască (de fapt i-a salvat de la pedeapsa veşnică în chinnrile iadului).

Tatiana are puţin peste 30 de ani şi de câţiva ani încoace nu mai aşteaptă nimic de la viaţă. Poate doar sfârşitul, Căzută în deznădejde din cauza lipsei serviciului şi a problemelor cotidiene, nu vroia să fie o povară pentru familia şi soţul ei (Tatiana din lipsă de educaţie religioasă nu cunoştea puterea rugăciunii şi cuvintele dulci, sfinte si încurajatoare ale lui Dumnezeu: „În lume necazuri veti avea; dar îndrăzniti, Eu am biruit lumea” ( Ioan 16:33) . „Un suflet mai mult sau mai puţin, ce contează?”, se întreabă Tatiana (neştiind că fiecare suflet este foarte important în opera de mântuire a lui Dumnezeu si deci Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut). După câteva tentative de sinucidere, ultima dată (a înghiţit un pumn de pastile) a fost la un pas „să reuşească” (Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să stăruim în rugăciune: „Rugaţi-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5:17) …

PACATELE IMPOTRIVA DUHULUI SFANT

 

Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt acelea care se opun virtuţilor teologice. Ele au temeiul în următoarele texte din Biblie: „Adevărat grăiesc vouă că toate vor fi iertate fiilor oamenilor (prin spovedanie), păcatele şi hulele câte vor fi hulit. Dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veşnică” (Marcu 3:28-29), pentru că „Cu neputinţă este pentru ei, dacă au căzut să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă, fiindcă ei răstignesc loruşi (pe seama lor Înşişi), a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-I fac de batjocură”(Evrei 6:6). „Căci dacă păcătuim de voia noastră, după ce am luat cunoştinţă despre adevăr, nu mai rămâne pentru păcate nici o jertfă. Ci o înfricosată asteptare a judecătii si iuţimea focului care va mistui pe cei potrivnici”(Evrei 10:26-27).

Din aceste texte biblice de mai sus rezultă că păcatele contra Duhului Sfânt, constituie culmea urii împotriva lui Hristos. De ele se fac vinovaţi cei ce au avut în inima lor pe Hristos şi au primit harul Duhului Sfânt şi, totuşi, din ură faţă de Hristos, precum a făcut Iuda vânzătorul, dispreţuiesc darul Duhului Sfânt şi se leapădă de Hristos. Păcatul împotriva Duhului Sfânt, în manifestările sale, îmbracă şase forme. Astfel, la Fericitul Augustin şi în Mărturisirea ortodoxă se numără şase păcate contra Duhului Sfânt: câte două contra virtuţi lor teologice.

• CONTRA CREDINŢEI: 1. Împotrivirea la adevărul învederat şi dovedit al credinţei creştine; 2. lepădarea de Hristos şi de Sfânta lui Biserică creştină (apostazia) şi prigonirea ei. Se împotrivesc adevărului învederat şi dovedit, adică celui limpede ca lumina zilei pentru minţile neorbite de patimi, toţi cei care, desi sunt convinsi de temeinicia acestui adevăr, nu voiesc totusi să-l îmbrătiseze, pentru că le place să păcătuiască, iar adevărurile crestine le stau împotrivă.

• CONTRA NADEJDII: 3. Încrederea semeaţă si nemăsurată în harul si îndurarea lui Dumnezeu; 4. pierderea nădejdii în mila şi bunătatea lui Dumnezeu.

Unii se încred nemăsurat şi semeţ în harul şi îndurarea lui Dumnezeu, cei ce au constiinta laxă si socotesc că oricât de multe si grele păcate ar face, în bunătatea Sa nemărginită, Dumnezeu îi va ierta, fără ca ei să dea vreun semn de îndreptare. Da, este adevărat că Dumnezeu iartă orice păcat, dar cu condiţia să te spovedeşti, să te lepezi de păcat şi să te îndrepţi.

• CONTRA DRAGOSTEI: 5. nepocăinţa până la moarte şi nesocotirea darurilor lui Dumnezeu; 6. pizmuirea aproapelui pentru harul dumnezeiesc primit şi faptele bune săvârşite. Nepocăinţa până la moarte şi nesocotirea darurilor lui Dumnezeu se caracterizează prin împietrirea inimii, din pricina căreia credinciosul nu vrea să folosească mijloace sfinte şi mântuitoare pentru îndreptarea sa, amânându-le până la sfârsitul vietii. Invidia harului frăţesc se numeste păcatul prin care pizmuim pe fratele sau pe aproapele nostru pentru harul primit de la Dumnezeu şi faptele bune pe care le face.

Pe pământ, întărirea în păcat nu este absolută, ci ea poate fi neîncetat nimicită prin har şi convertire. Fără îndoială că păcatele împotriva Duhului Sfânt constituie gradul cel mai mare al stării păcătoase şi împiedică foarte mult convertirea. Ele pot fi totuşi iertate printr-o pocăinţă adevărată, prin care acestea îşi schimbă atributul de păcate contra Duhului Sfânt şi devin păcate ce se iartă. Căci noi ştim că nu există nici un păcat care să covârşească îndurarea lui Dumnezeu, ci, după cum spune Fericitul Augustin, pentru medicul atotputernic, nu există nici o boală care să nu se poată vindeca. Acelaşi Fericit Augustin spune că, în sens strict, un singur păcat nu poate fi iertat şi anume nepocăinţa finală. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Mulţi din cei ce au hulit împotriva Duhului Sfânt au crezut mai pe urmă şi li s-au iertat toate”. Este cazul Sfântului Apostol Petru.

Această părere se întemeiază pe faptul că Mântuitorul a dat Apostolilor şi prin ei preoţilor puterea de a lega şi a dezlega toate păcatele fără nici o excepţie. Dacă sunt spovedite şi se face canon pentru ele, toate aceste păcate cu siguranţă le iartă Hristos prin preot în Duhul Sfânt, cu excepţia a două dintre ele: sinuciderea (cel ce-şi curmă firul vieţii) şi ateistul (cel ce moare susţinând că nu există Dumnezeu).

Grav este însă că voinţa celor ce cad în aceste păcate este ca paralizată şi nu mai sunt capabili de nici o sforţare spre îndreptare, nu se mai pot pocăi în afară de rare excepţii, iar unii nu voiesc nicidecum să se pocăiască. Acesta este motivul pentru care Mântuitorul spune despre aceste păcate că: „nu se va ierta lui, nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie”(Matei 12:32).

De ce nu se iarta pacatele acestea?

 

Pricina pentru care aceste păcate nu se iartă de către Dumnezeu nici în veacul de acum nici în cel viitor este „îndărătnicia omului de a nu se pocăi de aceste păcate în toată viaţa şi împietrirea inimii lui”. Cel ce săvârseste astfel de păcate, nu primeste iertare de la Dumnezeu pentru că nu voieste să fie iertat si să asculte poruncile lui Dumnezeu. Dacă un astfel de vinovat se căieşte din adâncul sufletului, se mărturiseşte şi se hotăraste să nu mai păcătuiască şi cere îndurare lui Dumnezeu cu stăruinţă şi cu lacrimi, atunci prin Taina Sfintei Spovedanii el va primi iertare, căci „NU ESTE PĂCAT ORICÂT DE GREU AR FI EL, CARE SĂ COVÂRSEASCĂ BUNĂTATEA SI DRAGOSTEA DE OAMENI A LUI DUMNEZEU.

Nădejdea creştină

Din ce se naşte nădejdea creştină? Nădejdea creştină se naşte din credinţă: „Căci noi aşteptăm în Duh nădejdea dreptăţii din credinţă”(Galateni 5:5) ; „Să ţinem mărturiserea nădejdii cu neclintire, pentru că credincios este Cel ce a făgăduit”( Evrei 10: 23); Nădejdea se naşte şi din răbdare: „Ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu. Si nu numai atât, ci ne lăudăm si în suferinte, bine stiind că suferinta aduce răbdare. Si răbdarea încercare, si încercarea nădeide” (Romani 5: 4).

Cum putem să sporim în inima noastră nădejdea mântuirii

 

Putem spori în inima noastră nădejdea mântuirii prin credinţa cea lucrătoare, adică prin credinţa ce lucrează din dragoste (Galateni 5,5:6; I Tesaloniceni 1-3; 2 Timotei 1: 14; 2 Timotei 1: 13; 1 Ioan 3: 23; Tit 3: 15; Filimon 1: 5). Această credinţă lucrătoare prin dragoste o are cel ce se sileşte a lucra în toată vremea faptele cele bune: „Cine nădăjduieşte mântuirea fără a face fapte bune după a sa putere, unul ca acela are o nădejde nebună” (Filocalia, vol. X, Cuvântul 22, pag. 117-121 ). Şi în alt loc zice: „Nădăjduieşte în Domnul şi fă bunătate si locuieste pământul si hrăneste-te cu bogătia lui” (Psalm 36:3).

In cine ne punem nădejdea: în om sau în Dumnezeu?

 

Cum trebuie să înţelegem cuvântul din Sfânta Scriptură, care zice: „Blestemat fie omul care se încrede în om şi îşi face sprijin în trup omenesc şi a cărui inimă se depărtează de Domnul”( Ieremia 17:5 ). În vederea mântuirii, a dobândirii vieţii veşnice, nădejdea noastră trebuie s-o punem numai în Dumnezeu: „Mai bine este a te încrede în Domnul, decât în om. Mai bine este a nădăjdui în Domnul, decât a nădăjdui în căpetenii”(Psalm 117: 8-9). Nădejdea nu trebuie pusă în om (Psalm 145:3; Isaia 2:22 ). Nădejdea celui credincios nu trebuie pusă în trup (Filipeni 3: 4 ); nici în noi înşine (2 Corinteni 1:9). Nu trebuie să nădăjduim în dreptatea noastră (Luca 18: 19). Omul se aseamană cu iarba (Psalm 102: 15 ), cu floarea câmpului, cu umbra, cu trestia cea frântă de vânt, cu pânza păianjenului (Isaia 36:6; Iov l 8: 14). Deci, este blestemat omul care nădăjduieşte în om, căci unul ca acela nădăjduieşte în zidirea lui Dumnezeu cea prea mică şi slabă şi nu în Dummnezeul puterilor. „Bunăvoinţa Domnului este în cei ce se tem de El şi în cei ce nădăjduiesc în mila Lui” (Psalm 146:11), iar cine nădăjduieşte în om, nădăjduieşte în deşertăciune, deoarece „omul cu deşertăciunea se aseamănă; zilele lui ca umbra trec” (Psalm 143:4; Ecclesiast 6: 12; 8: 13). Blestemat este omul care lasă pe Ziditorul său şi nădăjduieşte în cele deşarte şi stricăcioase şi în om care este rob al păcatelor (Ioan 8:34; Romani 1:24; 3:9; 7: 5; 14: 23; Efeseni 2: 3). Deci, în afară de nădejdea în Hristos orice nădejde duce la deznădejde.

Ce este deznădejdea şi care sunt urmările ei în viaţa omului ?

Deznădejdea este pierderea încrederii în bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu. Ea este un păcat împotriva Duhului Sfânt. Deznădejdea este a unsprezecea treaptă a păcatului, după învăţătura Sfântului Nicodim Aghioritul. Urmările deznădejdii îl fac pe om asemenea lui Iuda, ducându-l la a douăsprezecea treaptă a păcatului, care este sinuciderea.

De ce îşi pied unii oameni nădejdea mântuirii şi ajung la sinucidere ?

 

Omul ajunge la sinucidere mai ales din cauza necredinţei, a mândriei, a deznădejdii, a fricii, a răzbunării şi mai ales din cauza lipsei unui duhovnic bun.

Pravila bisericească despre sinucidere

În pravila bisericească a cărui autor este Arhimandritul Nicodim Sachelarie, referitor la sinucidere scne: ri

Paragraf 1849: „Sinuciderea este curmarea vieţii proprii. Animalele nu se pot sinucide, căci ele n-au trup încredinţat spre păstrarea unei raţiuni, adică un suflet conştient de misiunea faţă de trupul în care trăieşte, rostul său în această lume şi în viaţa viitoare. Sinuciderea este cel mai mare păcat faţă de sine, căci prin ea omul îşi închide definitiv calea spre pocăinţă. Sinucigaşul dă dovadă de necredinţă sau de o credinţă bolnavă: „Deci acesta (Iuda Iscarioteanul) a dobândit o ţarină din plata nedreptăţii (L-a vândut pe Iisus Hristos pentru 30 de arginţi) şi, căzând cu capul înainte (după ce s-a spânzurat), a crăpat pe la mijloc şi i s-au vărsat toate măruntaiele”(Faptele Apostolilor 1: 18). Sinucigaşul păcătuieşte contra trupului său care este templu al Duhului Sfânt: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi (primit prin Sfânta Taină a Mirungerii care se face imediat după Taina Sfântului Botez), şi că voi nu sunteţi ai voştri? (1 Corinteni 6: 19). Deci cei care se sinucid nu au iertare nici în lumea aceasta nici în cea viitoare, de aceea, SINUCIGAŞULUI NU I SE MAI POATE FACE NICI UN FEL DE SLUJBĂ SI NICI NU SE ÎNGROAPĂ ÎN CIMITIR CU CEI CREDINCIOŞI.

Paragraf 1852: „Orice om care de voia lui se va arunca pe sine de pe o înălţime şi va muri, sau într-o apă, sau dintr-o piatră, sau se va junghia pe sine însuşi sau în orice fel de moarte, sau cu o funie se va spânzura, unul ca acela să nu se îngroape crestineşte nici să se prohodească (să i se facă slujba de înmormântare), ci să-l lepede pe dânsul ca pe un spurcat – fiindcă acel fel de moarte n-a învăţat Dumnezeu pe nimeni”.

 

 

Cum trebuie combatute păcatele deznădejdii şi sinuciderii ? Ce ne învaţă Sfinţii Părinţi în această privinţă ?

Pot fi pomeniţi la sfintele slujbe asemenea oameni ?

Când cineva îşi ia viaţa, acesta este un semn al ruperii totale de Dumnezeu. Păcatul deznădejdii şi gândul sinuciderii se vindecă prin rugăciunea cea stăruitoare (Iacob 5: 13 ; Iuda 20 ). „Orice rugăciune stăruitoare este lecuirea deznădejdii şi întărirea nădejdii” (Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul 28). Iarăşi, omul se întăreşte împotriva deznădejdii prin spovedanie şi împărtăşanie. Cei sinucişi nu pot fi pomeniţi la nici un fel de rugăciune, nici acasă, nici la Sfânta Biserică, afară de cazul că au fost demenţi, bolnavi grav de nervi (Arhimandrit Nicodim Sachelarie, Pravila Bisericească, pag. 291-292).

Să ne aducem aminte de dragonul despre care scrie Sfântul Ioan în Apocalipsă că stă înaintea femeii ce avea să nască, ca născând să-i mănânce copilul ei (Apocalipsa 12). Diavolul, balaurul cel vechi, Satana, pururea aşteaptă naşterea copiilor, trupească şi sufletească, ca să-i apuce şi să-i piardă pe vecie. Să priveghem şi să ne îngrijim cu luare aminte de creşterea copiilor ce ni i-a dăruit Dumnezeu pentru a-i scăpa de cursele vrăjmaşului diavol şi mai ales de cumplitul şi neiertatul păcat al sinuciderii. Să-i învăţăm pe ei şi pe cei din jurul nostru că cel mai de preţ dar de la Dumnezeu este viaţa şi numai gândul cuiva de a se sinucide este un păcat care trebuie spus neapărat, alături de celelalte păcate, la Sfânta Spovedanie. Motivaţia unora că vor să se sinucidă pentru că i-au copleşit necazurile, lipsurile, nevoile, pentru o decepţie în dragoste sau pentru o notă mică luată la şcoală, este lipsită de temei pentru că atunci când suferim mult nu trebuie să uităm cinstea pe care ne-o face Mântuitorul de a împărţi cu el cununa de spini. Este adevărat că oamenii simt uneori aripa neagră a deznădejdii , dar Dumnezeul nostru Iisus Hristos ne-a spus: „Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveti. În lume necazuri veti avea; dar îndrăzniti. Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33). Cât despre răbdarea acestor încercări nu a uitat Prea Bunul Dumnezeu să ne îndemne: „Cel care va răbda până la sfârsit acela se va mântui”(Matei 1 0:22). Numai atunci când răbdăm până la sfâşitul vieţii îl urmăm pe Hristos, trăind Patima, Răstignirea şi Învierea Lui în vieţile noastre.

Ce trist lucru este când în arenă un concurent nu-şi termină cursa pentru a primi medalia (adică viaţa veşnică) ştiind că niciodată nu va mai putea participa la competiţie. Ce lucru cutremurător este ca cineva să cadă în deznădejde, să-şi curme firul vieţii( înainte de a se termina aţa pe mosor -cum spunea bunica mea) ştiind sau poate neştiind că niciodată nu va mai putea reveni în această viaţă pentru a-şi mărturisi crima pe care a făcut-o împotriva sa (cuvântul sinucigaş este format din două cuvinte: sin = de sine şi ucidere, adică ucigaş de sine).

O temă mereu discutată este CREDINTA OMULUI ÎN DUMNEZEU. Dar mai există o temă, aceea a CREDINTEI LUI DUMNEZEU IN OM. Legat de acest lucru, iată o istorioară foarte interesantă:

Autorul îşi închipuie sfatul Sfintei Treimi la facerea omului. Dumnezeu – Tatăl a zis: „Să facem om după chipul si asemănarea noastră”. Duhul Sfânt a spus: „Da, dar omul acesta va cădea”. „Şi Tu, Fiule, va trebui să mori pentru el” – a zis Dumnezeu – Tatăl. „Să-l facem sau să nu-l facem?” – a întrebat Dumnezeu – Tatăl. „Să-l facem !” – a zis Fiul. Iată nădejdea pe care si-a pus-o Dumnezeu în om. De aceea, cu atât mai mult omul trebuie să aibă nădejde în Dumne;eu, să înţeleagă că viaţa oricărui om nu este alcătuită doar din reuşite, ci mai ales din înfrângeri cu toate acestea sub nici un chip nu trebuie să asculte glasul diavolului care îl îndeamnă la deznădejde şi apoi îl doboară în vecii vecilor în chinurile iadului.

Oare l-am lăuda noi pe căpitanul care, de teama furtunii, ar vrea să-şi scufunde singur corabia cu tot ce este pe ea? Furtuni de necazuri şi păcate ne încearcă şi pe noi. Să renunţăm la luptă? Să renunţăm la viaţă? Să înecăm singuri tot ce este mai bun în noi: nădejdea, credinţa, iubirea? Nu, fiindcă sinuciderea este, după cum am văzut, cel mai groaznic păcat (la fel de groaznic ca şi ateismul). Nimeni nu are dreptul să-şi ia viaţa pe care Dumnezeu, din bunătate, i-a dat-o. Chiar dacă în viaţă ne încearcă mari greutăţi sau deznădejdi, Dumnezeu ne-a dat şi puterea să trecem peste ele, iar prin post şi rugăciune toate ne vor părea mult mai usoare. „Să ne lăudăm în suferinte, bine stiind că suferinta aduce răbdare. Si răbdarea încercare, si încercarea NADEJDE. Iar nădejdea nu rusinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, cel dăruit nouă” (Romani 5:3-4-5).

A-ţi lua viaţa nu este o rezolvare, nu este eroism, ci laşitate şi un păcat mare !

 

Read Full Post »