Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘patima’

CAPITOLUL II

Libertatea este lungimea lanţului?

Pierzând punctul de sprijin reciproc în urma căderii în păcat, duhul, sufletul şi trupul, ca părţi ale firii umane, au încetat să se intr-ajutoreze. Armonia din Rai a raţiunii, a sentimentului şi a voinţei s-a disipat, înlăuntrul nostru instaurându-se haosul. Noi ne descompunem aproape în mod real din cauza tensiunii ridicate, pe care o resimţim încontinuu, şi a neînţelegerilor. Păcatul leagă sufletul de sine. Sufletul nu poate fi eliberat decât de adevăr, dar acest lucru e greu de făcut din cauza obiceiurilor rele.

Un rol important în susţinerea conflictelor interioare îl joacă puterea inconştientă a sufletului. În numele tuturor celor ce se pocăiesc, Sfântul Pavel strigă: Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine. Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi facându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. (Romani 7, 19-23).

Deosebit de frumos este caracterizată această luptă interioară în poezia Sclavul păcatului:

„Trăiesc, dar aşa cum nu e bine,
Trăiesc aşa, cum nu vreau eu.
Orice-aş face, sufletul mi-e în pustie,
Atunci când vreau să plâng, eu strig mereu,
De vreau să fiu eu bun, mă fac mai rău,
De vreau să fiu eu treaz, mă-mbăt din nou,
De vreau să postesc, mă îmbuib din nou,
De vreau să cânt, încep să plâng,
De vreau să fiu modest, mă laud iar,
De vreau să dăruiesc, zgârcit mă fac,
De vreau muncă să fac, mă lenevesc.
De vreau să lupt, îmi este frică,
De vreau să ard, mă sting neapărat,
De vreau, de vreau, de vreau …
De ce trăiesc aşa cum nu e voie?
Şi de ce trăiesc aşa cum nu vreau eu?
Libertatea este cruce, iar nu un dar,
Vreau binele şi fac doar răul,
Nu sunt robul lui Dumnezeu, ci al păcatului,
Şi m-am afundat în plăceri, pentru care voi muri,
Sunt rob păcatului, fiindcă îmi fac doar voia mea,
Şi chiar de blestem pe cel rău,
Il slujesc în toată viaţa mea.”

Care este atunci mecanismul acesta al înrobirii omului prin patimi? După învăţătura Sfinţilor Părinţi asceţi, păcatul nu se instaurează în om dintr-odată. La început vine gândul către păcat. „Alipirea” de suflet a gândului de a păcătui este asemenea unei lovituri cu sabia în perete. Aceasta nu înseamnă încă păcatul, căci nu suntem în stare să controlăm moara gândurilor care se rotesc în mintea noastră ca un roi de muşte. „Împăcarea” este alt moment, atunci când ne împăcăm cu un gând şi ne legăm de el, ca şi cum am prinde o minge care ne-a fost aruncată. În această fază dialogăm cu gândul de a păcătui, dar suntem încă în stare să refuzăm continuarea discuţiei, să alungăm gândul din minte.

Dacă gândul este păcătos, iar noi suntem de acord cu el, plăcându-ne ideea, atunci „împăcarea” devine „alcătuire” („însoţire”) cu păcatul. Atunci când în interior am fost de acord cu gândul păcătos, încetând să-i opunem rezistenţă, acesta se transformă în scurt timp din „prietenul nevinovat” de odinioară în „despot crud”. „Înrobirea” este unirea totală şi subjugarea minţii de către gândul păcătos, „distragerea violentă şi nevolnică a inimii”, care distruge pacea sufletească. A te elibera din această robie înseamnă acum să lupţi pentru a rupe „blocada” păcătoasă.

Cu timpul păcatul se înrădăcinează, devine obicei, parte a naturii, ca şi cum ar fi fost tot timpul acolo. Aceasta este faza ultimă a înrobirii de către păcat. Acum patima îşi îmboldeşte tot timpul victima spre noi căderi, jucându-se cu ea, aşa cum face fotbalistul cu mingea.

Şi totul începe de la nişte gânduri nevinovate! De aceea, Sfintii Părinti ne sfătuiesc să urmărim cu atenţie aceste gânduri păcătoase şi să ne păzim, aşa cum o face şoarecele care se teme de pisică. A tăia gândul păcătos înainte de a se înrădăcina este foarte uşor. E la fel ca şi cum ai smulge o mică buruiană, spre deosebire de smulgerea unui copac mare. În consecinţă, libertatea noastră interioară depinde în primul rând de curăţia gândurilor. Libertatea nu poate fi stăpânită. Aceasta poate fi doar primită, ca dar al lui Dumnezeu, cu gândul că este tot timpul asaltată de duşmani şi deci în pericol. Dacă simţul sănătos al pericolului slăbeşte, atunci libertatea este aproape pierdută şi noi suntem bolnavi în interior. Atunci păcatul, ca o caracatiţă, ne prinde, înşfăcându-ne cu tentaculele sale.

Sprijinindu-se pe tradiţia ascetică ortodoxă multiseculară, Sfântul Teofan Zăvorâtul descrie amănunţit începuturile şi mecanismele pierderii „libertăţii inimii”, ale pierderii independenţei noastre interioare. Fiecare dintre noi este chemat să se privească pe sine însuşi şi să vadă acolo „prizonierul legat de mâini şi de picioare, dus împotriva voii sale încolo şi încoace”. Cu toate acestea, prizonierul din noi se amăgeşte, fiind convins că are deplină libertate. În realitate, legăturile acestui prizonier îl ţin alipit de lucrurile şi persoanele care îl înconjoară şi de care îi este foarte greu să se despartă.

Peştele care a muşcat momeala, deşi înoată în continuare, este ţinut de firul pescarului. Pasărea din colivie, deşi se mişcă, face acest lucru doar în interiorul coliviei. Patimile ne lasă libertatea de a acţiona, atât timp cât sufletul nu li se opune. Altfel, ne este foarte greu să ne stăpânim.

„Cu cât avem mai multe patimi, cu atât mai puţină libertate este în jurul nostru. Se poate întâmpla ca un om să fie legat cu totul, fără posibilitatea de a se mişca şi a nu provoca durere celorlalţi. Acesta este asemenea celui care merge prin pădure şi s-a încurcat în crengi şi vegetaţie, dar care, fiind legat de mâini şi de picioare, nu are posibilitatea să se mişte. Astfel se simte cel care este legat de cele lumeşti”, ne spune Sfântul Teofan”.

În acest plan noi toţi suntem ca nişte înotători împotmoliţi în alge. Problema principală este, de fapt, că, deşi nu ştim să înotăm bine, ne aruncăm în apă fără a-i cunoaşte adâncimea. Dacă nu primeşte refuzul imediat, păcatul se alipeşte de noi ca o adevărată lipitoare. Omul se afundă în iluzia permisiunii totale, privită de el în mod fals ca fiind „libertate”, şi nu mai apelează la „frâna” responsabilităţii. Astfel, el estompează mustrările de conştiinţă şi se afundă în „mlaştină”. Omul crede că este stăpân peste dorinţele, necesităţile şi interesele sale. În fapt, el este legat de acestea. Libertatea fără limite este o capcană.

Nu trebuie să mergem departe pentru exemple în acest sens: dependenţa de tutun, de alcool, de droguri, de internet, de jocuri de noroc … Astăzi avem în Rusia un boom de „instituţii” ale jocurilor de noroc. Ruşii s-au dovedit a fi mari adepţi ai acestor jocuri. Despre aceasta avem cunoştinţă şi din literatura clasică, unde ruşii sunt descrişi ca amatori ai jocurilor de noroc.

Jocurile de noroc au devenit ca un fel de a doua natură a oamenilor împătimiţi de ele. De când au apărut aparatele de joc în părţile cele mai îndepărtate ale ţării, locuitorii oraşelor şi ai satelor zăngăne din jetoane aproape încontinuu. S-au născut deja legende despre câştiguri de poveste şi de aceea toţi s-au avântat, în lupta cu sărăcia, spre aparatele de joc.

Există şi alte motive. Într-o emisiune televizată se vorbea despre jurnalistul Felix Medvedev, care lucra în timpul „perestroikăi” la revista „Ogoniok”. Până când s-a deschis cazinoul din Moscova, acest om avea apartament, trei maşini, şofer personal, o colecţie extraordinară de cărţi ş.a. După aceea însă, cum ieşea din redacţie, el arunca de fiecare dată zarurile, pentru a-şi pierde iar şi iar banii şi obiectele. În curând, averea jurnalistului a dispărut, iar datoria a ajuns să fie astronomică: un milion de dolari.

Alteori, când nu mai au bani, oamenii îşi pun în joc chiar şi proprii copii, după logica: „Dacă nu aduc banii, omorâţi-mi familia!” Un paznic al unei săli de jocuri din Moscova nu juca pe seama rudelor, dar acestea l-au părăsit singure. Alt jucător, de 35 de ani, a pus un anunţ pe internet, cu următorul mesaj: „Le sunt dator tuturor. Nu am nimic. Nu pot trece de acest impas.” Acesta îşi amintea următoarele: „Am văzut cum oamenii pierdeau averi întregi. Ei, ca şi mine, credeau că pierd doar bani, dar şi-au pierdut sufletele, starea, respectul de sine. Ei nu cred în altceva decât în imaginile pe care le arată aparatele de joc.”

Iată încă o istorioară de groază. Am citit-o în presa centrală. Cadavrul tatălui a fost descoperit de fiul acestuia, Vitalie, dimineaţa, după ce s-a întors din tura de noapte. Alături de sârma de întins rufe, legată de mânerul uşii de la balcon, tânărul a găsit un bilet: „Iertaţi-mă, nu pot să fac faţă automatelor de joc. Am împrumutat de la cunoştinţe 1150 de ruble pentru a juca … ”

Apropiaţii săi nici nu bănuiau că el face aşa ceva. Ei ştiau doar că tatăl încearcă să reglementeze situaţia financiară a familiei cu ajutorul jocurilor de noroc, dar nu pierdea niciodată sume mari. Şi, deodată, finalul tragic survine în urma unei banalităţi!

Medicii consideră că obsesia pentru jocul de noroc (ludomania) este o boală în adevăratul sens al cuvântului. Ea poate dura luni sau chiar ani de zile şi se agravează, de obicei, în timpul nopţii. Boala este determinată adesea de factori spirituali, sociali şi psihologici. O influenţă deosebită asupra oamenilor în cazul acestei boli o au devierile genetice şi biochirnice (vezi cap. VI). Bolnavii nu cred aceste lucruri, explicându-şi comportamentul astfel: cazinoul înseamnă muzică, cântece, monitoare multicolore, afişe frumoase … şi nicăieri nu scrie:

„Jocurile de noroc dăunează grav sănătăţii … ”

La început, conştientizezi atracţia aparatelor de joc. Oare nu te simţi puternic atunci când într-o oră poţi câştiga sume imense? După aceasta, tendinţa conştientă de a câştiga se pierde şi nu rămâne decât dorinţa de a trage de manetă şi de a privi ecranul colorat. Astfel de oameni stau pe marginea prăpastiei. Ei ţin minte uneori doar că au plecat din sala de jocuri ca să mănânce un sendviş, după care au revenit la joc. Ludomaniacii continuă să joace şi în timpul somnului.

Atunci când problema se agravează, bolnavul pierde definitiv simţul realităţii. Pentru el nu mai există vreun sens în cuvintele familie, reputaţie, muncă. Astfel se distruge personalitatea. Aşa că aceste jocuri de „nenoroc” nu aduc nici un folos.

De ce atunci pierderea libertăţii interioare atrage după sine asemenea urmări catastrofale? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să înţelegem care este relaţia dintre personalitate, conştiinţă, libertate şi moştenire.

Sfântul Ioan Damaschinul arată că libertatea alegerii este strâns legată de conştiinţă – este conştient de sine numai acela care este „stăpânul acţiunilor sale şi nu depinde de acestea”. Animalele nu sunt conştiente şi înseamnă că nu sunt libere. „Omul însă, fiind conştient, conduce mai degrabă natura, nefiind condus de aceasta, iar urmarea acestui fapt…, doar dacă vrea, poate să-şi stăpânească dorinţa sau să i se supună.”

Această explicaţie poate fi comparată cu părerea vestitului medic şi filosof german Karl J aspers. După cuvintele acestuia, conştiinţa vine nu din natură, ci din libertatea umană. Atunci când procedăm inconştient, ne pierdem demnitatea reală”.

Din păcate, oamenii se comportă adesea mai urât decât animalele. De ce să ne mirăm atunci când nemulţumitul este numit porc, leneşul trântor, desfrânatul dulău, neînţeleptul berbec, iar încăpăţânatul măgar?! Cel care s-a coborât din punct de vedere moral, se aseamănă prototipului său din lume animală. Vom aminti aici, de dragul dreptăţii, şi asemănările pozitive cu animalele: cel care vede bine este numit vultur, cel harnic albină, iar cel viteaz leu …

Astfel, personalitate este acel om care este deosebit în faţa lui Dumnezeu, care are chipul Său unic şi irepetabil şi al cărui nume este scris în cartea vieţii Mielului (Apocalipsa 21, 27). Personalitatea este omul cu inima ca o comoară (1 Petru 3, 4).

Potrivit teologului V. Lossky, „personalitatea este chipul lui Dumnezeu în om, libertatea omului în relaţie cu firea sa”. Pentru a-şi confirma afirmaţia el apelează la autoritatea Sfântului Grigorie de Nyssa: „Personalitatea este izbăvirea de legile necesităţii, nesupunerea faţă de autoritatea firii, posibilitatea de a te defini în mod liber”. De obicei ne situăm în graniţele pe care ni le stabilesc genele, necesităţile naturale ale organismului, obiceiurile, caracterul, societatea etc. Dar esenţa omului nu depinde de nici una din acestea, ci de demnitatea, de posibilitatea de a se elibera de firea sa, nu pentru ca ea să fie nimicită, ci pentru transfigurarea ei în Dumnezeul.

O poziţie asemănătoare cu cea a Sfântului Grigorie, pe care o aminteşte V. Lossky, are şi psihologul şi psihoterapeutul austriac Viktor Frankl, care presupune că atracţiile omului faţă de anumite lucruri depind de spiritualitatea sa. În mod ideal, aceasta ne controlează şi ne infrânează necesităţile biologice şi sociale. Omul este atras de lucruri, iar animalele sunt compuse din astfel de atracţii. Diferenţa este evidentă. Omul reprezintă, în esenţă, libertatea sa faţă de propriile atracţii, faţă de ereditate şi de mediul înconjurător. Deşi soarta şi limitările sunt importante, totuşi noi suntem cei care decidem felul în care trăim. Şi aceasta nu ne-o poate lua nimeni. Fiinţa personalităţii înseamnă libertatea de a deveni personalitate.

Deplinătatea personalităţii noastre s-a compromis, ca rezultat al căderii în păcat. Înclinaţia către păcat umbreşte conştiinţa morală, limi tează libertatea, independenţa şi autonomia. Nu putem să nu păcătuim. Dacă reuşim să ne ferim de păcate, atunci, dacă nu vom cere ajutorul lui Dumnezeu în statornicie, ne vom întoarce din nou la ele. Legat de aceasta Apostolul Petru citează un proverb înţelept: Câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei (II Petru 2, 22).

Aşadar suntem liberi doar în măsura în care suntem legaţi de Dumnezeu şi luptăm cu patimile. Fiind ei înşişi robii stricăciunii, fiindcă ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte (II Petru 2, 19). Aceasta este o axiomă: harul dumnezeiesc întăreşte puterea voinţei către bine. Libertatea personalităţii întărite duhovniceşte se defineşte prin atitudinea proprie faţă de evenimentele care se petrec în viaţa sa. Libertatea omului slab din punct de vedere duhovnicesc depinde de „lungimea lanţului său”. Punctăm: acel lanţ pe care şi l-a pus singur (sau a permis să-i fie pus).

Să te înfrânezi sau, cu atât mai mult, să treci peste influenţa păguboasă a demonilor, a lumii înconjurătoare şi a moştenirii genetice defectuoase este imposibil doar cu propriile puteri, însă la Dumnezeu toate sunt cu putinţă (Matei 19, 26). De aceea nu trebuie să deznădăjduim. Domnul are putere să mântuiască şi pe cel mai păcătos dintre oameni. Dumnezeu poate să ridice pe fiii lui Avraam din pietre …, – astfel îi încurajează Sfântul Ioan Botezătorul pe păcătoşii care se pocăiesc şi îi ameninţă pe fariseii lăudăroşi.

Rezumăm prin cuvintele lui V. Frankl: „Moştenirea nu este decât materialul din care se construieşte omul pe sine. Ea nu reprezintă mai mult decât nişte pietre care pot fi utilizate sau pot fi aruncate de constructor. Constructorul însă nu este format din pietre.”

Aici apare o întrebare legitimă: cum este mai bine să-ţi utilizezi potenţialul natural?

Reclame

Read Full Post »

Meditând la soarta omului, Sfântul Nicolae din Serbia ne spune următoarele: „Începând cu Adam şi până în zilele noastre un râu roşu de sânge acoperă şuvoiul negru al păcatului. Păcatul se ascunde în sânge şi din sânge se transmite păcatul, prin sânge păcatul se moşteneşte, de la Adam până în zilele noastre.”

Diagnosticul este amar, dar just. Din punct de vedere ortodox, noi toţi suntem copiii lui Adam şi ai Evei şi suntem vinovaţi, chiar dacă nu avem vreo vină. Nimeni din noi nu a păcătuit personal, dar cu toţii suntem părtaşi la păcatul originar. Aceasta înseamnă încălcarea legii dumnezeieşti şi îmbolnăvirea sufletului căzut din harul divin.

Păcatul originar este o alterare moştenită sau, după cuvântul Sfântului Maxim Mărturisitorul, o pătimire, putreziciune şi mortificare”,

Analizând textele Sfântului Maxim, cercetătorii ajung la concluzia că păcatul originar este un mecanism înnăscut sau o tendintă a omului de a nu-L căuta pe Dumnezeu, ci plăcerea fizică.

„Biserica Ortodoxă Răsăriteană a înteles întotdeauna prin păcatul originar «sămânţa putreziciunii», acel defect moştenit şi înclinaţie spre păcat, pe care oamenii le primesc de la Adam. [ … ] conceperea şi naşterea sunt canalul prin care se transmite acest defect protopărintesc.”

Intru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea, spune cu pocăinţă în faţa lui Dumnezeu prorocul David (Psalmi 50,7). Apostolul Pavel leagă direct defectul păcătos al naturii umane de păcatul lui Adam: Printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa că moartea a trecut la toţi oamenii, fiindcă toţi au păcătuit (Romani 5, 12).

„Adam a fost dat morţii şi atunci judecata a trecut la toţi oamenii, aşa cum patima a trecut ca de la rădăcină la crengi … Adam a răspândit asupra întregului neam omenesc o moştenire care trece firesc la toti, în virtutea blestemului său” ne învaţă Sfântul Chiril al Alexandriei.

Autorul cunoscutelor Schiţe ale teologiei dogmatice ortodoxe, protoprezbiterul Nikolai Malinovski, identifică „păcatul moştenit în urmaşii lui Adam” cu „starea păcătoasă a naturii sau cu defectul păcătos moştenit”. Iată de ce părinţii pot transmite copiilor, nepoţilor, strănepoţilor şi tot aşa, ca într-un lanţ al generaţiilor, înclinaţiile spre patimi, neajunsuri trupeşti şi predispoziţii spre boli.

„Urmaşii lui Adam, conchide protoprezbiterul Nikolai, moştenind natura infestată de păcat, înmulţesc păcătoşenia moştenită prin păcatele personale şi de aceea rabdă pedeapsa pentru păcatul condamnat în Adam, ca fiind cel din care se trag cu toţii.”

Defectul moştenit a lovit neamul omenesc cel nefericit şi îl împânzeşte ca o tumoare canceroasă”. În om binele s-a amestecat cu răul şi a încetat să mai fie bine cu adevărat, asemenea modului în care hrana gustoasă şi folositoare devine otravă sub acţiunea elementelor chimice corespunzătoare.

„Toţi se nasc stricaţi pe lumea aceasta, cu prezenţa sau cu sămânţa tuturor patimilor, subliniază Sfântul Teofan Zăvorâtul, Depinde de temperament ca la unul această sămânţă să se dezvolte într-un fel sau în altul, dar şi de educaţie şi, cel mai mult, de imitare, care se alimentează cu exemple, obiceiuri şi relaţiile cu societatea. Asemenea unui copac tânăr, omul se îndoaie după cum bate vântul, iar dacă rămâne astfel, ajunge să deprindă obiceiurile proaste, care devin, după cum se mai spune, a doua lui natură.”

De când Adam a dorit să se aşeze în centrul creaţiei pe sine, iar nu pe Dumnezeu, tendinţa principală a inimii noastre a devenit egoismul. La baza iubirii de sine se află căutarea plăcerilor sau, după cum spunea Sfântul Maxim Mărturisitorul, „lipirea pătimaşă faţă de trup'”.

Nu în zadar Apostolul Pavel ne spune să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă. Culmea nesimţirii şi a învârtoşării inimii este să săvârşeşti cu nesaţ toate faptele necurăţiei (vezi Romani 13, 13-14; Galateni 5,16; Efeseni 4,18-19).

Scrierile autorilor contemporani descoperă noi hotare ale prezicerilor teologice din vechime. Astfel, savantul englez Richard Dawkins, în cartea sa “Gena egoistă” numeşte omul fiinţă defectă din punct de vedere biologic, care se îngrijeşte doar de interesele proprii. ,,«Egoismul genetic» ne conduce doar spre două tipuri de sacrificii (mai degrabă, ceva care împinge spre autosacrificare) comportamentale: apărarea speciei şi căutarea avantajului reciproc. Dragostea dezinteresată, jertfelnică, faţă de copii este un instinct părintesc, un nucleu al maternităţii şi paternităţii.'”

Frâna care opreşte înclinaţia biologică spre egoism constă, conform Providenţei Divine, în porunca creştină Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi (Matei 22, 39) şi în alte recomandări creştine. Chemându-ne să ne supunem interesele personale în faţa normelor şi a cerinţelor societăţii, aceste porunci sprijină creşterea duhovnicească a omului şi supravieţuirea umanităţii, în general. În acest plan, principiile creştine ajută la ţinerea în frâu şi chiar la biruirea egoismului oamenilor.

Sprijinindu-se pe rezultatele obţinute, R. Dawkins se adresează cititorilor cu o chemare caracteristică: „Haideţi să încercăm să învăţăm să fim mărinimoşi şi altruişti, deoarece suntem din natură egoişti. Haideţi să înţelegem spre ce ne împing genele egoiste, deoarece doar astfel vom putea, cel puţin, să le diminuăm activitatea, lucru pe care nu-l poate face altă specie biologică în afara omului”.

Psihanalistul Peter Kutter din Stuttgart consideră că lăcomia, în fapt egoismul, este baza sau izvorul tuturor patimilor. Indiferent la ce am visa noi, fie mâncăruri deosebite sau băuturi înnebunitoare, relaţie intimă, bogăţie, dorinţă de putere, de slavă, cauza unică a acestor dorinte este lăcomia. Conform lui P. Kutter, aceasta este nevoia de a primi imediat ceea ce îţi doreşti, pentru a putea simţi plăcerea. Altfel, omul se simte gol şi părăsit.

Cele spuse de R. Dawkins şi de P. Kutter servesc drept comentariu ştiinţific strălucit al cuvintelor Apostolului Iacov: De unde vin războaiele şi de unde certurile dintre voi? Oare nu de aici: din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre? Poftiţi şi nu aveţi; ucideţi şi pizmuiţi şi nu puteţi dobândi ce doriţi; vă sfătuiţi şi vă războiţi, şi nu aveţi, pentru că nu cereţi. Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca voi să risipiţi în plăceri (Iacov 4,1-3).

Aşadar iubirea de sine este sămânţa păcatului semănată în noi din vechime. La fel ca buruienile, aceasta creşte şi împinge omul spre orice fel de fărădelege.

Sfintii Părinti au stabilit care este legătura între genetică şi ordinea apariţiei patimilor. Întâi de toate, avem de-a face cu trei patimi ereditare: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii (1 Ioan 2, 16). Aceste trei patimi de bază dau naştere la alte opt patimi: lăcomia, desfrânarea, iubirea de arginţi, mânia, mâhnirea, deznădejdea, slava deşartă şi mândria. La fel ca zalele unui lanţ, acestea sunt atrase una după alta. Doar slava deşartă şi mândria sunt patimi autosuficiente din cele enumerate.

Sfântul Ioan Casian presupune că „lăcomia, desfrânarea, iubirea de arginţi, mânia, mâhnirea şi deznădejdea sunt legate între ele printr-o înrudire, astfel că înfăptuirea uneia dintre acestea dă naştere celeilalte … de aceea împotriva acestor patimi trebuie luptat în acelaşi fel, trecând de laultima către cea dinaintea ei … Pentru a birui deznădejdea, mai întâi trebuie luptat împotriva tristeţii; pentru a alunga tristeţea, trebuie înăbuşită mânia; pentru a stinge mânia, trebuie alungată iubirea de arginţi; pentru a scăpa de iubirea arginţilor, trebuie să punem frâu desfrânării; pentru a lupta cu pofta trupească, trebuie strunită lăcomia'”.

Toate patimile se împart, de asemenea, în trupeşti şi sufleteşti. Cele trupeşti sunt lăcomia şi desfrânarea, căci acestea îşi au rădăcina în necesităţile biologice şi în instincte. Uneori este foarte greu să deosebeşti elementele lor fiziologice de cele psihologice. Însă omul hotărăşte singur dacă se lasă ispitit sau nu.

Celelalte şase patimi sunt sufleteşti, acţionând fără ajutorul trupului. „Provenind din înclinaţia sufletească, acestea nu numai că nu aduc nici un fel de plăcere trupului, dar îl şi lovesc cu boli periculoase, hrănind sufletul bolnav cu dezmierdările unei hrane iluzorii.’?

„Unele patimi care s-au născut în suflet trec în trup, iar altele invers? – învaţă Sfântul Ioan Scărarul. Intr-adevăr, unele feluri de mânie, deznădejde lumească şi tristeţe apar din cauze interioare, inclusiv din cauza tulburării sistemului nervos şi a hormonilor (vezi cap. al VII-lea – al IX-lea).

Alte patimi, trecând într-o stare de păcat al spiritului şi învârtoşând inima cu lipsa pocăinţei, sunt privite ca fiind mult mai grave. Acestea strigă la cer pentru răzbunare. Păcate de moarte (1 Ioan 5, 16) sunt hula împotriva Sfântului Duh (Matei 12, 31-32), dezicerea conştientă şi hotărâtă de credinţa creştină, mai ales de credinţa în întruparea Fiului lui Dumnezeu (1 Ioan 4, 3; Evrei 10, 262-31), ura faţă de oameni (1 Ioan 3, 15), lipsirea lucrătorilor de plata meritată (Iacov 5, 1-5), jignirea şi lovirea părinţilor (Matei 15, 4).

Deosebit de grele, unele patimi duc sufletul la moartea veşnică şi de aceea se cheamă de moarte. În conformitate cu traditia Sfintilor Părinti există şapte păcate de moarte:

– mândria până la considerarea sinelui ca fiind Dumnezeu (cultul propriului „eu”);

– iubirea de arginţi ca a lui Iuda;

– invidia fără margini (atunci când eşti extrem de necăjit de binele aproapelui, când duşmăneşti pe cei care au succes şi-i bârfeşti ş.a.)

– lăcomia nesfârşită a pântecelui (şi băutura intră aici);

– desfrânarea de orice fel;

– cruzimea extremă (răzbunarea, răutatea şi ura până la ucidere, mai ales uciderea copiilor şi a părinţilor);

– neglijenţa duhovnicească legată de mântuire, ajungând până la deznădejde şi chiar sinucidere.

Cauzele patimilor sunt diferite. Dar acestea pot fi împărţite în trei grupe mari: dorinţa trupului, ispita mediului şi viclenia demonilor. ,,[ … ] Oamenii care au trup şi trăiesc în lume s-au ispitit de diavolul” – auzim noi în rugăciunea preotului înainte de Taina Spovedaniei.

Vom privi cu atenţie aceşti factori de apariţie a patimilor, social-psihologiei sau biologici.

1. După învăţătura Sfinţilor Părinţi, fiecărei patimi îi corespunde propriul demon”. „Nu-i ştiţi oare pe oamenii care mint întotdeauna? striga marele medic, arhiepiscopul Luca (Voino-Iaseneţki). Oare nu sunt aceştia posedaţi de duhul necurat al minciunii, în virtutea faptului că Domnul a numit pe diavol tatăl minciunii? Iar atunci când vedeti o desfrânată, nu veti spune oare că este posedată de demonul curviei? Tâlharii sau bandiţii care omoară zeci de oameni cu scopul de a fura şi care sunt capabili să ucidă şi un copil, oare nu sunt ei posedaţi de demonii lăcomiei, de demonii violenţei? Toţi aceştia sunt îndrăciţi şi sunt mulţi printre noi. Dar oare noi suntem departe de aceştia? Nu, căci suntem infestaţi de mândrie, de slavă deşartă, de invidie. Şi ce sunt acestea, dacă nu posedări de demonii mândriei, invidiei şi slavei deşarte?’

2. Prieteniile rele strică moravurile bune (1 Corinteni 15, 33). Acest citat din epistola Apostolului Pavel arată că imoralitatea este capabilă să descompună bazele sănătoase ale societăţii. Principiul este următorul: Puţin aluat dospeşte toată frământătura (1 Corinteni 5, 6). Sau, după cum spune un proverb rusesc, „o lingură de păcură strică un butoi cu miere”. Influenţa nefastă a lumii înconjurătoare este atât de mare, că e în stare să distrugă chiar pe cel mai înţelept şi statornic dintre oameni. Propaganda violenţei, a desfrâului şi a lăcomiei ucide milioane de suflete, iar viaţa ne confirmă aceasta în permanenţă.

Un rol negativ îl joacă în această schemă educaţia necorespunzătoare. Copilul este ca un burete şi absoarbe deprinderile păcătoase ale rudelor şi ale celor apropiaţi. Uneori, fără să ne dăm seama, el se obişnuieşte să mănânce mai mult decât are nevoie, să se uite la televizor foarte mult şi să se certe cu sau fără motiv, ţinând-o tot timpul pe-a lui ş.a.

3. Nu arareori miezul păcatului se ascunde în fiziologic, adică în reacţiile biologice normale şi în instincte, în „patimile fireşti şi fără păcat” (foame, sete, somn ş.a.). Atunci când înclinaţia către ceva anume este foarte puternică, aceasta iese din controlul conştientului şi acaparează omul. Apoi, necesitatea, desfigurată de păcat, trăieşte înlăuntrul nostru cu o viaţă independentă, în mod autonom. Se pare că acesta este unul din semnalmentele „felului” deosebit al păcatului, despre care aminteşte Cuviosul Macarie cel Mare şi pe care, după interpretarea sa, Domnul ne îndeamnă să îl urâm (Luca 14, 2 şi Ioan 12, 25)’.

Sfântul Teofan Zăvorâtul scrie că dacă înclinaţia violentează necesitatea, încuind-o într-o formă oarecare şi denaturând-o, cu direcţie greşită, atunci necesitatea şi natura se află în subjugare violentă.

Instigând aparatul genetic, sistemul nervos şi glandele cu secreţie internă, păcatul cere, iar uneori ne obligă să avem un comportament anume, care nu răspunde cerinţelor reale ale organismului. Spre exemplu, în loc de o hrană raţională, el împinge spre îmbuibare. Astfel, tendinţa fiziologică spre hrană devine lăcomie, iar noi devenim „sclavi”, după ce am fost „stăpâni” peste trup, fund oameni fără libertate şi sănătate (vezi Cap. IV).

Este naiv să credem că cele trei cauze indicate, spirituală, social-psihologică şi biologică, acţionează pe rând şi instigă patimile într-o anumită ordine. Toţi aceşti factori acţionează asupra noastră împreună, cu o putere întreită. Atunci când omul ajunge într-o mlaştină, totul îl trage în jos, la fund: şi apa, şi şocul intern, şi greutatea proprie, şi gravitaţia pământului …

După părerea Avei Evagrie, dacă demonul nu reuşeşte să ne distragă atenţia la rugăciune, el „obligă temperamentul trupesc să închipuie o imagine în minte”. Demonii se ating de anumite zone ale creierului şi provoacă oamenii spre fapte rele. Vorbind în limbaj ştiinţific, puterea întunericului acţionează asupra centrilor excitării şi stopării în scoarţa cerebrală.

„Astfel este viclenia demonilor – ne spune Sfântul Paisie Velicikovski -, căci ei sunt ocupaţi tot timpul cu noi; sunt ca nişte paznici, care ne urmăresc înclinaţiile şi dorinţele … Dacă observă vreo înclinaţie la noi, ne îndeamnă spre patima corespunzătoare ei, aruncându-ne plase ca să ne prindă cât mai strâns … Demonii caută în noi un pretext, ca să ne încurcăm cât mai repede în dorinţele şi înclinaţiile noastre.”

După cuvintele părintelui Paisie Aghioritul, omul sensibil şi nervos de la natură va fi făcut şi mai recalcitrant de demon, mai nesupus şi violent, iar „beţivul va fi influenţat să bea din ce în ce mai mult'”.

Din fericire, Domnul nu permite niciodată ispite peste măsură şi dozează timpul de acţiune al acestora. Altfel, nimeni nu ar fi putut rezista în acest război nevăzut. Creatorul compătimeşte neputinţele noastre şi consideră că cugetul inimii omului se pleacă la rău din tinereţile lui (Facerea 8, 21).

Pentru aceea pedepseşti cu măsură pe cei care cad şi, când păcătuiesc, le deschizi ochii şi-i dojeneşti, ca să se lase de răutatea lor şi să creadă întru Tine, Doamne (Isus Sirah 12, 2). Lăsând loc pocăinţei şi milostivindu-Se de cei păcătoşi, Dumnezeu ştie foarte bine că neamul lor este viclean şi răutatea lor este firească şi răsădită înlăuntru şi că gândul lor nu se va schimba în veac (Isus Sirah 12, 10-11).

După cuvintele Sfântului Teofilact al Bulgariei, urmare a căderii în păcat a lui Adam, trupul uman s-a făcut „prieten păcatului”. Dar aceasta nu este vina lui. Înclinaţia sufletului spre rău îi oferă păcatului libertate ca să acţioneze. „Dacă tâlharul a ocupat un castel, nu este vina castelului. Aşa e şi aici: dacă în mădularele mele va locui păcatul, atunci nu trupul este rău, căci el este violentat în acest fel.”

„Faptele mărturisesc despre creşterea păcătoşeniei naturii noastre căzute şi despre legătura dintre păcat şi predispoziţiile genetice – conchide doctorul în teologie, protoprezbiterul Vladislav Sveşnikov. În multe cazuri înclinaţia către o anumită patimă are baze genetice. Astfel, adesea poţi vedea acelaşi fel de mânie la trei generaţii (la bunică, mamă şi fiică) … Căderea în păcat, indiferent de felul păcatului, poate fi legată de o anumită predispoziţie firească … Unii oameni au înclinaţii înnăscute faţă de anumite păcate, iar faţă de altele au o respingere înnăscută.

Mai subliniem că se moştenesc nu patimile, ci doar înclinatia către acestea, înclinatia cea rea. înclinaţia firească spre cădere, sub influenţa patimilor, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, poate fi biruită de minte cu ajutorul lucrului.

Din păcate, egoismul moştenit este ca o buruiană vie, care se înmulţeşte foarte rapid. Migrând dintr-o generaţie în alta, acesta produce în noi pleava patimilor păcătoase care, deşi ne umbreşte libertatea, totuşi nu ne-o paralizează total. Iată de ce suntem responsabili pentru comportamentul nostru şi trebuie să luptăm cu patimile moştenite sau dobândite. Iată de ce în sufletele noastre se ivesc zilnic diferite conflicte interioare: între “vreau” şi „nu e voie”, între „nu vreau” şi „trebuie”.

Read Full Post »

Depresia ca patimă şi ca boala

 

Prin multe necazuri se cuvine noua sa intram în Împărăţia lui Dumnezeu (Fapte 14, 22)

 

Scopul fundamental al acestei broşuri este acela de a arăta că o parte însemnată a stărilor depresive sunt urmare a unui mod păcătos de viaţă, urmare a acţiunii distructive a păcatului asupra sufletului omenesc. Cuvintele acestea sunt valabile în primul rând pentru depresiile nevrotice, care, după cum se va arăta mai jos, sunt înrudite cu patimile păcătoase ale trândăviei şi întristării.

 

Există şi un tip de depresie ce se dezvoltă „de la natură” şi nu este legat direct de cauze duhovniceşti. Este o stare de boală care cere interventie medicală calificată.

 

Depresie – informaţii generale

 

Depresia (de la cuvântul latinesc depressio – „constricţie, apăsare”) este dispoziţia sufletească abătută, însoţită de moleşeală, astenie, de o apreciere descurajat-pesimistă a evenimentelor.

 

Această suferinţă e cunoscută lumii din timpuri imemoriale, de când s-a petrecut căderea în păcat a celui dintâi om.

Depresia este cel mai răspândit simptom al bolilor sufleteşti. Până la 7-8 procente din populaţia planetei suferă de tulburări depresive. În particular, în anul 1983 s-a calculat că în lume sunt peste 100 milioane de bolnavi de depresie. Actualmente numărul acesta a crescut simţitor. De pildă, din totalul bolilor psihice ale vârstei a treia între 40 şi 60 de procente sunt reprezentate de către depresie.

 

Circa 75 de procente dintre oamenii care suferă de depresie au luat măcar o dată în calcul ideea sinuciderii, iar 10-15 procente dintre aceştia au şi comis-o. Ca atare, este greu de supraapreciat întreaga importanţă şi complexitate a temei abordate.

 

Depresia „a întinerit”. Victime ale ei devin nu numai oamenii de vârsta a treia şi “balzaciană”, ci şi tineretul, chiar copiii. Între psihiatri se vorbeşte din ce în ce mai des despre depresia infantilă, despre particularităţile provenientei şi ale tabloului său clinic.

 

Diagnosticul de „depresie” este pus atât de des încât a devenit ceva obişnuit.

M-am ocupat vreme destul de îndelungată cu recuperarea persoanelor care au suferit de pe urma acţiunii psihodistructive a sectelor totalitare şi activităţilor ocultiste. Între cele mai frecvente complicaţii psihice ale acesteia sunt depresia, fobiile de tot felul, anxietatea.

Tulburările depresive sunt un „însoţitor” al celor împătimiţi de băutură, de droguri.

 

Certurile, divorţurile, conflictele, bolile ş.a.m.d. constituie zilnica „sarcină” depresivă cu care, ca medic-psihoterapeut, am a mă întâlni practic ele mai multe ori pe zi. Mulţi oameni au mereu la ei tablete sedative pentru cazuri ele stress, prăbuşire nervoasă.

 

Descurajarea, lipsa bucuriei de a trăi, posomorârea, melancolia sunt, din păcate, atât de proprii contemporanilor noştri.  În ziua de astăzi mulţi consideră că depresia este o boală a civilizaţiei cu cerinţele ei mai presus de puterile omului şi cu suprasarcinile ei emoţiona le. Fără îndoială că în mare parte acest punct de vedere este îndreptăţit. Există chiar o specie de tulburare depresivă numit depresie de epuizare.

 

În literatura de specialitate se vorbeşte tot mai des despre depresia existenţială sau noogenă, adică acea specie de tulburare depresivă care este legată de pierderea sau absenţa sensului vieţii.

 

Să vorbim puţin despre particularităţile clinice ale depresiei. Depresia este un sindrom (ansamblu de manifestări morbide) care se întâlneşte în multe maladii psihice şi în unele maladii somatice (trupeşti). în ultimul caz depresia apare deseori ca reacţie psihologică a personalităţii în faţa ameninţării la adresa sănătăţii sau vieţii. De exemplu, s-a stabilit că, chiar la 6-12 luni după declanşarea infarctului, la 90% dintre pacienţi se pune în evidenţă depresia. Cauzele persistentei acesteia sunt, după cum a demonstrat practica, legate de pierderea sensului vieţii, de crahul speranţelor.

 

Se face distincţie între episodul depresiv, reacţia depresivă, starea depresivă şi boala depresivă prelungită.

 

Psihiatrii au descris cândva aşa-numita „triadă depresivă”:

– dispoziţia tristă;

– gândirea încetinită;

– inhibiţia motorie.

 

Printre alte manifestări ale deprimării se numără tulburările de somn, scăderea capacităţii de concentrare şi de atenţie, scăderea apetitului, pierderea reacţiilor emoţionale de mai înainte, scăderea interesului faţă de evenimentele vieţii de zi cu zi, nehotărârea chinuitoare, sentimentul de handicap, ideile sau acţiunile suicidale (de sinucidere).

 

Dacă ar fi să sistematizăm tulburările depresive, o atare sistematizare poate arăta astfel:

 

Depresii nevrotice: apar „pe teren nervos”, ca rezultat al şocurilor nervoase, conflictelor (externe şi interne, sufleteşti) la omul potenţial sănătos din punct de vedere psihic. Majoritatea cercetătorilor subliniază rolul particularitătilor de personalitate în formarea depresiei nevrotice.

 

Depresii somatogene, tulburări psihice ca rezultat al bolilor somatice.

 

Depresii endogene, dezvoltarea lor este condiţionată de factori constituţionali. Depresiile de acest tip se întâlnesc în clinica schizofreniei, psihozei maniaco-depresive, în psihozele de involuţie (senilitate).

 

Schizofrenia este o boală care se manifestă prin modificări caracteristice ale personalităţii. în tabloul clinic al schizofreniei se pot distinge: 1) tulburări de gândire: incoerenţă, „devieri” logice, delir ş.a.: 2) tulburări emotionale: 3) percepţii false (halucinaţii s.a.), precum şi o serie de alte tulburări. Schizofrenia constituie mai degrabă nu o singură boală, ci o grupă de psihoze reunite sub o singură denumire, care pot varia ca intensitate şi durată a manifestărilor patologice precum şi ca evoluţie. Bolnavii de schizofrenie au nevoie de observaţie şi tratament psihiatrie.

Psihoza maniaco-depresivă este o boală psihică ale cărei semne clinice fundamentale sunt fazele maniacale, depresive sau mixte, care pot alterna în diverse succesiuni. Uneori, în clinica psihozei maniaco-depresive predomină o anumită fază. Particularitatea caracteristică a acestei boli este prezenţa intervalelor „luminoase” (când cel afectat este practic sănătos). În perioadele de acutizare este neapărată nevoie de tratament, iar pentru perioada dintre crize se indică măsuri profilactice.

 

Ele nu sunt legalte de factori situaţionali şi de împrejurări ale vieţii, ci se dezvoltă „de la natură”. În depresia endogenă se observă în mod particular: dezorganizarea grosieră a personalităţii cu desprindere de lumea reală; risc ereditar; caracter ciclic: acutizări sezoniere (primăvara, toamna bolnavul se simte mai rău), deteriorare mai marcată a stării psihice la orele dimineţii; tendinţă spre evoluţie trenantă.

 

Depresii mascate: se manifestă prin diferite suferinţe fizice (dureri de inimă sau de stomac, de cap ş.a.m.d.). În acest caz nu depresia însoţeşte suferinţa fizică, ci suferinţa fizică este manifestare a depresiei.

 

Dacă e să vorbim despre tratamentul depresiei, devine evident faptul că depresia nevrotică este o problemă a personalităţii şi acest tip de depresie se tratează prin mijloace predominant duhovniceşti şi psihologice. Pentru ortodox, este vorba de lupta cu patimile, de mergerea spre Hristos pe calea răbdării, smereniei, nerăutăţii, dragostei.

 

Pe lângă acestea sunt, bineînţeles, importante odihna cu măsură, activitatea fizică, comunicarea chibzuită şi folositoare pentru suflet.

 

Depresia endogenă nu poate fi, de regulă, vindecată fără prescrierea medicamentelor necesare de către medicul-psihiatru . Într-o serie de cazuri se cere internare şi terapie intensivă în condiţii de spital. În ce priveşte acest tip de depresie, tentativele de limitare la poveţe şi îndemnuri sunt practic lipsite de rezultat. A aprecia o depresie de acest fel ca pe o patimă păcătoasă este o abordare incorectă a problemei.

 

Depresiile mascate şi cele somatogene necesită, de asemenea, tratament medicamentos.

 

Depresia nevrotică

 

O parte însemnată a stărilor depresive sunt urmare a modului păcătos de viaţă, urmare a acţiunii distructive a păcatului asupra sufletului omenesc. Aceste cuvinte sunt valabile în primul rând pentru depresiile nevrotice, care, precum vom arăta mai jos, sunt înrudi te cu patimile păcătoase ale întristării şi trândăvirii.

 

În „Bazele concepţiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse”, adoptate la Sinodul Arhieresc Jubiliar (Moscova, 13-16 august 2000), se spune printre altele: „Biserica priveşte bolile psi hlce ca pe una dintre manifestările vătămărli generale de către păcat a naturii umane: Distingând în structura personalităţii nivelurile duhovnicesc, sufletesc şi trupesc de organizare, Sfinţii Părinţi făceau distincţie între bolile dezvoltate „de la natură” şi cele provocate de lucrarea demonică sau de patimile care l-au înrobit pe om”,

 

Depresia nevrotică este la baza sa duhovnicească o stare psihopatologică ce s-a dezvoltat în urma patimilor trândăvirii şi întristării, „care l-au înrobit pe om” – iar orice patimă este „aţâţată” şi mai mult de către draci, care află în sânul lor adăpost.

 

Stiinta cunoaste multe lucruri despre apariţia tulburărilor depresive, însă în mediul savant nu se acceptă să se vorbească despre păcat, deşi cauza multor forme de depresie este tocmai el, fapt despre care dau mărturie Sfinţii Părinţi şi întreaga experienţă ascetică a Ortodoxiei.

 

Cu mult înainte de observaţiile ştiinţifice psihiatrice privitoare la provenienţa depresiei nevrotice, Sfinţii Părinţi au descris foarte exact această boală sufletească, numind-o „patimi păcătoase ale trândăvirli şi întristării” – aşa încât în acest caz diagnostieului medical îi corespunde un „diagnostic” duhovnicesc.

 

Depresia este un semnal sui generis al sufletului, prin care acesta îşi arată starea nenorocită – însă nu plâns pentru păcate, ci chin al sufletului nepocăit, căruia demonii îi şoptesc: „Totul merge prost, n-ai de ce să mai tragi nădejde … ”

 

Nevroza depresivă începe cel mai adesea din pricina problemelor de viaţă. Dispoziţia omului se înrăutăteşte, nimic nu-i mai aduce bucurie, totul îl enervează; cade în posomorâre, în întristare, tot ce îl înconjoară apare într-o lumină întunecată. Foarte adesea stări de acest fel apar pentru că „nu mi-a ieşit în viaţă cum am vrut: nu mi s-au înfăptuit dorinţele, a avut loc un anumit conflict, cineva m-a jignit” ş.a.m.d.

 

Nu orice întristare e însă păcătoasă.

În zilele de amărăciune, în clipele de întristare omul devine „mort” faţă de multe mişcări păcătoase ale sufletului său. Iubirea de cinstiri, de bani, de plăcerile simţurilor trec pe planul al doilea în astfel de perioade ale vieţii. La bucurie, omul uită de sine; la necaz îşi întoarce gândurile, vrând-nevrând, spre sine însuşi, îşi conştientizează păcătoşenia tot mai profund.

 

Dacă aceasta nu se întâmplă, dacă întristarea este „de dragul întristării”, iar pocăinţei i se substituie „autocanibalismul” nevrotic, care în afară de distrugere nu oferă sufletului nimic, este evident că a avut loc o falsificare. O astfel de întristare mincinoasă este patimă păcătoasă.

 

Bineînţeles că minciuna, clevetirile josnice şi jignlrile nu aduc bucurie sufletului, dar dacă omul este cu desăvârşire zdrobit de ele şi rămâne vreme îndelungată într-o dispoziţie tristă sau, mai mult, într-o stare de deznădejde, de pierdere deplină a stăpânirii de sine, a nădejdii în mila lui Dumnezeu şi a credinţei în sfinţenia Purtării de grijă dumnezeieşti pentru om, aceasta nu mai este nicidecum o stare creştinească a sufletului, ci este deja păcat. În atare caz, şi cel viclean atât aşteaptă: ca omul să calce strâmb şi să se arunce în prăpastia trăirilor sufleteşti apăsătoare şi a deznădejdii.

 

Întristarea este întotdeauna părere de rău (pentru ceea ce s-a pierdut, pentru ceea ce nu s-a împlinit s.a.m.d.), iar trândăvirea este precedată mai mereu de lenevie, nelucrarc, iubire exagerată a confortului, iubire de sine.

 

Sfântul Ierarh Ignatie (Briancianinov) defineşte patimile păcătoase ale trândăvirii şi întristării în următorul mod:

 

ÎNTRISTAREA = amărăciunea, mâhnirea, curmarea nădejdii în Dumnezeu, îndoirea de făgăduinţele dumnezeieşti, nemulţumirea faţă de Dumnezeu pentru cele ce se întâmplă, puţinătatea de suflet, nerăbdarea, nemustrarea de sine, supărarea ţinută împotriva aproapelui, cârtirea, lepădarea de crucea propriului destin, încercarea de a te coborî de pe ea.

 

TRÂNDĂVIREA = lenevia la orice faptă bună şi mai ales la rugăciune, părăsirea pravilei bisericeşti şi a celei de chilie, nepăsarea, lipsa de evlavie, odihnirea peste măsură prin somn, prin zăcere şi prin răsfătul de tot felul, umblatul din loc în loc, grăirea în deşert, glumele deşarte, purtarea profanatoare, uitarea propriilor păcate, uitarea poruncilor lui Hristos, robirea de către gânduri, lipsa fricii de Dumnezeu, împietrirea, nesimţirea, deznădăjduirea.

 

După cum afirmă Sfinţii Părinţi, întristarea vine atunci când o patimă nu s-a văzut satisfăcută: de pildă, când omul nu a primit suma de bani pe care o voia, când simţămintele i-au fost respinse de aleasa inimii lui, când nu a fost avansat la serviciu de multă vreme ş.a.rn.d.

 

Patimile păcătoase sunt legate între ele şi se influenţează între ele. Astfel, trufia şi slava deşartă sunt „susţinute” de lăcomia pântecelui şi de curvie, iar toate acest.e patimi sunt în acelaşi timp legate de iubirea de bani. Rezultatele acestei “tovărăşii” sunt: mânia, întristarea, trândăvirea – vorbind metaforic, sindromul „corăbiilor înecate”.

 

Trândăvirea, întristarea îl pândesc pe cel ce n-a dobândit credinţă tare în Dumnezeu. Aceste patimi stăpânesc adeseori în sufletul celor care, lepădând Cerescul, s-au lipit cu tărie de pământesc. Altfel spus, la temelia sa adâncă depresia nevrotică este urmare a necredinţei în mântuitoarea Purtare de grijă a lui Dumnezeu. În atare caz, necazurile şi suferinţele sunt pentru om ceva respingător, absolut inutil. La drept vorbind, aceasta este urmarea logică a filosofiei hedonismului, a vieţii „după propriul plac”, spre care năzuiesc foarte mulţi oameni.

 

Preasfinţitul Varnava (Beliaev) remarcă pe această temă: „Există în ştiinţa despre mântuire o lucrare care îl duce pe om la Dumnezeu pe cea mai scurtă cale. Este vorba de întristarea pentru păcate, de întristarea după Dumnezeu… experienţa şi suflarea harului în inimă dau încredinţarea că rugăciunea cu lacrimi fierbinţi de pocăinţă în singurătate este singurul mijloc de mângâiere. Ce-i drept, la început se varsă lacrimi amare, corozive, dar mai apoi se simt uşurare, bucurie, luminare. Cu cât înaintează omul mai mult pe calea rnântuirii, cu atât i se sălăşluieste veselia mai mult în suflet; plângi, curg lacrimile şiroaie, iar în inimă e tot mai senin şi mai cald. Minunat lucru  Nepătrunsă lucrare a harului! ..

 

Există însă şi alt plâns, şi altă întristare. Împătimita modei plânge fiindcă nu are noua pălărie de primăvară şi că i s-au demodat ghetele, că „cutare” a început să o curteze pe „cutare”, iar „cutare” e mai frumoasă ori mai fericită decât ea; tânărul se întristează pentru puţinătatea banilor de buzunar pe care îi poate cheltui pentru plăceri; soţia plânge din orgoliu rănit pentru că soţul o înşală, iar soţul, la rândul său, pentru că are insuccese la serviciu; medicul, inginerul, avocatul – toţi sunt nemulţumiţi pentru că nu câştigă destul, oricât ar avea li se pare puţin; comerciantul cade în deznădejde pentru o pagubă suferită, şi aşa mai departe, şi aşa mai departe. Toţi plâng şi se întristează chiar când trăiesc în lux şi în bogăţie, dar lucruri stricăcioase sunt acestea pentru care ei se dau de ceasul morţii. Nu au ceva sau pierd ceva, şi se întristează. Uneori de pe urma acestei întristări se ofilesc, se îmbolnăvesc şi chiar mor. Această întristare este drăcească. Vrăjmaşul neamului omenesc este cel care o insuflă. Se chinuie, geme omenirea, încearcă să-şi facă viaţa lipsită de întristare, dar fără Dumnezeu nimic nu poate”.

 

În lucrarea sa fundamentală „Bazele artei sfinţeniei”, episcopul Varnava face o fină analiză duhovnicesc-psihologică a temei abordate. Iată câteva extrase din această lucrare.

 

” … Dintre toate cele opt căpetenii ale răutăţii, duhul trândăvirii e cel mai greu, zice Sfântul Ioan Scărarul. Într-adevăr, împotriva fiecărei patimi slujeşte drept doctorle virtutea potrivnică ei (de pildă, împotriva lăcomiei pântecelui – înfrânarea, împotriva iubirii de avuţii – neagonisirea, împotriva trufiei – smerenia ş.a.m.d.), dar împotriva trândăvirii nu există o astfel de virtute specială. Iată de ce la Sfinţii Părinţi ea e numită uneori „moarte atotpierzătoare”, întrucât cere puteri multe pentru a se tămădui şi atrage după sine toate păcatele şi mii de rele, mergând la mire ni până la lepădarea însăşi ideii de mântuire personală, iar la monahi până la dezbrăcarea mantiei şi întoarcerea în lume. În schimb, nici una dintre patimi nu îi aduce neooitorului atâtea cununi ca trânddoirea. Tocmai în lupta cu această patimă se cunoaşte cum slujeşte omul lui Dumnezeu – fără făţărnicie sau cu lenevie şi nepăsare, şi plata este pe măsură.

Când, unde şi cum năvăleşte asupra omului duhul trândăvirii?

Despre o anumita vreme a năvălirii se poate vorbi numai în cazul monahilor-sihastri.

Pe timpul vechilor Părinţi ai pustiei, vrăjmaşul îi ispitea de obicei în jurul amiezii, când soarele se afla la zenit şi din pricina căldurii pe care începea să o respire pustia, era firesc ca mintea şi trupul să slăbească. Mai ales după o noapte fără somn, petrecută la rugăciune. Iar până la întărirea cu hrană mai era mult, pentru că o gustau numai spre seară, după apusul soarelui. Atunci, dracul aducea asupra lor trândăvirea, teama că ostenelile lor sunt zadarnice, teama că se vor îmbolnăvi şi nu va fi cine să-i ajute la bătrâneţe, sila faţă de sălaşul lor, de multă vreme înmiresmat cu rugăciunea, care, pasămite, n-ar mai aduce nici un folos. Tocmai de acest demon îl îndeamnă Domnul pe nevoitor să nu se teamă, grăindu-i prin prorocul: Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua şi de dracul cel de amiazazi (Ps. 90, 5-6).

 

În ce-i priveşte pe mirenii păcătoşi, care trăiesc după voia lor şi cum îi taie capul, care dorm bine, se îmbuibă de

 

 

Intristarea

Ce este întristarea?

 

„Întristarea este piedică în calea a tot binele”, spune Sfântul Nil Sinaitul. „Când duhul rău al întristării pune stăpânire pe suflet” – citim descrierea lucrării acestei patimi la Cuviosul Serafim de Sarov, „atunci, umplându-l de amărăciune şi neplăcere, nu-l lasă să facă rugăciune cu osârdia cuvenită, îl împiedică să se îndeletnicească cu citirea Scripturilor cu luarea-aminte cuvenită, îl lipseşte de blândeţe şi de seninătate faţă de fraţi şi naşte scârba fată de orice împreună-vorbire: pentru că sufletul plin de intristare, făcându-se ca nebun şi ieşit din minţi, nu poate nici să primească liniştit sfat bun, nici să răspundă cu blândeţe la întrebările ce i se pun. El fuge de oameni ca de nişte pricinuitori ai tulburării sale, şi nu pricepe că pricina suferinţei e înlăuntrul său … ”

 

De unde vine întristarea? Întristarea este de obicei urmare a gândurilor mânioase ori a nereuşitei de a satisface o oarecare patimă. Ca atare, cel ce îşi va birui poftele şi patimile va izgoni pentru totdeauna din inima sa şi întristarea. Astfel, cel înfrânat nu se va întrista că a rămas fără prânz, cel feciorelnic – că nu i-a reuşit fapta murdară la care se gândise într-o clipă de întuneca re a minţii, cel nemânios – că n-a avut prilejul să se răzbune, iar cel smerit cugetă tor – că e lipsit de cinstiri din partea oamenilor. Cel neagonisitor nu se va amărî nici dacă va rămâne fără ultima leţcaie …

 

Cu oamenii pătimaşi se întâmplă însă că întristarea vine asupra lor fără vreo pricină văzută. Atunci, zice Cuviosul Ioan Cassian, „prin înrâurirea subţire a vrăjmaşului suntem supuşi unui asemenea necaz că nu putem să primim cu obisnuita plăcere nici măcar cercetarea (vizita) oamenilor la care ţinem şi a rudelor noastre, şi orice ne-ar spune aceştia într-o discuţie cuviincioasă ni se pare că vine la vreme nepotrivită şi că e de prisos … ”

 

Totuşi, aceasta dovedeşte numai că întristarea nu-şi are întotdeauna pricinile în surse exterioare. Nu. Înăuntrul nostru, în adâncul inimii, stau seminţele ascunse ale patimilor, care, îndată ce se revarsă asupra sufletului ploaia ispitelor, dau îndată mlădiţe şi roade. Ca atare, trebuie spus din nou că dacă am fi nepătimaşi nu doar pe dinafară, ci am avea adevărată linişte în suflet, nici un fel de uneltiri ale dracului întristării n-ar putea avea înrâurire asupra noastră. Pământul inimii, uscat de post, de privegheri şi de rugăciuni, n-ar putea să mai primească seminţele patirniior insufla te de către draci.

 

De aici reiese că nu trebuie să fugim de oameni cu scopul de a evita întristarea. Ce-i drept, nu poate să scape de tulburare omul care trăieşte în lume şi intră mereu în contact cu persoane care îi sunt cu desăvârşire străine ca duh, stăpânite nu doar de patimi, ci uneori chiar de dracii înşişi. Dar gândul că simpla schimbare a locului aduce uşurare este greşit. Schimbând mediul, omul schimbă doar pricinile care-i stârnesc patimile. Nu asta îi trebuie, ci răbdare şi încă ceva, de care se va vorbi mai jos. Dacă omul va avea răbdare şi, îndeobşte, curăţia inimii, va fi în stare să spună împreună cu prorocul David: cu cei ce urau pacea eram făcător de pace (Ps. 119, 6). Atunci se va împăca lesne nu doar cu oamenii, ci şi cu fiarele sălbatice, şi acelea îl vor cinsti, după cuvântul Scripturii: fiarele cele sălbatice vor avea pace cu tine (Iov 5, 23).

 

Ucigaşii întristării

 

S-a zis deja că întristarea se hrăneşte pe socoteala existenţei patimilor în om. Îndepărtează din tine împătimirea de lucruri, de poftă, de lăcomia pântecelui, şi nici o întristare nu va mai vreodată în tine. Pot fi arătate însă şi mijloace pozitive, care taie din rădăcină această patimă, în special rugăciunea, milostenia şi neagonisirea.

 

Omul suferă, se chinuie din pricina întristării, sufletul lui tânjeşte. Şi iată că se duce la doctor. Acesta îi prescrie preparate care îl calmează şi îi îmbunătăţesc dispoziţia sufletească, uşurându-i în mod artificial suferinţele dar tratamentul, după cum remarcă pe bună dreptate medicul ortodox V. K. Neviarovici, în multe cazuri nu vindecă deloc sufletul bolnav şi prin el omul este doar îndepărtat de suferinţe, care au mai întotdeauna un sens terapeutic din punct de vedere duhovnicesc. Subliniem că aici este vorba despre depresia nevrotică. În depresia endogenă tactica este alta.

 

Forma nevrotică a tulburărilor depresive este legată în modul ce mai direct de starea morală a omului. Desigur, eu, ca medic, uşurez suferinţele pacienţilor prin medicamente, discuţii şi prin simpla compasiune omenească – dar satisfacţia la consult vine numai atunci când convorbirea se poartă despre suflet, despre credinţă, despre pocăinţă. Cu acordul pacientului şi la dorinţa lui, încercăm să dăm simptomelor bolii o apreciere de pe poziţii duhovniceşti.

 

Singura cale corectă spre vindecarea de nervozitate, de trândăvire, de întristare şi spre dobândire a păcii sufleteşti trece prin adevărata credinţă ortodoxă, prin pocăinţă şi prin îndreptarea vieţii după poruncile lui Dumnezeu. Pentru om, principalul este să înţeleagă sursele păcătoase ale stării sale psihice, să conştientizeze profund neputinţa sa, să urască păcatele demonice ale trufiei, slavei deşarte, rnâniei, trândăvirii, minciunii, curviei şi să dorească să se schimbe, să se întoarcă spre Domnul cu nefăţarnică pocăinţă.

 

Adevărata cauză a tulburărilor depresive constă de regulă în păcatele săvârşite de către om. Sfinţii Părinţi considerau că la baza tuturor suferinţelor sufleteşti stă trufia. Ca atare, pentru a scăpa de depresia nevrotică, omul trebuie să se străduie pentru dobândirea smereniei. Nivelul ridicat de pretenţii care nu se înfăptuiesc în viaţă, conflictul între dorinţă şi realitate lasă totdeauna în suflet simţământul frustrării, întristării, arnărăciunii, supărării.

 

Absolut indispensabil pentru fiecare creştin este mersul la slujbe, mai ales în zilele de duminică şi de praznic, precum şi participarea la Tainele Bisericii .. În rugăciunea pe care preotul o citeşte înainte de spovedanie există cuvintele acestea: De vreme ce ai venit la doctor, să nu te întorci nevindecat. De Sfintele Taine trebuie să ne apropiem cu frângere de inimă, cu credinţă adâncă şi cu nădejde în mila lui Dumnezeu.

 

Trebuie neapărat ca omul să citească Sfânta Scriptură, mai ales Evanghelia, şi să împlinească poruncile lui Hristos, ce sunt cuprinse acolo. Un ajutor de nepretuit îl oferă literatura patristică. O mare bucurie aduc creştinului faptele bune, grija pentru aproapele.

 

Să păstrăm în inimile noastre minunatele şi marile cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel: Pururea bucuraţi-va. Neîncetat rugaţi-va. Întru toate mulţumiţi, caci aceasta este voia lui Dumnezeu întru Hristos Iisus pentru voi (l Tes. 5, 16).

 

La sfârşitul capitolului despre depresia nevrotică este potrivit să vorbim despre greul păcat al sinuciderii, pentru că tocmai trândăvirea şi deznădejdea sunt premergătorii acestui păcat cumplit.

 

Care sunt cauzele sinuciderilor?

 

Punctul de vedere al medicilor este următorul: majoritatea covârşitoare a sinucigaşilor sunt sănătoşi din punct de vedere psihic. Sinuciderea este o criză a personalităţii. Factorii sociali nu au aici nici o însemnătate hotărâtoare: este vorba de o problemă spirituală.

 

Arhiepiscopul Ioan Şahovskoi scrie:

 

„Sărmani pătimitori, sinucigaşilor!… Voi n-aţi primit răscumpărarea prin scurtele suferinţe curăţitoa re de pe pământ, suferinţe dulci pentru cel care le îmbrăţişează – o, mult mai dulci decât plăcerile nălucite de dorul cărora aţi murit. Da, stătea în puterea voastră ceea ce v-a şoptit puterea răului, care atunci n-avea nici o stăpânire asupra-vă, dar tot în puterea voastră stătea şi să nu faceţi asta. În puterea voastră stătea să ştiţi că Dumnezeu există, că El nu-i doar expresia cea mai înaltă a Dreptăţii mai presus de înţelegerea noastră, ci chiar mult mai mult decât toate aceste firave concepţii omeneşti. În puterea voastră stătea să înţelegeţi că Dumnezeu nu poate să dea Cruce şi să nu dea puteri, că în pu terea voastră stătea să vă întoarceţi spre Dumnezeu, să vă mântuiti prin chemarea (nemincinoasâ) a Numelui Său.,,”

 

Înainte de sinucidere, sinucigaşii nu ştiu deloc că în preajma lor stă duhul rău, nespus de scârbavnic, care-i sileşte să îşi ucidă trupul, să sfarme preţiosul „vas de lut”, care păzeşte sufletul până la soroacele hotărnicite de Dumnezeu. Şi sfătuieşte acest duh, şi îndeamnă, şi stăruie, şi sileşte, şi înspăimântează cu toate spaimele, doardoar va apăsa omul pe trăgaci sau va sări pe fereastră, fugind de viaţă, de chinul său cel nesuferit. .. Omul nici nu gândeşte că „chinul nesuferit” nu este de la viaţă, ci de la cel de unde vin şi toate gândurile care „dau temei” uciderii de sine. Omul crede că el le cugetă pe toate, şi ajunge la concluzia sinucigaşă – dar nu cugetă el deloc, ci prin gândurile lui vorbeşte cel pe care Domnul l-a numit ucigaş de oameni dintru început …

 

 

Omul nu face altceva decât să-şi dea în mod inconştient acordul la propunerea diavolului, să ia asupra sa, fără să vadă asta, păcatul diavolului, să se unească cu păcatul şi cu diavolul. .. Un singur cuvânt de rugăciune cu pocăinţă, un singur semn al mântuitoarei Cruci, făcut măcar în gând, şi o singură privire cu credinţă către ea – şi păienjenişul răului este rupt, omul este mântuit prin puterea lui Dumnezeu de pieirea sa … Doar o scânteie mică de credinţă vie şi de credincioşie faţă de Dumnezeu – şi omul e izbăvit! Dar nu toţi oamenii care s-au izbăvit de uciderea de sine sau de un alt păcat pricep că în preajma lor stătea (sau poate că stă încă ori se apropie de el câteodată) scârbosul duh rău, fiinţă pe care o descoperă doar sensibilitatea duhovnicească şi luarea-aminte duhovnicească ascuţită! Nici pe departe nu-şi dau seama toţi oamenii (fie ei şi creştini) de lucrările şi manifestările duhurilor rele, despre care cu atâta putere şi limpezime uimitoare vorbeşte cuvântul lui Dumnezeu. 90% dintre sinucigaşi fac ultimul lor pas sub înrâurirea nemijlocită a duhurilor ucigaşe de oameni dintru început (In. 8, 44). Şi propriu-zis, mai fiecare sinucidere este ucidere a omului de către demon – cu mâinile omului însuşi.

 

 

Read Full Post »

Trebuie să recunoaştem că lupta cu patima desfrânării este deosebit de grea.

Această greutate provine din faptul că trupul nostru, în care se cuibăreşte pofta, nu este un duşman vădit al sufletului, pe care trebuie să-I nimicim, ci aliatul nostru tradiţional şi împreună osteni tor în lupta pentru dobândirea virtuţilor. Noi am fost creaţi cu suflet şi trup, iar acestea trebuie să lucreze împreună pentru preaslăvirea Creatorului, aşa cum scrie Sfântul Apostol Pavel: Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu! (1 Cor. 6, 20). Însă iată că trupul, acest ajutător al sufletului în timpul vieţii pământeşti, se arată adeseori un viclean trădător, care, în loc să-i ajute, îl înşală cu păcatul! O! Jalnica urmare a căderii în păcat a distrus armonia dintru început dintre suflet şi trup şi a introdus o asemenea neînţelegere între ele, despre care Sfântul Apostol Pavel vorbeşte: Căci trupul pofteşte împotriva duhului … (Gal. 5, 17).

La Sfântul Ioan Scărarul se întâlnesc minunate cugetări despre trup, acest aliat al nostru, perfid şi trădător. El scrie: „Nu ştiu în ce fel să-l leg pe trup, acest prieten al meu! … Mai înainte de a-l lega pe el, se şi dezleagă! Mai înainte de a începe să-l judec, mă împac cu el. Mai înainte de a începe să-l chinui, sunt înclinat să am milă de el. Cum să-l urăsc pe acela pe care sunt chemat să-l iubesc prin fire? Cum mă voi elibera de el, cu care m-am legat pe veci? Cum voi omorî pe acela ce va învia o dată cu mine? Ce dovezi întemeiate voi oferi aceluia care poate, în folosul său, să riposteze cu atâtea obiecţii fireşti? El îmi este şi ajutător, şi vrăjmaş; şi apărător, şi potrivnic; şi susţinător, şi trădător! Când îi fac pe plac, se războieşte împotriva mea. Când îl istovesc cu postul, devine neputincios. Dacă îi dau odihnă, devine fără rânduială. Pus la muncă, nu rabdă. Dacă îl întristez, îl arunc în mare nenorocire. Dacă îl rănesc, nu mai am cu cine dobândi virtuţile. În acelaşi timp îl urăsc pe el şi îl iubesc. Care este taina cu privire la mine? Cu ce scop sunt ‘uniţi în mine aceşti rivali (sufletul şi trupul)? Cum îmi sunt mie însumi duşmani şi prieteni? Spune-mi tu, spune-mi, o, iubitul meu soţ, trupule al meu! Căci nu merg să întreb pe altul despre tine. Spune-mi, cum aş rămâne nerănit de tine? Cum aş putea fugi de nenorocirea mea firească, după ce am dat făgăduinţă înaintea lui Hristos să mă lupt cu tine? Cum să birui chinul tău asupra mea, după ce am ales de bună voie să te stăpânesc?”

La aceste întrebări, trupul răspunde sufletului astfel: „Nu-ţi voi vorbi despre lucrurile pe care nici tu nu le ştii, ci despre acelea pe care le cunoaştem amândoi. Tatăl meu este iubirea de sine. Pricina fierbinţelii mele sunt împlinirea exagerată a celor plăcute mie şi îngăduinţa către mine. Iar văpaia desfrânării mele lăuntrice se naşte din îngăduinţa de mai înainte şi din lucrarea dezmierdărilor de mai înainte. Născute întru mine asemenea satisfacţii, eu mă bucur de căderi, iar acestea, după ce rodesc în mine, ele însele nasc moartea prin deznădejde. Dacă ai cunoaşte limpede adânca neputinţă a mea şi a ta, mi-ai lega mâinile; dacă prin înfrânare mă omori cu înfometarea şi setea, mi-ai lega picioarele şi ele nu ar mai putea merge mai departe (în păcat). Dacă te-ai însoti cu ascultarea, te-ai elibera de mine. Şi dacă dobândeşti smerenia, mi-ai tăia capul!”

În răspunsurile pe care trupul le dă sufletului sunt enumerate câteva din cele mai de seamă mijloace de luptă cu patima desfrânării. Acestea sunt:

1. A declara război iubirii de sine trupeşti, plăcerii de sine şi milei de sine. Aceasta înseamnă că cel ce doreşte să dobândească curăţia trebuie să înceteze cu exagerata cruţare a trupului său şi de a-i face lui pe plac întru toate, să înceteze să-i fie milă de el, să-I hrănească şi să-l răsfeţe. Acesta trebuie să fie învăţat să slujească sufletului, şi să nu stăpânească asupra lui; să i se supună, şi nu să-i poruncească. Dacă vine postul, acesta este dator să postească, să se smerească. Dacă trece postul, el este dator şi către bucatele de dulce să aibă înfrânare, ca să nu înceapă să clocotească. Dacă vine ceasul de rugăciune, el trebuie să se rupă de alte ocupaţii plăcute ori deşarte şi să se aşeze în genunchi, să ridice mâinile la rugăciune, să facă închinăciune până la pământ când aceasta se cere. Dacă este chemat să ajute undeva, nu trebuie din cruţare de sine să refuze.

Silirea de sine către orice lucru bun, ca şi silirea în a ne abţine de la orice rău este calea ajungerii la curăţie. Dacă trupul doreşte să privească privelişti de desfrânare ori filme pornografice şi să participe la distracţii ruşinoase, voinţa trebuie să-i spună un hotărât „Nu!”, iar trupul trebuie fără abatere să se supună. Dacă omul îşi îngăduie să bată În retragere, dacă spune: „Numai de data asta îmi îngădui să privesc, numai de data asta voi gusta!” – este pierdut. Cel ce cedează În faţa desfrânării şi a lăcomiei trupului încurajează necurăţia lui. În loc să zidească în sufletul său o biserică a cură tiei, el înalţă întru sine o casă a desfrâului. Mântuitorul ne învaţă să ne silim spre o viaţă de curăţie, spunând: ‘” Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea! (Mat. 11, 12). Această silire a sinelui trebuie să se manifeste Înaintea oricărei alte înfrânări de la multe lucruri.

Punându-şi întrebarea: „De la care lucruri trebuie să ne înfrânărn 7”, Sfântul Efrem sfătuieşte: „Înfrânarea stomacului şi a limbii şi ţinerea în frâu a ochilor – acestea sunt cele trei chipuri de dobândire a dumnezeieştii curăţii. Însă trebuie să se ia aminte la toate trei în acelaşi timp. Dacă împlineşti primele două, şi nu îţi păzeşti ochii de a alerga încoace şi încolo, nu vei dobândi o trainică curăţie. Precum o conductă crăpată nu mai poate ţine apa, tot astfel şi ochiul distrat nu poate să păstreze mintea întru curăţie”.

„Pedepseşte gândurile tale cu puţinătatea hranei, ca să nu se mai gândească la desfrânare, ci la flămânzirel” – sfătuieşte Sfântul Nil Sinaitul.

Iar Sfântul Efrem Sirul conchide:

„Atunci când te aşezi să dormi, nu sta într-un pat prea moale. Căci a-ţi face pe plac şi o sensibilitate exagerată pot în chip firesc să aprindă trupul tău şi să înteţească focul cel mare al patimii dezrnierdării” .

„Dacă se ridică în tine război trupesc, nu te teme şi nu te împuţina cu duhul! – sfătuieşte Sfântul Efrem Sirul. Prin împuţinarea duhului, tu vei, încuraja vrăjmaşul împotriva ta, şi el va începe să-ţi provoace gânduri smintitoare şi să se te îndemne astfel:

Nu este cu putinţă să opreşti această fierbinteală a ta, dacă nu îti satisfaci dorinţa ta!” Să nădăjduieşti cu tărie în Domnul, cu multe lacrimi să-ţi verşi rugăciunea ta înaintea Lui şi El te va auzi şi te va scoate din înfricoşătoare a prăpastie a patimilor, adică din necuratele gânduri şi din mocirlă, cu alte cuvinte, din ruşinoasele închipuiri, şi va pune picioarele tale pe piatra curăţiei (Ps. 39, 1-3), şi tu vei vedea ajutorul trimis de El! (Ps. 120, 2). Rabdă numai, nu îngădui păcatul în gândurile tale, nu ceda şi azvârle apa din barca ta! Limanul vieţii este aproape. Când strigi, Domnul îţi va spune: Iată-Mă! (Is, 58, 9). Însă El aşteaptă să vadă nevoinţa ta, dacă eşti gata să lupţi cu păcatul chiar până la moarte. Deci nu fi nehotărât! Dumnezeu nu te va lăsa! El ia aminte la nevoinţa ta. Îngerii şi demonii, de asemenea, te privesc. Primii sunt gata să-ţi dea cununa biruitorului, iar ultimii să te acopere cu ruşinea celui înfrânt. De aceea fii cu luare-aminte, ca să nu întristezi pe îngeri şi să nu te faci bucurie demonilor!

Nouă, creştinilor de astăzi, cu o comportare morală plină de îngăduinţă, ni se par foarte supărătoare aceste îndemnuri la luptă cu trupul cel iubitor de sine. Însă, în trecutul binecuvântat, creştinii nu s-au plâns pe sine, ci şi-au dat viaţa lor pentru sfânta curăţie.

Astfel, avem pilda unui tânăr care a fost silit să se lepede de Hristos şi să se închine idolilor, şi care nu s-a învoit la aceasta. Atunci, legat bine de un pat şi aşezat într-o grădină plină de flori, el a fost ispitit de o femeie ademenitoare, ca măcar în acest chip să calce legea lui Hristos. Însă nici această uneltire nu le-a ajutat. El s-a luptat muceniceşte cu sine însuşi, şi încă în ce chip s-a luptat! Până la sânge! (Evr. 12, 4). Când a simţit că patima trupească cu putere se aprinde întru el din pricina celei ce înfăptuia sminteala, şi-a strâns cât a putut cu dinţii limba sa şi a scuipat-o pe ea plină de sânge în faţa celei fără de ruşine.

Tot astfel avem o pildă cu o monahie, care era urmărită pas cu pas de un tânăr fără de minte, împătimit de ea. O dată, nemaiputând să rabde purtarea acestuia, l-a chemat la sine şi l-a întrebat ce-i place cel mai mult la ea. El i-a răspuns:

„Ochii tăi!” Monahia a luat pieptenul său şi şi-a scos amândoi ochii, azvârlindu-i pe ei la picioarele tânărului. Cutremurat de întâmplare, tânărul a intrat într-o mănăstire şi acolo, cu adâncă pocăinţă, şi-a plâns păcatele lui.

Tot astfel este pilda Preacuviosului Martinian. Ispitit într-adins de o desfrânată trimisă la el, a preferat să intre mai bine în foc decât în flăcările patimii desfrânării.

Mai avem şi pilda cu Sfântul Moise Ungurul, care ani întregi a răbdat din partea stăpânei sale fără de ruşine crunte chinuri şi bătăi, pentru că nu dorea să trăiască trupeşte cu aceasta. În ciuda marilor suferinţe îndura te, el nu s-a schimbat întru hotărâre a sa, de a trăi în curăţie pentru Dumnezeu şi de a rămâne monah.

Tot astfel avem şi pilda cu Preacuviosul Ioan de la Lavra Pecerska din Kiev, care, în afara multor alte nevoinţe pentru curăţie, s-a îngropat până la umeri în pământ, ca să nu fie biruit de pofta desfrânării ce c1ocotea în el.

Cei care au îndurat de bunăvoie toate acestea şi multe alte asemenea chinuri pentru curăţie s-au învrednicit de fericirea celor curaţi cu inima, şi unii dintre nevoitori – de harul de a ajuta celor ajunşi la capătul puterilor în marile lor războaie împotriva acestei pofte neîmblânzite.

2. Al doilea mijloc important de luptă cu patima desfrânării este fuga stăruitoare de obiectul patimii. Aici trebuie să subliniem cu deosebită atenţie diferenţa dintre lupta pentru dobândire a curăţiei şi alte chipuri de războaie, având ca scop exersarea noastră în diferite alte virtuţi. Dacă în cazul altor virtuţi omul trebuie să se lupte faţă către faţă împotriva piedicilor, în lupta pentru dobândirea curăţiei el trebuie să fugă de însuşi obiectul patimii.

Sfântul Ioan Cassian învaţă în chip înţelept: „Unele patimi, de obicei, se curăţesc prin părtăşia cu oamenii, prin ocupaţiile şi lucrul de zi cu zi, laolaltă cu aceştia; ele se lecuiesc cumva prin permanenta amărăciune şi dojană ce le primim de la ei. Astfel, de pildă, pornirile spre mânie, tristeţea, nerăbdarea – în afară de rugăciunea sinceră şi necontenita luare-aminte asupră-ne – se lecuiesc şi prin trăire a laolaltă cu fraţii, deoarece atunci ele se vădesc cel mai adesea. La supărare, ele se descoperă întotdeauna, şi de aceea pot fi tămăduite mai repede. Însă la vindecarea patimii desfrânării sunt de trebuinţă, în afară de postul aspru al trupului şi de frângerea inimii, încă şi însingurarea şi îndepărtarea de oameni” (către care se încearcă simţăminte necurate – n.n.)”.

Astfel este înţelegerea la toţi Sfinţii Părinţi. Dacă nu te îndepărtezi de obiectul patimii desfrânării tale, tu nu o vei stinge, ci încă şi mai mult o vei înteţi pe ea. Pentru că oricât ai crede că te lupţi cu aceasta, tu în permanenţă o aprinzi pe ea în taină, îndată ce o hrăneşti prin întâlnirea şi convorbirile cu persoanele către care simţi patimă necurată. A da mâna cu acestea, privirea în ochii lor şi apropierea nu pot să nu aprindă în tine pofta cea necurată. De aceea, dacă la alte neputinţe omeneşti e lucrătoare deviza: „Ieşi cu fruntea sus împotriva ispitei şi nu da înapoi până ce, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu o vei birui!” – aici este valabilă următoarea deviză: „Fugi, ca să birui!” La acelaşi unic scop – biruinţa – strategia este diferită, datorită diferenţei între ispite.

Un exemplu clasic de fugă din faţa ispitei ne dă tânărul Iosif cel plin de curăţie, despre care ni se povesteşte în Vechiul Testament. Ajuns rob la o stăpână desfrânată şi ispitit de ea către păcatul desfrânării, el a fugit cu hotărâre din mâinile ei, rămânându-i acesteia haina lui. Din acea zi au început grelele lui suferinţe, încheiate cu mare cinste şi slavă (Facere cap. 39-41).

3. In lupta cu patimile trupeşti, un ajutor puternic este rugăciunea unită cu postul. Sfântul Ioan Scărarul sfătuieşte limpede: „Când această potaie, diavolul desfrânării, vine la tine, tu pune-l pe fugă cu arma cea duhovnicească a rugăciunii! Oricât ar fi el de obraznic în a năvăli asupra ta cu neruşinarea lui, tu nu ceda în faţa acestuia!”

Rugăciunea unită cu postul, cu permanenta pomenire a lui Dumnezeu şi cu conştiinţa că El pe toate le vede şi pentru toate ne va judeca, nu o dată a zădărnicit păcatul desfrânării la cei credincioşi, mai ales când a izvorât din străfundurile sufletului şi a fost însotită de lacrimi amare. Acestea au stin; precum ploaia focul patimilor.

Dacă omul nu are o asemenea rugăciune din inimă, atunci îi ajută şi rugăciunea trupească. Iar aceasta constă, după Sfântul Ioan Scărarul, în ridicarea mâinilor, în a ne bătea pieptul plini de zdrobire, în îndreptarea ochilor către cer cu adânci suspine, în plecarea deasă a genunchilor şi în multimea închinăciuntlor, EI recomandă (se înţelege, când omul se roagă singur) ca mâinile să fie ţinute în formă de cruce, ca să fie biruit cu acest semn al crucii, Amalic cel fără de trup – diavolul (Ieşirea 17, 11). Când ne rugăm în acest chip, nu trebuie să căutăm frumoase şi alese expresii, ci să întrebuinţăm cele mai smerite rugăciuni din inimă, suspinând astfel: Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt! (Ps. 6, 2).

„Atunci, din experienţă vei cunoaşte – ne încredinţează Sfântul Ioan Scărarul, puterea Celui Preaînalt. Şi în chip nevăzut, cu ajutor nevăzut, vei izgoni pe cei nevăzuţi (demonii). Cel ce se deprinde astfel să ducă lupta cu duşmanii săi, îndată va începe să-i îndepărteze doar cu rugăciunea cea din inimă”.

Despre diavoli, printre care trebuie să aşezăm mai întâi diavolii desfrânării, Domnul Iisus Hristos a spus că ei se izgonesc doar cu rugăciune şi cu post (Mat. 17, 21). Postul şi rugăciunea, conlucrând împreună, sunt două aripi puternice, care pot să ne ridice deasupra noroiului patimilor desfrânării. Se înţelege, postul micşorează doar încordarea poftei, însă nu o îndepărtează pe ea. Ultima (îndepărtarea) este lucrarea lui Dumnezeu. Dar ca să ne ajute Dumnezeu, trebuie ca şi noi înşine să ne ajutăm, rugându-ne şi postind. Dumnezeu nu vine în ajutorul aceluia care s-a deprins să se îmbuibeze cu multă mâncare şi băutură.

La rugăciune, Sfântul Efrem recomandă să adăugăm şi certarea demonilor: „Dacă te necăjeşte diavolul desfrânării, ceartă-l pe el, spunându-i: «Domnul să te zdrobească pe tine, duh necurat, plin de toată spurcăciuneal-„.

4. Ca să ne împotrivim cu izbândă păcatelor desfrânării, mai cu seamă dacă ele ne-au devenit o rea obişnuintă, trebuie să le urârn din tot sufletul nostru. Această sfântă ură este cel de-al patrulea mijloc de luptă cu ele.

Sfântul Isaac Sirul scrie: „Pentru om, este cu neputinţă să lase deprinderile păcătoase, dacă nu dobândeşte mai întâi (simţul) duşmăni ei către păcat” .

Iar Sfântul Teofan Zăvorâtul întăreşte: „Ura patimilor e o virtute duhovnicească războinică şi ea însăşi înlocuieşte o întreagă armată. Unde ea nu există (această ură către păcat – n.n), acolo fără de luptă izbânda se află deja în mâinile vrăjmaşului. Iar dimpotrivă, unde o aflăm pe aceasta, acolo biruinţa ne aparţine fără de luptă, nu arareori”.

Însă cum să urâm patima care ne este plăcută? – Sfântul Teofan dă următorul sfat în această privinţă: „Să conştientizăm că în patimă se ascunde vrăjmaşul; la aceasta nu se cere mare şi grea osteneală. Este de ajuns să-ţi întăreşti în tine convingerea că Dumnezeu nu binevoieşte către niciuna dintre patimi. Marea greşeală şi aceasta este generală – este a socoti toate cele ivite întru noi ca proprii, fără niciun dubiu, care, chipurile, trebuie să le ocrotim ca pe noi înşine. Tot ceea ce este păcătos a pătruns în sufletul nostru din afară. De aceea, întotdeauna trebuie să ne delimităm de patimi; altfel, vom avea un trădător înlăuntrul nostru. Cel ce doreşte să lupte cu sine însuşi, trebuie să diferenţieze adevăratul său eu de vrăjmaşul ascuns întru el. Îndepărtând de la sine mişcarea cea vătămătoare şi conştientizând-o ca vrăjmaş, uneşte cu simţirea către aceasta raţiunea ta, deşteptând în inima ta ura către ea (mişcarea păcătoasă). Acesta este cel mai mântuitor mijloc de izgonire a vrăjmaşului. Orice mişcare păcătoasă se menţine în suflet printr-un oarecare simţământ de plăcere către aceasta. De aceea, îndată ce deştepţi către ea o rea-voinţă, aceasta dispare de la sine, lipsită fiind de orice reazem”.

„Iată unde este bună şi de trebuinţă mânia! La toţi Sfinţii Părinţi aflăm că mânia ne-a fost dată tocmai în acest scop, ca prin ea să luptăm împotriva mişcărilor patimilor păcătoase ale inimii şi să le alungăm”.

Pravila de aur în lupta cu patima desfrânării este următoarea: „Prin propria voastră voie liberă nu cedaţi gândurilor, simţirilor şi dorinţelor pătimaşe, ci izgoniţi-le cu ură deplină, îndată ce le-aţi reperat! Astfel nu veţi fi vinovaţi înaintea lui Dumnezeu şi înaintea conştiinţei voastre. Şi chiar dacă ar fi întru voi vreo necurăţie a patimilor, nu veţi avea însă vreo vină” .

Iată, o asemenea osteneală se cere în lupta de dobândire a curăţiei. Însă în toate aceste încordări ale nevoinţei trebuie să facem o socoteală bună: posibilităţile noastre sunt întru totul mărginite în a putea să atingem singuri curăţia inimii. Aceasta ni se dăruieşte de Dumnezeu nu pentru vreo virtute dobândită de noi înşine, ci văzând El „sforţarea cea neputincioasă”, după potrivita expresie a Sfântului Teofan Zăvorâtul,

Aici este nevoie de înfrânarea de la păcat, însă este de trebuinţă şi conştiinţa smerită că suntem neputincioşi. Cel ce se nevoieşte pe calea curăţiei trebuie să se adâncească şi în smerita cugetare, prin care se primeşte harul (Iacov 4, 6). Altfel, fără har, omul va pieri înecat în propriile lui pofte.

Sfântul Ioan Scărarul ilustrează această idee în felul următor: „Cel ce singur, prin propria sa înfrânare, încearcă să îmblânzească acest război, se aseamănă unui om aflat pe mare, care cu o singură mână se străduieşte să străbată marea în acest chip. Uneşte înfrânarea cu smerita cugetare, căci fără cea de pe urmă virtute, prima este nefolositoare!”

5. Al cincilea mijloc de luptă cu patimile trupeşti este împotrivirea hotărâtă faţă de diavolii desfrânării şi păzirea stăruitoare a dumnezeieştilor porunci, în faţa îndemnurilor pierzătoare ale demonilor. „Sprijinitorii noştri întru păcat – demonii – după Sfântul Efrem Sirul – ne inspiră un asemenea gând: „Nu te vede nimeni. De ce te temi?” Iar sprijinitorii noştri întru curăţie – îngerii – îi contrazic în conştiinţa noastră astfel: „Dumnezeu vede totul. Cum spuneţi că nimeni nuIa aminte?” Ispititorul continuă:

„Unde este El? Nimic nu vede El!” Cei împreună-lucrători cu noi întru curăţie i-o retează: „Oare tu nu-L vezi? Bine zici, pentru că este scris: … Viclenia lor i-a orbit (Înţel. Solomon 2, 21). Cel ce a zidit ochiul, oare nu priveşte? (Ps. 93, 9). Unde te vei ascunde de Dumnezeu? (Ps. 138, 1-12)”. Iată, aceasta pune în mintea ta, şi păcatul nu va stăpâni asupra ta şi nu te va chinui mâhnirea cea plină de păcat, ci te vor cuprinde bucuria şi pacea în Sfântul Duh!”

Sfântul Efrem ne descoperă viclenele răutăţi ale ispititorilor demoni după următorul chip: în urma primului demon, care ne învaţă să păcătuim cu ochii, urmează al doilea demon … Când vede că primul a reuşit să slăbească sufletul şi să-l ispitească spre desfrânarea privirii, al doilea demon începe îndată să-l sfătuiască să se facă săvârşitor şi al păcatului trupesc: „Tu ai păcătuit deja cu gândul – spune el – şi ai preadesfrânat în inima ta! Deja ai încălcat porunca (Mat. 5, 28) … Aşa că, cel puţin împlineşte-ţi pofta ta pe deplin! A săvârşi şi a dori păcatul e unul şi acelaşi lucru. Dacă tot ai dorit, îndulceşte-te măcar până la sfârşit!” Tu însă – ne previne Sfântul Efrem Sirul – nu crede acestor gânduri, după cuvintele Apostolului, care spune despre satana: … Căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute (2 Cor. 2, 11). El doreşte să prindă pe deplin sufletul tău. Demonului care te sfătuieşte în săvârşirea nelegiuitului păcat trebuie să-i spui: „Chiar dacă am căzut cu ochiul şi dacă am preadesfrânat cu inima, eu mi-am zdrobit inima mea preadesfrânată cu multe suspine de pocăinţă şi mi-am înmuiat ochiul meu păcătos cu lacrimi amare. «Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi!»” (Ps. 50, 18).

Sfântul Efrem numeşte ochiul nostru desfrânat, trădător cumplit – şi sfătuieşte despre acest ochi trădător să-i aşezăm împotrivă ochiul duhovnicesc, care veghează vigilent şi păzeşte cetatea sufletului de asediatorii ei vrăjmaşi – demonii. jnarmat cu credinţă, nădejde şi dragoste, ca un ostaş puternic, stai de strajă sfătuieşte Sfântul Efrem, – şi păzeşte dumnezeiescul templu de orice gânduri necurate! Fă-te cu totul ochi, priveghind neîncetat şi rotindu-ţi privirea asupra demonilor înşelători! Aceşti tâlhari, îndată ce văd vreo cât de mică neatenţie a noastră şi vreo înclinare către desfrânare, se şi aruncă asupra omului ca să-i pângărească templul său … Ia aminte şi către tine însuţi, să nu se constate că chiar tu primeşti în inima ta pe aceşti tâlhari vicleni, adică gândurile necurate şi dorinţele vătămătoare!”

6. O deosebit de puternică armă împotriva demonilor desfrânării este semnul crucii. Desigur, acesta nu acţionează mecanic, ci numai când este însoţit de o credinţă puternică şi de o rugăciune fierbinte. Sfântul Efrem sfătuieşte: „Cel mai bine este ca omul să nu cadă prizonier al patimilor sale, adică atunci când năvălesc gândurile rele să nu cedeze în faţa acestora. însă dacă cineva e tulburat de gânduri, să se însemneze îndată cu pecetea De Viaţă Făcătoarei Cruci, şi vrăjmaşul va fi izgonit!”

„Când te îngrădeşti cu semnul Crucii – ne îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur-adu-ţi aminte cât de însemnată este Crucea şi stinge-ţi mânia şi orice patimă rămasă … ! Nu trebuie să facem semnul Crucii doar cu mâna, ci, înainte de toate, cu o aşezare a inimii şi cu mare credinţă. Dacă în acest chip te vei însemna pe faţa ta, niciunul dintre necuraţii demoni nu vor putea să se aproprie de tine, văzând sabia prin care lui i-a fost pricinuită rana cea de moarte!”

”Dacă vrei să izgoneşti închipuirile cele necurate rămase în mintea ta – sfătuieşte Sfântul Isidor Pelusiotul şi să nimiceşti multele chipuri ale răutăţilor vrăjmaşului, înarmează-te cu pomenirea neîncetată a Mântuitorului şi cheamă cu osârdie ziua şi noaptea dumnezeiescul Lui nume, îngrădindu-ţi adesea fruntea şi pieptul cu semnul Crucii Domnului! Când se pomeneşte numele Mântuitorului nostru şi când prin Crucea Domnului se adumbreşte inima, fruntea şi celelalte părţi ale trupului, atunci puterea vrăjmaşului se zdrobeşte, şi demonii cei răi cu cutremur fug de la noi” .

Înfricoşătoare este pentru demoni Crucea lui Hristos!

Diavolul cel înşelător poate să ne închipuie în vis diferite privelişti evlavioase, pentru a ne duce în rătăcire, însă el nu este în stare ca să închipuie în vis Cinstita şi De Viaţă Făcătoarea Cruce a lui Hristos. El fuge de aceasta ca de foc. „Pentru că pe Cruce s-a zdrobit puterea lui şi prin Cruce a primit el lovitura cea de moarte”.

Prin urmare, să ne însemnăm cât mai adesea cu semnul Crucii şi cu multă evlavie să chemăm numele lui Hristos! Acestea vor izgoni pe demoni de la noi.

Când Sfântul împărat Constantin cel Mare a ieşit la luptă împotriva aprigului duşman al creştinătăţii, Maxenţiu, Mântuitorul i-a arătat evlaviosului împărat, pe cer, semnul Crucii, format din stele strălucitoare, împreună cu înscrisul: „Prin acest semn vei învinge!” Astfel şi credincioşilor, când se luptă împotriva demonilor, Hristos făgăduieşte să le ajute lor cu puterea cea plină de har a Dătătoarei-de-Viaţă Sale Cruci. Iar ei o vor primi prin sincera credinţă în lucrarea Lui răscumpărătoare, săvârşită pe Crucea a cărei putere este de Biserică preamărită, ca „nebiruită, preaslăvită şi dumnezeiască!”

O, Doamne,

dă-ne nouă duhul curăţiei!

––Notă biografică––

Autorul acestei cărţi, Arhimandritul Serafim Alexiev, este binecunoscut cititorilor ortodocşi din Bulgaria. Născut în anul 1912 într-o familie săracă, dar evlavioasă, el a absolvit Seminarul Teologic din Sofia: Mai apoi este admis la Facultatea de Teologie, continuându-şi după aceea studiile în Elveţia. În anul 1940 intră în monahism. Un rol hotărâtor în viaţa lui l-a avut prietenia cu vrednicul de pomenire Arhiepiscopul Serafim Sobolev (t 1950), în care află un povăţuitor fără seamăn în ale credinţei şi vieţii duhovniceşti.

În viaţa şi activitatea creatoare a Arhimandritului Serafim se disting trei perioade. Prima (până 1960) când, în ciuda condiţiilor vitrege, desfăşoară o neobosită activitate pastorală, ţine predici şi omilii pline de har, scrie broşuri şi poezii pe teme moral – duhovniceşti. Din această perioadă datează culegerile de omilii „Nădejdea noastră” şi „Dragostea noastră” – dintre cele mai căutate cărţi ale sale. În a doua perioadă (1960 – 1969), Arhimandritul Serafim – deja doctor în Teologie Dogmatică al Academiei de Teologie din Sofia – publică o serie de studii, rodul unei trude teologice neistovite.

A treia perioadă debutează în anul 1969 când, din cauza unui dezacord de principiu cu privire la reforma calendarului din Bulgaria şi a politicii proecumenice în care era antrenată Biserica Ortodoxă Bulgară, este nevoit să părăsească Academia Teologică. În această perioadă, Arhimandritul Serafim scrie o nouă serie de cărţi cu conţinut teologic şi duhovnicesc, printre care: „Rugăciunea noastră”, „Viaţa de după moarte”, „Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul” şi altele, precum şi ultima sa carte-testament: „Ortodoxia şi ecumenismul” – o critică profundă a ereziei ecumeniste.

Arhimandritul Serafim a trecut la Domnul pe data de 13/26 ianuarie 1993. De la el ne-au rămas, ca o preţioasă moştenire, cărţile şi pilda sa de viaţă monahală plină de râvnă şi jertfă de sine, închinată pe deplin slujirii sfintei credinţe ortodoxe.

Read Full Post »

Duşmanii curăţiei sunt:

1. Înaintea tuturora, propria noastră patimă, cuibărită în trupul nostru păcătos. Cu ea omul trebuie să poarte lupta. De această luptă aprinsă nu au fost cruţaţi nici cei mai mari sfinţi. În vieţile lor citim că ei ajungeau Ia capătul puterilor, însă nu părăseau nădejdea în Dumnezeu şi lupta cu păcatul.

Un frate de mănăstire, de pildă, era greu luptat de gândurile desfrânării. În inima lui ardea parcă, zi şi noapte, focul iadului ispitelor. Însă el răbda şi nu se învoia cu patimile desfrânării, ci prin rugăciune se împotrivea lor atât cât era cu putinţă. Mulţi ani a petrecut în această luptă, până ce, în cele din urmă, furtuna ispitelor s-a risipit. În inima acestui monah a început să împărăţească pacea. Pentru răbdarea şi statornicia lui în acest război, Dumnezeu i-a dăruit biruinţa. El a dobândit o nepătimire plină de har, lesne punând pe fugă toate uneltirile diavolilor desfrânării ce s-au mai ivit din când în când, până la sfârşitul vieţii sale.

Despre un alt monah se povesteşte că timp de 14 ani a avut cumplite ispite de desfrânare. În tot acest timp, el s-a luptat bărbăteşte cu ele, necedând acestora, conducându-se după următorul dreptar: nu a îngăduit gândului său să se învoiască cu ispita. Însă nici aşa nu a reuşit să izgonească diavolii desfrânării de la sine. În cele din urmă a mărturisit în biserica mănăstirii, înaintea tuturor fraţilor, ispitele sale de desfrânare. Călcându-şi în picioare ruşinea lui, s-a smerit şi a aşteptat ajutor de la Dumnezeu. Egumenul a rânduit tuturor să se roage pentru el timp de o săptămână. După aceste rugăciuni ale întregii obşti, chinurile diavolilor desfrânării s-au îndepărtat de la monah şi războiul lui lăuntric a luat sfârşit.

Să nu ne mirăm că plăcuţii lui Dumnezeu au avut parte de lupte trupeşti! Dumnezeu îngăduie patimile desfrânării, pentru a ne smeri prin acestea. Nevoitorul care a înaintat în oarecare virtuţi, şi din această pricină arată aplecare către mândrie, îndată ce se ciocneşte în inima lui cu gândurile izvorâte din desfrânare, nu poate să nu se scârbească de sine şi să nu vadă cât de josnic este el în ochii lui Dumnezeu. În acest chip se mântuieşte de cea mai înfiorătoare şi mai pierzătoare patimă – mândria. Conştientizând aceasta, plăcuţii lui Dumnezeu au pătimit cu răbdare atacul desfrânării şi nu au cârtit înaintea lui Dumnezeu, că au fost creaţi cu aplecări trupeşti. Ei au văzut în ele o otravă pe măsură împotriva mândriei. Însă această otravă potrivnică lecuieşte mândria doar prin smerita, necârtitoarea, bărbăteasca şi statornica luptă cu patimile necurate. Dacă cedăm acestora ori cârtim împotriva lui Dumnezeu, această otravă potrivnică mândriei se devine vătămător pentru noi înşine. De aceea, în lupta cu patima desfrânării se cere mare înţelepciune, răbdare şi smerenie.

Un oarecare ucenic al unui mare nevoi tor, cu smerenie şi cu înţelepciune se lupta cu patima sa. Văzându-l cât suferă şi se chinuieşte, stareţul l-a întrebat: „Nu vrei să-L rog pe Dumnezeu să-ţi uşureze lupta?” – „Nu! – i-a răspuns ucenicul. Pentru că, deşi pătimese, în această pătimire a mea aflu roadă pentru suflet. De aceea, mai bine în rugăciunea ta cere de la Dumnezeu ca să-mi dea răbdare să pot duce ispita!” Auzind aceasta, stareţul s-a minunat şi i-a spus: „Acum înţeleg că tu ai înaintat pe cale şi mi-o iei înainte!”

Ispitele trupeşti se pot asemăna cu mâncăruriie savuroase, care dau un miros ademenitor. Treci, de pildă, în post, pe lângă un bufet şi simţi miros plăcut şi aţâţător spre poftă. De tine atârnă dacă vei intra ori nu în acel local, dacă vei mânca ori nu vei mânca. Tot astfel şi cu ispitele trupeşti. Simţi puterea lor ademenitoare, însă pentru că ai voie liberă, singur hotărăşti dacă vei păcătui ori nu. Celor plini de dârzenie le ajută Dumnezeu. Nu trebuie să uităm aceasta. Potrivit Sfinţilor Părinţi, noi suntem doar luptători împotriva gândurilor ispititoare, şi nu dezrădăcinători ai acestora. Cel Ce le smulge din rădăcină este Dumnezeu!

2. Al doilea duşman al necurăţiei este lipsa privegherii asupra noastră înşine şi nepăzirea simţurilor noastre: vederea, auzul, gustul şi celelalte. Aceste simţuri sunt ferestre şi uşi ale sufletului. Cel ce nu ia aminte, ci le deschide atunci când nu trebuie, singurîngăduie diavolului desfrânării să intre în inima lui. Şi într-adevăr, demonul desfrânării pătrunde prin ochi, când ei privesc cu poftă vreo oarecare pri velişte pornografică; prin urechi, când ascultă cu plăcere cuvinte ori cântece necuviincioase; prin gust, când acesta cu nesaţiu se dedă la mâncăruri şi băuturi ce aţâţă la desfătare; şi prin pipăire, când prin strângere a mâinii, săruturi şi altele asemenea, omul se lasă în puterea patimii sale.

Deosebit de primejdioşi se arată a fi ochii. Cel ce poate să-şi păzească privirea sa şi s-o desprindă cu voie hotărâtă de priveliştile ademenitoare pline de înşelare, acesta va putea să-şi păzească şi curăţia lui, cu ajutorul lui Dumnezeu. Însă cel ce iubeşte să-şi aprindă ochii cu sminteli, acesta nu va rezista până ce şi cu fapta sa nu va săvârşi păcatul desfrânării, când i se va da lui prilej la aceasta. Iată de ce trebuie să urmăm sfatul Sfântului Efrem Sirul:

„Nu îngădui ochilor tăi să rătăcească încoace şi încolo şi nu privi frumuseţe străină, ca să nu te trântească potrivnicul tău cu sprijinul ochilor tăi!”.

3. Duşmani ai curăţiei sunt, de asemenea: purtarea libertină a bărbaţilor şi a femeilor, rătăcirea minţii în lucruri necurate, citirea de romane păgubitoare de suflet, privirea la filme cu imagini necurate şi alte privelişti pătimaşe, afundarea în convorbiri indecenie, ascultarea şi povestirea de glume lipsite de orice cenzură, participarea la companii rele, unde se bea şi se fumează în neştire, flirtul, dansul şi altele. Cel ce săvârşeşte asemenea fapte îşi pune singur piedici pe calea curăţiei.

4. Aici trebuie să amintim ca pe un foarte primejdios duşman al curăţiei – pângărirea imaginaţiei cu amintiri necurate şi privelişti necuuiincioase, închipuite de bunăvoie.

Cineva ar putea crede că închipuirea scenelor de necurăţie nu ne întinează deloc, după cum aducerea în minte a imaginii unei flăcări nu ar fi nici un pericol. Această comparatie însă este întru totul neadevărată. Dacă îţi închipui că te-ai apropiat de foc, acesta nu te va arde, nici nu-ţi .va aprinde gândurile tale. Însă dacă îţi închipui păcatele desfrânării, gândirea ta te va arde cu păcatul şi tu pe de-a-ntregul te vei aprinde de dorinte necurate.

Imaginaţia joacă un mare rol în viaţa duhovnicească. Dacă nu o curăţeşti de gândurile rele şi de închipuirile necurate, aceasta te va murdări pe de-a-ntregul. Închipuirea, care ne murdăreşte ziua prin tablouri pline de păcat, ni le întoarce noaptea cu camătă, proiectându-le pe ecranul viselor noastre. Necuratele vise de noapte dau în vileag ruşinoasele închipuiri din timpul zilei. Ascunse de oameni, ziua, aceste închipuiri se descoperă în faţa subconştientului noaptea, în forme nestăvilite, neîmpiedicate de ruşinea care ne însoţeşte în timpul zilei şi nesupravegheate în vremea odihnei, în vis, de ratiunea noastră.

Dacă desprindem imaginaţia noastră de păcat şi o supunem năzuinţei către o viată virtuoasă, ne vom mântui de necuratele şi nefericitele ei urmări, ce ne trag în mocirla păcatelor trupeşti, prefăcând-o dintr-un instrument al păcatului într-o armă a virtuţii.

Aşezată în slujba patimilor trupeşti, imaginaţia poate să devină tiranică şi să pună în mişcare întreaga noastră fiinţă, mobilizând atât sufletul, cât şi trupul, spre păcat. Un om, aprins de imaginaţie, îndată ce se întâlneşte cu obiectul dorinţelor sale necurate, uită şi de ruşine, şi de frică, şi de onoare. Chiar şi închipuirea veşnicelor chinuri se arată nelucrătoare, iar focul iadului slab înaintea focului dorinţelor patimilor dezrnierdării, întărite în imaginaţie. Sfântul Efrem Sirul zugrăveşte astfel omul robit de patima trupească, care îşi foloseşte imaginaţia ca pe un cârmaci către păcat: „Iubitorul de dezrnierdări, atunci când se întâlneşte cu vreo femeie, devine vesel, răpit pe de-a-ntregul de frumuseţea ei. Frumuseţea trupească îi fură mintea, încântarea îl face bun la chip, admiraţia i se vede din aşezarea sa, şi în discuţiile cu femei, el se topeşte de plăcere. Amintindu-şi de vederea lor, acesta se dedă la imagina ţii pline de pofte, zugrăvind pe viu în imaginaţia sa chipuri de femei, închipuindu-şi expresii păcătoase, râsuri fermecătoare, cuvinte ademenitoare şi altele. Între bărbaţi i se pare plictisitor. Iar când vede femei, se luminează îndată, aleargă încoace şi încolo ca să-şi pună la dispoziţie serviciile sale. Şi numai ce-i vine lui atunci glas de cântat, şi isteţime în a exprima vorbe de spirit, şi talent de a se arăta interesant şi plăcut!”

Imaginaţia, ieşită de sub controlul raţiunii şi al voinţei, se transformă în cel mai crud duşman al nostru şi într-un trădător fără de ruşine. De aceea să nu îi îngăduim libertatea de a umbla pe căile păcatului, ci ca pe un căţeluş să o legăm de ţăruşul fricii de Dumnezeu! Doar atunci ea nu va mai intra într-o legătură de trădare cu duşmanii noştri – diavolii, ci dimpotrivă, va păzi casa sufletului nostru de furi şi de tâlhari.

Read Full Post »

După cum am văzut, cuvântul lui Dumnezeu scoate în evidenţă nunta ca pe o sfântă poruncă dumnezeiască, iar fecioria – ca pe o stare şi mai înaltă de desăvârşire (1 Cor. 7, 1, 8, 34, 38). În Vechiul Testament, fecioria nu era practicată, iar firea căzută a omului nu avea puteri harice spre a se ridica până la ea. Sfântul Ioan Gură de Aur spune:

„Minunata feciorie în Vechiul Testament nu era cunoscută nici măcar după nume”. Însă în Noul Testament, în belşugul de har dumnezeiesc, trăirea virtuoasă în afara căsătoriei a început să se răspândească foarte mult. Sfinţii Părinţi au lăudat-o pe ea, au recomandat-o şi chiar au practicat-o. În cunoscutul său tratat „Despre feciorie”, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Fecioria este bun lucru … ea este mai bună decât căsătoria … Şi dacă este de trebuinţă, voi adăuga că este mai bună aceasta – anume pe atâta, precum cerul este mai bun decât pământul şi îngerii decât oamenii. Ce este mai dulce, mai minunat şi mai strălucitor decât fecioria? Ea răspândeşte raze mai strălucitoare decât ale soarelui, care ne rup de orice lucru al vieţii, şi ne pregătesc să privim cu ochi curaţi spre Soarele dreptăţii”.

Însă, spre a fi plăcută lui Dumnezeu, fecioria trebuie să fie curată şi lipsită de orice pată. Dacă pentru căsătoria creştină este de trebuinţă ca ea să strălucească în curăţie, cu cât mai mult acest lucru este de trebuinţă fecioriei! Deasupra ei se cade să ardă neîncetat candela sincerei nepăcătuiri, pentru a fi autentică. Iubirea între soţi cere legătura nunţii. Dragostea către Dumnezeu o exprimă cel mai bine virtutea afierosirii trăirii întru feciorie. Cel ce se căsătoreşte o încredinţează pe soţia lui că este gata să moară pentru ea. Iar cel feciorelnic, care de bunăvoie îşi asumă nevoinţa ne căsătoriei, trebuie să iubească pe Dumnezeu mai mult decât orice pe lume. Altfel, pentru ce se împovărează cu o asemenea grea trudă, dacă dragostea lui către Dumnezeu nu depăşeşte orice altă legătură cu cele pământeşti? Soţii îşi mărturisesc dragostea lor reciprocă prin credincioşia unuia faţă de celălalt. Cel feciorelnic însă trebuie să-şi manifeste dragostea lui către Dumnezeu prin neschimbata lui credincioşie către Hristos şi prin permanenta lui stare de curăţie. Căci orice îndepărtare de la curăţie este o trădare a lui Dumnezeu.

Fecioria poate să fie atât exterioară, cât şi lăuntrică; cea exterioară este aparentă, prefăcută;numaiceaIăuntrică are valoare înaintea lui Dumnezeu. Fecioria cea din afară – a nu săvârşi cu trupul vreun oarecare păcat al desfrânării – nu este de folos creştinului care este însoţit de o permanentă şi tainică desfătare a dorinţei de desfrânare. Cel ce doreşte să ajungă la fecioria cea lăuntrică, trebuie neîncetat să-şi curăţească inima lui de gândurile de desfrânare insuflate de demoni şi neîncetat să aducă pocăinţă, prin lacrimile căreia se spală petele ticăloşiilor desfrânărilor care au întinat sufletul.

Deci, fecioria trebuie să fie împlinită lăuntric, cu dragoste adevărată de Dumnezeu, cu binecuvântată râvnă pentru nevoinţă, printr-o neîncetată curăţire a sufletului şi o permanentă năzuinţă către o viaţă asemenea îngenlor. Cel cu adevărat feciorelnic este dator să ducă o luptă hotărâtă, până la sânge (Evrei 12, 4), eu propriile lui patimi ale desfrânării şi cu diavolii acestei patimi. El trebuie să urască gândurile îndulcirii pătimaşe, pentru a nu se face vinovat că cele trimise de diavol ajung în sufletul lui. În niciun caz nu trebuie să le cheme singur, nici să se îndulcească cu ele, după cele scrise de Sfântul Isaac Sirul: „feciorelnic este acela care nu numai că şi-a păzit trupul de întinăciune, ci se ruşinează chiar şi de sine însuşi atunci când rămâne singur”. După cuvintele aceluiaşi sfânt nevoi tor, „plin de curăţie nu este omul căruia, în vremea luptei, trudei şi nevoinţei, îi încetează gândurile urâte, ci acela care, cu inima sinceră îşi curăţă vederea minţii lui şi nu-i dă voie ei să se dedea la gânduri necurate. Şi atunci curăţia conştiinţei lui mărturiseşte prin lumina ochilor despre credinţa lui în legea curăţiei. Ruşinea lui ca o perdea se lasă deasupra tainieului altar al gândurilor sale, şi neprihănirea lui ca o fecioară curată se păzeşte pentru Hristos, prin credinţă”.

„Fericit este omul care se străduieşte să placă lui Dumnezeu şi-şi păzeşte trupul său neîntinat, ca să-l facă pe acesta biserică sfântă a Împăratului Hristos!” – spune Sfântul Efrem Sirul.

Iar Sfântul Ioan Scărarul, definind curăţia ca fiind „curăţia inimii şi a trupului”, scrie: „Curăţia se mai numeşte încă şi nepătimire. Şi pe bună dreptate! Pentru că ea este premergătoare a învierii celei de obşte şi a nestricăciunii trupurilor”.

Să nu se considere din partea celor feciorelnici şi a monahilor că orice mişcare trupească este deja păcat împotriva curăţiei şi a fecioriei! Să auzim înţeleptele judecăţi ale Sfântului Antonie cel Mare pe această temă. Spune acesta: „Să ştii că trupul are o mişcare firească, care este înnăscută. Însă ea nu lucrează (cu păcat) când sufletul nu doreşte aceasta. Este o simplă mişcare trupească, lipsită de orice dorinţă. Există şi un alt chip al acestei porniri, care provine din prea multa săturare şi înfierbântare a trupului, din pricina hranei şi a băuturii fără de măsură. Când apare o căldură din acestea în trup, se pricinuieşte o tulburare a lui. Sfântul Apostol Pavel scrie în acest sens: Şi nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare … ! (Efes. 5, 18). Tot astfel şi Domnul a grăit ucenicilor Săi în Evanghelie: Luaţi seama la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură … ! (Luca 21, 34). Celor nevoitori însă li se întâmplă şi un al treilea chip de mişcare, născut din viclenia şi zavistia demonilor. Prin urmare, trebuie să ştim că mişcarea trupului poate să fie de trei feluri: prima – firească, a doua – din reaua întrebuinţare a mâncării şi băuturii, şi a treia – de la demoni”.

La orice om normal este proprie pornirea firească a primului chip. Aceasta încă nu este păcat, dacă se produce fără participarea voii omeneşti şi dacă omul nu ia aminte la ea, nici nu-i dă ei prilej spre dorinţe păcătoase. Ea se stinge, tot astfel după cum s-a şi ivit.
Al doilea chip al acestei mişcări nu mai este la fel de nevinovat ca şi primul, căci apare ca o consecinţă a neînfrânării de la mâncare, mai cu seamă a mâncării de carne şi a alcoolului. Omul ştie din experienţă că îmbuibarea şi multa băutură exaltă patimile trupeşti şi conduc la desfrânare. Şi dacă, în ciuda acestora, se îmbuibează cu mâncare şi cu alcool, el va da socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru desfrâul şi neînfrânarea sa. Să te saturi şi să doreşti să rămâi curat este tot una cu a căuta să stingi focul cu benzină. Îmbuibarea pântecelui şi băutura nasc, inevitabil, dorinţe păcătoase, iar înfrânarea şi postul aspru le îmblânzesc pe acestea. Vrei să nu mai păcătuieşti împotriva curăţiei? Nu mânca peste măsură şi nu mai consuma alcool! Dacă te va birui pofta pântecelui, neapărat te va birui şi patima trupească. În acest caz, tu porţi toată vina.

Al treilea chip al mişcării trupeşti, care, după cum am văzut, este pricinuit de către demoni şi li se întâmplă mai cu seamă nevoitorilor, poate să fie şi păcătos, şi nepăcătos. Lipsit de păcat este atunci când omul, în ciuda priveliştilor necurate înfăţişate de demoni, se împotriveşte şi se luptă ca să se păzească curat în faţa năvălirilor necurate ale acestora. În chip păcătos se manifestă atunci când omul se ispiteşte singur şi săvârşeşte fie o îndulcire păcătoasă a necurăţiei gândi te, fie păcatul desfrânării cu fapta.

Pe cât este de nefolositoare fecioria de dinafară a omului fără conţinut lăuntric, se vede din următoarea întâmplare. La o stareţă a venit să se nevoiască nepoata acesteia, o tânără care dorea să afierosească lui Dumnezeu floarea tinereţii sale. Fata a îmbrăcat cernita rasă monahală şi a început să se arate ca o bună şi înţeleaptă monahie. Toate călugăriţele mănăstirii se bucurau de ea, văzând o aşa de înaltă smerenie şi cură ţie sufletească. Însă nu pentru multă vreme a împodobit ea, cu viaţa sa ireproşabilă, această obşte de fecioare. Moartea a răpit-o pe neaşteptate. Au îngropat-o cu multe lacrimi şi tânguire. După o oarecare vreme, egumena, fiind foarte tristă din pricina neaşteptatei pierderi, a hotărât să se roage lui Dumnezeu ca să-i descopere ei cu ce slavă cerească a fost învrednicită călugăriţa ce murise şi la ce înălţime se află ea între fericitele fecioare. În acest scop, ea s-a dedat la aspră postire şi priveghere. Dumnezeu i-a împlinit rugăciunea ei, descoperindu-i în vedenie locul celei repausate. Însă, spre marea sa îngrozire, egumena a văzut-o pe nepoata sa nu în rai, ci în iad, în mijlocul flăcărilor adâncului.

– Dumnezeul meu! Să te văd pe tine, iubita mea copilă, în acest foc? s-a îngrozit stareţa. Şi eu eram sigură că tu străluceşti în mijlocul frumuseţilor raiului, alături de îngeri, în ceata sfintelor fecioare. Pentru ce ai fost pedepsită astfel?                         -

Pentru faptul că eu eram numai în ochii voştri fecioară şi nepătată mireasă a lui Hristos, – i-a răspuns cea osândită – însă de fapt eram cu totul altfel. E adevărat că nu m-am întinat în păcate trupeşti, însă aveam gânduri ticăloase, pofte necurate şi dorinţe murdare. Toate acestea m-au azvârlit în iad! Odată cu nepăcătuirea cea de afară a trupului meu, eu nu mi-am păzit şi curăţenia lăuntrică a sufletului. M-am îndulcit de închipuiri necurate, fără să socotesc aceasta ca păcat. Iar când trebuia să mă mărturisesc, ascundeam cu bună ştiinţă faţă de duhovnic gândurile mele cele trupeşti. Şi iată, din pricina tuturor acestora, după moartea mea, îngerii s-au scârbit de mine şi m-au lăsat în mâinile demonilor. De aceea voi fi veşnic în iad şi niciodată nu voi vedea faţa lui Dumnezeu!

La aceste cuvinte, cea osândită, gemând şi scrâşnind din dinţi, s-a pierdut în flăcările iadului.

Cu dreptate a grăit Sfântul Macarie cel Mare: „Dacă doar la vedere îţi păzeşti trupul tău de întinăciune şi desfrânare, iar înlăuntru săvârşeşti păcatele desfrânării prin gândurile tale, eşti preacurvar înaintea lui Dumnezeu şi trupul tău feciorelnic nu-ti va aduce folos … Pentru că există desfrânare săvârşită cu trupul, şi există desfrânare săvârşită cu sufletul, prin care se intră în părtăşie cu satana. Sufletul poate să aibă părtăşie fie cu demonii, fie cu Dumnezeu şi cu îngerii lui. Când desfrânează cu diavolul, sufletul devine însă nevrednic de Mirele Ceresc”.

Cum se ajunge oare la păcatul necurăţiei în feciorie? Complicatul proces al naşterii şi formării păcatelor în suflet, în ceea ce priveşte curăţia, este descris de către Sfântul Ioan Scărarul astfel:

„Părinţii au stabilit, cu darul deosebirii lor, următoarele momente: 1) momeala, 2) însoţirea, 3) încuviinţarea, 4) robirea. 5) lupta şi 6) patima. Ei lămuresc că momeala este gândul obişnuit ori imaginaţia vreunui lucru, care se iveşte pe neaşteptate în minte, având dorinţa să intre în inimă. Însoţirea este convorbirea cu gândul ce se arată … Această convorbire poate să fie pătimaşă ori nepătimaşă. Încuviinţarea este învoirea plăcută a sufletului către gândul ori lucrul ce s-a arătat. Robirea este atragerea fără de voie, în chip silit, a inimii noastre de către gândul cel ispititor, ori gândirea continuă legată de acest lucru, care distruge buna noastră aşezare sufletească. Luptă se numeşte starea prin care voia liberă a omului se împotriveşte În mod conştient ispitei. Lupta poate să se termine fie prin biruinţă, fie prin înfrângere. Iar patimă se numeşte adesea starea plină de poftă, care, încuibată în suflet, se preface în deprindere, ca şi cum ar fi propria lui natură, astfel că el, de bunăvoie, doar de la sine însuşi năzuieşte către fapte. Dintre toate acestea, prima (momeala) este nepăcătoasă; a doua (însoţirea) – nu întru totul; a treia (încuviinţarea) este potrivită cu starea celui ce luptă (lupta este motiv fie de încununare, fie de chinuri); robirea presupune alte judecăţi, atârnând de faptul întâmplării ei – fie În vremea rugăciunii, fie Într-o altă vreme, fie către lucrurile indiferente (către lucrurile care nu sunt nici bune, nici rele), fie e legată cu dorirea limpede a lucrurilor păcătoase. Şi dacă ţine de patimă, aceasta, fără nicio Îndoială, este de osândit. Şi dacă nu se curăţeşte printr-o pocăinţă pe măsură, se ajunge la muncile cele veşnice. Acela care către primul chip (momeală) se arată fără patimă (adică respinge ispita ce se arată, fără să-şi păteze luarea-aminte cu ea), dintr-o mişcare taie toate celelalte momente ce conduc către păcat”.

Din această constatare rezultă că cel mai important lucru la venirea ispitei este primul: respingerea ei în chip hotărât. În acest proces de prefacere a ispitei nevinovate în păcat, omul nu este singur. În jurul lui se învârt în chip nevăzut demonii, care se străduiesc să-I doboare spre rău şi să-I piardă. Iar lucrările demonilor sunt diferite. Sfântul Ioan Scărarul spune:

„Există diavol (al patimii desfrânării) care, îndată ce ne aşezăm pe pat, vine către noi şi ne săgetează cu păcătoase gânduri necurate, ca să ne murdărească şi să nu mai luptăm împotriva lui cu rugăciune, ci să adormim în aceste gânduri ticăloase şi să avem, în urma lor, vise întina te”.

Diavolul grijii de multe (împrăştierii ce aduce mâhnirea – n.n.) premerge de obicei duhului patimii desfrânării. Primul pregăteşte drumul celui de-al doilea. Cel căzut într-o astfel de stare caută desfătări. Şi iată, vine duhul desfrânării şi îi propune împliniri deosebite, diferite gânduri necurate, arătări, fapte şi ticăloşii. Acela care nu izgoneşte duhul grijii de multe prin rugăciune ori printr-o muncă de folos, face loc în inima lui diavolului desfrânării. Şi unde se poate ajunge pe acest drum, nu este greu ca omul să-şi dea seama.

Aici trebuie să amintim şi de ispitele păcătoase, care adesea se întâmplă în vis chiar şi celor feciorelnici. „Unii cred – scrie Sfântul Ioan Scărarul că războaiele din somn şi cele ce se întâmplă în vremea visului sunt pricinuite doar de hrană. Însă eu am văzut şi pe aceia care erau foarte bolnavi ori care posteau îndelung şi care totuşi se întinau în vis. Am întrebat despre aceasta pe un călugăr încercat, ce avea darul discernământului, şi el mi-a lămurit toate în chip foarte înţelept: „Se întâmplă, zicea bătrânul, o întinare ca urmare a îmbuibării de mâncare şi a somnului mult. O alta din mândrie, când după o îndelungă neîntinate, începem să ne mândrim cu aceasta. Şi există o a treia, ca urmare a osândirii aproapelui. Ultimele două pot să se întâmple şi celor bolnavi, însă nu este exclusă nici cea de-a treia. Iar dacă cineva este curat de toate cele trei pricini pomenite mai înainte şi i se întâmplă lui ispită în vis, fericit e el pentru o astfel de nepătimire, şi să ştie că a pătimit ispită numai din zavistia diavolilor şi după îngăduinţa lui Dumnezeu … , ca să dobândească prin această ispită fără de păcat încă o şi mai adâncă smerenie”.

Read Full Post »

Patima lăcomiei pântecelui, deşi aparent inofensivă pentru omul contemporan, este cauzatoare de mult rău pentru suflet, întrucât ea este rădăcina desfrânării şi sursa amortirii minţii şi a conştiinţei. Ea îl aduce pe om într-o stare de inconştienţă duhovnicească, într-un somn şi o împietrire a sufletului. Sfântul Ioan Casian analizează în profunzime această patimă şi efectele ei asupra vieţii duhovniceşti. El ne propune drept leac virtutea infrânării, singura care poate stăvili „pofta nesătioasă a pântecelui” .

Evident, ne întrebăm cât de actuale sunt povătuirile şi îndrumările unui monah ce a trăit în secolele IV- V pentru noi, cei din secolul XXI? Însă citind cu atenţie sfaturile Sfântului Ioan vom observa că patima despre care el vorbeşte o regasim în noi, iar virtutea pe care ne-o înfăţişează ca leac ne este absolut necesară pentru a combate efectele acestui viciu, pentru a ne curăţi sufletul şi pentru a ne apropia de Dumnezeu.

Ne desfăşurăm viata într-o societate de consum, ai cărei stâlpi de susţinere sunt cererea şi oferta şi a cărei regulă principală este concurenţa. Pentru a supravieţui, între ofertanti concurenţa este acerbă. De aceea ei caută să satisfacă din plin dorinţele consumatorului, ba chiar mai mult, se străduie să stârnească anumite dorinţe, plăceri şi pofte în fiecare din noi pentru a-şi vinde marfa. Ei exploatează nevoile vitale ale omului pentru ca acesta să şi le satisfacă prin consumarea produselor oferite de ei. Aceasta este şi situaţia pieţii de alimente. Diversitatea, cantitatea şi calitatea alimentelor oferite este impresionantă, dar, în acelaşi timp constituie şi un bun prilej de a săvârşi patima lăcomiei. Pe de altă parte însă, acest context este şi o oportunitate de a ne sfinţi prin lucrarea virtutilor, mai ales prin cea a înfrânării.

Exemplul lumii contemporane este cel mai grăitor în ceea ce priveşte legătura dintre lăcomia pântecelui şi desfrânare, prima cauzând-o pe a doua. Spre îndreptare, Sfântul Ioan Casian ne oferă pilda Sodomei, cetate pedepsită de Dumnezeu cu foc pentru nelegiuirile trupeşti săvârşite ca urmare a îmbuibării pântecelui.

Sfântul Ioan ne arată şi cum este posibilă o astfel de relaţie de cauzalitate. Necumpătarea la mâncare moleseste mintea si-i afectează agerimea, slăbind voinţa şi zădărnicind naşterea de gânduri bune, curate, dumnezeieşti. Trupul se îngreuiază, iar mintea nu-l mai poate controla. Astfel, instinctele rele ies la suprafaţă şi nu mai pot fi stăvili te.

Izbăvirea de această patimă constă în lucrarea virtuţii înfrânării. Aceasta se săvârşeste prin limitarea hranei la strictul necesar: a te ridica de la masă „când pofta nu s-a stins încă”. Înfrânarea nu se opune îngrijirii trupului, ci nu îngăduie ca această preocupare să se facă spre satisfacerea poftelor, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Grija de trup să n-o faceţi spre pofte” (Români 13, I-l). Sfântul Ioan Casian explică aceste cuvinte arătând că nu este admisă purtarea de grijă fată de plăcerile cărnii, dar nici nu sunt excluse preocupările faţă de cele necesare vieţii, astfel încât, printr-o „îngăduinţă binevoitoare faţă de trup”, să se ajungă la preocupările vătămătoare faţă de „plăcerile carni .

Sfântul Ioan tratează şi modul în care cei bolnavi şi slăbiţi trupeşte pot lucra această virtute. El arată că boala nu este o piedică pentru lucrarea virtuţi lor şi pentru atingerea stării de curăţie trupească şi sufletească. Cei bolnavi, care trebuie să urmeze un regim sau să mănânce mai mult pentru a-şi întări organismul, pot să trăiască în înfrânare şi cumpătare, hrănindu-se doar atât cât le este de trebuintă. Şubrezenia trupului şi boala nu trebuie să constituie un motiv sau o circumstanţă atenuantă pentru îmbuibarea pântecelui. Trupul slăbit lucrează virtutea înfrânării hrănindu-se cu cele permise şi recomandate sănătăţii sale în mod cumpătat, ridicându-se de la masă „când încă mai simte nevoia de mâncare”, dar nu mai devreme de a-şi fi asigurat necesarul de hrană prescris de medic. Astfel, virtutea înfrânării poate fi exercitată în orice stare a sănătăţii trupului, deoarece curăţia inimii si desăvârsirea sunt accesibile tuturor.

Potrivit Sfântului Ioan Casian, virtutea înfrânării nu constă doar în cumpătarea în timpul mesei, la servirea rnâncăr ii, ci, mai ales, în „cumpătarea duhului” care este o stare de curăţie sufletească la care se ajunge prin abţinerea de la păcate. Astfel, pentru păstrarea curăţiei duhului şi a trupului, nu este de-ajuns numai înfrânarea de la mâncare, ci şi „alăturarea şi a celorlalţi virtuti sufleteşti: smerenia, milostenia, blândetea etc”. Căci prin lucrarea virtutilor ne întoarcem atenţia de la cele lumeşti spre Dumnezeu, Care este centrul în jurul Căruia gravităm şi vietuim.

Creştinul este asemănat de Sfântul Casian cu o cetate întărită cu ziduri. Deşi aceste ziduri sunt înalte şi de nebiruit, cetatea poate fi cucerită printr-o singură usită din zid uitată deschisă. De aceea, chiar dacă am dobândi virtuţi mari, totuşi, dacă suntem stăpâniti de o singură patimă, adică, dacă lăsăm deschisă o usită cât de mică păcatului, vom fi biruiţi cu totul, pierzând toate virtuţile avute. Şi aceasta deoarece patimile se află într-o strânsă legătură una cu alta, cauzându-se una pe cealaltă, Dar începând lupta împotriva uneia prin lucrarea virtuţii opuse şi perseverând în această luptă de câştigare a virtuţi lor, le vom birui pe rând pe toate.

Săvârsirea virtuţii înfrânării aduce creştinului o detaşare de cele trecătoare, lumeşti şi o aprindere a inimii după cele dumnezeieşti. Depărtându-ne mintea şi inima de cele ale lumii, ne apropiem de Dumnezeu. Astfel, ne dăm seama că hrana nu este o plăcere şi o desfătare a trupului sau o dorinta a sufletului, ci o nevoie a trupului. Conştientizăm apoi faptul că hrana poate fi o cauză a întinării sufletului prin excesul de mâncare. În acest fel ne punem ordine gândurilor şi ne deprindem şi mintea cu această virtute. Rânduindu-ne gânduri le şi ne lăsând mintea să zburde, nu vom mai fi abătuţi de la îndeletnicirile sufleteşti prin grija de cele trupeşti.

Aşadar, calea cea mai sigură de a scăpa de patima lăcomiei, spune Sfântul Ioan, nu este numai abtinerea de la excesul de mâncare, ci aceasta trebuie însoţită de o îndreptare a gândurilor şi a minţii noastre de la cele lumeşti şi materiale spre cele dumnezeieşti. Înfrânându-ne de la multa hrană a trupului şi îndestulându-ne cu hrana sufletească, devenim biruitori asupra imboldurilor trupului, ne detaşăm de cele trecătoare şi aflăm de pe acum cele veşnice. Privind neîncetat spre cele cereşti, spre ţinta efortului nostru ascetic, spre „răsplata cea înaltă” de la Hristos şi neîntorcându-ne ochii sufletului şi ai trupului spre cele materiale şi trecătoare, vom birui „pofta gurii şi a pântecelui cu ajutorul acestuii văz” îndreptat spre Dumnezeu. In acest mod adaugam postului trupesc un post al sufletului, căci şi sufletul are mâncărurile „vătămătoare” de la care trebuie să se Înfrâneze: desfrâul, pizma, slava deşartă etc. Dacă ţinem doar postul şi înfrânarea trupească şi pe cea sufletească o ignorăm, toată osteneala este zadarnică, deoarece ne pângărim „partea cea mai preţioasă”, adică inima, care este sălaşul Duhului Sfânt. Căci unirea postului trupesc cu cel sufletesc oferă lui Dumnezeu „jertfa cea mai plăcută şi un lăcaş de sfinţenie în adâncul inimii neprihănite”.

Dobândind astfel virtutea infrânării, nu vom mai fi „robi ai cărnii” şi nimic din cele materiale şi trupeşti nu ne va mai tulbura. Ne vor ridica mai presus de cele trecătoare şi vom căuta neîncetat spre cele veşnice. Astfel punem temelia curăţiei lăuntrice, care este punctul de pornire în urcuşul duhovnicesc pentru câştigarea celorlalte virtuţi.

În acest urcuş duhovnicesc virtutea înfrânării este prima armă necesară în lupta pentru câştigarea mântuirii. Cu această armă putem porni lupta împotriva unei alte patimi şi anume desfrânarea, cauzată de lăcomia pântecelui. Cu arma înfrânării pornim, aşadar, lupta pentru câştigarea virtuţii castitătii sufleteşti şi trupeşti.

Patima lăcomiei

Ce este lăcomia?

„Mai întâi trebuie să începem lupta împotriva lăcomiei, care este pofta nesătioasă a pântecelui” („Aşezărnintele manăstiresti”, cap. V, nr. 3, p. 165).

Care sunt urmările ei?

„Cantitatea mâncării toceşte ascutimea minţii şi, îngreunând şi duhul o dată cu trupul, aţâţă focul primejdios al patimi lor. Un pântec îmbuibat cu tot felul de alimente naşte seminţele desfrâului şi mintea înăbuşită de greutatea mâncărurilor nu mai poate păstra cârma dreptei chibzuinţe. Mintea negreşit se ameţeşte nu numai de beţia vinului: necumpătarea la toate mâncărurile o face să se clatine şi să se poticnească şi o despoaie de orice imbold spre nevinovăţie şi neprihănire. Desfrâul şi pierzania le-a venit celor din Sodoma nu de la beţie, ci de la îmbuibarea de pâine. Ascultă cum mustră Domnul Ierusalimul prin glasul profetului: «Prin ce-a păcătuit, în adevăr, sora ta Sodoma, decât că-şi mânca pâinea sa până la satiu şi îmbuibare?» (Iezechiel 16,49). Fiindcă din pricina excesului de pâine se aprinseseră de focul nestins al cărnii, drept osândă dumnezeiască sunt arşi de foc şi pucioasă venite din cer. Or, dacă pe aceia numai necumpătarea la pâine i-a împins în prăpastia atât de adâncă a ticăloşiilor, ce trebuie să cugetăm despre cei care, cu  trup sănătos, îşi îngăduie o hrănire fără de măsură de carne şi vin, folosindu-le nu după cât le cere slăbiciunea trupului, ci după cât îi îndeamnă pofta inimii.” (Ibidem, cap. 5-6, p. 166-167)

Manifestările lăcomiei

„Trei sunt, într-adevăr, felurile de lăcomie a pântecelui: una care îl sileşte [pe om] să o ia înaintea orei regulate pentru masă, alta care se multumeste doar cu umplerea şi încărcarea pântecelui cu orice fel de bucate, a treia care umblă după mâncăruri mai rare şi, deci, mai pretenţioase”. (Ibidem, cap. 23, p. 177)

Virtutea înfrânării

Cei bolnavi pot dobândi virtutea Înfrânării .Şubrezenia trupului nu-i o piedică pentru curăţia duhului, dacă îşi îngăduie doar atâta hrană câtă cere corpul plăpând şi nu plăcerea. Mai uşor s-au văzut oameni care se lipseau în tot chipul de mâncăruri mai bogate, decât de aceia care să se folosească în mod cumpătat de cele trebuincioase sănătăţii. Primii Îşi refuzau totul de dragul înfrânării, iar aceştia, îngăduindu-şi-le pe toate din motive de sănătate, uitau de măsura la care să se oprească. Şi trupul slab îşi are izbânda înfrânării sale cu condiţia de a se feri de mâncărurile permise unei sănătăti plăpânde când încă mai simte nevoia de mâncare … Mâncărurile mai hrănitoare, care contribuie la sănătatea trupească, nu sunt o primejdie nici pentru curăţenia morală, dacă sunt folosite cu cumpătare. Toată energia dobândită din această hrană este în adevăr cheltuită în suferinţa şi slăbirea produsă de boală. De aceea, dacă nici unei stări de sănătate nu-i este refuzată virtutea înfrânării, nici curăţenia desăvârsită nu-i este oprită … Oricât de slabă i-ar fi cuiva sănătatea, va putea atinge desăvârşirea virtuţii deopotrivă în toate cu cei robuşti şi sănătoşi, dacă îşi va înfrâna prin tăria duhului dorinţele, pe care nu i le mai impune slăbiciunea cărnii lui”. (Ibidem, cap. 7, p. 167-168).

În ce constă înfrânarea trupului? „Măsura post iri lor şi înfrânării constă numai în limitarea hranei şi în chinuirea trupului. Şi desăvârşirea virtuţii tocmai acest hotar îl impune tuturor: să punem capăt mâncărurilor trebuincioase trupului atunci când pofta încă nu s-a stins”.

„Numai atâta hrană să-şi îngăduie fiecare, câtă, în chibzuinţa rece a înfrânării, va fi găsit că-i este de-ajuns pentru a trăi, nu câtă îi cere pofta”. (Ibidem, cap. 7, p. 167)

„Apostolul adaugă: «Grija de trup să n-o faceti spre pofte» (Romani 13, 14). Deci nu s-a opus îngrijirii cărnii, însă n-a îngăduit ca asta să se facă spre pofte. El nu admite să poarte cineva grijă de plăcerile cărnii, dar nu se opune preocupărilor de cele trebuincioase vieţii: în primul caz, ca nu cumva, din îngăduinţă binevoitoare faţă de trup, să se alunece spre vătămătoarele preocupări de plăcerile cărnii, iar în al doilea caz, ca nu cumva trupul, istovit din vina noastră, să nu mai poată răspunde trebuincioaselor sarcini spirituale”. (Ibidem, cap. 8, p. 168)

Cum poate fi câştigată şi menţinută înfrânarea trupului?

„Respectarea posturilor canonice este folositoare cu adevărat şi trebuie păstrate cu orice preţ; însă, dacă după ele nu va urma o masă cumpătată în mâncări, nu se va putea ajunge la treapta curăţiei duhului. Căci flămânzi rea îndelungate lor postiri, urmată de satiul trupului duce mai degrabă la o oboseală de câtva timp, decât la curăţia sfinţeniei. Curăţia duhului este strâns legată de flămânzirea trupului. Nu are curăţenia unei sfintenii necurmate, cine nu se împacă cu gândul să păstreze necontenit o aceeaşi stăpânire de sine. Nişte postiri oricât de aspre, urmate de o îmblânzire fără de măsură, devin zadarnice şi alunecă îndată spre păcatul lăcomiei pântecelui. Mai bună este o hrană zilnică chibzuită cu moderaţie decât un post greu şi lung la intervale de timp”. (Ibidem, cap. 9, p. 168)

Virtutea înfrânării nu înseamnă doar abţinerea de la mâncăruri, ci, mai ales, înfrânarea de la păcatele sufletului

„Dar să nu credem că poate fi îndestulător pentru desăvârşirea inimii şi neprihănirea trupului numai acest post de mâncări văzute, dacă nu se va uni acestuia postul sufletului. Căci şi acesta îşi are mâncărurile lui vătămătoare, de care îngrăşându-se se rostogoleşte în prăpăstiile desfrâului, chiar fără belşug de hrană. O asemenea hrană, şi chiar foarte plăcută, este defăimarea. Si mânia îi este tot hrană si desi foarte neplăcută, îi oferă totuşi sufletului un aliment nefericit şi în acelaşi timp îl doboară cu gustul lui ucigător. Şi pizma este o hrană a minţii, pe care o slăbeşte cu sucurile ei otrăvitoare.si nu încetează s-o chinuiască, nefericind-o necontenit cu bunăstarea şi fericirea altora .

Cenodoxia, adică slava deşartă, este şi ea o hrană a sufletului, care, pentru moment îl mângâie cu desfătare, dar apoi îl goleşte şi îl despoaie de orice virtute, făcându-1 sterp şi lipsit de roadele duhului … Orice poftă şi cutreier al unei inimi nestatornice sunt la fel o hrană a sufletului, pe care îl întreţin cu mâncări vătămătoare, lipsindu-l însă pentru viitor de pâinea cerească şi de hrana cea adevărată”.

Retinându-ne din toate puterile de la toate acestea, prin cea mai sfântă postire, vom face folositoare şi bună şi respectarea postului trupesc. Într-adevăr, chinuirea trupului, unită cu strivi rea sufletului, va oferi lui Dumnezeu jertfa cea mai plăcută şi un lăcaş de sfinţenie în adâncul inimii neprihănite. Însă, dacă, postind trupeşte, suntem îngenunchiaţi de cele mai primejdioase patimi ale sufletului, zadarnică ne va fi zdrobirea cărnii, după ce am fost pângăriti în partea cea mai preţioasă, păcătuind tocmai prin substanţa prin care devenim sălaş al Duhului Sfânt.

Negreşit, nu atât trupul stricăcios, cât mai ales inima curată ajunge lăcaş lui Dumnezeu şi templu al Duhului Sfânt. Se cuvine deci ca, în timp ce posteşte omul din afară şi cel dinăuntru să se reţină de la mâncări vătămătoare. EI mai ales să fie dăruit curat lui Dumnezeu, pentru a se face vrednic să-L primească în sine pe Hristos ca oaspete, precum ne aminteşte Sfântul Apostol prin cuvintele: «În omul dinăuntru să Se sălăsluiască Hristos, prin credinţă, în inimile voastre» (Efeseni 3,16-17).

Prin urmare, să ştim că de aceea supunem trupul la chinul înfrânării, ca să putem ajunge prin acest post la curăţia inimii”. (Ibidem, cap. 21-22, p. 175-176)

Pentru păstrarea curăţiei inimii trebuie adăugate şi celelalte virtuţi

„Pentru păstrarea curăţiei duhului şi a trupului nu-i îndestulătoare numai înfrânarea de la mâncare, fără alăturarea şi a celorlalte virtuţi. De aceea, mai înainte de toate, trebuie învăţată umilinţa … trebuie să ne ferim de agonisirea banilor… trebuie potolită întărâtarea mâniei, biruită descurajarea tristetii, dispreţuită slava deşartă. Trebuie călcate în picioare ifosele mândriei şi, Dumnezeu fiindu-ne necontenit prezent în minte, să oprim umbletul nestatornic şi rătăcitor al gândului şi să-I readucem din cutreierul lui primejdios la contemplarea lui Dumnezeu …

Căci nu-i cu putinţă să fie stinse îmboldiriIe aprinse ale trupului mai înainte de a fi fost nimicite cu totul şi focarele celorlalte patimi principale”. (Ibidem, cap. 10-11, p. 169)

O cetate întărită cu ziduri oricât de înalte, şi cu porţi oricât de straşnic zăvorâte, va fi pustiită prin trădarea unei singure usite oricât de mici. Într-adevăr, ce importantă are că duşmanul primejdios se strecoară înlăuntrul cetăţii peste zidurile înalte şi prin spaţiul larg al porţilor sau prin străbaterea tainică a unei galerii înguste”. (Ibidem, cap. Il, p. 170)

„Deci mai întâi trebuie să biruim pofta pântecelui şi să ne usurăm sufletul nu numai prin postiri, ci şi prin vegheri, citit şi căinţa deasă a inimii, în care să plângem la amintirea, ori a amăgirilor, poate, ori a înfrângerilor noastre”. (Ibidem, cap. 14, p. 171)

Dobândirea virtuţii înfrânării

Virtutea înfrânării se dobândeşte prin depărtarea de cele trecătoare şi îndreptarea spre cele veşnice

„Inima ni se aprinde când de groaza păcatelor, când de dorinţa desăvârşirii şi sfinţeniei, încât, cuprinşi şi stăpâniti deopotrivă de griji şi meditaţii de acest fel, recunoaştem că hrana ne este îngăduită nu atât spre plăcere, cât impusă ca povară. Vom simţi astfel că ea ne este dată mai mult ca o trebuinţă a trupului, decât ca o dorinţă a sufletului.

Stăpâniti de acest îndemn sufletesc şi de o necurmată căinţă, vom înfrâna zburdăciunea cărnii cu îrnboldirile ei primejdioase pe care căldura hranei o face mai înverşunată. Astfel, cu ploaia lacrimilor, izvorâte din plânsul inimii, vom putea stinge cuptorul trupului nostru … Prin harul lui Dumnezeu şi prin Duhul Său, Care varsă roua cea răcoritoare peste inimile noastre, clocotul poftelor trupeşti va putea fi potolit cu totul”. (Ibidem, cap. 14, p. 171)

„Prin râvna spre desăvârsire să stingem pofta gurii şi a pântecelui. De aceea cu văzul îndreptat spre virtute, trebuie nu numai să înăbusim orice poftă de mâncare fără de măsură, dar chiar cea trebuincioasă naturii însăşi s-o primim nu fără o nelinişte sufletească, de parcă ar fi potrivnică neprihănirii. În sfârşit, aşa să ne rânduim cursul vieţii noastre, încât să nu mai existe nici un moment în care să ne simţim abătuţi de la îndeletnicirile noastre sufleteşti, oricât ne va sili trupul slab să ne coborâm şi la grija de trebuinţele lui”. (Ibidem, p. 172)

„În nici un alt chip, fireşte, nu vom putea dispreţui plăcerile mâncărurilor pământeşti, decât dacă mintea, pironită în contemplare divină, îşi va găsi desfătarea mai degrabă în dragostea pentru virtuţi şi în frumuseţea hranei cereşti. Numai aşa toate cele pământeşti vor fi desconsiderate ca lucruri trecătoare de cel ce-şi va îndrepta pentru totdeauna văzul minţii spre cele neschimbătoare şi veşnice, conternplând cu inima, încă aflându-se în trup, fericirea lăcasului viitor”. (Ibidem)

„Cel ce se sileşte să obţină nemăsurate răsplăţi pentru îndemnurile lui, îndreptându-şi privirile concentrate în directia suliţei spre ţinte foarte mici aşezate sus, ştie că laurii unei mari slave şi câştigarea premiilor constau în atingerea acestor ţinte. De aceea, retinându-si privirea de la orice altceva, trebuie s-o îndrepte într-acolo unde ştie că este pusă cea mai înaltă răsplată, pe care, negreşit, o va pierde dacă îşi va abate oricât de puţin ochiul de la ţintă.

Astfel, biruind pofta gurii şi a pântecelui cu ajutorul acestui văz, nu vom fi declaraţi, nici robi ai cărnii şi nici întinaţi de vicii ticăloase … căci desăvârşirea omului lăuntric porneşte de la virtutea înfrânării”, (Ibidem, cap. 15, p. 172)

Virtutea Înfrânării – temelie a biruinţei asupra patimilor

„În adevăr, nu-i temelie mai tare în toate luptele decât aceea de a înăbuşi mai întâi ademenirile dorinţelor cărnii. Căci rară să-şi biruie propria carne, nimeni nu va putea lupta … , nici nu va merita cununa gloriei pentru izbândă”. (Ibidem, cap. 16, p. 172)

„Negreşit este cu neputinţă ca un pântec sătul să încerce luptele omului lăuntric, şi de-altfel nici nu este vrednic să fie împins la lupte mai tari cel ce poate fi uşor doborât”. (Ibidem)

„Neprihănirea omului lăuntric se observă în desăvârşi rea acestei virtuţi”. (Ibidem, cap. Il, p. 169)

Read Full Post »