Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘ganduri’

Cuvânt înainte

Trepte către sfinţenie

Ţelul fiecărui om este atingerea, sau mai bine spus, trăirea unei vieţi cât mai fericite, căci nu ne putem imagina pe cineva care să nu-şi dorească acest lucru.

Experienţa cotidiană ne arată însă faptul că fiecare vede într-un mod propriu fericirea, şi cu toate că imaginea ei este diferită, totuşi foarte mulţi dintre noi avem idei asemănătoare cu privire la atingerea ei. Aşa se face că unii cred că ea constă în a avea o situatie materială buna, alţii au iluzia că o găsesc în satisfacerea simţurilor, alţii în droguri …

Foarte puţini sunt aceia care şi-au dat seama că adevărata fericire nu constă în mulţimea de averi strânse, bucuriile senzuale sau altele care merg pe aceaşi concepţie de „aici şi acum”.

Părinţii Bisericii Ortodoxe mărturisesc faptul că omul nu poate fi pe deplin împăcat cu sine însuşi şi fericit, atâta timp cât îşi doreşte să găsească împlinirea sufletească în cele trecătoare, mărginite şi exterioare fiinţei sale. Fericirea şi împlinirea omului – spun ei se găsesc în Dumnezeu, care este netrecător, nemărginit şi mai aproape de om decât însăşi inima lui. În acest sens Fericitul Augustin spune: „Neliniştit este sufletul meu până ce nu-şi va găsi odihna întru Tine, Dumnezeule”, iar împăratul David afirma: „În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule „.

Adevărata bucurie şi împlinire vin de la Dumnezeu. A căuta în altă direcţie pacea, liniştea şi fericirea şi a crede că le poţi avea independent de El, este un nonsens. Fiinţa omului este însetată de a-L avea pe Dumnezeu în interiorul ei, atât cât îi este cu putinţă, fără El omul este angoasat, neliniştit, neîmplinit, cu El însă, totul capătă sens.

Atunci când omul îl găseşte pe Dumnezeu, simte şi conştientizează că se află la început de drum, la poalele muntelui,şi pentru a ajunge pe piscul versantului, este nevoie de mult efort. Acest drum sau cale spre vârful muntelui, nu este altceva decât drumul sfinţeniei, drumul adevăratei noastre realizări şi motivul pentru care fiecare dintre noi ne-am născut pe acest pământ.

Pentru ca cei ce doresc să înainteze pe calea sfinţeniei să ajungă sus, au nevoie de un Îndrumător, de un Ghid, aşa cum cei trei apostoli (Petru, Ioan şi Iacob) au urcat Muntele Taborului împreună cu Hristos, şi atunci când au ajuns pe pisc, Mântuitorul S-a schimbat la Faţă, sau am putea spune că Apostolilor li s-au deschis ochii şi L-au vazut pe Hristos în Slava Sa Dumnezeiască. Aşa cum Hristos I-a însoţit pe cei trei Apostoli pe Muntele Taborului (Muntele Virtuţilor), la fel va proceda cu fiecare dintre cei ce doresc desăvârşirea vieţii.

Părinţii Bisericii Ortodoxe vorbesc de mai multe etape ale sfinţeniei, astfel Sfântul Siluan Athonitul spune că omul se sfinţeşte în funcţie de dragostea pe care o are faţă de aproapele şi faţă de Dumnezeu. Sfântul Siluan ne înfăţişează patru astfel de trepte.

Întâia, este temerea de Dumnezeu.

A doua, mintea curăţită de gânduri rele.

A treia, primirea în chip simţit a Harului lui Dumnezeu în suflet.

Ultima treaptă, cea a atingerii desăvârşitei iubiri pentru Dumnezeu este primirea Harului Duhului Sfânt şi În suflet şi În trup. Trupul acestuia se sfinţeşte, şi după moarte se va preface în sfinte moaşte.

Dacă aprofundăm spusele Sfântului Siluan cu privire la sfinţenie, vom vedea că cele patru etape sunt legate unele de altele, astfel încât nimeni nu poate sa aibă harul Duhului Sfânt în suflet şi în trup, dacă mai întâi nu s-a temut de Dumnezeu ca să nu-L întristeze cu ceva, iar apoi nu s-a ferit de gândurile rele, păstrându-şi mintea curată. Deci vedem că între aceste trepte, există o continuitate şi o creştere în sfinţenie, mergând „din putere în putere”, cum zice împăratul David. Această creştere spre desăvârşire este rodul colaborării personale cu harul dumnezeiesc.

Astfel, în Sfânta Scriptură se spune că: „frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii”. Majoritatea comentatorilor acestui verset scripturistic ne spun că este vorba de acea frică de a nu păcătui, pentru că în acest caz pedeapsa lui Dumnezeu nu va întârzia să vină asupra păcătosului. Sfântul Siluan ne vorbeşte despre o altfel de frică, şi anume despre frica de a nu-L întrista pe Dumnezeu cu faptele noastre rele.

El nu-l vede pe Dumnezeu ca pe un Stăpân neîndurător când supuşii Săi greşesc, Ci Îl vede ca pe un Tată plin de dragoste faţă de copiii Săi. De aceea noi nu trebuie să ne temem de Dumnezeu pentru a nu fi pedepsiţi, ci trebuie să ne temem de El pentru a nu-L întrista.

După ce a renunţat la faptele rele, nu de frica pedepsei divine, ci din frica de a nu-L supăra pe Tatăl Ceresc, omul mai are de dus o luptă destul de anevoiasă, aceea împotriva gândurilor rele. În spatele acestora se găsesc nişte duhuri rele, care doresc să se aşeze în inima noastră, şi să ne ducă în împărăţia lor. Lupta împotriva acestora se realizează prin spovedanie, Sfânta Împărtăşanie, săvârşirea faptelor bune, şi prin multă rugăciune. Domnul nostru Iisus Hristos ne spune: .Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi În ispită”, adică puneţi-vă mintea de strajă ca nu cumva să intre vreun gând potrivnic în cetatea inimii voastre şi să o ducă în robie. Concomitent cu privegherea trebuie să ne şi rugăm, pentru că prin invocarea numelui lui Iisus Hristos, El vine şi se atinge de sufletele noastre.

Printr-un efort personal, şi ajutat de Dumnezeu, omul ajunge la simtirea Harului în sufletul său. Această săIăşluire a Harului în sufletul omenesc produce bucurii de nedescris. În această etapă, sufletul şi trupul se curăţă de păcatele săvârşite în trecut şi omul ajunge să devină „biserică vie”.

În urcuşul său spre sfinţenie, omul ajunge la o simţire a harului dumnezeiesc atât cu sufletul cât şi cu trupul. Putem spune că el devine din ce în ce mai încăpător, pe măsură ce renunţă la tot ceea ce este de prisos, şi ar dori să-L primească într-un mod cât mai desăvîrşit pe Dumnezeu în sufletul şi în inima lui. La această stare au ajuns marii sfinţi ai ortodoxiei, devenind alăute duhovniceşti prin care a cântat Duhul Sfânt, un cântec ce ar fi de dorit să răsune în fiecare dintre noi. ” Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cânta-voi Dumnezeului meu până ce voi fi.” (Psalmul 103, al lui David)

Diacon Constantin Lazăr Biserica Sfântul Silvestru . Bucureşti

Reclame

Read Full Post »

CAPITOLUL II

Libertatea este lungimea lanţului?

Pierzând punctul de sprijin reciproc în urma căderii în păcat, duhul, sufletul şi trupul, ca părţi ale firii umane, au încetat să se intr-ajutoreze. Armonia din Rai a raţiunii, a sentimentului şi a voinţei s-a disipat, înlăuntrul nostru instaurându-se haosul. Noi ne descompunem aproape în mod real din cauza tensiunii ridicate, pe care o resimţim încontinuu, şi a neînţelegerilor. Păcatul leagă sufletul de sine. Sufletul nu poate fi eliberat decât de adevăr, dar acest lucru e greu de făcut din cauza obiceiurilor rele.

Un rol important în susţinerea conflictelor interioare îl joacă puterea inconştientă a sufletului. În numele tuturor celor ce se pocăiesc, Sfântul Pavel strigă: Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine. Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi facându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. (Romani 7, 19-23).

Deosebit de frumos este caracterizată această luptă interioară în poezia Sclavul păcatului:

„Trăiesc, dar aşa cum nu e bine,
Trăiesc aşa, cum nu vreau eu.
Orice-aş face, sufletul mi-e în pustie,
Atunci când vreau să plâng, eu strig mereu,
De vreau să fiu eu bun, mă fac mai rău,
De vreau să fiu eu treaz, mă-mbăt din nou,
De vreau să postesc, mă îmbuib din nou,
De vreau să cânt, încep să plâng,
De vreau să fiu modest, mă laud iar,
De vreau să dăruiesc, zgârcit mă fac,
De vreau muncă să fac, mă lenevesc.
De vreau să lupt, îmi este frică,
De vreau să ard, mă sting neapărat,
De vreau, de vreau, de vreau …
De ce trăiesc aşa cum nu e voie?
Şi de ce trăiesc aşa cum nu vreau eu?
Libertatea este cruce, iar nu un dar,
Vreau binele şi fac doar răul,
Nu sunt robul lui Dumnezeu, ci al păcatului,
Şi m-am afundat în plăceri, pentru care voi muri,
Sunt rob păcatului, fiindcă îmi fac doar voia mea,
Şi chiar de blestem pe cel rău,
Il slujesc în toată viaţa mea.”

Care este atunci mecanismul acesta al înrobirii omului prin patimi? După învăţătura Sfinţilor Părinţi asceţi, păcatul nu se instaurează în om dintr-odată. La început vine gândul către păcat. „Alipirea” de suflet a gândului de a păcătui este asemenea unei lovituri cu sabia în perete. Aceasta nu înseamnă încă păcatul, căci nu suntem în stare să controlăm moara gândurilor care se rotesc în mintea noastră ca un roi de muşte. „Împăcarea” este alt moment, atunci când ne împăcăm cu un gând şi ne legăm de el, ca şi cum am prinde o minge care ne-a fost aruncată. În această fază dialogăm cu gândul de a păcătui, dar suntem încă în stare să refuzăm continuarea discuţiei, să alungăm gândul din minte.

Dacă gândul este păcătos, iar noi suntem de acord cu el, plăcându-ne ideea, atunci „împăcarea” devine „alcătuire” („însoţire”) cu păcatul. Atunci când în interior am fost de acord cu gândul păcătos, încetând să-i opunem rezistenţă, acesta se transformă în scurt timp din „prietenul nevinovat” de odinioară în „despot crud”. „Înrobirea” este unirea totală şi subjugarea minţii de către gândul păcătos, „distragerea violentă şi nevolnică a inimii”, care distruge pacea sufletească. A te elibera din această robie înseamnă acum să lupţi pentru a rupe „blocada” păcătoasă.

Cu timpul păcatul se înrădăcinează, devine obicei, parte a naturii, ca şi cum ar fi fost tot timpul acolo. Aceasta este faza ultimă a înrobirii de către păcat. Acum patima îşi îmboldeşte tot timpul victima spre noi căderi, jucându-se cu ea, aşa cum face fotbalistul cu mingea.

Şi totul începe de la nişte gânduri nevinovate! De aceea, Sfintii Părinti ne sfătuiesc să urmărim cu atenţie aceste gânduri păcătoase şi să ne păzim, aşa cum o face şoarecele care se teme de pisică. A tăia gândul păcătos înainte de a se înrădăcina este foarte uşor. E la fel ca şi cum ai smulge o mică buruiană, spre deosebire de smulgerea unui copac mare. În consecinţă, libertatea noastră interioară depinde în primul rând de curăţia gândurilor. Libertatea nu poate fi stăpânită. Aceasta poate fi doar primită, ca dar al lui Dumnezeu, cu gândul că este tot timpul asaltată de duşmani şi deci în pericol. Dacă simţul sănătos al pericolului slăbeşte, atunci libertatea este aproape pierdută şi noi suntem bolnavi în interior. Atunci păcatul, ca o caracatiţă, ne prinde, înşfăcându-ne cu tentaculele sale.

Sprijinindu-se pe tradiţia ascetică ortodoxă multiseculară, Sfântul Teofan Zăvorâtul descrie amănunţit începuturile şi mecanismele pierderii „libertăţii inimii”, ale pierderii independenţei noastre interioare. Fiecare dintre noi este chemat să se privească pe sine însuşi şi să vadă acolo „prizonierul legat de mâini şi de picioare, dus împotriva voii sale încolo şi încoace”. Cu toate acestea, prizonierul din noi se amăgeşte, fiind convins că are deplină libertate. În realitate, legăturile acestui prizonier îl ţin alipit de lucrurile şi persoanele care îl înconjoară şi de care îi este foarte greu să se despartă.

Peştele care a muşcat momeala, deşi înoată în continuare, este ţinut de firul pescarului. Pasărea din colivie, deşi se mişcă, face acest lucru doar în interiorul coliviei. Patimile ne lasă libertatea de a acţiona, atât timp cât sufletul nu li se opune. Altfel, ne este foarte greu să ne stăpânim.

„Cu cât avem mai multe patimi, cu atât mai puţină libertate este în jurul nostru. Se poate întâmpla ca un om să fie legat cu totul, fără posibilitatea de a se mişca şi a nu provoca durere celorlalţi. Acesta este asemenea celui care merge prin pădure şi s-a încurcat în crengi şi vegetaţie, dar care, fiind legat de mâini şi de picioare, nu are posibilitatea să se mişte. Astfel se simte cel care este legat de cele lumeşti”, ne spune Sfântul Teofan”.

În acest plan noi toţi suntem ca nişte înotători împotmoliţi în alge. Problema principală este, de fapt, că, deşi nu ştim să înotăm bine, ne aruncăm în apă fără a-i cunoaşte adâncimea. Dacă nu primeşte refuzul imediat, păcatul se alipeşte de noi ca o adevărată lipitoare. Omul se afundă în iluzia permisiunii totale, privită de el în mod fals ca fiind „libertate”, şi nu mai apelează la „frâna” responsabilităţii. Astfel, el estompează mustrările de conştiinţă şi se afundă în „mlaştină”. Omul crede că este stăpân peste dorinţele, necesităţile şi interesele sale. În fapt, el este legat de acestea. Libertatea fără limite este o capcană.

Nu trebuie să mergem departe pentru exemple în acest sens: dependenţa de tutun, de alcool, de droguri, de internet, de jocuri de noroc … Astăzi avem în Rusia un boom de „instituţii” ale jocurilor de noroc. Ruşii s-au dovedit a fi mari adepţi ai acestor jocuri. Despre aceasta avem cunoştinţă şi din literatura clasică, unde ruşii sunt descrişi ca amatori ai jocurilor de noroc.

Jocurile de noroc au devenit ca un fel de a doua natură a oamenilor împătimiţi de ele. De când au apărut aparatele de joc în părţile cele mai îndepărtate ale ţării, locuitorii oraşelor şi ai satelor zăngăne din jetoane aproape încontinuu. S-au născut deja legende despre câştiguri de poveste şi de aceea toţi s-au avântat, în lupta cu sărăcia, spre aparatele de joc.

Există şi alte motive. Într-o emisiune televizată se vorbea despre jurnalistul Felix Medvedev, care lucra în timpul „perestroikăi” la revista „Ogoniok”. Până când s-a deschis cazinoul din Moscova, acest om avea apartament, trei maşini, şofer personal, o colecţie extraordinară de cărţi ş.a. După aceea însă, cum ieşea din redacţie, el arunca de fiecare dată zarurile, pentru a-şi pierde iar şi iar banii şi obiectele. În curând, averea jurnalistului a dispărut, iar datoria a ajuns să fie astronomică: un milion de dolari.

Alteori, când nu mai au bani, oamenii îşi pun în joc chiar şi proprii copii, după logica: „Dacă nu aduc banii, omorâţi-mi familia!” Un paznic al unei săli de jocuri din Moscova nu juca pe seama rudelor, dar acestea l-au părăsit singure. Alt jucător, de 35 de ani, a pus un anunţ pe internet, cu următorul mesaj: „Le sunt dator tuturor. Nu am nimic. Nu pot trece de acest impas.” Acesta îşi amintea următoarele: „Am văzut cum oamenii pierdeau averi întregi. Ei, ca şi mine, credeau că pierd doar bani, dar şi-au pierdut sufletele, starea, respectul de sine. Ei nu cred în altceva decât în imaginile pe care le arată aparatele de joc.”

Iată încă o istorioară de groază. Am citit-o în presa centrală. Cadavrul tatălui a fost descoperit de fiul acestuia, Vitalie, dimineaţa, după ce s-a întors din tura de noapte. Alături de sârma de întins rufe, legată de mânerul uşii de la balcon, tânărul a găsit un bilet: „Iertaţi-mă, nu pot să fac faţă automatelor de joc. Am împrumutat de la cunoştinţe 1150 de ruble pentru a juca … ”

Apropiaţii săi nici nu bănuiau că el face aşa ceva. Ei ştiau doar că tatăl încearcă să reglementeze situaţia financiară a familiei cu ajutorul jocurilor de noroc, dar nu pierdea niciodată sume mari. Şi, deodată, finalul tragic survine în urma unei banalităţi!

Medicii consideră că obsesia pentru jocul de noroc (ludomania) este o boală în adevăratul sens al cuvântului. Ea poate dura luni sau chiar ani de zile şi se agravează, de obicei, în timpul nopţii. Boala este determinată adesea de factori spirituali, sociali şi psihologici. O influenţă deosebită asupra oamenilor în cazul acestei boli o au devierile genetice şi biochirnice (vezi cap. VI). Bolnavii nu cred aceste lucruri, explicându-şi comportamentul astfel: cazinoul înseamnă muzică, cântece, monitoare multicolore, afişe frumoase … şi nicăieri nu scrie:

„Jocurile de noroc dăunează grav sănătăţii … ”

La început, conştientizezi atracţia aparatelor de joc. Oare nu te simţi puternic atunci când într-o oră poţi câştiga sume imense? După aceasta, tendinţa conştientă de a câştiga se pierde şi nu rămâne decât dorinţa de a trage de manetă şi de a privi ecranul colorat. Astfel de oameni stau pe marginea prăpastiei. Ei ţin minte uneori doar că au plecat din sala de jocuri ca să mănânce un sendviş, după care au revenit la joc. Ludomaniacii continuă să joace şi în timpul somnului.

Atunci când problema se agravează, bolnavul pierde definitiv simţul realităţii. Pentru el nu mai există vreun sens în cuvintele familie, reputaţie, muncă. Astfel se distruge personalitatea. Aşa că aceste jocuri de „nenoroc” nu aduc nici un folos.

De ce atunci pierderea libertăţii interioare atrage după sine asemenea urmări catastrofale? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să înţelegem care este relaţia dintre personalitate, conştiinţă, libertate şi moştenire.

Sfântul Ioan Damaschinul arată că libertatea alegerii este strâns legată de conştiinţă – este conştient de sine numai acela care este „stăpânul acţiunilor sale şi nu depinde de acestea”. Animalele nu sunt conştiente şi înseamnă că nu sunt libere. „Omul însă, fiind conştient, conduce mai degrabă natura, nefiind condus de aceasta, iar urmarea acestui fapt…, doar dacă vrea, poate să-şi stăpânească dorinţa sau să i se supună.”

Această explicaţie poate fi comparată cu părerea vestitului medic şi filosof german Karl J aspers. După cuvintele acestuia, conştiinţa vine nu din natură, ci din libertatea umană. Atunci când procedăm inconştient, ne pierdem demnitatea reală”.

Din păcate, oamenii se comportă adesea mai urât decât animalele. De ce să ne mirăm atunci când nemulţumitul este numit porc, leneşul trântor, desfrânatul dulău, neînţeleptul berbec, iar încăpăţânatul măgar?! Cel care s-a coborât din punct de vedere moral, se aseamănă prototipului său din lume animală. Vom aminti aici, de dragul dreptăţii, şi asemănările pozitive cu animalele: cel care vede bine este numit vultur, cel harnic albină, iar cel viteaz leu …

Astfel, personalitate este acel om care este deosebit în faţa lui Dumnezeu, care are chipul Său unic şi irepetabil şi al cărui nume este scris în cartea vieţii Mielului (Apocalipsa 21, 27). Personalitatea este omul cu inima ca o comoară (1 Petru 3, 4).

Potrivit teologului V. Lossky, „personalitatea este chipul lui Dumnezeu în om, libertatea omului în relaţie cu firea sa”. Pentru a-şi confirma afirmaţia el apelează la autoritatea Sfântului Grigorie de Nyssa: „Personalitatea este izbăvirea de legile necesităţii, nesupunerea faţă de autoritatea firii, posibilitatea de a te defini în mod liber”. De obicei ne situăm în graniţele pe care ni le stabilesc genele, necesităţile naturale ale organismului, obiceiurile, caracterul, societatea etc. Dar esenţa omului nu depinde de nici una din acestea, ci de demnitatea, de posibilitatea de a se elibera de firea sa, nu pentru ca ea să fie nimicită, ci pentru transfigurarea ei în Dumnezeul.

O poziţie asemănătoare cu cea a Sfântului Grigorie, pe care o aminteşte V. Lossky, are şi psihologul şi psihoterapeutul austriac Viktor Frankl, care presupune că atracţiile omului faţă de anumite lucruri depind de spiritualitatea sa. În mod ideal, aceasta ne controlează şi ne infrânează necesităţile biologice şi sociale. Omul este atras de lucruri, iar animalele sunt compuse din astfel de atracţii. Diferenţa este evidentă. Omul reprezintă, în esenţă, libertatea sa faţă de propriile atracţii, faţă de ereditate şi de mediul înconjurător. Deşi soarta şi limitările sunt importante, totuşi noi suntem cei care decidem felul în care trăim. Şi aceasta nu ne-o poate lua nimeni. Fiinţa personalităţii înseamnă libertatea de a deveni personalitate.

Deplinătatea personalităţii noastre s-a compromis, ca rezultat al căderii în păcat. Înclinaţia către păcat umbreşte conştiinţa morală, limi tează libertatea, independenţa şi autonomia. Nu putem să nu păcătuim. Dacă reuşim să ne ferim de păcate, atunci, dacă nu vom cere ajutorul lui Dumnezeu în statornicie, ne vom întoarce din nou la ele. Legat de aceasta Apostolul Petru citează un proverb înţelept: Câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei (II Petru 2, 22).

Aşadar suntem liberi doar în măsura în care suntem legaţi de Dumnezeu şi luptăm cu patimile. Fiind ei înşişi robii stricăciunii, fiindcă ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte (II Petru 2, 19). Aceasta este o axiomă: harul dumnezeiesc întăreşte puterea voinţei către bine. Libertatea personalităţii întărite duhovniceşte se defineşte prin atitudinea proprie faţă de evenimentele care se petrec în viaţa sa. Libertatea omului slab din punct de vedere duhovnicesc depinde de „lungimea lanţului său”. Punctăm: acel lanţ pe care şi l-a pus singur (sau a permis să-i fie pus).

Să te înfrânezi sau, cu atât mai mult, să treci peste influenţa păguboasă a demonilor, a lumii înconjurătoare şi a moştenirii genetice defectuoase este imposibil doar cu propriile puteri, însă la Dumnezeu toate sunt cu putinţă (Matei 19, 26). De aceea nu trebuie să deznădăjduim. Domnul are putere să mântuiască şi pe cel mai păcătos dintre oameni. Dumnezeu poate să ridice pe fiii lui Avraam din pietre …, – astfel îi încurajează Sfântul Ioan Botezătorul pe păcătoşii care se pocăiesc şi îi ameninţă pe fariseii lăudăroşi.

Rezumăm prin cuvintele lui V. Frankl: „Moştenirea nu este decât materialul din care se construieşte omul pe sine. Ea nu reprezintă mai mult decât nişte pietre care pot fi utilizate sau pot fi aruncate de constructor. Constructorul însă nu este format din pietre.”

Aici apare o întrebare legitimă: cum este mai bine să-ţi utilizezi potenţialul natural?

Read Full Post »

Mărturisirea şi ispăşirea păcatelor – sunt două lucruri diferite.

Iată cum avem noi păcatele:

1. – unele mărturisite, adică spuse înaintea lui Dumnezeu, sub patrafir la preotul duhovnic, şi altele nemărturisite. Pentru păcatele mărturisite căpătăm canonul de pocăinţă. De obicei canonul sau pocania e chiar leacul păcatului aceluia. Şi fiindcă cuprinde întrînsul o osteneală oarecare, fie pentru trup, fie pentru suflet, osteneala aceasta se numeşte ispăşire; iar fiindcă pe tine te mustră cugetul şi de aceea ai alergat la spovedanie să capeţi liniştire, sigur că vei primi cu bucurie şi pocania (canonul). De aceea această osteneală după care ai venit, de bună voie, se cheamă ispăşirea de bună voie.

Mulţi v-aţi mărturisit păcatele voastre şi totuşi cugetul vă mustră. Oare de ce? De aceea, că ori nu aţi primit leacul după mărimea rănii, ori că l-aţi primit, dar nu l-aţi făcut. Şi vă mai mustră cugetul chiar şi după ce aţi împlinit toată pocăinţa şi după ce veţi fi ispăşit păcatul acela, pentru că mai sunt şi păcate nemărturisite, şi până ce nu le veţi mărturisi pe toate şi nu veţi ispăşi de bună voie toate, nu veţi putea avea pace cu pârâşul vostru. Căci cugetul nostru când ne mustră pentru păcatele noastre, să ştiţi că e glasul lui Dumnezeu în noi. Dacă noi am fi cum trebuie, glasul acesta al lui Dumnezeu în noi ne-ar învăţa tainele lui Dumnezeu şi ne-ar răpi în Rai încă pe pământ fiind, dar nu poate de mulţimea şi de greutatea păcatelor noastre. De aceea ne tot mustră, că doar, doar, ne vom apuca de lucrul ispăşirii şi al curăţirii.

Cugetul e veriga lui Dumnezeu şi de Dumnezeu pusă în noi, de care agaţă Dumnezeu mila Sa şi ne atrage la Sine. Ne-ar cuprinde Dumnezeu cu totul şi ne-ar îmbrăca în lumină, însă nu găseşte în noi loc curat de care să ne cuprindă decât această singură verigă. Nu tânjim noi spre Dumnezeu, cum tânjeşte Dumnezeu spre noi. Pe noi dragostea lui Dumnezeu ne arde. Până când încă mai zăbovim în păcate şi nu ne desfacem de ele, dragostea lui Dumnezeu spre noi ne este foc arzător, iar apucându-ne de ispăşirea păcatelor, ni se face bucurie şi pace şi lumină dumnezeiască.

Dragostea arde relele. Fericit e cine o are!

2. – Cu păcatele nemărturisite are Dumnezeu altă socoteală; tot socoteală milostivă, însă pe noi ne ustură. Ştiind Dumnezeu nătângia noastră, nu ne lasă părăsiţi în întunericul necunoştinţei, ci ne trimite necazuri sau pocanie (canon) fără voie. Asta-i ispăşirea de nevoie: dureri, pagube, vrajbe, tulburări, copii slabi şi orice altă suferinţă care ne îndoaie cerbicia.

Ispăşirea de nevoiee, de obicei, mai aspră decât ispăşirea de bună voie, pentru că şi păcatele nemărturisite sunt mai grele decât cele mărturisite de bună voie. Cu toate acestea, tu, în neştiinţa ta, te poţi împotrivi rânduielii lui Dumnezeu şi ceea ce îţi trimite Dumnezeu spre ispăşire să strici şi să întorci spre mai mare osândă, – căci toate le poate Dumnezeu fără tine dar ca să te mântuiască din lumea aceasta nu vrea fără tine. Nici tu nu te mântuieşti fără mâna lui Dumnezeu şi nici Dumnezeu nu te ridică dacă nu-I întinzi şi tu mâna ta. Destul îţi este că te cercetează mereu şi atât de mult te roagă!

Hotărâţi-vă astăzi şi mărturisiţi-vă şi cele nemărturisite ale voastre, căci acelea-s verigile diavolului în care îşi prinde el cârligele. Luaţi seama că dacă nu vom rupe de la noi lucrurile diavolului, nu vom scăpa de ghearele iadului care într-aceste verigi se află. Aceasta-i mâna neagră a satanei care ne ia de minte să nu ne îndreptăm viaţa, ba, dimpotrivă, să lovim cu ocări milostiva mână a lui Dumnezeu. Chiar când Dumnezeu ne întinde mâna, – satana ne împinge s-o scăpăm. Voi vă speriaţi când auziţi aceasta, însă ori de câte ori blestemaţi când aveţi necazuri, să ştiţi că lucrul acesta îl faceţi: loviţi cu ocări mâna lui Dumnezeu în dauna voastră, atrăgându-vă urgia lui Dumnezeu!

Aceştia sunt cei ce osândesc păcatele altora şi nu le văd pe ale lor, vor cădea şi ei întocmai, pentru că nu s-au rugat, ci au judecat!

Ori de la toţi cei ce se împotrivesc lucrului lui Dumnezeu în lume, de la toţi aceştia se duce Duhul Adevărului şi intră într-inşii duhul satanei, care li se face dumnezeul lor: „N-au crezut adevărului şi nu l-au primit; iată le-a trimis Dumnezeu lucrarea minciunii, să o creadă pe aceasta … şi să fie osândiţi” (II Tesaloniceni 2, 10-12). Aşa se nasc toţi sectanţii (mucării) pe lume şi vine urgia lui Dumnezeu peste ei.

Alunecarea în păcate e o taină a rânduielii nevăzute. Unii cad din neştiinţă, alţii din amăgirea firii; unii din ispita diavolului, alţii că-i părăseşte Dumnezeu o vreme ca să-I cunoască lipsa şi, în sfârşit, căderea cea mai mare este cea din urgia lui Dumnezeu.

Împotriva mâinii întinse a milei lui Dumnezeu poţi să dai până şi cu copita dar împotriva urgiei mâniei Lui nu mai poţi face nimic.

În una din lucrările Părintelui Arsenie Boca, este consemnat lucrul acesta: „În zilele acestea mai de pe urmă, când şi nouă ni se pare «că de acum vremea s-a scurtat», cercetând firea durerilor, am aflat desfrânarea încleştându-i pe oameni şi lucrându-le de zor dărâmarea în întindere şi adâncime. Iar pe de altă parte preoţii vremilor noastre n-au mai urmărit (aceasta) ca păcat şi ca atare să o măture afară din Taina lui Dumnezeu, adică din căsătoria creştină şi nu numai). Aşa se face că: „vai peste vai va fi şi veste peste veste va fi şi se va căuta vedenie de la prooroc, (dar) lipsind preotului cunoştinţa legii şi bătrânului sfatul” (Iezechiel 7,26), oamenii orbecăiesc în mulţimea neştiinţei şi a lipsei de sfat, care s-a întins ca o noapte de osândă peste bieţii oameni, în care dorm liniştiţi somnul de primejdie, de bună credinţă, precum că aceea nu-i păcat. Dar fiind rânduit să văd şi să ascult mereu durerile oamenilor – care le vin de pe urma păcatelor şi a lipsei de sfat – şi ajungând adeseori una cu durerea lor, într-o zi slujind Sfânta Liturghie şi rugându-mă: «Pentru pacea a toată lumea şi pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu biserici», aud deodată în urechea dinlăuntru înfruntarea aceasta:

– Nu te ruga de Mine să le dau pacea, roagă-te de oameni să-şi schimbe purtările, dacă vor să mai vadă pacea pe pământ. Şi am înţeles pe urmă mai multe lucruri. Drept aceea, ascultător poruncii, trebuie să strig tare cuvântul Scripturii, ca o sunare de alarmă că «Dumnezeu vesteşte acum pe oameni, ca toţi de pretutindeni să se pocăiască» (Fapte 17,39). Adică să vie la viaţă curată şi la învăţătura dreptmăritoare a Bisericii lui Hristos; iar când vremea o va cere, să le mărturisească cu preţul vieţii, netemându-se de moarte.” Şi cu atât mai puţin duhovnicii în scaunul duhovniciei, dacă vor să se mântuiască.

Foarte adesea mă uit la voi, cum venind de la depărtări mari, după nopţi de osteneală, cu pâinea săracului în straiţă (traistă), alergaţi la mănăstire şi rămâneţi zile de-a rândul ca să auziţi cuvânt.

Dacă cineva s-ar uita la voi prin paginile Sfintei Scripturi ar spune cele zise de proorocul Agheu către zidarii care nu mai mergeau la Biserică şi nu mai voiau să zidească templul din Ierusalim. Aceste cuvinte vi se potrivesc şi vouă. Şi tot din cauza aceasta vi se întâmplă ceea ce spuneam, că vă osteniţi de la mari depărtări, cu merindea săracului în straiţă, Vi se întâmplă pentru vremea când nu mergeaţi la Biserică, la biserica voastră din sat (sau din oraş), unde acelaşi cuvânt vi s-ar fi vestit, încă din tinereţe. Cuvântul s-a vestit dar voi aţi tândălit, şi-aţi rămas acasă, când se vestea cuvântul. Căci de unde era să înveţi să faci lucrul lui Dumnezeu, ca să se coboare peste tine şi peste casa ta binecuvântarea lui Dumnezeu, dacă n-ai fost la biserică? Dar nu numai că n-aţi fost la biserică şi nu v-aţi grijit de casa lui Dumnezeu, dar nu te-ai grijit nici de biserica ta, pe care fiecare o avem pe noi, căci aşa se spune că trupul nostru este locaş al Duhului Sfânt. Şi pe acesta l-ai lăsat să se dărăpăneze (să se ruineze, să se năruie, să se surpe, să se deterioreze).

Iată cuvintele lui Agheu, care se potrivesc aşa de bine şi nouă. Căci cum să nu se potrivească cuvintele Scripturii la toţi? Cuvintele lui Dumnezeu tuturor se potrivesc. Şi iată mustrarea lui Dumnezeu, printr-unul din prooroci, făcută jidovilor, pentru că nu mergeau la Biserică. Iată cum îi luminează şi cum îi îndeamnă să-şi repare Biserica:

„Aţi tot aşteptat să aveţi mult, dar iată că aveţi puţin. Aţi strâns mult şi eu am risipit truda voastră! Pentru ce? Din pricina templului acestuia, care este dărâmat, iar voi zoriţi cu lucrul fiecare pentru casa lui! De aceea cerul se va încuia şi nu-şi va mai da roua sa şi nici pământul roada sa. Eu am chemat seceta pe pământ şi peste munţi, şi peste grâu şi peste vin şi peste tot ce creşte din pământ şi peste oameni şi peste dobitoace şi peste toată strădania mâinilor voastre” (Agheu 1, 9-11).

Le spune Domnul prin proorocul Agheu aceste cuvinte pentru că nu mergeau la Biserică şi nu-şi reparau templul din Ierusalim. Iar vouă, astăzi, când veniţi de la mari depărtări cu multă osteneală şi cu pâinea săracului în straiţă, vi se potrivesc aceste cuvinte, pentru că lucrurile s-au întors. Căci cât a fost biserică în sat, voi tândăleaţi cu alte lucruri. Cine poate zice că nu i s-a făcut cunoscut cuvântu1lui Dumnezeu încă din tinereţe?! Iată că acum trebuie să veniţi până aici şi să faceţi osteneală ca asta.

Şi de-ar fi mănăstirea într-un loc unde aţi ajunge cu şi mai multă osteneală, să ştiţi că şi acolo v-aţi duce, aşa de mare e durerea când uscă Dumnezeu viaţa oamenilor. Aşa stau lucrurile într-o latură.

Să vedem cum stau lucrurile în latura în care se mai pot îndrepta. Şi vom pleca de la cuvintele unui prooroc împărat. Iată ce zice Dumnezeu prin gura proorocului David: „Ziua şi noaptea mă apasă mâna Ta şi se usucă vlaga mea, ca de arşiţa verii. Mi-am mărturisit însă păcatul şi greşeala mea n-am ascuns-o şi am zis: „Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea” şi îndată a ridicat pedeapsa păcatului meu.

De aceea toată sluga credincioasă să se roage Ţie la vreme cuvenită şi chiar potop de s-ar stârni, pe acela nu l-ar potopi” (Ps. 31, 4-7).

Aşa a păţit şi David, cum păţeşte tot cel ce păcătuieşte.

Simte o uscăciune a vieţii, o tânjire a lui şi a tuturor lucrurilor sale. Simte sabia lui Dumnezeu atârnată asupra sa, pentru păcatele sale.

Ce e de făcut?

Astea-s şi necazurile care apasă pe toţi şi care vă aduc pe voi la mănăstire. Pentru necazurile voastre osteniţi. Căci numai prin necazuri scoate Dumnezeu pe oameni din înţepeneală, din uscăciunea vieţii. Iar necazurile te vor ustura tot mai tare, până când vei căuta să te tămăduieşti.

Căci iată ce pricină are cu noi Dumnezeu.

Nu cu noi, că doar suntem fiii Lui, ci cu relele noastre. Asupra relelor, a păcatelor, a fărădelegilor noastre atârnă sabia lui Dumnezeu. Necazurile acestea vă ustură şi din pricina lor vine apoi şi uscăciunea vieţii voastre.

Dacă necazurile sunt pricina pentru care veniţi aici, apoi pricina pentru care vi le trimite Dumnezeu sunt fărădelegile voastre.

Cum să scăpăm de sabia lui Dumnezeu care atârnă asupra noastră sau de păcatele nemărturisite, căci pe acestea le urmăreşte sabia lui Dumnezeu? Proorocul şi împăratul David zice: «Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea şi pe dată a ridicat – a înlăturat – pedeapsa păcatului meu» (Ps. 31,6).

Ce trebuie să facem? Să ne mărturisim toate fărădelegile noastre fără nici o ascundere şi îndată va înlătura Dumnezeu osânda, şi îndată sabia nu va mai atinge viaţa ta.

Însă luaţi seama, că pentru aceea atinge Dumnezeu viaţa ta cu necazuri, pentru că nu te-ai mărturisit. Dacă zici că-ţi merg în curte şi-n viaţă toate rău, apoi înseamnă că ai păcate, de care Dumnezeu vrea să te desfacă. De aceea să vrei şi tu, ce vrea Dumnezeu, să te desfaci de rele, căci Dumnezeu nu vrea ca să atârne în veac sabia Sa asupra ta.

Să vă spun acum câteva feluri, în care simţiţi voi sabia lui Dumnezeu asupra voastră.

Să zicem că cineva îţi face vreo nedreptate.

Tu în toate privinţele eşti cinstit, şi o vecină, soţul, soţia sau unul din copii, se va răzvrăti împotriva ta şi-ţi va zice cuvinte de ocară: desfrânat, desfrânată, cuvinte grele, care-ţi pătrund inima ca o sabie, şi nu pricepi ce poate fi, ba te şi mânii şi dai şi tu cu o sabie asupra lui, şi aşa se ajunge la vrajbă şi la lucruri slabe.

Şi vii aici ca să afli de ce păţeşti asemenea lucruri. Şi afli aici că necazurile acelea, nedreptatea aceea totuşi nu e o nedreptate, ci este o nuia cu care Dumnezeu îţi aduce aminte de păcatele tale pe care tu nu le-ai mărturisit. Şi păcatul e acel cuvânt zis de vecina, de soţul sau de propriul copil, cuvânt care te-a săgetat la inimă. Pentru că tu ai uitat să mărturiseşti preotului unul din păcatele tale din tinereţe. Şi Dumnezeu îţi aduce aminte. Tu poate ai uitat că ai început căsătoria cu stângul şi apoi te-ai cununat, sau ai lepădat vreun copil şi aceasta e fărădelege înaintea lui Dumnezeu. E o ispravă a curviei, chiar dacă eşti cununată după lege. Sau ai uitat să spui că numai ai osândit, sau ai gândit despre cineva acelaşi cuvânt, şi ai uitat să-l spui la mărturisire. Dumnezeu însă n-a uitat greşalele tale sau cuvintele tale. De aceea vrea ca să te spele, să te cureţe de toate relele tale.

Ce face cu tine? Doar îţi aduce aminte de relele pe care le-ai făcut. De aceea toate relele care îţi vor fi împroşcate în obraz, şi care te vor săgeta la inimă, nu le socotiţi ca necazuri, ci staţi locului şi cugetaţi: n-am şi eu oare vreo greşeală ca asta? Pentru că vă spun că aşa lucrează Dumnezeu: îngăduie ca bărbatul tău, vecina ta, copilul tău să-ţi spună cuvinte de ocară, ca astfel să-ţi aduci aminte de păcatul tău şi să te îndrepţi. Şi dacă tu ai uitat, sau ţi-a fost ruşine să-l mărturiseşti preotului – (şi nu trebuia să-ţi fie ruşine, ci ruşine de păcatul tău numai) – pentru aceasta a îngăduit Dumnezeu ca să-l auzi din gura altuia şi cu toate că tu juri că nu eşti vinovată de aşa ceva, şi acum nici nu eşti – dar ai acel păcat în tinereţe, şi nu l-ai mărturisit. Asta e pricina vrajbei, păcatele nemărturisite.

Şi când pricepi vrajba, cu rostul ei, trimisă fiind de la Dumnezeu, atunci ia aminte, recunoaşte-ţi păcatul tău şi spune-l sub patrafir la preot, ca să nu mai atâme pedeapsa lui Dumnezeu asupra ta. Mărturisi-voi păcatul meu, şi îndată va înlătura pedeapsa păcatului meu. Căci zice în alt loc: „Multe sunt bătăile care ajung pe păcătos; iar pe cel ce se teme de Domnul mila îl va întâmpina” (Ps. 31,11). Da, necazurile sunt mila lui Dumnezeu cu noi oamenii.

Cum te-ai teme de un şarpe pe care l-ai avea în buzunar, şi ai face tot ce ai putea numai să scapi de el, ai arunca şi haina de pe tine cu el cu tot, numai să scapi, căci poate găuri buzunarul şi să te muşte, tot aşa să faceţi şi cu păcatele.

De aceea vă spun să faceţi spovedanie curată, cum n-aţi făcut în viaţa voastră. Iar de vă veţi aduce aminte şi de păcatele pe care vi le-a adus aminte soţul, vecina, propriul copil, apoi rugaţi-vă şi pentru gura slabă, care v-a atras luarea aminte, căci prin aceea s-a făcut lucrarea lui Dumnezeu.

Credeţi voi lucrul acesta!? Apoi ţineţi-l minte.

Pentru cel care te ocărăşte roagă-te ca pentru un binefăcător, întoarce-te cu bunătate spre el, şi-Şi va întoarce şi Dumnezeu faţa cea luminoasă spre tine. Biruiţi răul cu binele, căci de partea binelui este Dumnezeu. Şi oare nu e mai tare Dumnezeu ca răul?

Lipiţi-vă inima de lucrul lui Dumnezeu, căci zice Domnul: „Cheamă-mă pe Mine în ziua necazului tău şi te voi scoate şi Mă vei proslăvi” (Ps. 49,16). Nu mai chemaţi pe dracul, pe bată-l crucea, căci dacă tot pe el îl chemaţi, el vă va ajuta, şi tot el vă va aduce risipă şi moarte.

Deci lipiţi-vă de cele ale lui Dumnezeu. Şi chiar de vă va trimite necazuri, apoi vi le trimite cu rost (spre îndreptare). Şi de îndată ce vei mărturisi păcatul tău, Domnul va ridica pedeapsa păcatului tău.

Şi chiar de vor mai veni necazuri asupra ta, tu nu le vei mai socoti necazuri, ci mila lui Dumnezeu cu tine şi aşa vei ieşi biruitor asupra lor. De aceea: binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc pe voi, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă supără şi vă prigonesc pe voi. (Matei 5,44). Şi asta stă scris! Căci lucru bun fac ei, dar nu vedeţi voi.

Cum v-am mai spus, toţi cei ce vreţi să coboare mila lui Dumnezeu peste casa voastră şi peste osteneala mâinilor voastre, curăţiţi-vă sufletele voastre cu rugăciuni, cu spovedanie curată şi cu post. Şi veţi vedea cum are să vină mila lui Dumnezeu şi ocrotirea Lui asupra ta şi asupra a tot lucrul mâinilor tale. Amin.

Despre spovedanie

La spovedanie nu trebuie să spui păcatele de care te-ai căit mai înainte, de care ai fost dezlegat şi pe care nu le-ai mai repetat. Altfel ar însemna că nu ai încredere în puterea Tainei săvârşite prin Spovedanie.

Nu trebuie să-ţi aminteşti de persoanele cu care ai fost în clipa săvârşirii păcatului, ci, să te osândeşti numai pe tine.

Sfinţii Părinţi îi opresc pe credincioşi să-şi spună păcatele în toate amănuntele, ci să le recunoască în general, pentru ca nu cumva luându-le pe toate în parte, să dea prilej de sminteală sufletului său, cât şi duhovnicului.

Tu ai venit să te pocăieşti şi totuşi nu te căieşti de păcate fiindcă nu ştii să te pocăieşti cum trebuie, adică nu-ţi aduci aminte de pocăinţă decât în chip rece şi indiferent.

Tu ai înşirat toate mărunţişurile, iar ceea ce este mai important ai scăpat din vedere. Nu ţi-ai mărturisit cele mai grele păcate; nu ai recunoscut şi nu ai notat că tu nu-L iubeşti pe Dumnezeu, urăşti pe aproapele, nu crezi în cele ce spune Cuvântul lui Dumnezeu şi eşti plin de mândrie şi de slavă deşartă. în cele patru păcate intră toată prăpastia de răutăţi şi toată corupţia noastră sufletească. In esenţă ele sunt rădăcinile principale din care răsar toate vlăstarele căderii noastre în păcat.

Acum să vă spun şi despre spovedania care duce la smerenia omului lăuntric: Întorcându-mi privirea cu toată atenţia asupra sufletului meu şi observând mersul lăuntric al stării mele m-am încredinţat din experienţă, că nu-L iubesc pe Dumnezeu, nu am dragoste către aproapele, nu cred în nimic din cele ce ştiu despre religie (credinţă) şi sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate acestea se găsesc într-adevăr în mine (descoperindu-le) printr-o cercetare amănunţită săvârşită asupra simţurilor şi faptelor acolo unde sunt.

1. Eu nu-L iubesc pe Dumnezeu – căci dacă L-aş fi iubit, m-aş fi gândit mereu la El cu o bucurie pornită din adâncul inimii. Orice gând despre Dumnezeu mi-ar fi adus în suflet o plăcere deosebită. Dimpotrivă, eu mă gândesc mai mult şi cu mai multă plăcere la cele pământeşti, iar gândurile despre Dumnezeu constituie o greutate, o urâciune şi o uscăciune. Dacă eu L-aş fi iubit, atunci convorbirea cu Dumnezeu săvârşită prin rugăciune m-ar fi hrănit şi m-ar fi dus spre o neîntreruptă legătură cu El. Dar, dimpotrivă, departe de a mă desfăta în rugăciune, eu simt o greutate tocmai în timpul în care mă rog, mă lupt cu plictiseala, slăbesc din pricina lenevirii şi sunt gata să mă apuc cu mai multă plăcere de orice fel de alt lucru mai mărunt, numai ca să pun capăt rugăciunii. Din ocupaţiile mele nefolositoare, timpul trece pe neobservate, dar când mă apuc de lucruri dumnezeieşti, . când mă aflu în prezenţa Lui – mi se pare un an. Cel ce iubeşte pe cineva, se gândeşte neîncetat, în tot timpul, numai la această persoană, şi-o închipuieşte, se gândeşte la ea şi în orice ocupaţie iubitul său prieten nu iese din gândurile lui. Eu însă în 24 de ore, abia dacă jertfesc o oră ca să mă cufund în adâncurile gândirii despre Dumnezeu, ca să mă înflăcărez cu dragostea Lui, iar restul de 23 de ore, le pun cu plăcere şi cu toată râvna pe altarul atâtor mii de patimi. In vorbirile despre lucrurile nefolositoare, despre lucrurile mici pentru.suflet, eu sunt treaz, simt o plăcere, iar în discuţiile despre Dumnezeu sunt uscat, plictisit şi trândav. Nevrând să ascult de convorbirile dumnezeieşti, caut să trec mai repede la discuţiile care măgulesc patimile, caut cu ele să-mi satisfac dorinţa de a dobândi mai multă cunoştinţă de ştiinţele lumii, de pildă în ştiinţele economice, iar învăţăturile Legilor Domnului, cunoştinţele despre Dumnezeu, despre religie, nu lasă nici o urmă asupra mea, nu-mi hrănesc sufletul. De aceea, socotesc că toate acestea, de-parte de a fi ocupaţia esenţială a unui creştin, nu sunt decât subiecte singuratice şi de mâna a doua de care trebuie să mă ocup numai în timpul liber şi numai aşa … în treacăt. Scurt vorbind, dacă dragostea lui Dumnezeu se cunoaşte după împlinirea poruncilor Lui „Dacă Mă iubiti, veti păzi poruncile Mele” – spune Domnul nostru Iisus Hristos, iar eu nu numai că nu păzesc poruncile Lui, ci-mi dau prea puţin silinţa ca să le împlinesc, atunci să trag încheierea potrivit adevărului cel mai curat că eu nu-L iubesc pe Dumnezeu. Aceasta o întăreşte şi Sfântul Vasile cel Mare când spune „drept dovadă că omul nu-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe Hristosul Său, este faptul că el nu împlineşte poruncile Sale”.

2. Nu am dragoste către aproapele – Că departe de a mă hotărî să-mi pun, potrivit Evangheliei, sufletul meu pentru binele aproapelui, eu nu jertfesc nici măcar cinstea, fericirea şi liniştea mea pentru binele aproapelui. Dacă l-aş fi iubit potrivit poruncii Evangheliei, ca pe mine însumi, atunci nenorocirea lui m-ar durea şi pe mine, iar fericirea lui m-ar umple de fericire şi pe mine, pe câtă vreme eu care ascult cu mai multă curiozitate povestirile privitoare la nenorocirile aproapelui, nu mă interesează, sau ceea ce este o crimă şi mai mare, parcă găsesc o plăcere în toate acestea. Eu nu acopăr cu dragostea faptele cele rele ale fratelui meu, ci le răspândesc; văzându-i bunăstarea, cinstea şi fericirea lui nu mă bucur ca şi cum ar fi şi ale mele proprii, ci ca şi orice lucru străin de mine, nu trezesc în sufletul meu nici un simţământ de bucurie, ci dimpotrivă, stâmesc în inima mea un fel de invidie şi dispreţ.

3. Nu cred în nimic din cele ce ţin de religie, nici în nemurire, nici în Evanghelie. Dacă eu aş fi fost bine încredinţat că fără nici o îndoială dincolo de mormânt este o viaţă veşnică, şi răsplată pentru faptele pământeşti, atunci fără încetare m-aş fi gândit la toate acestea. Un simplu gând despre nemurire m-ar fi îngrozit, pe când eu nu mi-am trăit viaţa aceasta ca un pribeag care este gata să intre în patria lui, ci dimpotrivă, eu nici nu-mi pun problema veşniciei, iar sfârşitul vieţii de aici îl socotesc ca un fel de margine a existenţei mele. Un gând tainic se umbreşte în inima mea: Cine ştie ce va fi după moarte?! Chiar dacă zic că eu cred în nemurire o zic numai din gură nu din convingere, iar inima mea rămâne departe de credinţa puternică în viaţa cea veşnică. Dacă Sfânta Evanghelie, ca un cuvânt al lui Dumnezeu, ar fi fost primită în inima mea cu credinţă, eu m-aş fi ocupat mereu de ea, aş fi învăţat-o, m-aş fi desfătat cu citirea ei, şi chiar o simplă privire aruncată asupra ei ar fi trezit în mine o adâncă evlavie. Înţelepciunea, fericirea şi iubirea care sunt prinse în paginile ei, m-ar fi umplut de bucurie, m-ar fi desfătat în învăţăturile Legii Domnului şi noaptea – m-aş fi hrănit cu ele, cum te hrăneşti cu pâinea cea de toate zilele şi aş fi purces din toată inima la împlinirea poruncilor ei. Nimic din cele pământeşti nu ar fi fost în stare să mă abată de la această hotărâre. Şi totuşi eu, chiar dacă din când în când mai citesc din Cuvântul Domnului, aceasta o fac fie dintr-o necesitate, fie din curiozitate ştiinţifică şi încă din astfel de împrejurări nu mă pot adânci cu cea mai mare luare aminte în duhul Evangheliei şi simt cum mă cuprinde o uscăciune, o lipsă de interes, ca şi cum aş fi în faţa unei cărţi obişnuite, rămân fără nici un fel de roadă şi chiar bucuria o schimb pe orice fel de carte lumească în care găsesc mai multă plăcere şi multe subiecte pline de interes.

 

4. Sunt plin de iubire şi de mândrie de sine.

Tot faptele mele afirmă următorul lucru: văzând în mine ceva bun, doresc să-l scot la iveală, sau să mă proslăvesc în faţa altora, sau să mă îndulcesc înlăuntrul meu, deşi în afară arăt o oarecare smerenie, totuşi le atribui propriilor mele puteri şi mă socotesc în faţa altora cel mai desăvârşit, sau cel puţin nu mai rău decât ei. Dacă observ la mine un neajuns, caut să-l acopăr cu aparenţe – cu necesitate sau cu nevinovăţie; mă supăr pe cei ce nu mă respectă, pe care-i consider drept nişte nepricepuţi care nu ştiu să preţuiască oamenii; mă laud cu binefacerile mele, înfrângerile în întreprinderile mele le socotesc jignitoare pentru mine, cârtesc şi mă bucur de nenorocirea vrăjmaşilor mei. Chiar dacă-mi dau silinţa spre ceva bun, am drept scop sau lauda sau folosul meu sau mângâierea ce vine de la lume. Într-un cuvânt, eu fac din mine un ideal în faţa căruia săvârşesc o neîntreruptă slujbă, căutând în toate fie plăcere pentru simţuri, fie o hrană pentru patimile şi poftele mele doritoare de desfătări. Din toate cele înşirate aici, mă văd mândru, lipsit de credinţă, neiubitor de Dumnezeu şi urâtor de aproapele. Ce stare mai păcătoasă decât aceasta? Situaţia duhurilor întunecate (a dracilor) e mai bună decât a mea, căci ele chiar dacă nu-L iubesc pe Dumnezeu, îl urăsc pe om, trăiesc şi se hrănesc cu mândrie dar cel puţin ele cred şi se cutremură de atâta credinţă. Dar eu? Mai poate fi o stare mai grea decât aceea care mă aşteaptă? Şi pentru care alte pricini hotărârea judecăţii va fi mai aspră, dacă nu pentru o astfel de viaţă dezordonată şi nechibzuită pe care o recunosc în mine însumi.

Sfat pentru mărturisit.

– Sufletul ce cugetă la mărturisit, ca de o frână se împiedică de la păcate. Iar cine n-are frână, le va face fără grijă fiind în întuneric. Când lipseşte mai marele nostru, să avem măcar chipul lui în minte şi despre tot ce am şti că s-ar scârbi de ar fi de faţă, să nu facem, fie cuget, fie vorbă, fie lucru, fie hrană, fie somn şi orice altceva – de la acestea să ne întoarcem. Abia atunci cunoaştem cu adevărat cum este ascultarea noastră. Numai copiii fără minte se bucură de lipsa dascălului lor, ceilalţi însă o socotesc ca pagubă.

– Cel ce mărturiseşte duhovnicului său şerpii ispitelor, credinţă adevărată dovedeşte; iar cine-i ascunde, pe drumul pierzării se află.

– Cine va ajunge la cuget curat, ascultă desăvârşit de părintele său; acela nu se va teme de moarte, ci ca un somn spre o altă viaţă îi va fi.

– Cel ce uneori ascultă de părintele său şi alteori nu, se aseamănă unui bolnav de ochi ce pune pe ei o dată ierburi tămăduitoare, altă dată var nestins. Căci zice: „Unul zidind şi altul stricând, ce folos au fără numai osteneală în zadar”

– Să nu ne speriem văzând că şi după mărturisire ni se dă război, că mai bine este a ne lupta cu întinăciunea decât cu trufia.

– Nu pregeta să-ţi mărturiseşti păcatele tale duhovnicului cu chip smerit, ca înaintea lui Dumnezeu. Că El e ajutorul tău. Căci am văzut osândiţi care cu chip prea jalnic şi cu mărturisire prea umilă şi cu rugăciuni au îndulcit asprimea Judecătorului şi mânia Lui în milostivire au întors-o. De aceea şi Ioan Înaintemergătorul mai întâi mărturisirea o cerea şi apoi botezul de la cei ce veneau la dânsul, nu că lui i-ar fi lipsit, ci aşa li se lucra mântuirea.

Gândurile şi vicleniile lor

Gândurile vin în minte de la fire, de la Dumnezeu şi de la diavol.

De la fire sunt cele numite: foamea, setea, frigul şi celelalte.

De la Dumnezeu sunt gândurile cu grijă de suflet, de luminarea lui, de aducerea omului întreg, curat înaintea lui Dumnezeu, precum şi atenţionările conştiinţei şi altele asemenea.

De la diavolul sunt plăcerea de a face rău, de a uita de Dumnezeu, precum şi toate pasiunile. Şi o altă caracteristică a lui este că sileşte omul la toate extremele care-i sunt peste putere.

Mintea, nu creierul, trebuie să ştie să deosebească ce vine de la Dumnezeu, sau de la fire, sau de la diavol. Cu mintea trecem prin mormânt dincolo, ea nu-i supusă morţii.

Toate acestea ca gânduri.

Dar diavolul încurcă lucrurile şi altfel, le strâmbă! Strâmbă şi cele ale firii, îmbiind firea la toate denaturările şi exagerările ca s-o uzeze şi s-o înnebunească după tot felul de plăceri egoiste.

Strâmbă şi cele ale lui Dumnezeu. Dacă mintea nu ia aminte, diavolul face cu omul cum face cu sectarii. Trage în greşeală pe om să nu asculte de orice rânduială ci numai de mintea din capul lui, în care el, diavolul, e profesor.

Ce interesează aici, cu deosebire, e ce face diavolul cu instinctele primare ale omului, cum le degradează, cum le exagerează … prezentându-le ca drepturi la ceva – „minţind că asta-i libertatea lui” (gen drepturile omului trâmbiţate de comunitatea europeană. Că asta-i el (omul) şi altceva nimic. De cumva omul crescând află că mai are şi minte şi suflet, le umflă de mândrie, de aroganţă, de suficienţă de sine, de neascultare şi îndărătnicie.

O altă caracteristică a diavolului e că este cel mai mare pisălog pe capul omului, obsedând mintea chiar şi în vis cu „învăţăturile lui”. Obsesiile sexuale, de pildă. Acestea sunt gânduri care ciocănesc la cap până îl biruie şi îl duc la învoială pe bietul om neatent, îl duc la faptă şi îl aruncă în păcat. Plăcerea mincinoasă şi de-a clipă a căderii în păcat devine cleiul memoriei şi se face deprindere care de acum va cere o repetiţie continuă şi omul pierde stăpânirea de sine şi merge în calea păcatului până la istovire prin moarte şi nu moarte bună ci moarte a minţii mai întâi – că a fost prima de vină. Nevrozele, psihozele sunt efectul denaturării acestui instinct primar al firii în câteva generaţii succesive dar pot apare şi într-o generaţie dată. Deci omul condus fără să-şi dea seama de diavol a declanşat exploziv un instinct al firii. Astfel deci a slăbit firea minţii, a slăbit stăpânirea de sine, a acoperit mustrarea de conştiinţă, care acum ea face explozie şi găsind mintea slăbită o alungă în schizofrenie, în paranoia şi în alte nenorociri nervoase.

Calea călugăriei nu e după fire; ea e mai presus de fire, ca atare cere o putere în plus. Se înţelege că e o putere mai presus de fire de la Dumnezeu dar şi o capacitate biologică de rezistenţă faţă de pisălogeala obsesiei, a tensiunii firii sau a povârnişului denaturării.

Când au zis ucenicii Mântuitorului într-un context: „Nu e bine a se însoţi omul cu femeie”, iar Domnul Hristos, Autorul omului, le-a răspuns:

„Cuvântul acesta nu-l pot cuprinde decât aceia cărora le este dat”.

Cum dat? Dat în conştiinţa lui genetică, mai înainte de a fi vreuna din zilele lui pe pământ. Dat ca destin cu ajutorul orânduirii speciale, a unor gene … în cromozomii săi specifici xx sau yy, ca tensiunea lor cea după fire să poată favoriza convertirea iubirii fizice – pentru o singură persoană, opusă sexului – în iubire duhovnicească universală pentru toţi oamenii oricum ar fi ei.

Potrivnicul (diavolul) e îngăduit să ispitească trupul şi sufletul cu plăcerile patimilor: senzualitatea, lăcomia, luxul, slava deşartă, ispita puterii sau a măririi trecătoare, a mândriei sau aroganţei, cu patima proprietăţii, sau poate ispiti omul făcându-l să intre în contextul unei concepţii de viaţă diametral opuse Revelaţiei. Toate patimile dezlănţuie o concurenţă pe bunurile lumii acesteia încât oamenii se văd unii pe alţii duşmani de moarte şi ajung la crime şi războaie.

Iubirea de oameni e înfrântă de egoisme antagonice sau demonice. Oamenii pot înnebuni dacă rămân sau oftează cu exclusivitate numai pentru viaţa de acum şi de aici. Libertatea lor cu care sunt împodobiţi de creaţie nefolosind-o sub îndrumarea lui Dumnezeu ajung în cea mai demonică robie şi omul e pierdut cu voia şi cu mintea lui. Deci, de ce e îngăduită devierea şi potrivnicul? Ca să se vadă încotro înclină libertatea duhului nostru şi de acea direcţie să aibă parte în veci. „Iată, pus-am înaintea feţei voastre apa şi focul, viaţa şi moartea; spre care veţi întinde mâna, pe aceea veţi avea-o” (Isus Sirah 15, 16-17; Deut. 30, 16).

Numai între contrarii se desăvârşeşte iubirea. Gândurile lui sarsailă îşi pierd puterea când sunt spuse, denunţate la preot. Mai greu este cu neajunsurile ereditare ţesute în fire. La obârşie şi acestea tot pe cel viclean îl au la rădăcină. Sunt neputinţe ereditare de care greu scapi, ba de unele din ele nu scapi. Exemplu: alcoolismul bunicilor, străbunicilor, se soldează în urmaşi cu un creier mai slab. Descendenţii acestora merg până la al treilea neam. Sfânta Scriptură pomeneşte şi de al patrulea neam … , de-al cincilea neam nu mai spune nimic, dovadă că s-a stins neamul acesta.

Orice lămurire luminată nu poate înlocui celulele nervoase distruse de alcool. Sunt deci şi imposibilităţi de luptă cu poverile ereditare. Pe înaintaşi să-i iertăm şi cu asta îi ajutăm la judecată.

Pentru slava deşartă munciţi mult, mai mult ca pentru smerenie. Faceţi mai bine şi îmbunătăţiţi locul cât puteţi mai mult dar nu pentru a fi laudă ci pentru a vă însemna sufletele voastre.

Cum puteţi să credeţi când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la Dumnezeu n-o căutaţi? „Nu puteţi sluji la doi domni” şi la cel cu slavă deşartă şi la cel cu slavă adevărată. Gândiţi-vă bine!

Cel mai bun semn că în noi nu există nici măcar un început de dragoste pentru Dumnezeu este greutatea de a-I sluji lui Dumnezeu, când nu vrem să ne îndeplinim deloc datoriile noastre privitoare la El. Cineva i-a spus lui Avva Agaton: „Mi s-a dat poruncă, dar îndeplinirea poruncii e legată de necazuri; vreau să îndeplinesc porunca, dar mi-e frică de necazuri”. Bătrânul i-a răspuns: „Dacă ai fi avut dragoste, ai fi îndeplinit porunca şi ai fi biruit necazurile”.

Să nu-mi spui că-L iubeşti pe Dumnezeu, acestea nu sunt decât simple cuvinte, arată dragostea cu fapta.

Nimic nu poate înlocui lipsa iubirii (de Dumnezeu), dar iubirea înlocuieşte toate neajunsurile.

Iubeşte (pe Dumnezeu) şi vei proceda cu dreptate în orice prilej. Acest principiu duhovnicesc te va învăţa cum să procedezi în toate împrejurările.

Nu va lumina candela fără untdelemn nici rugăciunea nu va lumina duhul fără iubire. Fumul de tămâie nu se va ridica fără foc, nici rugăciunea nu se va ridica la Dumnezeu fără dragoste. Iubirea de Dumnezeu toate le întoarce în mijloace pentru mântuirea şi fericirea noastră.

Read Full Post »

După cum am văzut, cuvântul lui Dumnezeu scoate în evidenţă nunta ca pe o sfântă poruncă dumnezeiască, iar fecioria – ca pe o stare şi mai înaltă de desăvârşire (1 Cor. 7, 1, 8, 34, 38). În Vechiul Testament, fecioria nu era practicată, iar firea căzută a omului nu avea puteri harice spre a se ridica până la ea. Sfântul Ioan Gură de Aur spune:

„Minunata feciorie în Vechiul Testament nu era cunoscută nici măcar după nume”. Însă în Noul Testament, în belşugul de har dumnezeiesc, trăirea virtuoasă în afara căsătoriei a început să se răspândească foarte mult. Sfinţii Părinţi au lăudat-o pe ea, au recomandat-o şi chiar au practicat-o. În cunoscutul său tratat „Despre feciorie”, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Fecioria este bun lucru … ea este mai bună decât căsătoria … Şi dacă este de trebuinţă, voi adăuga că este mai bună aceasta – anume pe atâta, precum cerul este mai bun decât pământul şi îngerii decât oamenii. Ce este mai dulce, mai minunat şi mai strălucitor decât fecioria? Ea răspândeşte raze mai strălucitoare decât ale soarelui, care ne rup de orice lucru al vieţii, şi ne pregătesc să privim cu ochi curaţi spre Soarele dreptăţii”.

Însă, spre a fi plăcută lui Dumnezeu, fecioria trebuie să fie curată şi lipsită de orice pată. Dacă pentru căsătoria creştină este de trebuinţă ca ea să strălucească în curăţie, cu cât mai mult acest lucru este de trebuinţă fecioriei! Deasupra ei se cade să ardă neîncetat candela sincerei nepăcătuiri, pentru a fi autentică. Iubirea între soţi cere legătura nunţii. Dragostea către Dumnezeu o exprimă cel mai bine virtutea afierosirii trăirii întru feciorie. Cel ce se căsătoreşte o încredinţează pe soţia lui că este gata să moară pentru ea. Iar cel feciorelnic, care de bunăvoie îşi asumă nevoinţa ne căsătoriei, trebuie să iubească pe Dumnezeu mai mult decât orice pe lume. Altfel, pentru ce se împovărează cu o asemenea grea trudă, dacă dragostea lui către Dumnezeu nu depăşeşte orice altă legătură cu cele pământeşti? Soţii îşi mărturisesc dragostea lor reciprocă prin credincioşia unuia faţă de celălalt. Cel feciorelnic însă trebuie să-şi manifeste dragostea lui către Dumnezeu prin neschimbata lui credincioşie către Hristos şi prin permanenta lui stare de curăţie. Căci orice îndepărtare de la curăţie este o trădare a lui Dumnezeu.

Fecioria poate să fie atât exterioară, cât şi lăuntrică; cea exterioară este aparentă, prefăcută;numaiceaIăuntrică are valoare înaintea lui Dumnezeu. Fecioria cea din afară – a nu săvârşi cu trupul vreun oarecare păcat al desfrânării – nu este de folos creştinului care este însoţit de o permanentă şi tainică desfătare a dorinţei de desfrânare. Cel ce doreşte să ajungă la fecioria cea lăuntrică, trebuie neîncetat să-şi curăţească inima lui de gândurile de desfrânare insuflate de demoni şi neîncetat să aducă pocăinţă, prin lacrimile căreia se spală petele ticăloşiilor desfrânărilor care au întinat sufletul.

Deci, fecioria trebuie să fie împlinită lăuntric, cu dragoste adevărată de Dumnezeu, cu binecuvântată râvnă pentru nevoinţă, printr-o neîncetată curăţire a sufletului şi o permanentă năzuinţă către o viaţă asemenea îngenlor. Cel cu adevărat feciorelnic este dator să ducă o luptă hotărâtă, până la sânge (Evrei 12, 4), eu propriile lui patimi ale desfrânării şi cu diavolii acestei patimi. El trebuie să urască gândurile îndulcirii pătimaşe, pentru a nu se face vinovat că cele trimise de diavol ajung în sufletul lui. În niciun caz nu trebuie să le cheme singur, nici să se îndulcească cu ele, după cele scrise de Sfântul Isaac Sirul: „feciorelnic este acela care nu numai că şi-a păzit trupul de întinăciune, ci se ruşinează chiar şi de sine însuşi atunci când rămâne singur”. După cuvintele aceluiaşi sfânt nevoi tor, „plin de curăţie nu este omul căruia, în vremea luptei, trudei şi nevoinţei, îi încetează gândurile urâte, ci acela care, cu inima sinceră îşi curăţă vederea minţii lui şi nu-i dă voie ei să se dedea la gânduri necurate. Şi atunci curăţia conştiinţei lui mărturiseşte prin lumina ochilor despre credinţa lui în legea curăţiei. Ruşinea lui ca o perdea se lasă deasupra tainieului altar al gândurilor sale, şi neprihănirea lui ca o fecioară curată se păzeşte pentru Hristos, prin credinţă”.

„Fericit este omul care se străduieşte să placă lui Dumnezeu şi-şi păzeşte trupul său neîntinat, ca să-l facă pe acesta biserică sfântă a Împăratului Hristos!” – spune Sfântul Efrem Sirul.

Iar Sfântul Ioan Scărarul, definind curăţia ca fiind „curăţia inimii şi a trupului”, scrie: „Curăţia se mai numeşte încă şi nepătimire. Şi pe bună dreptate! Pentru că ea este premergătoare a învierii celei de obşte şi a nestricăciunii trupurilor”.

Să nu se considere din partea celor feciorelnici şi a monahilor că orice mişcare trupească este deja păcat împotriva curăţiei şi a fecioriei! Să auzim înţeleptele judecăţi ale Sfântului Antonie cel Mare pe această temă. Spune acesta: „Să ştii că trupul are o mişcare firească, care este înnăscută. Însă ea nu lucrează (cu păcat) când sufletul nu doreşte aceasta. Este o simplă mişcare trupească, lipsită de orice dorinţă. Există şi un alt chip al acestei porniri, care provine din prea multa săturare şi înfierbântare a trupului, din pricina hranei şi a băuturii fără de măsură. Când apare o căldură din acestea în trup, se pricinuieşte o tulburare a lui. Sfântul Apostol Pavel scrie în acest sens: Şi nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare … ! (Efes. 5, 18). Tot astfel şi Domnul a grăit ucenicilor Săi în Evanghelie: Luaţi seama la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură … ! (Luca 21, 34). Celor nevoitori însă li se întâmplă şi un al treilea chip de mişcare, născut din viclenia şi zavistia demonilor. Prin urmare, trebuie să ştim că mişcarea trupului poate să fie de trei feluri: prima – firească, a doua – din reaua întrebuinţare a mâncării şi băuturii, şi a treia – de la demoni”.

La orice om normal este proprie pornirea firească a primului chip. Aceasta încă nu este păcat, dacă se produce fără participarea voii omeneşti şi dacă omul nu ia aminte la ea, nici nu-i dă ei prilej spre dorinţe păcătoase. Ea se stinge, tot astfel după cum s-a şi ivit.
Al doilea chip al acestei mişcări nu mai este la fel de nevinovat ca şi primul, căci apare ca o consecinţă a neînfrânării de la mâncare, mai cu seamă a mâncării de carne şi a alcoolului. Omul ştie din experienţă că îmbuibarea şi multa băutură exaltă patimile trupeşti şi conduc la desfrânare. Şi dacă, în ciuda acestora, se îmbuibează cu mâncare şi cu alcool, el va da socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru desfrâul şi neînfrânarea sa. Să te saturi şi să doreşti să rămâi curat este tot una cu a căuta să stingi focul cu benzină. Îmbuibarea pântecelui şi băutura nasc, inevitabil, dorinţe păcătoase, iar înfrânarea şi postul aspru le îmblânzesc pe acestea. Vrei să nu mai păcătuieşti împotriva curăţiei? Nu mânca peste măsură şi nu mai consuma alcool! Dacă te va birui pofta pântecelui, neapărat te va birui şi patima trupească. În acest caz, tu porţi toată vina.

Al treilea chip al mişcării trupeşti, care, după cum am văzut, este pricinuit de către demoni şi li se întâmplă mai cu seamă nevoitorilor, poate să fie şi păcătos, şi nepăcătos. Lipsit de păcat este atunci când omul, în ciuda priveliştilor necurate înfăţişate de demoni, se împotriveşte şi se luptă ca să se păzească curat în faţa năvălirilor necurate ale acestora. În chip păcătos se manifestă atunci când omul se ispiteşte singur şi săvârşeşte fie o îndulcire păcătoasă a necurăţiei gândi te, fie păcatul desfrânării cu fapta.

Pe cât este de nefolositoare fecioria de dinafară a omului fără conţinut lăuntric, se vede din următoarea întâmplare. La o stareţă a venit să se nevoiască nepoata acesteia, o tânără care dorea să afierosească lui Dumnezeu floarea tinereţii sale. Fata a îmbrăcat cernita rasă monahală şi a început să se arate ca o bună şi înţeleaptă monahie. Toate călugăriţele mănăstirii se bucurau de ea, văzând o aşa de înaltă smerenie şi cură ţie sufletească. Însă nu pentru multă vreme a împodobit ea, cu viaţa sa ireproşabilă, această obşte de fecioare. Moartea a răpit-o pe neaşteptate. Au îngropat-o cu multe lacrimi şi tânguire. După o oarecare vreme, egumena, fiind foarte tristă din pricina neaşteptatei pierderi, a hotărât să se roage lui Dumnezeu ca să-i descopere ei cu ce slavă cerească a fost învrednicită călugăriţa ce murise şi la ce înălţime se află ea între fericitele fecioare. În acest scop, ea s-a dedat la aspră postire şi priveghere. Dumnezeu i-a împlinit rugăciunea ei, descoperindu-i în vedenie locul celei repausate. Însă, spre marea sa îngrozire, egumena a văzut-o pe nepoata sa nu în rai, ci în iad, în mijlocul flăcărilor adâncului.

– Dumnezeul meu! Să te văd pe tine, iubita mea copilă, în acest foc? s-a îngrozit stareţa. Şi eu eram sigură că tu străluceşti în mijlocul frumuseţilor raiului, alături de îngeri, în ceata sfintelor fecioare. Pentru ce ai fost pedepsită astfel?                         -

Pentru faptul că eu eram numai în ochii voştri fecioară şi nepătată mireasă a lui Hristos, – i-a răspuns cea osândită – însă de fapt eram cu totul altfel. E adevărat că nu m-am întinat în păcate trupeşti, însă aveam gânduri ticăloase, pofte necurate şi dorinţe murdare. Toate acestea m-au azvârlit în iad! Odată cu nepăcătuirea cea de afară a trupului meu, eu nu mi-am păzit şi curăţenia lăuntrică a sufletului. M-am îndulcit de închipuiri necurate, fără să socotesc aceasta ca păcat. Iar când trebuia să mă mărturisesc, ascundeam cu bună ştiinţă faţă de duhovnic gândurile mele cele trupeşti. Şi iată, din pricina tuturor acestora, după moartea mea, îngerii s-au scârbit de mine şi m-au lăsat în mâinile demonilor. De aceea voi fi veşnic în iad şi niciodată nu voi vedea faţa lui Dumnezeu!

La aceste cuvinte, cea osândită, gemând şi scrâşnind din dinţi, s-a pierdut în flăcările iadului.

Cu dreptate a grăit Sfântul Macarie cel Mare: „Dacă doar la vedere îţi păzeşti trupul tău de întinăciune şi desfrânare, iar înlăuntru săvârşeşti păcatele desfrânării prin gândurile tale, eşti preacurvar înaintea lui Dumnezeu şi trupul tău feciorelnic nu-ti va aduce folos … Pentru că există desfrânare săvârşită cu trupul, şi există desfrânare săvârşită cu sufletul, prin care se intră în părtăşie cu satana. Sufletul poate să aibă părtăşie fie cu demonii, fie cu Dumnezeu şi cu îngerii lui. Când desfrânează cu diavolul, sufletul devine însă nevrednic de Mirele Ceresc”.

Cum se ajunge oare la păcatul necurăţiei în feciorie? Complicatul proces al naşterii şi formării păcatelor în suflet, în ceea ce priveşte curăţia, este descris de către Sfântul Ioan Scărarul astfel:

„Părinţii au stabilit, cu darul deosebirii lor, următoarele momente: 1) momeala, 2) însoţirea, 3) încuviinţarea, 4) robirea. 5) lupta şi 6) patima. Ei lămuresc că momeala este gândul obişnuit ori imaginaţia vreunui lucru, care se iveşte pe neaşteptate în minte, având dorinţa să intre în inimă. Însoţirea este convorbirea cu gândul ce se arată … Această convorbire poate să fie pătimaşă ori nepătimaşă. Încuviinţarea este învoirea plăcută a sufletului către gândul ori lucrul ce s-a arătat. Robirea este atragerea fără de voie, în chip silit, a inimii noastre de către gândul cel ispititor, ori gândirea continuă legată de acest lucru, care distruge buna noastră aşezare sufletească. Luptă se numeşte starea prin care voia liberă a omului se împotriveşte În mod conştient ispitei. Lupta poate să se termine fie prin biruinţă, fie prin înfrângere. Iar patimă se numeşte adesea starea plină de poftă, care, încuibată în suflet, se preface în deprindere, ca şi cum ar fi propria lui natură, astfel că el, de bunăvoie, doar de la sine însuşi năzuieşte către fapte. Dintre toate acestea, prima (momeala) este nepăcătoasă; a doua (însoţirea) – nu întru totul; a treia (încuviinţarea) este potrivită cu starea celui ce luptă (lupta este motiv fie de încununare, fie de chinuri); robirea presupune alte judecăţi, atârnând de faptul întâmplării ei – fie În vremea rugăciunii, fie Într-o altă vreme, fie către lucrurile indiferente (către lucrurile care nu sunt nici bune, nici rele), fie e legată cu dorirea limpede a lucrurilor păcătoase. Şi dacă ţine de patimă, aceasta, fără nicio Îndoială, este de osândit. Şi dacă nu se curăţeşte printr-o pocăinţă pe măsură, se ajunge la muncile cele veşnice. Acela care către primul chip (momeală) se arată fără patimă (adică respinge ispita ce se arată, fără să-şi păteze luarea-aminte cu ea), dintr-o mişcare taie toate celelalte momente ce conduc către păcat”.

Din această constatare rezultă că cel mai important lucru la venirea ispitei este primul: respingerea ei în chip hotărât. În acest proces de prefacere a ispitei nevinovate în păcat, omul nu este singur. În jurul lui se învârt în chip nevăzut demonii, care se străduiesc să-I doboare spre rău şi să-I piardă. Iar lucrările demonilor sunt diferite. Sfântul Ioan Scărarul spune:

„Există diavol (al patimii desfrânării) care, îndată ce ne aşezăm pe pat, vine către noi şi ne săgetează cu păcătoase gânduri necurate, ca să ne murdărească şi să nu mai luptăm împotriva lui cu rugăciune, ci să adormim în aceste gânduri ticăloase şi să avem, în urma lor, vise întina te”.

Diavolul grijii de multe (împrăştierii ce aduce mâhnirea – n.n.) premerge de obicei duhului patimii desfrânării. Primul pregăteşte drumul celui de-al doilea. Cel căzut într-o astfel de stare caută desfătări. Şi iată, vine duhul desfrânării şi îi propune împliniri deosebite, diferite gânduri necurate, arătări, fapte şi ticăloşii. Acela care nu izgoneşte duhul grijii de multe prin rugăciune ori printr-o muncă de folos, face loc în inima lui diavolului desfrânării. Şi unde se poate ajunge pe acest drum, nu este greu ca omul să-şi dea seama.

Aici trebuie să amintim şi de ispitele păcătoase, care adesea se întâmplă în vis chiar şi celor feciorelnici. „Unii cred – scrie Sfântul Ioan Scărarul că războaiele din somn şi cele ce se întâmplă în vremea visului sunt pricinuite doar de hrană. Însă eu am văzut şi pe aceia care erau foarte bolnavi ori care posteau îndelung şi care totuşi se întinau în vis. Am întrebat despre aceasta pe un călugăr încercat, ce avea darul discernământului, şi el mi-a lămurit toate în chip foarte înţelept: „Se întâmplă, zicea bătrânul, o întinare ca urmare a îmbuibării de mâncare şi a somnului mult. O alta din mândrie, când după o îndelungă neîntinate, începem să ne mândrim cu aceasta. Şi există o a treia, ca urmare a osândirii aproapelui. Ultimele două pot să se întâmple şi celor bolnavi, însă nu este exclusă nici cea de-a treia. Iar dacă cineva este curat de toate cele trei pricini pomenite mai înainte şi i se întâmplă lui ispită în vis, fericit e el pentru o astfel de nepătimire, şi să ştie că a pătimit ispită numai din zavistia diavolilor şi după îngăduinţa lui Dumnezeu … , ca să dobândească prin această ispită fără de păcat încă o şi mai adâncă smerenie”.

Read Full Post »