Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘viata’

Preot Maxim Koslov

1. Care este diferenţa dintre îndrăgostire si dragoste, dintre dragoste si pasiune?

De obicei, pasiunea este ceea ce se defineşte prin „pentru mine, mie, eu, ceva fară de care nu pot”, iar dragostea este ceea ce sunt gata să ofer altuia. Încă din perioada antecreştină, Aristotel a dat o definiţie exactă a dragostei: dorinţa de „a face bine celuilalt”. Pentru creştin, dragostea este viaţa trăită în vederea binelui altcuiva. Dacă el va spune: „îi doresc acestuia (acesteia) nu numai binele pământesc, ci şi fericirea cerească, veşnică, iar altceva nu-mi mai doresc”, asta va reprezenta dragostea sa. Dar dacă va spune cineva că vrea acelaşi lucru, numai că împreună cu persoana pe care o vizează, aceasta este patimă. Dragostea poate părea o tragedie, o dramă reală în cazul lipsei de reciptocitate a sentimentului sau în cazul unei boli incurabile a celui iubit, iar pasiunea este necazul pe care cineva îl aduce în viaţa altcuiva, care suferă primul, cel care îl aduce suferind după aceea.

2. Dragostea si îndrăgostirea, sentimente cărora le este dedicată aproape întreaga literatură artistică, sunt date de Dumnezeu, dar patima, ca un cheag de energie, este o reacţie biochimică si este de la cel viclean?

In mare parte, acel lucru de care se ocupă literatura artistică este pasiunea. Pasiunea absolutizată devine, în acest caz, denaturare monstruoasă provenind de la cel viclean, o parodie demonică a ceea ce trebuie să fie dragostea. Dacă în cazul dragostei adevărare cel mai important lucru este sacrificiul de sine pentru binele veşnic al celuilalt, în cazul pasiunii cea mai importantă este posedarea celuilalt pentru sine. Despre aceasta scrie foarre bine Clive Lewis, în cartea Scrisorile unui nebun: el asază în gura demonului rău Gnus diferite rationamente care ne amintesc despre neputinta principială a duhurilor răului de a în relege ceea ce numesc ele dragostea lui Hristos. În viziunea acestora, dragostea este doar dorinţa de posedare şi ea are drept consecinţă distrugerea. Dragostea creştină provine însă din altfel de sentimente.

Nu putem deduce de aici nici faptul că atracţia emoţională, sufletească sau fizică pe care o simt unul pentru celălalt un tânăr si o tânără ar fi ceva condamnat de Biserică si de neacceptat pentru creştinul ortodox. Dar putem conchide că recunoaşterea unui statut prioritar al tendinţei spre dragostea-pasiune faţă de celelalte valori ale vietii, inclusiv fară de cele morale, nu este compatibilă cu creştinismul autentic. Mulţi dintre apărătorii unui asemenea punct de vedere, de la Tolstoi la Bulgakov, sau de la Soljeniţîn (În cartea sa Roata roşie) până la atât de popularul Coelho din zilele noastre, îşi argumentează poziţia prin cuvintele Mântuitorului către femeia desfrânată, căreia i s-au iertat multe, fiindcă „mult a iubit” (Luca 7, 47). Acest argument are in spate lipsa dorinţei de a citi Evanghelia aşa cum este ea scrisă, căci cuvintele citate vorbesc clar despre dragostea de Dumnezeu, care acoperă multe păcate. Atunci când omul trece peste pasiunile sale, acestea sunt iertate în faţa lui Dumnezeu şi chiar pentru omul însusi, care înaintează în viata duhovnicească, dar de data aceasta nu doar prin înţelegerea omenească sau prin voinţa proprie. Aşa că nu despre pasiune şi îndrăgostire vorbesc cuvintele acestea ale Mântuitorulul.

În ce priveşte pasiunea, aceasta se vădeşte prin reacţii biochimice ale organismului uman, numai că acestea nu explică întreaga derulare a procesului. Fiindcă omul este o fiinta psihofizică, tot ce se întâmplă cu el în sfera duhoviniceasca are o reflexie şi în trupesc. Acest lucru nu se petrece însă şi în sens invers. Nu poţi, adică, iubi pe cineva dacă iei vreo pastilă care ti-ar modifica structura chimică a organismului. Prin tot felul de pastile (ca de exemplu „pilula albastră”) se poate prelungi actul sexual, dar nimeni nu se poate îndrăgosti în acest fel. De asemenea, nu poţi tine în frâu o pasiune doar cu ajutorul procedurilor medicale.

În literatura ortodoxă s-a scris mult despre diferenţa dintre definiţia creştină şi cea păgână a dragostei. Vom aminti aici doar Capetele despre dragoste ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, Imnurile despre dragostea Dumnezeiască ale Sfântului Simeon Noul Teolog sau gândurile episcopului Barnaba (Beleaev) din Fundamentele artei sfinţeniei.

3. Este obligatorie îndrăgostirea reciprocă între soţ si soţie?

Nu, şi nici nu este de dorit, dacă prin îndrăgostire se înţelege acea atracţie pasională pentru o persoană. O astfel de idealizare a calităţilor fizice şi spirituale nu îţi permite să vezi în iubit omul care este el de fapt, lucru care duce, de cele mai multe ori, la urmări negative: necazuri în viaţa de familie atunci când se risipeste norul iluziei si trebuie să trăiesti zi de zi cu o persoană reală, nu cu o fantasmă pe care ţi-ai plăsmuit-o. De aceea, cel mai înţelept este să-l priveşti cu echilibru pe celălalt şi să-l primeşti cu bucurie; a te bucura de prietenul tău, care e un celălalt, si nu constiinta plată a faptului că anume el este cel pe care vrei să-l vezi alături şi căruia te vei strădui să nu-i fii povară prea grea, aceasta este o temelie sănătoasă pentru familia creştină. Nu trebuie să ne creăm un cult din îndrăgostirea pasională, care a caracterizat de-a lungul secolelor viaţa în afara Bisericii. Cu mult mai puternică decât această îndrăgostire este dragostea conjugală, atunci când partenerii trec an de an prin bucurii şi necazuri fără a se trăda unul pe celălalt, şi aceasta până la capăt. Dragostea este cu mult mai mare decât simpla atracţie, chiar dacă aceasta din urmă ar fi bază pentru crearea unei familii. O astfel de dragoste poate fi dobândită atunci când nu există pasiune fară măsură la începutul unei relaţii. Nu spun că îndrăgostirea tinerească nu ar putea să se transforme în ceva serios, fiindcă poate, dar nu trebuie ca aceasta să fie văzută ca o conditie absolut necesară creării unei familii. Dacă ai o atitudine firească, de prietenie, fată de alesul tău si dacă te simţi bine alături de el, dar nu arzi de pasiune, iar atunci când sunteţi împreună stelele nu se aprind deasupra capetelor voastre, aceasta nu înseamnă că nu puteţi forma, împreună, o familie. Nu trebuie aşteptat acel cineva cu care ai vrea să simţi anume cele descrise mai sus. Repet: nu trebuie să facem un cult din îndrăgostirea pasională.

Reclame

Read Full Post »

2. De ce ar trebui să fiu eu moral dacă cei din jurul meu nu sunt?

Un filosof oriental îndemna cândva: „Nu încerca să te adaptezi, realitatea are o problemă!” Nu cred că ne e de folos să ne aliniem neapărat după mode sau trenduri. Unde am ajunge, dacă am adopta mereu, fără discernământ, comportamentul celor din jur? Am fura, ne-am droga, am vorbi urât şi am justifica toate spunând că … aşa fac şi alţii.

Fiecare îşi alege să trăiască cum doreşte, dar totodată e şi responsabil pentru ce alege. încercăm să fim morali raportândune la Dumnezeu, nu la cei din jur. (L.D.)

3. Îi pasă cuiva de tinereţea noastră?

Sigur că îi pasă. Şi nu unuia, ci multora. Problema este să afli în ce fel le pasă. Unora le pasă să câştige cât mai mult de pe urma ta, exploatându-ţi inocenta, lipsa de experienţă, buna intenţie. Pe aceştia îi cunoşti după cele pe care ţi le întind. Iar cea mai mare ispită este ideea că trebuie să fii la modă. Am mai scris despre asta, găseşti mai sus.

Altora le pasă cu adevărat de tine şi de comoara ta cea mai mare: sufletul tău. Şi de aceştia îţi poţi da seama, tot după cele ce ţi le oferă: un zâmbet sincer, o vorbă bună, o carte frumoasă, un sfat de folos, timpul lor pentru a te asculta şi a te ajuta în nevoile tale şi multe altele de acest fel.

Încearcă şi fă-ţi o listă cu cei din jurul tău şi vezi cam ce îţi oferă fiecare şi în ce fel o face. Nu va fi greu să îţi dai seama cui îi pasă cu adevărat de tine şi cui nu. Iar dacă, prin absurd, nu ai găsi în jurul tău decât oameni care se folosesc de tine întrun fel sau altul, să ştii că mai presus de toţi Îi pasă lui Hristos. Ştii de unde îţi poţi da seama foarte uşor? Şi-a dat viaţa pentru tine. Mai poţi găsi pe cineva despre care să poţi spune aceasta?

Dacă te simţi singur(ă) şi nebăgat(ă) în seamă, roagă-L pe Hristos să îţi scoată în cale oameni care Îl iubesc pe El. Ei cu siguranţă te vor iubi şi pe tine. (C.Ţ.)

Read Full Post »

Capitolul 1

 Viaţa şi sensul ei

1. Care este sensul vieţii? Că eu nu mai văd nici unul …

Aş începe prin a-ţi spune că mă bucur că nu mai vezi niciun sens al vieţii, deşi sunt conştientă că pare cel puţin ciudat. Eu aş zice că acum te afli pe drumul cel bun. Până acum, probabil, ai găsit tot felul de „sensuri” pentru viaţa ta. De exemplu, să fii mereu în pas cu moda (fie că este vorba de îmbrăcăminte, de muzică, de telefoane mobile, de destinaţii de vacanţă etc).

Dar ai constatat, ca şi mine, că toate acestea se schimbă prea des şi, într-un final, ne-am dat seama că suntem manipulaţi şi că alţii fac bani mulţi din strădania noastră de a fi la modă. Pentru noi este destul de costisitor şi devine frustrant dacă nu reuşim sa ţinem pasul cu schimbările modei, ba chiar devine şi obositor. Atunci? Care-i sensul, vorba ta? Am fi caraghioşi să trăim numai ca să fim în pas cu moda. Ba aş zice că am fi cu adevărat curajoşi dacă nu ne-ar mai păsa de modă.

Dar hai să mergem mai departe cu căutarea sensului. Poate cineva ne-ar spune că tot ce trebuie să facem este să învăţăm, să terminăm multe şcoli şi să avem multe diplome. Eu ţi-aş spune că este posibil să ne ajute şi că este bine să învăţăm ceea ce ne este de folos. Dar ca să se rezume tot sensul vieţii numai la învăţat ar fi prea de tot. Care ar fi finalitatea? Dacă avem o mulţime de diplome şi viaţa ni se pare tot grea şi plictisitoare, degeaba toată strădania.

Am putea să ne mai gândim că ne-am născut să ajun-‘ gem cineva în viaţă, un mare om de ştiinţă, un nume pe care să îl ştie tot omul. Nu vreau să îţi amintesc acum de nume precum Nero, Hitler, Stalin cunoscute de mai toată omenirea, că nu ne foloseşte. Contează mai mult pentru ce motive cineva ne-ar ţine minte numele. De aici ar trebui să reţinem doar faptul că trebuie să ne gândim la ce lăsăm în urma noastră.

Poate altcineva ţi-ar spune că trăim ca să fim fericiţi sau măcar să ne simţim bine. Cred că am observat de multe ori cum oamenii care îşi fac un scop din a fi fericiţi cu orice preţ sfârşesc prin a fi printre cei mai nefericiţi de pe planetă (altfel cum s-ar explica de ce atâta vedete se sinucid ) deşi, aparent, au de toate: faimă, bani, libertate să facă orice.

Eu am văzut în întrebarea ta o idee foarte importantă: nu se poate să fi venit pe lume numai ca să trăim un număr de ani şi apoi să se termine totul! Ar fi chiar fără sens, nu?

Şi totuşi ne-am născut ca să fim fericiţi şi să ne fie bine.

Dar cu adevărat, nu din false motive. Eu vreau să te încredinţez că există cu adevărat tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, dar acestea sunt numai lângă Hristos. El e sensul vieţii noastre. Să Îl căutăm, să Îl aflăm şi să vrem să fim alături de El. Mai întâi aceasta şi apoi pe toate celelalte ni le va da El. (C.Ţ.)

Read Full Post »

Episcopia Ortodoxă a Covasnei si Harghitei

Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”

Ghid practic ortodox al tanarului contemporan

Aparut cu binecuvantarea Înaltpreasfintitului Ioan Selejan, Arhiepiscopul Covasnei si Harghitei

Autorii Ghidului:

Biofizician dr. Virgiliu Gheorghe

Conf. dr. Claudia-Elena Ţuclea

Dr. loana Braru

Publicist Laurentiu Dumitru

Pr. lect. dr. Stefan Negreanu

Jurist Anamaria Jitea

Dr. Violeta-Olivera Radosav

Ierom, dr. Teofan Popescu

Psiholog Dumitra Amihăesie

Pro drd. Ioan Irimia

Ing. Cristian Filip

Pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

Cuvant înainte

Suntem obisnuiti ca, atunci cand primim un dar, sa , lepadam sa-l vedem, sa-l ţinem in mainile noastre, sa-l punem loc de cinste in casele noastre si sa se bucure de el toata familia. Recunoastem cu totii că am primit fiecare darul vieţii, însa unde este el asezat în noi? Acest dar este personal, chiar daca vorbim ṣi de o viata comunitara.

Omul, in cautarea adevarului si in cercetarea lumii înconjurătoare, a descoperit mai intai astrele cerului si apoi a inceput a se descoperi pe sine. Si astazi, omului ii este mai usor sa descopere alte corpuri ceresti in galaxia noastra, decat sa se descopere pe sine, omul fiind o mare biblioteca cosmica.

Pentru omul care crede in Dumnezeu, cercetarea sa trebuie sa fie condusa dupa doi vectori principali: vectorul cercetarii rationale – pentru ea lumea a fost creata dupa raţiunile divine – si apoi dupa un al doilea vector: al cercetarii spirituale.

Omului i-a fost mai usor sa descopere lumea decat sa se descopere pe sine. Cred ca primul organ intern pe care si 1a descoperit omul a fost inima si mult mai tarziu creierul. Inima bate in pieptul omului, iar creierul „bate” intr-o lume a cunoasterii.

In limba ebraica conceptul „viata” este exprimat prin cuvantul „hayyim”, iar în limba greaca – „zoi”. Notiunea de „viata” nu implica doar o stare fizica statica, ci mai cu seama capacitatea de a actiona, de a se misca, fapt ce il deosebeste fundamental pe om de orice alte creaturi sau elemente din univers

Viata este conceputa ca un dar al lui Dumnezeu, al lui Dumnezeu Cel Viu, Care insufla viata in om.

Durata vietii omului pe pamant e marginita. In Cartea Psalmilor scrie: „Anii nostri s-au socotit ca panza unui păianjen; zilele anilor nostri suni saptezeci de ani, iar de vor fi In putere, optzeci de ani ṣi ce este mai mult decât acestia osteneala ṣi durere.” (Ps. 89,10-11).

Daca viata omului s-ar sfarsi dupa petrecerea lui pe pamant, am putea spune ca viata omului nu este altceva decat o capodopera tragica, lata insa ce ne spune Profetul Daniil in cartea sa: ,, ṣi multi dintre cei care dorm în tarana pamantului se vor scula, unii la viata veṣnică, iar aţii spre ocară ṣi rusine veṣnic.” (Daniil12, 2).

Oare darul lui Dumnezeu este stricacios, este pieritor?!

Viata – ca dar al lui Dumnezeu e vesnica si de aceea nimanui nu-i este ingaduit a se atinge de darul vietii niciunui om.

Omul nu e rodul unei fictiuni care sfarseste in cenusa, caci lacrima iubirii lui Dumnezeu nu poate fi arsa: omul iṣi continuă existenţa în vesnicia iubirii Creatorului său. Cenuṣa poate fi sfarsitul unei fictiuni, dar omul in niciun caz, caci el e rodul iubirii si al ratiunii divine, iar iubirea nu poate fi arsa, Ecuatia iubire egal cenusa nu este compatibila in univers cu iubirea lui Dumnezeu.

Doamne, eu sunt lutul, pune-mă pe roata vieţii ṣi fă din mine vasul în care sa versi lacrimile iubirii Tale!

Care este oare totusi esenţa acestui dar al vietii?

Esenta acestui dar este iubirea lui Dumnezeu, pentru ca tot ce daruieste Dumnezeu este din iubirea Sa desavarsita si nemarginita. Iata, deci, care este suportul vietii: iubirea lui Dumnezeu. Timpul si viata omului curg înapoi spre Creator.

Dumnezeul nostru este Dumnezeul celor vii, adica Domnul Cel plin de iubire. Omul, prin viata lui morala, este “împreuna-lucrator eu Dumnezeu” ṣi contribuie la extinderea lubirii lui Dumnezeu în univers; omul devine astfel un saditor al iubirii nemarginite a lui Dumnezeu, caci întru aceasta a fost creat omul- partener de dialog al iubirii lui Dumnezeu.

Zilele omului pe pamant trec, dar viata lui nu trece, căci, odata primind omul darul vietii, el deja paṣeṣte în veṣnicie alaturi de Creatorul sau. Zilele omului nu se topese, ci intra in vesnicie.

 

Pentru ce traieṣte omul?

Aceasta este una din marile întrebari la care suntem chemaţi să răspundem, Traim pentru o viata limitată ca timp, aici, pe pământ, sau trecem ṣi păstrăm acest dar al vieţii în vesnicie?

Prin viaţa noastră, Dumnezeu umple universul de iubire. Dumnezeu nu doreste ca minunata Sa creatie sa fie un deṣert, ci un univers al vieţii în care să rodească iubirea Sa.

Dumnezeu nu doreste sa ne exileze dincolo de univers, ci doreste sa ne exileze în iubirea Sa.

In lumea antica, omul era socotit ca o mare minune.

Mare este taina vieţii omului. Ea ne-a fost descoperita în parte dupa Intruparea si Invierea lui Hristos.

Care era sensul vieţii pana la Invierea lui Hristos?!

Totul se sfarṣea printr-o tragedie. Acum, dupa Inviere, viata noastra, aici, pe pamant se sfarseste printr-o mare bucurie – a întoarcerii pe braţul cel iertator si pironit al lui Hristos, pe bratul iubirii si al mangaierii.

Unii ar dori sa traiască intr-o viaţă fară viaţă. Darul vieţii trebuie pazit de fiecare dintre noi; el este personal, dar si semenul nostru poarta în el acelasi dar al vietii, al iubirii lui Dumnezeu. Cu toate că oamenii se deosebesc du[pa limb ape care o vorbesc ṣi dupa alte însuṣiri, ei sunt totusi fraţi prin originea lor; toţi sunt zidiţi dupa chipul ṣi asemănarea lui Dumnezeu.

Istoria civilizaţiei umane este plină de razboaie, de ucideri ṣi sunt prea puţine consemnări despre o viata plina de iubire ṣi întrajutorare.

Folosim in limbajul nostru cotidian expresia „a început razboiul între doua state, între doua popoare” ṣi îi ṣi gasim cauză acestuia, însa nu spunem că de fapt a început un razboi împotriva vieţii. Daca am conṣtientiza aceste lucruri, poate că n-ar mai fi atatea razboaie pe pamant.

Impotriva neîntelegerilor dintre oameni ṣi popoare nu se lupta eu sabia, ci cu lacrima ṣi cu iubirea. Datorita atâtor răutaţi de pe pamant, azi Durnnezeu ṣi omul plâng, unul în Cer, celalalt pe pământ, Nu in arenele romane au fost sfaṣiate cele mai multe vieţi, ci în laboratoarele pseudo-constiintei urnane. Prin pilda vieţii Sale, Hristos a aratat că sensul cel mai adânc al vieţii este împletirea jertfei eu iubirea. Jertfindu-se ṣi iubind, omul nu cade niciodata: “Dragostea nu caută ale sale (. . .) dragostea nu cade niciodata,” (I Cor. 13, 5-8). Sfantul Pavel le pune în faţă crestinilor aceasta triadă: iubire-slujire-jertfă.

Va binecuvantez pe toti autorii ṣi cititorii acestei carţi scrisa eu mult suflet, urându-vă să aveti mereu în faţa inimilor voastre aceasta triada mantuitoare, în ṣi prin Hristos.

Read Full Post »

Pentru înţelegerea celor ce se petrec la ieşirea sufletului din trup, mult ne ajută teologia chipului şi asemănării.

Repetăm pe scurt câteva date:

Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Chipul îl are în însuşirile sale sufleteşti prin natură, iar asemănarea a primit-o ca posibilitate a desăvârşirii prin har, după nevoinţă. Deci chipul ne este dat, iar la asemănare trebuie să ajungem în cursul vieţii.

Porunca lui Dumnezeu de la început a fost „creşteţi” şi însemna tocmai această ajungere la asemănare prin ascultare şi conlucrare cu voia divină.

Dar omul, neascultând prin cuvânt, la sfat străin se grăbi cu partea a doua a poruncii, cu „înmulţirea” înainte de a creşte duhovniceşte. Aceasta i-a adus „Îmbrăcarea” în aceste „haine de piele” a căror sfârşit este „moartea”. Una din rugăciunile înmormântării explică aceasta astfel: „Ca această negrăită legătură dintre trup şi suflet să se taie şi să se desfacă în cele din care a fost alcătuit, adică sufletul să se întoarcă la Dumnezeu de la Care şi-a luat fiinţă, iar trupul să se întoarcă în pământ, din care a fost luat, pentru ca răutatea să nu devină nemuritoare”. Prin neascultarea care i-a adus omului moartea hainelor de piele a fost îndreptată şi posibilitatea creşterii la „asemănare”.

Această stare de lucruri a dăinuit în tot neamul omenesc până la întruparea lui Hristos, noul Adam, Care a fost ascultător până la moarte şi „încă moarte pe cruce”. Prin ascultarea Sa, de asemenea încercată de ispititor, am recâştigat iarăşi posibilitatea asemănării. Înainte deHristos n-a fost mântuire şi în afară de Hristos nu este mântuire, ci numai în Hristos ne putem mântui.

Între chip, ascultare, asemănare şi mântuire se stabileşte o strânsă legătură. Căci nu ne putem mântui numai cu chipul, fără asemănare, şi nu putem spori de la chip la asemănare, fără ascultare şi nu putem asculta prin natură fără Hristos.

Deci, ascultarea Lui cea până la jertfă ajută şi ascultării noastre, întorcând-o în ascultarea originară pe care o pierdusem toţi în Adam. Ce am pierdut toţi în Adam recâştigăm individual în Hristos. De aceea e numit creştinismul o a doua creaţie a lumii.

Moartea totuşi dăinuieşte şi după Hristos.

Dar acum nu mai are sensul osândei, ca plată a neascultării, căci ascultarea lui Hristos  -jertfa- a transformat moartea în eliberarea de patimi.

Jertfa Mântuitorului a biruit moartea, care până aici se întindea şi asupra sufletului nemuritor, ţinându-l închis într-o stare de iad.

Învierea lui Hristos a biruit moartea, pentru noi lăsându-i morţii puterea numai asupra trupului, „care nu se supune lui Dumnezeu şi nici nu poate” iar pentru suflet făcând-o şi înviere. Învierea lui Hristos mai este totodată şi certitudine religioasă a învierii celei de obşte a cărei începătură S-a făcut Domnul Hristos. Deci Hristos prin jertfa Sa a câştigat biruinţă asupra morţii în toată extinderea sa, iar biruinţa ne-a dat-o nouă. Cu puterea ascultării Sale, a restabilit chipul ce se desfigurase, am văzut slava asemănării, „slava Sa”, „ca a unui Dumnezeu”. A restabilit asemănarea originară a omului cu toate urmările acestei restabiliri.

Cu aceste câteva date dogmatice putem înţelege ceva mai bine şi cele de la ieşirea sufletului şi cele de pe urmă ale omului, iar pentru o mai clară înţelegere a lucrurilor împărţim descrierea faptelor ce se petrec în două situaţii extreme, lăsând subînţelese treptele intermediare a căror variaţie este aproape infinită.

– O extremă o formează starea sufletelor, care în cursul vieţii pământeşti n-au avut nici-o grijă de mântuirea lor, au fost numai trup, numai natură, numai chip.

– Cealaltă extremă o formează starea sufletelor care în starea vieţii pământeşti au alergat la „Ţinta Hristos”, au biruit trupul prin duh, prin nevoinţă şi har şi-au depăşit natura şi în dar au primit cununa alergării:’ asemănarea, desăvârşirea, slava îndurnnezeirii.

Totuşi pentru evitarea încadrărilor arbitrare şi a fanteziilor deznădejdii, descriem şi câteva stări intermediare, luate la întâmplare.

Să luăm lucrurile cum se petrec ele,

1. – în prima extremă: trupul slăbeşte, legătura materiei se subţiază, relaţia cu veacul acesta se stinge, fie pe calea bolii, fie pe calea ascezei. Dacă omul a trăit mai mult după firea pământească, la sfârşit prezintă o înfăţişare de înfrânt, de amărât dar şi de „arătare”. Dă impresia unei absenţe a sufletului într-un rest de om, în realitate sufletul e încă în trup, dar nefiind dezvoltat după natura sa, fiind pipernicit ca rosturi ale sale în trup, avem această impresie de absenţă, de „dus”.

Omul natural, omul trupesc nu-şi vede sufletul, abia îşi constată chipul, însă fără să-i confirme obârşia. Nu-şi poate face o idee clară despre suflet, deşi el există în trup, care-i este sufletului ca o temniţă ce-l ţine în întuneric. Când trupul slăbeşte, ca putere de temniţă asupra sufletului, şi vremea ieşirii sale din lumea aceasta se apropie, sufletul ia cunoştinţă de sine într-un mod violent, trezindu-se ca făptură spirituală – deci imponderabilă – ce stă pe prag de conştiinţă de sine între două lumi. Abia acum sufletul se vede pe sine, spre deosebire de vremea ce o petrecea în trup. În trup el împrumuta acestuia energia specifică a simţurilor. În baza energiei sufletului trupul e vioi, sănătos şi capabil de o viaţă de relaţie cu lumea dinafară. Când omul prin modul pământesc de viaţă, pe care l-a considerat singurul real, a neglijat sau a tăgăduit sufletul şi celălalt tărâm al existenţei, acum, la întâlnirea violentă cu această lume de dincolo, crezută de el „fictivă”, strigă, aşa zicând, de spaimă sau de uimire. Acest ţipăt se răsfrânge şi în trup ca un ecou în pădure, iar cei ce stau prin preajmă zic, auzind aceste frânturi, că delirează.

– Ce se petrece de fapt?

Sufletul în preajma ieşirii din trup capătă vedere specifică naturii sale spirituale, prin care se vede pe sine mult mai clar de cum ne putem vedea noi în oglindă. Această nouă vedere are un plus faţă de a noastră, o dimensiune morală. Acum se descătuşează funcţia morală a conştiinţei „unde” era sădită energia atentă a asemănării şi a cărei existenţă o simţim şi prin vălul trupului. Trupul rămâne în sine inutil şi neputincios dar acum el e „legat” de o făptură spirituală descătuşată, extrem de impresionată, uluitoare, care-l poate face şi pe el capabil de acţiuni şi rezistenţe neobişnuite în mod normal. Această făptură, imponderabilă, eliberată de legea gravitaţiei în baza căreia corpurile au greutate, nu e nicidecum statică. Acum începe dinamica unui dialog interior aprins între lumina conştiinţei şi întunericul nefiinţei cel înscris în făptura sa de către patimile fixate în trup şi de către alte amăgiri, după cum omul şi-a condus viaţa sa pământească sub aspect moral. Păcatele, aceste înfrângeri morale, aceste dovezi de necredinţă, puteau fi şterse de pe „haina” sufletului în cursul vieţii dând ajutor luminii conştiinţei cu puterea dumnezeiască din Sfintele Taine, în care în mod acoperit este Hristos, dar acum aceasta nu se mai poate. Toate acestea stâmesc o contradicţie cumplită, insuportabilă, fără ieşiri şi fără termen, faptul acesta îi face pe unii să strige cu un huiet sinistru, prelung, ca de nebun.

Trezirea neaşteptată a sufletului pe celălalt tărâm, al celei mai intense conştiinţe a existenţei, – declanşarea acelui dialog cumplit, ucigaş, între „chipul” structurat cu negrijă în viaţa pământească şi „asemănarea” sădită în conştiinţă, dar aflată acum fără nici un conţinut, o conştiinţă „goală” fără haina luminii divine a făpturilor cereşti – apoi întâlnirea brutală în cale a făpturilor cereşti corespunzătoare chipului şi asemănării cărora s-a făcut, toate acestea sunt fondul huietului sinistru, pe care trupul nu l-ar fi putut suporta ca durată şi intensitate în cursul vieţii normale.

Acum el este jucăria unor puteri care-l depăşesc. Locul din psalmi: „Omul în cinste fiind n-a priceput, alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Ps. 48,21), capătă acum o fioroasă realitate. Cei cumpliţi la chip se reped să-l ia în primire: „Căci nouă te-ai dat!” şi „Nouă ne eşti dat!” de urâtul cărora spaimă mare cuprinde sufletul, care însuşi pe sine se vede la fel de cumplit, de fioros şi de urât. Acum întinde mâinile după ajutor şi-i strigă pe toţi şi nu-i cine să-i ajute, căci „nevoie mare a cuprins sufletul” (Din rugăciunea înmormântării).

Suferinţa sufletului începe brusc de la această constatare a chipului său demonie în care s-a structurat prin necredinţă, prin împotrivirea faţă de jertfa lui Hristos pe care trebuia să o primească „În fiecare zi” prin umilă şi statornică lepădare de sinea sa cea deşartă. Acum se vede brutal: plin de sine ca un demon, muncit de sila de a petrece cu ei, alţi plini de sine. Se vede ţesut de patimile lor care i se păreau lui „Viaţa” dar erau „moartea”. Vede iluzia şi amăgirea patimilor, care i se păreau „adevăr” dar care acum se lămuresc că au fost omorârea vieţii celei adevărate. Deznădejdea şi trufia îl macină cumplit într-o contrazicere de iad. Cele deşarte după care alergase orbeşte o viaţă i-au adus acum mintea prinsă pentru eternitate în preocuparea cu nimicul sau nefiinţa. Acum patimile nemaiavând posibilitatea satisfacerii prin trup se satisfac „în gol” crescând la intensităţi fantastice şi chinuind fantastic sufletul într-o muncire fără ieşire. Acesta este iadul.

Acum, în ceasul al doisprezecelea, vede sufletul că a greşit calea, stând de dragul patimilor şi a iubirii de sine împotriva căii Adevărului Vieţii veşnice, dar acum singur nu-şi mai poate ajuta cu nimic: s-a făcut noapte, când nimeni nu mai poate lucra mântuirea sa, adică această izbăvire de consecinţele patimilor.

Această stare extremă a sufletului poate deveni intermediară dacă mai este cu el mila dumnezeiască. Astfel, dacă însă intervine activ mila dumnezeiască, starea aceasta de iad a sufletului, de spaimă şi de dezastru, mai dăinuieşte o vreme pământească oarecare şi e „ţinut legat de trup” să-şi îndrepte viaţa şi prin iubirea de oameni să facă pocăinţă şi pentru cel mutat care pesemne a mers la rău. Căci iubirea de oameni depăşeşte şi ea hotarele morţii şi prin rugăciunile Bisericii însoţeşte pe cei mutaţi de la noi până la judecata de pe urmă şi poate îmbunătăţi starea sufletului la cele de pe urmă ale omului la învierea cea de obşte, înainte de judecata definitivă asupra omului întreg.

Această deprindere cruntă de aici a trupului şi a sufletului ca ispăşire pasivă în ceasul al doisprezecelea al vieţii a câte unui om, vedem întâmplându-se şi ca o măsură extremă luată de la distanţă de Sfântul Pavel îndeobşte cu cei din Corint şi cu puterea Domnului Iisus Hristos; ca pe unul care păcătuise cu femeia tatălui său, să fie dat satanei spre pieirea trupului său, ca sufletul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus. Fireşte că satanizarea unui om ca cel din Corint, sau îndrăcirea celor din Gadara sau ţinerea în gârbovie 18 ani de satana a femeii ce venise într-o sâmbătă la Sinagogă şi altele nenumărate numai în Noul Testament nu sunt fapte în afara ştirii lui Dumnezeu. De asemenea sunt grăitoare cuvintele Scripturii despre îngăduinţa dată de Dumnezeu satanei ca să se atingă de avuţia şi trupul dreptului Iov. „Dar de sufletul lui să nu se atingă” spre dovedirea credincioşiei sale către Dumnezeu, pusă la îndoială de satana, ca pildă de răbdare în necazuri şi umilinţă şi ca statornicie neclintită a sufletului către Dumnezeu, oricâte propuneri îi făceau prietenii, nevasta, ca să tăgăduiască pe Dumnezeu şi să moară ca să scape de chinuri.

2. Cea de-a două extremă a stării sufletelor la ieşirea din trup

Incepem cu o precizare în plus a noţiunii de conştiinţă şi a noţiunii acelui „dincolo” al existenţei cu care şi conştiinţa are o tangenţă. Conştiinţa, cuvânt cu cuvânt, înseamnă a şti împreună, cu ştiinţă comună între cei doi termeni ai religiei: Dumnezeu şi omul. Ochiul lăuntric ce vede în două părţi: înspre Dumnezeu şi înspre om cu sediul în suflet. Acesta, prin natura sa, codifică totul cu o dimensiune morală. Este ochiul comun al nostru şi al lui Dumnezeu sădit în adâncul fiinţei noastre, o ultimă stea din rai, rămasă pe cerul nostru metafizic – dincolo de cele văzute – faţa noastră duhovnicească pe care o răsfrângea asemănarea, adâncul fiinţei pururi întors către Dumnezeu, de la care primeşte energia slavei Sale, care poate să răzbească prin toate învelişurile de piele ale trupu lui încât – se făcu văzută „strălucirea slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Moise” şi a altor sfinţi aleşi ai lui Dumnezeu, până aproape de zilele noastre, pe faţa Sfântului Serafim de Sarov.

Partea dintru noi a acestui ochi se poate şi îmbolnăvi, în înţelesul că-i slăbeşte vederea morală, până la a nu mai vedea deloc. Aceasta se întâmplă în urma faptului că omul respectiv n-a mai vrut să ia în seamă „mustrarea conştiinţei” pentru înfrângerile sale morale. Ca urmare vederea morală i se atrofiază. Dar se poate întâmpla şi mai rău: după o perioadă de orbire a conştiinţei, energia să răbufnească cu violenţă şi să strice şi chipul, adică echilibrul şi buna funcţionare a facultăţilor sufleteşti, exprimat prin sistemul de relaţie al trupului cu sine şi cu lumea.

Ca atare se înţelege că ochiul conştiinţei este ochiul sufletului şi că această vedere a lui, după ieşirea din trup, nu se mai împiedică de materie, vede prin ea, nu se mai opreşte de timp, vede trecutul unei vieţi comprimat într-o clipă, distanţele nu-i mai sunt o stavilă deşi nu are o mobilitate şi o atotprezenţă.

Aşa este acest „dincolo”: eliberare de îngrădirile trupului, spaţiului, masei, greutăţii – fără ca totuşi să fie topire sau destrămare a fiinţei. Pentru comparaţie, e dată într-o carte întâmplarea unuia care făcuse nişte rele pentru care e prins şi închis. Stătu o vreme la închisoare, apoi de aici la judecată, unde este judecat şi trimis cu toată rânduiala la spânzurătoare. A ajuns la locul de osândă, la urmă i se trece frânghia peste cap. Când simţi frânghia pe grumaz deschise ochii, trezit din vis de o bucată din tencuiala care căzuse din tavan tocmai pe grumazul lui. Toată istoria visată de el, care cuprindea vreme îndelungată, se petrecuse în fracţiuni de secundă.

Aşa este şi cu ieşirea din durata pământească în coordonatele celuilalt tărâm al existenţei. Dincolo – înaintea lui Dumnezeu, „o zi e ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi” (II Petru 3,8). Dacă este zi petrecută în chin, e ca o mie de ani, iar dacă este în bucurie, o mie de ani e ca o zi – căci „dincolo” nu mai e timp matematic sau astronomic, ci trăirea în durata morală a existenţei pe care revelaţia o transcrie cu această paradoxală expresie.

Acum se deschid înţelesuri şi perspective largi ale împărăţiei lui Dumnezeu, care este înlăuntrul nostru. Faptul că conştiinţa noastră are o faţă pururi întoarsă către Dumnezeu: a Căruia oglindă se face, ne explică posibilitatea asemănării, a desăvârşirii şi a îndumnezeirii. Pe de altă parte suntem botezaţi şi îmbrăcaţi în Hristos şi temple ale Duhului Sfânt, fiind nevoitorii pe calea ascezei, a dreptei credinţe şi a bunei povăţuiri, am biruit trupul cu puterea Duhului, făcându-l până la urmă din râvnitor ai patimilor ascultător ·supus Duhului. De aici începe toată deosebirea cu privire la cele ale diferitelor mutări din lumea aceasta.

Sfinţii toţi s-au nevoit întins şi susţinut de a stinge patimile din trup – de a curăţi mintea şi inima de slava cea deşartă, sau pentru lepădarea de voia lor ca să facă „loc” lucrării Duhului Sfânt în: sufletul, mintea şi inima lor. Aşa, cele nevăzute de „dincolo” prindeau viaţa sufletului şi chipul devenea asemănare, răzbind vălurile trupului, subţiindu-l, împrumutându-i însuşiri duhovniceşti, pentru mari faceri de bine şi fapte ale iubirii de oameni cum ar fi, de pildă, faptele de ajutor la distanţă ale Sfântului Nicolae sau ale unor părinţi din pustia scetică. E clar că atotprezent numai Dumnezeu în Treime închinat este şi ca atare numai El ştie necazurile şi nedreptăţile răbdate pretutindeni de robii Săi, care I se roagă de izbăvire. Dar, oricât de necrezut s-ar părea, Dumnezeu mult iubeşte şi doreşte să petreacă cu oamenii în inima lor şi să-i pună unii pe alţii să-şi ajute pe căi naturale sau pe căi supranaturale, El făcând totul prin mâinile sau prezenţa „văzută” a lor. De aceea, trupul cu cât este mai ascultător de Duh, cu atât e mai subţire şi devine din ce în ce o unealtă mai bună a lui Dumnezeu, „în mâna” iubirii Sale de oameni, şi rămâne ca atare şi după mutarea lor din lumea aceasta. Deci cele de pe urmă ale trăitorilor după Duh, care au realizat cel mai bine nevoinţa asemănării, trupul, deşi a ajuns neputincios, începe să iradieze viaţa cea lăuntrică a sufletului până la măsuri de slavă dumnezeiască. Un suflet luminat lăuntric acţionează asupra trupului, făcându-l şi pe acesta luminos, chiar mai multă vreme, cum avem chipul strălucitor „ca fulgerul” al Sfântului Sisoe, când se muta acesta. Domnul Hristos era prezent, iar nevoitorul se lumina de lumina dumnezeiască de pe Tabor a Slavei Schimbării la faţă a Domnului. Nevoitorul se ruga să fie îngăduit să se mai pocăiască puţin „Tu mai ai nevoie de pocăinţă, părinte?” ziseră cei din jurul său, iar el răspunse „cu adevărat încă n-am pus început bun” şi s-a săvârşit în dumnezeiasca lumină. Poate că acesta a fost nevoitorul care l-a determinat pe Sfântul Ioan Scărarul să spună că: .desăvârşirea e o prăpastie de smerenie”.

Dacă la sufletele celor trupeşti vin cu silnicie vameşii de tuci ai unui cer de catran, sufletele drepţilor însă se trezesc înconjurate de făpturile luminii, de sfinţi şi cântarea cerească. Uimiţi de dumnezeiasca frumuseţe de care sunt atraşi şi înşişi străbătuţi, ca dintr-un extaz se strămută din cele de aici la veşnicele lăcaşuri în împărăţia lui Dumnezeu.

După dumnezeiasca iconomie trupurile lor pot primi în continuare harul tămăduirilor de boli, a izvorârii de mir, a ocrotirii de cetăţi şi alte haruri, ca confirmare a iubirii de oameni a sfinţilor, activă şi după mutarea lor din trup. Atingerea în viaţă a nepătimirii, a izbăvirii de patimi prin focul smereniei şi conlucrarea Duhului Sfânt, au ca urmare buna mireasmă şi harul atingerii de un suflet îndumnezeit. Sfântul Serafirn în serafica sa iubire de oameni pe care-i numea „bucuria mea” îi îndemna să vie cu necazurile şi la mormântul lui şi să i le spună, ca şi cum el ar fi de faţă; căci va mijloci la Dumnezeu pentru alinarea lor.

Cu aceste date, înţelese, începe să se facă lumină în problema fundamentală pentru tot omul: mântuirea. Adevărat că în Hristos „în dar suntem mântuiţi”: însă darul mântuirii câştigat de jertfa lui Hristos ni-l însuşirn cu mare nevoinţă, vreme de-o viaţă. Niciodată nu putem zice pe pământ „de acum suntem mântuiţi, pentru că încă zicând aşa ne împiedicăm şi cădem”.

Îngerii duceau la cer sufletul Sfântului Macarie. În văzduh îl întâmpinau şi viclenii diavoli şi ziceau: „Ai scăpat de noi, Macarie” şi el răspunde: „încă nu am scăpat, ci îmi mai trebuie ceva”, şi intrând pe uşile raiului s-a întors către ei zicându-le: „Acum am scăpat de voi!”

Această întoarcere a sufletului în Rai aceasta este mântuirea, pentru dobândirea ei, „ştiind Cui credem”, punem toată osteneala şi fizic şi cu mintea, cerem ajutorul lui Dumnezeu şi punem toată viaţa înaintea Domnului nostru Iisus Hristos, Care ne-a chemat şi ne-a ales din lume. Faptul că se nasc contemporani, în aceeaşi vreme, o serie de oameni, că aceştia se întâlnesc şi se angajează împreună la un anumit mod de viaţă, că cei mai încercaţi îi ajută pe ceilalţi nu e nicidecum un fapt întâmplător, ci un fapt cu tâlc şi orânduire dumnezeiască. Dacă modul de mutare al unuia dintre noi ne-a pus pe toţi pe gânduri şi de aici am înţeles (unele) taine ale vieţii şi ale morţii, e limpede că aceasta e cu dumnezeiască rânduire, spre folosul tuturor. Nevăzut, Dumnezeu este cu noi, ne are de grijă şi ne învaţă. Ca atare noi reînnoim făgăduinţele noastre, limpezindu-ne alergarea.

Toţi termenii „grei” folosiţi până aici ne sunt daţi în diferite porunci, de a ne ocupa în mod practic de ei. Totul începe de la ceva uşor, posibil şi neînsemnat, dar duce cu anii, cu stăruinţă şi cu dragoste, până la culmi de lumină dumnezeiască. De pildă: Asemănarea (cu Dumnezeu) este nevoinţa îndumnezeirii care se adună în suflet, cu migală, câştigând prilej după prilej, comportare după Duhul Sfânt, sau după cum ar face Domnul Iisus, şi nu după omul sau după patima din noi. Patimile slăbesc cu postul şi cu rugăciunea neîncetată, se ard cu smerenia cea din ascultare şi cu a ţine în conştiinţă pe Celălalt, pe Cel bun.

Lepădarea de sine – crucea firii pământeşti cea din fiecare zi şi condiţia fundamentală a urmării lui Hristos – e cheia câştigării prilejurilor de îmbogăţire în Dumnezeu. Căci ne lepădăm de voia noastră pe toate cărările, ca să facem „loc” lucrării Duhului Sfânt în noi, care se roagă „negrăit” pentru noi şi lucrează mântuirea noastră în anii vieţii,

Îndeplinind cu convingere şi cu dragoste această condiţie fundamentală cerută de Domnul Iisus – a lepădării de sine, în scurtă vreme pricepem că pe El Îl câştigăm, câştigând prilejurile, şi câştigăm totodată şi desprinderea noastră de trupul patimilor şi de „lume”, după cuvântul unei preasfinţite feţe care zice că: oricât de paradoxal ni s-ar părea, pentru aceasta ne-am născut în lumea aceasta „ca să învăţăm a ne desprinde de ea”.

Desprinderea deci, nu prinderea sau înprinderea.

Putem şi şti în ce măsură suntem pe cale, în adevăr şi în viaţă – semnul e măsura smereniei când Atotprezenţa lui Dumnezeu în Treime închinat devine un fapt de conştiinţă şi de trăire a noastră chiar şi între mărunţişurile de toate zilele. Sentimentul şi conştiinţa trăirii dogmatice a lui Dumnezeu ca Atotprezent: „Aici eram, dar dacă nu M-ai chemat?”, ne curăţeşte inima până la măsuri de trăire mistică şi vedere dumnezeiască.

In altă ordine de idei, trăirea în prezenţa vie a lui Dumnezeu Iisus ne aduce şi alte daruri; ne uneşte duhovniceşte cu toţi nevoitorii care mai înainte de noi au dobândit mântuirea şi le câştigăm şi rugăciunile şi rudenia lor duhovnicească.

Gândindu-L şi trăindu-L pe Dumnezeu viu şi de faţă, devenim din ce în ce mai odihnitori de Dumnezeu în inimile noastre. Ochiul conştiinţei se deschide la noi lumini, mintea se luminează de har şi primim, din vreme în vreme, încă de aici evidenţa vieţii celuilalt tărâm al existenţei.

Read Full Post »

Pentru rugăciunile Sfântului Prooroc Ieremia

 

Somnul cel de 70 de ani al lui Abimeleh

Sinaxarele închină a patra zi a lui Brumar plângerii proorocului Ieremia pentru Ierusalim şi pentru robirea lui, amintind şi una dintre cele mai mari minuni săvârşite înainte de venirea Mântuitorului pe pământ: adormirea vreme de 70 de ani a milostivului Abimeleh.

A grăit Ieremia către Domnul, zicând:

– Rogu-Te, Doamne, ce voi face lui Abimeleh etiopianul, că multe faceri de bine a făcut mie, robului Tău? Căci acesta m-a scos din lacul împuţiciunii în care mă băgaseră: şi nu voi să vază pierzarea cetăţii, ca să nu se sperie şi să moară de frică, fiind fricos şi mic la suflet.

Şi a zis Domnul către Ieremia:

– Trimite-l pe el la via lui Agrippa; şi-l voi acoperi pe el sub umbra muntelui, până se va întoarce poporul din robie.

Atunci a luat Ieremia proorocul sfintele vase de slujire ale templului şi, după porunca lui Dumnezeu, le-a băgat într-o piatră pecetluind-o cu inelul său, în numele lui Dumnezeu: „Adică Iahve, care după cei şaptezeci de tâlcuitori se înţelege Domnul”. Şi, o, minune! Tiparul peceţii s-a făcut atât de adânc, ca şi când ar fi fost săpat cu o unealtă de fier. Iar piatra a acoperit-o un nor, pentru ca să fie anevoie cunoscută oamenilor. Se afla însă piatra aceasta în pustiul în care mai întâi Moise a făcut Chivotul lui Dumnezeu.

Iar dimineaţa a zis Ieremia lui Abimeleh:

– Ia coşniţa aceasta, fiule, şi du-te la via lui Agrippa, pe drumul muntelui, şi adu smochine ca să mănânce bolnavii poporului, că spre tine este veselia lor şi peste capul tău stă slava lor.

Şi îndată a plecat acela la vie.

Ajungând la vie şi soarele apunând ziua, iată puterea caldeilor venind a înconjurat cetatea Ierusalimului şi a trâmbiţat îngerul cel mare, zicând: – Să intre în cetate toată puterea caldeilor, căci s-au deschis vouă porţile.

Atunci Sfântul Prooroc, luând cheile Templului, a ieşit afară din cetate şi, aruncându-le înaintea soarelui, a zis:

– Ia acestea şi le păzeşte până la ziua in care te va cerceta Domnul pentru ele; căci noi n-am fost vrednici să le păzim.

Iar Baruh, ieşind afară din cetate, a rămas şezând într-un mormânt. Şi Abimeleh luând smochine pe arsura soarelui, s-a apropiat de un copac şi a şezut la umbra lui să se odihnească puţin şi, plecându-şi capul lângă coşniţă, a adormit 70 de ani. Şi aceasta s-a făcut după porunca lui Dumnezeu, pentru cuvântul cel zis lui Ieremia, că „Eu îl voi acoperi pe el”.

Şi după ce s-a sculat şi-a zis: „Dulce am dormit, însă puţin, căci din pricina aceasta este îngreuiat capul meu că nu s-a îndestulat de somn”.

Descoperind smochinele a aflat că pica lapte din ele, ca şi când cu puţin mai înainte le-ar fi cules şi iarăşi şi-a zis: „Aş vrea să dorm încă. Dar fiindcă cu grăbire m-a trimis Ieremia, de voi dormi, voi zăbovi: şi pentru aceasta el se va mâhni; că doară nu este osteneală şi arsură toată ziua; să mă duc mai curând, şi acolo voi dormi”.

Luând smochinele a sosit în Ierusalim, şi nu cunoştea nici Ierusalimul, şi nu afla nici casa sa, nici pe vreo rudenie sau prieten. Şi iar şi-a zis sieşi: „Bine este cuvântat Domnul, uimire mi s-a făcut mie astăzi. Nu este cetatea aceasta Ierusalimul? S-a înşelat mintea mea, pentru că nu m-am săturat de somn”.

Şi a ieşit afară din cetate. Luând seama după semne, zicea: „Aceasta este cetate,. nu m-am înşelat”. Şi intrând iarăşi în cetate, şi cercetând-o, n-a aflat pe cineva dintre rudenii sau dintre prietenii săi.

„Bine este cuvântat Domnul, mare uimire mi s-a făcut mie”, şi-a spus în sine. Ieşind afară, a rămas mâhnit, neştiind ce să facă.

Punând jos coşniţa cu smochine, a zis: „Aicea am să şed, până când Domnul îmi va ridica uimirea”. Şi şezând el, iată din ţarina sa venea un bătrân, către care a zis:

– Ţie zic, bătrânule, care cetate este aceasta? Iar bătrânul i-a răspuns:

– Ierusalimul, fiule.

Şi a zis Abimeleh:

– Unde este Ieremia proorocul şi preotul lui Dumnezeu şi Baruh citeţul şi tot poporul cetăţii? Caci nu i-am aflat pe ei.

Şi a răspuns bătrânul:

– Nu eşti din cetatea aceasta, dacă astăzi ţi-ai adus aminte de Ieremia şi de popor, şi întrebi de el, după atâţia ani.

Poporul este în Babilon, fiule, acum de şaptezeci de ani, fiindcă a fost robit de împăratul Nabucodonosor, şi cum tu, tânăr fiind şi nenăscut încă atunci, întrebi acum de cele ce niciodată nu le-ai văzut?

Şi auzind acestea Abimeleh, a zis bătrânului:

– De nu ai fi fost bătrân, şi pentru că nu este iertat omului lui Dumnezeu a ocărî pe mai-marele său, aş fi râs de tine şi ţi-aş fi zis ca eşti nebun, spunându-mi că poporul a fost dus rob în Babilon. Căci şi jgheaburile cerului s-ar fi deschis şi îngerii lui Dumnezeu ar fi venit să-i ia pe ei cu putere şi stăpânire, încât nu ar fi putut ajunge aşa degrab’ la Babilon. Căci puţină vreme este de când m-a trimis părintele meu Ieremia la via lui Agrippa pentru puţine smochine, ca să le dăm celor bolnavi din popor; şi ducându-mă sub un copac, din pricina arsurii soarelui, am dormit puţin. Şi, socotind că am zăbovit şi descoperind smochinele, am aflat că pica lapte din ele precum le culesesern, şi tu îmi spui că a fost rabit poporul la Babilon? Şi ca sa cunoşti tu însuţi că nu mint, ia smochinele şi vezi.

Şi văzând bătrânul smochinele, a zis:

– O, fiule, tu eşti fiu de om drept şi n-a voit Dumnezeu sa-şi arate ţie pustiirea cetatiii acesteia, ci a adus spre tine uimirea aceasta. lată, 70 de ani are poporul de când a fost robit în Babilon, şi ca sa afli că acestea ce-ţi grăiesc sunt adevărate, caută la ţarini şi vezi, că nu s-a ivit încă creşterea semănăturilor, vezi şi smochinele că nu le este încă vremea, şi cunoaşte tu însuţi, şi te înduplecă mie, celui ce-ţi vorbesc adevarul.

Atunci Abimeleh, ca din beţie deşteptându-se şi desluşind cu de-amănuntul pământul şi copacii de pe el, a zis:

– Bine eşti cuvântat Dumnezeul cerului şi al pământului, odihna sufletelor drepţilor!

Sfântul Prooroc Iezechiel mângâietorul robiei babiloniene

Minunea învierii oaselor celor mulţi

Fiul lui Vuzi din Arira s-a învrednicit de la Domnul a primi harul proorociei, cu 477 de ani înainte ca Tatăl să trimită pe Însuşi Fiul Său Cel Unul Născut să Se jertfească pentru mântuirea neamului omenesc.

Vieţile Sfinţilor de peste tot anul amintesc de cele mai importante minuni ale proorocului care a alinat, prin profeţiile sale, durerile robirii, semănând nădejdea izbăvirii, iar când au fost robiţi evreii în Babilon, a fost dus şi el împreună cu ei. Şi după ce a proorocit multe proorocii poporului iudeu, a dat şi acest preamărit semn, adică: să ia aminte la râul Babilonului cel numit Hovar şi, când vor vedea ca seacă, atunci să aibă nădejdea ca va sa vina asupra Babilonului secera pustiirii; iar când vor vedea creşterea apei, atunci să aibă nădejdea ca se vor întoarce la Ierusalim” (pag. 453).

Tot despre proorocul îngropat în ţarina lui Tur, în mormântul lui Arfaxad, se spune: „Oarecând caldeii necăjind pe poporul iudeu, Iezechiel a mers la mai-marii lor şi, făcând înaintea lor semne, i-a înfricoşat şi i-a făcut să înceteze a mai supăra pe Israel. În vremea când israelitenii strigau cii au pierdut nădejdea, şi mai mult nu nădejduiesc a se libera de robie, proorocul acesta cu minunea învierii oaselor celor morţi, pe care a vazut-o în vedenie, a înduplecat pe popor ca este nadejde de liberare lui Israel” (Ibidem, pag. 452) – ef. Iezechiel, cap. 37.

Acelaşi prooroc al Vechiului Testament, altadata, prin rugăciunea sa, a dat evreilor celor ce flămânziseră hrana îndestulată de peşte; şi pentru mulţi dintre cei ce leşinasera a cerut de la Dumnezeu viaţa şi mângâiere.

Read Full Post »

Telul vietii credinciosilor crestini ortodocşi, este să ajungem în cele din urmă în vârful scării. Urcuşul pe această scară se aseamănă cu urcusul pe muntele Tabor, căci pe oricare versant am urca, acolo sus, ne aşteaptă Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu braţele deschise. Pe partea stângă urcă călugării, iar pe latura din dreapta urcă mirenii. Deci, şi unii şi ceilalti îsi doresc acelasi lucru: MANTUIREA!

Lucrati cu frică si cu cutremur la mântuirea voastră. (Filipeni 2: 12)

In mod sigur, toţi oamenii care au trăit sau trăiesc pe acest pământ, şi-au pus sau îşi vor pune, mai devreme sau mai tîrziu, în mod inevitabil, întrebarea: „CARE ESTE ROSTUL VIETII OMULUI PE ACEST PĂMÂNT?”

Dintre toate vieţuitoarele existente pe pământ, OMUL este „COROANA CREA TIEI” lui Dumnezeu, este de fapt, o plăsmuire a iubirii lui Dumnezeu sau, mai simplu spus, este legătura dintre Dumnezeu şi pământ, este un „microcosmos în macrocosmos”, după cuvântul Sfântului Ioan Damaschin. După cum bine se poate vedea, singur omul a fost făcut „După chipul şi asemănarea” Ziditorului-Dumnezeu (Facerea 1 :26), ca să privească spre El şi să-L iubească. Dintre toate vieţuitoarele, singur omul are poziţie verticală şi de fapt, omul-antropos ne arată acest lucru (ana=în sus, tropeo=stare) şi în acest sens amintim cuvintele Fericitului Augustin: „Uită-te în stânga şi în dreapta, dar mai uită-te şi în sus !”.

Noi, oamenii, ne naştem pe acest pământ şi S-AR PĂREA CĂ NU ŞTIM de unde venim şi încotro mergem după moartea noastră, aşa după cum ar rezulta şi din următoarele versuri pe care le-am citit pe o cruce, într-un cimitir:

CINE ESTI, DE UNDE VII

POTI TU, OMULE, SA STII?

UNDE MERGI, CE SOARTA AI?

POTI TU SEAMA SĂ-TI DAI?

TU ESTI MARE, TU ESTI MIC,

TU ESTI TOT; TU ESTI NIMIC,

TU EŞTI RAU, DAR EŞTI ŞI BUN,

TU-NTELEPT SI TU NEBUN.

Şi într-adevăr, pe pământ suntem străini şi călători, în lacrimi ne naştem şi, după porţia de viaţă care ne-a fost dată de Dumnezeu, tot în lacrimi murim. Cel mai important lucru este acela de a şti de unde venim şi încotro mergem, căci altfel suntem ca o corabie fără cârmaci.

Viaţa pe acest pământ se prezintă – după cum ne mărturisesc Sfinţii Părinţi, asemenea unei punţi peste un fluviu uriaş. PUNTEA ACEASTA A FOST FĂCUTĂ SĂ NE AJUTE SĂ TRAVERSĂM FLUVIUL SI NICIDECUM SA NE FACEM CASA PE EA, adică să ne instalăm confortabil, uitând că, de fapt, noi trebuie să mergem mai departe. Cu alte cuvinte, pe punte vom rămâne puţin timp şi trebuie să privim mereu tărâmul minunat de dincolo de ea, unde trebuie să ajungem şi unde este patria noastră definitivă. Aceasta este nenorocirea, căci milioane de oameni care trăiesc astăzi, nu sunt capabili să vadă, să creadă că dincolo de această viaţă, există o lume în care vom intra si în care vom trăi vesnic. Deci, există foarte mulţi oameni care stăruie în a crede că viaţa este un scop însine. Viaţa noastră se înscrie deci între LEAGĂN ŞI MORMÂNT, fiind jalonată de aceste două mari necunoscute, NASTEREA SI MOARTEA. Amândouă se petrec fără voia noastră, pentru că nu am fost întrebaţi, nici dacă vrem să ne naştem si, nu vom fi întrebaţi, nici dacă vrem să murim. Hotărârea o ia ALTCINEVA! Ieri am fost embrion, mâine vom fi mumie sau tărână. De fapt, viaţa pământească a oricărui om se compune dintr-o serie de scopuri omeneşti provizorii, puse cap la cap. Unele sunt pe termen lung, altele pe termen scurt şi cei mai mulţi dintre oameni se lasă înşelaţi de idealuri mărunte, scopuri nesemnificative.

Dacă privim în jurul nostru, vedem oameni care consideră că scopul vieţii lor este CREŞTEREA ŞI EDUCAREA COPIILOR. Creşterea şi educarea copiilor nu este un scop în sine, ci o îndatorire sfântă a părinţilor. BEŢIVII consideră că scopul vieţii lor este băutura, dar se înşală, şi dracul beţiei îi duce în întuneric. HOŢII fură zi şi noapte. Dar şi ei merg în întuneric, şi dracul furtului râde de ei.

LACOMII trăiesc să se îmbogăţească, dar şi de aceştia râde un alt drac, al lăcomiei, şi-i duce tot în iad. DESFRÂNA ŢII sunt păcăliţi de un drac foarte aprig, acela al curviei şi sunt şi ei înşelaţi, când consideră că scopul vieţii lor este desfrânarea trupească sau, cum se spune modem, sexul. Se ştie că Dumnezeu a binecuvântat, a consfintit căsătoria când a zis: „Cresteti si înmulţiţi-vă” (Facerea 1 :28), dar El ne-a poruncit aceasta pentru perpetuarea neamului omenesc şi nicidecum ca scop în sine, cum cred unii oameni.

Părerile cu privire la scopul vieţii sunt foarte diversificate: Nicolae Iorga spunea aşa: „Taina existenţei umane nu constă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăim”. Bine şi frumos spus, dar nu ne descoperă totuşi sensul vieţii. Mircea Eliade în „Istoria ideilor şi credinţelor religioase” spune: „A fi om, sau mai degrabă a deveni om, înseamnă în primul rând, a fi religios”. Dar nici el nu ne descoperă sensul vieţii. Mihai Eminescu, marele nostru poet, spunea: „Ne naştem spre a muri şi murim spre a ne naşte”. Dar cel care defineşte scopul existenţei umane este un sfânt, Sfântul Serafim de Sarov, care zice: „SCOPUL VIETII NOASTRE CRESTINESTI ESTE MANTUIREA !!!”

Iar acum să vedem şi ce ne spune Hristos-Dumnezeul nostru, în acest sens:

„Am venit să caut, SÂ MÂNTUIESC pe cel pierdut” (Luca 19:10). Dar ce ne trebuie oare pentru a ne mântui? Pentru a ne mântui trebuie să avem săvârşite cele cinci Sfinte Taine, adică BOTEZUL, MIRUNGEREA, SPOVEDANIA, ÎMPĂRTĂŞANIA ŞI, RESPECTIV, CUNUNIA RELIGIOASĂ – pentru cei căsătoriţi. Minunat ar fi dacă am avea şi Taina Sfântului Maslu (a şasea Taină). Primele două Sfinte Taine le au săvârşite toţi creştinii ortodocşi, dar spovedania şi îrnpărtăşania, numai unii. Cea mai mare grijă a vieţii noastre este aceea de a ne spovedi şi de a ne împărtăşi cel puţin în cele patru posturi mari: Sfintele Paşti, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Sfânta Maria şi Crăciun. Aşa cum spălăm lenjeria cu detergent, tot aşa să ne spăIăm şi sufletele noastre prin preot. Se vorbeşte astăzi de medic de familie si de avocat de familie. De PREOT DE FAMILIE nu vorbeste nimeni! Şi preotul este cel mai important, pentru că el ne botează, el ne cunună religios şi tot el ne înmormântează, Deci, în cele trei mari momente esenţiale ale vieţii noastre, preotul trebuie să fie lîngă noi, el fiind o „călăuză duhovnicească” în drumul către Hristos, căci fără acest „mijlocitor” – preotul – cu siguranţă nu ne putem mântui. Însuşi Hristos spune: „Duceţi-vă şi arătaţi-vă preoţilor”(Luca 17: 14).

Vorbe de duh despre mântuire

Acest cuvânt tainic, „mântuire”, este întâlnit de foarte multe ori în Vechiul Testament, în Noul Testament şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, aşa cum decurge din următoarele exemple:

+ „Scopul suprem al Sfintei Biserici Ortodoxe este recâştigarea oilor pierdute, pacea universală şi mântuirea tuturor”.

+ „Trebuie să avem o încredere neclintită că Dumnezeu are cu fiecare suflet un plan de mântuire”.

+ „Dacă vrei să fii mântuit, trebuie să fii pentru lume ca un mort, adică dacă te vor ocărî oamenii să nu te mâhnesti, nici dacă te vor lăuda cinstindu-te, să nu te în alti” .

+”Mare este mulţimea păcatelor mele, Născătoare de Dumnezeu, curată, la tine alerg având trebuinţă de mântuire”(Rugăcine din Rânduiala Sfintei Împărtăşanii).

+ „Că nu vrei, Stăpâne, să pierzi făptura mâinilor tale, nici nu voieşti pierderea oamenilor, « ci vrei ca toti să se mântuiască si la cunostinta adevărului să vină»”(Rugăciune a Sfântului Vasile cei Mare).

+” … Doamne învredniceştc-mă prin împărtăşirea cu Sfintele Tale Taine să dobândesc partea cea de-a dreapta a celor mântuiţi” (Rugăciune a Sfântului Simeon Metafrastul).

+”Doamne, Dumnezeul nostru, mântuieşte poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta … „(Rugăciunea Antifonului al doilea – Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur).

+ „Pe Acesta (Iisus Hristos),Dumnezeu, prin dreapta Sa, L-a înălţat Stăpânitor şi Mântuitor … „(Faptele Apostolilor 5:31).

+ ” … noi în sine am auzit si stim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii”(Ioan 4:42).

+”Căci în har sunteti mântuiti, prin credintă, si aceasta nu este de la voi: este darul lui Dumnezeu; Nu din fapte ca să nu se laude cineva” (Efeseni 2:8-9).

+”Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale, si cu duh stăpânitor mă întăreste” (Psalm 50: 13).

+ „Si veti fi urâti de toti pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 10:22).

+ ,,Intru Care şi voi, auzind cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, crezând în EI, aţi fost pecetluiţi cu Sfântul Duh al făgăduintei” (Efeseni 1: 13).

+ Impărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care Pretutindenea esti si toate le împlinesti; Vistierul bunătătilor si Dătătorule de viată, vino si te sălăsluieste întru noi si ne cură teste pe noi de toată întinăciunea si mântuieste, Bunule, sufletele noastre (Din rugăciunile începătoare).

+ „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema” (Psalm 115:3-4).

+ „Cum vom scăpa noi, dacă vom fi nepăsători la astfel de mântuire care, luând obârşie din propovăduirea Domnului, ne-a fost adeverită de cei ce au ascultat-o” (Evrei 2:3).

+ „Şi mulţimea striga cu glas mare, zicând: Mântuirea este de la

Dumnezeul nostru, Care şade pe tron” (Apocalipsa 7:10).

+ „La vreme potrivită te-am ascultat şi în ziua mântuirii te-am ajutat; iată acum este vremea potrivită, iată acum este ziua mântuirii” (2 Corinteni 6:2).

+ „Iar noi, fraţilor, iubiţi de Domnul, datori suntem totdeauna să multumim lui Dumnezeu pentru voi, că v-a ales Dumnezeu dintru început, spre mântuire, întru sfintirea duhului si întru credinta adevărului” (2 Tesaloniceni 2: 13).

SFATURI DUHOVNIGESTI CATRE CRESTINII ORTODOCSI

Aducându-ne aminte neîncetat de cuvintele Sfântului Serafim de Sarov care spune că „Scopul Vieţii Noastre Creştineşti Este Mântuirea”, să luăm aminte şi să ne ostenim a respecta cele câteva puncte din programul de viaţă duhovnicească descris mai jos:

1. Să începem fiecare zi a vieţii noastre cu rugăciunile dimineţii, aprinzându-ne „candela sufletului” prin „momente de convorbire” cu Dumnezeu.

2. După rugăciunile dimineţii, să luăm pe nemâncate anafură şi aghiasmă şi să ne ungem pe frunte cu ulei sfinţit.

3. Să ţinem post Miercurea şi Vinerea, respectând patimile Domnului nostru Iisus Hristos, fiindcă Miercuri a fost vândut şi Vineri răstignit. Atenţie! Postul nu ţine numai pînă la apusul soarelui, ci până la miezul nopţii!

4. Să mergem la Sfânta Biserică, în fiecare Duminică şi-n sărbătorile religioase, participând la sfintele slujbe; să fim prezenţi nu numai cu trupul, ci şi cu sufletul, trăind (sufleteşte) fiecare cuvânt ce-l auzim acolo.

5. Sănu lucrăm Duminica si-n sărbătorile religioase, căci călcând a patra poruncă Dumnezeiască: „Adu-ti aminte de ziua odihnei să o sfintesti…” vom primi pedeapsa cuvenită, dărâmându-ni-se şi ruinându-ni-se tot ce am clădit material călcând porunca sfântă.

6. Să facem sfeştanie (sfinţirea casei) cel puţin o dată pe an. Iar dacă observăm lucruri suspecte (vrăji, farmece,neînţelegeri), să facem sfeştanie de mai multe ori pe an.

7. Să sfintirn maşina cu care călătorim; pământul pe care îl semănăm şi îl recoltăm, pentru a avea protecţia Duhului Sfânt.

8. Să stropirn prin casă, la locul de muncă etc., cel puţin o dată pe lună, cu apă sfinţită.

9. Să tămâiem cât mai des prin casă cu smirnă sau tămâie.

10. Să avem în fiecare casă o candelă de perete sau de masă.

11. Să avem în fiecare cameră o icoană sfinţită. Având icoane, în mod sigur vom simţi protecţia Sfintei Treimi, a Maicii Domnului sau a sfântului al cărui chip este pictat, ştiind că cinstea acordată icoanei se ridică la cel zugrăvit în ea. Ce frumos îmi spunea bunica: „Căci icoana din perete / Somnul dulce ţi-l păzeşte”.

12. Să citim zilnic din Biblie, din Psaltire, Paraclisul Maicii Domnului sau un acatist (Acatistul Domnului Iisus Hristos, al Maicii Domnului sau al unui Sfânt).

13. Să rostim zilnic, indiferent unde suntem (pe drum, în autobuz, în tren) şi indiferent ce facem (mergem, stăm, lucrăm), rugăciunea minţii sau a inimii: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-rnă pe mine, păcătosul (păcătoasa)! 14. Să facem milostenie cu săracii şi cu oamenii nevoiaşi din puţinul pe care-l avem si astfel ne vom face comoară în cer.

,15. Să ne ferim de discuţii sau prietenie cu sectanţii, mai ales când nu suntem stăpâni pe învăţătura creştin-ortodoxă, căci altfel călcăm porunca a şaptea bisericească, putând cădea din nestiintă în necredintă.

16. Să ne ferim să blestemăm, să înjurăm, să drăcuim, pentru că acestea sunt rugăciuni către satana şi înseamnă că vorbim limba drăcească. Auziţi ce cuvinte pline de adevăr:

17. Să dăm pomelnice Ia cât mai multe Sfinte Mânăstiri şi Sfinte Biserici, după posibilităţile pe care le avem, rugându-ne mai întâi pentru patriarh, mitropolit, episcopi, preoţii duhovnici, preoţii pe care-i cunoaştem, călugări şi călugăriţe, membrii familiei si chiar pentru dusmanii nostri.

18. Să nu privim niciodată reviste şi ziare pornografice, filme cu crime şi sex, căci acestea ne întinează sufletul, implantând în subconştientul nostru multă răutate şi gânduri necurate.

19. SĂ NE SPOVEDIM SI SĂ NE ÎMPĂRTĂSIM CEL PUTIN ÎN CELE PATRU POSTURI MARI ALE ANULUI (Sfintele Pasti , Sfintii Apostoli Petru şi Pavel, Sfânta Maria şi Crăciun).

20.Pe copiii noştri, până la vârsta de şapte ani, să-i împărtăşim la fiecare 40 de zile, iar după împlinirea vârstei de şapte ani, să-i spovedim şi să-i împărtăşim o dată cu noi, cel puţin în cele patru posturi ale anului.

21. Să fim conştienţi de marea responsabilitate pe care o avem în privinţa creşterii şi educării copiilor. Din copiii noştri trebuie să facem „copii ai lui Dumnezeu”, drept-slăvitori creştini, hrănindu-i cu sfaturi duhovniceşti, îmbrăcându-i cu Sfintele Taine bisericesti si adăpându-i cu „APA DREPTĂTII” care este Iisus Hristos.

SĂ NU FIM ATÂT DE NEPĂSĂTORI CU MÂNTUIREA NOASTRĂ, CĂCI NU CONTEAZĂ DECÂT UNDE PUNE DUMNEZEU SUFLETELE NOASTRE DUPĂ CE MURIM!!!

Doamne Atottiitorule Parinte, Fiule Vesnic si Duhule Sfinte, Treime de trei ori Sfanta, calauzeste-ne pasii vietii cea învolburata! Amin !

Iisus = în limba ebraica înseamna : „Dumnezeu Mantuieste”.

Marele fizician italian Marconi spunea: „Stiinta, singură nu poate explica multe lucruri, mai ales taina existentei omeneşti. De când a început a gândi, omul s-a muncit cu întrebările: cine este, de unde vine şi unde merge după moarte”. De fapt omul se teme în mod continuu ca viata lui să nu fie fară sens. Aşadar, încearcă permanent să-şi demonstreze lui însuşi şi altora că are valoare.

Iubeşte laudele despre el (căzând în păcatul slavei deşarte) şi se teme de ofense (nu ştie să rabde).Caută numai cele ale lui (egoismul este rădăcina tuturor patimilor) şi invidiază succele altora (păcatul zavistiei) …

Cel ce nu cunoaşte sensul vieţii sale (vede viaţa prin prisma trăirii dezi cu zi), se aseamănă cu acea persoană care ar merge în gară dorind să călătorească. Casiera l-ar întreaba: ;,Undedoriţi sămergeţi?” Persoana ar spune: „Nu ştiu: daţi-mi.un bilet oriunde!” Casiera Icar întreba din nou: „Vă rog mult să vă hotărâţi,.fiindcă nu Văpot da bilet până nu-mi spuneţi clar direcţia, data, ora şi clasa de vagon la care doriţi să călătoriţi!” Persoana ar insista spunând: „Nu contează, bilet să fie!” Iar casiera i-ar spune în final, pe bună dreptate: „Domnule dragă, după câte înţeleg eu, este foarte clar şi deosebit de grav că dumneavoastră nu ştiţi încotro alergati”! .

Omul trebuie să aibă mereu în faţa ochilor săi idealul după care tinde, să ştie de unde vine şi unde merge: sufletul său vine de sus din cer şi se va întoarce la sfârşitul vieţii tot în cer, acolo unde îşi are obârşia, După cum exploratorii care năzuiau spre pol erau întorşi în permanenţă cu faţa spre steaua polară, tot aşa şi creştinul trebuie să aibă mereu în faţă STEAUA MÂNTUIRlI. Aflând sensul vieţii lui, omul priveşte cu alţi ochi realitatea din jurul lui şi cu atât mai mult viaţa lui proprie. Toată viaţa creştinului trebuie să fie un efort permanent de ascensiune spirituală, având în faţă cele două culmi mântuitoare: Golgota şi Taborul. Mântuirea este o refacere în har a lumii sau altfel spus, mântuirea săvârşită de Hristos înseamnă eliberarea omului din răul în care căzuse prin Adam şi Eva. Răul consta în alterarea firii umane, în întunecare minţii cu privire la adevărul religios, în slăbirea voinţei care înclină mai mult spre cele rele decât spre cele bune, în ruperea legăturii harice cu Dumnezeu.

Iisus Hristos îşi înfăptuieşte opera mântuitoare sub întreit aspect: ca PROFET, ca ÎMPĂRAT şi ca ARHIEREU. Aceste trei demnităţi la oameni le întâlnim doar separate şi numai la Hristos laolaltă şi fiecare în gradul suprem: ca profet – învăţând, adică aducând revelatia desăvârsită a fiinţei, voii lui Dumnezeu şi a operei lui mântuitoare; ca împărat – biruind puterile răului şi conducând pe om spre destinaţia lui adevărată; ca arhiereu refăcând legătura dintre om şi Dumnezeu, îrnpăcând prin jertfă pe Dumnezeu cu omul. Ori restabilirea comuni unii dintre Dumnezeu si om se numeşte obişnuit, împăcare, mântuire. PetreŢuţea spunea că „omul care nu crede în Dumnezeu este un animal muritor care vine de nu stie unde si se duce nu stie unde”.

Iubiţi credincioşi, să ne cutremurăm de măreţia mântuirii noastre şi pentru că auzim mereu în ecteniile Sfintei Liturghii îndemnul: „Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să ° dăm!”, să răspundem din tot sufletul „Ţie Doamne!” şi să ne trăim viaţa cu convingerea că aici pe pământ totul are un rost dumnezeiesc.

Read Full Post »

Older Posts »