Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘iubire’

Trăim … Uneori o viaţă întreagă se scurge fără să aflăm Lumina … Orbecăim … Vegetăm … Ne naştem, urmează o existenţă de o clipă, apoi moartea.

Trăim … De multe ori fără să ne întrebăm de ce, sau care e taina existenţei noastre pe acest pământ. Ne construim viaţa în jurul unui centru de interes, care este de cele mai multe ori hrana, acumularea în plan material, profesia. Dincolo însă de acestea nu zărim nimic care să ne justifice existenţa pe acest pământ. Într-o zi vine însă Sfârşitul, şi abia atunci, în momentul acela, ne punem întrebarea „De ce am trăit? „, „Ce a mai rămas din noi ?” şi, mai mult decât atât, „Ce vom duce cu noi în Cer, dincolo?”

Omul nu trăieşte, sau nu ar trebui să trăiască, numai la nivel fizic, ci mai ales la cel superior, spiritual. De multe ori pendularea continuă între imanent şi transcendent generează în el sfâşieri lăuntrice. Deşi ancorat într-o realitate crudă, constrângătoare, el încearca să afle un dincolo, situat în afara percepţiei imediate. Un dincolo care să-i justifice existenţa şi să-i dea sens.

Lipsa acestei situări generează absurdul, ca la Camus, un scriitor care a abordat această temă în operele sale. Limitat prin existenţa sa materială, dar prins în acelaşi timp între cei doi poli, între cele două limite, naşterea şi moartea, fără putinţa ieşirii din roata implacabilă a timpului, omul devine un biet Sisif, purtându-şi la nesfârşit povara. Şi aceasta înglobează trăiri, oameni, locuri, tot acest bagaj pe care omul îl strânge o viaţă întreagă. Fără situarea într-un „dincolo” al transcendenţei, fără Dumnezeu deci, omul trăieşte repetitiv şi fără sens. Abia atunci când îşi pune întrebările esenţiale „De ce trăiesc?” „Ce caut pe acest pământ ?”, omul ajunge să devină cu adevărat Om. Din acest moment, el ajunge să înţeleagă că „situarea” sa trebuie să se facă în raport cu Dumnezeu în primul rând, şi apoi cu ceilalţi, cu restul umanităţii.

Care este sensul trecerii noastre pe acest pământ şi cum sa trăim frumos, în armonie cu semenii şi cu Dumnezeu ? Cum să’ ne îmbogăţim existenţa?

Fiecare suntem o rotiţă într-un angrenaj, şi putem „mişca” ceva în lume, încercând să ne autodefinim pe noi înşine prin ceilalţi. Iubirea pentru semeni devine astfel cheia existenţei.

Numai raportarea la ceilalţi, la umanitate, îl poate împlini pe om cu adevărat. Omul este o fiinţă socială, el nu poate trăi într-un univers închis, autosuficient. Numai „faţă de” ceilalţi, omul îşi poate defini umanitatea. Până la urmă totul „se reduce” de fapt la iubire. Virtutea cea mai înaltă, care ne apropie cel mai mult de condiţia dumnezeiască este dragostea. „Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (1 Corinteni 13,13)

„Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin el viaţă să avem. În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.

 

 

Reclame

Read Full Post »

Preot Maxim Koslov

1. Care este diferenţa dintre îndrăgostire si dragoste, dintre dragoste si pasiune?

De obicei, pasiunea este ceea ce se defineşte prin „pentru mine, mie, eu, ceva fară de care nu pot”, iar dragostea este ceea ce sunt gata să ofer altuia. Încă din perioada antecreştină, Aristotel a dat o definiţie exactă a dragostei: dorinţa de „a face bine celuilalt”. Pentru creştin, dragostea este viaţa trăită în vederea binelui altcuiva. Dacă el va spune: „îi doresc acestuia (acesteia) nu numai binele pământesc, ci şi fericirea cerească, veşnică, iar altceva nu-mi mai doresc”, asta va reprezenta dragostea sa. Dar dacă va spune cineva că vrea acelaşi lucru, numai că împreună cu persoana pe care o vizează, aceasta este patimă. Dragostea poate părea o tragedie, o dramă reală în cazul lipsei de reciptocitate a sentimentului sau în cazul unei boli incurabile a celui iubit, iar pasiunea este necazul pe care cineva îl aduce în viaţa altcuiva, care suferă primul, cel care îl aduce suferind după aceea.

2. Dragostea si îndrăgostirea, sentimente cărora le este dedicată aproape întreaga literatură artistică, sunt date de Dumnezeu, dar patima, ca un cheag de energie, este o reacţie biochimică si este de la cel viclean?

In mare parte, acel lucru de care se ocupă literatura artistică este pasiunea. Pasiunea absolutizată devine, în acest caz, denaturare monstruoasă provenind de la cel viclean, o parodie demonică a ceea ce trebuie să fie dragostea. Dacă în cazul dragostei adevărare cel mai important lucru este sacrificiul de sine pentru binele veşnic al celuilalt, în cazul pasiunii cea mai importantă este posedarea celuilalt pentru sine. Despre aceasta scrie foarre bine Clive Lewis, în cartea Scrisorile unui nebun: el asază în gura demonului rău Gnus diferite rationamente care ne amintesc despre neputinta principială a duhurilor răului de a în relege ceea ce numesc ele dragostea lui Hristos. În viziunea acestora, dragostea este doar dorinţa de posedare şi ea are drept consecinţă distrugerea. Dragostea creştină provine însă din altfel de sentimente.

Nu putem deduce de aici nici faptul că atracţia emoţională, sufletească sau fizică pe care o simt unul pentru celălalt un tânăr si o tânără ar fi ceva condamnat de Biserică si de neacceptat pentru creştinul ortodox. Dar putem conchide că recunoaşterea unui statut prioritar al tendinţei spre dragostea-pasiune faţă de celelalte valori ale vietii, inclusiv fară de cele morale, nu este compatibilă cu creştinismul autentic. Mulţi dintre apărătorii unui asemenea punct de vedere, de la Tolstoi la Bulgakov, sau de la Soljeniţîn (În cartea sa Roata roşie) până la atât de popularul Coelho din zilele noastre, îşi argumentează poziţia prin cuvintele Mântuitorului către femeia desfrânată, căreia i s-au iertat multe, fiindcă „mult a iubit” (Luca 7, 47). Acest argument are in spate lipsa dorinţei de a citi Evanghelia aşa cum este ea scrisă, căci cuvintele citate vorbesc clar despre dragostea de Dumnezeu, care acoperă multe păcate. Atunci când omul trece peste pasiunile sale, acestea sunt iertate în faţa lui Dumnezeu şi chiar pentru omul însusi, care înaintează în viata duhovnicească, dar de data aceasta nu doar prin înţelegerea omenească sau prin voinţa proprie. Aşa că nu despre pasiune şi îndrăgostire vorbesc cuvintele acestea ale Mântuitorulul.

În ce priveşte pasiunea, aceasta se vădeşte prin reacţii biochimice ale organismului uman, numai că acestea nu explică întreaga derulare a procesului. Fiindcă omul este o fiinta psihofizică, tot ce se întâmplă cu el în sfera duhoviniceasca are o reflexie şi în trupesc. Acest lucru nu se petrece însă şi în sens invers. Nu poţi, adică, iubi pe cineva dacă iei vreo pastilă care ti-ar modifica structura chimică a organismului. Prin tot felul de pastile (ca de exemplu „pilula albastră”) se poate prelungi actul sexual, dar nimeni nu se poate îndrăgosti în acest fel. De asemenea, nu poţi tine în frâu o pasiune doar cu ajutorul procedurilor medicale.

În literatura ortodoxă s-a scris mult despre diferenţa dintre definiţia creştină şi cea păgână a dragostei. Vom aminti aici doar Capetele despre dragoste ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, Imnurile despre dragostea Dumnezeiască ale Sfântului Simeon Noul Teolog sau gândurile episcopului Barnaba (Beleaev) din Fundamentele artei sfinţeniei.

3. Este obligatorie îndrăgostirea reciprocă între soţ si soţie?

Nu, şi nici nu este de dorit, dacă prin îndrăgostire se înţelege acea atracţie pasională pentru o persoană. O astfel de idealizare a calităţilor fizice şi spirituale nu îţi permite să vezi în iubit omul care este el de fapt, lucru care duce, de cele mai multe ori, la urmări negative: necazuri în viaţa de familie atunci când se risipeste norul iluziei si trebuie să trăiesti zi de zi cu o persoană reală, nu cu o fantasmă pe care ţi-ai plăsmuit-o. De aceea, cel mai înţelept este să-l priveşti cu echilibru pe celălalt şi să-l primeşti cu bucurie; a te bucura de prietenul tău, care e un celălalt, si nu constiinta plată a faptului că anume el este cel pe care vrei să-l vezi alături şi căruia te vei strădui să nu-i fii povară prea grea, aceasta este o temelie sănătoasă pentru familia creştină. Nu trebuie să ne creăm un cult din îndrăgostirea pasională, care a caracterizat de-a lungul secolelor viaţa în afara Bisericii. Cu mult mai puternică decât această îndrăgostire este dragostea conjugală, atunci când partenerii trec an de an prin bucurii şi necazuri fără a se trăda unul pe celălalt, şi aceasta până la capăt. Dragostea este cu mult mai mare decât simpla atracţie, chiar dacă aceasta din urmă ar fi bază pentru crearea unei familii. O astfel de dragoste poate fi dobândită atunci când nu există pasiune fară măsură la începutul unei relaţii. Nu spun că îndrăgostirea tinerească nu ar putea să se transforme în ceva serios, fiindcă poate, dar nu trebuie ca aceasta să fie văzută ca o conditie absolut necesară creării unei familii. Dacă ai o atitudine firească, de prietenie, fată de alesul tău si dacă te simţi bine alături de el, dar nu arzi de pasiune, iar atunci când sunteţi împreună stelele nu se aprind deasupra capetelor voastre, aceasta nu înseamnă că nu puteţi forma, împreună, o familie. Nu trebuie aşteptat acel cineva cu care ai vrea să simţi anume cele descrise mai sus. Repet: nu trebuie să facem un cult din îndrăgostirea pasională.

Read Full Post »

Episcopia Ortodoxă a Covasnei si Harghitei

Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”

Ghid practic ortodox al tanarului contemporan

Aparut cu binecuvantarea Înaltpreasfintitului Ioan Selejan, Arhiepiscopul Covasnei si Harghitei

Autorii Ghidului:

Biofizician dr. Virgiliu Gheorghe

Conf. dr. Claudia-Elena Ţuclea

Dr. loana Braru

Publicist Laurentiu Dumitru

Pr. lect. dr. Stefan Negreanu

Jurist Anamaria Jitea

Dr. Violeta-Olivera Radosav

Ierom, dr. Teofan Popescu

Psiholog Dumitra Amihăesie

Pro drd. Ioan Irimia

Ing. Cristian Filip

Pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

Cuvant înainte

Suntem obisnuiti ca, atunci cand primim un dar, sa , lepadam sa-l vedem, sa-l ţinem in mainile noastre, sa-l punem loc de cinste in casele noastre si sa se bucure de el toata familia. Recunoastem cu totii că am primit fiecare darul vieţii, însa unde este el asezat în noi? Acest dar este personal, chiar daca vorbim ṣi de o viata comunitara.

Omul, in cautarea adevarului si in cercetarea lumii înconjurătoare, a descoperit mai intai astrele cerului si apoi a inceput a se descoperi pe sine. Si astazi, omului ii este mai usor sa descopere alte corpuri ceresti in galaxia noastra, decat sa se descopere pe sine, omul fiind o mare biblioteca cosmica.

Pentru omul care crede in Dumnezeu, cercetarea sa trebuie sa fie condusa dupa doi vectori principali: vectorul cercetarii rationale – pentru ea lumea a fost creata dupa raţiunile divine – si apoi dupa un al doilea vector: al cercetarii spirituale.

Omului i-a fost mai usor sa descopere lumea decat sa se descopere pe sine. Cred ca primul organ intern pe care si 1a descoperit omul a fost inima si mult mai tarziu creierul. Inima bate in pieptul omului, iar creierul „bate” intr-o lume a cunoasterii.

In limba ebraica conceptul „viata” este exprimat prin cuvantul „hayyim”, iar în limba greaca – „zoi”. Notiunea de „viata” nu implica doar o stare fizica statica, ci mai cu seama capacitatea de a actiona, de a se misca, fapt ce il deosebeste fundamental pe om de orice alte creaturi sau elemente din univers

Viata este conceputa ca un dar al lui Dumnezeu, al lui Dumnezeu Cel Viu, Care insufla viata in om.

Durata vietii omului pe pamant e marginita. In Cartea Psalmilor scrie: „Anii nostri s-au socotit ca panza unui păianjen; zilele anilor nostri suni saptezeci de ani, iar de vor fi In putere, optzeci de ani ṣi ce este mai mult decât acestia osteneala ṣi durere.” (Ps. 89,10-11).

Daca viata omului s-ar sfarsi dupa petrecerea lui pe pamant, am putea spune ca viata omului nu este altceva decat o capodopera tragica, lata insa ce ne spune Profetul Daniil in cartea sa: ,, ṣi multi dintre cei care dorm în tarana pamantului se vor scula, unii la viata veṣnică, iar aţii spre ocară ṣi rusine veṣnic.” (Daniil12, 2).

Oare darul lui Dumnezeu este stricacios, este pieritor?!

Viata – ca dar al lui Dumnezeu e vesnica si de aceea nimanui nu-i este ingaduit a se atinge de darul vietii niciunui om.

Omul nu e rodul unei fictiuni care sfarseste in cenusa, caci lacrima iubirii lui Dumnezeu nu poate fi arsa: omul iṣi continuă existenţa în vesnicia iubirii Creatorului său. Cenuṣa poate fi sfarsitul unei fictiuni, dar omul in niciun caz, caci el e rodul iubirii si al ratiunii divine, iar iubirea nu poate fi arsa, Ecuatia iubire egal cenusa nu este compatibila in univers cu iubirea lui Dumnezeu.

Doamne, eu sunt lutul, pune-mă pe roata vieţii ṣi fă din mine vasul în care sa versi lacrimile iubirii Tale!

Care este oare totusi esenţa acestui dar al vietii?

Esenta acestui dar este iubirea lui Dumnezeu, pentru ca tot ce daruieste Dumnezeu este din iubirea Sa desavarsita si nemarginita. Iata, deci, care este suportul vietii: iubirea lui Dumnezeu. Timpul si viata omului curg înapoi spre Creator.

Dumnezeul nostru este Dumnezeul celor vii, adica Domnul Cel plin de iubire. Omul, prin viata lui morala, este “împreuna-lucrator eu Dumnezeu” ṣi contribuie la extinderea lubirii lui Dumnezeu în univers; omul devine astfel un saditor al iubirii nemarginite a lui Dumnezeu, caci întru aceasta a fost creat omul- partener de dialog al iubirii lui Dumnezeu.

Zilele omului pe pamant trec, dar viata lui nu trece, căci, odata primind omul darul vietii, el deja paṣeṣte în veṣnicie alaturi de Creatorul sau. Zilele omului nu se topese, ci intra in vesnicie.

 

Pentru ce traieṣte omul?

Aceasta este una din marile întrebari la care suntem chemaţi să răspundem, Traim pentru o viata limitată ca timp, aici, pe pământ, sau trecem ṣi păstrăm acest dar al vieţii în vesnicie?

Prin viaţa noastră, Dumnezeu umple universul de iubire. Dumnezeu nu doreste ca minunata Sa creatie sa fie un deṣert, ci un univers al vieţii în care să rodească iubirea Sa.

Dumnezeu nu doreste sa ne exileze dincolo de univers, ci doreste sa ne exileze în iubirea Sa.

In lumea antica, omul era socotit ca o mare minune.

Mare este taina vieţii omului. Ea ne-a fost descoperita în parte dupa Intruparea si Invierea lui Hristos.

Care era sensul vieţii pana la Invierea lui Hristos?!

Totul se sfarṣea printr-o tragedie. Acum, dupa Inviere, viata noastra, aici, pe pamant se sfarseste printr-o mare bucurie – a întoarcerii pe braţul cel iertator si pironit al lui Hristos, pe bratul iubirii si al mangaierii.

Unii ar dori sa traiască intr-o viaţă fară viaţă. Darul vieţii trebuie pazit de fiecare dintre noi; el este personal, dar si semenul nostru poarta în el acelasi dar al vietii, al iubirii lui Dumnezeu. Cu toate că oamenii se deosebesc du[pa limb ape care o vorbesc ṣi dupa alte însuṣiri, ei sunt totusi fraţi prin originea lor; toţi sunt zidiţi dupa chipul ṣi asemănarea lui Dumnezeu.

Istoria civilizaţiei umane este plină de razboaie, de ucideri ṣi sunt prea puţine consemnări despre o viata plina de iubire ṣi întrajutorare.

Folosim in limbajul nostru cotidian expresia „a început razboiul între doua state, între doua popoare” ṣi îi ṣi gasim cauză acestuia, însa nu spunem că de fapt a început un razboi împotriva vieţii. Daca am conṣtientiza aceste lucruri, poate că n-ar mai fi atatea razboaie pe pamant.

Impotriva neîntelegerilor dintre oameni ṣi popoare nu se lupta eu sabia, ci cu lacrima ṣi cu iubirea. Datorita atâtor răutaţi de pe pamant, azi Durnnezeu ṣi omul plâng, unul în Cer, celalalt pe pământ, Nu in arenele romane au fost sfaṣiate cele mai multe vieţi, ci în laboratoarele pseudo-constiintei urnane. Prin pilda vieţii Sale, Hristos a aratat că sensul cel mai adânc al vieţii este împletirea jertfei eu iubirea. Jertfindu-se ṣi iubind, omul nu cade niciodata: “Dragostea nu caută ale sale (. . .) dragostea nu cade niciodata,” (I Cor. 13, 5-8). Sfantul Pavel le pune în faţă crestinilor aceasta triadă: iubire-slujire-jertfă.

Va binecuvantez pe toti autorii ṣi cititorii acestei carţi scrisa eu mult suflet, urându-vă să aveti mereu în faţa inimilor voastre aceasta triada mantuitoare, în ṣi prin Hristos.

Read Full Post »

Împărăţia aruncată

Heidegger spune că omul este aruncat în lume, aruncat în grijile existenţei, fără nici-o consolidare sau siguranţă. De ce adică o existenţă „de aruncat” în lume? Aceasta din cauza prăpastiei de netrecut între Dumnezeu şi om – consecinţa metafizică a lui „solafide” De altfel numai într-un climat protestant a putut lua naştere „filozofia neliniştirii” şi teama de neant.

Martin Heidegger (1889-1976) – Filozof german, reprezentant al existenţialismului şi nihilismului modern. Filozofia sa tratează despre depersonalizarea şi inautenticitatea omului căzut pradă banalităţii cotidiene („das Man”), propunând ca remedii angajarea într-o existenţă „autentică” prin trăirea (asumarea) .Angoasei” în faţa neantului şi a morţii. (Dicţionar Enciclopedic, 2001; nota ed.)

Sola fide = numai prin credinţă; doctrină confesională protestantă după care mântuirea şi justificarea se fac numai prin credinţă, credinciosul fiind iertat de Hristos prin jertfa Sa de răscumpărare, nu prin faptele sale, fapte care sunt un rod şi o dovadă a îndreptării; după protestanţi nici Tradiţia Bisericii, nici autoritatea papei, nici Biserica nu pot fi socotite intermediari între Hristos şi Biblie; Biblia şi Dumnezeu vorbesc direct numai celor ce au credinţă, care este un dar. ( … ) (preot prof. dr. Ion Bria – Dicţionar de teologie ortodoxă, Ed. J.B.M.B.O.R., 1994)

Iisus a spus altfel.

Împărăţia cerurilor, comprimată într-o sămânţă mică, a luat-o un Om şi-a aruncat-o în grădina Sa, lumea, şi s-a făcut copac mare şi păsările cerului s-au sălăşluit în ramurile lui.

Împărăţia cerurilor nu este pentru păsări, ci pentru oamenii care trăiesc „ca păsările” – mai desprinse de pământ şi firea pământească, trăind mai după firea lor cerească, trăind mai „în grija lui Dumnezeu” decât în grija vieţii. Păsările acestea sunt „vulturii” care se vor aduna ca să judece lumea (1 Corinteni 6, 2), când pământul va fi stârv.

Împărăţia lui Dumnezeu este un aluat pe care l-a luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină (în firea omenească de acum întreită): sufletul, trupul şi Duhul, până a dospit toată.

Mergând Iisus spre Ierusalim, cineva L-a întrebat: „Doamne, oare puţini sunt cei ce se mântuiesc?” Şi a răspuns Iisus tuturora: „nevoiţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă (şi cu chinuri, cum zice o cântare de la slujba înmormântării), că mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea”.

Cu alt prilej a predicat cine-i poarta: „Eu sunt uşa, prin Mine de va intra cineva se va mântui”. Deci, dacă Iisus este Împărăţia Cerurilor, sămânţa aruncată pe pământ, dacă Iisus este Cel ce dospeşte natura omului, în sensul Împărăţiei lui Dumnezeu, iar pe de altă parte tot Iisus este uşa acestei Împărăţii, aceasta înseamnă că Iisus este Dumnezeirea transcendentă, dată naturii noastre, pe care trebuie să o dobândim, liniştea împotriva neantului.

Atragem stăruitor aminte oamenilor şi cu toată gravitatea posibilă: nu treceţi cu uşurinţă peste Iisus! Mai bine declaraţi-vă împotriva Lui, că mulţi vă veţi lămuri. Căci dacă ne vom ţine mereu „că nu-L ştim cine este EL”, pentru noi aceştia, cele prescrise în cartea veşniciei vor merge înainte şi se vor împlini toate şi ne vom afla că ne-am încuiat uşa, în loc să ne-a deschidem, şi vom căpăta răspunsul cu care ne-am amăgit şi noi pe pământ: „nu vă ştiu nici Eu pe voi de unde sunteţi, duceţi-vă de la Mine” (Luca 13,25).

Marea nefericire a rămaşi lor pe dinafară este că atunci văd ei fericirea drepţilor. Propriu-zis îşi văd marea lor defecţiune, care le-a pecetluit eternitatea. Până atunci, adică acum pe pământ, aceştia se ţin de ochi ca să nu-L vadă pe Iisus. Atunci, cu natura transfigurată în vederea veşniciei, nu se vor mai putea ţine (de ochi) să nu vadă destinul firii omeneşti, pe care ei nu l-au admis.

Iadul nu se poate deschide mai bine. Nici Împărăţia lui Dumnezeu.

Piatra unghiulară

Avem câteva cuvântări ţinute de Iisus în ultimele zile în Templul din Ierusalim. Dintre acestea este şi pilda lucrătorilor ucigaşi, care arată acoperit istoria viitoare a lui Israel.

Firea omenească avea ca să crească şi în dimensiunea ei spirituală a cunoaşterii şi iubirii de Dumnezeu. Acesta era şi este destinul ei spiritual pe pământ.

Dar via lui Israel se sălbăticea încât Însuşi Dumnezeu se mira: Doar viţă de bun soi am sădit, cum dar s-a sălbăticit şi strugurii ei sunt acri’l (Ieremia 2, 21).

Pentru ca destinele superioare ale neamurilor pământului să nu sufere vreo zădărnicire, pentru ca roadele duhovniceşti ale lui Israel să fie totuşi în sensul Providenţei, Dumnezeu a trimis neamului acestuia rând pe rând Legea şi Proorocii. Din Lege au făcut o caricatură, iar pe prooroci i-au scos din vie şi i-au omorât trimiţându-i înapoi fără roada pe care trebuiau să o aducă.

Mai rămânea ca să vină Fiul Stăpânului lumii. A venit şi El, şi vorbea cu ei. „Iar lucrătorii, văzându-L, au vorbit între ei, zicând: Acesta este moştenitorul; hai să-L omorâm pe El şi moştenirea Lui va fi a noastră! Şi, scoţându-L afară din vie, L-au omorât.” (Luca 20,14-15).

Şi au făcut-o şi pe asta.

De atunci aleargă în toată lumea să cuprindă moştenirea Fiului lui Dumnezeu, silindu-se pe toate căile închipuite să descreştineze lumea, să scoată definitiv din natura omenească preocuparea duhovnicească de Dumnezeu.

Numai că această zdroabă de Sisif de a nivela la orizontală orice preocupare a naturii omeneşti de cer se loveşte permanent de piatra unghiulară, aruncată pe pământ, care cu cât este izbită mai tare, cu atât aruncă în unghi drept spre cer orice încercare de a o clinti din rostul ei divin.

Totuşi iluzia biruinţei o vor avea. Numai că atunci strugurii viei pământului vor fi tare sălbatici şi cu totul acri. Revelaţia spune că providenţa divină va trimite pe rând: secera, pentru secerişul pământului şi vierul pentru via lui (cosorul din Apocalipsă). Strugurii îi va grămădi într-un teasc „afară din cetate” – cum au scos şi pe Iisus afară din cetate – dar în loc de must va ieşi sânge din teasc, până la zăbalele cailor, în depărtări de 1600 de stadii (Apocalipsa 14, 17-20).

Până aici lucrătorii s-au lovit şi s-au împiedicat de piatra de hotar, Hristos, atunci însă va cădea piatra peste ei – a doua venire a lui Hristos în slavă şi în putere, şi va spulbera definitiv pe lucrătorii nelegiuirii.

Iată o cuvântare profetică în Templul din Ierusalim, o cuvântare unghiulară.

Cele ascunse în ceaţa viitorului fiind greu de desluşit, ba şi cu multe riscuri, ne limităm la tâlcuirea strict duhovnicească a acestei Pietre Unghiulare.

Aceasta este o piatră duhovnicească, cu efecte spirituale.

Unul din psalmi spune: „Fiica Babilonului, ticăloasa! Fericit este cel ce-ţi va răsplăti ţie fapta ta, pe care ai făcut-o nouă. Fericit este cel care va apuca şi va lovi pruncii tăi de Piatră” (Psalmul 136, 11-12). Babilon se tâlcuieşte de Sfânta Scriptură: confuzia patimilor, confuzia minţii.

Textul se poate citi: „satană, satană dornică de pustiire”. Dar pruncii Babilonului sunt gândurile, păcatele, momelile. Ferice de cel ce luptă duhovniceşte cu gânduri le, lovindu-le de Piatra unghiulară a fiinţei omeneşti, care este Iisus.

Armă mai puternică în cer şi pe pământ, împotriva diavolului, ca numele lui Iisus nu este, ne asigură Sfântul Ioan Scărarul. Acesta este temeiul rugăciunii neîncetate. Numai pe această Piatră unghiulară a fiinţei se poate găsi şi clădi pacea lăuntrică a omului, pacea pe care a dat-o Iisus.

Unica greutate este că: pentru a câştiga pe Iisus, pe toate celelalte trebuie să le socoteşti „gunoaie” (Filipeni 3, 8).

Ispititorii cu dajdia

Căpeteniile Templului au înţeles că despre ei vorbea pilda lucrătorilor ucigaşi. Deşi gândul uciderii era o realitate în inima lor, totuşi ei nu puteau suferi să le fie dat gândul pe faţă. Căci diavolul se ţine ascuns, în umbră, şi nu slujeşte decât pe cine îi ascunde gândurile.

În realitate umblau ca să-L omoare pe Iisus, dar căutau „mâinile altuia”. Drept aceea au trimis nişte iscoade, care prefăcându-se că sunt drepţi – cel mai uşor lucru în Israel – umblau să-L prindă în vreun cuvânt ca apoi să-L denunţe stăpânirii romane.

Evreii urau de moarte stăpânirea romană, dar ca să termine cu Iisus erau dispuşi ca să apeleze şi la oricine. Astfel, au fost în stare de data aceasta să se facă apărătorii cei mai ascuţiţi în slujba celor mai mari duşmani ai lor, romanii, numai şi numai ca aceştia să-i scape de cel mai îngrozitor coşmar al istoriei lor: Iisus. Şi au făcut-o şi pe aceasta.

Coşmarul acesta al lor s-a mărit cu veacurile, a ajuns de proporţiile lumii, încât pretutindeni dau de Iisus. Nici porţile iadului nu le-au putut ajuta să scape de EL. Nu le-a mai rămas decât aruncarea lumii în Apocalipsă,

Şi o vor face şi pe aceasta.

Aceştia sunt cei ce L-au ispitit pe Iisus, zicând: Învăţătorule, ştim că adevărul grăieşti şi Înveţi şi nu cauţi la faţa omului, ci Într-adevăr calea lui Dumnezeu înveţi. Se cade să dăm dajdie cezarului sau nu?” (Matei 22, 16-17).

Întrebarea era vicleană de la început până la sfârşit.

Mai întâi, iscoadele erau nişte mincinoşi şi fătarici fiindcă nu adevărul îi interesa pe ei, nici calea lui Dumnezeu.

Răspunsul lui Iisus este neaşteptat. Pe banul dajdiei, nici măcar n-a pus mâna. Dar îi face pe ispititori să-şi dea răspunsul, constrânşi de chipul şi de inscripţia de pe ban. Deci: „Daţi Înapoi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu, cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21).

Dumnezeu şi lumea, Dumnezeu şi statul sunt două ordine distincte. Omul aparţine la amândouă deodată, din pricina firii sale văzute şi nevăzute fiindcă este alcătuit din trup şi suflet.

Ispititorii nădăjduiau să stârnească conflict între aceste două ordine: a naturii şi a supranaturii.

Originea forţatului conflict între Dumnezeu şi Cezar (stat) – obârşia ateismului – este în Templul din Ierusalim.

Era creştină

Întruparea lui Iisus însemnează împărţirea istoriei în două: cea dinainte de Hristos şi cea după Hristos.

Şi mai este o despărţire: cea împotriva lui Hristos. Aceştia sunt anii de sminteală, despre care zice Iisus că trebuie să vie.

Legea şi Proorocii se termină cu Ioan Botezătorul, capătul proorocilor. De la Ioan începe era creştină, era propovăduirii Împărăţiei lui Dumnezeu, când intră în împărăţie toţi cei ce se silesc şi o răpesc pe ea.

Despre această divină pecete a timpului, Iisus avea siguranţă absolută. „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece, până nu se vor împlini toate” (Matei 24, 35).

Siguranţa aceasta străvede pe Dumnezeu în Iisus.

El a prevăzut că vor veni şi anii de sminteală, pe care acum îi vedem cu ochii.

De Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel

În ziua pogorârii Duhului Sfânt, Petru, care mai înainte tremura din toate fibrele neputinţei omeneşti, acum propovăduia pe Iisus în Ierusalim, în public, cu un curaj extraordinar-i. După cuvântul răscolitor de conştiinţe al lui Petru, se botează 3.000 de inşi. Aceasta este socotită ziua întemeierii Bisericii, prima societate creştină. Aceasta este şi prima predică creştină şi este interesantă fiindcă cuprinde numai elementele fundamentale ale unui simbol de credinţă:

Învierea Mântuitorului, Înălţarea la cer, Trimiterea Sfântului Duh, precum şi concluzia practică – cu caracter de Taină – a Botezului.

Iată o predică apostolică, în elemente şi rezultate. Suflarea Duhului Sfânt a topit graniţele de limbă dintre neamuri şi diferenţa dintre clase. Proprietatea particulară se schimbă în proprietate colectivă benevolă, primul comunism este creştin, întemeiat pe iubirea de oameni şi pe faptul că toţi oamenii sunt fii ai aceluiaşi Tată, Dumnezeu.

Iată primele rezultate ale propovăduirii Apostolului Petru. O activitate practică, organizatorică, transformatoare a bazelor de până aici ale societăţii.

Declaraţia publică a lui Petru, în Templul din Ierusalim, că Iisus este Sfânt şi Drept şi că El este Autorul vieţii, determină pe mai marii templului să-I tragă la răspundere pe el şi pe Ioan.

În faţa autorităţii iudaice – negativiste, Petru face apel la raţiunea situaţiei: „Judecaţi şi voi de este drept Înaintea lui Dumnezeu, să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu? Noi nu putem să nu spunem ce am văzut şi am auzit” (Fapte 4, 19-20).

Iată principiul apostolic al ierarhiei ascultătorilor.

Nici o agresiune, nici o tensiune, nici o intimidare.

Apostolii erau ferm convinşi de asistenţa Duhului Sfânt, fapt ce le dă curajul propovăduirii pe faţă a lui Iisus, o propovăduire pozitivă a creştinismului. La împotrivirile de tot felul ei erau pe deplin liniştiţi că biruinţa ultimă este a lui Dumnezeu, pe Care Îl propovăduiesc ei, de aceea nu se prindeau în dialectică cu împotrivitorii.

Mai târziu, Sfântul Apostol Pavel va da asigurarea că în ce priveşte ierarhia ascultărilor chiar şi potrivnicii se supun lui Dumnezeu, deşi fără să creadă, deci obiectul predicii este propovăduirea simplă a lui Iisus Hristos, Care singur transformă societatea din interiorul ei, încât nu este nevoie de luptă exterioară, ceea ce ar angaja creştinismul într-o mulţime de conflicte inutile şi păgubitoare.

Sinedriul îndată ia măsuri, arestează Apostolii.

Apostolii reafirmă aceeaşi raţiune simplă a lucrurilor, că ei ascultă mai mult de Dumnezeu, decât de oameni.

Gamaliel, un rabin ponderat din Sinedriu, opreşte Tribunalul Templului de a-i judeca pripit şi condamna cu moartea. Apostolii au luat deci bătaie de joarde şi au fost puşi în libertate, cu interzicerea de a mai propovădui pe Iisus. Sfatul acesta anticreştin, fireşte, Apostolii nu l-au putut asculta.

Deci, din primele întâlniri ale Apostolilor cu societatea s-a văzut că creştinii repetă, în mare, viata lui Iisus.

Suferinţa pentru Iisus – Sfântul Pavel va zice: „necazurile pentru Evanghelie” – încep să fie înţelese ca o binecuvântare. Iată cum, din primele zile ale creştinismului, Duhul Sfânt odrăsleşte în propovăduitorii săi, Apostolii, duhul jertfei de sine. Moartea, cu care-i ameninţau potrivnicii, nu mai este o temere, din simplul motiv că moartea a fost biruită de învierea lui Iisus.

Aşa a plecat creştinismul la câştigarea lumii: silit şi călit de încercări, printre potrivnici printre amenintări dar niciodată acestea nu l-au covârşit. Dunmezeu putea ca să le oprească, dar nu le-a oprit, pentru că acestea ar fi oprit creştinismul. Focul iubirii divine, de dragul Adevărului, între potrivnici se aprinde şi se menţine.

Acesta-i paradoxul: creştinismul reînvie în raport direct proporţional cu încercările de a-l stinge.

Tot din primele zile ale Bisericii s-a impus şi caracterul creştinismului ca religie universală – ecumenică _ şi nu mai mult naţională. El se exprimă în elementele (şi în limba) fiecărui neam aparte, deşi natura sa este mai presus de toate neamurile. Această lărgire a creştinismului,peste graniţele neamurilor i se descoperea lui Petru. In felul acesta, creştinismul apare în istorie ca o nouă energie a păcii între popoare. Pacea este o idee specific creştină şi se condiţionează de obârşia ei divină.

Cu această lărgire a Revelaţiei între toate neamurile – potrivit misiunii apostolice de la Înălţare – va avea să ostenească al doilea Apostol al creştinismului, Apostolul Pavel.

Providenţa, – alt element fundamental al creştinismului: conducerea nevăzută a celor văzute – s-a făcut strălucitor înţeleasă, prin convertirea unui mare vrăjmaş al lui Iisus cu numele de Saul din Tars.

Cine se putea prinde mai bine (în luptă) cu păgânii şi cu toată cultura elenă, decât unul ce fusese vrăjmaş militant împotriva noii religii. Saul cunoştea creştinismul, însă ca un potrivnic, ca un încredinţat cu autoritatea de a-l nimici. Dar socotelile lui Dumnezeu sunt mai presus decât socotelile omului. Vrăjmăşia neamurilor trebuia biruită de un vrăjmaş de moarte al creştinilor, convertit în „Apostolul neamurilor”. Iar ca o ironie a situaţiei – ca să nu zic a Providenţei această convertire a lumii greco-latine s-a făcut sub protecţia cezarului, pe care Pavel a invocat-o ca cetăţean roman (Fapte 22, 25) împotriva conaţionalilor săi iudei, care s-au întărit cu jurământ şi cu greva foamei (Fapte 23, 12) ca să-l omoare pe Pavel (unii chiar sunt de părere că Pavel a sfârşit asasinat de iudeii aceştia, în Roma).

În faţa Areopagului Atenei, Providenţa n-a trimis un ins întâmplător, ci un om pregătit. Saul era cel mai bun elev al lui Gamaliel – cel mai învăţat rabin al iudaismului, şi totodată bine instruit în cultura elenă a timpului.

Convertirea lui Saul n-a fost o convertire din nimic ci convertirea unui instruit de la o ideologie veche la o concepţie nouă.

Iar la Roma, Providenţa a trimis în Apostolul Pavel un cetăţean roman, care va avea să precizeze poziţia creştinilor faţă de împrejurările ostile create de conaţionalii săi iudei.

Creştinismul, la obârşia sa, a fost protejat de stăpânirea romană împotriva prigoanei iudaice. Acest fapt a determinat stăpânirea să facă deosebirea între iudaism şi creştinism. Mai pe urmă iudeii, care erau răspândiţi în tot imperiul roman, au asmuţit stăpânirea romană împotriva creştini lor, scornindu-le vina că aceştia uneltesc împotriva statului, împotriva Cezarului, reeditând pretutindeni ameninţările din curtea lui Pilat. Cu aceste sforării ale vicleşugului şi urii, iudeii căutau să antreneze autoritatea romană în planurile lor anticreştine. Mincinoasa lor prietenie cu Cezarul însă le-a atras expulzarea lor din Roma, la anul 50-52.

În această atmosferă deopotrivă ostilă atât iudeilor cât şi creştinilor, fiindcă se închinau Împăratului altei împărăţii şi nu împăratului roman, Pavel, iudeu şi creştin, cere să fie judecat tocmai de cezarul, potrivit dreptului roman şi cetăţeniei sale romane. Astfel, în primăvara anului 61, după multe peripeţii pe mare, sub escortă, ajunge la Roma. Aici este menţinut sub stare de arest, în lanţuri, deşi „Adevărul nu ştie de lanţuri”, tot ca o Providenţă. Căci, de n-ar fi fost păzit de autoritatea romană, cei 40 de iudei, care-i juraseră moartea, l-ar fi omorât, zădărnicindu-i misiunea. Arestul său de doi ani a fost uşor, mai mult un domiciliu forţat, căci avea voie să primească pe creşgul de imperativ.munca, şi naşterea copiilor o ridică la condiţia de mântuire a femeii căsătorite. De asemenea a pus capăt pentru totdeauna la alarmismul parusiei Domnului şi la orice fantezie aprinsă spre apocaliptic, descalificându-le din cinstea unei minţi sănătoase.

Între concepţia romană despre lume şi om şi concepţia creştină erau deosebiri ireductibile. Totuşi predica Sfântului Pavel nu este agresivă. Acesta este un normativ şi imperativ apostolic: neagresivitatea. Un compromis, de asemenea, este imposibil: deosebirile rămân deosebiri – cu toate consecinţele lor. Totuşi Apostolul nu insistă asupra lor, ci asupra a cu totul altă înlănţuire, centrală în toată misiunea sa apostolică: omul cel nou şi făptura cea nouă.

Apostolul Pavel, mai mult ca oricare dintre apostoli, cunoştea bine poziţia omului vechi, o trăise din plin, de vreme ce a fost el însuşi prigonitor al lui Iisus, organizator de persecuţie a Bisericii şi părtaş la uciderea lui Ştefan.

Teorii moderniste încearcă ca să interpreteze convertirea lui ca un simplu fapt natural, datorită insolaţiei sau a unui atac de epilepsie sau cel al unei remuşcări de conştiinţă. Dar un simplu fapt natural l-ar fi oprit, cel mult, de a mai prigoni pe Hristos şi Biserica, şi nicidecum nu l-ar fi putut transforma şi dinamiza în Apostol al lui Hristos.

Această convertire a prigonitorului Saul în Apostolul Pavel rămâne un fapt istoric, dar şi supraistoric. Este tocmai transformarea unui om vechi într-un om nou, în făptura cea nouă – leit-motivul doctrinei pauline. Căci cine este omul cel nou, făptura cea nouă?

Este Iisus, omul desăvârşit, Care S-a pogorât din cer, Noul Adam, Care, spre deosebire de Adam cel vechi, a ascultat de Dumnezeu până la răstignire şi moarte pe cruce.

Pentru ascultarea Sa, Tatăl I-a dat darul ca să Se îmbrace în toată firea omenească şi, prin botez şi oamenii să se îmbrace în Hristos. În fiecare botezat S-a sădit Hristos: făptura nouă, om nou. Deci Iisus nu este pentru noi, oameniii, numai o persoana istorică sau numai o fiinţă metafizică di este o persoană real spirituală, contemporană şi implicată în viaţa fiecăruia dintre noi. Această făptură cerească, această mlădiţă divină aşteaptă în fiecare Adam aparte vârsta cunoaşterii, vârsta deplinătăţii minţii, când noi avem a ne decide liber despre modul cum avem să trăim: pentru Hristos sau împotriva lui Hristos.

În cazul când libertatea noastră alege stilul de viaţă al lui Iisus şi comportarea noastră în lume după modelul Lui, harul Duhului Sfânt desăvârşeşte viaţa noastră şi Hristos trăieşte în noi până la totală asemănare.

În cazul când libertatea noastră ajunge roaba păcatelor, făptura cea nouă tânjeşte, nu se arată, şi omul acela se desăvârşeşte în rele, rămânând exclusiv un om pierdut al veacului acestuia pieritor si fără mântuire.

Mântuirea este prin Hristos, Care trebuie cunoscut istoric, dogmatic şi mistic. Mântuirea este un har al locuirii lui Dumnezeu în om, dar şi rezultatul unui efort al libertăţii şi cunoaşterii omului. E o atenţie de o viaţă la făptura cea nouă pe care o am dobândit-o şi pe care trebuie să o deservim în afară, ca o a doua naturii sau mai bine zis natura noastră originară refăcută.

Bună e Legea, dar când darul prin Hristos a venit, Legea încetează. În Iisus sunt ascunse toate comorile cunoştinţei şi ale înţelepciunii: în Iisus e ascunsă desăvârşirea, – aceasta nu e posibilă fără Iisus, cu atât mai vârtos împotriva lui Iisus

Viaţa noastră în Iisus, viaţa lui Iisus în viaţa noastră, garantează veşnici a noastră ascunsă prin Iisus în Dumnezeu. Biserica, văzută ca obiectivare socială a creştinismului, tipicul ei are valoarea numai în măsura în care conduce prin Sfintele Taine şi prin Taina Crucii ei – la corpul mistic al lui Hristos, la obştea de peste veacuri a tuturor fiilor lui Dumnezeu, al căror cap şi temelie este Hristos. Obştea conştiinţelor unificate dogmatic în Hristos e în afara peripeţiilor neesenţiale, prin care trece uneori Biserica, văzută în latura ei socială – tocmai ca să nu se ia neesenţialul drept esenţial.

Creştinismul nu are temelie omenească – vreun apostol – ci divinitatea Întemeietorului confirmată definitiv de Sfânta Sa Înviere. Pe învierea lui Iisus, pe faptul că Iisus are o realitate vie, unică, şi în categoriile lumii acesteia cât şi în afara ei, se motivează toată zdroaba apostolică a lui Pavel şi cei 40.000 km pe care i-a făcut în condiţiile de atunci pentru Hristos, sensul şi destinul vieţii sale.

Numai realitatea mai presus de evidenţă a lui Iisus în viaţa sa, a putut să-i dea curajul să înfrunte fără vreo opoziţie măcar, bătaia câtă a mâncat-o, ostenelile, grija bisericilor, primejdiile pe uscat, pe mare şi între fraţii mincinoşi, şi tot aceeaşi viaţă a lui Iisus într-a sa l-a făcut să-şi poarte cu demnitate lanţurile şi să nu vadă în ele o piedică a Adevărului.

Pentru toată această desăvârşire, Ia care a ajuns personal şi spre care a câştigat neamurile, n-a destăinuit decât calea ce mai scurtă şi mai presus de toate: sublimul dragostei, care nu cade niciodată. Se pare că prin Pavel, Iisus Şi-a completat porunca ce rezumă Scriptura, arătând, mai presus de inspiraţie omenească: desăvârşirea iubirii veşnice.

Toate încetează, afară de iubire. Iar cu numele iubirii Ioan definise pe Dumnezeu; Pavel L-a descris.

De pe atare culmi de realitate, concepţie şi trăire e limpede că toate celelalte date, ale via ţii de toate zilele, rămân de o importanţă secundară.

Iisus n-a propovăduit vreun sistem monetar, n-a adus vreo anumită formă de guvernământ a lumii, n-a condiţionat mântuirea de modurile posibile de proprietate, n-a arătat pe necredincioşi ca piedică de mântuire, pentru cine vrea să-L urmeze, drept aceea Iisus nu poate fi implicat apărător sau potrivnic nici unora din acestea.

Creştinismul înţeles în adâncimile sale, aşa cum I-a adus Iisus şi cum L-au înţeles apostolii Săi, e o concepţie revoluţionară de adânc al fiinţei omeneşti şi nicidecum o doctrină reacţionară de exterior.

Făptura cea nouă, sădită în noi, veşnicul din noi, nu face motive de vrajbă cu nici o stăpânire de pe lume pe nici una dintre problemele posibile ale lumii acesteia.

Soboarele Ecumenice nu s-au ocupat decât de problema conştiinţei exacte a mântuirii.

Nici o putere de pe lume nu te împiedică de-a trăi pe Iisus în viaţa ta de pământean – dacă eşti destoinic să-L urmezi şi ai dragostea care covârşeşte toată mintea, ci dimpotrivă toate te ajută.

Aceasta-i lucrarea creştinismului în lume, adâncirea (aducerea) fiinţei omeneşti de la periferia mereu cutremurată a vremelniciilor la obârşia şi destinaţia ei divină.

Aceasta e manevra Satanei, care vrea să biruie pe Dumnezeu. El ştie că libertatea omului are însuşirea de a se împotrivi până şi lui Dumnezeu. Deci dacă Satana va câştiga pe oameni să se închine la idoli, la orice altceva în afară de Dumnezeu, el e mulţumit cu această biruinţă asupra lui Dumnezeu.

Biruinţa din pustia Carantaniei

Precum în ordinea naturală a lucrurilor, aşa şi în ordinea spirituală a destine lor nu lipsesc verificările. Trebuie să-ţi cunoşti puterile şi să-ţi ştii împotrivirile.

Deşi Iisus îşi avea un destin, lămurit încă de la 12 ani în Templul din Ierusalim şi confirmat în pustia Iordanului pe la 30 de ani, totuşi nu a fost scutit de verificarea lui în pustia Carantaniei.

Între aceste două pustii cresc marile destine. Într-una se nasc, iar în cea de a doua se verifică. Abia oamenii marilor singurătăţi pot să învingă singurătatea lor între oameni, ca pe un lucru cunoscut.

Oamenii mărunţi, bursierii vieţii, se acomodează lumii, n-o combat ieşind din ea în pustie. Oamenii împovăraţi de un destin încă mai caută să acomodeze lumea la ei, de aceea ei ies din lume şi îşi meditează destinul în liniştea marilor singurătăţi. Ei trebuie să iasă în pustie. ,,Duhul L-a scos pe Iisus în pustie” (Marcu 1, 12).

Dacă în pustia Iordanului era Ioan şi mulţimile, în pustia Carantaniei erau fiarele şi fiara cea mai mare: diavolul. Mântuirea noastră a atârnat de sorţii luptei dintre Iisus şi satana. Dacă omul străvechi a pierdut lupta aşa de uşor, nici nu s-a luptat chiar, Omul cel nou avea să recâştige victoria pierdută şi victoriile pierdute se recâştigă mai greu.

Să urmărim textele:

„Atunci dus a fost Iisus în pustie «mânat de Duhul lui Dumnezeu» ca să fie ispitit de diavolul.”

Deci Iisus a mers în pustie din ascultare, „mânat de Duhul Sfânt”. Nu El de la El a mers să postească şi înca pană la istovire. Nu El a chemat ispita; ea trebuia sa vină, ca la tot omul.

Simţi o misiune? Împotrivirile te aşteaptă. De aceea ai nevoie de post şi rugăciune către cel Atotputernic, Care ţi-a dat misiunea, ca să o sprijine. Acestea întăresc, oţelesc sufletul în faţa adversitătilor în ,faţa jertfei.

Cunoaştem pustia Iordanului unde Ioan învăţa pe oameni lupta cu ei înşişi – lupta pocăinţei.

In pustia Carantaniei însă, coama unui munte uscat, locuiau doar fiarele, vulpile şi şacalii. Şi aici a venit Iisus, iar la sfârşitul celor 40 de zile, cu al căror număr s-a numit însăşi pustia, a venit şi fiara cea mai mare: diavolul.

Fioroasa întâlnire: Iisus şi diavolul, antipozii singurei dialectici ireductibile. Singurii între care este exclusă din principiu orice înţelegere şi orice compromis.

Atunci, de ce s-au întâlnit?

Ca această neînţelegere absolută între Dumnezeu şi satana să devină neînţelegere absolută şi între oameni şi satana.

Ei s-au mai întâlnit odată, înainte de zidirea omului pe pământ. Atunci a plănuit Lucifer uzurparea lui Dumnezeu, dar cu „aceasta ca fulgerul a căzut din cer” (Luca 10, 18).

Pe pământ diavolul a găsit omul, prima pereche de oameni pe care i-a înşelat şi i-a scos din ascultarea de Dumnezeu în ascultarea sa, i-a scos din fericirea contemplaţiei lui Dumnezeu în nefericirea de a nu-L mai vedea pe El ci pe ei înşişi goi. I-a aruncat în tragedia cunoaşterii contrazicerii, a cunoaşterii răului şi a nefiinţei.

Diavolul ţinuse minte metoda cu care i-a câştigat la început: îi strecurase omului îndoiala în Dumnezeu. Cu aceeaşi perfidie se furişează şi acum înaintea lui Iisus, a acestui Om nou, care nu venise în lume pe calea poftelor firii şi care, deşi la 30 de ani, nu făcuse nici un păcat.

Diavolul veni ca (aşa zis) „înger al luminii” să-I propună primul păcat: îndoiala. De sorţii acestei întâlniri a lui Iisus cu satana, în câmpul de luptă al acestei lumi, avea să atârne soarta mântuirii noastre. Satana, duşmanul lui Dumnezeu, era şi duşman al omului, căruia îi falsificase orientarea în lume, îl robise şi pe el destinului decăzut al său.

De aceea a venit Iisus în lume ca să strice lucrurile diavolului (1 Ioan 3, 8). „In hoc apparut Filius Deiut dissacuat opera diavoli”. Acesta este unul dintre înţelesurile mântuirii: izbăvirea de sub stăpânirea diavolului.

El, diavolul, nu putea să nu vină să-şi apere „stăpânirea”. El „trebuia” să-L facă şi pe Iisus să „cadă” în îndoiala de Dumnezeu şi de stăpânirea Sa (a lui Dumnezeu) şi să-L ia în „stăpânirea” lui. «Şi apropiindu-se, ispititorul a zis către El: – De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini» (Matei 4, 3-4). Adică, dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu arată- Ţi puterea Ta şi ieşi din cleştele acesta grozav al foamei, poruncind pietrelor să se facă pâini.

Propunerea diavolului cuprindea toată perfidia răului: voia să-L antreneze pe Iisus în îndoiala de Dumnezeirea Sa. Diavolul întindea lui Iisus o dilemă: dacă Tu crezi despre Tine că eşti Fiul lui Dumnezeu, fă pâini din pietre. Dacă nu faci, este semn că Te îndoieşti, dacă nu poţi face este semn că Te-a părăsit Dumnezeu, Te-a minţit. Dacă vei face, Tu părăseşti pe Dumnezeu şi-Ţi îngrijeşti Tu singur de viaţa Ta.

De fapt aceasta şi urmărea diavolul: nu urmărea să se convingă că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, ci voia să-L compromită pe Iisus împingându-L prin foamea firii să facă o minune pentru Sine. Aceasta n-ar fi fost o minune pentru iubirea de oameni ci una pentru iubirea de Sine.

Dar aceasta nu se afla la Iisus. Îndoiala în Dumnezeu nu I-a putut-o strecura în inimă. Iisus nu i-a făcut minunea cerută, deşi putea să facă din pietre nu numai pâini, ci şi „fiii lui Avraam” şi putea şi pe el, pe diavol, să-l încremenească într-o piatră a pustiei. Dar Iisus nu a venit în pustie în slava lui Dumnezeu ci în firea smerită a omului, ca în aceasta să-l bată pe diavol. Iisus nu avea acum ca scop să-l lichideze pe diavol, ci avea ca scop să dezrobească libertatea omului de sub tirania vrăjmaşului, chiar sub focul ispitelor sale, chiar în condiţia aceasta, de oameni cu firea slăbită de păcat.

Un răspuns, totuşi, i-a dat Iisus: „Scris este: nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot Cuvântul ce vine de la Dumnezeu” (Matei 4, 4).

Cel ce ţine în suferinţă neamul omenesc, Îi propune lui Iisus o minune cu ieşire din suferinţă. O propunere în aparenţă raţională.

Acestei raţiuni perfide, Iisus îi răspunde: „Scris este”, îi răspunde cu Revelaţia. Vicleanul ştie şi el Scriptura. Deci, dacă n-a isprăvit nimic cu acul îndoielii, încearcă o săgeată mai ascuţită: ispitirea de Dumnezeu – verificarea concretă a Scripturilor tot cu indoiala!

„Şi L-a dus în Ierusalim şi L-a pus pe aripa templului şi I-a zis: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă- Te de aici jos; că scris este: «Că Îngerilor Săi va porunci pentru Tine ca să Te păzească», şi pe mâini Te vor ridica ca nu cumva să-Ţi loveşti de piatră piciorul Tău” (Luca 4, 9-11).

Dar capătă răspunsul categoric: „Şi iarăşi scris este: să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău” (Luca 4, 12). (Ispitirea de Dumnezeu este interzisă!). Deci până aici cu îndoiala, această aşa zisă „virtute” a raţiunii.

Nu-i mai rămâne diavolului decât legitimarea nebuniei sale: cumpărarea lui Iisus.

Apoi L-a dus pe Dânsul diavolul pe un munte foarte înalt. De pe vârful acestui munte I-a arătat într-o clipă toată strălucirea împărăţiilor lumii şi slava lor deşartă, toată minciuna lor îmbrăcată în trufie; şi I-a zis Lui:,,Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei închina mie” (Matei 4, 8-9). Diavolul credea (şi credea nebuneşte), că de la căderea lui pe pământ şi mai ales de la căderea omului, lumea aceasta e a lui. Acum făcea marea concesiune: „Închină-Te mie şi Ţi-o dau Ţie”. Trufia dă gratuit lumea (deşi era o danie mincinoasă şi perfidă), numai să rămână el cu trufia lui deasupra. Iisus îi răspunde diavolului ripostându-i că cere o închinare interzisă: „mergi înapoia Mea, satano, că scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui Unuia să-I slujeşti!” (Matei 4, 10). Şi a plecat satana, „până la o vreme”, până când oamenii robiţi de el şi de slugile sale L-au dus pe Iisus în a doua pustie fioroasă: dealul Golgotei, şi I-au spus cam aceleaşi cuvinte: „Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, pogoară-Te de pe cruce şi vom crede în Tine” (Matei 27, 48).

Diavolul a fost luat de unii drept delegat al raţiunii care cere lui Dumnezeu evidenţa. Iisus i-a refuzat diavolului orice dovadă a Dumnezeirii Sale.

A concede diavolului delegaţia raţiunii, a celui mai înalt for omenesc, înseamnă a nu fi departe de raţionamentul demonic .

 A concede – A ceda un drept, un privilegiu, a îngădui, a încuviinţa.

Orice răspuns ar fi dat Iisus, altul decât a dat, nu dovedea diavolului nimic. De aceea nu i-a răspuns. Aceasta e raţiunea divină.

„Raţiunea” demonică cere lui Dumnezeu „dovezi”. Raţiunea divină rămâne în certitudine, în arătarea şi închinarea de Dumnezeu.

De atunci aceste două raţiuni se luptă în pustia fiecărei vieţi omeneşti, aşa cum s-a luptat Iacov într-o noapte.

Dar vai de tine dacă „vei învinge” tu pe Dumnezeu; vei cunoaşte însă că tu eşti învinsul iar învingătorul a fost diavolul.

Cearta lui Iisus cu Petru

(Sau gâlceava omului cu Revelaţia)

L-a certat Iisus pe Petru, zicând: „Mergi înapoia Mea, satano!, că sminteală Îmi eşti, că nu gândeşti cele ce sunt ale lui Dumnezeu. ci cele ce sunt ale oamenilor” (Matei 16, 23).

Cuvinte grele ca acestea n-a mai zis Iisus decât chiar satanei, când L-a ispitit în pustia Carantaniei.

Acum tot satana era camuflat în bunăvoinţa – de cea mai bună credinţă, a lui Petru. Petru nu ştia că din organ al Revelaţiei, mărturisitor al divinităţii Mântuitorului, cum a fost – fără să ştie – cu vreun sfert de ceas mai înainte, tot aşa acum, fără să-şi dea seama, a ajuns o unealtă a satanei. Situaţia dintâi l-a fericit, a doua l-a smerit.

Întâmplarea ne face să ne gândim şi la unii dintre sfinţii care, după ce erau cercetaţi de Dumnezeu, în diferite chipuri, îndată venea şi satana, ca măcar să-i laude, dacă alt necaz nu le putea face.

Nu Petru era satana. Petru era Petru. Totuşi Iisus dă identitatea omului după duhul care grăieşte într-insul. Semn că aşa va face şi la sfârşitul lumii.

Cearta o primeşte Petru, pentru că nu ştia ce punct de vedere grăia printr-însul, Necertat, nu te smereşti. Şi nesmerit nu apare în tine înrudirea ta cu Crucea, ca să o iubeşti ca pe ceva în care eşti smerit:

Smerenia, iubirea şi Crucea sunt din aceeaşi familie a desăvârşirii.

Şi Crucea – cu învierea care-i urmează – era punctul de vedere al lui Dumnezeu. Omul voia să-L scape pe Dumnezeu de cruce. Dumnezeu se ceartă cu omul. .. în numele dragostei.

Satana Îi era milostiv lui Iisus Dumnezeu prin Petru şi ucigaş prin Iuda. Satana, prin frica de suferinţă a trupului şi prin ignoranţa raţiunilor mântuirii, ţine omul în îngustime, în nedezvoltare, în nonsens, într-un cuvânt: în sminteală cu Dumnezeu.

Dacă n-ar fi Înviere, Petru ar avea dreptate. Ori lui Petru tocmai cuvântul Învierii nu i se fixase în minte. Învierea era pentru om ceva nou, până la imposibil.

Misiunea lui Iisus aceasta era: să antreneze omul în toate „riscurile” mântuirii, fiindcă este Înviere.

Drept aceea, după ce a ieşit Petru la liman, Iisus a chemat la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii şi le-a zis: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie. Că cine va voi să-şi mântuiască sufletul îl va pierde, iar cine-şi va pierde sufletul său, pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui” (Matei 16, 24).

Deci categoric: Cine-şi iubeşte viaţa sa, sufletul său în lumea aceasta, fără a considera şi cealaltă lume sau chiar împotriva ei – acela-şi va pierde sufletul, pentru că acela este un iubitor de sine, un iubitor de trup, care nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate (Romani 8, 7), acela este un fricos (Apocalipsa 21,8).

În aceştia nu este Duhul lui Hristos, aceştia nu sunt ai Lui, ei trăiesc împotriva lui Iisus.

Cine, însă, vrea să scape de paralizia lumii acesteia – că de la a vrea aceasta începe firul existenţei să capete sensul transcendenţei şi se aprinde în el Duhul lui Iisus, Duhul lui Dumnezeu – , aceştia toţi îşi riscă sufletul şi viaţa pentru Iisus şi Evanghelia Sa.

Cine a menţinut vie Evanghelia în conştiinţa veacurilor? A fost întreg calendarul sfinţilor, care în tot chipul au murit curajos pentru Iisus şi Evanghelia Împărăţiei Sale. Toţi câţi sunt înnoiţi şi mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, ei fiii lui Dumnezeu sunt şi n-au primit duh de robie, ca să le fie iarăşi frică, ci Duhul înfierii prin care zicem lui Dumnezeu „Tată”.

,,Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8, 14-16).

Deci câştigăm mântuirea sufletului când punem preţ pe ea. Preţul pe care l-a pus Iisus şi toţi sfinţii. Pentru veşnicia noastră în Împărăţia lui Iisus nici preţul vieţii şi nici un preţ nu este prea mare.

Necazurile de acum nu sunt vrednice de a fi puse în cumpănă cu slava viitoare. Iisus ne aduce Învierea – firul transcendenţei noastre, pe care ni-l leagă de inimă, fiindcă inima – credinta – are ratiuni mai adânci ca raţiunea, şi Învierea n-o înţelegea Petru, pentru că este o dragoste mai mare ca viaţa.

Şi nu este fir: este noul stâlp de foc, care conduce de două mii de ani neamul creştinesc prin pustia acestei lumi. Din lumina lui este făcut destinul care ne atrage Acasă. De aceea suntem străini şi călători pe pământ.

Doamne Iisuse, când vom ajunge?

Ajută-ne să trecem prin toate vămile văzduhului!

Nemărginita iubire

Îndată după ispitirea din pustia Carantaniei, Iisus a venit în Nazaret într-o sinagogă, unde şi-a citit legitimaţia din cartea lui Isaia Proorocul:

„Duhul Domnului peste Mine, care M-a uns ca să binevestesc săracilor, să tămăduiesc pe cei zdrobiţi la inimă, să propovăduiesc celor robiţi dezrobirea, orbilor vederea, să dau drumul celor apăsaţi, să propovăduiesc anul Domnului primit! Şi închizând cartea, a dat-o slugii şi a şezut; şi ochii tuturor din sinagogă erau îndreptaţi spre El. Şi a început a zice către dânşii, că: «astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre». (Isaia 61, 1-2, Luca 4, 18-19).

Cuvântarea a sfârşit prost fiindcă ascultătorii nu voiau să o creadă. L-au scos pe Iisus din oraş ca să-L arunce într-o râpă. Fireşte că Iisus a trecut prin mijlocul lor, lăsându-i în râpa lor sufletească.

Legitimaţia cuprindea nu numai anul de milostivire al lui Dumnezeu, vârsta nevăzută şi aşteptată de toţi a Împărăţiei lui Iisus, ea mai cuprinde şi: ,,O zi a răsplătirii (mâniei) lui Dumnezeu”. (Isaia 61, 2).

Tot anul de milostivire este şi era creştină, deşi Iisus este mereu legitimat şi găsit fără legitimaţie în lume. Lucrurile nu merg aşa la nesfârşit. „Ziua mâniei lui Dumnezeu” este ziua în care Dumnezeu se legitimează lumii. Printre altele, Iisus o descrie că vine pe neaşteptate, ca un trăsnet peste tot pământul. Legitimaţia lui Dumnezeu este Judecata. Câtă vreme Dumnezeu este contestat, e milostivire. Când vine cu atributul dreptăţii, al atotputerniciei, (când se va legitima), atunci este ziua mâniei, ziua cea înfricoşată a judecăţii.

Un text al Scripturii spune: Nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu şi să rămână viu (Deuteronom 4, 33). Vederea lui Dumnezeu este judecată şi transformarea omului. Convertirea lui Saul pe drumul Damascului este o icoană singuratică a acestei transformări cosmice. Deci, ziua mâniei se aseamănă foarte mult cu ziua în care a intrat Noe în corabie şi a început potopul şi de asemenea cu pieirea Sodomei, din care a scăpat Lot, totuşi milostivirea n-a încetat cu totul.

Ultima atitudine faţă de proprietatea lumii şi atitudinea faţă de propria ta viaţă în timp, încă te mai poate mântui. Cine le va regreta că se duc, va păţi ceea ce a păţit femeia lui Lot, privind catastrofa pe care viaţa nu rezistă să o privească în faţă.

Iată până unde merge iubirea de oameni a lui Iisus: că şi în ziua mâniei divine, le deschide o portiţă a milostivirii. Iată Împăratul cerurilor, Care aleargă după ultimul supus al Împărăţiei Sale. Cred că aceasta este iubirea fără margini. „Stârvul” cred că este pământul mort la a cărui judecată se adună sfinţii (vulturii) „nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” (I Corinteni 6, 2).

Amărăciune divină

De multe ori ne plângem împotriva limitelor noastre, împotriva condiţiei noastre umane. Tânjirea după o desăvârşire a omului ne dă dreptate. Dar întrebarea este dacă, în condiţia de acum, o putem suporta? De pildă, ce am face noi dacă am şti dinainte, cum ştia Iisus, numai acest fapt, cât vom avea de suferit?

Iată, Iisus le spune ucenicilor că le stă înainte divina tragedie a căderii Fiului lui Dumnezeu în mâinile răutăţii omeneşti. O ispită fără seamăn avea de întins Dumnezeu răutăţii văzute şi nevăzute.

Răutatea nu-L primea pe Iisus ca Dumnezeu, ci numai ca om, de aceea i s-a dat de sus să-I facă toate relele de care sunt în stare. Deşi Iisus le-a spus aceasta deschis, totuşi ucenicii au fost ţinuţi să nu înţeleagă. Poate că era şi Iuda printre ei, care dacă ar fi înţeles, poate că n-ar mai fi fost Iuda.

Desăvârşirea lui Iisus este, printre altele, strălucită şi de liniştea Sa supraomenească, supranaturală, în faţa suferinţei, în capacitatea Sa de suferinţă, nu ca un resemnat sau condamnat ci ca Unul ce împlineşte activ marele sens al Providenţei – care îi va mântui pe oameni. (Taina bucuriei Sale, pe care o ascunse de oameni, „pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea … ” Evrei 12, 2). Ucenicii n-au îndrăznit să ceară explicaţii, dar, ca dovadă că n-au înţeles nimic, au cerut un lucru foarte strident cu atmosfera măririi lui Iisus: „Cine-i mai mare între ei?”.

Desăvârşirea vorbea cu ei, iar ei măguleau în minte nimicuri omeneşti, mici invidii de mărire deşartă. Iisus se va fi amărât profund văzându-i că nu înţeleg deloc cele ale „bărbatului desăvârşit”. Întâmplându-se şi un copil la îndemână (tradiţia spune că ar fi fost Sfântul Policarp) le-a dat ca model acest copil.

Vreţi să ştiţi cine este mai mare? Răspunsul este paradoxal: cine-i mai mic în ochii săi, acela-i mai mare în ochii lui Dumnezeu. Mare este acela care numai de mărimea lui nu se ocupă. Este cel ce creşte fără să ştie, ca bobul de grâu în strălucirea soarelui.

Dacă este o creştere naturală, este şi o creştere supranaturală, căci adevărata dimensiune a desăvârşirii – smerenia este.

Drept aceea, dacă nu puteţi înţelege împărăţia lui Dumnezeu, cel puţin primiţi-o ca un copil, în care nu are loc nici-o răvăşire dialectică.

Rugăciuni nepotrivite

Este neînchipuit de mare nepotrivirea între ceea ce-I cer oamenii lui Dumnezeu şi între ceea ce cere Dumnezeu oamenilor.

Evanghelia de astăzi este modelul de nepotrivire între Dumnezeu şi oameni.

În vreme ce Iisus le prevestea ucenicilor apropierea patimilor Sale în Ierusalim, cu amănunte, pentru ca atunci când le vor vedea să nu deznădăjduiască, doi dintre ei îi cer lui Iisus ranguri de primi-miniştri (primii de-a dreapta şi de-a stânga Împăratului).

De atunci au trecut aproape 2.000 de ani, dar aceleaşi cereri nepotrivite se aud şi astăzi: cutare se roagă lui Dumnezeu să câştige un serviciu, altul să i se descopere hoţii, unul – ca să risipească pe duşmani, altul – ca să câştige la loterie, una – ca să despartă pe cutare de cutare, altcineva – să nu i se împungă vitele, iar şcolarul – ca să reuşească la examene. Aceştia, este drept, cer lui Dumnezeu lucruri mai smerite, dar toate pământeşti, trecătoare, nimicuri.

Sunt unii care-I cer lui Dumnezeu socoteală de cum conduce lumea şi lucrurile. Aceştia cer ca să asculte Dumnezeu de ei. Altă nesocotinţă.

Alţii nu-I cer nimic, ba chiar Îi cer să tacă, să nu existe în faţa lor; iarăşi altă nesocotinţă.

Oamenii, fiecare în felul lui, cer lui Dumnezeu lucruri potrivite cu icoana (concepţia) ce şi-o fac despre Dumnezeu. Apostolii, fiindcă Îl doreau împărat, Îi cer posturi înalte în împărăţie. Săracii Îl văd pe Dumnezeu ca pe un bogat şi Îi cer unele ca acestea, etc. Dumnezeu este văzut de oameni prin patimile lor ca prin nişte ochelari coloraţi. Dar El este altul.

Cred că cea mai deformată fiinţă în capul oamenilor este Dumnezeu.

Şi ce ne cere Dumnezeu nouă? Să fim ca Iisus în Care S-a îmbrăcat El şi ni S-a dat model de urmat. Dumnezeu pune accentul (apăsul) pe a fi, iar noi, pe a avea. De aceea să-L cerem pe Iisus – Omul, Care ne învaţă să fim, deocamdată, oameni.

Paharul şi Botezul

Cei doi ucenici doreau ranguri în Împărăţia lui Dumnezeu. Ei nu ştiau prin câtă umilire are să treacă însuşi Împăratul până să intre în slava Sa.

După aceea Iisus îi întreabă:

„Putea-veţi, oare, să beţi paharul pe care îl voi bea Eu şi vă veţi putea boteza cu botezul cu care Eu Mă botez?”

Şi au răspuns ucenicii, naiv, nedându-şi seama:

„Putem!”.

Răspunsul totuşi a fost confirmat practic, căci de fapt soarta viitoare a ucenicilor lui Iisus în lume aşa a şi fost; numai „pahar şi botez”.

Tâlcuind cuvintele acestea ale lui Iisus, prin cele îtamplate nu după multe zile, înţelegem că paharul pe care avea Iisus să-I bea era mai amar decât cupa cu cucută, pe care atenienii o dădură lui Socrate.

In paharul lui Iisus erau adunate toate fărădelegile oamenilor, faradelegile care odinioară dezlănţuiseră potopul, toata scarnavia păcatului şi toată văpaia de ură împotriva vieţii Sale, împotriva lui Dumnezeu. Tot sangele spurcat – puterea dracilor care curgea prin oameni, I s-a turnat în potir ca să-l bea Iisus, singurul Om fără de prihană. Şi când se umple paharul fărădelegilor trebuie să se găsească cineva să-L bea, căci altfel se varsă şi vine potopul pe pământ, sau se aprinde şi vine sfârşitul (pământului).

Fierea şi oţetul puse într-un burete sunt nimic faţă de paharul fărădelegilor omeneşti pe care Iisus a trebuit să-l bea cu Sfânt Sufletul şi Trupul Său şi să Se facă pentru noi păcat (II Corinteni 5, 2 1).

Sfântul Său trup era un Potir văzut, dar în care acum erau toate fărădelegile omului, băute nu din înclinarea voinţei spre fărădelegi, ci din iubirea de oameni. Aceasta este cea mai înfricoşătoare încercare a iubirii…

A urmat pedeapsa ei: întâi de la oameni toată mucenicia crucii, pe care ura a răstignit iubirea. Iubirea de oameni nu s-a frânt pe cruce. Acesta era botezul, Botezul sângelui.

A venit apoi şi cea mai mare încercare cu putintă cea mai grea părăsire: părăsirea lui Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu nu s-a stins nici pe crucea părăsirii. S-a întunecat şi soarele şi s-a zguduit şi pământul la această înfricoşată osândă. Acesta era Botezul spiritului, întrucât era şi suflet omenesc adevărat.

Acum din Sfântul Său potir, jertfa de pe cruce ne-a izvorât nouă Sângele cel de viaţă dătător al Sfintei Împărtăşanii, Acesta-i darul ce ne-a dat Iisus în schimbul paharului ce I l-au dat oamenii, schimb care să ne hotărască să ne schimbăm şi noi. Darul acesta al Sfintei Împărtăşanii să ne hotărască odată pentru totdeauna să nu mai băgăm noi fărădelegi în Potirul lui Iisus.

„Nu ştiţi că nu sunteţi ai voştri? Că aţi fost răscumpăraţi?”

Paharul şi Botezul Domnului pe care El ni le-a întors în binecuvântarea Sfintei Împărtăşanii ar fi bine să ne întipărească în minte întrebarea care să ne însoţească, înainte de toate, toate faptele noastre:

Oare ce ar face Iisus, acum, în locul meu?

De ne va urmări pretutindeni întrebarea asta:

„Ce-ar face Iisus în locul meu?”, cred că nu I-am mai băga atâtea fărădelegi în pahar .

Tâlcuirea Sfântului Maxim Mărturisitorul:

«Prin „Botezul Domnului” se înţeleg toate ostenelile noastre de bună voie pentru virtute. Acestea şterg petele de pe conştiinţă şi omoară înclinările noastre spre lumea simţurilor.

Prin „Paharul Domnului” se înţeleg toate încercările fără de voie care ne vin asupra noastră în răstimpurile de strâmtorare, pentru că stăm în slujba adevărului.

Răbdând acestea, punem dorul după Dumnezeu mai presus de viaţă.

Deosebirea dintre Pahar şi Botez este aceasta că Botezul omoară aplecarea voinţei spre plăcerile vietii de dragul virtuţii, ia~ Paharul convinge pe credincioşi sa puna adevarul mal presus de viaţă.

Paharul este înainte de botez, pentru că virtutea este pentru adevăr iar nu adevărul pentru virtute.

De aceea, cel ce cultivă virtutea având în vedere adevărul scapă de săgeţile slavei deşarte; pe când cel ce urmăreşte virtutea ca scop al vieţii, chiar câştigând-o, o face culcuş părerii de sine şi este rănit de slava deşartă»

O viaţă cu totul dezinteresată, trăită pentru Dumnezeu, căci El este Adevărul, cu cât ne aduce mai grele ameraciuni si stridenţe cu viaţa decăzută a lumii cu atât apără mai bine câştigul ce ni-l va da Dumnezeu în slava adevărată … „la zidirea din nou a lumii” …

Nebiruitele arme: postul însoţit de pocăinţă şi rugăciune

Pocăinţa ninivitenilor este o pocăinţă de răsunet.

Mai aveau 40 de zile şi îi aştepta soarta Sodomei. Iona, Proorocul, a fost forţat să meargă şi să le spună să se pocăiască, că dacă nu, peste 40 de zile cu toţii vor pieri.

Cetatea era păgână, iar Iona era iudeu. Pântecele chitului şi fundul adâncului l-au făcut să treacă peste îndoielile sale şi astfel să dea lumii, pentru toate veacurile, acest model de rugăciune şi de post, care în ultimele zile dinaintea dezastrului au schimbat osânda morţii înfricoşate în model de ascultare de Dumnezeu.

Fărădelegile puternicei cetăţi ajunseseră până la cer. Iona le vesteşte pieirea. Atunci ninivitenii, ne spune Scriptura, au crezut în Dumnezeu şi au ţinut post şi s-au îmbrăcat în sac, de la cei mai mari până la cei mai mici. A ajuns vestea până la împăratul Ninivei. Acesta s-a sculat de pe tronul său şi şi-a lepădat veşmântul împărătesc, s-a acoperit cu sac şi s-a culcat în cenuşă. A trimis crainic să meargă în cetate şi să dea ordin împărătesc: „oamenii şi copiii, dobitoacele, vitele mari şi mici, să nu mănânce nimic, să nu pască şi nici apă să nu bea, iar oamenii să se îmbrace cu sac şi să strige către Dumnezeu cu toată puterea, şi fiecare cu pocăinţă să se întoarcă de la calea lui cea rea şi mâinile lui să nu mai săvârşească silnicie. Cine ştie, că poate Dumnezeu Se va îndura iarăşi şi va opri în loc iuţimea mâniei Lui, ca să nu pierim” (Iona 3, 7-9).

Tâlcuirea cea mai bună a acestei pocăinţe o va da Sfântul Ioan Gură de Aur zicând: „Era ciudat să vezi cum sacul se bucură de mai mare trecere ca purpura. Căci ceea ce n-a putut face porfira, a izbutit sacul, ce n-a putut duce coroana la bun sfârşit, a izbutit cenuşa”. Căci beţia şi lăcomia au zguduit oraşul care se clătina când sta în picioare şi era gata să cadă, iar postul l-a pus pe picioare. În faţa marelui Babilon al lumii moderne sunt două zile: este o zi de milostenie – „astăzi”, şi este ziua mâniei lui Dumnezeu, ziua judecăţii de pe urmă, care poate fi mâine.

Credinţa orbilor

Condamnat la întuneric pe viaţă, asta este viaţa orbilor.

Când a înţeles orbul din Ierihon că trecea Iisus pe acolo îşi striga nădejdea: ,,Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă” (Luca 1 8, 38). Oamenii, care mergeau înaintea lui Iisus, îl certau să tacă.

Este greu de priceput cum se poate, mergând cu Iisus, să cerţi totuşi un orb: dar multe nepricepute face omul priceput. Orbul, însă, mai tare striga pe Iisus. A poruncit deci Iisus, să-l aducă la Sine şi l-a întrebat: „Ce voieşti să-ţi fac?”, iar orbul a răspuns simplu. „Doamne, să văd!” Întrebarea lui Iisus nu este fără rost. Deşi era de la sine înţeles ce doreşte un orb, dar Iisus îi ducea pe toţi oamenii care Îl rugau ceva să-şi precizeze dorinţa, să-şi concentreze sufletul asupra lucrului pe care-l cer de la Iisus.

Această precizare este această concentrare a sufletului, este tocmai factorul credinţei pe care-l trezea Iisus în cei ce-I cereau ajutorul. Dovada că este aşa, sunt cuvintele simple din răspunsul lui Iisus:

„Vezi! Credinţa ta te-a mântuit”, şi a văzut orbul îndată şi a urmat pe Iisus slăvind pe Dumnezeu, şi aşa a făcut tot poporul.

*

Oare, de ce suntem noi credincioşi lui Dumnezeu numai când păţim câte ceva? De ce numai atunci ne rugăm mai din adâncul inimii? Grea este orbirea ochilor, dar nu sunt uşoare nici celelalte orbiri, care ne ţin legaţi pe fundul mării necunoaşterii; „marii” învăţaţi şi savanţii lumii (slugi ale raţiunii oarbe) ca să-şi împace prestigiul rănit îi ziceau marea misterului, marele mister al existenţei, ignoramus et ignorabi tus.

Dar oare, care din ochii aceştia (orbi) ai raţiunii are curajul s-o rupă cu colegii lui, oamenii, şi să cheme „misterul” pe numele lui adevărat: Dumnezeu, şi de la El să ceară lumina raţiunii.

Nu vedem până nu cerem lui Dumnezeu să vedem. Am pierdut simplitatea copiilor, deşi mulţi înţelepţi mărturisesc că au înţeles mai adânc lucrurile, când s-au constituit copii. Dar când vedem, ne luăm după Iisus. Când ni s-au deschis în sfârşit ochii, ne facem ucenicii Luminii.

Iisus a aprins luminile stinse ale cunoaşterii.

Read Full Post »