Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Dumnezeu’

3. Vitalismul

De-a lungul unui secol şi mai bine, liberalismul şi realismul i-au condus pe oameni pe o cale falsă al cărei capăt, în cazul în care această cale nu ar fi fost deviată, s-ar fi asemănat cu acele „utopii răsturnate” despre care am auzit atât de multe, – „a brave new world” mult mai teribilă, poate, un sistem tehnologic inuman în care toate problemele lumii vor fi rezolvate cu preţul înrobirii sufletelor umane. Împotriva acestei utopii a planificării raţionaliste s-au ridicat numeroase proteste în numele nevoilor concrete şi personale, neplanificate şi nesistematice ale naturii umane care sunt esenţiale, la urma urmelor – ca şi necesităţile materiale cele mai evidente, chiar şi pentru o „fericire” exclusiv lumească; un protest, dincolo de orice, în numele „vieţii”, care, orice sens s-ar acorda acestui cuvânt, este în mod evident înăbuşită în paradisul realist.

Elanul cu precădere intelectual al mişcării vitaliste a reprezentat o reacţie împotriva eclipsării realităţilor superioare în cadrul „simplificatei” lumi realiste. Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem că această reacţie a condus în cele din urmă la eşecul absolut al vitalismului la acest nivel. Lipsindu-le temeiul Adevărului creştin sau cel puţin conştiinţa acestui adevăr, cei care s-au consacrat corectării defectelor radicale ale realismului au inventat remedii care nu numai că erau lipsite de eficacitate, ci erau în mod evident nocive, remedii care în realitate reprezintă un stadiu mai avansat al bolii pe care intenţionau să o vindece.

Pentru că aşa cum realismul, reacţionând împotriva incertitudinii liberalismului, s-a condamnat pe sine la sterilitate acceptând obscurizarea liberală a adevărurilor superioare, la fel vitalismul şi-a subminat propriile speranţe acceptând drept ipoteză esenţială critica adevărului absolut întreprinsă de realismul pe care intenţiona să-l combată. Oricât de mult ar tânji vitalistul după dimensiunea „spirituală” şi „mistică”, nu o va căuta niciodată în Adevărul creştin, pentru că, pentru el, acesta s-a demodat, ca şi pentru cel mai obtuz realist. Atitudinea vitalistă, tipică în această privinţă, apare în autobiografia lui W.B. Yeats în care acesta se lamentează: „Am fost văduvit de Huxley şi Tyndall, pe care îi detest, de religia primitivă a copilăriei mele … ” Orice justificare psihologică ar avea o asemenea atitudine nu are nimic de-a face cu adevărul lucrurilor; şi consecinţele nu sunt decât nocive. Nu există vreo formă de vitalism care să nu fie naturalistă, nici una al cărei întreg program să nu-şi aibă începutul şi sfârşitul în această lume, nici una în care perspectiva unei alte lumi să nu fie mai mult decât o parodie. Evoluţia nihilismului, observăm din nou, a fost „progresivă”; erorile etapei anterioare sunt repetate şi multiplicate în etapa următoare.

În vitalism nu se pune problema întoarcerii la adevăruri – creştine sau de altă natură. Inevitabil, printre vitalişti, există totuşi o oarecare pretenţie că ar face acest lucru. Numeroşi critici au remarcat chiar „caracterul pseudo-religios” al marxismului, chiar dacă epitetul poate fi aplicat doar fervorii greşit direcţionate a celor mai entuziaşti adepţi ai săi şi nu doctrinei inseşi, care în mod mult prea evident are un caracter anti-religios. În vitalism, problema „pseudo-religiei” devine mult mai serioasă. Aici, lamentarea absolut justificată pentru pierderea valorilor spirituale devine sursa fanteziilor subiective, pe de o parte, şi (uneori) a satanismului actual, pe care omul fără discernământ le ia drept revelaţii ale lumii „spirituale” şi, pe de altă parte, a unui eclectism dezrădăcinat, care îşi extrage ideile din fiecare civilizatie şi din fiecare epocă şi realizează conexiuni cu totul arbitrare între fragmente greşit înţelese şi propriile concepţii care s-au golit de conţinut. Pseudospiritualitatea şi pseudo-tradiţionalismul, luate separat sau împreună, fac parte integrantă din numeroase sisteme vitaliste. Prin urmare, trebuie să fim precauţi, atunci când examinăm pretenţiile celor care îşi propun să resta ureze dimensiunea „spirituală” a vieţii şi mai ales ale celor care se cred aliaţii sau aderenţii »creştinisrnului”, Erorile „spiritualiste” sunt mult mai periculoase decât orice formă de materialism primitiv; şi vom vedea în partea a treia a acestei lucrări că mare parte din ceea ce trece astăzi drept „spiritualitate” este de fapt o „nouă spiritualitate”, un cancer născut din nihilism care pătrunde în organismele sănătoase pentru a le distruge din interior. Această tactică este tocmai opusul curajosului atac realist împotriva adevărului şi a vieţii spirituale; dar nu este mai puţin o tactică nihilistă, şi încă una mai avansată.

Din punct de vedere intelectual, vitalismul se defineşte prin refuzul adevărului creştin şi printr-o oarecare pretenţie pseudo-spirituală. Nu este însă suficient să înţelegem acest lucru; la acest nivel suntem încă nepregătiţi să înţelegem mişcarea vitalistă dacă nu devenim conştienţi de starea spirituală a oamenilor care aderă la acestea. în liberalism şi în realism, boala nihilistă este încă relativ superficială; este încă în principal o chestiune de filosofie şi se limitează la o elită intelectuală. în vitalism – ca de altfel şi în marxism, care este manifestarea extremă a mentalitătii realiste – boala nu numai că se dezvoltă calitativ, dar se extinde şi cantitativ; pentru prima oară, omul obişnuit începe să prezinte şi el semnele nihilismului, care initial se limitau la câtiva oameni.

Acest lucru este, desigur, în acord perfect cu logica interioară a nihilismului care aspiră la universalitate, asemenea creştinismului – pe care însă vitalismul are misiunea de a-l distruge. Pe la mijlocul secolului XIX, gânditorii capabili să discearnă evoluţia fenomenelor îşi exprimau neliniştea în faţa perspectivei „trezirii” maselor, cele care trebuia exploatate de „teribilii simplificatori”; iar în timpul lui Nietzsche – „profetul” nihilist cu impactul cel mai puternic – această nelinişte s-a adâncit şi a devenit o certitudine. Nietzsche a putut vedea că „moartea lui Dumnezeu” a început „să-şi arunce primele umbre asupra Europei”; şi, cu toate că „evenimentul în sine este mult prea mare, prea îndepărtat şi cu mult peste puterea de înţelegere a oamenilor, astfel încât să se poată bănui că fie şi numai zvonul cu privire la el le-ar fi ajuns la urechi”, totuşi apariţia lui este certă şi tocmai oameni ca Nietzsche au fost „primii născuţi, copiii prematuri ai secolului ce se va naşte” – secol, să ne amintim, al „triumfului nihilismului” .

Adevărul creştin, pe care liberalismul l-a subminat iar realismul l-a atacat făţiş, nu este un simplu adevăr filosofic, ci este adevărul vieţii şi mântuirii; şi acolo unde convingerea că acest adevăr nu mai este credibil începe să câştige teren – în rândul maselor care se hrăniseră până atunci din acest adevăr – rezultatul nu va fi un simplu scepticism rafinat precum acela cu care se consolează unii liberali, ci o catastrofă spirituală de dimensiuni enorme, al cărei efect se va face simţit în fiecare sferă a vieţii şi gândirii umane. Gânditori ca Nietzsche au simţit prezenţa primelor semne ale acestei catastrofe şi au fost astfel capabili să descrie în detaliu şi să deducă unele din consecinţele sale; dar până când aceste umbre nu au început să cucerească inimile mulţimilor, aceste consecinţe nu s-au putut manifesta la scară largă. Către sfârşitul secolului XIX, un număr tot mai mare de oameni obişnuiţi au pornit în această căutare neobosită – pe care îi întâlnim la tot pasul în lumea contemporană – în găsirea unui substitut al Dumnezeului Care a murit în inimile lor. Această nelinişte a furnizat vitalismului avântul psihologic de căpetenie; această nelinişte este materia brută, gata să fie modelată de către artizanii inspiraţi de ultimul curent al „spiritului veacului”. Avem, probabil, tendinţa să concepem această nelinişte în special în termenii exploatării ei de către demagogii nihilişti, dar a reprezentat de asemenea şi un important stimulent în arta şi religia vitaliste. Iar prezenţa acestei componente în majoritatea fenomenelor vitaliste este motivul pentru care aceste fenomene – opunându-se presupusei „sănătăţi sufleteşti” a liberalismului şi realismului – prezintă simptome nu numai de deviaţie intelectuală, ci şi de dezorientare spirituală şi psihologică.

Înainte de a trece la analiza manifestărilor formale ale vitalismului în filosofie şi artă, ar fi necesar să privim mai îndeaproape câteva din manifestările comune ale acestei nelinişti incoerente care stă la baza tuturor. Este aceasta în mod sigur, aşa cum am presupus deja, o trăsătură nihilistă? Mulţi vor obiecta că importanţa acestei stări de nelinişte a fost adesea exagerată, că este pur şi simplu o nouă formă a ceva care a existat dintotdeauna şi că este o pretenţie ridicolă să învredniceşti un lucru aşa de obişnuit cu exaltatul nume al nihilismului. Există, fireşte, o anumită justificare pentru un asemenea raţionament; cu toate acestea, cu greu s-ar putea nega faptul că fenomenul modem diferă, în câteva aspecte importante, de oricare dintre cele care l-au precedat. Acest fenomen există astăzi, pentru prima dată în istorie, la o scară atât de vastă, încât a devenit aproape universal; remediile „normale”, remediile bunului simţ, par să nu aibă nici un efect asupra lui, ci chiar îl încurajează; evoluţia nihilism ului a fost concomitentă răspândirii necredinţei în timpurile moderne, aşa că, dacă un fenomen nu reprezintă neapărat cauza celuilalt, cele două sunt cel puţin manifestări paralele ale unuia şi aceluiaşi proces. Aceste trei puncte sunt atât de strâns legate unul de altul, încât nu le vom putea separa în discuţia următoare, ci le vom analiza împreună.

Regimurile fascist şi naţional-socialist au fost cele mai abile în exploatarea acestei stări de nelinişte şi incertitudine a maselor şi în utilizarea ei în vederea anumitor interese politice. Dar este un fapt „straniu” – „straniu” pentru oricine nu înţelege caracterul epocii – că această nelinişte nu a fost potolită prin anihilarea acelor dictatori care au făcut din ea un instrument politic ci dimpotrivă, de atunci a crescut în intensitate – ceea ce este cel mai „straniu” – mai ales în ţările cele mai evoluate în ideologiile democratice şi liberale şi cele mai binecuvântate cu prosperitate lumească, spre deosebire de ţările „subdezvoltate” în care acest fenomen este direct proporţional cu progresul către aceste scopuri. Nici războiul, nici idealismul liberal, nici prosperitatea nu pot aduce pacea în această nelinişte confuză – şi nici idealismul marxist, pentru că prosperitatea sovietică a produs acelaşi fenomen; aceste remedii nu sunt eficiente pentru că nu pot atinge profunzimile bolii.

Probabil că manifestarea cea mai frapantă a acestei nelinişti a maselor se observă în crimă şi mai ales în crima juvenilă. În epocile anterioare, crima era un fenomen explicat prin cauze evidente şi lesne de înţeles prin patimile umane: avariţie, poftă trupească, invidie, gelozie şi altele asemenea; niciodată crima nu a fost atât de caracteristică unei epoci şi atât de generalizată; crimă pentru care singurul nume potrivit este cel pe care avangarda de astăzi îl foloseşte cu precădere într-un alt context nihilist: „absurdul”.

Un părinte este ucis de copilul său, un copil este ucis de părintele său; un om absolut necunoscut este bătut sau ucis fără să fie jefuit – de un individ sau de o „bandă”; asemenea bande terorizează cartiere întregi prin jafurile lor sau prin răfuielile fără sens dintre ele: şi în ce scop? Este un timp al „păcii” şi al „prosperităţii”, criminalii se pare că provin atât dintre elementele „cele mai bune”, dar şi dintre „cel mai de jos” ale societăţii, nu există nici un motiv practic pentru purtarea lor şi adesea manifestă un dispreţ total faţă de orice precauţie sau consecinţă. Atunci când sunt întrebaţi, cei care au fost arestaţi pentru asemenea crime explică comportamentul lor în acelaşi fel: a fost un “impuls” sau un „apel” care i-a condus} sau a fost o plăcere sadică în comiterea crimei sau vreun pretext absolut irelevant, precum plictiseala, confuzia sau resentimentul. Într-un cuvânt, nu pot explica sub nici o formă comportamentul, nu există nici un motiv logic pentru acesta şi, în consecinţă – şi aceasta este poate caracteristica cea mai consistentă şi mai frapantă a acestor crime – nu există remuşcare.

Există, desigur, şi alte forme ale acestei nelinişti a maselor: patima vitezei şi a mişcării, exprimată în special într-un adevărat cult al automobilului (am amintit deja de această pasiune a lui Hitler); atracţia universală exercitată de televiziune şi cinema, a căror funcţie predominantă este de a prilejui câteva ore de evadare din realitate, atât prin temele lor eclectice şi „excitante”, cât şi prin efectul hipnotic al mass-mediei în general; caracterul tot mai primitiv şi sălbatic al muzicii curente şi a jazz-ului, care este poate expresia cea mai autentică a sufletului contemporan; cultul bravurii fizice în sport şi venerarea morbidă a „tinereţii”, legat de acesta; predominanţa şi toleranţa generală faţă de promiscuitatea sexuală, scuzate cu îngăduinţă de mulţi dintre cei mai vârstnici, care se presupune că ar avea responsabilitate, ca manifestări ale „francheţii” tineretului contemporan sau ale altor forme de atitudine „deschisă”, „experimentală”, atât de mult încurajată de arte şi ştiinţe; lipsa de respect faţă de autoritate, susţinută de o atitudine a maselor care nu vede valori decât în ceea ce este „imediat” şi „dinamic” şi îi conduce pe cei mai „idealişti” dintre tineri la demonstratii împotriva legilor şi instituţiilor „represive”.

In cadrul unor asemenea fenomene, „activitatea” este în mod clar o evadare – o evadare din plictiseală, din lipsa de sens şi din cea mai profundă formă de non-sens care ia în stăpânire inima care L-a părăsit pe Dumnezeu, Adevărul revelat, şi moralitatea şi constiinta legate de acest Adevăr. In manifestările cele mai complexe ale impulsului vitalist, de care ne vom ocupa acum, funcţionează aceeaşi psihologie. Nu vom face altceva decât să sugerăm abundenţa acestor manifestări, deoarece pe unele dintre ele le vom examina mai amănuntit mai târziu în rolul pe care îl îndeplinesc ca forme ale „noii spiritualităti”.

În politică, formele de vitalism care au avut cel mai mare succes au fost cultul activismului şi al violentei la Mussolini şi cultul întunecos al „sângelui şi al pământului natal”; natura acestor fenomene este mult prea familiară generaţiei prezente pentru a fi necesar un comentariu mai detaliat în acest context. Nu este probabil atât de evident astăzi, când barometrul politic înclină atât de clar spre „stânga”, cât de profund a fost apelul acestor mişcări atunci, când au apărut, adică cu aproape 40 de ani în urmă. In afară de masele dezrădăcinate şi dezorientate, care au reprezentat obiectul principal al exploatării lor politice, un segment deloc neglijabil al avangărzii intelectuale şi culturale s-a integrat simpatizatorilor entuziaşti ai demagogilor nihilişti, cel puţin pentru o vreme. Dacă unii dintre intelectualii mai sofisticati au considerat nazismul sau fascismul ca pe o „nouă religie”, alţii au întâmpinat una sau alta din aceste forme ca pe un antidot salutar împotriva „democraţiei”, „ştiinţei” şi „progresului” (adică, împotriva liberalismului şi realismului), ceea ce părea să prevestească un viitor pe care nici un om conştient nu şi-l putea închipui fără teamă; „dinamismul”, „vitalitatea” şi pseudotradiţionalismul acestor fenomene politice păreau în mod înşelător „reconfortante” pentru cei care respirau sufocanta atmosferă intelectuală a epocii.

Arta modernă a exercitat o atracţie similară, şi reacţia ei similară împotriva „realismului” academic lipsit de viată au condus spre zone stranii. Surse şi influente noi şi exotice au fost găsite în arta Africii, Orientului: şi a Mărilor Sudului, a omului preistoric, a copiilor şi a nebunilor, în spiritism şi în ocultism. „Experimentarea” continuă a fost regula, o căutare constantă de „noi” forme şi tehnici; inspiraţia a fost găsită înainte de toate în ceea ce este „sălbatic”, „primitiv” şi „spontan”. Ca şi futuriştii, în acel manifesta al lor (deşi futurismul însuşi cu greu poate fi luat în consideraţie ca artă), cei mai reprezentativi artişti moderni au exaltat în operele lor „orice fel de originalitate, cutezanţă, violenţă extremă” şi au crezut şi ei că „mâinile noastre sunt libere şi curate să ia totul de la capăt” .

Artistul, potrivit mitului vitalist, este un „creator”, un „geniu”, el este „inspirat”. În arta sa, realul este transformat de „viziune”; este un semn şi o profeţie a „trezirii spirituale”. Pe scurt, artistul este un „magician” în domeniul său, exact la fel cum a fost Hitler în politică; şi în amândouă, nu adevărul este cel care domină, ci sentimentele subiective.

În religie – sau, pentru a vorbi mai exact, în pseudoreligie – caracterul de experiment continuu al vitalismului se manifestă în forme mai variate decât în şcolile artei moderne. Există, spre exemplu, secte a căror divinitate este o “fortă” confuză, imanentă; acestea sunt varietăti de „gândire nouă” şi de „gândire pozitivă”, al căror interes este acela de a exploata şi utiliza această forţă, ca şi cum

ar fi un soi de electricitate. Strâns legate de aceste alternative religioase sunt ocultismul şi spiritismul, ca şi anumite forme contrafăcute de „înţelepciune orientală”, care abandonează orice pretenţie a preocupării cu „Dumnezeu”, invocând explicit „puteri” şi „prezenţe” mai imediate.

Vitalismul religios apare de asemenea şi în cultul larg răspândit al „conştiinţei” şi „realizării”. Într-o formă destul de restrânsă, această religiozitate se manifestă şi la adepţii artei moderne şi ai „actului creativ” şi ai „viziunii” care inspiră această artă. Căutarea la întâmplare a „iluminării”, aşa cum se întâmplă în cazul celor aflaţi sub influenţa budism ului zen, este una dintre formele extreme ale acestui cult; iar aşa-zisa „experienţă religioasă”, stimulată de diferite droguri, este, probabil, o reductia ad absurdum a acesteia.

Este încercarea de a fabrica un cult pseudo-păgân al „naturii” şi, în special, al elementelor ei celor mai „primare” şi „elementare”: pământul, trupul, sexul. „Zarathustra” lui Nietzsche este un „profet” puternic al acestui cult şi reprezintă tema centrală a lui D.I-I. Lawrence şi a altor romancieri şi poeţi din acest secol.

Este şi o încercare, prezentă în cele mai multe forme de „existenţialism” şi „personalism”, de a transforma religia într-o „întâlnire” personală cu ceilalţi oameni şi – uneori – cu un „Dumnezeu” conceput într-un mod vag; sau, în “existenţlalismul” patologic, ateist, de a crea o religie a „răzvrătirii” şi a adorării demente a propriului ego.

Toate aceste manifestări vitaliste ale „impulsului religios” împărtăşesc o ostilitate comună fată de orice doctrină sau instituţie stabilă şi imuabilă, precum şi un interes şi o căutare extremă a valorilor imediate: „viata”, „vitalitatea”, „experienţa”, „trezirea” sau „extazul”.

Am conturat trăsăturile cele mai frapante ale vitalismului şi am dat o sugestie despre extinderea acestuia; dar acum trebuie să definim termenul însuşi şi să prezentăm caracterul nihilist al acestuia. Liberalismul, aşa cum am văzut, a relativizat adevărul prin indiferenţă faţă de el, păstrând totuşi prestigiul acestei etichete; realismul a atacat adevărul în numele unui adevăr inferior, parţial. Vitalismul, în opoziţie atât cu liberalismul, cât şi cu realismul, nu are nici o legătură cu adevărul, ci se dedică pur şi simplu unei căutări de cu totul altă natură.

“Falsitatea unei opinii”, spunea Nietzsche, „nu ni se explică prin orice obiecţie adusă ei … Întrebarea este în ce măsură o opinie este stimulent al vieţii şi purtătoare de viaţă … „. Atunci când începe să manifeste un asemenea pragmatism, nihilismul trece la stadiul vitalist, care poate fi definit prin eliminarea adevărului în calitate de criteriu al acţiunii umane şi prin introducerea unui nou standard de viată: ceea ce este „dătător de viaţă”, „vital”; şi acesta este divorţul final dintre viaţă şi adevăr.

Vitalismul este o formă mai avansată de realism; împărtăşind concepţia despre realitate a ultimului şi interesul acestuia de a reduce tot ceea ce este superior la termenii cei mai elementari cu putinţă, vitalismul duce intenţia realistă un pas mai departe. Acolo unde realismul încearcă să restabilească un adevăr absolut de jos în sus, vitalismul exprimă eşecul acestui proiect în faţa conştiinţei mai „realiste” că nu există absolut pe acest pământ, că singurul principiu imuabil în această lume este schimbarea înseşi. Realismul reduce supranaturalul la natural, ceea ce este revelat la raţional, adevărul la obiectivitate; vitalismul merge mai departe şi reduce totul la experienţa şi senzaţia subiectivă. Lumea care părea atât de solidă, adevărul care părea atât de sigur pentru omul realismului, se dizolvă în viziunea vitalistă a lucrurilor; mintea nu-şi mai află loc de odihnă, totul este devorat de mişcare şi acţiune.

Logica necredinţei conduce implacabil către abis; cel care nu se va întoarce către adevăr va trebui să urmeze eroarea până la capăt. Aşa se întâmplă cu umanismul, care, după ca a contactat infecţia realistă, este ucis acum de microbul vitalist. În legătură cu acest fapt, nu există vreun indiciu mai bun decât standardele „dinamice” care au ajuns să ocupe un loc tot mai semnificativ în critica formală a artei şi literaturii, şi chiar în discuţiile despre religie, filosofie şi ştiinţă. Nu există calităţi mai preţuite astăzi în oricare din aceste domenii decât acelea de a fi „original”, „experimental” sau „captivant”; problema adevărului, dacă ajunge să fie pusă, este din ce în ce mai marginalizată şi înlocuită de criterii subiective: „integritate”, „a utenticitate”, „individualitate”.

O asemenea interpretare este o invitaţie directă la obscurantism, ca să nu mai pomenim de şarlatanie; şi dacă şarlatania poate fi alungată ca o tentaţie care nu a devenit regulă, nu este în nici un caz posibil să ignorăm obscurantismul tot mai ostentativ pe care temperamentul vitalist îl tolerează şi chiar îl încurajează. În climatul intelectual contemporan, devine tot mai dificil să te angajezi într-o discuţie raţionala cu apologeţii raţionalişti. Spre exemplu, dacă cineva se interesează de semnificaţia unei lucrări de artă contemporană, i se va spune că nu are nici o „semnificaţie”, că este „artă pură” şi că nu poate fi decât „simţită”, iar dacă criticul nu o „simte” în mod corespunzător, nu are nici un drept să o comenteze. Încercarea de a introduce vreun standard critic, fie şi pe cel mai elementar şi mai tehnic, se loveşte de pretenţia că standardele vechi nu pot fi aplicate noii arte, că acestea sunt „statice”, „dogmatice” sau pur şi simplu „depăşite” şi că astăzi arta nu poate fi judecată decât în funcţie de realizarea propriilor intenţii unice. Dacă criticul vede o intenţie morbidă sau inumană în spatele lucrării de artă, apologeţii noii arte vor răspunde că aceasta este reflectarea fidelă a „spiritului epocii”, subînţelegându-se că omul respectiv este un naiv dacă crede că arta poate mai mult decât atât. Ultimul argument este, desigur, favoritul oricărei avangărzi de astăzi, fie ea literară, filosofică sau „religioasă”. Pentru oamenii plictisiţi de adevăr este suficient că un lucru „există” şi că este „nou” şi „captivant”.

Acestea sunt, probabil, reacţii de la sine înţelese pentru interpretarea mult prea literală şi utilitară a liberalismului şi realismului în domenii precum arta şi religia care folosesc un limbaj cu totul diferit de limbajul prozaic al ştiinţei şi afacerilor; pentru a critica liberalismul şi realismul în mod eficient, trebuie, bineînţeles, să înţelegem limbajul acestora şi să ştim ce încearcă să spună. Dar este de asemenea clar că încearcă să spună ceva: tot ceea ce face omul are o semnificaţie şi orice artist şi gânditor serios încearcă să comunice ceva prin opera sa. Dacă se proclamă că nu există nici o semnificaţie sau că este vorba doar de dorinţa de a exprima „spiritul epocii” sau că nu există nici o dorinţă de a comunica – ei bine, toate acestea reprezintă şi ele semnificaţii, şi încă dintre cele mai rău prevestitoare, pe care criticul competent le va observa cu siguranţă. Din nefericire, dar în mod foarte semnificativ, sarcina criticii a fost identificată astăzi cu aceea a apologeticii; rolul criticului este considerat în general mai degrabă de a explica mulţimilor neinstruite „inspiraţia” ultimă a „geniului creator”. Această „receptivitate” pasivă ia locul inteligenţei active, iar „succesul” – succesul „geniului” în exprimarea intenţiei sale, indiferent de natura acestei intenţii – ia locul virtuozităţii artistice. Pentru aceste standarde, Hitler a fost şi el un om „de succes”, până când „spiritul veacului” a demonstrat că „nu avea dreptate”; iar avangarda şi „simpatizanţii” ei nu au astăzi nici un argument împotriva bolşevismului, cu excepţia aceluia că, spre deosebire de naţional-socialism, care a fost „expresionist” şi „captivant”, acesta este absolut prozaic şi realist.

Dar poate ceea ce evidenţiază mai profund contaminarea umanismului de către vitalism este strania axiomă, romantică şi sceptică în acelaşi timp, că „iubirea de adevăr” este fără sfârşit, pentru că nu poate fi niciodată împlinită, că toată viaţa este o continuă căutare a ceva pentru care nu există speranţa că poate fi găsit, o mişcare continuă care niciodată nu poate – şi nu trebuie să cunoască oprire. Sofisticatul erudit umanist poate fi foarte elocvent în descrierea acestui principiu novator al erudiţiei şi cercetării ştiinţifice, ca o recunoaştere a naturii provizorii a întregii cunoaşteri, ca o reflectare a minţii omeneşti care nu poate fi niciodată satisfăcută şi care manifestă o curiozitate permanentă, sau ca o parte a unui misterios proces de „evoluţie” sau „progres”; dar semnificaţia acestei atitudini este clară. Este ultima încercare a omului care nu mai crede în Adevărul revelat de a ascunde faptul că a abandonat adevărul în spatele unei nobile retorici şi, încă mai categoric, este în acelaşi timp exaltarea unei curiozităţi meschine în locul pe care altădată îl ocupa iubirea genuină de adevăr. Din acest punct de vedere, este cât se poate de adevărat să afirmăm că această curiozitate, întocmai precum corespondentul ei, concupiscenţa, nu se sfârşeşte niciodată şi nu este niciodată satisfăcută; dar omul a fost creat pentru ceva mai înalt decât asta. A fost creat pentru a se ridica, dincolo de curiozitate şi plăcere, la iubire şi pentru ca prin iubire să atingă adevărul. Acesta este un adevăr elementar al naturii umane şi necesită, probabil, o anumită simplitate pentru a-l sesiza. Superficialitatea intelectuală a umanismului contemporan este la fel de departe de simplitate pe cât e de departe de adevăr.

Atracţia exercitată de vitalism este, aşa cum am sugerat deja, cât se poate de. explicabilă din punct de vedere psihologic. Credinţa moartă a liberalismului şi realismului nu-i poate satisface decât pe oamenii cei mai obtuzi şi mai puţin receptivi. Mai întâi elementele extreme – artiştii, revolutionarii, multimile dezrădăcinate – şi apoi, unul câte unul, gardienii umanişti ai „civilizaţiei” şi, în cele din urmă, elementele cel mai respectabile şi conservatoare ale societăţii, încep să manifeste o nelinişte interioară care îi conduce în căutarea a ceva „nou” şi „captivant”, dar nimeni nu ştie exact a ce anume. Profeţii nihilişti, care la început au fost receptaţi cu un dispreţ general, ajung la modă pe măsură ce oamenii le împărtăşesc neliniştea şi prevestirile sumbre; sunt integraţi treptat în panteonul umanist şi sunt căutaţi pentru intuiţiile şi revelaţiile care îi vor scoate pe oameni din deşertul sterp în care i-a condus realismul. Dincolo de senzaţionalismul şi eclectismul trivial care caracterizează tendinţa contemporană către „misticism” şi „valori spirituale”, există o foame profundă după ceva mai substanţial decât au oferit sau pot oferi liberalismul şi realismul, o foame pe care varietăţile de vitalism nu o pot decât excita, dar niciodată satisface. Oamenii L-au respins pe Fiul lui Dumnezeu Care, permanent, doreşte să Se săIăşluiască în oameni şi să le aducă mântuirea; cum însă acest vid lăsat în inimile lor de refuzul lui Dumnezeu este de nesuportat, aceştia aleargă la nebuni şi la magicieni, la falşi profeţi şi la sofişti religioşi, pentru un cuvânt al vieţii. Dar acest cuvânt, dat în grabă, devine praf şi pulbere în gurile lor când încearcă să-I repete.

Realismul, în această pasiune pentru adevăr, distruge adevărul; la fel, vitalismul, în această căutare disperată a vieţii, miroase a moarte. Vitalismul ultimului secol a reprezentat un simptom inconfundabil al plictisului faţă de lume, iar profeţii acestuia au constituit o manifestare mult mai clară a sfârşitului Europei creştine decât oricare dintre filosofii liberalismului şi realismului defuncte pe care le-au atacat. Vitalismul nu este produsul „prospeţimii”, al „vieţii” şi al „imediatului” pe care adepţii acestuia le-au căutat cu disperare (tocmai pentru că le lipseau), ci al corupţiei şi al necredinţei care reprezintă ultima fază a acestei civilizaţii muribunde pe care vitaliştii o urăsc. Nu este nevoie să fii partizanul liberalismului sau realismului faţă de care a reacţionat vitalismul pentru a vedea că acest curent a „suprareactionat”, că antidotul lui la o boală incontestabilă nu a reprezentat decât o injectare mai puternică a aceluiaşi microb nihilist care a provocat această boală. După vitalism nu mai poate urma decât un stadiu ultim, definitiv, un stadiu în care nihilismul însuşi va dispărea: nihilismul distrugerii.

Anunțuri

Read Full Post »

Cu ce ochi vom privi noi la Hristos în Ziua Judecăţii?

Eu sunt prietenul tău, capul tău, E sunt fratele tău, soră, mamă, toate, şi nu voiesc alta decât să fii şi tu prietenul Meu. Eu am fost sărac pentru tine, cerşetor pentru tine, am fost răstignit pentru tine, am fost pus în mormânt pentru tine, în cer mă rog Tatălui pentru tine şi am venit pe pământ ca mijlocitor pentru tine la Tatăl. Tu eşti Mie totul, frate împreună moştenitor, prieten, membru. Ce doreşti mai mult?

Pentru ce te tragi îndărăt de la Acel ce atât de mult te iubeşte? Pentru ce lucrezi tu numai pentru lumea aceasta? Pentru ce torni tu apă într-un vas fără fund? Căci aceea face cel ce lucrează pentru lumea cea de acum. Pentru ce voieşti tu să apuci focul şi să abaţi aerul? Pentru ce alergi în zadar? Toate au sfârşitul lor; arată-mi, deci, şi sfârşitul râvnei tale pentru lume. Dar tu nu poţi aceasta. Toate sunt deşertăciune. Să mergem la morminte; arată-mi pe tatăl tău, arată-mi pe nevasta ta cea moartă. Unde este cel ce purta haine împletite cu aur, cel ce şedea în trăsură pompoasă, cel ce avea putere pe viaţă şi pe moarte? Eu nu văd nimic alta decât oase şi viermi. Toate acele sunt pulberi şi vis şi umbră, un chip sec, ba nici măcar un chip. Şi dea Dunmezeu ca la sfârşit numai acesta să fie răul. Cinstea, traiul cel bun şi bogăţia sunt, negreşit, aici numai o umbră, dar cele ce au fost legate cu ele, cele ce au urmat din ele: zgărcenia, desfrânarea, acestea nu sunt umbre, ci sunt scrise în cer, fie cuvinte, fie fapte.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Sfânta şi Marea Luni)

PĂRINŢI ROMÂNI CONTEMPORANI DESPRE VEACUL ÎN CARE TRĂIM

Părintele Rafail Noica: Vădit sunt ultimele vremi. Trăim vremi de mare apostazie, şi nori grei intunecă acuma zările

Trăim vremi de mare apostazie, şi nori grei întunecă acuma zările. Părintele meu duhovnic, Staretul Sofronie, a fost ucenicul Sfântului Siluan Athonitul, care a primit cuvânt de la Dumnezeu, pentru vremile noastre:

„Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăţdui”. Este ceea ce este important, parte din viata noastră, chiar dacă noi nu ne dăm seama. Undeva, nu ne dăm seama că avem toţi lucrarea pe care Domnul ne-a pus-o înainte.

Şi până aici avem partea aceea a cuvântului dat Sfântului Siluan „Ţine-ţi mintea în iad”. Să nu ne închipuim altceva, nu închipuindu-ne, nu încercând şi noi să ne închipuim vom putea străbate. Cea mai importantă parte a cuvântului dat Sfântului Siluan este „şi nu deznădăjdui”. De ce? Dacă ne apucăm în vremile noastre să citim Apocalipsa, vedem că Dumnezeu ştie felul cum sunt programate evenimentele. Dacă Dumnezeu a lăsat lumea să ajungă până aici, înseamnă că ştie El ce face, şi toate sunt rânduite. Noi – să nu cădem din voia lui Dumnezeu, din Învierea lui Hristos.

Voia lui Dumnezeu este o facere care implică cuvintele „Să facem om din chipul nostru şi a noastră asemănare” – şi această lucrare se va sfârşi când, aşa cum zice Apostolul, Imprăţia va fi dată Tatalui, şi Dumnezeu va fi toate întru toti”. Asta este o taină a tuturor lucrurilor care ni se pare că se întâmplă, şi se întâmplă real – norii grei care întunecă acuma zările noastre – e calea lui Dumnezeu, este singura în care se va face mântuirea noastră.

Dumnezeu este deja, definitiv, de acum două mii de ani, cu noi, fiindcă a biruit lumea prin biruinţa lui Hristos. Dumnezeu este parte din alcătuirea noastră şi altceva nici nu cunoaştem, nu ştim în Dumnezeu ce este a deznădăjdui. Şi totuşi, Dumnezeu este mai mult decât biruitor, şi îşi va arăta puterea Lui, peste toate lucrurile astea. Nădejdea noastră este fată de Dânsul, Sunt câteva lucruri care m-au bucurat astăzi, să fiu printre voi: am avut o surpriză neaşteptată să aud Liturghia slujindu-se aşa cum au lăsat-o Părinţii, şi anafora rostită cu glas, şi că voi daţi răspunsul la prefacere; am văzut şi alte lucruri care fi-au bucurat: că v-aţi dus copiii la Împărtăşanie, că veniţi şi voi la Împărtăşanie – e singura noastră nădejde, e singura noastră putere, singura, nici o alta nu e:  este vorba despre Mântuitorul care a biruit lumea:

„Îndrăzniti, Eu am biruit lumea”.

Vă pomenesc pe toţi, şi să mă pomeniţi şi voi la rugăciuni” .

Cuvânt rostit în martie 2003, la biserica Sfânta Treime din Bucureşti. Sursa: http://www.razbointrucuvantro /2009/11/06/ parintele-rafail-noica-traim-vremuride-mare-apostazie-dar-noi-sa-nu-cadem-din_voia_lui_ Dumnezeul

 

Vremea este a cernerii

( … ) Vremea este a cernerii. Va trebui să pierdem pe mulţi din rândurile preoţilor şi din numărul credincioşilor: aceasta în Apus s-a şi făcut, mai ales după război, îndeosebi din anii ’50 încoace; iar cei ce au rămas – dintre aceştia sunt cei care acum recunosc, şi iubesc – şi primesc, acolo, Ortodoxia.

Paradoxal, pe noi comunismul ne-a păzit, într-o măsură, în felul lui; dar acum a venit vremea (Ioan 17, 1). Vom fi nevoiţi să vedem propăşiri şi izbânzi din partea catolicismului şi a celorlalte secte;  să ne vedem făcuţi de râs şi de ruşine de către mass-media, şi pe noi înşine, şi pe iubita noastră Biserică, şi tot ce avem mai scump şi mai sfânt în lume; să răbdăm ocări şi prigoane din afară, iar dinlăuntru smintiri, şi poticniri şi vânzări (Apoc. 13, 7). Comunismul a lovit cu sabia; „New Age” -ul – mai ales cu minciunile acestui veac trecător: căci a început” ceasul lor, şi stăpânia întunerecului” (Lc. 22, 53). Şi dacă” s-a dat lor stăpânire” (Apoc. 13, 7), cine va putea sta împotriva voii lui Dumnezeu? Dar, lui Dumnezeu voim noi a sta împotrivă? Cum, atunci, vom fi lui Biserica, şi Mireasa Hristosului Lui?

Căci judecând după Scripturi, precum şi după priveliştea care ne înconjoară, nevoie este de acest necaz, pentru ca Biserica – adică noi – să se curete de toate preacurviile ei, să se spele de toată necurăţia ei (Iez. cap. 16), să se „lămurească”, întru cele din urmă, că aurul în cuptorul ispitirii, să se lepede de tot ce este străin sfinţeniei ei, să se smerească până în sfârşit, să se gătească Mireasa în aşteptarea Mirelui (Apoc. 22, 16-17).

Acum va trebui să se lămurească credinta noastră; acum se va vedea, în sfârşit, ce va fi fost Biserică – şi ce nu; acum – care va fi fost acel „popor binecredincios de pretutindenea” (ef. Liturghierelor recente), şi ce anume va rămânea „neclătit de porţile iadului” (Mt. 16, 18) … şi ce va trebui să cadă. Nevoie este de acest „necaz” (Tes. 5, 3), pentru ca acum, în sfârşit, Vremea stă să nască Veşnicia.

Înfricoşătoare lucruri… dar nu „băgându-ne capul în nisip” ca struţul, ne vom pregăti pentru ceea ce nu vom putea stăvili. Înfricoşată vreme; dar, dacă de la Dumnezeu îngăduită – mântuitoare. „Acum mai aproape este noua mântuirea decât am crezut” (Rom. 13, 11), şi decât când au crezut strămoşii noştri; ca în zilele Sfantului Ioan Botezătorul doar „se apropiase” Împărăţia Cerurilor (Mt. 3, 2), acum este „lângă uşi” (Mc. 13, 29), şi „mlădiţele smochinului” vestesc vara (Mc. 13,28).

Acum a şi început acea vreme când „cel ce nedreptăţeşte – mai nedreptăţească, şi cel ce spurcă – mai spurce” (Apoc. 22, 11) – şi oare nu s-a umplut întreg globul pămânesc de „promiscuitate” şi de libertinaj neînfrânat, că cele de negândit în urmă cu vreo treizeci de ani – acum sunt „monedă curentă”? – dar, deşi mai puţin vădit, şi vremea când „şi cel drept mai facă dreptate, şi cel sfânt mai sfinţească-se”, că „Cel ce este să vie va veni, şi nu va [mai] zăbovi”, şi „plata Lui în mâna Lui” (Evr. 10,37 şi Apoc. 22,1112) pentru fiecare.

Vremea este ca Biserica să se întoarcă întru ale sale, să ne reînvătăm mai multă încredere în Dumnezeu decât în cele văzute şi „mai la îndemână”, şi să ne sprijinim mai mult pe mijloacele lui Dumnezeu, decât pe mijloacele acestei lumi; iar această, îndeosebi când aceste mijloace ne silesc să îmbrăţişăm şi atitudinile acestei lumi, punând deoparte, fie şi provizoriu, poruncile lui Hristos. Ca astăzi, de ne vom afla despărţiţi de Hristos, ce ne vom face, de la noi înşine, când ne vor întâmpina „porţile iadului” (Ier. 12, 5)? – „Nu întru putere mare, nici întru tărie, ci întru Duhul Meu, zice Domnul Atotţiitorul” (Zah. 4, 6)”.

 Fragment din „Scrisoare către un Arhiereu” Părintele Rafail Noica, Cultura duhului, Editura Arhiepiscopia Alba Iulia (Reintregirea).

 

 

 

Read Full Post »

Cuvânt înainte

Trepte către sfinţenie

Ţelul fiecărui om este atingerea, sau mai bine spus, trăirea unei vieţi cât mai fericite, căci nu ne putem imagina pe cineva care să nu-şi dorească acest lucru.

Experienţa cotidiană ne arată însă faptul că fiecare vede într-un mod propriu fericirea, şi cu toate că imaginea ei este diferită, totuşi foarte mulţi dintre noi avem idei asemănătoare cu privire la atingerea ei. Aşa se face că unii cred că ea constă în a avea o situatie materială buna, alţii au iluzia că o găsesc în satisfacerea simţurilor, alţii în droguri …

Foarte puţini sunt aceia care şi-au dat seama că adevărata fericire nu constă în mulţimea de averi strânse, bucuriile senzuale sau altele care merg pe aceaşi concepţie de „aici şi acum”.

Părinţii Bisericii Ortodoxe mărturisesc faptul că omul nu poate fi pe deplin împăcat cu sine însuşi şi fericit, atâta timp cât îşi doreşte să găsească împlinirea sufletească în cele trecătoare, mărginite şi exterioare fiinţei sale. Fericirea şi împlinirea omului – spun ei se găsesc în Dumnezeu, care este netrecător, nemărginit şi mai aproape de om decât însăşi inima lui. În acest sens Fericitul Augustin spune: „Neliniştit este sufletul meu până ce nu-şi va găsi odihna întru Tine, Dumnezeule”, iar împăratul David afirma: „În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule „.

Adevărata bucurie şi împlinire vin de la Dumnezeu. A căuta în altă direcţie pacea, liniştea şi fericirea şi a crede că le poţi avea independent de El, este un nonsens. Fiinţa omului este însetată de a-L avea pe Dumnezeu în interiorul ei, atât cât îi este cu putinţă, fără El omul este angoasat, neliniştit, neîmplinit, cu El însă, totul capătă sens.

Atunci când omul îl găseşte pe Dumnezeu, simte şi conştientizează că se află la început de drum, la poalele muntelui,şi pentru a ajunge pe piscul versantului, este nevoie de mult efort. Acest drum sau cale spre vârful muntelui, nu este altceva decât drumul sfinţeniei, drumul adevăratei noastre realizări şi motivul pentru care fiecare dintre noi ne-am născut pe acest pământ.

Pentru ca cei ce doresc să înainteze pe calea sfinţeniei să ajungă sus, au nevoie de un Îndrumător, de un Ghid, aşa cum cei trei apostoli (Petru, Ioan şi Iacob) au urcat Muntele Taborului împreună cu Hristos, şi atunci când au ajuns pe pisc, Mântuitorul S-a schimbat la Faţă, sau am putea spune că Apostolilor li s-au deschis ochii şi L-au vazut pe Hristos în Slava Sa Dumnezeiască. Aşa cum Hristos I-a însoţit pe cei trei Apostoli pe Muntele Taborului (Muntele Virtuţilor), la fel va proceda cu fiecare dintre cei ce doresc desăvârşirea vieţii.

Părinţii Bisericii Ortodoxe vorbesc de mai multe etape ale sfinţeniei, astfel Sfântul Siluan Athonitul spune că omul se sfinţeşte în funcţie de dragostea pe care o are faţă de aproapele şi faţă de Dumnezeu. Sfântul Siluan ne înfăţişează patru astfel de trepte.

Întâia, este temerea de Dumnezeu.

A doua, mintea curăţită de gânduri rele.

A treia, primirea în chip simţit a Harului lui Dumnezeu în suflet.

Ultima treaptă, cea a atingerii desăvârşitei iubiri pentru Dumnezeu este primirea Harului Duhului Sfânt şi În suflet şi În trup. Trupul acestuia se sfinţeşte, şi după moarte se va preface în sfinte moaşte.

Dacă aprofundăm spusele Sfântului Siluan cu privire la sfinţenie, vom vedea că cele patru etape sunt legate unele de altele, astfel încât nimeni nu poate sa aibă harul Duhului Sfânt în suflet şi în trup, dacă mai întâi nu s-a temut de Dumnezeu ca să nu-L întristeze cu ceva, iar apoi nu s-a ferit de gândurile rele, păstrându-şi mintea curată. Deci vedem că între aceste trepte, există o continuitate şi o creştere în sfinţenie, mergând „din putere în putere”, cum zice împăratul David. Această creştere spre desăvârşire este rodul colaborării personale cu harul dumnezeiesc.

Astfel, în Sfânta Scriptură se spune că: „frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii”. Majoritatea comentatorilor acestui verset scripturistic ne spun că este vorba de acea frică de a nu păcătui, pentru că în acest caz pedeapsa lui Dumnezeu nu va întârzia să vină asupra păcătosului. Sfântul Siluan ne vorbeşte despre o altfel de frică, şi anume despre frica de a nu-L întrista pe Dumnezeu cu faptele noastre rele.

El nu-l vede pe Dumnezeu ca pe un Stăpân neîndurător când supuşii Săi greşesc, Ci Îl vede ca pe un Tată plin de dragoste faţă de copiii Săi. De aceea noi nu trebuie să ne temem de Dumnezeu pentru a nu fi pedepsiţi, ci trebuie să ne temem de El pentru a nu-L întrista.

După ce a renunţat la faptele rele, nu de frica pedepsei divine, ci din frica de a nu-L supăra pe Tatăl Ceresc, omul mai are de dus o luptă destul de anevoiasă, aceea împotriva gândurilor rele. În spatele acestora se găsesc nişte duhuri rele, care doresc să se aşeze în inima noastră, şi să ne ducă în împărăţia lor. Lupta împotriva acestora se realizează prin spovedanie, Sfânta Împărtăşanie, săvârşirea faptelor bune, şi prin multă rugăciune. Domnul nostru Iisus Hristos ne spune: .Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi În ispită”, adică puneţi-vă mintea de strajă ca nu cumva să intre vreun gând potrivnic în cetatea inimii voastre şi să o ducă în robie. Concomitent cu privegherea trebuie să ne şi rugăm, pentru că prin invocarea numelui lui Iisus Hristos, El vine şi se atinge de sufletele noastre.

Printr-un efort personal, şi ajutat de Dumnezeu, omul ajunge la simtirea Harului în sufletul său. Această săIăşluire a Harului în sufletul omenesc produce bucurii de nedescris. În această etapă, sufletul şi trupul se curăţă de păcatele săvârşite în trecut şi omul ajunge să devină „biserică vie”.

În urcuşul său spre sfinţenie, omul ajunge la o simţire a harului dumnezeiesc atât cu sufletul cât şi cu trupul. Putem spune că el devine din ce în ce mai încăpător, pe măsură ce renunţă la tot ceea ce este de prisos, şi ar dori să-L primească într-un mod cât mai desăvîrşit pe Dumnezeu în sufletul şi în inima lui. La această stare au ajuns marii sfinţi ai ortodoxiei, devenind alăute duhovniceşti prin care a cântat Duhul Sfânt, un cântec ce ar fi de dorit să răsune în fiecare dintre noi. ” Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cânta-voi Dumnezeului meu până ce voi fi.” (Psalmul 103, al lui David)

Diacon Constantin Lazăr Biserica Sfântul Silvestru . Bucureşti

Read Full Post »

4. Chiar dacă citim cărţi duhovniceşti, când ne uităm la noi şi în jurul nostru, vedem că nimeni nu a ajuns să se roage cu adevărat şi chiar cădem într-un formalism fariseic.

Cum să ne ferim de împietrirea inimii?

De unde ştii că nimeni nu a ajuns să se roage cu adevărat sau că totul este mort duhovniceşte? Nu cumva îi judeci cam mult pe cei din jur? Tocmai de la asemenea gânduri de judecata apare adesea împietrirea inimii şi formalismul duhovnicesc.

Părintele Sofian Boghiu, la care se spovedeau mii de oameni, spunea că judecata aproapelui este o boală foarte” răspândită la români şi că ea ne trage foarte mult în jos.

Creştinul care se străduieşte să. se uite numai la păcatele lui (fără a cădea în deznădejde, care este cealaltă latură a ispitei) şi se luptă să se elibereze de acestea, dobândeşte libertatea harică. El nădăjduieşte în harul dumnezeiesc, se .frământă ce să facă pentru a fi mai aproape de Dumnezeu şi nu mai are nici timp şi nici chef să se uite la păcaiele celorlalţi. În ceea ce priveşte împietrirea inimii, pentru a ieşi din această stare, ne sunt de mare folos spovedania deasă, citirea cărţilor duhovniceşti şi practicarea, într-un duh de umilinţă, a rugăciunii lui Iisus. . (T’P}

5. Cum ne putem linişti în lume? Cum dobândim pace?

În primul rând trebuie spus că aşa cum e lumea din noi, aşa o vom vedea şi pe cea de afară. Dacă în noi e haos, e mănunchi de patimi, lumea din jur ni se va părea un iad sau un loc plin de persoane care vor să ne tragă spre iad şi atunci vom încerca să îi băgăm noi pe ei în iad, ca să scăpăm noi de el. Aşa gândesc mulţi, pornind de la cuvintele: iadul sunt ceilalţi.

Pace nu are decât cel care trăieşte în sfânta ascultare faţă de duhovnicul său, cu condiţia ca acel duhovnic să fie un om plin de discernământ, un izvor de pace sau, mai bine-zis, un canal viu prin care se scurge în fiii lui duhovniceşti harul Păcii care este Hristos.

Mi-a plăcut mult un lucru citit de curând: era un sfat dat călugărilor care nu mai vor să stea în mănăstire cu ceilalţi, ci cer binecuvântare să se retragă în pustnicie. Un sfânt spunea aşa: să nu crezi, pustnice, că dacă eşti în singurătate, eşti mai bun sau mai sfânt decât cei din mănăstire. Ci să cugeţi aşa: pentru că sunt nevrednic să stau cu ceilalţi călugări, pentru că sunt plin de patimi, nici mănăstirea nu m-a putut răbda şi trebuie să trăiesc singur. Numai aşa se va feri de mândrie un asemenea pustnic. Noi ce învăţăm de aici? Că trebuie să facem ordine în interiorul nostru, să scoatem afară gunoaiele din casa sufletului nostru, să lăsăm Pacea să intre în noi. Iar condiţia ca să cunoşti pacea este să fii în pace cu toţi ceilalţi. Omul care este supărat pe cineva nu va avea niciodată pace. Prin iertare intră pacea în noi, iar prin mândrie iese. Nu lumea e de vină, ci noi, dacă nu avem pace. Trebuie să trecem un singur examen cu brio: examenul propriei conştiinţe. (C.S.)

În primul rând, să nu judecăm, să nu osândim pe nimeni. Aceasta e sursa multor nelinişti din lume în ziua de azi. .Dacă vrem să ne umplem de tulburare urrnărimce fac alţii de pildă, chiar la televizor – şi-i criticăm cu … „nevinovăţie”. Cârtirea, bârfa, vorbirea de rău, privirea la lucruri necuviincioase alungă pacea.

Pacea se dobândeşte de la cei care au dobândit-o, se „fură”. Dacă ne spovedim unui părinte duhovnicesc, dacă mergem la biserică, dacă ne rugăm şi dacă încercăm să ne facem datoria, după putere, vine în noi pacea lui Hristos. (1.1.)

6. Dacă mă iert pe mine însumi, nu este de ajuns?

Asta e ca şi cum te-ai duce la, farmacie şi, cu ochii închişi, ai spune: sunt foarte bolnav, vă rog să îmi daţi a treia cutie de medicaente de pe raftul de sus, din stânga, şi a patra din sertarul din spatele dvs. Nu contează ce medicamente sunt acolo, tu le iei şi te faci bine. Şansa să nimereşti leacul bun estete foarte mică. Deci, dacă te ierţi singur, asta înseamnă că nu vei mai greşi? Că te-ai învăţat minte? De ce nu te-ai pus la punct înainte să cazi, înainte să greşeşti? Adică amânarea e bună? Şi crezi că nu o să amâni să te schimbi în bine dacă tot tu te ierţi singur?

E ca şi cum un criminal odios se iartă singur şi atunci toată lumea ar trebui să stea foarte liniştită, pericolul ca acel criminal să lovească din nou a trecut cu desăvârşire. Poveşti, poveşti … Viaţa este alta în realitate. E nevoie ca altcineva să îţi arate cum ai greşit, ce te-a condus la cădere, cum puteai să te fereşti de ea. Căci nu oricine mănâncă peşte ştie să pescuiască …

(C.S.)

 

7. Nu dau destul seama în faţa legilor lumeşti?

Mai trebuie să îmi pese şi de alte legi? Există aşa ceva?

Am să încep prin a-ţi spune că legile lumeşti nu sunt toate bune. Sunt multe şi încurcate şi, nu de puţine ori, nedrepte. Simţi,şi tu asta, nu-i aşa? Atunci de ce să dăm seama în faţa lor? Răspunsul este simplu şi cam trist: nu avem de ales, de vreme ce trăim într-o societate care a ales să se dirijeze după astfel de legi. Ştii şi tu că mulţi se pricep să le ocolească “legal” şi nu sunt pedepsiţi. Dar acei oameni, mai devreme sau mai târziu, îşi primesc dreapta răsplată, cu siguranţă. După ce lege se întâmplă aceasta? După Legea lui Dumnezeu. De aceasta trebuie să ne pese cel mai mult. Ştii de ce? Pentru că este singura lege care ne vrea binele, atât aici în lume, cât şi în veşnicie. Aici e frumuseţea: Legea lui Dumnezeu o respectăm, ca să ne fie nouă bine!

Deşi ni s-a transmis (în mod greşit) ideea că este foarte complicat şi dureros să respectăm poruncile lui Dumnezeu, de fapt totul este foarte simplu. Aceste „legi” sunt uşor de înţeles, de pus în practică şi nu trebuie să facem nicio facultate ca să le pricepem.

Dacă ne trăim viaţa după această Lege simplă şi de dragul nostru lăsată de Dumnezeu, atunci legile punitive omeneşti nu ne mai afectează. Vom fi feriţi de ele prin chiar modul nostru de viaţă. (C.Ţ.)

Read Full Post »

Pentru înţelegerea celor ce se petrec la ieşirea sufletului din trup, mult ne ajută teologia chipului şi asemănării.

Repetăm pe scurt câteva date:

Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Chipul îl are în însuşirile sale sufleteşti prin natură, iar asemănarea a primit-o ca posibilitate a desăvârşirii prin har, după nevoinţă. Deci chipul ne este dat, iar la asemănare trebuie să ajungem în cursul vieţii.

Porunca lui Dumnezeu de la început a fost „creşteţi” şi însemna tocmai această ajungere la asemănare prin ascultare şi conlucrare cu voia divină.

Dar omul, neascultând prin cuvânt, la sfat străin se grăbi cu partea a doua a poruncii, cu „înmulţirea” înainte de a creşte duhovniceşte. Aceasta i-a adus „Îmbrăcarea” în aceste „haine de piele” a căror sfârşit este „moartea”. Una din rugăciunile înmormântării explică aceasta astfel: „Ca această negrăită legătură dintre trup şi suflet să se taie şi să se desfacă în cele din care a fost alcătuit, adică sufletul să se întoarcă la Dumnezeu de la Care şi-a luat fiinţă, iar trupul să se întoarcă în pământ, din care a fost luat, pentru ca răutatea să nu devină nemuritoare”. Prin neascultarea care i-a adus omului moartea hainelor de piele a fost îndreptată şi posibilitatea creşterii la „asemănare”.

Această stare de lucruri a dăinuit în tot neamul omenesc până la întruparea lui Hristos, noul Adam, Care a fost ascultător până la moarte şi „încă moarte pe cruce”. Prin ascultarea Sa, de asemenea încercată de ispititor, am recâştigat iarăşi posibilitatea asemănării. Înainte deHristos n-a fost mântuire şi în afară de Hristos nu este mântuire, ci numai în Hristos ne putem mântui.

Între chip, ascultare, asemănare şi mântuire se stabileşte o strânsă legătură. Căci nu ne putem mântui numai cu chipul, fără asemănare, şi nu putem spori de la chip la asemănare, fără ascultare şi nu putem asculta prin natură fără Hristos.

Deci, ascultarea Lui cea până la jertfă ajută şi ascultării noastre, întorcând-o în ascultarea originară pe care o pierdusem toţi în Adam. Ce am pierdut toţi în Adam recâştigăm individual în Hristos. De aceea e numit creştinismul o a doua creaţie a lumii.

Moartea totuşi dăinuieşte şi după Hristos.

Dar acum nu mai are sensul osândei, ca plată a neascultării, căci ascultarea lui Hristos  -jertfa- a transformat moartea în eliberarea de patimi.

Jertfa Mântuitorului a biruit moartea, care până aici se întindea şi asupra sufletului nemuritor, ţinându-l închis într-o stare de iad.

Învierea lui Hristos a biruit moartea, pentru noi lăsându-i morţii puterea numai asupra trupului, „care nu se supune lui Dumnezeu şi nici nu poate” iar pentru suflet făcând-o şi înviere. Învierea lui Hristos mai este totodată şi certitudine religioasă a învierii celei de obşte a cărei începătură S-a făcut Domnul Hristos. Deci Hristos prin jertfa Sa a câştigat biruinţă asupra morţii în toată extinderea sa, iar biruinţa ne-a dat-o nouă. Cu puterea ascultării Sale, a restabilit chipul ce se desfigurase, am văzut slava asemănării, „slava Sa”, „ca a unui Dumnezeu”. A restabilit asemănarea originară a omului cu toate urmările acestei restabiliri.

Cu aceste câteva date dogmatice putem înţelege ceva mai bine şi cele de la ieşirea sufletului şi cele de pe urmă ale omului, iar pentru o mai clară înţelegere a lucrurilor împărţim descrierea faptelor ce se petrec în două situaţii extreme, lăsând subînţelese treptele intermediare a căror variaţie este aproape infinită.

– O extremă o formează starea sufletelor, care în cursul vieţii pământeşti n-au avut nici-o grijă de mântuirea lor, au fost numai trup, numai natură, numai chip.

– Cealaltă extremă o formează starea sufletelor care în starea vieţii pământeşti au alergat la „Ţinta Hristos”, au biruit trupul prin duh, prin nevoinţă şi har şi-au depăşit natura şi în dar au primit cununa alergării:’ asemănarea, desăvârşirea, slava îndurnnezeirii.

Totuşi pentru evitarea încadrărilor arbitrare şi a fanteziilor deznădejdii, descriem şi câteva stări intermediare, luate la întâmplare.

Să luăm lucrurile cum se petrec ele,

1. – în prima extremă: trupul slăbeşte, legătura materiei se subţiază, relaţia cu veacul acesta se stinge, fie pe calea bolii, fie pe calea ascezei. Dacă omul a trăit mai mult după firea pământească, la sfârşit prezintă o înfăţişare de înfrânt, de amărât dar şi de „arătare”. Dă impresia unei absenţe a sufletului într-un rest de om, în realitate sufletul e încă în trup, dar nefiind dezvoltat după natura sa, fiind pipernicit ca rosturi ale sale în trup, avem această impresie de absenţă, de „dus”.

Omul natural, omul trupesc nu-şi vede sufletul, abia îşi constată chipul, însă fără să-i confirme obârşia. Nu-şi poate face o idee clară despre suflet, deşi el există în trup, care-i este sufletului ca o temniţă ce-l ţine în întuneric. Când trupul slăbeşte, ca putere de temniţă asupra sufletului, şi vremea ieşirii sale din lumea aceasta se apropie, sufletul ia cunoştinţă de sine într-un mod violent, trezindu-se ca făptură spirituală – deci imponderabilă – ce stă pe prag de conştiinţă de sine între două lumi. Abia acum sufletul se vede pe sine, spre deosebire de vremea ce o petrecea în trup. În trup el împrumuta acestuia energia specifică a simţurilor. În baza energiei sufletului trupul e vioi, sănătos şi capabil de o viaţă de relaţie cu lumea dinafară. Când omul prin modul pământesc de viaţă, pe care l-a considerat singurul real, a neglijat sau a tăgăduit sufletul şi celălalt tărâm al existenţei, acum, la întâlnirea violentă cu această lume de dincolo, crezută de el „fictivă”, strigă, aşa zicând, de spaimă sau de uimire. Acest ţipăt se răsfrânge şi în trup ca un ecou în pădure, iar cei ce stau prin preajmă zic, auzind aceste frânturi, că delirează.

– Ce se petrece de fapt?

Sufletul în preajma ieşirii din trup capătă vedere specifică naturii sale spirituale, prin care se vede pe sine mult mai clar de cum ne putem vedea noi în oglindă. Această nouă vedere are un plus faţă de a noastră, o dimensiune morală. Acum se descătuşează funcţia morală a conştiinţei „unde” era sădită energia atentă a asemănării şi a cărei existenţă o simţim şi prin vălul trupului. Trupul rămâne în sine inutil şi neputincios dar acum el e „legat” de o făptură spirituală descătuşată, extrem de impresionată, uluitoare, care-l poate face şi pe el capabil de acţiuni şi rezistenţe neobişnuite în mod normal. Această făptură, imponderabilă, eliberată de legea gravitaţiei în baza căreia corpurile au greutate, nu e nicidecum statică. Acum începe dinamica unui dialog interior aprins între lumina conştiinţei şi întunericul nefiinţei cel înscris în făptura sa de către patimile fixate în trup şi de către alte amăgiri, după cum omul şi-a condus viaţa sa pământească sub aspect moral. Păcatele, aceste înfrângeri morale, aceste dovezi de necredinţă, puteau fi şterse de pe „haina” sufletului în cursul vieţii dând ajutor luminii conştiinţei cu puterea dumnezeiască din Sfintele Taine, în care în mod acoperit este Hristos, dar acum aceasta nu se mai poate. Toate acestea stâmesc o contradicţie cumplită, insuportabilă, fără ieşiri şi fără termen, faptul acesta îi face pe unii să strige cu un huiet sinistru, prelung, ca de nebun.

Trezirea neaşteptată a sufletului pe celălalt tărâm, al celei mai intense conştiinţe a existenţei, – declanşarea acelui dialog cumplit, ucigaş, între „chipul” structurat cu negrijă în viaţa pământească şi „asemănarea” sădită în conştiinţă, dar aflată acum fără nici un conţinut, o conştiinţă „goală” fără haina luminii divine a făpturilor cereşti – apoi întâlnirea brutală în cale a făpturilor cereşti corespunzătoare chipului şi asemănării cărora s-a făcut, toate acestea sunt fondul huietului sinistru, pe care trupul nu l-ar fi putut suporta ca durată şi intensitate în cursul vieţii normale.

Acum el este jucăria unor puteri care-l depăşesc. Locul din psalmi: „Omul în cinste fiind n-a priceput, alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Ps. 48,21), capătă acum o fioroasă realitate. Cei cumpliţi la chip se reped să-l ia în primire: „Căci nouă te-ai dat!” şi „Nouă ne eşti dat!” de urâtul cărora spaimă mare cuprinde sufletul, care însuşi pe sine se vede la fel de cumplit, de fioros şi de urât. Acum întinde mâinile după ajutor şi-i strigă pe toţi şi nu-i cine să-i ajute, căci „nevoie mare a cuprins sufletul” (Din rugăciunea înmormântării).

Suferinţa sufletului începe brusc de la această constatare a chipului său demonie în care s-a structurat prin necredinţă, prin împotrivirea faţă de jertfa lui Hristos pe care trebuia să o primească „În fiecare zi” prin umilă şi statornică lepădare de sinea sa cea deşartă. Acum se vede brutal: plin de sine ca un demon, muncit de sila de a petrece cu ei, alţi plini de sine. Se vede ţesut de patimile lor care i se păreau lui „Viaţa” dar erau „moartea”. Vede iluzia şi amăgirea patimilor, care i se păreau „adevăr” dar care acum se lămuresc că au fost omorârea vieţii celei adevărate. Deznădejdea şi trufia îl macină cumplit într-o contrazicere de iad. Cele deşarte după care alergase orbeşte o viaţă i-au adus acum mintea prinsă pentru eternitate în preocuparea cu nimicul sau nefiinţa. Acum patimile nemaiavând posibilitatea satisfacerii prin trup se satisfac „în gol” crescând la intensităţi fantastice şi chinuind fantastic sufletul într-o muncire fără ieşire. Acesta este iadul.

Acum, în ceasul al doisprezecelea, vede sufletul că a greşit calea, stând de dragul patimilor şi a iubirii de sine împotriva căii Adevărului Vieţii veşnice, dar acum singur nu-şi mai poate ajuta cu nimic: s-a făcut noapte, când nimeni nu mai poate lucra mântuirea sa, adică această izbăvire de consecinţele patimilor.

Această stare extremă a sufletului poate deveni intermediară dacă mai este cu el mila dumnezeiască. Astfel, dacă însă intervine activ mila dumnezeiască, starea aceasta de iad a sufletului, de spaimă şi de dezastru, mai dăinuieşte o vreme pământească oarecare şi e „ţinut legat de trup” să-şi îndrepte viaţa şi prin iubirea de oameni să facă pocăinţă şi pentru cel mutat care pesemne a mers la rău. Căci iubirea de oameni depăşeşte şi ea hotarele morţii şi prin rugăciunile Bisericii însoţeşte pe cei mutaţi de la noi până la judecata de pe urmă şi poate îmbunătăţi starea sufletului la cele de pe urmă ale omului la învierea cea de obşte, înainte de judecata definitivă asupra omului întreg.

Această deprindere cruntă de aici a trupului şi a sufletului ca ispăşire pasivă în ceasul al doisprezecelea al vieţii a câte unui om, vedem întâmplându-se şi ca o măsură extremă luată de la distanţă de Sfântul Pavel îndeobşte cu cei din Corint şi cu puterea Domnului Iisus Hristos; ca pe unul care păcătuise cu femeia tatălui său, să fie dat satanei spre pieirea trupului său, ca sufletul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus. Fireşte că satanizarea unui om ca cel din Corint, sau îndrăcirea celor din Gadara sau ţinerea în gârbovie 18 ani de satana a femeii ce venise într-o sâmbătă la Sinagogă şi altele nenumărate numai în Noul Testament nu sunt fapte în afara ştirii lui Dumnezeu. De asemenea sunt grăitoare cuvintele Scripturii despre îngăduinţa dată de Dumnezeu satanei ca să se atingă de avuţia şi trupul dreptului Iov. „Dar de sufletul lui să nu se atingă” spre dovedirea credincioşiei sale către Dumnezeu, pusă la îndoială de satana, ca pildă de răbdare în necazuri şi umilinţă şi ca statornicie neclintită a sufletului către Dumnezeu, oricâte propuneri îi făceau prietenii, nevasta, ca să tăgăduiască pe Dumnezeu şi să moară ca să scape de chinuri.

2. Cea de-a două extremă a stării sufletelor la ieşirea din trup

Incepem cu o precizare în plus a noţiunii de conştiinţă şi a noţiunii acelui „dincolo” al existenţei cu care şi conştiinţa are o tangenţă. Conştiinţa, cuvânt cu cuvânt, înseamnă a şti împreună, cu ştiinţă comună între cei doi termeni ai religiei: Dumnezeu şi omul. Ochiul lăuntric ce vede în două părţi: înspre Dumnezeu şi înspre om cu sediul în suflet. Acesta, prin natura sa, codifică totul cu o dimensiune morală. Este ochiul comun al nostru şi al lui Dumnezeu sădit în adâncul fiinţei noastre, o ultimă stea din rai, rămasă pe cerul nostru metafizic – dincolo de cele văzute – faţa noastră duhovnicească pe care o răsfrângea asemănarea, adâncul fiinţei pururi întors către Dumnezeu, de la care primeşte energia slavei Sale, care poate să răzbească prin toate învelişurile de piele ale trupu lui încât – se făcu văzută „strălucirea slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Moise” şi a altor sfinţi aleşi ai lui Dumnezeu, până aproape de zilele noastre, pe faţa Sfântului Serafim de Sarov.

Partea dintru noi a acestui ochi se poate şi îmbolnăvi, în înţelesul că-i slăbeşte vederea morală, până la a nu mai vedea deloc. Aceasta se întâmplă în urma faptului că omul respectiv n-a mai vrut să ia în seamă „mustrarea conştiinţei” pentru înfrângerile sale morale. Ca urmare vederea morală i se atrofiază. Dar se poate întâmpla şi mai rău: după o perioadă de orbire a conştiinţei, energia să răbufnească cu violenţă şi să strice şi chipul, adică echilibrul şi buna funcţionare a facultăţilor sufleteşti, exprimat prin sistemul de relaţie al trupului cu sine şi cu lumea.

Ca atare se înţelege că ochiul conştiinţei este ochiul sufletului şi că această vedere a lui, după ieşirea din trup, nu se mai împiedică de materie, vede prin ea, nu se mai opreşte de timp, vede trecutul unei vieţi comprimat într-o clipă, distanţele nu-i mai sunt o stavilă deşi nu are o mobilitate şi o atotprezenţă.

Aşa este acest „dincolo”: eliberare de îngrădirile trupului, spaţiului, masei, greutăţii – fără ca totuşi să fie topire sau destrămare a fiinţei. Pentru comparaţie, e dată într-o carte întâmplarea unuia care făcuse nişte rele pentru care e prins şi închis. Stătu o vreme la închisoare, apoi de aici la judecată, unde este judecat şi trimis cu toată rânduiala la spânzurătoare. A ajuns la locul de osândă, la urmă i se trece frânghia peste cap. Când simţi frânghia pe grumaz deschise ochii, trezit din vis de o bucată din tencuiala care căzuse din tavan tocmai pe grumazul lui. Toată istoria visată de el, care cuprindea vreme îndelungată, se petrecuse în fracţiuni de secundă.

Aşa este şi cu ieşirea din durata pământească în coordonatele celuilalt tărâm al existenţei. Dincolo – înaintea lui Dumnezeu, „o zi e ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi” (II Petru 3,8). Dacă este zi petrecută în chin, e ca o mie de ani, iar dacă este în bucurie, o mie de ani e ca o zi – căci „dincolo” nu mai e timp matematic sau astronomic, ci trăirea în durata morală a existenţei pe care revelaţia o transcrie cu această paradoxală expresie.

Acum se deschid înţelesuri şi perspective largi ale împărăţiei lui Dumnezeu, care este înlăuntrul nostru. Faptul că conştiinţa noastră are o faţă pururi întoarsă către Dumnezeu: a Căruia oglindă se face, ne explică posibilitatea asemănării, a desăvârşirii şi a îndumnezeirii. Pe de altă parte suntem botezaţi şi îmbrăcaţi în Hristos şi temple ale Duhului Sfânt, fiind nevoitorii pe calea ascezei, a dreptei credinţe şi a bunei povăţuiri, am biruit trupul cu puterea Duhului, făcându-l până la urmă din râvnitor ai patimilor ascultător ·supus Duhului. De aici începe toată deosebirea cu privire la cele ale diferitelor mutări din lumea aceasta.

Sfinţii toţi s-au nevoit întins şi susţinut de a stinge patimile din trup – de a curăţi mintea şi inima de slava cea deşartă, sau pentru lepădarea de voia lor ca să facă „loc” lucrării Duhului Sfânt în: sufletul, mintea şi inima lor. Aşa, cele nevăzute de „dincolo” prindeau viaţa sufletului şi chipul devenea asemănare, răzbind vălurile trupului, subţiindu-l, împrumutându-i însuşiri duhovniceşti, pentru mari faceri de bine şi fapte ale iubirii de oameni cum ar fi, de pildă, faptele de ajutor la distanţă ale Sfântului Nicolae sau ale unor părinţi din pustia scetică. E clar că atotprezent numai Dumnezeu în Treime închinat este şi ca atare numai El ştie necazurile şi nedreptăţile răbdate pretutindeni de robii Săi, care I se roagă de izbăvire. Dar, oricât de necrezut s-ar părea, Dumnezeu mult iubeşte şi doreşte să petreacă cu oamenii în inima lor şi să-i pună unii pe alţii să-şi ajute pe căi naturale sau pe căi supranaturale, El făcând totul prin mâinile sau prezenţa „văzută” a lor. De aceea, trupul cu cât este mai ascultător de Duh, cu atât e mai subţire şi devine din ce în ce o unealtă mai bună a lui Dumnezeu, „în mâna” iubirii Sale de oameni, şi rămâne ca atare şi după mutarea lor din lumea aceasta. Deci cele de pe urmă ale trăitorilor după Duh, care au realizat cel mai bine nevoinţa asemănării, trupul, deşi a ajuns neputincios, începe să iradieze viaţa cea lăuntrică a sufletului până la măsuri de slavă dumnezeiască. Un suflet luminat lăuntric acţionează asupra trupului, făcându-l şi pe acesta luminos, chiar mai multă vreme, cum avem chipul strălucitor „ca fulgerul” al Sfântului Sisoe, când se muta acesta. Domnul Hristos era prezent, iar nevoitorul se lumina de lumina dumnezeiască de pe Tabor a Slavei Schimbării la faţă a Domnului. Nevoitorul se ruga să fie îngăduit să se mai pocăiască puţin „Tu mai ai nevoie de pocăinţă, părinte?” ziseră cei din jurul său, iar el răspunse „cu adevărat încă n-am pus început bun” şi s-a săvârşit în dumnezeiasca lumină. Poate că acesta a fost nevoitorul care l-a determinat pe Sfântul Ioan Scărarul să spună că: .desăvârşirea e o prăpastie de smerenie”.

Dacă la sufletele celor trupeşti vin cu silnicie vameşii de tuci ai unui cer de catran, sufletele drepţilor însă se trezesc înconjurate de făpturile luminii, de sfinţi şi cântarea cerească. Uimiţi de dumnezeiasca frumuseţe de care sunt atraşi şi înşişi străbătuţi, ca dintr-un extaz se strămută din cele de aici la veşnicele lăcaşuri în împărăţia lui Dumnezeu.

După dumnezeiasca iconomie trupurile lor pot primi în continuare harul tămăduirilor de boli, a izvorârii de mir, a ocrotirii de cetăţi şi alte haruri, ca confirmare a iubirii de oameni a sfinţilor, activă şi după mutarea lor din trup. Atingerea în viaţă a nepătimirii, a izbăvirii de patimi prin focul smereniei şi conlucrarea Duhului Sfânt, au ca urmare buna mireasmă şi harul atingerii de un suflet îndumnezeit. Sfântul Serafirn în serafica sa iubire de oameni pe care-i numea „bucuria mea” îi îndemna să vie cu necazurile şi la mormântul lui şi să i le spună, ca şi cum el ar fi de faţă; căci va mijloci la Dumnezeu pentru alinarea lor.

Cu aceste date, înţelese, începe să se facă lumină în problema fundamentală pentru tot omul: mântuirea. Adevărat că în Hristos „în dar suntem mântuiţi”: însă darul mântuirii câştigat de jertfa lui Hristos ni-l însuşirn cu mare nevoinţă, vreme de-o viaţă. Niciodată nu putem zice pe pământ „de acum suntem mântuiţi, pentru că încă zicând aşa ne împiedicăm şi cădem”.

Îngerii duceau la cer sufletul Sfântului Macarie. În văzduh îl întâmpinau şi viclenii diavoli şi ziceau: „Ai scăpat de noi, Macarie” şi el răspunde: „încă nu am scăpat, ci îmi mai trebuie ceva”, şi intrând pe uşile raiului s-a întors către ei zicându-le: „Acum am scăpat de voi!”

Această întoarcere a sufletului în Rai aceasta este mântuirea, pentru dobândirea ei, „ştiind Cui credem”, punem toată osteneala şi fizic şi cu mintea, cerem ajutorul lui Dumnezeu şi punem toată viaţa înaintea Domnului nostru Iisus Hristos, Care ne-a chemat şi ne-a ales din lume. Faptul că se nasc contemporani, în aceeaşi vreme, o serie de oameni, că aceştia se întâlnesc şi se angajează împreună la un anumit mod de viaţă, că cei mai încercaţi îi ajută pe ceilalţi nu e nicidecum un fapt întâmplător, ci un fapt cu tâlc şi orânduire dumnezeiască. Dacă modul de mutare al unuia dintre noi ne-a pus pe toţi pe gânduri şi de aici am înţeles (unele) taine ale vieţii şi ale morţii, e limpede că aceasta e cu dumnezeiască rânduire, spre folosul tuturor. Nevăzut, Dumnezeu este cu noi, ne are de grijă şi ne învaţă. Ca atare noi reînnoim făgăduinţele noastre, limpezindu-ne alergarea.

Toţi termenii „grei” folosiţi până aici ne sunt daţi în diferite porunci, de a ne ocupa în mod practic de ei. Totul începe de la ceva uşor, posibil şi neînsemnat, dar duce cu anii, cu stăruinţă şi cu dragoste, până la culmi de lumină dumnezeiască. De pildă: Asemănarea (cu Dumnezeu) este nevoinţa îndumnezeirii care se adună în suflet, cu migală, câştigând prilej după prilej, comportare după Duhul Sfânt, sau după cum ar face Domnul Iisus, şi nu după omul sau după patima din noi. Patimile slăbesc cu postul şi cu rugăciunea neîncetată, se ard cu smerenia cea din ascultare şi cu a ţine în conştiinţă pe Celălalt, pe Cel bun.

Lepădarea de sine – crucea firii pământeşti cea din fiecare zi şi condiţia fundamentală a urmării lui Hristos – e cheia câştigării prilejurilor de îmbogăţire în Dumnezeu. Căci ne lepădăm de voia noastră pe toate cărările, ca să facem „loc” lucrării Duhului Sfânt în noi, care se roagă „negrăit” pentru noi şi lucrează mântuirea noastră în anii vieţii,

Îndeplinind cu convingere şi cu dragoste această condiţie fundamentală cerută de Domnul Iisus – a lepădării de sine, în scurtă vreme pricepem că pe El Îl câştigăm, câştigând prilejurile, şi câştigăm totodată şi desprinderea noastră de trupul patimilor şi de „lume”, după cuvântul unei preasfinţite feţe care zice că: oricât de paradoxal ni s-ar părea, pentru aceasta ne-am născut în lumea aceasta „ca să învăţăm a ne desprinde de ea”.

Desprinderea deci, nu prinderea sau înprinderea.

Putem şi şti în ce măsură suntem pe cale, în adevăr şi în viaţă – semnul e măsura smereniei când Atotprezenţa lui Dumnezeu în Treime închinat devine un fapt de conştiinţă şi de trăire a noastră chiar şi între mărunţişurile de toate zilele. Sentimentul şi conştiinţa trăirii dogmatice a lui Dumnezeu ca Atotprezent: „Aici eram, dar dacă nu M-ai chemat?”, ne curăţeşte inima până la măsuri de trăire mistică şi vedere dumnezeiască.

In altă ordine de idei, trăirea în prezenţa vie a lui Dumnezeu Iisus ne aduce şi alte daruri; ne uneşte duhovniceşte cu toţi nevoitorii care mai înainte de noi au dobândit mântuirea şi le câştigăm şi rugăciunile şi rudenia lor duhovnicească.

Gândindu-L şi trăindu-L pe Dumnezeu viu şi de faţă, devenim din ce în ce mai odihnitori de Dumnezeu în inimile noastre. Ochiul conştiinţei se deschide la noi lumini, mintea se luminează de har şi primim, din vreme în vreme, încă de aici evidenţa vieţii celuilalt tărâm al existenţei.

Read Full Post »

Prefata editorului american

Într-o locuinţă de la subsol, aproape de centrul oraşului San Francisco, pe la începutul anilor ’60, Eugene Rose, viitorul părinte Serafim, stătea la masa sa acoperită de mormane de cărţi şi teancuri de dosare. Camera era tot timpul întunecoasă pentru că prin fereastră pătrundea prea puţină lumină. În urmă cu câţiva ani, Eugene se mutase în această locuinţă în care avusese loc o crimă şi în care, spuneau unii, încă mai sălăşluia un duh necurat. Dar Eugene, sfidând acest duh şi duhul din ce în ce mai întunecat al oraşului din jurul său, şi-a acoperit un perete cu icoane în faţa cărora a aşezat o candelă roşie.

În această cameră, Eugene a început lucrul la o cronică monumentală despre războiul omului modern împotriva lui Dumnezeu: încercarea omului de a distruge Vechea Rânduială şi de a crea una nouă fără Hristos, de a nega existenţa Împărăţiei lui Dumnezeu şi de a întemeia în locul acesteia propria lui utopie pământească. Lucrarea pe care avea de gând să o scrie se intitula Împărăţia Omului şi Împărăţia lui Dumnezeu.

Cu numai câtiva ani înaintea acestui moment, Eugene însuşi căz~se în mrejele acestei Împărăţii a Omului şi avusese mult de suferit; participase şi el la războiul împotriva lui Dumnezeu. După ce a părăsit creştinismul protestant în care fusese crescut, pentru că era neputincios şi searbăd, a participat la anticultura boemă a anilor ’50 şi s-a adâncit în studiul religiilor şi filosofiilor orientale care învătau, în esentă, că Dumnezeu este impersonal. La fel ca artiştii şi scriitorii absurdului contemporani cu el, Eugene s-a’ încumetat să încerce până la pragul nebuniei experimente de gândire care depăşeau orice logică, în încercarea dementă de a sparge limitele şi de a pătrunde „de cealaltă parte a realităţii”. S-a adâncit în cuvintele „profetului” nebun al nihilismului, Friedrich Nietzsche, până când aceste cuvinte au ajuns să-i răsune în suflet cu o putere electrizantă şi infernală. Prin toate aceste căi încerca să ajungă cu mintea la Adevăr şi Realitate, dar toate au eşuat. Căzuse într-o asemenea stare de deznădejde, încât, atunci când i s-a cerut să o descrie, nu a putut spune decât: „Am fost în iad”. Se îmbăta şi se războia cu Dumnezeul pe care Îl declarase mort, se tăvălea pe jos şi striga la El să-l lase în pace. Odată, când era beat, a scris: „Sunt bolnav, aşa cum sunt toţi oamenii cărora le lipseşte dragostea lui Dumnezeu”.

„Ateismul”, va scrie Eugene câţiva ani mai târziu, „adevăratul ateism «existenţial», care arde de ură împotriva unui Dumnezeu nedrept şi nemilos, este o stare de spirit; este o încercare autentică de a te război cu adevăratul Dumnezeu ale Cărui căi sunt atât de inexplicabile chiar şi celor mai credincioşi dintre oameni şi care se sfârşeşte cu o revelaţie orbitoare a Celui pe care ateul autentic Îl caută cu adevărat. Hristos Însuşi lucrează cu aceste suflete. Antihrist nu trebuie căutat mai întâi printre marii nihilişti, ci printre mărunţii susţinători care Îl au pe Hristos numai pe buze. Nietzsche, prin faptul că s-a numit pe sine Antihrist, şi-a dovedit de fapt teribila foame de Dumnezeu … ”

În această stare de foame teribilă de Dumnezeu se afla şi Eugene la sfârşitul anilor ’50. Şi apoi, asemenea unei rafale neaşteptate de vânt, a pătruns în viaţa sa o realitate pe care niciodată nu ar fi putut-o intui înainte. Către sfârşitul vieţii îşi va reaminti de acest moment:

„Ani de zile am fost mulţumit că în căutările mele mă situam «deasupra tuturor tradiţiilor», rămânând într-o oarecare măsură credincios fiecăreia. ( … ) Când am vizitat pentru prima oară o biserică ortodoxă, am făcut-o pentru a cunoaşte o altă «tradiţie». în orice caz, atunci când am intrat într-o biserică ortodoxă (o biserică rusească din San Francisco), ceva s-a întâmplat cu mine, ceva ce nu trăisem în nici un templu budist sau oriental; ceva din inimă îmi spunea că aceasta era «casa mea”, că toate căutările mele se încheiaseră. Nu am ştiut să-mi explic toate astea, pentru că nu înţelegeam nimic din slujba care se făcea într-o limbă străină. Am început să merg mai des la slujbele ortodoxe şi am învăţat treptat limba şi ritualul. ( … ) O dată cu intrarea mea în ortodoxie am devenit conştient de un alt lucru: că Adevărul nu este o simplă idee abstractă, căutată şi cunoscută la nivel raţional, ci este un Adevăr personal – chiar o Persoană – căutată şi iubită cu inima. Şi aşa L-am întâlnit pe Hristos.”

In timp ce lucra Împaratia Omului şi Împăratia lui Dumnezeu în locuinţa sa de la subsol, Eugene încă se mai războia cu Adevărul pe care îl descoperise. Găsise Adevărul în chipul nepervertit al lui Hristos, aşa cum fusese păstrat în Biserica Ortodoxă şi tânjea să pătrundă în ceea ce numea „Sfânta Sfintelor” a Bisericii, adică în dimensiunea ei mistică şi nu în cea plictisitoare a laturii lumeşti şi organizaţionale. Îl vroia pe Dumnezeu şi îl vroia cu ardoare. Scrierile din acea perioadă au reprezentat pentru el un fel de catharsis: o cale de ieşire din neadevăr, din întunericul subteran către lumină. Deşi sunt filosofice în expresie, mult mai mult decât scrierile sale ulterioare, aceste scrieri de început s-au născut dintr-o suferinţă profundă care era încă vie în sufletul lui. Este firesc faptul că a scris mai mult despre Împărăţia Omului în care a suferit toată viaţa, decât despre Împărăţia lui Dumnezeu, pe care abia o întrezărise. Împărăţia lui Dumnezeu o înţelegea încă din perspectiva Împărăţiei Omului.

Din cele 14 capitole pe care Eugene plănuise să le scrie pentru a sa magnum opus doar al şaptelea a fost redactat integral; restul a rămas în note manuscrise. Acest capitol pe care îl prezentăm aici tratează filosofia nihilismului.

Nihilismul – care consideră că nu există Adevăr absolut, că toate adevărurile sunt relative – este, după cum a afirmat Eugene, filosofia care stă la baza culturii secolului XX: „S-a răspândit atât de mult, încât a devenit universal; a penetrat perfect şi adânc în minţile şi inimile tuturor oamenilor de astăzi, încât nu mai există nici un «front» pe care să fie combătut”. Miezul acestei filosofii, spune el, a fost „exprimat cel mai clar de Nietzsche şi de un personaj al lui Dostoievski în fraza: «Dumnezeu a murit, prin urmare omul devine dumnezeu şi totul e permis»” .

Din proprie experienţă, Eugene credea că omul modern nu poate deveni deplin al lui Hristos înainte de a conştientiza cât de departe a căzut de Dumnezeu, el şi societatea sa, adică până când nu va vedea mai întâi nihilismul în sine însuşi. „Nihilismul epocii noastre se află în toate”, scria el, „şi aceia care nu aleg să-l combată în numele deplinătăţii fiinţei Dumnezeului celui viu sunt deja devoraţi de el. Am fost aduşi pe marginea abisului acestui Nimic şi, fie că îi recunoaştem sau nu natura, vom fi înghiţiţi fără speranţă în acest hău prin afinitatea cu nimicul atotprezent în noi – dacă nu rămânem statornici într-o credinţă deplină şi adevărată (care, punând la îndoială, nu se îndoieşte) în Hristos, fără de Care, într-adevăr, nimic nu suntem.”

Ca scriitor, Eugene a simţit că trebui să-şi cheme contemporanii din acest abis. A scris nu numai din setea de Dumnezeu, ci şi din preocuparea lui faţă de ceilalţi oameni care Îl căutau pe Dumnezeu – chiar şi faţă de cei care, ca şi el, L-au respins pe Dumnezeu şi s-au răzvrătit împotriva Lui tocmai dintr-o prea mare nevoie de El.

Din suferinta sa lăuntrică, din întunericul vietii sale de altădată, Eugene vorbeşte umanităţii contemporane care se găseşte de asemenea în suferinţă şi întuneric. Acum, la trei decenii de la scrierea lucrării, pe măsură ce puterile nihilism ului şi anti-creştinisrnului pătrund tot mai adânc în fiinţa societăţii noastre, cuvintele lui sunt mai necesare ca oricând. Recunoscând şi luptând împotriva nihilismului din el însuşi, poate să ne ajute să ne ferim de a cădea pradă spiritului distrugă tor al acestuia şi ne poate ajuta să rămânem credincioşi Adevărului veşnic Care S-a făcut trup.

Monahul Damaschin Cristensen

 

Împărăţia Omului şi Împărăţia lui Dumnezeu

Orice om, în virtutea faptului că este om, trebuie să facă alegerea între Dumnezeu sau sine însuşi. Şi fiecare om a făcut alegerea între cele două căi, pentru că noi suntem ceea ce alegem. Şi prin alegerea noastră arătăm preferinta noastră pentru o împărăţie sau pentru alta: pentru fmpărăţia lui Dumnezeu sau pentru împărăţia Sinelui. (Eugene Rose)

Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor (Matei 4, 17)

Din motive pe care le vom discuta mai târziu, lucrarea de „filosofie religioasă” a lui Eugene nu a fost din păcate terminată. S-au tipărit câteva secţiuni, dar cea mai mare parte a cărţii a rămas în formă de note manuscrise şi de ciorne clasificate în funcţie de acest subiect. Notele erau exhaustive; se pare că Eugene nu a lăsat nici o piatră nerăsturnată în cercetarea sa. Sfinţi, filosofi, istorici, artişti, oameni de ştiinţă, personalităţi istorice sau contemporane, personaje de roman – pe toţi i-a studiat pentru a oferi o bază la această critică a civilizaţiei occidentale. Pe multe din paginile notelor sale a indicat data când au fost scrise, ştiind faptul că filosofia sa se va maturiza pe măsura avansării cu studiul. Ultimul plan al notelor sale arată in felul următor:

Partea a II-a: Împărăţia Omului in epoca modernă Capitolul III: O interpretare creştin-ortodoxă a epocii moderne

Capitolul IV: Idolii seculari ai epocii moderne

1. Cultura/civilizaţia, judecate din perspectiva spiritualităţii creştin-ortodoxe

2. Ştiinţă/ raţionalism, înţelese din perspectiva dumnezeieştii înţelepciuni

3. Istorie/progres, judecate de teologia creştinortodoxă a istoriei

Partea a III-a: Vechea Ordine şi „Noua Ordine” Capitolul V: Vechea Ordine: imperiul creştinortodox

Capitolul VI: Venirea „Noii Ordini”: revoluţia epocii moderne

Capitolul VII: Rădăcinile Revoluţiei: nihilismul Capitolul VIII: Scopul Revoluţiei: mileniul anarhist

Partea a IV-a: Spiritualitatea creştin-ortodoxă şi „noua spiritualitate” (aproape patru capitole)

Partea a V -a: Finalitatea fiecăreia dintre cele două Împaraţii

Capitolul XIII: „Noul creştinism” şi domnia lui Antihrist

Capitolul XIV: Împărăţia cerurilor

Dintre cele aproximativ 14 capitole, singurul care a cunoscut forma definitivă a fost cel de-al şaptelea – despre nihilism. Numai acest capitol cuprinde peste 100 de pagini, ceea ce oferă o idee despre dimensiunile cărţii lui Eugene.

Studiind miile de pagini de material adunat de Eugene pentru cartea sa, se observă preponderenţa acordată atitudinii de negare şi refuz şi mai puţin celei de afirmare a credinţei. Această unilateralitate vădeşte starea lui Eugene din acea perioadă, când îi era mai uşor să se exprime pertinent despre sfera maleficului în care a pătimit timp de patru ani şi abia mai târziu despre sfera sfinteniei căreia abia îi atinsese suprafata. Dar această unilateralitate nu afectează veridicitatea gândirii sale din prima perioadă, ci mai degrabă subliniază nevoia de a lucra deplin, mai târziu, „latura cealaltă”, ceea ce s-a şi întâmplat. Caracterul exhaustiv al criticii sale din Împărăţia Omului şi împărăţia lui Dumnezeu a fost un semn al încercării sale de a o rupe complet cu apostazia culturii occidentale; şi pornind de aici a fost în stare mai târziu să apuce calea restaurării moştenirii spirituale abandonate a Occidentului.

În introducerea din partea întâi a cărţii, Eugene scria: „Cele două Împărăţii sunt edificate pe două credinţe: Împărăţia lui Dumnezeu pe credinţa în Hristos; Împărăţia Omului pe credinţa in lume”. Ultima, afirmă el, se bazează in aparenţă pe „evidenţă” şi „necesitate”, dar, la un nivel mai profund, disimulează pofta omului:

„Adevărul este că omul lumesc nu-şi doreşte altă lume. Pentru că «cealaltă lume» deschide existentei o profunzime şi o complexitate pe care omul «trupesc» (în starea lui căzută) nu doreşte să o infrunte; «cealaltă lume» perturbă toată «pacea lumească a minţii» şi îi distrage pe oameni de la datoria «evidentă» şi simplă «de a face ca lucrurile să meargă înainte»”.

În prima parte, Eugene a dezvoltat această idee spunând că, deşi creştinul pare să fie un idealist, totuşi el este adevăratul realist, şi nu omul lumesc, pentru că numai el poate înţelege existenţa aşa cum este ea:

„Necazul şi suferinţa şi moartea, inseparabile de această viaţă, sunt teoretic acceptate de omul lumesc, dar el va face tot ce-i va sta în putinţă pentru a le aboli sau cel puţin pentru a le alina sau pentru a-şi distrage atenţia de la ele, privind la partea «pozitivă» a lucrurilor; creştinul le acceptă şi le întâmpină cu bucurie, ştiind că fără asemenea încercări nu există progres în viaţa duhovnicească. ( … ) Lumea trebuie înfruntată; dar în Hristos avem o putere care ne înnobilează şi prin care înfruntăm şi biruim lumea”.

Partea a doua, numită „Împărăţia Omului în epoca modernă”, trebuia să includă o interpretare creştinortodoxă a mentalităţii moderne. Una dintre „legile” acestei mentalităţi pe care Eugene a plănuit să o abordeze a fost „simplificarea” care vădeşte naivitatea modernă în privinţa lucrurilor „spirituale”. Prin faptul că investighează, potrivit credinţei „moderne” în evidenţe, doar manifestările fizice ale lumii spirituale („fenomenele”), omul modern ameninţă să inaugureze ceea ce Eugene numea „epoca magicului”, Această idee apare pentru prima oară In scurta istorie despre Antihrist a lui Soloviov, în care o tehnologie a viitorului era în chip misterios combinată cu fenomene de tip magic. .Polivalenţa intereselor omului modern”, scria Eugene, „s-a născut din nevoia de a găsi ceva care să-L înlocuiască pe Hristos, atitudine care dezvăluie că atât mania sa pentru experimentare, cât şi «toleranţa» sa general recunoscută (care, de fapt, este cât se poate de limitată) nu pot conduce decât la o finalitate lumească în magie, perversiune morală, ocultism, care pot fi definite ca «sfârşitul oricărei experimentări>>.

În dezbaterea despre natura modernismului, Eugene dorea de asemenea să evalueze, potrivit învăţăturii creştin-ortodoxe, cei trei „idoli” ai epocii moderne. Pe primul l-a identificat drept „cultul civilizatiei”. Schitând câteva trăsături ale acestui idol, a arătat cum pot fi creştinii înşelaţi de el în numele slujirii „umanităţii”, înţeleasă ca scop în sine; şi a prezentat aceasta în contrast cu trăsăturile autenticei mile creştine. Un creştin răspunde nevoii imediate a omului din dragoste, în numele lui Hristos; dar când începe să gândească „dacă este bine să hrăneşti un om, înseamnă că este mult mai bine să hrăneşti o mie – unul nu este decât o picătură dintr-o găleată”, atunci începe să facă din creştinism un „sistem”, să-; reducă la o ideologie. Amintind cuvintele lui Hristos – pe săraci îi aveţi mereu cu voi, Eugene scria: „Hristos nu a venit să-i hrănească pe cei înfometaţi, ci să mântuiască sufletele tuturor, flămânzi sau sătui”.

Ştiinţa este următorul idol al epocii moderne pe care Eugene plănuise să-l pună în discuţie. „Ştiinţa modernă”, scria el, ,,( … ) şi-a conferit sieşi putere absolută. Chiar «curiozitatea», rădăcina ştiinţei moderne, urmăreşte tot puterea, pentru că această cunoaştere obiectivă dobândită tot prin curiozitate consideră că «faptele» îi stau la dispoziţie.” Şi aici compară ştiinţa cu magia, afirmând că „amândouă au acelaşi punct de vedere. Amândouă sunt preocupate de fenomene şi de manipularea lor, cu miracole şi rezultate. Amândouă sunt o încercare de a împlini dorinţa omului, o încercare de a supune realitatea propriei dorinţe. Diferenţa este că ştiinţa (ştiinţa modernă) este o magie sistematizată; ştiinţa a găsit o metodă, în vreme ce magia lucrează prin asocieri şi impulsuri lăuntrice. ( … ) Da, oamenii de ştiinţă se pot considera raţionali (în cel mai propriu sens al cuvântului) atât timp cât se limitează la preocupările din laborator, înrobiţi de tehnică. Dar pentru cineva care nu este atât de inrobit de tehnică, cineva capabil să vadă lucrurile dintr-o perspectivă mai largă – nu vor incepe să semene toate aceste rezultate ale ştiinţei cu un peisaj magic?”

Idolul modern al ştiinţei este pus în legătură cu al treilea idol pe care l-a descris Eugene: credinţa in progresul istoric al umanităţii. Desigur, Eugene a privit această credinţă ca pe o răsturnare desăvârşită a adevărului. Potrivit opiniei comune a contemporanilor săi progresul” civilizatiei s-a realizat cumva de la antichitatea clasică la Renaştere, depăşind civilizaţia medievală. Eugene contrazice această viziune, susţinând că Renaşterea a fost de fapt „o tranziţie de la mentalităţile medievale la cele moderne, reprezentând în esenţă o profundă degenerare în comparaţie cu mentalităţile medievale şi un prim stadiu al viziunii haotice care se va instala … ” În această tranziţie, apar noi forţe care se unesc cu cele vechi. „În această perioadă”, scrie el, „s-a realizat un compromis între nou şi vechi, între «creştinism» şi «umanism». ( … ) Noile forţe erau prea puternice pentru a fi satisfăcute cu acest compromis, iar Biserica se va trezi mai devreme sau mai târziu în fata realitătii că prin acest compromis şi-a vândut sufletul.”

Eugene a văzut secolul XVIII ca pe un punct de cotitură, când modernismul intransigent s-a eliberat de Biserică (fie ignorând-o, fie atacând-o) şi şi-a pus în practică erorile. ( … ) Începând cu secolul XVIII trăim într-o «lume nouă», o lume în care continuitatea a fost ruptă; nu mai este o lume a «datului», ci o lume care trebuie construită, O lume a fragmentelor cu care omul – acum împotrivă şi nu împreună cu natura şi Dumnezeu – încearcă să-şi construiască propria casă, propriul oraş, propria împărăţie – propriul Turn Babel”.

Tot pe parcursul secolului XVIII s-a prăbuşit şi ipoteza raţionalistă propusă de Descartes şi Bacon. În ultima parte a acestui secol a pătruns în sfera activităţii umane irationalul, aşa cum se observă în Revoluţia Franceză, ca şi în noul sens al irationalului şi al irealului din artă. Pentru Eugene, falsitatea ideii moderne de „progres” s-a dovedit în degenerarea inevitabilă a rationalismului şi umanism ului iluminist în irationalism şi subumanism. Umanismul, scria el, „este o răzvrătire împotriva adevăratei naturi a omului şi a lumii, o fugă de Dumnezeu ca centru al fiinţei umane, o negare a tuturor realităţilor existenţei umane, înveşmântată în limbajul opusului tuturor acestora. De aceea, subumanismul nu este un obstacol în realizarea umanismului; subumanismul este culmea şi scopul umanismului. Prin urmare, iraţionalismul zilelor noastre nu este decât o demascare a raţionalismului iluminist, dezvăluindu-l ca pe o încrengătură de minciuni şi decepţii, aşa cum este în realitate. Subumanismul ne învată că «umanismul» iluminismului, care neagă adevărata natură a omului ca şi chip a lui Dumnezeu, nu este deloc umanism; irationalismul ne învată că «rationalismul» iluminismului, care divorţează de Dumnezeu – ultima «raţiune», nu este în fond raţional”.

Partea a treia, o examinare a Vechii şi a „Noii Ordini”, trebuia probabil să fie cea mai importantă secţiune a cărţii lui Eugene. Încă din aceasta partea cărţii, Eugene nu va ascunde că vede în nihilism rădăcina Revoluţiei în epoca modernă. A găsit o succintă definiţie a nihilismului în scrierile lui Nietzsche, în care vedea izvorul nihilismului filosofic: „Nu există adevăr; nu există stare absolută a lucrurilor – nici «lucru în sine». Doar acesta este nihilismul, şi încă într-o formă extremă”>. Potrivit lui Nietzsche, secolul XX va fi „triumful nihilismului”. Eugene scria că „nihilismul a devenit în vremea noastră atât de răspândit şi de universal, a pătruns atât de profund şi de firesc în minţile şi inimile oamenilor de astăzi, încât nu mai există nici un «front» pe care ar mai putea fi înfrânt”,

„Problema nihilismului”, explica Eugene, „este în profunzime o problemă de adevăr: este, într-adevăr, problema adevărului. ( … ) Nimeni, cu siguranţă – aceasta este accepţiunea comună – nu este atât de naiv, încât să mai creadă în «adevărul absolut»; adevărul, în epoca noastră iluminară este «relativ». Ultima expresie, să observăm – «orice adevăr este relativ» – este traducerea populară a afirmaţiei nietzscheene «nu există adevăr absolut»”. Eugene a remarcat că ,,«adevărul relativ» este reprezentat în epoca noastră de cunoaşterea ştiinţifică”, un sistem care operează cu ipotezele fundamentale că „orice adevăr este empiric, orice adevăr este relativ”. Aşa cum a arătat, fiecare dintre aceste afirmaţii este o contradictie în sine: „Prima afirma tie nu este câtuşi de puţin empirică, ci metafizică; a doua este ea însăşi o afirmaţie absolută”. Orice sistem de cunoaştere trebuie să aibă un prim principiu absolut, metafizic, „dar tocmai prin recunoaşterea unui asemenea principiu, teoria «relativităţii adevărului» se prăbuşeşte, dovedindu-se a fi o absolută contradicţie în sine”.

Dezvoltarea gândirii moderne, scrie Eugene, a fost „un experiment al posibilităţilor de cunoaştere a omului care şi-a asumat faptul că nu există Adevar revelat. ( … )

Concluzia acestui experiment este o negare absolută: dacă nu există Adevăr absolut, nu există deloc adevăr; căutarea adevărului în afara Revelaţiei a ajuns într-un punct mort. ( … ) Oamenii de rând nu mai aşteaptă de la omul de ştiinţă revelarea vreunui adevăr, ci aplicaţii tehnologice ale unei cunoaşteri care nu mai are decât o valoare practică. Aceste valori ultime pe care altădată oamenii le atribuiau adevărului sunt căutate în alte surse, iraţionale. Despotismul ştiinţei asupra vieţii practice este contemporan cu apariţia unor «revelaţii» pseudoreligioase; cele două – despotismul ştiinţei şi «revelaţiile» pseudo-religioase – reprezintă simptomele corelate ale aceleiaşi maladii: abandonarea adevărului”.

Mentalitatea nihilistă are ca unic scop fundamental distrugerea credinţei în Adevărul revelat şi pregătirea noastră pentru o „Nouă Ordine” în care nu va mai fi nici o urmă a „vechii” viziuni asupra lucrurilor, iar omul va fi singurul Dumnezeu. „Această mentalitate”, afirmă Eugene, „se manifestă în fenomene la fel de diverse ca şi oamenii care o împărtăşesc”. A observat că aceste fenomene se reduc la aproape patru tipuri sau etape diferite.

Primul stadiu pe care îl descrie este liberalismul, un nihilism mai degrabă pasiv decât deschis, baza neutră de dezvoltare a stadiilor mai evoluate. Sunt păstrate încă anumite crezuri ale Vechii Ordini, dar fără semnificaţia şi puterea pe care le aveau anterior. Dumnezeul pe care Îl mărturisesc liberalii, scria Eugene, „nu este o Fiinţă, ci o idee. ( … ) Indiferent faţă de om, incapabil să intervină în lume (poate cel mult să inspire un «optimism» lumesc), este un dumnezeu cu mult mai slab decât oamenii care l-au inventat”. Viziunea liberală despre guvernare este de asemenea neputincioasă, ivită din încercarea de compromis între două idei ireconciliabile: guvernarea întemeiată de Dumnezeu, în care suveranitatea este investită într-un monarh, şi guvernarea prin „poporul” suveran. „În secolul XIX”, scria Eugene, „acest compromis a luat forma «monarhiilor constituţionale», o încercare _ din nou – de a combina o formă veche cu un conţinut nou; astăzi, structurile politice reprezentative pentru ideea liberală sunt «republicile» şi «democraţiile» Europei Occidentale şi ale Americii, cele mai multe dintre ele însă realizând un echilibru destul de precar între forţele autorităţii şi Revoluţie, deşi declară că le susţin pe amândouă. ( … ) Un guvern trebuie să conducă prin harul lui Dumnezeu sau prin voinţa poporului, trebuie să creadă în autoritate sali în Revoluţie; în aceste probleme compromisul este numai în aparenţă posibil şi numai pentru o vreme. Revoluţia şi lipsa credinţei care a însoţit-o permanent nu se poate opri la jumătatea drumului; este o forţă care, o dată trezită, nu se opreşte până nu sfârşeşte într-o împărăţie totalitară a acestei lumi. Istoria ultimelor două secole nu a dovedit nimic altceva. A îmblânzi Revoluţia şi a-i face concesii, aşa cum au făcut întotdeauna liberalii, arătând prin aceasta că nu posedă nici un adevăr pe care să i-l opună, înseamnă, probabil amânarea, dar nu prevenirea sfârşitului.”

Al doilea stadiu al dialecticii nihiliste este „realismul”, termen prin care Eugene a intenţionat să denumească diferite forme de „naturalism” şi „pozitivism” şi să indice doctrina popularizată chiar prin numele de „nihilism” de către scriitorul rus Turgheniev. Realismul, scrie Eugene, este simplificarea a tot ce există în numele celei mai „evidente” explicatii, reducerea a tot ceea ce oamenii au considerat «superior», creatiile minţii şi ale spiritului, la o dimensiune comună sau «primară»: materie, senzaţie, aspect fizic. (…).  Liberalul este indiferent faţă de adevărul absolut, o atitudine care rezultă din ataşamentul excesiv faţă de această lume; în cazul realistului, pe de altă parte, indiferenţa faţă de adevăr devine ostilitate, iar simplul ataşament faţă de lume devine devotiune fanatică fată de aceasta”. Eugene a dat ca exemple de „simplificare” realistă dictaturile socialiste ale secolului XX, cu soluţiile lor radical de simple pentru cele mai complexe probleme şi, mai profund, „ideile simpliste ale unor oameni ca Marx, Freud şi Darwin, care stau la baza întregii vieţi şi gândiri contemporane”.

Încercarea realismului de a eclipsa orice altceva în afara de realitatea materială a trezit o reacţie pe care Eugene a considerat-o al treilea stadiu al nihilismului: vitalismul. Utopia realistă care ameninţa să devină un sistem tehnologic inuman a provocat proteste în numele unor nevoi neplanificate şi nesistematice ale naturii umane care în definitiv sunt la fel de esenţiale, chiar şi pentru o „fericire” pur lumească, ca şi cele mai evidente nevoi materiale. Mişcarea vitalistă a luat iniţial forme precum simbolismul, ocultismul şi diferite filosofii evolutive şi „mistice”. În această mişcare, „lamentare a absolut justificată pentru pierderea valorilor spirituale devine sursa fanteziilor subiective, pe de o parte, şi (uneori) a satanismului actual, pe care omul fără discernământ le ia drept revelaţii ale lumii «spirituale» şi, pe de altă parte, a unui eclectism dezrădăcinat care îşi extrage ideile din fiecare civilizaţie şi din fiecare epocă şi realizează conexiuni cu totul arbitrare între fragmente greşit înţelese şi propriile concepţii care s-au golit de conţinut. Pseudo-spiritualitatea şi pseudotradiţionalismul, luate separat sau împreună, fac parte integrantă din numeroase sisteme vitaliste”. În continuare, Eugene a indicat diverse alte manifestări vitaliste din societatea modernă apărute din căutarea neobosită a oamenilor „de a găsi un substitut pentru Dumnezeul care murise în inimile lor”. A arătat neliniştea mulţimii manifestată în politică, crime, media şi în arte; varietăţile „noii gândiri” şi ale „gândirii pozitive” care încearcă să exploateze şi să utilizeze o „forţă” vagă, imanentă; formele contrafăcute de „inţelepciune orientală” care pretind să invoce „puteri” şi „prezente”, căutarea fără discernământ a „conştiinţei”, a „realizării” şi a „iluminării”, precum şi „cultul naturii” cu elementele „primare” ale pământului, trupului şi sexului sunt toate manifestări ale acestei mişcări.

În stadiul vitalist, criteriul adevărului este substituit cu un nou standard: „vivificarea”, „vitalul”. Acest nou standard „dinamic”, spune Eugene, stă la baza criticii contemporane a artei şi a literaturii, ca şi a discutiilor despre religie, filosofie şi ştiinţă: „Nu există astăzi calităti mai pretuite în aceste domenii decât acelea de a fi «original» , «experimental» sau «incitant»; întrebarea despre adevăr, dacă se întâmplă să apară, este tot mai mult împinsă în spate şi înlocuită de criterii subiective: «integritate» , «autenticitate», «individualitate».

În concluzia la discuţia despre această etapă, Eugene scria că „vitalismul ultimului secol a reprezentat un simptom inconfundabil al plictisului faţă de lume. ( … ) Vitalismul nu este produsul „prospeţimii”, al „vieţii” şi al „imediatului” pe care adepţii acestuia le-au căutat cu disperare (tocmai pentru că le lipseau), ci al corupţiei şi al necredinţei care reprezintă ultima fază a acestei civilizatii muribunde pe care vitaliştii o urăsc”. Astfel, credea Eugene, dincolo de vitalism nu mai poate exista decât un singur stadiu definitiv prin care poate trece nihilismul: nihilismul distrugerii. „Aici găsim”, scria el, „în cele din urmă un nihilism aproape „pur”, o furie împotriva creaţiei şi a civilizaţiei care nu se va linişti până nu le va reduce la inexistenţă.” Acesta a fost nihilismul neîmpăcatului revoluţionar rus Serghei Neceaev (modelul pentru Piotr Verkovenski din Demonii lui Dostoievski) şi al camaradului său, Mihail Bakunin, care, întrebat ce ar face dacă Noua Ordine la care visa ar lua fiinţă, a răspuns cu francheţe: „Atunci aş începe din nou să distrug tot ce am făcut”. În acelaşi spirit, scrie Eugene, „Lenin (care îl admira enorm pe Neceaev) a adoptat puterea nemiloasă şi a început primul experiment european de succes al unei politici lipsite cu totul de principii”, iar Hitler a exclamat odată: „poate vom fi distruşi, dar dacă se va întâmpla aşa, vom târî după noi o lume întreagă – o lume în flăcări”.

Eugene a continuat această descriere a diferitelor forme de nihilism cu o cercetare amănunţită a surselor lor spirituale, fată ce scria: „Nu vom înţelege niciodată natura şi succesul nihilismului sau existenţa reprezentanţilor săi sistematici precum Lenin sau Hitler, dacă vom căuta sursa acestora în altă parte decât în voinţa fundamental satanică de negare şi de răzvrătire”. Negăsind nici o explicaţie raţionala pentru campania bolşevică sistematică de a dezrădăcina credinţa creştină, Eugene a văzut-o ca „război neîndurător pentru distrugerea singurei forţe capabile să stea împotriva bolşevismului si să-l «demaşte». Nihilismul este un eşec atât timp cât adevărata credinţă creştină se păstrează până şi într-o singură persoană”.

Oamenii moderni care, potrivit lui Nietzsche, L-au uucis pe Dumnezeu” în inimile lor, au acum un Dumnezeu mort, un gol imens în centrul credinţei lor. Dar acesta, scrie Eugen, nu este decât „un moment de criză şi tranziţie în istoria spirituală a omului”, la capătul căreia acesta aşteaptă apariţia unui „nou dumnezeu”. Omul modern, fireşte, nu a ajuns de unul singur în acest punct. „O inteligenţă subtilă”, scrie Eugene, „se află în spatele fenomenului nihilismului: este lucrarea satanei”.

După ce a înfăţişat miezul spiritual al nihilismului, Eugene a continuat cu discuţia despre programul „pozitiv” prin care încearcă să-şi urmeze scopurile satanice: „Misiunea principală şi cea mai evidentă a programului nihilist este distrugerea Vechii Ordini, care a reprezentat temeiul, susţinut de Adevărul creştin, în care aceşti oameni îşi aveau rădăcinile. ( … ) Aici intră în joc violenta, virtutea specific nihilistă. După acest stadiu urmează tranziţia de la Revoluţia distrugerii la doritul paradis terestru, un stadiu cunoscut în doctrina marxistă ca „dictatura proletariatului”. În această fază, „realiştii”, atât comunişti, cât şi cei din lumea liberă, lucrează pentru întemeierea Noii Ordini „în care există pretutindeni organizare şi eficienţă, dar nicăieri iubire şi consideratie”. In „funcţionalismul” steril al arhitecturii moderne Eugene vedea semnele acestei etape de tranziţie, ca şi în mama planificării totale: în „controlul naşterilor”, în experimentele care urmăresc controlul eredităţii şi al nunţii si în toate schemele în care „precizia detaliului este unită cu o înfiorătoare insensibilitate” .

Eugene a atras atenţia asupra faptului că distrugerea Vechii Ordini si organizarea pământului nou nu sunt decât o pregatire pentru o lucrare mult mai însemnată şi mai ameninţatoare: „transformarea omului”. Acesta a fost visul lui Hitler şi Mussolini, ca şi al unor filosofi precum Marx si Engels care au văzut că va avea loc o schimbare magică în natura umană prin violenta revolutiei. Multi filosofi şi psihologi contemporani au dezbătut schimbările care au avut loc în umanitate în acest secol al violenţei, spunând că omul şi-a pierdut rădăcinile şi că individul a fost „redus” la nivelul cel mai primitiv şi mai elementar. O imagine a „omului nou” a fost portretizată în pictura şi sculptura contemporană care a apărut în cea mai mare parte după al doilea război mondial. „Noua artă”, scrie Eugene, „celebrează naşterea unei noi specii, creatura adâncurilor, subumanitatea”. Dar dincolo de această imagine a sluţeniei lipsite de speranţă, există un curent de optimism care şi-a produs un om nou „pozitiv”, un om „deopotrivă idealist şi practic, pregătit şi nerăbdător să se confrunte cu problemele dificile ale zilei”. „Cele două imagini, atât cea pozitivă, cât şi cea negativă”, scrie Eugene, „sunt de fapt una singură care se întemeiază pe moartea omului aşa cum a fost cunoscut până acum – omul care trăieşte pe pământ ca pelerin, privind spre rai ca spre adevărata lui locuinţă – şi arată naşterea unui «om nou» numai al acestei lumi, care nu cunoaşte nici speranţă, nici disperare, ci numai lucrurile care aparţin acestei lumi.”

Nihilismul, ajungând la capătul programului său, vădeşte care este scopul care îi stă la bază. Aşa cum spunea Eugene, diferitele concepţii despre „omul nou” aşa cum apar în realismul lui Marx sau în vitalismul numeroşilor ocultişti sau artişti – nu sunt decât schite preliminare ale supra omului pe care Nietzsche îl întrezărea dincolo de nihilism. Pentru că, după cum NIMICUL, dumnezeul nihilismului, nu este decât un gol şi o aşteptare care caută împlinirea în revelaţia unor „noi dumnezei”, la fel „omul nou” pe care nihilismul l-a deformat, l-a redus şi l-a lăsat fără credinţă şi fără orientare, a devenit „deschis” şi „receptiv” la orice nouă descoperire, revelaţie sau comandă care trebuie să-l remodeleze în cele din urmă în forma sa definitivă. Şi în acelaşi timp cu crearea acestei noi specii umane, nihilistul luptă să creeze „o ordine cu totul nouă, o ordine pe care cei mai fervenţi apărători ai ei nu ezită să o numească «anarhie»”. În timp ce nihilismul este o problemă a adevărului, „anarhia este o problemă a ordinii – o problemă a tipului de ordine posibilă fără adevăr. ( … ) Nihilismul îi este sensul, anarhia -finalitatea”.

Eugene scria că potrivit mitului marxist „statul nihilist ( … ) trebuie să «spulbere- totul, lăsând loc unei ordini a lumii cu totul unice în istoria umanităţii şi pe care nu va fi nici o exagerare să o numim <<mileniul>>”. Visul revoluţionar al „mileniului anarhist” este un vis „apocaliptic”, o curioasă răsturnare a aşteptării creştine a Împărăţiei. Este „viziunea domniei lui Antihrist, imitarea satanică a Împărăţiei lui Dumnezeu”. Dacă nihiliştii consideră că scopul revoluţiei, „dincolo de nihilism”, este domnia „iubirii”, „pacea” şi „frăţietatea”, asta se explică prin faptul că „prin acceptarea transformării nihiliste a lumii, ei încep efectiv să trăiască în Împărăţia revoluţionară şi să vadă cu ochii lui Satan contrariul a ceea ce se vede prin ochii lui Dumnezeu”.

În partea întâi şi a doua, Eugene plănuise să dezbată ideile moderne care începuseră să îi schimbe pe oameni prin influenţa lor. În partea a treia dorea să descrie organizarea şi sisternatizarea acestor idei, ceea ce presupunea o nouă concepţie despre ordinea lumii (anarhismul), intemeiată pe o nouă concepţie despre adevăr (nihilism). In partea a patra trebuia să descrie „noua spiritualitate” care urma să înflorească pe aceste temeiuri, determinându-i pe oameni să le accepte în mod natural şi spontan, aşa cum altădată acceptau adevărul creştin.

În privinţa părţii a patra, deşi nu a depăşit stadiul notelor şi ciornelor, a încorporat 14 ani mai târziu multe idei din această secţiune în cartea sa Ortodoxia şi religia viitorului. La începutul acestei părţi dorea să înfăţişeze originea filosofică a „noii spiritualităţi”, pe care o vedea provenind din epoca lui Immanuel Kant şi a idealismului german, când raţiunea umană L-a înlocuit pe Dumnezeul înţeles până atunci drept centru al universului. Legat de această viziune „psihocentrică” mai există un corolar al filosofiei lui Kant: subiectivismul, ideea că „ceea ce eu experimentez este tot ce există”, sistematizarea adorării de sine.

Atât „psihocentrismul” cât şi subiectivismul au condus la ceea ce Eugene numea „cultul experienţei”. Când omul, iar nu Dumnezeu-omul Iisus Hristos, este văzut ca centrul existenţei, omul se micşorează şi caută „inspiraţii” de moment care îl fac să-şi uite micimea umană. Cultul „experienţei religioase”, scria Eugene, este „substitutul pentru experienţa spirituală autentică în Iisus Hristos, pentru îndumnezeire şi mântuire”. Eugene dorea să clarifice „prăpastia dintre cele două experienţe: dintre experienţa centrată pe sine care poate fi «dobândită» (prin droguri, hipnoză sau alte forme de «spălare» a minţii; sau printr-o corectă viziune estetică sau «cosmică»), o experienţă foarte specială care îi poate oferi omului perspectiva altor realităţi decât cea cotidiană ( … ), dar rămâne incapabilă să-l schimbe pe om definitiv, iar în contextul modern tinde într-adevăr să facă o persoană să creadă că este cineva foarte «special» pentru că are această experienţă, conducându-l ulterior la pierderea în sine şi în iluzie; dintre această experienţă parţială care nu este «religioasă» în sine şi care poate fi demonică (faptul că omul modern nu are ca temei nici o viziune despre lume îl face complet orb în faţa demonilor) şi experienţa spirituală autentică, care este o reală întâlnire cu Dumnezeu … o experienţă vie care este plină de răbdare, de compătimire, smerită, plină de respect şi de încredere, o experienţă care nu este neapărat «plăcută» sau «satisfăcătoare», ci dimpotrivă, poate provoca multă suferinţă şi neplăceri, o experienţă care nu sfârşeşte în sine, ci în rai. .. ”

„Negarea lui Hristos de către omul modern se manifestă tocmai prin refuzul experienţei spirituale autentice, care este concretă şi plină de suferinţă; de asemenea, prin transformarea lui Dumnezeu într-un «simbol» sau într-o «întrupare» a vreunui principiu abstract, pe care omul şi-L poate introduce în minte, de unde să-L scoată când are chef pentru a «face o experienţă» cu El. ( … ) Toate acestea conduc la rădăcina aberaţiei moderne: refugierea omului în propria minte, fuga de realitate în puşcăria propriilor iluzii.”

Eugene observă mai departe că ocultismul şi filosofia „psihică”, care anterior reprezenta interesul mişcărilor „periferice”, Îşi găsesc acum o cale prin mai multe canale convenţionale. El a văzut similitudinea dintre cultul neo-teosofic al oamenilor cu o înţelepciune mult „dezvoltată” de pe alte planete şi încercările oamenilor de ştiinţă de a trimite şi primi mesaje radio de la asemenea fiinţe. ,,«Cercetarea psihică» de tip ştiinţific”, scria el, „va trebui să recunoască realitatea «comunicării spirituale», pentru că acestea sunt fenomene reale; dar oare aceleaşi forţe care le-au produs nu pot produce şi fenomene de comunicare radio? Iar dacă pot, atunci omul modern nu poate decât să «creadă» în ele, pentru că sunt «fapte». Acestea sunt posibilităţile care deschid drumul invaziei demonilor fată de care fenomenele «irationale» nu vor fi decât un joc de copil.”

Var fi mulţi profeţi care, observând receptivitatea spirituală a omului modern, vor prevedea venirea „epocii Spiritului”. Această epocă, fiind de fapt epoca „noului creştinism” şi a domniei lui Antihrist, urma să fie descrisă în partea a cincea, ultima secţiune a cărţii lui Eugene. Eugene observa cum O nouă unitate iminentă era gândită să înlocuiască unitatea în Dumnezeu a creaţiei Sale din „vechea concepţie despre lume”. Această unitate, spunea el, apare sub multe aspecte; statul universal, ecumenismul, „unitatea transcendentă a religiilor”, etc. toate fiind progeniturile „universalismului” iluminist. Apare în evoluţionism, inclusiv în evoluţionismul gânditorului romano-catolic Teilhard de Chardin, care a prezis absorbirea fiinţelor „evoluate” într-o minte cosmică. Mai alarmantă i se părea lui Eugene ponderea pe care o are acest universalism chiar în Biserica Romano-Catolică de astăzi. El vedea acest „nou creştinism” în expansiune ca pe un fel de „religie a umanităţii”, în care crezul creştin tradiţional într-un adevăr absolut este diluat pentru ca umanitatea să poată fi unificată sub stindardul „frăţietăţii” pământeşti.

Această religie seculară a lui Antihrist, observa Eugene, va fi o pseudo-tradiţie unificată. Această nouă „unitate” se va suprapune peste ordinea colectivistă a statului comunist. Bursa nu se va mai ocupa doar de nevoile sociale şi economice ale individului pe care comunismul urmărea să le satisfacă, ci şi de nevoile lui personale şi spirituale. Era comunistă, după ce îşi va fi împlinit scopul, se va încheia, iar acest moment va corespunde promisei „spulberări a statului” din doctrina comunistă.

Eugene explică de ce domnia lui Antihrist trebuie să aibă o dimensiune pseudo-spirituală. „Pacea” şi securitatea promise odată au fost împlinite, ele nu mai pot inspira nici un soi de idealism şi vor fi de-acum înţelese aşa cum sunt: condiţii şi mijloace iar nu scopuri. Amintind cuvintele Domnului; Nu numai cu pâine trăieşte omul, Eugene pune întrebarea; „Atunci când această problemă a organizării seculare, a guvernării şi a «pâinii» va fi rezolvată – atunci ce mai rămâne de făcut?” Întrebarea, poate, este reală: ce fel de circ va mai oferi noua lume oamenilor care au de-acum destulă pâine? Nu este pur şi simplu o problemă de „amuzament”; va fi o problemă vitală pentru noile guverne, pentru că dacă nu vor oferi circuri relativ inofensive, oamenii şi le vor inventa singuri şi e foarte posibil ca ale lor să nu fie deloc inofensive. Dostoievski vorbea despre asta cu un secol în urmă – oamenii, când li se va fi dat totul pentru a fi „fericiţi”, se vor întoarce asupra lor înşişi şi asupra lumii lor într-o frenezie a insatisfacţiei. Pentru că foamea omului nu poate fi săturată cu pâinea lumească; omul are nevoie de pâinea celeilalte lumi – sau de un substitut inteligent.

Iar necesitatea acestui substitut inteligent l-a condus pe Eugene să prevadă apariţia „epocii magiei” la care s-a referit anterior. Acesta este scopul idealismului utopic, ca şi al profeţiilor oculte: epoca abundenţei şi a paranormalului, când pseudo-religia lui Antihrist va fi validată şi făcută atractivă prin minuni şi semne. Eugene scria că „infinita «curiozitate» şi foamea spirituală a oamenilor va necesita şi un univers magic care să servească drept surogat pentru nevoile lor intelectuale şi spirituale atât de limitate acum. (…) Numai magia îi va ţine «fericiţi» pe oamenii care au de-acum tot ce îşi pot dori în această lume”.

Revăzându-şi observaţiile despre lumea modernă, Eugene scria că „este unică numai din perspectiva acestui satanic caracter iluzoriu şi a proximităţii ei de domnia lui Antihrist, care ni se pregăteşte”. Iar în ce priveşte „creştinii din urmă” care vor vieţui în ea, ei „nu pot decât să mărturisească Adevărul în faţă acestei lumi, chiar până la martiriul pe care lumea îl va cere de la ei, punându-şi nădejdea în Împărăţia care nu este din această lume, acea Împărăţie a cărei desăvârşită slavă nici nu o pot intui oamenii lumeşti, Împărăţia care nu va avea sfârşit”. .

Acesta era subiectul – Împărăţia Cerurilor care va dăinui după ce Împărăţia Omului va fi trecut în uitare cu care Eugene plănuia să-şi încheie cartea.

În cele trei decenii care s-au scurs de când Eugene a scris materialul pentru Impărăţia Omului şi Împăratia lui Dumnezeu, multe din cele discutate aici au devenit realitate. La zece ani după ce Eugene a scris despre visul nihilist al „lumii noi” – o lume fără „dragoste sau respect”, o lume a „planificării totale” şi a unei „alarmante insensibllităţi” – a fost legalizat avortul în Statele Unite şi, de atunci, aproximativ 30 de milioane de prunci nenăscuţi au fost ucişi pentru motive cât se poate de „practice”. Printr-un ordin executiv al preşedintelui Statelor Unite, corpuşoarele rnicuţilor avortaţi au putut fi utilizate în cercetarea medicală.

„Dezideratul experimentării” despre care scria Eugene la începutul anilor ’60 s-a dovedit şocant pe parcursul acelui deceniu, mai ales prin mişcările populare de tineret. În linii generale, aceste mişcări corespundeau cu descrierea pe care Eugene a face stadiilor nihilismului. Optimista mişcare „hippie” din anii ’60 şi de la începutul anilor ’70 a fost un exemplu de vitalism, ca reacţie la liberalismul mort şi la realismul uscat, în timp ce în anii ’80 şi ’90 şi-au făcut apariţia manifestări ale nihilismului distrugerii într-o cultură juvenilă mult mai fragmentată: elemente pesimiste, anarhiste şi satanice, care se produc mai ales în noua „muzică”, precum „punk”, „death rock”, „trash”, „metal” şi „rap”, Mai târziu, curentele contemporane de tineret, care au promovat drept eroi culturali oameni cum este blasfemiatoarea „Madonna”, demonstrează în mod clar afirmaţia lui Eugene potrivit căreia umanismul fără Dumnezeu trebuie în mod inevitabil să degenereze în „subumanism”. În imaginea artificială şi orbitoare a omului pe care o propagă mass-media de astăzi şi la care aspiră tinerii putem recunoaşte împlinirea unei afirmaţii a lui Eugene făcută în 1961:

„Supraomul subumanist este o figură izbitoare – gol, mediocru, dar «colorat» pentru oamenii care nu cunosc şi nu pot concepe ceva mai bun.”

Cu un an în urmă, în august 1960, Eugene scria:   „Omul modern, în dragostea lui de sine, doreşte să exploreze orice posibilitate care i se deschide – şi de aceea trebuie să coboare mereu mai adânc în mocirlă, ca să găsească nişte murdării pe care nimeni altcineva nu le-a mai explorat. Cele mai josnice posibilităţi ale omului trebuie explorate în această epocă, drojdia trebuie dezgropată şi înfulecată … ” Iar în deceniile de după 1960 au fost atinse niveluri încă mai abjecte; şi, ceea ce este mai semnificativ, această grosolănie nu mai este rezervată grupurilor periferice ale decadenţilor şi ale artiştilor „conştienţi”, ci este promovată deschis pentru consumul de masă. Iar în deceniile de după 1960 au fost atinse niveluri încă mai abjecte; şi, ceea ce este mai semnificativ, această grosolănie nu mai este rezervată grupurilor periferice ale decadenţilor şi ale artiştilor „conştienţi”, ci este promovată deschis pentru consumul de masă.

La televizor, la teatru, în magazinele cu aparatură electronică şi chiar pe rafturile magazinelor alimentare, unde oamenii pot fi „delectaţi” prin imagini de tortură, masacre umane şi trupuri schimonosite. Aceste forme provizorii de „delectare” amintesc de „circurile inofensive” despre care – aşa cum observa Eugene – cei care manipulează masele consideră că trebuie promovate ca nu cumva să apară cele care ar putea fi periculoase pentru noul sistem.

În domeniul „spiritualităţii”, curentele despre care scria Eugene s-au dezvoltat şi au prins avânt. „Mişcarea harismatică” apărută în anii ’60 şi ’70 prezintă toate

semnele „noii spiritualităţi” şi ale „noului creştinism” pe care le-a menţionat; şi trebuia să examineze această mişcare în ultima sa carte Ortodoxia şi religia viitorului. Mişcarea „New Age”, un stadiu infantil al „epocii magiei”, a devenit un circ pentru americanii avuţi pentru care „problema pâinii” a fost rezolvată. „Spiritualitatea centrată pe creaţie” care a apărut în cadrul Bisericii Romana-Catolice în ultimul deceniu corespunde afirmaţiei lui Eugene despre „noua spiritualitate” a lui Antihrist prin care omul va crede „într-o lume care este, ca şi persoana umană, în esenţă, «nevinovată», nefiind afectată de nici o «cădere». Eclectismul fără rădăcini a luat multe forme de când Eugene a scris pentru prima oară despre el în capitolul său despre vitalism. Cel mai popular reprezentant al acestui curent este Ioseph Campbell, ale cărui teorii asupra „mitologiei comparate” sună impresionant pentru cei care ei înşişi sunt lipsiţi de rădăcini, dar superficialitatea şi diletantismul acestuia sunt uşor de detectat de către cei care se întemeiază pe cultura şi religia tradiţională.

În sfera politicii, se poate pune întrebarea dacă prăbuşirea Cortinei de Fier şi a puterii comuniste în Rusia nu corespunde „spulberării statului nihilist” pe care a descris-o Eugene, după care urmează „o unică ordine mondială în istoria umanitătii”. Comunismul şi-a făcut treaba: a distrus eficient Vechea Ordine; iar acum trebuie să aibă loc o „deschidere” care să facă loc noului stadiu al programului nihilist. Aşa cum scria Eugene, epoca finală nu va mai fi caracterizată de dispute naţionale şi de privarea criminală a omului de nevoile sale elementare, ci de o „unitate” superficială a lumii şi de satisfacerea acestor nevoi prin intermediul substitutelor inteligente.

Cu trei decenii înainte de prăbuşirea puterii sovietice, Eugene scria următoarele cuvinte, care au menirea să ne dezmeticească prin caracterul lor profetic:

„Violenţa şi negarea sunt, în mod cert, o lucrare preliminară; dar această lucrare nu este decât o parte a unui plan mult mai larg al cărui sfârşit promite să fie nu ceva mai bun, ci ceva incomparabil mai rău decât epoca nihilismului. Dacă în vremea noastră sunt semne că epoca violenţei şi a negării e pe sfârşite, asta nu înseamnă că nihilismul a fost «depăşit» sau «înfrânt», ci doar că şi-a încheiat misiunea şi nu mai este util. Revoluţia, probabil, începe să evolueze de la faza ei răuvoitoare la una mai «binevoitoare» – nu pentru că şi-a schimbat intenţia sau direcţia, ci pentru că se apropie de atingerea ultimului scop pe care nu a încetat niciodată să îl urmărească; satisfăcută de succesul ei, se poate pregăti să se relaxeze savurându-şi victoria”, în timpul epocii „glasnostului” de la sfârşitul anilor ’80, preşedintele partidului comunist din Rusia spunea poporului că de acum comunismul nu mai trebuie să se situeze pe o poziţie ostilă faţă de restul lumii, pentru că există pretutindeni în lume organizaţii care, deşi nu se numesc „comuniste”, urmăresc acelaşi scop. Francmasoneria, mişcarea „New Age”, sectele evreieşti şi pseudo-creştine, marile puteri economice şi o mulţime de grupuri politice de interes – toate au dorinţa comună de a instaura „o nouă ordine mondială în istoria umanităţii”, absolut distinctă de Vechea Ordine a concepţiei tradiţionale creştine despre lume. Şi liderii politici ai Statelor Unite au ridicat, conştient sau inconştient, stindardul „noii ordini mondiale”.

În împărăţia Omului şi Împaratia lui Dumnezeu Eugene scria: „Ultima speranţă pentru omul modern este de fapt o altă iluzie; speranţa într-o nouă epocă «dincolo de nihilism» este ea însăşi o expresie a ultimului obiectiv din programul Revoluţiei. Şi în orice caz, marxismul nu este singura doctrină care promovează acest program. Nu există astăzi nici o putere al cărei guvern să nu fie «revoluţionar»; a nu recunoaşte ideologia Revoluţiei în <<climatul intelectual>>, contemporan ar însemna, în mod evident, să te condamni la vulnerabilitate politică. ( … ) În aparenţă, boala nihilistă este lăsată să se «dezvolte» până la capăt; scopul Revoluţiei, iniţial halucinaţia câtorva minţi înfierbântate, a devenit scopul întregii umanităţi. Oamenii sunt epuizaţi; Împărăţia lui Dumnezeu este prea departe, calea creştin-ortodoxă este prea strâmtă şi prea grea. Revoluţia a acaparat «spiritul veacului» şi împotrivirea faţă de acest curent puternic este mai mult decât poate face omul modern, pentru că acest efort presupune tocmai cele două lucruri pe care nihilismul a încercat să le anihileze cu desăvârşire: Adevărul şi credinţa.”

Oferind o critică exhaustivă a mentalităţii moderne, Eugene a intenţionat să facă mai mult decât să arate cititorilor săi că aceasta este falsă, iar creştinismul tradiţional adevărat. El credea că, în afară de mărturisirea Adevărului creştin, trebuie să recunoaştem în noi înşine neadevărul, nihilismul care ne sufocă în aceste timpuri pestilenţiale. „Nihilismu”epocii noastre există în toţi”, scria el, „iar cei care nu au ales să se lupte cu el în numele deplinătăţii Fiinţei în împreună-vieţuirea cu Dumnezeu au fost deja înghiţiţi de el. Am fost aduşi pe marginea abisului nimicului şi, fie că vom fi sau nu în stare să recunoaştem ce ni se întâmplă prin afinitatea cu nimicul atotprezent din noi înşine ne vom prăbuşi în el fără speranţă de salvare – dacă nu vom primi credinţa cea deplină şi adevărată în Hristos, fără de Care suntem cu adevărat Nimic”.

Eugene lucra la Împaratia Omului şi Împaratia lui Dumnezeu într-o vreme când mulţi gânditori, inclusiv creştini, printre care şi Thomas Merton, vorbeau despre. „criza” epocii moderne. Pentru Eugene, această criză – o consecinţă directă a abandonării Adevărului absolut şi a uitării lui Dumnezeu – nu poate fi înfrântă decât pe câmpul de luptă al sufletului uman. „Interpretările facile ale «crizei» – scria el -, ale «alegerii» care stă înaintea noastră abundă; acceptarea oricăruia dintre chipurile acestor interpretări iluzorii este o osândă, Adevărata criză se află acum, ca dintotdeauna, în noi înşine; este acceptarea sau negarea lui Hristos. Hristos este criza noastră; El ne cere totul sau nimic, iar această «problemă» pe care ne-o pune înainte este singura care cere un răspuns. ( … ) Îl alegem pe Dumnezeu, singurul care ESTE, sau pe noi înşine, nimicul, abisul, iadul? Epoca noastră se întemeiază pe nimic; dar acest nimic, inexplicabil pentru noi, prezintă în modul cel mai clar şi inconfundabil, pentru cei care mai pot să perceapă acest lucru, criza tuturor oamenilor, din toate timpurile. Epoca noastră ne spune, dacă suntem în stare să ascultăm, să-L alegem pe Dumnezeul cel viu.”

Read Full Post »

Nimic nu vine gratuit. Ajutorul lui Dumnezeu întotdeauna este gata şi întotdeauna este aproape, însă este împărţit numai celor care-I caută şi se trudesc şi mai ales atunci când cei ce-I caută îşi epuizează toate mijloacele lor… şi încep cu toată inima să strige: „Doamne, ajută-mă!” Dar, atât timp cât rămâne o nădejde cât de mică în propriile mijloace, Domnul nu Se amestecă, spunând parcă: „Aştepţi să dobândeşti singur! Păi, aşteaptă … ” Însă, oricât vei aştepta, nimic nu vei dobândi. [IV, 572]

Conştiinţa neputinţei este adevărata pregătire pentru primirea ajutorului lui Dumnezeu. [IV, 615]

Read Full Post »

Older Posts »