Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Decembrie 2010

Depresia ca patimă şi ca boala

 

Prin multe necazuri se cuvine noua sa intram în Împărăţia lui Dumnezeu (Fapte 14, 22)

 

Scopul fundamental al acestei broşuri este acela de a arăta că o parte însemnată a stărilor depresive sunt urmare a unui mod păcătos de viaţă, urmare a acţiunii distructive a păcatului asupra sufletului omenesc. Cuvintele acestea sunt valabile în primul rând pentru depresiile nevrotice, care, după cum se va arăta mai jos, sunt înrudite cu patimile păcătoase ale trândăviei şi întristării.

 

Există şi un tip de depresie ce se dezvoltă „de la natură” şi nu este legat direct de cauze duhovniceşti. Este o stare de boală care cere interventie medicală calificată.

 

Depresie – informaţii generale

 

Depresia (de la cuvântul latinesc depressio – „constricţie, apăsare”) este dispoziţia sufletească abătută, însoţită de moleşeală, astenie, de o apreciere descurajat-pesimistă a evenimentelor.

 

Această suferinţă e cunoscută lumii din timpuri imemoriale, de când s-a petrecut căderea în păcat a celui dintâi om.

Depresia este cel mai răspândit simptom al bolilor sufleteşti. Până la 7-8 procente din populaţia planetei suferă de tulburări depresive. În particular, în anul 1983 s-a calculat că în lume sunt peste 100 milioane de bolnavi de depresie. Actualmente numărul acesta a crescut simţitor. De pildă, din totalul bolilor psihice ale vârstei a treia între 40 şi 60 de procente sunt reprezentate de către depresie.

 

Circa 75 de procente dintre oamenii care suferă de depresie au luat măcar o dată în calcul ideea sinuciderii, iar 10-15 procente dintre aceştia au şi comis-o. Ca atare, este greu de supraapreciat întreaga importanţă şi complexitate a temei abordate.

 

Depresia „a întinerit”. Victime ale ei devin nu numai oamenii de vârsta a treia şi “balzaciană”, ci şi tineretul, chiar copiii. Între psihiatri se vorbeşte din ce în ce mai des despre depresia infantilă, despre particularităţile provenientei şi ale tabloului său clinic.

 

Diagnosticul de „depresie” este pus atât de des încât a devenit ceva obişnuit.

M-am ocupat vreme destul de îndelungată cu recuperarea persoanelor care au suferit de pe urma acţiunii psihodistructive a sectelor totalitare şi activităţilor ocultiste. Între cele mai frecvente complicaţii psihice ale acesteia sunt depresia, fobiile de tot felul, anxietatea.

Tulburările depresive sunt un „însoţitor” al celor împătimiţi de băutură, de droguri.

 

Certurile, divorţurile, conflictele, bolile ş.a.m.d. constituie zilnica „sarcină” depresivă cu care, ca medic-psihoterapeut, am a mă întâlni practic ele mai multe ori pe zi. Mulţi oameni au mereu la ei tablete sedative pentru cazuri ele stress, prăbuşire nervoasă.

 

Descurajarea, lipsa bucuriei de a trăi, posomorârea, melancolia sunt, din păcate, atât de proprii contemporanilor noştri.  În ziua de astăzi mulţi consideră că depresia este o boală a civilizaţiei cu cerinţele ei mai presus de puterile omului şi cu suprasarcinile ei emoţiona le. Fără îndoială că în mare parte acest punct de vedere este îndreptăţit. Există chiar o specie de tulburare depresivă numit depresie de epuizare.

 

În literatura de specialitate se vorbeşte tot mai des despre depresia existenţială sau noogenă, adică acea specie de tulburare depresivă care este legată de pierderea sau absenţa sensului vieţii.

 

Să vorbim puţin despre particularităţile clinice ale depresiei. Depresia este un sindrom (ansamblu de manifestări morbide) care se întâlneşte în multe maladii psihice şi în unele maladii somatice (trupeşti). în ultimul caz depresia apare deseori ca reacţie psihologică a personalităţii în faţa ameninţării la adresa sănătăţii sau vieţii. De exemplu, s-a stabilit că, chiar la 6-12 luni după declanşarea infarctului, la 90% dintre pacienţi se pune în evidenţă depresia. Cauzele persistentei acesteia sunt, după cum a demonstrat practica, legate de pierderea sensului vieţii, de crahul speranţelor.

 

Se face distincţie între episodul depresiv, reacţia depresivă, starea depresivă şi boala depresivă prelungită.

 

Psihiatrii au descris cândva aşa-numita „triadă depresivă”:

– dispoziţia tristă;

– gândirea încetinită;

– inhibiţia motorie.

 

Printre alte manifestări ale deprimării se numără tulburările de somn, scăderea capacităţii de concentrare şi de atenţie, scăderea apetitului, pierderea reacţiilor emoţionale de mai înainte, scăderea interesului faţă de evenimentele vieţii de zi cu zi, nehotărârea chinuitoare, sentimentul de handicap, ideile sau acţiunile suicidale (de sinucidere).

 

Dacă ar fi să sistematizăm tulburările depresive, o atare sistematizare poate arăta astfel:

 

Depresii nevrotice: apar „pe teren nervos”, ca rezultat al şocurilor nervoase, conflictelor (externe şi interne, sufleteşti) la omul potenţial sănătos din punct de vedere psihic. Majoritatea cercetătorilor subliniază rolul particularitătilor de personalitate în formarea depresiei nevrotice.

 

Depresii somatogene, tulburări psihice ca rezultat al bolilor somatice.

 

Depresii endogene, dezvoltarea lor este condiţionată de factori constituţionali. Depresiile de acest tip se întâlnesc în clinica schizofreniei, psihozei maniaco-depresive, în psihozele de involuţie (senilitate).

 

Schizofrenia este o boală care se manifestă prin modificări caracteristice ale personalităţii. în tabloul clinic al schizofreniei se pot distinge: 1) tulburări de gândire: incoerenţă, „devieri” logice, delir ş.a.: 2) tulburări emotionale: 3) percepţii false (halucinaţii s.a.), precum şi o serie de alte tulburări. Schizofrenia constituie mai degrabă nu o singură boală, ci o grupă de psihoze reunite sub o singură denumire, care pot varia ca intensitate şi durată a manifestărilor patologice precum şi ca evoluţie. Bolnavii de schizofrenie au nevoie de observaţie şi tratament psihiatrie.

Psihoza maniaco-depresivă este o boală psihică ale cărei semne clinice fundamentale sunt fazele maniacale, depresive sau mixte, care pot alterna în diverse succesiuni. Uneori, în clinica psihozei maniaco-depresive predomină o anumită fază. Particularitatea caracteristică a acestei boli este prezenţa intervalelor „luminoase” (când cel afectat este practic sănătos). În perioadele de acutizare este neapărată nevoie de tratament, iar pentru perioada dintre crize se indică măsuri profilactice.

 

Ele nu sunt legalte de factori situaţionali şi de împrejurări ale vieţii, ci se dezvoltă „de la natură”. În depresia endogenă se observă în mod particular: dezorganizarea grosieră a personalităţii cu desprindere de lumea reală; risc ereditar; caracter ciclic: acutizări sezoniere (primăvara, toamna bolnavul se simte mai rău), deteriorare mai marcată a stării psihice la orele dimineţii; tendinţă spre evoluţie trenantă.

 

Depresii mascate: se manifestă prin diferite suferinţe fizice (dureri de inimă sau de stomac, de cap ş.a.m.d.). În acest caz nu depresia însoţeşte suferinţa fizică, ci suferinţa fizică este manifestare a depresiei.

 

Dacă e să vorbim despre tratamentul depresiei, devine evident faptul că depresia nevrotică este o problemă a personalităţii şi acest tip de depresie se tratează prin mijloace predominant duhovniceşti şi psihologice. Pentru ortodox, este vorba de lupta cu patimile, de mergerea spre Hristos pe calea răbdării, smereniei, nerăutăţii, dragostei.

 

Pe lângă acestea sunt, bineînţeles, importante odihna cu măsură, activitatea fizică, comunicarea chibzuită şi folositoare pentru suflet.

 

Depresia endogenă nu poate fi, de regulă, vindecată fără prescrierea medicamentelor necesare de către medicul-psihiatru . Într-o serie de cazuri se cere internare şi terapie intensivă în condiţii de spital. În ce priveşte acest tip de depresie, tentativele de limitare la poveţe şi îndemnuri sunt practic lipsite de rezultat. A aprecia o depresie de acest fel ca pe o patimă păcătoasă este o abordare incorectă a problemei.

 

Depresiile mascate şi cele somatogene necesită, de asemenea, tratament medicamentos.

 

Depresia nevrotică

 

O parte însemnată a stărilor depresive sunt urmare a modului păcătos de viaţă, urmare a acţiunii distructive a păcatului asupra sufletului omenesc. Aceste cuvinte sunt valabile în primul rând pentru depresiile nevrotice, care, precum vom arăta mai jos, sunt înrudi te cu patimile păcătoase ale întristării şi trândăvirii.

 

În „Bazele concepţiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse”, adoptate la Sinodul Arhieresc Jubiliar (Moscova, 13-16 august 2000), se spune printre altele: „Biserica priveşte bolile psi hlce ca pe una dintre manifestările vătămărli generale de către păcat a naturii umane: Distingând în structura personalităţii nivelurile duhovnicesc, sufletesc şi trupesc de organizare, Sfinţii Părinţi făceau distincţie între bolile dezvoltate „de la natură” şi cele provocate de lucrarea demonică sau de patimile care l-au înrobit pe om”,

 

Depresia nevrotică este la baza sa duhovnicească o stare psihopatologică ce s-a dezvoltat în urma patimilor trândăvirii şi întristării, „care l-au înrobit pe om” – iar orice patimă este „aţâţată” şi mai mult de către draci, care află în sânul lor adăpost.

 

Stiinta cunoaste multe lucruri despre apariţia tulburărilor depresive, însă în mediul savant nu se acceptă să se vorbească despre păcat, deşi cauza multor forme de depresie este tocmai el, fapt despre care dau mărturie Sfinţii Părinţi şi întreaga experienţă ascetică a Ortodoxiei.

 

Cu mult înainte de observaţiile ştiinţifice psihiatrice privitoare la provenienţa depresiei nevrotice, Sfinţii Părinţi au descris foarte exact această boală sufletească, numind-o „patimi păcătoase ale trândăvirli şi întristării” – aşa încât în acest caz diagnostieului medical îi corespunde un „diagnostic” duhovnicesc.

 

Depresia este un semnal sui generis al sufletului, prin care acesta îşi arată starea nenorocită – însă nu plâns pentru păcate, ci chin al sufletului nepocăit, căruia demonii îi şoptesc: „Totul merge prost, n-ai de ce să mai tragi nădejde … ”

 

Nevroza depresivă începe cel mai adesea din pricina problemelor de viaţă. Dispoziţia omului se înrăutăteşte, nimic nu-i mai aduce bucurie, totul îl enervează; cade în posomorâre, în întristare, tot ce îl înconjoară apare într-o lumină întunecată. Foarte adesea stări de acest fel apar pentru că „nu mi-a ieşit în viaţă cum am vrut: nu mi s-au înfăptuit dorinţele, a avut loc un anumit conflict, cineva m-a jignit” ş.a.m.d.

 

Nu orice întristare e însă păcătoasă.

În zilele de amărăciune, în clipele de întristare omul devine „mort” faţă de multe mişcări păcătoase ale sufletului său. Iubirea de cinstiri, de bani, de plăcerile simţurilor trec pe planul al doilea în astfel de perioade ale vieţii. La bucurie, omul uită de sine; la necaz îşi întoarce gândurile, vrând-nevrând, spre sine însuşi, îşi conştientizează păcătoşenia tot mai profund.

 

Dacă aceasta nu se întâmplă, dacă întristarea este „de dragul întristării”, iar pocăinţei i se substituie „autocanibalismul” nevrotic, care în afară de distrugere nu oferă sufletului nimic, este evident că a avut loc o falsificare. O astfel de întristare mincinoasă este patimă păcătoasă.

 

Bineînţeles că minciuna, clevetirile josnice şi jignlrile nu aduc bucurie sufletului, dar dacă omul este cu desăvârşire zdrobit de ele şi rămâne vreme îndelungată într-o dispoziţie tristă sau, mai mult, într-o stare de deznădejde, de pierdere deplină a stăpânirii de sine, a nădejdii în mila lui Dumnezeu şi a credinţei în sfinţenia Purtării de grijă dumnezeieşti pentru om, aceasta nu mai este nicidecum o stare creştinească a sufletului, ci este deja păcat. În atare caz, şi cel viclean atât aşteaptă: ca omul să calce strâmb şi să se arunce în prăpastia trăirilor sufleteşti apăsătoare şi a deznădejdii.

 

Întristarea este întotdeauna părere de rău (pentru ceea ce s-a pierdut, pentru ceea ce nu s-a împlinit s.a.m.d.), iar trândăvirea este precedată mai mereu de lenevie, nelucrarc, iubire exagerată a confortului, iubire de sine.

 

Sfântul Ierarh Ignatie (Briancianinov) defineşte patimile păcătoase ale trândăvirii şi întristării în următorul mod:

 

ÎNTRISTAREA = amărăciunea, mâhnirea, curmarea nădejdii în Dumnezeu, îndoirea de făgăduinţele dumnezeieşti, nemulţumirea faţă de Dumnezeu pentru cele ce se întâmplă, puţinătatea de suflet, nerăbdarea, nemustrarea de sine, supărarea ţinută împotriva aproapelui, cârtirea, lepădarea de crucea propriului destin, încercarea de a te coborî de pe ea.

 

TRÂNDĂVIREA = lenevia la orice faptă bună şi mai ales la rugăciune, părăsirea pravilei bisericeşti şi a celei de chilie, nepăsarea, lipsa de evlavie, odihnirea peste măsură prin somn, prin zăcere şi prin răsfătul de tot felul, umblatul din loc în loc, grăirea în deşert, glumele deşarte, purtarea profanatoare, uitarea propriilor păcate, uitarea poruncilor lui Hristos, robirea de către gânduri, lipsa fricii de Dumnezeu, împietrirea, nesimţirea, deznădăjduirea.

 

După cum afirmă Sfinţii Părinţi, întristarea vine atunci când o patimă nu s-a văzut satisfăcută: de pildă, când omul nu a primit suma de bani pe care o voia, când simţămintele i-au fost respinse de aleasa inimii lui, când nu a fost avansat la serviciu de multă vreme ş.a.rn.d.

 

Patimile păcătoase sunt legate între ele şi se influenţează între ele. Astfel, trufia şi slava deşartă sunt „susţinute” de lăcomia pântecelui şi de curvie, iar toate acest.e patimi sunt în acelaşi timp legate de iubirea de bani. Rezultatele acestei “tovărăşii” sunt: mânia, întristarea, trândăvirea – vorbind metaforic, sindromul „corăbiilor înecate”.

 

Trândăvirea, întristarea îl pândesc pe cel ce n-a dobândit credinţă tare în Dumnezeu. Aceste patimi stăpânesc adeseori în sufletul celor care, lepădând Cerescul, s-au lipit cu tărie de pământesc. Altfel spus, la temelia sa adâncă depresia nevrotică este urmare a necredinţei în mântuitoarea Purtare de grijă a lui Dumnezeu. În atare caz, necazurile şi suferinţele sunt pentru om ceva respingător, absolut inutil. La drept vorbind, aceasta este urmarea logică a filosofiei hedonismului, a vieţii „după propriul plac”, spre care năzuiesc foarte mulţi oameni.

 

Preasfinţitul Varnava (Beliaev) remarcă pe această temă: „Există în ştiinţa despre mântuire o lucrare care îl duce pe om la Dumnezeu pe cea mai scurtă cale. Este vorba de întristarea pentru păcate, de întristarea după Dumnezeu… experienţa şi suflarea harului în inimă dau încredinţarea că rugăciunea cu lacrimi fierbinţi de pocăinţă în singurătate este singurul mijloc de mângâiere. Ce-i drept, la început se varsă lacrimi amare, corozive, dar mai apoi se simt uşurare, bucurie, luminare. Cu cât înaintează omul mai mult pe calea rnântuirii, cu atât i se sălăşluieste veselia mai mult în suflet; plângi, curg lacrimile şiroaie, iar în inimă e tot mai senin şi mai cald. Minunat lucru  Nepătrunsă lucrare a harului! ..

 

Există însă şi alt plâns, şi altă întristare. Împătimita modei plânge fiindcă nu are noua pălărie de primăvară şi că i s-au demodat ghetele, că „cutare” a început să o curteze pe „cutare”, iar „cutare” e mai frumoasă ori mai fericită decât ea; tânărul se întristează pentru puţinătatea banilor de buzunar pe care îi poate cheltui pentru plăceri; soţia plânge din orgoliu rănit pentru că soţul o înşală, iar soţul, la rândul său, pentru că are insuccese la serviciu; medicul, inginerul, avocatul – toţi sunt nemulţumiţi pentru că nu câştigă destul, oricât ar avea li se pare puţin; comerciantul cade în deznădejde pentru o pagubă suferită, şi aşa mai departe, şi aşa mai departe. Toţi plâng şi se întristează chiar când trăiesc în lux şi în bogăţie, dar lucruri stricăcioase sunt acestea pentru care ei se dau de ceasul morţii. Nu au ceva sau pierd ceva, şi se întristează. Uneori de pe urma acestei întristări se ofilesc, se îmbolnăvesc şi chiar mor. Această întristare este drăcească. Vrăjmaşul neamului omenesc este cel care o insuflă. Se chinuie, geme omenirea, încearcă să-şi facă viaţa lipsită de întristare, dar fără Dumnezeu nimic nu poate”.

 

În lucrarea sa fundamentală „Bazele artei sfinţeniei”, episcopul Varnava face o fină analiză duhovnicesc-psihologică a temei abordate. Iată câteva extrase din această lucrare.

 

” … Dintre toate cele opt căpetenii ale răutăţii, duhul trândăvirii e cel mai greu, zice Sfântul Ioan Scărarul. Într-adevăr, împotriva fiecărei patimi slujeşte drept doctorle virtutea potrivnică ei (de pildă, împotriva lăcomiei pântecelui – înfrânarea, împotriva iubirii de avuţii – neagonisirea, împotriva trufiei – smerenia ş.a.m.d.), dar împotriva trândăvirii nu există o astfel de virtute specială. Iată de ce la Sfinţii Părinţi ea e numită uneori „moarte atotpierzătoare”, întrucât cere puteri multe pentru a se tămădui şi atrage după sine toate păcatele şi mii de rele, mergând la mire ni până la lepădarea însăşi ideii de mântuire personală, iar la monahi până la dezbrăcarea mantiei şi întoarcerea în lume. În schimb, nici una dintre patimi nu îi aduce neooitorului atâtea cununi ca trânddoirea. Tocmai în lupta cu această patimă se cunoaşte cum slujeşte omul lui Dumnezeu – fără făţărnicie sau cu lenevie şi nepăsare, şi plata este pe măsură.

Când, unde şi cum năvăleşte asupra omului duhul trândăvirii?

Despre o anumita vreme a năvălirii se poate vorbi numai în cazul monahilor-sihastri.

Pe timpul vechilor Părinţi ai pustiei, vrăjmaşul îi ispitea de obicei în jurul amiezii, când soarele se afla la zenit şi din pricina căldurii pe care începea să o respire pustia, era firesc ca mintea şi trupul să slăbească. Mai ales după o noapte fără somn, petrecută la rugăciune. Iar până la întărirea cu hrană mai era mult, pentru că o gustau numai spre seară, după apusul soarelui. Atunci, dracul aducea asupra lor trândăvirea, teama că ostenelile lor sunt zadarnice, teama că se vor îmbolnăvi şi nu va fi cine să-i ajute la bătrâneţe, sila faţă de sălaşul lor, de multă vreme înmiresmat cu rugăciunea, care, pasămite, n-ar mai aduce nici un folos. Tocmai de acest demon îl îndeamnă Domnul pe nevoitor să nu se teamă, grăindu-i prin prorocul: Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua şi de dracul cel de amiazazi (Ps. 90, 5-6).

 

În ce-i priveşte pe mirenii păcătoşi, care trăiesc după voia lor şi cum îi taie capul, care dorm bine, se îmbuibă de

 

 

Intristarea

Ce este întristarea?

 

„Întristarea este piedică în calea a tot binele”, spune Sfântul Nil Sinaitul. „Când duhul rău al întristării pune stăpânire pe suflet” – citim descrierea lucrării acestei patimi la Cuviosul Serafim de Sarov, „atunci, umplându-l de amărăciune şi neplăcere, nu-l lasă să facă rugăciune cu osârdia cuvenită, îl împiedică să se îndeletnicească cu citirea Scripturilor cu luarea-aminte cuvenită, îl lipseşte de blândeţe şi de seninătate faţă de fraţi şi naşte scârba fată de orice împreună-vorbire: pentru că sufletul plin de intristare, făcându-se ca nebun şi ieşit din minţi, nu poate nici să primească liniştit sfat bun, nici să răspundă cu blândeţe la întrebările ce i se pun. El fuge de oameni ca de nişte pricinuitori ai tulburării sale, şi nu pricepe că pricina suferinţei e înlăuntrul său … ”

 

De unde vine întristarea? Întristarea este de obicei urmare a gândurilor mânioase ori a nereuşitei de a satisface o oarecare patimă. Ca atare, cel ce îşi va birui poftele şi patimile va izgoni pentru totdeauna din inima sa şi întristarea. Astfel, cel înfrânat nu se va întrista că a rămas fără prânz, cel feciorelnic – că nu i-a reuşit fapta murdară la care se gândise într-o clipă de întuneca re a minţii, cel nemânios – că n-a avut prilejul să se răzbune, iar cel smerit cugetă tor – că e lipsit de cinstiri din partea oamenilor. Cel neagonisitor nu se va amărî nici dacă va rămâne fără ultima leţcaie …

 

Cu oamenii pătimaşi se întâmplă însă că întristarea vine asupra lor fără vreo pricină văzută. Atunci, zice Cuviosul Ioan Cassian, „prin înrâurirea subţire a vrăjmaşului suntem supuşi unui asemenea necaz că nu putem să primim cu obisnuita plăcere nici măcar cercetarea (vizita) oamenilor la care ţinem şi a rudelor noastre, şi orice ne-ar spune aceştia într-o discuţie cuviincioasă ni se pare că vine la vreme nepotrivită şi că e de prisos … ”

 

Totuşi, aceasta dovedeşte numai că întristarea nu-şi are întotdeauna pricinile în surse exterioare. Nu. Înăuntrul nostru, în adâncul inimii, stau seminţele ascunse ale patimilor, care, îndată ce se revarsă asupra sufletului ploaia ispitelor, dau îndată mlădiţe şi roade. Ca atare, trebuie spus din nou că dacă am fi nepătimaşi nu doar pe dinafară, ci am avea adevărată linişte în suflet, nici un fel de uneltiri ale dracului întristării n-ar putea avea înrâurire asupra noastră. Pământul inimii, uscat de post, de privegheri şi de rugăciuni, n-ar putea să mai primească seminţele patirniior insufla te de către draci.

 

De aici reiese că nu trebuie să fugim de oameni cu scopul de a evita întristarea. Ce-i drept, nu poate să scape de tulburare omul care trăieşte în lume şi intră mereu în contact cu persoane care îi sunt cu desăvârşire străine ca duh, stăpânite nu doar de patimi, ci uneori chiar de dracii înşişi. Dar gândul că simpla schimbare a locului aduce uşurare este greşit. Schimbând mediul, omul schimbă doar pricinile care-i stârnesc patimile. Nu asta îi trebuie, ci răbdare şi încă ceva, de care se va vorbi mai jos. Dacă omul va avea răbdare şi, îndeobşte, curăţia inimii, va fi în stare să spună împreună cu prorocul David: cu cei ce urau pacea eram făcător de pace (Ps. 119, 6). Atunci se va împăca lesne nu doar cu oamenii, ci şi cu fiarele sălbatice, şi acelea îl vor cinsti, după cuvântul Scripturii: fiarele cele sălbatice vor avea pace cu tine (Iov 5, 23).

 

Ucigaşii întristării

 

S-a zis deja că întristarea se hrăneşte pe socoteala existenţei patimilor în om. Îndepărtează din tine împătimirea de lucruri, de poftă, de lăcomia pântecelui, şi nici o întristare nu va mai vreodată în tine. Pot fi arătate însă şi mijloace pozitive, care taie din rădăcină această patimă, în special rugăciunea, milostenia şi neagonisirea.

 

Omul suferă, se chinuie din pricina întristării, sufletul lui tânjeşte. Şi iată că se duce la doctor. Acesta îi prescrie preparate care îl calmează şi îi îmbunătăţesc dispoziţia sufletească, uşurându-i în mod artificial suferinţele dar tratamentul, după cum remarcă pe bună dreptate medicul ortodox V. K. Neviarovici, în multe cazuri nu vindecă deloc sufletul bolnav şi prin el omul este doar îndepărtat de suferinţe, care au mai întotdeauna un sens terapeutic din punct de vedere duhovnicesc. Subliniem că aici este vorba despre depresia nevrotică. În depresia endogenă tactica este alta.

 

Forma nevrotică a tulburărilor depresive este legată în modul ce mai direct de starea morală a omului. Desigur, eu, ca medic, uşurez suferinţele pacienţilor prin medicamente, discuţii şi prin simpla compasiune omenească – dar satisfacţia la consult vine numai atunci când convorbirea se poartă despre suflet, despre credinţă, despre pocăinţă. Cu acordul pacientului şi la dorinţa lui, încercăm să dăm simptomelor bolii o apreciere de pe poziţii duhovniceşti.

 

Singura cale corectă spre vindecarea de nervozitate, de trândăvire, de întristare şi spre dobândire a păcii sufleteşti trece prin adevărata credinţă ortodoxă, prin pocăinţă şi prin îndreptarea vieţii după poruncile lui Dumnezeu. Pentru om, principalul este să înţeleagă sursele păcătoase ale stării sale psihice, să conştientizeze profund neputinţa sa, să urască păcatele demonice ale trufiei, slavei deşarte, rnâniei, trândăvirii, minciunii, curviei şi să dorească să se schimbe, să se întoarcă spre Domnul cu nefăţarnică pocăinţă.

 

Adevărata cauză a tulburărilor depresive constă de regulă în păcatele săvârşite de către om. Sfinţii Părinţi considerau că la baza tuturor suferinţelor sufleteşti stă trufia. Ca atare, pentru a scăpa de depresia nevrotică, omul trebuie să se străduie pentru dobândirea smereniei. Nivelul ridicat de pretenţii care nu se înfăptuiesc în viaţă, conflictul între dorinţă şi realitate lasă totdeauna în suflet simţământul frustrării, întristării, arnărăciunii, supărării.

 

Absolut indispensabil pentru fiecare creştin este mersul la slujbe, mai ales în zilele de duminică şi de praznic, precum şi participarea la Tainele Bisericii .. În rugăciunea pe care preotul o citeşte înainte de spovedanie există cuvintele acestea: De vreme ce ai venit la doctor, să nu te întorci nevindecat. De Sfintele Taine trebuie să ne apropiem cu frângere de inimă, cu credinţă adâncă şi cu nădejde în mila lui Dumnezeu.

 

Trebuie neapărat ca omul să citească Sfânta Scriptură, mai ales Evanghelia, şi să împlinească poruncile lui Hristos, ce sunt cuprinse acolo. Un ajutor de nepretuit îl oferă literatura patristică. O mare bucurie aduc creştinului faptele bune, grija pentru aproapele.

 

Să păstrăm în inimile noastre minunatele şi marile cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel: Pururea bucuraţi-va. Neîncetat rugaţi-va. Întru toate mulţumiţi, caci aceasta este voia lui Dumnezeu întru Hristos Iisus pentru voi (l Tes. 5, 16).

 

La sfârşitul capitolului despre depresia nevrotică este potrivit să vorbim despre greul păcat al sinuciderii, pentru că tocmai trândăvirea şi deznădejdea sunt premergătorii acestui păcat cumplit.

 

Care sunt cauzele sinuciderilor?

 

Punctul de vedere al medicilor este următorul: majoritatea covârşitoare a sinucigaşilor sunt sănătoşi din punct de vedere psihic. Sinuciderea este o criză a personalităţii. Factorii sociali nu au aici nici o însemnătate hotărâtoare: este vorba de o problemă spirituală.

 

Arhiepiscopul Ioan Şahovskoi scrie:

 

„Sărmani pătimitori, sinucigaşilor!… Voi n-aţi primit răscumpărarea prin scurtele suferinţe curăţitoa re de pe pământ, suferinţe dulci pentru cel care le îmbrăţişează – o, mult mai dulci decât plăcerile nălucite de dorul cărora aţi murit. Da, stătea în puterea voastră ceea ce v-a şoptit puterea răului, care atunci n-avea nici o stăpânire asupra-vă, dar tot în puterea voastră stătea şi să nu faceţi asta. În puterea voastră stătea să ştiţi că Dumnezeu există, că El nu-i doar expresia cea mai înaltă a Dreptăţii mai presus de înţelegerea noastră, ci chiar mult mai mult decât toate aceste firave concepţii omeneşti. În puterea voastră stătea să înţelegeţi că Dumnezeu nu poate să dea Cruce şi să nu dea puteri, că în pu terea voastră stătea să vă întoarceţi spre Dumnezeu, să vă mântuiti prin chemarea (nemincinoasâ) a Numelui Său.,,”

 

Înainte de sinucidere, sinucigaşii nu ştiu deloc că în preajma lor stă duhul rău, nespus de scârbavnic, care-i sileşte să îşi ucidă trupul, să sfarme preţiosul „vas de lut”, care păzeşte sufletul până la soroacele hotărnicite de Dumnezeu. Şi sfătuieşte acest duh, şi îndeamnă, şi stăruie, şi sileşte, şi înspăimântează cu toate spaimele, doardoar va apăsa omul pe trăgaci sau va sări pe fereastră, fugind de viaţă, de chinul său cel nesuferit. .. Omul nici nu gândeşte că „chinul nesuferit” nu este de la viaţă, ci de la cel de unde vin şi toate gândurile care „dau temei” uciderii de sine. Omul crede că el le cugetă pe toate, şi ajunge la concluzia sinucigaşă – dar nu cugetă el deloc, ci prin gândurile lui vorbeşte cel pe care Domnul l-a numit ucigaş de oameni dintru început …

 

 

Omul nu face altceva decât să-şi dea în mod inconştient acordul la propunerea diavolului, să ia asupra sa, fără să vadă asta, păcatul diavolului, să se unească cu păcatul şi cu diavolul. .. Un singur cuvânt de rugăciune cu pocăinţă, un singur semn al mântuitoarei Cruci, făcut măcar în gând, şi o singură privire cu credinţă către ea – şi păienjenişul răului este rupt, omul este mântuit prin puterea lui Dumnezeu de pieirea sa … Doar o scânteie mică de credinţă vie şi de credincioşie faţă de Dumnezeu – şi omul e izbăvit! Dar nu toţi oamenii care s-au izbăvit de uciderea de sine sau de un alt păcat pricep că în preajma lor stătea (sau poate că stă încă ori se apropie de el câteodată) scârbosul duh rău, fiinţă pe care o descoperă doar sensibilitatea duhovnicească şi luarea-aminte duhovnicească ascuţită! Nici pe departe nu-şi dau seama toţi oamenii (fie ei şi creştini) de lucrările şi manifestările duhurilor rele, despre care cu atâta putere şi limpezime uimitoare vorbeşte cuvântul lui Dumnezeu. 90% dintre sinucigaşi fac ultimul lor pas sub înrâurirea nemijlocită a duhurilor ucigaşe de oameni dintru început (In. 8, 44). Şi propriu-zis, mai fiecare sinucidere este ucidere a omului de către demon – cu mâinile omului însuşi.

 

 

Read Full Post »

Referat prezentat la AI VIII-a Congres Panortodox al Delegaţiilor Bisericilor Ortodoxe şi Sfintelor Nitropolii pe teme referitoare la erezii şi secte întrunit în Fafos – Cipru” /5-21 octombrie 1996. Tema generala a congresului a fost: Culte distrugatoare in lumina Ortodoxiei şi înfruntarea lor legala.

In zilele noastre ne confruntăm cu provocarea adusă de noile erezii, de cultele sau sectele distrugătoare (eng. distructive sects). Este vorba de organizaţii care de obicei se prezintă cu o mască filosofică, psihologică, sociologică, medicală, de protecţie a mediului, ba chiar şi cu mască ortodoxă, şi care prind în cursele lor pe oamenii naivi, mai ales pe tineri, determinandu-l. prin tehnici de influentare şi constrângere a personalităţii, să depindă întru totul de conducător şi organizaţie. De aceea ele sunt cunoscute pe plan internaţional drept culte distrugătoare, organizaţii de suprimare a libertăţii şi de intoxicare a sufletului.

Fenomenul a început să se manifeste în lumea occidentală şi în ţara noastră încă din anii ’70. După aceea, a luat în zilele noastre avântul pe care toţi îl cunoaştem şi îl trăim.

Problema nu este numai religioasă, precum, din păcate, cred mulţi, ci are o multitudine de aspecte şi dimensiuni, chiar de ordin economie, politic şi naţional.

Să trecem, aşadar, la prezentarea temei noastre: acţiunile sistematice ale acestor erezii recent apărute. Nu ne vom referi la acţiunile programate făcute în scopul manipulării personalităţii, ci vom vorbi despre acţiunile perverse care pleacă de la dogma acestor organizaţii, care spune: Cel care ne critica este criminal.

Exemplu tipic şi revelator al acestui gen de acţiuni este Scientologia sau Epistemologia (nu are nici o legătură cu Epistemologia, ramură a filosofiei). În Grecia ea acţionează sub numele de Centrul de Filosofie Aplicată din Grecia (K.E.F.E.). Ne vom ocupa aşadar cu cel mai izbitor caz de acţiuni criminale ale ereziilor totalitariste. Acţiuni asemănătoare, de obicei la o scară mai mică, folosesc şi alte organizaţii care au la bază acelaşi principiu: Cel care ne critica este un criminal; este mai cu seamă un criminal împotriva umanităţii, deoarece împiedică activitatea organizaţiei, cea care este singura nădejde pentru salvarea planetei.

Scientologia se încadrează foarte bine între ereziile totalitariste contemporane, fiind caracterizată pe plan internaţional drept cea mai periculoasă dintre ele. Ştirile despre Scientologie care vin din Germania sunt şocante.

Precum citim în revista Dialog ministrul federal al Asistenţei Sociale şi Muncii din Germania, Walter Blurn. a declarat că:

1. În spatele acestei organizaţii se ascunde o organizaţje criminala de spalat bani.

2. Scientologia raspandeste o ideologie obscura.

3. Ea constituie o corporatie care sfidează şi oprimă persoana umană.

4. Conducerea ei este criminală.

5. Membrii ei au fost supuşi spalării creierului.

6. Scientologia formeaza o caracatita uriaşă.

Tribunalul administrativ din Köln, prin hotărârea sa din 23 martie 1995, şi-a dat acordul ca aceste adevăruri să se facă cunoscute public. De asemenea, Conferinţa miniştrilor de interne a statelor federale germane a clasificat scientologia în sectorul criminalităţii economice şi a încredinţat supravegherea ei Serviciului de Protecţie a Statului. Tribunalul Federal Suprem a constatat că este vorba despre o acţiune economică care nu este sub protecţia articolului 4 din Constituţia germană, articol ce asigură libertatea religioasă. În ultimele zile am citit în ziare că Guvernul Federal al Germaniei a hotărât să nu încadreze membri ai acestei organizaţii în funcţii publice.

Scientologia constituie unul din multele cazuri în care religia este folosită ca paravan pentru o acţiune economică. Ceea ce spusese L. R. Hubbard. fondatorul Scientologiei, dacă vrei să câştigi l.000.000 de dolari, cel mai bun mod ca să reuşeşti aceasta este să fondezi o religie, aceea a şi făcut.

În Grecia, până la sfărşitul anului 1995, Scientologia nega cu încăpăţânare faptul că este religie. Astfel, doamna Karadima Paretzoglu, preşedinta organizaţiei scientologice U-Man Hellas Consilierii Productivităţii nu a şovăit să declare că, “din momentul în care a devenit scientolog, s-a făcut şi o creştină mai bună”.

În celelalte ţări Scientologia era prezentată ca religie, iar aceasta se făcea, desigur, deliberat. Acum însă, după ce a fost deconspirată şi considerând probabil că s-au creat în Grecia condiţiile favorabile, adică diluarea şi corodarea mentalităţii ortodoxe, se prezintă şi declară – în coloanele ziarului care a apărut la sfârşitul anului 1995 sub titlul: Libertatea exprimării – că dintru început Scientologia a constituit o religie(!) În Grecia, cum este cunoscut, eşti ceea ce te declari, Bineînţeles, nu este nici religie, nici filosofie, ci, precum se va dovedi pe parcursul dezvoltării subiectului, este o organizaţie mondială lipsită de scrupule, care are ca scop câştigul economic şi dobândirea de putere şi influenţă politico-economică, deşi se ascunde dupa „vitrina” religiei.

Aceste concluzii reies şi din declaraţia germancei Claudia Nolde, ministru pentru problemele familiale şi ale tineretului, care a afirmat: Scientologia urmăreşte dominaţia mondială şi are drept scop distrugerea societaţii noastre.

 



Ce crede Scientologia

Dar să aruncăm o privire peste crezul Scientologiei.

Această organizaţie a fost fondată de americanul Lafayette Ron Hubbard (1911-1986). Se numeşte şi Biserica Scientologiei. În Grecia există Centrul de Filosofie Aplicată din Grecia, Centrul Filosofic Atena şi alte organizaţii care au legături strânse cu Scientologia, cum ar fi Citizens Commision on Human Rights (Comisia Cetăţenilor pentru Drepturile Omului) şi altele.

Termenii-cheie ai mişcării sunt scientologia şi dianetica. Mişcarea explică aceşti termeni astfel: În cartea lui L. R. Hubbard, Manualul pentru clericul onorific se foloseşte termenul de scientologie ca filosofie religioasă aplicată; învatatura despre fiinta spirituală şi propulsarea ei în relatiile cu ea însăşi, cu universul şi cu celelalte fiinte. Se observă că este vorba despre o „religie” sau „filosofie” a autoevoluţiei omului.

Mişcarea foloseşte şi termenii Thetan şi Clear.

Thetan, înseamnă, după Hubbard, izvorul vieţii şi însăşi viata, dar şi unitatea vie. Clear, adică curat, este un Thetan care poate să fie cauza, în mod conştient şi de bună voie, mai presus de materia intelectuală, de energie, de spatiu şi timp, În ce priveşte primul potential (supravietuirea eului)”, Aceasta înseamnă că scopul mişcării este construirea supraomului(!).

Dianetica mai este definită de Hubbard ca stiinte modernă a senatatii mentale. Efortul de a atribui o fata stiinţitice neadevărurilor pe care le emit după propria minte este un fapt ce caracterizează pe liderii sectelor contemporane (n. tr.).

„Supraomul”, potrivit Scientologiei, se află înlăuntrul omului şi se poate „elibera” prin tehnica mişcării, a aşa-numitei dianetici. În Manualul pentru sacerdotul onorific se precizează despre dianetică: Este tehnica eliberării fiintei spirituale, invatatura despre fiinta spirituală în relatiile ei cu trupul şi propulsarea fiintei în aceste relatii”.

Mişcarea organizează o nesfârşită serie de seminarii cu scopul de a elibera pe supraom dinlăuntrul omului şi de a face toată lumea curată (Clear), inaugurând o Nouă Eră. Astfel omul va dobândi o putere nelimitată: În aceasta lume supravietuiesc numai tigrii, iar noi ne-am luat raspunderea sa educam tigrii. spune Hubbard, mesia Scientologiei.

Potrivit cu concepţia Scientologiei, morala poate fi definită ca “rationala” atunci când este pusă în legătură cu „supravieţuirea” pe opt potenţiale.

Atunci când Scientologia vorbeşte despre „potenţiale” se referă la instincte de supravieţuire” pe diferite „niveluri”:

1. prin sine (potenţial autodinamic);

2. prin sex şi actul sexual- prin reproducere şi educaţia copiilor (potenţial genital);

3. prin grupuri sociale, naţionale, politice (potenţial colectiv);

4. prin oameni (potenţial uman);

5. prin animale – ca regn animal (potenţial animal);

6. prin materie, energie, spaţiu şi timp, adică prin universul fizic (potenţial universal);

7. prin spirite (potenţial spiritual);

8. prin Fiinţa Supremă (potenţial divin)

De dragul omenirii adică de dragul unui potenţial mai înalt fiecare membru este chemat să distrugă o persoană sau un grup care nu împărtăşeşte principiile Scientologiei. Binele omenirii se identifică şi aici, ca şi în toate ereziile noi, cu binele grupării.

Aşadar. cel care face rău organizaţiei,. împiedică lucrarea ei, o vede cu ochi critic sau chiar cel ce o tratează cu indiferenţă(!) este considerat o piedică în evoluţia omenirii spre Noua Eră, pe care o promite organizaţia, este considerat duşmanul omenirii. Unul ca acesta nu poate avea drepturi, precum vom vedea mai amănunţit în cele de mai jos.

În aceste condiţii, avem de-a face cu o relativizare evidentă a binelui şi a răului. Avem o morală inversă, în care scopul scuză mijloacele. Bine este numai ceea ce vine în folosul organizaţiei.

Această concepţie despre „morală”, precum foarte bine observă părintele Antonie, ar fi putut proveni de la o grupare a Mafiei sau de la oricare altă organizaţie teroristă.

În felul acesta cineva poate săvărsi chiar şi crime în virtutea instinctului de supravietuire în potentiale superioare, iar aceste crime sunt considerate ceva „bun” şi „moral”.

Morala se preschimbă în tehnologie funcţionslă, iar cel care nu are tehnologia moralei este incapabil să introducă morala în sine însuşi şi să se elibereze din actiunile antl-vitele. adică din acţiunile care se îndreaptă împotriva vieţii.

În acest caz gruparea preia acţiunea în locul lui, iar aceasta se numeşte dreptate.

Scientologia dă următoarea definiţie moralei: Morala constituie aici o structură organică, ea este segmentul unei organizaţii al cărei funcţii este alungarea intenţiilor vrăjmaşe din mediu; iar după ce reuşeşte aceasta, scopul moralei devine îndepărtarea din mediu a tuturor intenţiilor diferite, străine ei.

Aceasta este definiţia moralei! Adevărat pentru organizaţie este ceea ce dă rezultate. Aşadar termenii de morala şi adevar sunt adaptaţi scopurilor Scientologiei.

Aşa cum observă Partidul Creştin-Democrat German, această concepţie despre adevăr a condus la fapte criminale.

Chiar şi sentimentul uman şi creştin al compătimirii este interpretat de Scientologie ca pricină a unui comportament dezordonat şi a bolilor psihosomatice şi trebuie, prin urmare, combătut. Toate acestea dovedesc că Scientologia foloseşte morala într-un sens inversat.

Din aceste pricini toate partidele mari din Germania au socotit calitatea de scientolog ca fiind incompatibilă cu cea de membru al respectivei grupări politice.

Starile de morala, aşa cum se arată în lucrarea Introducere în Morala Scientologiei sunt:

1. Puterea

2. Schimbarea de putere

3. Belşugul

4. Funcţionarea normală

5. Nevoia specială

6. Primejdia

7. Nefiinţa

8. Pasivul

9. Îndoiala

10. Duşmanul

11. Trădarea

12. Confuzia

Să vedem câteva lucruri despre starea de putere.

Singura stare care nu are anti-intenţii sau intenţii străine este starea de putere. L. R. Hubbard, mesia Scientologiei în cartea sa Introducere în Morală, scrie despre comportamentul scientologului în starea de putere:

Atunci când eşti înlăturat dintr-o functie înaltă, achite-te pe loc de toate datoriile tale, dă putere totală tuturor prietenilor tăi şi depărtează-te cu buzunarele pline de munitii- gata de orice posibil şantaj îndreptat împotriva fiecărui fost adversar- cu depuneri nelimitate în contul tău personal şi cu adresele experimenteţilor ucigaşi, apoi mergi şi trăieşte în BULGRAVlA şi mituieste poliţistii.

 *Este vorba de un acronim. Denumirea ascunde indicarea spaţiului geografie: BULgaria, GRecia, Albania şi IugoslaVIA (n. tr.).

Pentru a se realiza cel mai mare bine pentru un mai mare număr de potentiale, de pildă pentru cel al supravietuirii- în al treilea (colectiv) sau în al patrulea potenţial (uman), se poate considera necesară neutralizarea sau omorarea unei persoane, pentru că supravietuirea prin colectiv (binele organizaţiei) recomandă un mai mare bine pentru un mai mare număr de potenţiale().

Să ne referim acum la starea de duşman. După Hubbard, gruparile de alte convingeri care au pricinuit sau au urmărit blocarea miscarii sau au refuzat să se conformeze la scopul ei de bază au devenit duşmani. Cel care refuză să se conformeze scopului de bază devine duşman(!). Drept duşman este considerat mai întâi scientologul care a părăsit organizaţia, dar şi politicienii, reprezentanţii bisericilor şi ziariştii care deconspiră activitatea Scientologiei.

Într-o scrisoare numită Communication Polity Letter, care cuprinde îndrumări ale lui Hubbard, se stabileşte: O persoana care ajunge în starea morala de duşman este considerata pasare libera. Oricine poate sa-i ia averea, să-I\l ofenseze in orice mod, fără să fie pedepsit de vreun scientoiog. De asemenea, îl poate supune la orice chinuri, îl poate înşela sau îl poate chiar distruge. Oamenii „necinstiţi”, adică cei pe care organizaţia îi consideră duşmanii ei, nu mai au drepturi.

Textul acesta „justifică” chiar şi fapte criminale îndreptate asupra oricărei persoane care îndrăzneşte să se împotrivească filosofiei, practicilor, intenţiilor şi scopurilor Scientologiei. Cel care îndrăzneşte să critice Scientologia şi să împiedice lucrarea ei, aşa cum facem noi aici, este pus în starea de vrejmas, este considerat pasăre liberă. Adică nu are nici un drept şi orice scientolog îl poate vătăma, fără ca acela să primească din partea organizaţiei nici o sancţiune, ci, dimpotrivă, va primi laude.

Asemănătoare cu starea de duşman este starea de trădare: Încălcarea unei făgăduinţe de către cel căruia organizeţia i-a arătat încredere este socotită trădare. O astfel de încălcare este considerată o trădare a scopurilor Scientologiei, care vizează ”mantuirea planetei”. Adică, atunci cănd cineva părăseşte organizaţia şi încalcă „contractul” pe care l-a semnat sau alte „făgăduinţe” ajunge în starea de trădare. Pentru a fi primit din nou va trebui să sufere diverse înjosiri.

Orice adept care cade în starea de trădare, dacă vrea să fie reprimit în organizaţie, este chemat să dovedească cu fapta sinceritatea dorinţei lui, adică să dea mereu lovituri eficace vrăjmaşilor organizaţiei, indiferent de pericolul la care se expune şi să facă faţă la cerinţe mult mai înalte decât cele care se pretind unui membru obişnuit al organizaţiei. Va trebui să faca aceasta până când majoritatea membrilor organizaţiei ii va îngădui să redevină membru al ei.

Oricine vine în contradicţie cu organizaţia este considerat o „persoană antisocială” sau „un individ incomod” sau ,,o sursă potenţială de tulburare”. Potrivit Scientologiei aceste persoane sunt „criminali potenţiali sau reali”.

Pentru neutralizarea unor astfel de persoane, adică a orişicui împiedică lucrarea şi scopurile organizaţiei, se alcătuieşte un program special de manipulare a lor.

Responsabile cu această acţiune sunt serviciile secrete ale Scientologiei. Birourile de Afaceri Speciale (Offices of Special Affairs. OSA). Exista o organizaţie piramidală, cu OSA International în vârful ei, având organizaţii continentale (de exemplu, pentru Europa: OSA Europe) şi birouri abilitate pentru fiecare ţară.

Există ofiţeri superiori al moralei care îi urmăresc şi îi îndosariază pe toţi. Iar aceasta se vede limpede din documentele pe care le-a confiscat procurorul Ioan Anghelis în timpul cercetărilor sale făcute asupra K.E.F.E. în anul 1996. Un scop principal al organizaţiei este coruperea persoanelor aflate în poziţii-cheie. Birourile Afacerilor Speciale manipuleaza şi afaceri juridice şi, printr-un terorism al ameninţărilor, reuşesc să-l doboare pe adversar. Scopul final este ca guvernul şi filosofiile potrivnice să fie constrânse a fi de acord cu scopurile Scientologiei.

Articolul 12 din Codul de Onoare al Organizaţiei spune acest lucru limpede: Niciodată să nu te temi să vatămi pe cineva pentru o cauză dreaptă. De asemenea, şi îndrurnarile lui Ron Hubbard, mesia Scientologiei, sunt foarte limpezi: Caută imediat să afli despre crimele sau faptele şi mai josnice făcute de duşman. Pentru aceasta să lucrezi cu toată iscusinta ta … Să nu astepţi niciodată. Să nu vorbeşti niciodată despre noi, ci numai despre ei. Foloseşte sângele lor, sexul lor, crimele lor ca să oferi ziarelor titluri cât mai mari (HCO Policy Letter of 15 February 1966).

Dacă nu se pot găsi crime în această viaţă, cu siguranţă ele au fost savarsite în vieţile anterioare. Se vorbeşte chiar şi despre plutonul de execuţie. Iar despre aceasta citim: Faptul de a lăsa o persoană incomodă să distrugă statisticele sau chiar vreo organizatie de-a noastră constituie un delict care te conduce in fata plutonului de execuţie'”.

Aceste lucruri nu sunt luate din romanele poliţiste sau din filme de spionaj, ci ele sunt directivele pe care le dă Scientologia membrilor ei.

Morala scietologica în practica

 Punerea în practică a acestor indicaţii o vedem în documentele secrete ale K.E.F.E., pe care le-a descoperit percheziţia judecătorească făcută la birourile organizaţiei în toamna anului 1995 şi care au fost date publicităţii. Ele sunt citate în concluzia procurorului adjunct loannis Anghelis.

In „programul” secret „de manipulare a ARM grecesc” (adică a grupării „duşmanilor”) care a fost alcătuit în februarie 1994 de către Centrul Internaţional al Serviciilor Secrete ale Scientologiei (OSA Int) se dau, printre altele, şi ordinele de mai jos Departamentului Afacerilor Speciale ale Greciei (DSA Greece).

Dau aici câteva extrase: [ … ] l8. Cercetati in arhivele publice despre Serafim (Arhiepiscopul Atenei şi al întregii Grecii la acea vreme n.a.) şi despre Alevizopulos. Faceti o cercetare completă, alcătuind liste cu prietenii şi adversarii lor, cu numele şi ectiviteţite lor, pe care să le luati din arhivele ziarelor şi revistelor de specialitate, din publicatiile în care sunt consemnate vizitele lor etc.

Includeti şi un studiu cuprinzând articolele care au fost scrise despre raportul Serviciului de Stat al Informatiilor (SSI) şi consemnati numele oamenilor de ştiintă şi constituţionelltor care s-au pronuntat împotriva acestui raport. Rezultatele să le raportaţi la Public Records Research 1/c OSA Int.

DSA Greece

19. Faceti lui Alevizopulos o analiză a creierului care se face în cazul criminali lor (Criminal mind analysis).

DSA Oreece

20. Faceti un [ … ] ca să cercetati activitatile personale ale lui Serafim şi ale lui Alevizopulos, astfel incât sa descoperiţi eventuale fapte criminale în care sunt amestecaţi. Asigureti-va; astfel încât relaţiile cu terminalele ARM din Germania sa fie bine dovedite.

23. Folosiţi datele personale care au fost primite prin serviciile de informaţii pentru a publica acţiunile criminale ale lui Alevizopulos şi ale lui Serafim.

DSA PR Oreece

Într-un alt document citim: Vei fi tras la raspundere daca in doua luni de zile S.t.S (numele codificat pe care Scientologia il folosea pentru parintele Antonie Alevizopulos) nu va fi redus la tacere deplina. Acest ordin s-a dat pe data de 21 februarie 1994 de către Biroul Afacerilor Speciale al Scientologiei „ca ajutor” pentru serviciile secrete ale Scientologiei din Grecia ML, GA/INVEST AlDE OSA EU.

Din alte documente pe care le-a descoperit percheziţia judecătorească s-a constatat că diferite centre din străinătate fac spionaj în ţara noastră folosindu-se de K.E.F.E.. S-a dat la iveală, de asemenea, faptul că exista o colaborare între toate aceste organizaţii, pe care le numim erezii contemporane sau culte distrugătoare – şi nu numai a acestora – facuta cu scopul de a lovi Biserica Ortodoxă, iar prin ea şi naţiunea, şi de a închide gura tuturor celor care critică aceste organizaţii.

În revista Le Point, numărul din 28 februarie 1993, s-au publicat următoarele; Reprezentanţii mai multor erezii totalitariste care acţioneeze in Franta şi în alte ţari s-au întâlnit ca sa întemeieze o grupare care sa le apere “drepturile” la Consiliul European de la Strassbourg. Această grupare s-a format la 7 octombrie 1992 sub numele: Federatia Internetionale a minoritatilor Religioase şi Filosotice. Printre membrii ei sunt: Scientologia, Biserica Unificatoare a lui Moon, grupări masonice etc.

Presedinta organizaţiei franceze Initiativa Parinţitor (A.D.E.I.), într-o publicaţie a acestei asociaţii, menţionează ca membri ai Federaţiei Internaţionale a Minorităţilor Religioase şi Filosofice şi pe B’ahai, Copiii lui Dumnezeu, Martorii lui Iehova etc.

În Grecia s-a petrecut ceva asemănător în cadrul simpozionului organizat în mai 1995 la Zappio de către şeicul a două grupări islamice, Tachis Alexiu, preşedintele Societăţii Panelene de Istorie şi filosofie” (P.A.N.I.F.E.), adunare la care au fost atrase în cursă şi unele foruri publice. Repetăm că, potrivit cu raportul judecătoresc mai sus menţionat, această societate este considerată ca fiind o organizaţie-satelit a K.E.F.E.

În documentul mai sus amintit al K. E. F. E. (MI., GA/INVEST ALDE OSA EU) citim: La data de 20 decembrie am luat legătura cu adeptii lui Moon din Grecia şi am întemeiat o relatie de colaborare. Aveau printre ei şi un pensionar, fost profesor universitar la Teologie, care este dispus să genereze o initiativa a unor profesori din Universitate pentru a opri propaganda nazistă şi actiunile lui S.t.S. în Grecia. Am căzut de acord să-i dăm acestui profesor toate informatiile şi dovezile pentru a înlesni atacul împotriva lui S.t.S.

Profesorul onorific al Facultăţii de Teologie care colaborează cu falsul mesia Moon este, după cum s-a descoperit, domnul Sava Aquridis.

Aşa cum a dovedit cu documente pururea pomenitul Părinte Antonie Alevizopulos în cartea sa Nazismul sub o altă mască, care a apărut la câteva zile după adormirea sa, în spatele campaniei de ponegrire ce a fost pornită împotriva persoanei sale în ianuarie 1995 se afla Scientologia.

Percheziţia judecătorească a adus la lumină şi următoarea scrisoare cu data 3 februarie 1995, pe care o semnează conducătorul de atunci al organizaţiei K.E.F.E., Ilie Graţias.

Redau aici începutul acestei scrisori: Iubite domnule Alexiu, în omilia sa din 23 ianuarie 1995, Alevizopulos a spus înaintea a circa două sute de oameni, în strada Scolii, nr. 16, cartierul Sfânta Farascheva, următoarele despre prietenul nostru comun domnul Rafailidis … .

Aşa cum este cunoscut din declaraţia sa, şeicul Takis (sic) Alexiu a coordonat timp de aproape doi ani de zile acţiunea de ponegrire a Bisericii noastre.

Acest atac, pornit în aparenţă împotriva pururea pomenitului Părinte Antonie Alevizopulos, se îndrepta de fapt împotriva Bisericii Ortodoxe.

Astfel, dreptul, dar şi îndatorirea pastorală a Bisericii de a delimita credinţa ortodoxă de erezie au fost numite de Alexiu şi de cei care împărtăşesc aceleaşi idei cu el „nazism”, „rasism”, „fanatism”. Dreptul şi îndatorirea păstorilor Bisericii de a spune că este incompatibilă calitatea de creştin ortodox cu cea de membru al Scientologiei, sau al organizaţiei falsului mesia, coreanul Sun Myung Moon, sau al mişcării Hare Krishna, sau al Masoneriei, sau al organizaţiilor budiste şi hinduiste sunt numite: încălcarea drepturilor omului, inchiziţie, redeşteptarea mentalităţii Evului Mediu.

Precum se ştie, Al Vll-lea Congres Panortodox de la Aliarto (1995), şi nu Părintele Antonie de unul singur, a întocmit un catalog cu 422 organizaţii incompatibile cu Ortodoxia”.

Această lucrare a Bisericii noastre – lucrare apologetică, pastorală, dar şi de deşteptare a poporului, precum şi a forurilor responsabile, lucrare care arată pericolele pe care le aduc ereziile, ce ameninţă să contamineze toate laturile vieţii noastre – a stărnit ura Scientologiei şi a celorlalte organizaţii împotriva Părintelui Antonie.

Pe de o parte adevărul, lumina, dragostea, iar pe de alta minciuna, întunericul, ura, clevetirea. Două lumi diametral opuse.

Această tactică a uneltirilor necinstite în scopul neutralizării celor care critică şi împiedică lucrarea cultelor distrugătoare, şi mai ales a Scientologiei, este aplicată desigur nu numai în Grecia, ci şi în toată lumea.

Astfel, profesorul rus Alexandru Dvorkin, renumiţii psihiatri americani John Clark, şi L. J. West, profesorul danez de ştiinţa religiilor Johannes Aagaard, pastorul protestant german Thomas Gandow, fostul scientolog John Atack şi mulţi alţii au primit din partea Scientologiei aceleaşi atacuri murdare ca şi Părintele Antonie.

Scientologia nu ezită să se lupte chiar şi cu guvernul german. Denaturează conţinutul hotărărilor judecătoreşti şi, în general, nu ezită să folosească mijloacele cele mai murdare pentru a neutraliza pe tot cel care îl consideră duşman al ei.

După toate cele pe care le-am spus, datoria noastră faţă de Biserică şi neam, dar şi faţă de Părintele Antonie Alevizopulos, care s-a dăruit pe sine acestei lucrări pastorale şi apologetice, este să ne nevoim pentru a pune o stavilă în calea acţiunii distrugătoare a ereziilor nou-apărute. Biserica face ceea ce trebuie şi a fost prima care a tras semnalul de alarmă atunci când au apărut noile erezii, Dar şi statul, în cele din urmă, trebuie să ia măsuri. Acest lucru a început să se facă deja în alte ţări ale lumii, cum ar fi Germania şi Franţa. Experienţa lor poate fi folosită şi de noi. De aceea se impune o colaborare interortodoxă şi internaţională pentru înfruntarea acestor organizaţii lipsite de scrupule şi a rnasinaţiilor lor necinstite.

Trebuie să spunem că în Grecia, în ultimul timp, putem vedea semne îmbucurătoare. Astfel, Procuratura Generală, în urma reclamaţiilor victimelor şi ale părinţilor lor, a ordonat o cercetare prealabilă. În raportul mai sus-amintit al procurorului adjunct Ioannis Anghelis, care s-a ocupat de această cercetare, citim următoarele: Din toate cazurile adevărate de mai sus, despre care nu există nici o îndoială că s-au petrecut, deoarece sunt dovedite prin documente, rezultă foarte limpede că asociaţia din Codul Civic cu denumirea de Centrul de Filosofie Aplicată din Grecia (K.E.F.EJ cu sediul in Atena (str. Fetision, 200) nu numai că urmăreşte scopuri diferite de cele prevăzute in propriul statut, ci, pe deasupra, acţiunile, scopul şi funcţionarea lui au devenit ilegale şi imorale şi contravin ordinii publice (art. 105, paragr. 3). De aceea, prezentut raport împreună cu alte documente adiţionale referitoare la cele constatate trebuie trimise la serviciul competent al Prefecturii Aticii pentru a fi luate în consideraţie in cadrul controlului administrativ şi economic afiat in desfăşurare.

Un astfel de control administrativ şi economic trebuie tăcut. de asemenea, şi în cazul organizaţiilor dependente direct de K.E.F.E, cum ar fi E.P.AN.DI. şi PAN.I.FE. (Societatea Panelena de lstorie şi Filosofie) care şi ele urmăresc scopuri – după părerea noastră diferite de cele prevăzute în statutul lor.

În raport se mai spune: Totodata însa trebuie continuete cercetarea prealabila pentru dovedirea crimelor în vederea cerora se face aceasta ancheta … Şi, mai ales, aşa cum se arată în alt loc al raportului, trebuie să se continue anchetarea acţiunilor de spionaj ale K.E.F.E.-ului, savarsite în paguba ţării noastre.

De asemenea, Prefectura Arenei, după ancheta făcută în urma reclamatiilor la adresa activităţilor K.E.F.E.-ului, a considerat că acesta a deviat de la scopul său şi de aceea a recurs la Justiţie şi a cerut desfiinţarea acestei organizaţii conspirative. Cazul a fost judecat în Atena pe data de 7 octombrie 1996. Procurorul a propus să fie acceptată cererea Prefecturii. Se aşteaptă emiterea hotărarii.

Acestea s-au spus în octombrie 1996. Aşa cum se ştie, K.E.F.E. a fost desfiinţat în urma hotărârii nr. 7380/1996 a Tribunalului de primă instanţă al Atenei, hotărâre care a fost validata prin decizia 10493/1997 a Procuraturii Atenei. Cu toate acestea, continuă să acţioneze ca şi mai înainte, adăpostit în aceeaşi clădire şi slujit de aceleaşi persoane. Şi-au schimbat numai titlul, apărând acum sub denumirea: Biserica scientologică. De menţionat faptul că până la desfiinţarea K.E.F.E. cadrele lui au dezaprobat cu dispreţ acuzaţia că ar fi constituit în Grecia o anexă a Bisericii Scientologice.

Bibliografie

- Alevizopulos. Părintele Antonie. Erezii nouaparute – Culte distrugatoare în lumina Ortodoxiei, Atena, 1995.

– Idem. Nazismul sub o alta masca, Atena, 1996.

– Grupări in compatibile cu credinţa ortodoxa, volum editat de AI Vll-a Congres Panortodox al Delegaţiilor Bisericilor Ortodoxe şi Sfintelor Mitropolii pe teme referitoare la erezii şi secte (Aliartos-Beoţia, 20-26 septembrie 1995).

– Revista Dialog, Numerele 1-6.

– Publicaţia Libertatea de exprimare a organizaţiei K.E.F.E. (nr. din iarna lui 1995).

– Raportul cu data de 17.06.1996, întocmit de procurorul loannis Anghelis în legătură cu activităţile K.E.F.E. –ului, adresat şefului Procuraturii din Atena.

Read Full Post »