Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘suflet’

A urca este atât de greu uneori. Materia ne trage către în jos, spiritul către în sus, fiindcă fiecare din cele două laturi ale fiinţei noastre tinde către altceva. Vom pendula astfel o viaţă întreagă între cei doi poli:

Cer şi Pământ, şi vom rămâne mereu marcaţi de imposibilitatea de a ne depăşi condiţia muritoare, pământul din noi.

Prin moarte, corpul fizic, grosier, merge înapoi, în pământul din care a venit, iar duhul se înalţă către Cer. Cele două componente, materia şi spiritul, îşi reiau astfel, fiecare, locul său de origine. De ce Dumnezeu. ne-a lăsat oare astfel, alcătuiţi din două „vieţi” diferite? De ce lumea văzută şi cea nevăzută? De ce Dumnezeu, spirit fiind, a creat şi lumea materială, de ce Totul trebuie să fie conţinut în Unul? De ce noi înşine, oamenii, suntem dominaţi fie de una din aceste laturi ale fiinţei noastre, fie de cealaltă, de ce trăim „fie în trup fie în duh” ?

Suntem înconjuraţi de taine. Totul e taină: existenţa însăşi, întruparea noastră ca oameni, destinul fiecaruia, oameni, locuri, viaţă, moarte. Îmi vin în minte versurile lui Blaga „Eu nu ucid cu mintea tainele! Ce le-ntâlnesc în calea mea! in ochi, în flori, pe buze ori morminte” (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii).

Şi totuşi, Dumnezeu ne-a creat întru „asemănarea cu Sine” deci drumul nostru, al existenţei fiecăruia, trebuie să fie ascendent. El nea dăruit viaţă nu ca să ne îndreptăm către moarte, noi suntem cei care am ales-o pe aceasta din urmă, prin greşeala primului om, şi de atunci o repetăm mereu şi mereu, până la sfârşitul veacurilor. Tot El, Creatorul, din iubirea Sa nemăsurată pentru noi, L-a trimis pe Hristos pentru a repara greşeala primilor oameni, pentru a transgresa moartea fizică prin Înviere. Existenţa noastră aparent se sfârşeşte cu moartea, aceasta nu este decât materială, fiindcă fiinţa noastra adevărată, cea ivită din dumnezeire, se va înălţa dincolo de materialitate, se va desprinde de pământ, pentru a se întoarce în Veşnici a lui Dumnezeu.

Dar oare toţi mergem dincolo aproape de Dumnezeu ? „în cămara Tatălui Meu, multe lăcaşuri sunt”, (Ioan 14, 2), spune Mântuitorul.

Răspunzând la această întrebare, vom afla răspunsul şi la o alta. De ce am primit totuşi trup material, dacă până la urmă nu mai rămâne nimic din el, devine putreziciune, pământ? Cu cât acumulăm mai multă carne, cu atât le vom da mai multă hrană viermilor, spunea un părinte.

Trupul majoritatii oamenilor, da. Dar trupurile sfinţilor capătă alte însuşiri, care scapă legilor materiei. Se „în-duhovnicesc” devin din ce în ce mai puţin trup, şi ajung mai mult duh, suflet, spirit, devin nestricăcioase, prin puterea Duhului Sfânt.

Sfinţii sunt cei care îşi văd existenţa ca pe un urcuş continuu. Încă de aici, de pe pământ ei se înalţă către Cer, prin eforturi ce par supra-omeneşti de cele mai multe ori. Ei scapă de „legile gravitaţiei”, nu mai caută cele ale trupului, ci pe cele ale duhului.

Sfinţenia presupune această depăşire continuă a forţelor, a fizicului, această dorinţă constantă de a urca, această aspiraţie către Cer. Sfinţii sunt cei care se străduiesc continuu să urce, deşi uneori au parte şi ei de căderi. Ei ajung cu adevărat acolo, chiar din existenţa aceasta, şi trupurile lor, care nu se mai supun legilor fizicii, o mărturisesc.

Corpul fizic ne-a fost dat deci, tocmai ca prin el să accedem la dumnezeire. Dacă ne-am fi născut numai spirit, drumul vieţii n-ar mai fi trebuit să fie ascendent, am fi avut totul fără niciun efort. Trupul ni s-a dat ca prin el, paradoxal, deci prin materie, să ajungem la spirit. „Lumea este impusă fiecaruia ca o piatră pe care să-şi ascută facultăţile spirituale.” (Părintele Stăniloaie, Ascetică şi mistică ortodoxă, pg. 228). Dacă vedem lucrurile astfel, multe dintre întrebările iniţiale capătă răspuns.

Drumul către Dumnezeu este un urcuş continuu, un efort constant de autodepăşire, o luptă cu sinele egoist, cu comoditatea, cu auto-suficienta. „Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie În Duhul Sfânt” (Romani 14, 17). Imparatia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Şi nici nu vor zice: iat-o aici şi acolo. Căci iată î mpărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru „(Luca 17, 20-21). ” Viaţa este mai mult decât hrană, şi trupul decât îmbrăcăminte” (Luca 12,23). Dacă uneori credem că putem înainta către Cer, satisfăcându-ne în acelaşi timp plăcerile simţurilor este o greşeală. Împărăţia lui Dumnezeu se ia prin străduinţă, şi cei care se străduiesc pun mâna pe ea” (Matei 11,12), pentru a ajunge la ea deci, nu parcurgem un drum uşor, accesibil tuturora, ci unul dificil, care presupune un exerciţiu continuu de voinţă. transcendent, cu cea orizontală, reprezentând trecutul ( strămoşii) şi viitorul (descendenţii), iar punctul de întâlnire este legătura cu cei de acum. A-ţi asuma crucea, braţele fiind astfel trecutul şi viitorul reunite la centru, înseamnă a accepta această multitudine de relaţii, de legături tainice din fiinţa noastră, şi a încerca să le îndrepţi pe toate către Înviere şi către Veşnicie.

Reclame

Read Full Post »

EDITURA SCARA

Asociaţia Română pentru Cultură şi Ortodoxie C.P. 1 – 46, Bucureşti

Cuvânt înainte

Omul de ştiinţă evoluţionist este în vogă (la modă) în zilele noastre. Adevărată divinitate a celor care doresc să-şi desţelenească mintea în încercarea de a dezvălui enigmele, necunoscutele lumii ce ne înconjoară, evoluţionismul a reuşit un lucru deloc singular, exemplar însă pentru naivii săi adoratori: a reuşit, printr-o logică inversată, eronată cu totul, să interpreteze rezultatele sincere a numeroase institute de cercetare în sensul argumentării – neştiinţifice! – a unui tip de „cunoaştere” despre al cărui suport nu are rost să ne oprim aici.

SCARA şi-a propus de la început să răspundă unei stări de locală temere: dacă teologia nu va reuşi să răspundă (printr-un răspuns multivalent) Noii Ştiinţe: evoluţionismul?

Volumul pe care îl ţineţi în mână, prin două semnături prestigioase, ale biofizicianului Firmilian Gherasim (astăzi monah) şi ale matematicianului Ion Vlăducă, vă va arăta un lucru simplu: evoluţionismul, în înţelegerea lui strict ştiinţifică, este înţesat de erori de logică şi de neadevăruri ştiinţifice.

Pentru a fi înţeleşi mai bine: lista cu cele mai frecvente 13 erori de logică în raţionamentele evoluţioniste (cu atât mai grave cu cât acestea sunt produse dar şi „mărturisite” de cele mai cunoscute personalităţi ale lumii ştiinţi fice internaţionale) ne îndreptăţesc să spunem că omului i s-a întâmplat ceva grav, fundamental, care tinde să devină ireversibil: bolile sufleteşti ale umanităţii îi atacă deja „suportul fizic” – creierul, raţiunea.

Iată lista acestor erori:

1. Confuzia între trecerea de la anorganic la organic şi trecerea de la neviu la viu.

2. Falsa implicaţie diversitate => evoluţie

3. Falsa implicaţie unitate chimică => evoluţie

4. Falsa implicaţie asemănare morfologică => descendenţă

5. Falsa implicaţie asemănare genetică =>descendenţă

6. Falsa implicaţie asemănare embrionară => descendenţă

7. Confuzia între selecţie şi evoluţie

8. Confuzia între adaptare şi evoluţie

9. Confuzia între mutaţie genetică şi evoluţie

10. Confuzia între dispariţie şi evoluţie

11. Confuzia între variabilitate şi evoluţie

12. Absurditatea conform căreia funcţia creează organul

13. Cercul vicios: teoria evoluţiei permite trasarea unui arbore filogenetic, iar arborele filogenetic este adus ca dovadă pentru teoria evoluţiei.

Pentru omul de cultură, marcă a modernităţii din România (dar şi de pretutindenea) evoluţionismul a devenit o certitudine. Nimeni nu îşi pune problema originii omului decât din această unică perspectivă: cea a lui Darwin. (Şi nici măcar, fiindcă la o analiză atentă a „Originii speciilor” ajungem la o nedumerire: anume că Darwin nu dă nicăieri în lucrarea sa capitală afirmaţia care l-a stigmatizat în cultura şi ştiinţa universală: omul se trage dintr-o maimuţă). Problema care îl frământă pe „omul ştiinţific” este alta: cum a apărut maimuţa? De aici feluritele tipuri de evoluţionism, necesar, credem să le definim.

Evoluţionismul ateist este ipoteza care afirmă că speciile de animale s-au transformat unele în altele, de la primele vietăţi unicelulare până la maimuţă şi om, În miliarde de ani; mai afirmă că speciile de plante au evoluat de la forme unicelulare până la plantele cu flori şi că acest proces evolutiv s-a desfăşurat pe cale naturală, prin factori întâmplători. Cititorul neavizat ar putea fi şocat să afle că nu există nici o dovadă a evoluţiei speciilor; mai mult că raţionamentele evoluţioniste conţin erori de logică şi că ştiinţa actuală respinge ipoteza evoluţiei.

Evoluţionismul teist este erezia care afirmă că evoluţia specii lor este un fapt real, că ea a parcurs etapele prezentate de evoluţionismul ateist dar că este rezultatul lucrării directe a lui Dumnezeu. Aici sunt de făcut două observaţii.

Mai întâi: cât timp rămâne în domeniul ştiinţei, ipoteza evoluţiei nu este o erezie, ci o simplă ipoteză greşită. Însă din momentul în care este inclusă în învăţătura de credinţă, ipoteza evoluţiei devine erezie pentru ca în acest fel contrazice învăţătura dată de Sfântul Duh prin Sfinţii Părinţi.

Principalele afirmaţii (greşite) din erezia evoluţionistă sunt:

1. Evoluţia speciilor este un fost un fapt real, aşa cum arată teoria evoluţionistă, dar ea nu s-a realizat spontan, ci prin lucrarea lui Dumnezeu;

2. Dumnezeu a creat doar vietăţi unicelulare pe care le-a ajutat să evalueze până la maimuţă şi om, în miliarde de ani;

3. „Zilele” creaţiei sunt erele geologice;

4. Dumnezeu a creat pe om dintr-o maimuţă suficient de evoluată;

5. Lumea vie (inclusiv firea lui Adam) era stricăcioasă şi muritoare înainte de păcat.

6. Teoria evoluţiei obligă teologia să ia în considerare rezultatele ştiinţei (evoluţioniste) şi să le folosească în Biserică.

Creaţionismul fixist este doctrina conform careia speciile nu suferă nici o schimbare, ci rămân exact aşa cum au fost create. Realitatea arată însă (totuşi) că în cadrul speciilor pot apărea rase sau soiuri, fără depăşirea graniţelor speciei. De exemplu, au apărut mai multe rase de câini, dar toţi rămân câini. Ştiinţa nu susţine creaţionismul fixist, deoarece s-a observat o anumită variabilitate în cadrul speciei. Dar felul vieţuitoarelor se păstrează. Nu există o evoluţie.

Creaţionismul ştiinţific este teoria ştiinţifică (bazată pe genetică, pe teoria probabilităţilor şi pe teoria informaţiei) ce demonstrează că este imposibil ca speciile să apară spontan (din întâmplare) şi să evolueze, transformându-se una în alta. Concluzia este că din această imposibilitate rezultă că speciile au fost create de un Creator. Trebuie menţionat că ştiinţa actuală acceptă creaţionismul ştiinţific deoarece este corect logico-matematic şi nu contravine faptelor observate precum şi că acesta nu se pronunţă despre modul În care vietăţile au fost create. Adversarii creaţionismului ştiinţific îi acuză neîntemeiat pe adepţii acestuia de îndoctrinare religioasă. Creaţionismul ştiinţific este o teorie ştiinţifică riguroasă, care nu provine dintr-o anume religie. Pe de altă parte, ereticii evoluţionişti – adică adepţii evoluţionismului teist – au În general o anumită pregătire teologică universitară, dar nu au o suficientă pregătire ştiinţifică. Ei nu cunosc creaţionismul ştiinţific din interiorul acestuia, ci doar au citit despre creaţionism. Mai mult, ei acuză creaţionismul ştiinţific de afirmaţii care nu îi aparţin, De exemplu, spun că teoria creaţionistă ar fi o „tehnologie a creaţiei”. În realitate, teoria creaţionistă nu se pronunţă despre modul în care lumea a fost creată.

Lucrarea pe care v-o propunem este un reper şi pentru (sau mai ales) pentru teologi. Tendinţa – de o gravitate, extremă – ca teologia să ia în seamă teoria evoluţiei şi să o folosească în Biserică, cu scopul de a fi cât mai „apropiată” de mentalitatea credinciosului, ar însemna ca teologia să fie subordonată evoluţionismului, iar Biserica să devină un laborator de experienţe evoluţioniste. Ar însemna de fapt sfârşitul teologiei. Acceptarea unui model evoluţionist ne obligă fără echivoc să renunţăm la învăţătura Sfinţilor Părinţi, la modul cum aceştia au tâlcuit Cartea Facerii. Teologia nu este o ştiinţă despre Dumnezeu asemenea altor ştiinţe. „Teologia este Cuvântul lui Dumnezeu ce se percepe de sufletele simple, smerite şi renăscute duhovniceşte, iar nu cuvinte frumoase ale mintii ce se alcătuiesc plin tehnica filologică şi se exprimă prin duh juridic sau lumesc” ne spune Cuviosul Paisie Aghioritul.

Referitor la erezia conform căreia omul provine din maimuţă, Cuviosul Paisie Aghioritul spune: „dacă te gândeşti că Hristos s-a născut din om, din Maica Domnului! Adică strămoşul lui Hristos a fost maimută? Ce blasfemie! Şi nu îşi dau seama că spun blasfemii”.

Intr-o structură socială complexă, caracterizată de minciună, de ascundere şi denaturare a adevărurilor umane fundamentale, informaţiile înşelătoare (în ceea ce ne priveşte, aici este vorba despre problematica originilor … ) îşi găsesc uşor adăpost în minţi şi suflete prea puţin formate (sau de-formate); lipsa duhovnicului – adică a legăturii fireşti cu viţa lui Hristos dar şi aplecarea (din mândrie până la urmă) către cele ale cugetării lumeşti” (adică luciferice) fiind unele din cauze. Istoria Bisericii ne arată că începătorii erezii lor au avut – cum altfel? – multă ştiinţă de carte, multă mândrie, multă îndărătnicie şi multă viclenie. Înşelarea îi prinde uşor pe cei naivi, pe cei care nu au un povăţui tor duhovnicesc binecredincios. Îi prinde uşor şi pe cei care au povăţuitor bun dar nu fac ascultare.

„Toate acestea se întâmplă deoarece, dintru început început, aceştia nu au avut discernământ şi s-au supus voinţei proprii, fără să facă ascultare. Tu, iubitul meu fiu întru Domnul, deoarece faci ascultare şi te spovedeşti de toate cu umilinţă, nu te teme”(Sfântul Iosif Isihastul, Mărturii din viaţa monahală, II).

 

„Citeşte istoria Bisericească să vezi câţi mari învăţaţi, ca Origen şi mulţi alţii, au fost la început mari luminători ai Bisericii, cu multă ştiinţă de carte, dar s-au slobozit în oceanul cunoaşterii înainte de a primi în isihie curăţirea simţurilor, pacea şi liniştea Duhului, s-au afundat în oceanul Sfintei Scripturi crezând că este suficientă ştiinţa de carte … De aceea, nenumăraţi dintre ei s-au pierdut şi au fost anatemizaţi de sinoade, sinoade din care mai înainte făceau şi ei parte … ” (Sfăntul Iosif Isihastul) „

In concluzie: aceste suflete, care nu sunt ale lui Hristos, cu naivitate sau cu viclenie (ce mai contează de acum) devin propovăduitoare ale unei ştiinţe greşite. Profesorul Nicolae Paulescu spunea simplu: doctrina lui Darwin nu este altceva decât o ţesătură de erori de logică. Este ceea ce vă va demonstra, în detaliu, şi cartea pe care SCARA vă invită să o citiţi.

Read Full Post »

Pentru înţelegerea celor ce se petrec la ieşirea sufletului din trup, mult ne ajută teologia chipului şi asemănării.

Repetăm pe scurt câteva date:

Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Chipul îl are în însuşirile sale sufleteşti prin natură, iar asemănarea a primit-o ca posibilitate a desăvârşirii prin har, după nevoinţă. Deci chipul ne este dat, iar la asemănare trebuie să ajungem în cursul vieţii.

Porunca lui Dumnezeu de la început a fost „creşteţi” şi însemna tocmai această ajungere la asemănare prin ascultare şi conlucrare cu voia divină.

Dar omul, neascultând prin cuvânt, la sfat străin se grăbi cu partea a doua a poruncii, cu „înmulţirea” înainte de a creşte duhovniceşte. Aceasta i-a adus „Îmbrăcarea” în aceste „haine de piele” a căror sfârşit este „moartea”. Una din rugăciunile înmormântării explică aceasta astfel: „Ca această negrăită legătură dintre trup şi suflet să se taie şi să se desfacă în cele din care a fost alcătuit, adică sufletul să se întoarcă la Dumnezeu de la Care şi-a luat fiinţă, iar trupul să se întoarcă în pământ, din care a fost luat, pentru ca răutatea să nu devină nemuritoare”. Prin neascultarea care i-a adus omului moartea hainelor de piele a fost îndreptată şi posibilitatea creşterii la „asemănare”.

Această stare de lucruri a dăinuit în tot neamul omenesc până la întruparea lui Hristos, noul Adam, Care a fost ascultător până la moarte şi „încă moarte pe cruce”. Prin ascultarea Sa, de asemenea încercată de ispititor, am recâştigat iarăşi posibilitatea asemănării. Înainte deHristos n-a fost mântuire şi în afară de Hristos nu este mântuire, ci numai în Hristos ne putem mântui.

Între chip, ascultare, asemănare şi mântuire se stabileşte o strânsă legătură. Căci nu ne putem mântui numai cu chipul, fără asemănare, şi nu putem spori de la chip la asemănare, fără ascultare şi nu putem asculta prin natură fără Hristos.

Deci, ascultarea Lui cea până la jertfă ajută şi ascultării noastre, întorcând-o în ascultarea originară pe care o pierdusem toţi în Adam. Ce am pierdut toţi în Adam recâştigăm individual în Hristos. De aceea e numit creştinismul o a doua creaţie a lumii.

Moartea totuşi dăinuieşte şi după Hristos.

Dar acum nu mai are sensul osândei, ca plată a neascultării, căci ascultarea lui Hristos  -jertfa- a transformat moartea în eliberarea de patimi.

Jertfa Mântuitorului a biruit moartea, care până aici se întindea şi asupra sufletului nemuritor, ţinându-l închis într-o stare de iad.

Învierea lui Hristos a biruit moartea, pentru noi lăsându-i morţii puterea numai asupra trupului, „care nu se supune lui Dumnezeu şi nici nu poate” iar pentru suflet făcând-o şi înviere. Învierea lui Hristos mai este totodată şi certitudine religioasă a învierii celei de obşte a cărei începătură S-a făcut Domnul Hristos. Deci Hristos prin jertfa Sa a câştigat biruinţă asupra morţii în toată extinderea sa, iar biruinţa ne-a dat-o nouă. Cu puterea ascultării Sale, a restabilit chipul ce se desfigurase, am văzut slava asemănării, „slava Sa”, „ca a unui Dumnezeu”. A restabilit asemănarea originară a omului cu toate urmările acestei restabiliri.

Cu aceste câteva date dogmatice putem înţelege ceva mai bine şi cele de la ieşirea sufletului şi cele de pe urmă ale omului, iar pentru o mai clară înţelegere a lucrurilor împărţim descrierea faptelor ce se petrec în două situaţii extreme, lăsând subînţelese treptele intermediare a căror variaţie este aproape infinită.

– O extremă o formează starea sufletelor, care în cursul vieţii pământeşti n-au avut nici-o grijă de mântuirea lor, au fost numai trup, numai natură, numai chip.

– Cealaltă extremă o formează starea sufletelor care în starea vieţii pământeşti au alergat la „Ţinta Hristos”, au biruit trupul prin duh, prin nevoinţă şi har şi-au depăşit natura şi în dar au primit cununa alergării:’ asemănarea, desăvârşirea, slava îndurnnezeirii.

Totuşi pentru evitarea încadrărilor arbitrare şi a fanteziilor deznădejdii, descriem şi câteva stări intermediare, luate la întâmplare.

Să luăm lucrurile cum se petrec ele,

1. – în prima extremă: trupul slăbeşte, legătura materiei se subţiază, relaţia cu veacul acesta se stinge, fie pe calea bolii, fie pe calea ascezei. Dacă omul a trăit mai mult după firea pământească, la sfârşit prezintă o înfăţişare de înfrânt, de amărât dar şi de „arătare”. Dă impresia unei absenţe a sufletului într-un rest de om, în realitate sufletul e încă în trup, dar nefiind dezvoltat după natura sa, fiind pipernicit ca rosturi ale sale în trup, avem această impresie de absenţă, de „dus”.

Omul natural, omul trupesc nu-şi vede sufletul, abia îşi constată chipul, însă fără să-i confirme obârşia. Nu-şi poate face o idee clară despre suflet, deşi el există în trup, care-i este sufletului ca o temniţă ce-l ţine în întuneric. Când trupul slăbeşte, ca putere de temniţă asupra sufletului, şi vremea ieşirii sale din lumea aceasta se apropie, sufletul ia cunoştinţă de sine într-un mod violent, trezindu-se ca făptură spirituală – deci imponderabilă – ce stă pe prag de conştiinţă de sine între două lumi. Abia acum sufletul se vede pe sine, spre deosebire de vremea ce o petrecea în trup. În trup el împrumuta acestuia energia specifică a simţurilor. În baza energiei sufletului trupul e vioi, sănătos şi capabil de o viaţă de relaţie cu lumea dinafară. Când omul prin modul pământesc de viaţă, pe care l-a considerat singurul real, a neglijat sau a tăgăduit sufletul şi celălalt tărâm al existenţei, acum, la întâlnirea violentă cu această lume de dincolo, crezută de el „fictivă”, strigă, aşa zicând, de spaimă sau de uimire. Acest ţipăt se răsfrânge şi în trup ca un ecou în pădure, iar cei ce stau prin preajmă zic, auzind aceste frânturi, că delirează.

– Ce se petrece de fapt?

Sufletul în preajma ieşirii din trup capătă vedere specifică naturii sale spirituale, prin care se vede pe sine mult mai clar de cum ne putem vedea noi în oglindă. Această nouă vedere are un plus faţă de a noastră, o dimensiune morală. Acum se descătuşează funcţia morală a conştiinţei „unde” era sădită energia atentă a asemănării şi a cărei existenţă o simţim şi prin vălul trupului. Trupul rămâne în sine inutil şi neputincios dar acum el e „legat” de o făptură spirituală descătuşată, extrem de impresionată, uluitoare, care-l poate face şi pe el capabil de acţiuni şi rezistenţe neobişnuite în mod normal. Această făptură, imponderabilă, eliberată de legea gravitaţiei în baza căreia corpurile au greutate, nu e nicidecum statică. Acum începe dinamica unui dialog interior aprins între lumina conştiinţei şi întunericul nefiinţei cel înscris în făptura sa de către patimile fixate în trup şi de către alte amăgiri, după cum omul şi-a condus viaţa sa pământească sub aspect moral. Păcatele, aceste înfrângeri morale, aceste dovezi de necredinţă, puteau fi şterse de pe „haina” sufletului în cursul vieţii dând ajutor luminii conştiinţei cu puterea dumnezeiască din Sfintele Taine, în care în mod acoperit este Hristos, dar acum aceasta nu se mai poate. Toate acestea stâmesc o contradicţie cumplită, insuportabilă, fără ieşiri şi fără termen, faptul acesta îi face pe unii să strige cu un huiet sinistru, prelung, ca de nebun.

Trezirea neaşteptată a sufletului pe celălalt tărâm, al celei mai intense conştiinţe a existenţei, – declanşarea acelui dialog cumplit, ucigaş, între „chipul” structurat cu negrijă în viaţa pământească şi „asemănarea” sădită în conştiinţă, dar aflată acum fără nici un conţinut, o conştiinţă „goală” fără haina luminii divine a făpturilor cereşti – apoi întâlnirea brutală în cale a făpturilor cereşti corespunzătoare chipului şi asemănării cărora s-a făcut, toate acestea sunt fondul huietului sinistru, pe care trupul nu l-ar fi putut suporta ca durată şi intensitate în cursul vieţii normale.

Acum el este jucăria unor puteri care-l depăşesc. Locul din psalmi: „Omul în cinste fiind n-a priceput, alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Ps. 48,21), capătă acum o fioroasă realitate. Cei cumpliţi la chip se reped să-l ia în primire: „Căci nouă te-ai dat!” şi „Nouă ne eşti dat!” de urâtul cărora spaimă mare cuprinde sufletul, care însuşi pe sine se vede la fel de cumplit, de fioros şi de urât. Acum întinde mâinile după ajutor şi-i strigă pe toţi şi nu-i cine să-i ajute, căci „nevoie mare a cuprins sufletul” (Din rugăciunea înmormântării).

Suferinţa sufletului începe brusc de la această constatare a chipului său demonie în care s-a structurat prin necredinţă, prin împotrivirea faţă de jertfa lui Hristos pe care trebuia să o primească „În fiecare zi” prin umilă şi statornică lepădare de sinea sa cea deşartă. Acum se vede brutal: plin de sine ca un demon, muncit de sila de a petrece cu ei, alţi plini de sine. Se vede ţesut de patimile lor care i se păreau lui „Viaţa” dar erau „moartea”. Vede iluzia şi amăgirea patimilor, care i se păreau „adevăr” dar care acum se lămuresc că au fost omorârea vieţii celei adevărate. Deznădejdea şi trufia îl macină cumplit într-o contrazicere de iad. Cele deşarte după care alergase orbeşte o viaţă i-au adus acum mintea prinsă pentru eternitate în preocuparea cu nimicul sau nefiinţa. Acum patimile nemaiavând posibilitatea satisfacerii prin trup se satisfac „în gol” crescând la intensităţi fantastice şi chinuind fantastic sufletul într-o muncire fără ieşire. Acesta este iadul.

Acum, în ceasul al doisprezecelea, vede sufletul că a greşit calea, stând de dragul patimilor şi a iubirii de sine împotriva căii Adevărului Vieţii veşnice, dar acum singur nu-şi mai poate ajuta cu nimic: s-a făcut noapte, când nimeni nu mai poate lucra mântuirea sa, adică această izbăvire de consecinţele patimilor.

Această stare extremă a sufletului poate deveni intermediară dacă mai este cu el mila dumnezeiască. Astfel, dacă însă intervine activ mila dumnezeiască, starea aceasta de iad a sufletului, de spaimă şi de dezastru, mai dăinuieşte o vreme pământească oarecare şi e „ţinut legat de trup” să-şi îndrepte viaţa şi prin iubirea de oameni să facă pocăinţă şi pentru cel mutat care pesemne a mers la rău. Căci iubirea de oameni depăşeşte şi ea hotarele morţii şi prin rugăciunile Bisericii însoţeşte pe cei mutaţi de la noi până la judecata de pe urmă şi poate îmbunătăţi starea sufletului la cele de pe urmă ale omului la învierea cea de obşte, înainte de judecata definitivă asupra omului întreg.

Această deprindere cruntă de aici a trupului şi a sufletului ca ispăşire pasivă în ceasul al doisprezecelea al vieţii a câte unui om, vedem întâmplându-se şi ca o măsură extremă luată de la distanţă de Sfântul Pavel îndeobşte cu cei din Corint şi cu puterea Domnului Iisus Hristos; ca pe unul care păcătuise cu femeia tatălui său, să fie dat satanei spre pieirea trupului său, ca sufletul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus. Fireşte că satanizarea unui om ca cel din Corint, sau îndrăcirea celor din Gadara sau ţinerea în gârbovie 18 ani de satana a femeii ce venise într-o sâmbătă la Sinagogă şi altele nenumărate numai în Noul Testament nu sunt fapte în afara ştirii lui Dumnezeu. De asemenea sunt grăitoare cuvintele Scripturii despre îngăduinţa dată de Dumnezeu satanei ca să se atingă de avuţia şi trupul dreptului Iov. „Dar de sufletul lui să nu se atingă” spre dovedirea credincioşiei sale către Dumnezeu, pusă la îndoială de satana, ca pildă de răbdare în necazuri şi umilinţă şi ca statornicie neclintită a sufletului către Dumnezeu, oricâte propuneri îi făceau prietenii, nevasta, ca să tăgăduiască pe Dumnezeu şi să moară ca să scape de chinuri.

2. Cea de-a două extremă a stării sufletelor la ieşirea din trup

Incepem cu o precizare în plus a noţiunii de conştiinţă şi a noţiunii acelui „dincolo” al existenţei cu care şi conştiinţa are o tangenţă. Conştiinţa, cuvânt cu cuvânt, înseamnă a şti împreună, cu ştiinţă comună între cei doi termeni ai religiei: Dumnezeu şi omul. Ochiul lăuntric ce vede în două părţi: înspre Dumnezeu şi înspre om cu sediul în suflet. Acesta, prin natura sa, codifică totul cu o dimensiune morală. Este ochiul comun al nostru şi al lui Dumnezeu sădit în adâncul fiinţei noastre, o ultimă stea din rai, rămasă pe cerul nostru metafizic – dincolo de cele văzute – faţa noastră duhovnicească pe care o răsfrângea asemănarea, adâncul fiinţei pururi întors către Dumnezeu, de la care primeşte energia slavei Sale, care poate să răzbească prin toate învelişurile de piele ale trupu lui încât – se făcu văzută „strălucirea slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Moise” şi a altor sfinţi aleşi ai lui Dumnezeu, până aproape de zilele noastre, pe faţa Sfântului Serafim de Sarov.

Partea dintru noi a acestui ochi se poate şi îmbolnăvi, în înţelesul că-i slăbeşte vederea morală, până la a nu mai vedea deloc. Aceasta se întâmplă în urma faptului că omul respectiv n-a mai vrut să ia în seamă „mustrarea conştiinţei” pentru înfrângerile sale morale. Ca urmare vederea morală i se atrofiază. Dar se poate întâmpla şi mai rău: după o perioadă de orbire a conştiinţei, energia să răbufnească cu violenţă şi să strice şi chipul, adică echilibrul şi buna funcţionare a facultăţilor sufleteşti, exprimat prin sistemul de relaţie al trupului cu sine şi cu lumea.

Ca atare se înţelege că ochiul conştiinţei este ochiul sufletului şi că această vedere a lui, după ieşirea din trup, nu se mai împiedică de materie, vede prin ea, nu se mai opreşte de timp, vede trecutul unei vieţi comprimat într-o clipă, distanţele nu-i mai sunt o stavilă deşi nu are o mobilitate şi o atotprezenţă.

Aşa este acest „dincolo”: eliberare de îngrădirile trupului, spaţiului, masei, greutăţii – fără ca totuşi să fie topire sau destrămare a fiinţei. Pentru comparaţie, e dată într-o carte întâmplarea unuia care făcuse nişte rele pentru care e prins şi închis. Stătu o vreme la închisoare, apoi de aici la judecată, unde este judecat şi trimis cu toată rânduiala la spânzurătoare. A ajuns la locul de osândă, la urmă i se trece frânghia peste cap. Când simţi frânghia pe grumaz deschise ochii, trezit din vis de o bucată din tencuiala care căzuse din tavan tocmai pe grumazul lui. Toată istoria visată de el, care cuprindea vreme îndelungată, se petrecuse în fracţiuni de secundă.

Aşa este şi cu ieşirea din durata pământească în coordonatele celuilalt tărâm al existenţei. Dincolo – înaintea lui Dumnezeu, „o zi e ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi” (II Petru 3,8). Dacă este zi petrecută în chin, e ca o mie de ani, iar dacă este în bucurie, o mie de ani e ca o zi – căci „dincolo” nu mai e timp matematic sau astronomic, ci trăirea în durata morală a existenţei pe care revelaţia o transcrie cu această paradoxală expresie.

Acum se deschid înţelesuri şi perspective largi ale împărăţiei lui Dumnezeu, care este înlăuntrul nostru. Faptul că conştiinţa noastră are o faţă pururi întoarsă către Dumnezeu: a Căruia oglindă se face, ne explică posibilitatea asemănării, a desăvârşirii şi a îndumnezeirii. Pe de altă parte suntem botezaţi şi îmbrăcaţi în Hristos şi temple ale Duhului Sfânt, fiind nevoitorii pe calea ascezei, a dreptei credinţe şi a bunei povăţuiri, am biruit trupul cu puterea Duhului, făcându-l până la urmă din râvnitor ai patimilor ascultător ·supus Duhului. De aici începe toată deosebirea cu privire la cele ale diferitelor mutări din lumea aceasta.

Sfinţii toţi s-au nevoit întins şi susţinut de a stinge patimile din trup – de a curăţi mintea şi inima de slava cea deşartă, sau pentru lepădarea de voia lor ca să facă „loc” lucrării Duhului Sfânt în: sufletul, mintea şi inima lor. Aşa, cele nevăzute de „dincolo” prindeau viaţa sufletului şi chipul devenea asemănare, răzbind vălurile trupului, subţiindu-l, împrumutându-i însuşiri duhovniceşti, pentru mari faceri de bine şi fapte ale iubirii de oameni cum ar fi, de pildă, faptele de ajutor la distanţă ale Sfântului Nicolae sau ale unor părinţi din pustia scetică. E clar că atotprezent numai Dumnezeu în Treime închinat este şi ca atare numai El ştie necazurile şi nedreptăţile răbdate pretutindeni de robii Săi, care I se roagă de izbăvire. Dar, oricât de necrezut s-ar părea, Dumnezeu mult iubeşte şi doreşte să petreacă cu oamenii în inima lor şi să-i pună unii pe alţii să-şi ajute pe căi naturale sau pe căi supranaturale, El făcând totul prin mâinile sau prezenţa „văzută” a lor. De aceea, trupul cu cât este mai ascultător de Duh, cu atât e mai subţire şi devine din ce în ce o unealtă mai bună a lui Dumnezeu, „în mâna” iubirii Sale de oameni, şi rămâne ca atare şi după mutarea lor din lumea aceasta. Deci cele de pe urmă ale trăitorilor după Duh, care au realizat cel mai bine nevoinţa asemănării, trupul, deşi a ajuns neputincios, începe să iradieze viaţa cea lăuntrică a sufletului până la măsuri de slavă dumnezeiască. Un suflet luminat lăuntric acţionează asupra trupului, făcându-l şi pe acesta luminos, chiar mai multă vreme, cum avem chipul strălucitor „ca fulgerul” al Sfântului Sisoe, când se muta acesta. Domnul Hristos era prezent, iar nevoitorul se lumina de lumina dumnezeiască de pe Tabor a Slavei Schimbării la faţă a Domnului. Nevoitorul se ruga să fie îngăduit să se mai pocăiască puţin „Tu mai ai nevoie de pocăinţă, părinte?” ziseră cei din jurul său, iar el răspunse „cu adevărat încă n-am pus început bun” şi s-a săvârşit în dumnezeiasca lumină. Poate că acesta a fost nevoitorul care l-a determinat pe Sfântul Ioan Scărarul să spună că: .desăvârşirea e o prăpastie de smerenie”.

Dacă la sufletele celor trupeşti vin cu silnicie vameşii de tuci ai unui cer de catran, sufletele drepţilor însă se trezesc înconjurate de făpturile luminii, de sfinţi şi cântarea cerească. Uimiţi de dumnezeiasca frumuseţe de care sunt atraşi şi înşişi străbătuţi, ca dintr-un extaz se strămută din cele de aici la veşnicele lăcaşuri în împărăţia lui Dumnezeu.

După dumnezeiasca iconomie trupurile lor pot primi în continuare harul tămăduirilor de boli, a izvorârii de mir, a ocrotirii de cetăţi şi alte haruri, ca confirmare a iubirii de oameni a sfinţilor, activă şi după mutarea lor din trup. Atingerea în viaţă a nepătimirii, a izbăvirii de patimi prin focul smereniei şi conlucrarea Duhului Sfânt, au ca urmare buna mireasmă şi harul atingerii de un suflet îndumnezeit. Sfântul Serafirn în serafica sa iubire de oameni pe care-i numea „bucuria mea” îi îndemna să vie cu necazurile şi la mormântul lui şi să i le spună, ca şi cum el ar fi de faţă; căci va mijloci la Dumnezeu pentru alinarea lor.

Cu aceste date, înţelese, începe să se facă lumină în problema fundamentală pentru tot omul: mântuirea. Adevărat că în Hristos „în dar suntem mântuiţi”: însă darul mântuirii câştigat de jertfa lui Hristos ni-l însuşirn cu mare nevoinţă, vreme de-o viaţă. Niciodată nu putem zice pe pământ „de acum suntem mântuiţi, pentru că încă zicând aşa ne împiedicăm şi cădem”.

Îngerii duceau la cer sufletul Sfântului Macarie. În văzduh îl întâmpinau şi viclenii diavoli şi ziceau: „Ai scăpat de noi, Macarie” şi el răspunde: „încă nu am scăpat, ci îmi mai trebuie ceva”, şi intrând pe uşile raiului s-a întors către ei zicându-le: „Acum am scăpat de voi!”

Această întoarcere a sufletului în Rai aceasta este mântuirea, pentru dobândirea ei, „ştiind Cui credem”, punem toată osteneala şi fizic şi cu mintea, cerem ajutorul lui Dumnezeu şi punem toată viaţa înaintea Domnului nostru Iisus Hristos, Care ne-a chemat şi ne-a ales din lume. Faptul că se nasc contemporani, în aceeaşi vreme, o serie de oameni, că aceştia se întâlnesc şi se angajează împreună la un anumit mod de viaţă, că cei mai încercaţi îi ajută pe ceilalţi nu e nicidecum un fapt întâmplător, ci un fapt cu tâlc şi orânduire dumnezeiască. Dacă modul de mutare al unuia dintre noi ne-a pus pe toţi pe gânduri şi de aici am înţeles (unele) taine ale vieţii şi ale morţii, e limpede că aceasta e cu dumnezeiască rânduire, spre folosul tuturor. Nevăzut, Dumnezeu este cu noi, ne are de grijă şi ne învaţă. Ca atare noi reînnoim făgăduinţele noastre, limpezindu-ne alergarea.

Toţi termenii „grei” folosiţi până aici ne sunt daţi în diferite porunci, de a ne ocupa în mod practic de ei. Totul începe de la ceva uşor, posibil şi neînsemnat, dar duce cu anii, cu stăruinţă şi cu dragoste, până la culmi de lumină dumnezeiască. De pildă: Asemănarea (cu Dumnezeu) este nevoinţa îndumnezeirii care se adună în suflet, cu migală, câştigând prilej după prilej, comportare după Duhul Sfânt, sau după cum ar face Domnul Iisus, şi nu după omul sau după patima din noi. Patimile slăbesc cu postul şi cu rugăciunea neîncetată, se ard cu smerenia cea din ascultare şi cu a ţine în conştiinţă pe Celălalt, pe Cel bun.

Lepădarea de sine – crucea firii pământeşti cea din fiecare zi şi condiţia fundamentală a urmării lui Hristos – e cheia câştigării prilejurilor de îmbogăţire în Dumnezeu. Căci ne lepădăm de voia noastră pe toate cărările, ca să facem „loc” lucrării Duhului Sfânt în noi, care se roagă „negrăit” pentru noi şi lucrează mântuirea noastră în anii vieţii,

Îndeplinind cu convingere şi cu dragoste această condiţie fundamentală cerută de Domnul Iisus – a lepădării de sine, în scurtă vreme pricepem că pe El Îl câştigăm, câştigând prilejurile, şi câştigăm totodată şi desprinderea noastră de trupul patimilor şi de „lume”, după cuvântul unei preasfinţite feţe care zice că: oricât de paradoxal ni s-ar părea, pentru aceasta ne-am născut în lumea aceasta „ca să învăţăm a ne desprinde de ea”.

Desprinderea deci, nu prinderea sau înprinderea.

Putem şi şti în ce măsură suntem pe cale, în adevăr şi în viaţă – semnul e măsura smereniei când Atotprezenţa lui Dumnezeu în Treime închinat devine un fapt de conştiinţă şi de trăire a noastră chiar şi între mărunţişurile de toate zilele. Sentimentul şi conştiinţa trăirii dogmatice a lui Dumnezeu ca Atotprezent: „Aici eram, dar dacă nu M-ai chemat?”, ne curăţeşte inima până la măsuri de trăire mistică şi vedere dumnezeiască.

In altă ordine de idei, trăirea în prezenţa vie a lui Dumnezeu Iisus ne aduce şi alte daruri; ne uneşte duhovniceşte cu toţi nevoitorii care mai înainte de noi au dobândit mântuirea şi le câştigăm şi rugăciunile şi rudenia lor duhovnicească.

Gândindu-L şi trăindu-L pe Dumnezeu viu şi de faţă, devenim din ce în ce mai odihnitori de Dumnezeu în inimile noastre. Ochiul conştiinţei se deschide la noi lumini, mintea se luminează de har şi primim, din vreme în vreme, încă de aici evidenţa vieţii celuilalt tărâm al existenţei.

Read Full Post »

DESPRE NESIMŢIREA ŞI RĂCEALA INIMII, CARE APAR ÎN SUFLET PRINTRE NEVOINTELE MÂNTUIRII

Nu rareori se întâmplă ca oamenii care merg pe calea bunei vieţuiri creştineşti, brusc şi, după cât se pare, fără nici un motiv, să inceapă să simtă în ei o paralizie a tuturor puterilor sufleteşti, în urma căreia le apare răceala faţă de toate nevoinţele duhovniceşti de până atunci. Celor ce se întreabă cum şi de ce se întâmplă acest lucru şi cum să lupte cu el, preasfinţitul zăvorât le scrie:

– Acest lucru li se întâmplă tuturor din când în când.  Despre el pomenesc aproape toţi cei ce scriu despre viaţa duhovnicească. Sfântul Marcu Ascetul pomeneşte trei vrăjmaşi de acest fel: neştiinţa împreună cu uitarea, lenevia împreună cu nepăsarea şi nesimţirea împreună cu împietrirea.

În rugăciunile lui scurte nu i-a uitat nici Sfântul Ioan Gură de Aur: „Izbăveşte-mă de neştiinţă, de uitare, de melancolie [aceasta însemnând lenevie împreună cu nepăsare] şi de nesimţire”. Mijloacele de izbăvire nu sunt foarte complicate: a răbda şi a te ruga.

Este posibil ca Dumnezeu Însuşi să trimită acestea pentru învăţare de minte – să nu ne punem nădejdea în noi înşine. Câteodată luăm multe asupra noastră şi aşteptăm mult de la eforturile, mijloacele şi ostenelile noastre. Dar, iată, Domnul ia harul şi ne lasă singuri, spunând parcă:

”Poftim, încearcă-ţi puterile”. Cu cât există mai multe daruri naturale, cu atât mai necesară este această învăţare de minte. Dacă înţelegem acest lucru, să răbdăm. Acestea sunt trimise şi ca pedeapsă pentru pornirile pătimaşe, îngăduite şi neosândite de noi şi neacoperite de pocăinţă. Pornirile acestea sunt pentru suflet exact ceea ce este pentru trup hrana proastă, care ori îngreuiază, ori slăbeşte, ori îndobitoceşte … Trebuie să cercetăm cu atenţie şi să vedem dacă nu cumva există aşa ceva în suflet… şi să ne pocăim înaintea Domnului şi să hotărâm ca pe viitor să ne păzim.

Cel mai mult nesimţirea şi răceala vin în urma mâniei, a nedreptăţii, a supărării, a osândirii, a trufiei şi a celor asemenea lor. Un singur lucru ne rămâne – să ne rugăm … pentru izbăvirea de această uscăciune … şi de nesimţire alături de împietrire. În perioada răcelii şi a nesimtirii, în minte sunt greu de tinut cuvintele rugăciunii totuşi este posibil. Trebuie să lucrăm împotriva sinelui … Tocmai ostenirea sinelui va fi mijlocul de a-L îndupleca pe Domnul spre milă şi de a înapoia harul. Dar nu trebuie nicicum să renunţăm la rugăciune. Sfântul Macarie spune:

Domnul vede cât de sincer îţi doreşti binele acesta … şi ţi-l trimite. Iar rugăciunea împotriva răcirii inimii, cu cuvântul tău, înainte de pravilă şi după pravilă … şi în continuarea ei lui Dumnezeu să I-o ceri, ca şi cum aducând înaintea fetei Lui un suflet mort: „Vezi, Doamne, cum este sufletul meu! Zi, aşadar, un cuvânt şi se va vindeca!” Cu aceleaşi cuvinte şi în timpul zilei să I te adresezi mai des lui Dumnezeu.

– Cel mai important este să nu lăsaţi sufletul să se răcească … Aveţi grijă ca lumânarea să ardă şi căminul sufletesc să fie cald … Puneţi mai des lemne de foc în el… Adică tineti gânduri le sfinte în minte şi simtiţi-le în acelaşi timp, în inimă …

- Răceala este o stare amarnică şi primejdioasă. La Domnul ea stă în rândul mijloacelor de călăuzire, învăţare şi îndreptare. Însă poate fi şi ca pedeapsă. Cauza acestui lucru este păcatul vădit, dar, atunci când nu îl puteţi vedea, trebuie să căutaţi pricinile în simţămintele şi dispoziţiile lăuntrice. Nu cumva vi s-a strecurat îngâmfarea că nu sunteţi ca ceilalţi? Nu cumva aveţi de gând să păşiţi singuri pe calea mântuirii şi să ajungeţi sus numai prin mijloacele voastre? Nu cumva vă mulţumiţi cu rânduiala de viaţă pe care o duceţi … şi v-aţi culcat pe o ureche spunând că nu mai trebuie să vă îngrijiţi de nimic? … Gândurile acestea şi cele asemenea lor vă duc la nepăsare, iar nepăsarea este primul pas către răcire. De aceea osteniţi-vă să vă adunaţi gânduri le mai mult pe ideea că Încă nu aţi început lucrul. Apoi adăugaţi convingerea potrivit căreia, chiar dacă aţi ajunge pe trepte înalte, nici una nu este sigură faţă de cădere … Iar calea către acest vrăjmaş o aşterne nepăsarea – insoţitoarea răcelii. Adunând, aşadar, aceste gânduri provocatoare, să nu credeţi că vă veţi aprinde singuri pe voi înşivă … Domnul vă va aprinde când va veni vremea. Iar lucrul vostru este osteneala şi iar osteneala. La această osteneală lăuntrică să adăugaţi rugăciunea către Domnul, anume pentru izbăvirea de această rană. Lăsaţi toate celelalte lucruri şi păstraţi numai această rugăciune împotriva răcelii … Şi să nu vă daţi pace până când nu vă veţi încălzi. Incălzirea vine prin atingerea Domnului de inima voastră, iar căldura neîncetată este vederea Domnului în inimă… Să vă dăruiască Domnul acest bine. Nu fiţi nepăsători şi nu vă descurajaţi.

– Cineva a spus: „Pune-te în situaţia celui muribund … ” Iar altcineva a adăugat: „Mai bine pune-te în momentul judecăţii tale, când este gata să iasă din gura lui Dumnezeu ultima sentinţă pentru tine”. Nu se poate să nu fiţi de acord cu faptul că aceste lucruri, realmente, au puterea să înmoaie inima împietrită.

Iată cuvântul Sfântului Isaac Sirul – în cazul răcelii şi al nesimţirii: „Nu fi tulburat în cuget şi nu încuraja slăbirea sufletească, ci rabdă, citeşte cărţile învăţătorilor, sileşte-te la rugăciune şi aşteaptă ajutor. El va veni atât de curând încât nici nu-ţi vei da seama … „.

– Eu cred că faţă de răceala voastră trupul are vina lui. Nu vă propun excesul, ci îndestularea. Dar şi această îndestul are îndobitoceşte simţământul duhovnicesc şi reduce energia. Osteniţi-vă să disciplinaţi această sclavă lăsată slobodă ca să nu vă devină stăpână. Cum? … Cred că ştiţi! Acest lucru se referă şi la hrană, şi la somn, şi la celelalte privilegii. Faceţi ca trupul să simtă că o mână grea se află peste el. Ură şi duşmănie neîmpăcată faţă de trup să aveţi … şi voia lui să o persecutaţi.

– Îndată ce trupul slăbeşte, simţământul duhovnicesc învie. Foarte mult înseamnă să nu-l lăsaţi să se prăbuşească, să ţineţi în bunăstare toate mădularele lui prin încordarea lăuntrică a muşchilor. Acest lucru menţine cu putere vioiciunea duhului şi ajută sufletul să stea în stare de trezvie.

– Puneţi-vă ca lege: să plecaţi de la masă puţin înfometaţi. Sclava cea rea – trupul – va simţi că asupra sa se află o mână puternică … Faptul că aţi pus capăt beţiei este minunat. Acesta este cel mai bun ajutor pentru trup ca să fie vioi, treaz şi curat. Mare lucru este acesta.

– Nimic nu este spre plăcerea trupului, ci numai pentru sănătate, căci trupul niciodată nu este sătul… Binevoiţi să vă alegeţi o măsură pentru mâncare şi băutură, aşa cum au făcut toţi sfinţii.

Read Full Post »