Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Octombrie 2010

I. INTRODUCERE
Ideea că toate „tipurile de familie” sunt la fel de benefice sau sănătoase pentru copii nu are nici o bază ştiinţifică.
A. Doi părinţi de sex opus constituie o protecţie pentru copil?
Nu există aspect mai bine fundamentat în literatura ştiinţelor sociale ca următorul: ţinând cont de toate variabilele, copiii se dezvoltă cel mai bine atunci când cresc în familii cu o mamă şi un tată căsătoriţi. David Popenoe (1996) rezumă aceste cercetări astfel: „cercetările sociale nu sunt aproape niciodată categorice; totuşi, în cei treizeci de ani de când lucrez ca cercetător social, rareori am ajuns să cunosc alte seturi de date în care ponderea dovezilor să fie atât de categorică într-un anumit domeniu: per ansamblu, pentru copii, familiile cu doi părinţi sunt preferabile familiilor cu un singur părinte sau familiilor de adopţie” (pag. 176). Copiii parcurg mai uşor fazele dezvoltării, sunt mai fermi în identitatea lor sexuală şi se descurcă mai bine; la scoală, au mai puţine turburări emoţionale şi devin adulţi mai maturi atunci când sunt crescuţi de doi părinţi de sex opus. Această concluzie, susţinută de o multitudine de studii efectuate în timp, demonstrează clar diferentele legate de gen în ceea ce priveşte creşterea copiilor. Cu alte cuvinte, bărbaţii şi femeile contribuie în moduri diferite la dezvoltarea sănătoasă a copiilor. Copiii cu doi părinţi de sex opus sunt mai competenţi (Baumrind, 1982). Cercetările au întărit în numeroase rânduri concluzia că educaţia cea mai eficientă este cea care este mai expresivă şi mai solicitantă (Baumrind, 1991). Educaţia instrumentală, expresivă, le conferă copiilor un sentiment al comuniunii caracterizat prin includere şi conectivitate, precum şi instrumentul pentru independentă şi individualitate. Aceste contribuţii esenţiale la dezvoltarea copilului sunt practic imposibile doar pentru un bărbat sau o femeie (Greenberger, 1984). Copilul învaţă despre relaţiile bărbat-femeie prin modelul conferit de părinţii săi. Relaţiile parentale le oferă copiilor un model pentru căsnicie – cea mai plină de sens relaţie pe care marea majoritate a oamenilor o vor cunoaşte de-a lungul vieţii lor.
Complementaritatea se poate observa din stilurile diferite de educare al mamei şi al tatălui. Nu numai că stilurile taţilor sunt foarte complementare celor ale mamelor, dar cercetările arată şi că în implicarea taţilor în viaţa copiilor este esenţială pentru o dezvoltare optimă. De exemplu, complementaritatea este furnizată de mame care sunt flexibile, calde şi afective, şi de tatii care sunt mai direcţi, mai previzibili şi mai constanţi. Studiul lui Rossi (1987) a indicat că mamele pot înţelege mai bine expresiile faciale ale copiilor, pot lucra cu gesturi delicate şi pot alina cu vocea lor (pag. 113). Tatii tind să încurajeze mai mult manifestările deschise decât tandreţea. Aceste roluri prezente în viaţa copiilor sunt esenţiale pentru dezvoltarea ulterioară (Yogman, 1982).
Un studiu semnat de Marissa Diener (2002) la University of Utah a demonstrat că bebeluşii (în vârstă de 12 luni) care au o relaţie apropiată cu tatăl lor par mai rezistenţi la stres decât ceilalţi. Bebeluşii care au avut o relaţie bună cu tatii lor au folosit mai multe strategii interpersonale decât ceilalţi. Concluzia autoarei are implicaţii deosebite: „se pare că există ceva unic la taţi, care le conferă copiilor oportunităţi diferite de a-şi regla emoţiile” (Broughton, 2002 pag. Al).
Diferentele dintre bărbat şi femeie apar în felul în care sunt ţinuţi copiii şi în diferitele feluri în care mamele şi tatii îi ating pe copii. Mamele folosesc atingerea fizică pentru a-l linişti sau alina pe copil. Când o mamă îl ridică pe copilul ei, ea îl aduce la piept, conferindu-i căldură, confort, siguranţă şi protecţie. Tatii folosesc atingerea fizică pentru a-l stimula sau stârni pe copil. Tatii au tendinţa să-i ţină pe copii la o lungime de braţ în faţa lor, să aibă contact vizual, să-l arunce pe copil în sus sau să-l strângă în braţe astfel încât copilul priveşte peste umărul tatălui. Shapiro remarcă faptul că fiecare dintre aceste „îmbrăţişări paterne” comunică un sentiment de libertate (1994).
Clarke-Stewart (1980) a anunţat diferente în stilurile de joacă al mamelor şi al taţilor. Mamele tind să se joace mai mult la nivelul copilului. Mamele îi oferă ocazia pentru a conduce jocul, pentru a fi responsabil, iar totul decurge în ritmul copilului. Jocul tatălui seamănă mai mult cu relaţia profesor-elev. Jocul tatălui este mai dur, mai băieţesc. De fapt, lipsa acestor „tăvăleli” apare ca disproporţionată în trecutul băieţilor care manifestă tulburări de identitate. În plus, Clarke-Stewart remarcă faptul că avantajele acestor jocuri mai dure se regăsesc în mai multe aspecte ale dezvoltării copilului, mergând de la controlul emoţiilor la rezultate intelectuale şi şcolare. În mod interesant, jocul taţilor este legat de dezvoltarea formelor sociale de comportament şi nu este corelat în mod pozitiv cu violenta şi agresiunea, ci cu auto-controlul. Copiii care se iau la trântă cu tatii lor învaţă repede că a musca, a lovi şi alte forme de violentă fizică sunt inacceptabile. Copiii învaţă cum să recunoască şi să-şi controleze anumite stări emoţionale în contextul jocului cu tatăl, iar aceste jocuri le conferă copiilor ocazii pentru a recunoaşte şi a răspunde într-o manieră corespunzătoare la diferite stări de spirit (Cromwell & Leper, 1994).
Există diferente şi în viziunea părinţilor asupra disciplinei. Abordarea tatălui tinde către fermitate, reguli şi principii. Abordarea mamei tinde spre mai multă interactivitate, implică mai mult compromis, mai multe ajustări în funcţie de dispoziţia copilului şi de context şi este mai frecvent bazată pe o înţelegere intuitivă a nevoilor şi emoţiilor copilului la momentul respectiv. Gilligan (1982) a conchis că diferentele dintre abordările paternală şi maternală asupra disciplinei provin din diferentele fundamentale dintre bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte simţul lor moral. Bărbaţii subliniază justeţea, corectitudinea şi datoria bazate pe reguli, în timp ce mamele subliniază înţelegerea, simpatia, grija şi ajutorul bazate pe relaţionare.
Contribuţiile esenţiale ale mamelor la dezvoltarea sănătoasă a copiilor sunt de mult timp recunoscute. Nu există nici o teorie psihologică reputabilă sau studiu empiric care să nege importanta deosebită a mamelor în dezvoltarea normală a copiilor. Cercetările recente confirmă şi importanta taţilor în procesul de creştere a copiilor. Studii cum ar fi cel realizat de Pruett (1987) au arătat că bebeluşii de sase luni, ai căror taţi se jucau frecvent cu ei, au înregistrat scoruri superioare la Testul Bailey privind Dezvoltare Mentală şi Motrice. Parke (1981) a observat că acei copii ai căror taţi au petrecut mai mult timp cu ei erau mai activi social şi puteau face faţa mai bine situaţiilor de stres, în comparaţie cu copiii relativ lipsiţi de o interacţiune substanţială cu taţii lor. O a doua femeie nu poate juca rolul tatălui. De fapt, McLanahan şi Sandefur (1994) au constatat că copiii care locuiau cu mama şi bunica se descurcau mai prost la adolescentă, în comparaţie cu cei care locuiau cu un singur părinte. Biller (1993) a concluzionat că bărbaţii care fuseseră lipsiţi de tată aveau acum şanse mai mari să recurgă la comportamente agresive, masculine, oarecum recuperatorii. Studiul său, bazat pe mai mult de 1.000 de surse separate, a demonstrat în mod repetat efectul pozitiv al taţilor asupra copiilor.
Pruett (1993) a sumarizat deosebita lucrare a lui Erik Erikson, unul dintre cei mai apreciaţi psihologi în domeniul dezvoltării, care a remarcat că mamele şi taţii iubesc în maniere diferite. Iubirea taţilor este caracterizată prin instrumentalitate şi mai multe aşteptări, în timp ce iubirea mamelor este mai protectivă, mai expresivă şi mai integratoare. Mamele au grijă de cei mici. Taţii îi supraveghează. Mamele sunt îngăduitoare. Taţii negociază. Taţii se concentrează pe relaţiile extra-familiale, pe abilităţile sociale şi pe legarea de prietenii. Adolescenţii care au relaţii bune cu taţii lor posedă abilităţi sociale superioare, manifestă mai multă încredere şi sunt mult mai siguri pe ei. Acolo unde există un tată în casă, sunt mai puţine cazurile de relaţii sexuale la adolescenţi.
Care sunt consecinţele lipsei tatălui? Alfred Masser, psihiatru la Northside Hospital din Atlanta, Georgia, a remarcat faptul că tot mai mulţi copii care solicită asistentă psihiatrică suferă de pe urma lipsei tatălui (1989). Blankenhorn (1995) a arătat că lipsa tatălui este cauza primară a declinului copiilor în societatea de azi, fiind asociată cu probleme sociale cum ar fi sarcini la adolescentă, abuz infantil şi violentă casnică împotriva femeii.
Cercetările extensive desfăşurate în timp au dovedit categoric importanta mamelor în dezvoltarea sănătoasă a copiilor. Cercetările recente oferă dovezi clare privind importanta taţilor în dezvoltarea sănătoasă a copiilor. Există dovezi la fel de suficiente şi în ceea ce priveşte consecinţele lipsei tatălui şi relaţia dintre aceasta şi dificultăţile serioase din viaţa copiilor, dar şi costurile pentru societate. Totuşi, consecinţele lipsei mamei sunt mai puţin clare.
B. Cuplurile homosexuale şi creşterea copiilor
Adopţia copiilor de către homosexuali a adus în centrul atenţiei chestiunea cuplurilor de homosexuali şi a creşterii copiilor. Până nu demult, grupurile de acţiune au argumentat că a creste un copil într-un mediu homosexual nu numai că nu constituie nici un pericol pentru copil, ba chiar ar fi un mediu mai bun decât cel format din persoane de sex opus. Asemenea afirmaţii sunt ilogice şi contravin abundentei de studii. Totuşi, drepturile civile ale cuplurilor de homosexuali, împănate cu o multitudine de cuvinte cu rezonantă gen tolerantă, diversitate şi nediscriminare, par să nu fie preocupate de ce e mai bine pentru copil. O analiză atentă a multor studii a furnizat nişte date interesante, care relevă problemele acestor cercetări. Lerner şi Nagai (2000), în excelenta lor analiză a studiilor, au conchis: S-a emis ipoteza că părinţii homosexuali pot creste copii la fel de eficient ca şi părinţii biologici căsătoriţi. O analiză de detaliu a metodologiilor din cele 49 de studii prezentate în susţinerea acestei ipoteze arată că acestea prezintă serioase probleme de metodologie. Pe lângă problemele de metodologie, nici unul dintre aceste studii nu abordează adecvat problema afirmării ipotezei nule, a mărimii adecvate a eşantionului şi a non-corelării ilogice. (pag. 1)
Critica cercetărilor referitoare la părinţii homosexuali realizată de Williams (2000) trage în esenţă aceeaşi concluzie. Totusi, Williams merge puţin mai departe cu analiza cercetărilor realizate de Golombok, Spencer şi Rutter (1983), şi de Golombok şi Tasker (1996), care i-au urmărit pe copiii unor părinţi heterosexuali şi ai unor lesbiene până la maturitate. El a remarcat că studiul de monitorizare a constatat că copiii lesbienelor aveau şanse mai multe şi chiar se angajau în relaţii homosexuale. Această constatare nu a părut prea interesantă pentru cercetători. Williams a constatat şi alte omisiuni ale cercetătorilor care au derulat analize în aceste domenii. Huggins a identificat o diferenţă de variabilitate a respectului de sine între copiii părinţilor homosexuali şi heterosexuali. Huggins nu a testat semnificaţia, dar Williams a reanalizat datele şi a constatat că diferentele erau semnificative. Williams a remarcat că Patterson a identificat, dar nu a comunicat, diferente similare. La fel, Williams a remarcat că Lewis a identificat dificultăţi sociale şi emoţionale în viaţa copiilor părinţilor homosexuali, dar aceste date nu apăreau comunicate în concluziile cercetătoarei.
Poate cel mai semnificativ studiu publicat în ultimii ani este cel al lui Stacy şi Biblarz (2001). Stacy, fost profesor de Studii Sexuale la University of Southern California şi actualmente profesor la New York University, a realizat o meta-analiză care a contrazis aproape 20 de ani de studii, afirmând că nu există nici o diferenţă între copiii crescuţi de cupluri homosexuale şi cei crescuţi de cupluri heterosexuale. Constatările acestor doi autori includ: (1) Pe baza normelor sexuale culturale, fiicele mamelor lesbiene, în comparaţie cu fiicele mamelor heterosexuale, se îmbracă, se joacă şi se comportă într-o manieră  atipică sexului biologic. (2) Fiii mamelor lesbiene se comportă într-o manieră masculină mai puţin tradiţională în ceea ce priveşte agresiunea şi jocul. Au tendinţa să fie mai protectori decât băieţii crescuţi în familii heterosexuale.

Unul dintre studii indică o proporţie semnificativ mai mare de tineri crescuţi de lesbiene, care s-au angajat în practici homosexuale (sase din 25) comparativ cu cei crescuţi de mame heterosexuale (nici unul din 20). Copiii crescuţi de mame lesbiene prezintă o probabilitate mai mare să se implice într-o relaţie homosexuală. Fetele adolescente şi tinere crescute de mame lesbiene sunt mai aventuriere din punct de vedere sexual şi mai puţin caste comparativ cu fetele mamelor heterosexuale. Fiii sunt mai puţin aventurieri din punct de vedere sexual şi mai caşti decât cei crescuţi de mame heterosexuale.

Stacy şi Biblarz (2001) au declarat: (1) Fetele adolescente şi tinere crescute de mame lesbiene par să fie mai libertine şi mai puţin caste… cu alte cuvinte, încă o dată, copiii (în special fetele) crescuţi de lesbiene par să se depărteze de normele tradiţionale, în timp ce copiii crescuţi de mame heterosexuale tind să respecte aceste norme.” (pag. 171) Studiul poate fi sumarizat astfel: mamele lesbiene tind să aibă un efect feminizant asupra fiilor lor şi unul masculinizant asupra fetelor lor. Întrebarea care se pune este cât e de sănătoasă această respingere a rolurilor naturale? Nonconformismul sexual este probabil singurul factor din literatură care previzionează o viitoare homosexualitate. Într-adevăr, sunt putini factori asupra cărora atât Rekers şi Hamer vad de acord, iar relaţia dintre nonconformismul sexual şi homosexualitate e unul dintre aceştia. Rekers (1995) afirmă: „Nonconformismul sexual la copii poate fi singurul factor comun observabil asociat cu homosexualitatea” (pag. 300).
Hamer (1993) declară: “Majoritatea homosexualilor au fost copii efeminaţi. În ciuda caracterului provocator al acestei afirmaţii, asta indică dovezile. De fapt, aceasta e poate cea mai întemeiată, mai semnificativă şi mai bine documentată concluzie din toată cercetarea privind orientarea sexuală şi probabil din întreaga psihologie umană. (pag. 166) Stacy şi Biblarz (2001) au oferit o observaţie interesantă. Educaţia planificată [lesbiană / bisexuală / homosexuală] oferă un veritabil ‘laborator social’ al diversităţii familiale în care cercetătorii pot examina nu numai dobândirea identităţii sexuale, ci şi efectele relative asupra copiilor exercitate de genul şi numărul părinţilor, precum şi implicaţiile diferitelor rute biosociale către calitatea de părinte. (pag. 179)
II. CONCLUZIE
Studiile sunt clare: mamele şi taţii sunt esenţiali pentru creşterea optimă a copiilor. Complementaritatea genurilor le conferă copiilor ocazia de a se dezvolta în cel mai bun mediu posibil. Alte forme de familie nu sunt la fel de benefice sau sănătoase pentru copii. Cercetările demonstrează efectul negativ al lipsei tatălui. Consecinţele lipsei mamei sunt deocamdată presupuneri.
Adopţia nu este un drept. Interesul copilului trebuie să prevaleze întotdeauna. Deşi majoritatea copiilor se dezvoltă bine atunci când sunt crescuţi de perechile care i-au conceput, unii copii sunt daţi în mod voluntar spre adopţie pentru că părinţii nu pot să-i crească într-o manieră corespunzătoare. Alţii sunt daţi spre adopţie din cauza abuzurilor sau neglijentei. Aceşti copii au dreptul la cel mai bun aranjament familial pe care li-l poate oferi societatea. Interesul suprem al unui copil se regăseşte în cadrul unei familii cu părinţi a căror sănătate şi stil de viaţă pot asigura educaţia şi îngrijirea corespunzătoare până când copilul ajunge la maturitate. Ţinând cont de pregătirea corespunzătoare a unei familii, ştiinţa socială sugerează că o mamă şi un tată căsătoriţi asigură cele mai bune premize pentru copiii adoptaţi. Alte structuri familiale sunt mai puţin optime şi prezintă anumite riscuri pentru copii. Datele disponibile despre plasarea copiilor unor cupluri de homosexuali trag anumite semnale de alarmă, arătând că există diferente între copiii crescuţi de cupluri homosexuale şi heterosexuale. Meta-analiza lui Stacy şi Biblarz (2001) a contrazis studiile anterioare pe cupluri homosexuale şi a arătat că mamele lesbiene au un efect de efeminare asupra fiilor şi unul de masculinizare asupra fiicelor.
Cât de sănătoasă este respingerea rolurilor naturale? Ce este şi mai alarmant este faptul că atât cercetările trecute cât şi cele prezente furnizează suficiente motive de îngrijorare privind consecinţele medicale şi psihice ale practicilor homosexuale, precum şi privind stabilitatea relaţiilor homosexuale. Sănătatea mintală, longevitatea şi stabilitatea relaţiilor sunt aspecte esenţiale de abordat atunci când se analizează plasarea copiilor. Cei implicaţi în activităţi homosexuale prezinte serioase semne de îngrijorare în toate aceste privinţe. Hayton (1993) şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la copiii crescuţi fără a beneficia de părinţi de sex opus.
Ce învaţă copiii dintr-o relaţie homosexuală? Hayton scrie: “Homosexualii… conferă un model deficitar de căsătorie. [Copiii] sunt învăţaţi prin exemplu şi mentalitate că relaţia maritală este temporară şi în general sexuală ca natură. Relaţiile sexuale sunt în principal pentru plăcere şi nu pentru procreare. Ei sunt învăţaţi că monogamia într-o căsătorie nu constituie o normă şi ar trebui deci descurajată dacă cineva doreşte o bună relaţie maritală.” (pag. 9)
Contribuţia complementarităţii genurilor la creşterea copiilor este adânc înrădăcinată în diferentele înnăscute dintre bărbaţi şi femei. Sociologul Pitirim Sorokin (1956) a conchis că acele societăţi care au încetat să respecte instituţia matrimonială nu au supravieţuit. Căsătoria şi schema tradiţională a creşterii copiilor contribuie la împlinirea sensului vieţii atât pentru indivizi, cât şi pentru societate. Bucurându-se de uniunea maritală în bogăţia ei infinită, părinţii împlinesc în mod liber multe alte sarcini importante. Ei asigură perpetuarea speciei umane. Prin progenie, ei determină caracteristicile ereditare şi pe cele dobândite ale generaţiilor viitoare. Prin căsătorie ei realizează o nemurire socială a lor înşişi, a strămoşilor lor şi a grupurilor şi comunităţii lor. Această nemurire este asigurată prin transmiterea numelui, valorilor, tradiţiilor şi felului de viaţă către copiii, nepoţii şi generaţiile ulterioare. (pag. 6)
Referitor la complementaritatea genurilor şi la creşterea copiilor, tradiţia şi ştiinţa sunt de acord: manele şi taţii asigură dezvoltarea optimă pentru copii. Nevoile copiilor trebuie să conteze cel mai mult. Plasarea copiilor în structuri în care nu există o mamă şi un tată antrenează lucrurile pe o pantă periculoasă, cu riscuri pe care nici copiii şi nici societatea nu îşi pot permite să şi le asume.
UNTIMUL STUDIU ASUPRA SUBIECTULUI
Care sunt concluziile ultimului studiu sociologic asupra impactului cresterii copiilor de catre cupluri homosexuale? Efectele sunt in intregime negative.
Walter Schumm, unul dintre cei mai reputabili experti americani privind impactul homosexualitatii asupra copiilor, tocmai si-a emis ultimul studiu asupra acestui subiect. Schumm este profesor de studii familiale la Universitatea de Stat din Kansas. Studiul lui, care va fi publicat luna viitoare, afirma ca parintii homosexuali au sanse mai mari de a avea copii care la rindul lor vor deveni homosexuali. Homosexualitatea, in alte cuvinte, afirma Profesorul Schumm, nu este determinata la nivel biologic (adica innascuta). Studiul lui Schumm a fost primit pozitiv in comunitatea academica pentru ca e fondat pe un efort gargantuan. A studiat nu mai putin de 10 carti privind efectul homosexualitatii asupra copiilor. Concluziile lui Schumm: (1) 31% dintre copiii crescuti de cupluri lesbiene se identifica la rindul lor ca homosexuali; (2) 19% dintre copiii crescuti de cupluri homosexuale masculine se identifica ca homosexuali; (3) 25% dintre copiii crescuti de o mama lesbiana si de un tata homosexual se identifica ca homosexuali. Procentajele acestea insa cresc dramatic cind aceasi intrebare este pusa copiilor cind ajung in anii 20 ai vietii: 58% dintre copiii crescuti de cupluri lebiene se identifica ca fiind homosexualui, si 33% dintre copiii crescuti de cupluri homosexuale masculine se identifica ca fiind homosexuali. In contrast, doar 5 pina la 10% dintre copiii crescuti in familii heterosexuale se identifica ca fiind homosexuali.
O alta constatare dramatica a lui Schumm este ca activitatile homosexuale sunt cu 89% mai ridicate in societatile care accepta homosexualitatea decit in civilizatiile care o dezaproba.
In plus, Schumm a evaluat 26 de studii facute de alti academicieni, constatind ca 20% dintre copiii crescuti de cupluri homosexuale se considera pe ei insisi ca fiind homosexuali, si ca 28% dintre copiii crescuti de cupluri homosexuale se declara ei insisi homosexuali cind ajung la virsta majoratului. In alte cuvinte, spune Schumm”homosexualii dau nastere la homosexuali.” Nu putine au fost cazurile descoperite in studiile lui Schumm cind, de exemplu, o fata se plingea mamei ei lesbiene ca nu se intelege cu prietenul si era sfatuita sa “incerce” o relatie cu o persoana de acelasi sex. Schumm a descopit deasemenea ca unele femei lesbiene isi canalizeaza fetele intentionat inspre relatii lesbiene din cauza urii pe care ele le au fata de barbati.

Read Full Post »