Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Mai 2011

Autoasistenţa duhovnicesc-psihologică

Foarte importantă este pentru autoasistenţa psihologică aprecierea corectă de către bolnav a cauzelor propriilor căderi (după V.K. Neviarovici). Adeseori ne străduim să ne îndreptăţim şi să căutăm ţapi ispăşitori în alţi oameni sau în circumstanţele exterioare. Înţelepciunea Sfintilor Părinţi învaţă să nu ne ocupăm niciodată cu îndreptăţirea de sine, fiindcă omul este din firea sa căzută iubitor de sine şi întotdeauna va afla mijlocul de a „strâmba”, pentru a-şi dovedi nevinovăţia, adevărata stare de fapt (de pildă: „ce-i drept, rn-arn înfierbântat şi am fost măgar, da’ sunt şi eu om, şi el ar fi trebuit să .. ” ş.a.m.d., autoconvingându-se tot mai mult de vinovăţia celuilalt şi îndreptăţindu-se pe sine).

În locul îndreptătirii de sine e mai corect să ne autoînvinuim, să încercăm cu sinceritate a înţelege cauzele căderii, care se ascund de obicei în iubirea de sine, în slava deşartă şi mai ales în mândrie. „Unde are loc căderea, mai înainte s-a sălăşluit trufia, fiindcă trufia este înainte-vestitoarea căderii” (Cuviosul Nicodim Aghioritul).

Altă metodă psihologică eficace este raţionalizarea. În primul rând, omul trebuie să se liniştească,” să se roage, apoi să ia o foaie albă de hârtie, un stilou şi să analizeze cu atenţie, cu luciditate, situaţia dificilă, conflictuală ce a luat naştere, să noteze punct cu punct principalele cauze ale conflictului şi posibilele căi de rezolvare a lui, să cântărească toate „pro”-urile şi „contra” -urile, să întrevadă nevoile şi anxietăţile tuturor celor implicaţi în situaţie, să găsească argumente clare în folosul răbdării, stăpânirii de sine, smereniei. Pe parcurs pot fi observate circumstanţe nebăgate de seamă mai înainte, nuanţe psihologice esenţiale. Etapa finală a raţionalizării trebuie să fie luarea unei anume hotărâri, deoarece cu cât va dura mai mult atitudinea nehotărâtă, ambiguă faţă de conflict, cu atât mai dificilă va fi rezolvarea lui şi ca atare cu atât va fi mai greu de restabilit echilibrul sufletesc. Vrăjmaşul mântuirii noastre încearcă totdeauna să ne lipsească de pacea sufletească, să ne bage în ceaţă, să ne încline spre trândăvire. Să ne amintim lucrul acesta şi să avem trezvie, luciditate duhovnicească.

Prevederea. În pofida varietăţii evenimentelor din viaţa omului, multe din ele se repetă, reprezentând un anumit „clişeu”. Din experienţă aflăm că ne putem „poticni”, ne putem pierde pacea sufletească sau putem cădea în păcat în mod regulat, în anumite situaţii ce se repetă. Ca atare, trebuie să ne pregătim din timp pentru situaţiile dificile, pentru întâlnirile şi convorbirile importante, pentru paşii de mare însemnătate. Bineînţeles, este cu neputinţă să iei totul în calcul, dar multe lucruri pot fi prevăzute. Pregătirea nu trebuie făcută însă numai prin cugetare, ci şi prin rugăciune, prin discuţia cu duhovnicul, prin sfatul şi binecuvântarea lui. Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul sfătuieşte: „Dimineaţa, după rugăciune, şezi şi socoate ce trebuie neapărat să faci de-a lungul zilei, unde trebuie să mergi, cu ce şi cu cine ai a te întâlni, şi hotărăşte dinainte ce şi unde să gândeşti, ce să spui, în ce stare să-ţi ţii sufletul şi trupul şi aşa mai departe. Asta înseamnă că adevăratul creştin trebuie să aibă stăpânire de sine, să controleze toate mişcările sufletului său, nu să le îngăduie a lua naştere de la sine, fără stiinta lui. El trebuie să fie stăpân peste tot ce se întâmplă înăuntrul său, stăpân al puterilor sale”.

Deconectarea. Este o metodă simplă şi eficace. Cine nu ştie cât de plăcut este să te plimbi pe o cărăruie de pădure, să asculţi cântarea păsărilor, să priveşti florile de prin pajişti … Unuia îi aduce bucurie munca pe lângă căsuţa de la ţară, altuia – întâlnirea cu prietenii şi seara petrecută într-o companie folositoare pentru suflet s.a.m.d. Ştiinţa de a te odihni cu folos pentru suflet e o înţelepciune care merită eforturile cheltuite pentru însuşirea ei.

Însingurarea şi liniştea. Fiecare dintre noi are neapărată nevoie să se însingureze din când în când (măcar pentru o jumătate de oră), să stea în tăcere, să-şi pună gândurile în ordine, să se roage în tihnă, să se deconecteze de grijile zilnice, să fie singur cu Dumnezeu şi cu sine însuşi.

Este bine ca într-un atare context să te plimbi cu rugăciunea pe buze şi cu pacea în inimă, să faci lucru de mână ori să citeşti.

Răbdarea ispitelor. În practică am reuşit, cu adevărul lui Dumnezeu, să aduc mângâiere bolnavului în următorul mod: i-arn propus să-şi închipuie că se află în ultima zi a vieţii pământeşti şi să îşi aprecieze suferinţele din acest punct de vedere. Adeseori sfatul acesta s-a dovedit folositor.

„Fără necazuri nu este mântuire”, spunea Cuviosul Serafim, iar Cuviosul Simeon Noul Teolog ne învaţă astfel:

„Haina pătată de murdărie şi spurcată cu totul de oarecare necurăţie nu se poate curăţi dacă nu-i spălată în apă şi frecată îndelung: nici haina sufletului, spurcată cu tina şi cu noroiul patimilor păcătoase, nu poate fi spălată decât prin multe lacrimi şi prin răbdarea ispitelor şi necazurilor”.

După spusele Sfântului Ioan Gură de Aur, pentru creştin este important. să înţeleagă următoarele: 1) trebuie să nu păcătuiască; 2) dacă a păcătuit, să se pocăiască; 3) cine nu se pocăieşte cum trebuie, are de răbdat necazurile ce o să vină asupra lui.

Ispitele şi necazurile se trimit de Sus omului pentru folosul lui: sufletul educat prin ele devine puternic, scump înaintea Domnului său. Dacă el va răbda totul până la sfârşit întru nădejdea în Dumnezeu, este cu neputinţă să se lipsească de bunătăţile făgăduite de Duhul Sfânt şi de slobozirea desăvârşită de patimi.

Dacă vor răbda până la capăt feluritele necazuri (vădite, făcute de către oameni, sau tainice, de la răscoala în minte a gândurilor netrebnice) sau boli trupeşti, sufletele se vor învrednici de aceleaşi cununi cu mucenicii şi de aceeaşi îndrăznire cu ei”.

Sfântul Ierarh Ignatie (Briancianinov)

Reteta duhovniceasca a Sfantului Ierarh Ignatie Briancianinov

 

Va trimit o retetă duhovnicească şi vă sfătuiesc să folosiţi doctoria propusă de câteva ori pe zi, mai ales în clipele de mare suferinţă, atât a sufletului, cât şi a trupului. Nu vor întârzia să se arate puterea şi vindecarea ascunse în doctorie, care la arătare e cât se poate de smerită.

Însingurându-vă, rostiţi fără grabă, în aşa fel încât să vă auziţi glasul, închizându-vă mintea în cuvinte (aşa sfătuieşte Sfântul Ioan Scărarul), următoarele:

„Slavă Ţie, Dumnezeul meu, pentru necazul pe care l-ai trimis asupra mea; cele vrednice de faptele mele primesc: pomeneşte-mă întru Împărăţia Ta !”

Rugăciunea trebuie rostită cât se poate de rar. După ce aţi spus-o o dată, odihniţi-vă puţin. Apoi spuneţi-o din nou şi iarăşi odihniţi-vă. Continuaţi să vă rugaţi cinci sau zece minute, până ce vă veţi simţi sufletul liniştit şi mângâiat. Pricina liniştirii şi mângâierii e limpede: harul şi puterea lui Dumnezeu se cuprind în slavoslovirea lui Dumnezeu, nu în grăirea împodobită şi multă. Iar slavoslovirea şi mulţumirea sunt lucrări predanisite nouă de Însuşi Dumnezeu, nicidecum născocire omenească. Apostolul porunceşte din partea lui Dumnezeu să facem această lucrare (v. 1 Tes. 5, 18)”.

Recomandări suplimentare în privinţa depresiei nevrotice

 Fitoterapia, adică utilizarea în scopuri terapeutice a plantelor medicinale, este un bun auxiliar. Vom remarca, totuşi, că ea nu înlătură cauzele apariţiei stărilor nevrotice şi reprezintă numai un bun tratament sirnptomatic (care înlătură simptomele)

In mod tradiţional se utilizează rădăcina de valeriană, menta (frunze), hameiul (inflorescenţe), talpa-gâştei, muşeţelul, fructele de chimen, sunătoarea ş.a.

Au o influenţă benefică asupra sistemului nervos stafidele, caisele uscate, mierea.

Nu este de prisos să amintim şi de folosul călirii organismului. Un rol de nu puţină însemnătate îl joacă efortul fizic potrivit cu puterile fiecăruia, mai ales la persoanele tinere. Trupul neostenit tulbură sufletul prin irascibilitate şi gânduri murdare.

În tulburările de somn: se pun două linguriţe cu inflorescenţe de hamei la un pahar de apă clocotită, se lasă 4 ore, se strecoară, se bea paharul înainte de culcare. Înainte de somn trebuie unse tâmplele cu ulei de lavandă sau turnate 1-2 picături de ulei de lavandă pe o bucăţică de zahăr, iar aceasta să fie suptă. La capul patului este util să fixaţi un săculeţ din pânză cu rădăcini uscate de valeriană. Există observaţii conform cărora aşternuturile de culori închise ajută la liniştirea sistemului nervos.

Dacă depresia nu dă deloc semne de dispariţie, trebuie să se facă apel la asistenţa medicului.

Depresia endogena („de la natură”)

 

Vom examina acest gen de depresie pe exemplul bolii lui N. V. Gogol (după prof. D. E. Melehov).

„Boala lui n-a fost diagnosticată corect pe atunci, medicii au tratat-o necorespunzător, îndrumătorul lui duhovnicesc a apreciat în mod greşit starea bolnavului, deşi acesta a suferit în 12 ani 9 crize de maladie afectivă, care se complica de la o criză la alta, îmbrăcând o formă atipică din pricina includerii simptomelor delirante. Şi bolnavul a murit de epuizare gravă însoţită de tulburări metabolice, delir de autodefăimare, iar la apogeul crizei – de refuzul încăpăţânat al hranei, de inhibiţie motorie şi mintală completă, precum şi de mutism (10 zile n-a scos nici un cuvânt).

Arderea celui de-al doilea volum din „Suflete moarte” a fost de asemenea săvârşită în timpul unei crize depresive însoţite de conştientizarea maladivă a propriei vinovăţii şi a păcătoşeniei creaţiei sale …

Diagnosticul exact al bolii lui Gogol (care pentru obiectivul pe care îl urmărim nu are o importanţă esenţială) rămâne până acum obiect de dispută.

Gogol a suferit prima criză în 1840, la Roma. El şi-a dat seama că se află într-o stare morbidă neobişnuită şi în epistolele sale vorbeşte de o greutate în piept, de o apăsare pe care n-o cunoscuse până atunci, de oprirea digestiei (lucru tipic pentru depresie), de o tânjeală bolnăvicioasă. El scrie:

„Soarele, cerul – totul mi-e neplăcut. Sărmanul meu suflet: nu are adăpost aici. Acum sunt bun mai mult pentru mănăstire decât pentru viaţa lumească”. Stări contradictorii: pe 5.III.1841, într-o scrisoare către Aksakov: „Da, prietene, sunt fericit până în adâncul sufletului, aud şi cunosc clipe minunate, zidire minunată se face şi se săvârseşte în sufletul meu”. 13.III: „Lucrarea mea e mare, nevoinţa mea mântuitoare”. Către Danilevskii, pe 7.VII: ,,O, crezi ceea ce-ţi spun. Cu stăpânire preaînaltă e îmbrăcat de-acum cuvântul meu”. Către Iazâkov, pe 23.x: „Am în suflet o senzaţie de bine şi prospeţime”. Aksakov avea să scrie:

„În aceste perioade, Gogol cădea în tonul antipatic al unui îndrumător plin de sine”.

Gogol însuşi constientiza aceste perioade de exaltare, care urmau vreme de câteva săptămâni ieşirii din depresie, când nu avea deplină stăpânire asupra simţămintelor şi voinţei sale. În particular, despre „Corespondenţa cu prietenii” îi scria părintelui Matei şi lui Ivanov că a scris şi a publicat această carte „prea curând după starea mea bolnăvicioasă, când nici nervii, nici capul nu se întorseseră încă în rânduiala normală”. În anul 1842 – o nouă criză depresivă, şi scrie: „A pus stăpânire pe mine obişnuita (deja obisnuita) mea boală periodică, în timpul căreia rămân aproape nemişcat în cameră, câteodată timp de 2-3 săptămâni. Capul mi-e lemn. S-au rupt cele din urmă legături cu lumea.

Nimic nu-i mai presus decât chemarea de monah” (scrisoare către Prokopoviei). În 1846, iarăşi: stare atât de gravă încât spânzurarea sau înecul i se pare singura ieşire, asemănătoare cu un medicament. „Rugaţi-vă, prietene, să nu mă lase Dumnezeu în clipele necazului şi deznădejdii cu neputinţă de îndurat” (scrisoare către Iazâkov).

În anul 1848, înainte de călătoria în Palestina, scrisorile lui Gogol încă reflectă împotrivirea şi lupta lui cu crizele de boală. Trimite la apropiaţi şi prieteni o rugăciune de producţie proprie, însoţită de cererea de a o folosi ca să se roage pentru el: „Iar duhul lui îl umple de gânduri harice în toată vremea călătoriei lui. Depărtează de la el duhul sovăirii, duhul gândurilor de tulburare, duhul credinţei deşarte, al semnelor deşarte şi presimtirilor fricoase, duhul nimicnic al sfielii şi ternerii” (scrisoare către Şeremetieva, 22.1, din Napoli).

Crizele se îndesesc şi devin tot mai grave – în 1849 îi scrie lui Jukovskii:

„Ce se întâmplă cu mine? Să fie de vină bătrâneţea sau o vremelnică paralizie a puterilor mele? 42 de ani chiar să însemne bătrâneţe pentru mine? De ce, pentru ce a venit asupra mea o astfel de paralizie – nu pot pricepe. Dacă aţi şti ce întorsături stranii au loc cu mine, cât de mult se sfâşie totul înăuntrul meu… Dumnezeule câte am trăit, câte am pătimit !” Ultima criză a bolii (XII.1851-II.1852), în care Gogol a şi murit, a avut o evoluţie malignă.

Se ştie că a petrecut 48 de ore în genunchi, înaintea icoanelor fără să mănânce şi fără să bea nimic. Servitorul a făcut apel la prietenii scriitorului, întrucât se temea pentru viaţa lui. Pe 11-12 februarie, Gogol arde toate manuscrisele celui de-al doilea volum din „Suflete moarte” . Începând din acea noapte, el zace în pat, într-o poziţie încordată, nemaivorbind cu nimeni până la moarte.

Chiar în lipsa unui istoric al bolii şi a unei descrieri medicale competente, din autodescrierile scriitorului, cutremurătoare prin spiritul de observaţie şi prin exactitatea lor artistică, reies clar următoarele:

1. Gogol suferea de o psihoză afectiv-delirantă cu evoluţie circulară sub formă de accese.

2. Gogol şi-a dat seama de boala sa periodică, devenită cronică, şi o înfrunta cu ajutorul prietenilor şi al duhovnicului său, părintele Matei.

3. Comportamentul medicilor (descrierea acestei boli nu era cunoscută atunci în literatura psihiatrică, apărând pentru prima dată în 1854, la doi ani după moartea lui Gogol) şi al duhovnicului faţă de stările patologice ale scriitorului a fost greşit.

4. În asemenea maladii, datoria duhovnicului este de a recunoaşte la timp rădăcinile afective ale depresiilor şi maniilor, de a recomanda la timp solicitarea asistenţei medicale şi de a-l ajuta pe bolnav să se lupte în timpul depresiei cu trândăvirea, cu gândurile păcătoase la sinucidere, cu deznădejdea, cu întristarea lumească, cu tânjeala „aducătoare de moarte”, iar în timpul perioadelor de exaltare – cu gândurile trufaşe, cu supraevaluarea propriilor posibilităţi, ce se învecinează nemijlocit cu starea de înşelare.

5. În trăirile religioase ale lui Gogol au existat, mai ales la primele crize şi chiar până în anul 1848, elemente de luptă cu boala, de împotrivire, de chemare prin rugăciune a ajutorului dumnezeiesc şi rugăminţi către apropiaţj şi prieteni pentru ajutor în lupta cu gândurile de tulburare, cu superstiţiile, cu „semnele deşarte şi presimţirile fricoase”. În următoarele crize şi mai ales în ultima avem deja de-a face cu o deplină „domnie” a delirului de autodefăimare, a pierderii credinţei în posibilitatea iertării, adică tot ceea ce psihologii apuseni ai religiei apreciază ca fiind mistică falsă, dictată de către boală.

Duhovnicul n-a înţeles că n-are nicidecum de-a face cu o pocăinţă obişnuită, cu întristarea pentru păcate a omului sănătos, care în dialectica comună a pocăinţei se încheie prin bucuria iertării şi prin întoarcerea în casa Tatălui. Gogol suferea de o depresie vitală, care ţinea de procesele biologice naturale – nu de întristarea cea după Dumnezeu, ce naşte pocăinţă fără părere de rău spre mântuire, ci de întristarea lumească ce naşte moarte (după Apostolul Pavel). Ca atare, în loc de încurajare şi de chemare la cercetarea de sine, în loc să îi explice bolnavului că a căzut într-o boală ce are provenienţă biologică, naturală, că această boală trebuie acceptată şi dusă cu răbdare, aşa cum sunt răbdate tifosul şi pneumonia sau tuberculoza, duhovnicul l-a sfătuit să lase totul şi să meargă la mănăstire, iar în timpul ultimei crize l-a îngrozit pe Gogol ameninţându-l cu pedeapsa de după moarte, încât acesta l-a întrerupt zicând: „Destul! Lăsaţi! Nu mai pot să ascult! E prea cumplit !”, ca apoi să-şi ceară iertare pentru că „l-a jignit” (după scrisoarea lui Pletnev către Jukovskii). Boala şi moartea lui Gogol constituie un caz tipic: medicii nu stiau să recunoască această boală, ce nu era încă descrisă în literatura de specialitate, iar duhovnicul nu ştia nici el legile biologice ale dezvoltării acestei boli, a interpretat-o unilateral, duhovnicesc-mistic, nu din perspectiva largă a personalităţii umane, a unităţii pe care o constituie biologicul, psihologicul şi duhovnicescul în complicata lor intercorelaţie.

Iată rezultatele insuficientei competenţe a diagnosticului medical şi (ne permitem s-o spunem) duhovnicesc, diagnostice care în ziua de astăzi ar fi cu totul de neiertat: evitarea cazurilor de acest gen este posibilă doar prin sforţările unite ale medicului şi duhovnicului, căci bolnavul credincios are nevoie de ajutorul amândurora.

Psihiatrii au descris un mare număr de varietăţi ale depresiei endogene.

Exemplul prezentat mai sus e doar un caz particular, deşi foarte ilustrativ. Într-o serie de cazuri, depresia endogenă are un curs foarte manifest, aducând multe suferinţe omului, iar în alte cazuri acest curs e suficient de moderat sau chiar uşor (aşa-numita subdepresie).

Repet încă o dată: în cazul depresiei endogene este indispensabilă recurgerea la asistenţa medicului psihiatru.

Un caz memorabil

Iată istorisirea unui pacient. „M-am născut în Moscova, am fost botezat după naştere, dar cu viaţa Bisericii nu am fost învăţat. Am fost un copil sănătos, vioi, la şcoală prindeam totul din zbor, învăţam totdeauna bine. Am intrat la facultatea de stiinte economice. În facultate, simţindu-mă liber, am păcătuit o grămadă – asta mi se părea atunci un lucru absolut firesc.

Spre sfârşitul anului patru am devenit deodată excesiv de vorbăreţ, de animat, nu puteam sta locului nici măcar câteva minute. Dormeam câte 2-3 ore pe zi, slăbisem mult. După o lună starea aceasta părea că tinde să dispară – poate din pricină că luasem nu mai ştiu ce sedative. Totuşi, începând din toamna aceluiaşi an, boala a scos capul din nou, însă tocmai pe dos: eram deprirnat, nu mai voiam să mai trăiesc.

La rugăminţile stăruitoare ale părinţilor rn-arn adresat unui psihiatru, şi după scurtă vreme mi s-a pus diagnosticul de psihoză maniaco-depresivă. Mi-au fost prescrise numeroase medicamente, pe care trebuia să le iau aproape în continuu. Eram foarte împovărat de faptul că voi fi etichetat drept „nebun”, temându-mă că despre boala mea sufletească vor afla prietenii şi cunoscuţii.

Cam pe atunci am trecut pentru prima dată pragul bisericii. La Durnnezeu m-a adus boala. Părintele înaintea căruia m-am spovedit pentru prima dată în viaţă mi-a devenit de la început foarte apropiat. Am început să merg la slujbe, mă împărtăşeam. Totul îmi plăcea în biserică: şi cântarea, şi curăţenia, şi feţele rugătorilor. Aveam senzaţia că am ajuns acasă după o lungă înstrăinare.

După aceea însă m-arn luat cu altele, mă simţeam binişor – şi, nu ştiu cum, am început să dau din ce în ce mai rar la slujbe, să o răresc cu spovedaniile, iar în cele din urmă m-am înstrăinat cu totul de Biserică. Crize ale bolii am mai avut încă de două ori. Am luat tabletele pe care mi le prescria psihiatrul.

Dar iată că odată, seara, a sunat telefonul. Ridic receptorul şi … nu îmi cred urechilor: era părintele! De unde aflase numărul de telefon? Nu îmi ştia nici numele de familie, nici adresa, ci doar numele de botez! În scurtă vreme mirarea a făcut locul unui asemenea simţământ de căldură şi linişte sufletească încât nu vă pot spune în cuvinte. Simţeam că îmi dau lacrimile, iar în cap îmi zburau cu viteză caleidoscopică gândurile: „Doamne! Cum am putut să te părăsesc?! De ce am încetat să merg la biserică ?”

Mi s-a făcut foarte ruşine. Părintele s-a interesat însă dacă nu sunt bolnav şi dacă am nevoie de ajutorul lui. A mai spus ceva foarte simplu şi cald, m-a binecuvântat, apoi şi-a luat rămas bun. Închipuiţi-vă: nu mi-a făcut nici un reproş, ci, dimpotrivă, a fost atât de bun şi de prietenos.

N-am dormit în noaptea aceea aproape deloc – am stat şi m-am gândit mult. Privind la icoane, mă rugam şi plângeam, ceream iertare de la Domnul. Spre dimineaţă mi-a venit gândul că trebuie să mă întorc în sânul Bisericii şi să fac pocăinţă adâncă. Citisem undeva că în atare situaţie trebuie făcută spovedanie „generaIă”, de toată viaţa. Domnul m-a învrednicit să fac o asemenea spovedanie. Nu mai descriu starea mea sufletească din acel moment – voi spune doar că mă simţeam ca şi cum mi s-ar fi prăvălit un munte de pe suflet. Şi boala a trecut. Vreme de câţiva ani am fost practic sănătos. Medicii erau uimiţi şi se întrebau: „Cum se poate aşa ceva?”

În continuare am mai apelat la ajutorul psihiatrilor, dar manifestările bolii erau departe de a avea puterea dinainte. Pocăinţa este mare bun dăruit nouă de Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu pentru toate !”

 

 

 

Harul lui Dumnezeu vindecă rănire sufleteşti

 Un preot cunoscut mi-a povestit următoarele: „Am fost poftit să sfinţesc casa unei perechi în vârstă. S-a dovedit că acestora le pierise fiul nu demult, într-o catastrofă automobilistică. Moartea a fost instantanee. El a fost practic omorât cu premeditare. În locul lui putea fi oricine. Pentru şoferul beat, sălbăticit, nu mai conta cine e înaintea sa. Veselia satanică ajunsese prea departe. Viaţa omenească devenise o jucărică.

Părinţii victimei plângeau mereu, îndureraţi de cele întâmplate. Deosebit de greu îndura amărăciunea pierderii mama. Cunoscuţii nutreau mari temeri pentru sănătatea ei. Credeau că nu va putea suporta această amărăciune. Începuse să-şi piardă în mod catastrofal memoria. În afara soţului şi a unei cunoscute nu mai recunostea pe nimeni. Avea probleme mari de somn. Pe scurt, se observa o deplină pierdere a forţelor vitale.

S-a slujit panihidă la rnorrnântul fiului, iar slujba a încălzit mult inimile părinţilor mâhniţi. După aceea am stat mult timp de vorbă. Discuţia a ajutat să iasă la iveală lacrimile şi suferinţele adunate în suf1et. După aceea s-a făcut sfinţirea casei şi, după ce ne-am rugat împreună pentru vesnica odihnă a fiului lor si l-am binecuvântat, eu am plecat, căzând de acord să ne întâlnim iarăşi.

Mai apoi i-am văzut pe aceşti oameni nu o dată la biserică, am comunicat cu ei. Precum s-a arătat pe urmă, în dimineaţa de după sfinţire stăpâna casei a rostit: „Sunt acasă”. S-au întors la ea simţământul confortului casnic, familial. Sufletul i s-a încălzit, a început să se simtă mai bine. În curând şi-a recăpătat memoria şi i s-a normalizat somnul. Tatăl răposatului a început, de asemenea, să se simtă cu mult mai bine.

Acest exemplu este grăitor în foarte multe privinţe, mai ales în aceea că în sufletul oamenilor vin bucuria şi liniştea prin harul lui Dumnezeu. Prin mila Sa, Domnul i-a dat mamei îndurerate simţământul apropierii, prezenţei fiului, al comuniunii prin rugăciune cu el, şi ca urmare a dispărut ucigătorul simţământ al pustietăţii, al pierderii ireparabile şi al lipsei de ieşire. La un moment dat a spus singură: „Simt că el este viu”. Era vorba nu de o amintire, ci de o realitate simţită. Haru lui Dumnezeu s-a atins nu doar de sufletul, ci şi de sănătatea ei trupească”.

Voi adăuga numai că, potrivit terminologiei psihiatrice, în cazul dat s-a instalat o stare de depresie reactivă. Acesta ar fi fost diagnosticul pus de către un medic, care ar fi prescris tratamentul corespunzător. Totuşi, esenta duhovnicească a stării acesteia s-a manifestat vădit după întoarcerea lor la Dumnezeu, după săvârşirea slujbei sfinţirii casei şi după îndrumarea pastorală a celor îndureraţi.

Crucea omului nu este mai presus de puterea lui

 

La consult s-a prezentat un tânăr bolnav. La medic l-a adus nu faptul că se simţea mai rău, ci dorinţa de a fi ascultat, mângâiat. El suferea de o formă de psihoză în care personalitatea rămâne relativ bine păstrată. Parcă i se răsfrânge în ochi boala. Spune cu voce obosită: .Doctare, câteodată mi se pare că Domnul m-a părăsit, că viaţa mea e nefolositoare şi fără sens. Sunt o povară pentru mama, care este bătrână, nu am serviciu, pensia nu ne ajunge nici ca s-o scoatem cât de cât la capăt. .. ”

Dificilă a fost conversatia noastră.

Tânărului îi era foarte greu. Avea nevoie de ajutor. Bineînţeles, Domnul nu l-a uitat. În toate este voia lui Dumnezeu. Trebuie doar să credem că Atotbunul Dumnezeu ne dă toate spre mântuire. Nu trebuie să ne lăsăm pradă descurajării. Înaintea lui Dumnezeu au importanţă nu funcţiile şi reuşitele, ci credinţa, smerenia, purtarea fără cârtire a crucii proprii.

Protoiereul Vladimir Vorobiov scrie pe această temă: „Preotul este dator să-i explice omului că boala psihică nu este o ruşine. Aceasta nu este nicidecum o stare incompatibilă cu viaţa duhovnicească a omului. Este o cruce. Un astfel de om nu poate face anumite lucruri cum le fac oamenii sanatosi. Dar poate să se smerească şi trebuie să se smerească. Sunt multe lucruri pe care nu le înţelege, dar trebuie să fie ascultător. Şi dacă unui asemenea bolnav reuşim să îi explicăm că trebuie să se smerească, totul este în regulă. Negreşit se va reabilita şi va putea să trăiască cu spor în Biserică. Pentru el nu este închisă Împărăţia lui Dumnezeu si nici viata harică … Deseori bolnavii psihic spun: „Dar de ce binecuvântaţi să beau tablete? Ce, de bolile sufleteşti te poţi vindeca cu tablete? Uite că am venit în Biserică, cer harul lui Dumnezeu, vreau ca Dumnezeu să vindece sufletul meu bolnav. De ce mă trimiteţi la doctori? Ce, harul lui Dumnezeu nu lucrează ?”

Harul lui Dumnezeu lucrează, şi El poate să-I vindece într-o clipă chiar şi pe cel mai bolnav om. Pe şchiop poate să-l facă sprinten, pe orb – ager la vedere, iar pe cel bolnav psihic poate să-l facă întreg la minte. Nu încape îndoială. Şi atunci, de ce Domnul nu face asta? Uite că eşti şchiop şi ai să schioapeţi toată viaţa. De ce? Fiindcă Domnul te smereşte în acest chip, fiindcă Dumnezeu a pus asupra ta această cruce. Şi poate că singur ţi-ai ales cândva această cruce.

Trebuie să ne smerim. Unuia nu i-a fost dat să vadă cu amândoi ochii, ci doar cu unul. Altul e surd … La fel şi cu oricare altă boală, inclusiv psihică. Domnul te poate vindeca – dar astăzi, sau poate toată viaţa, El vrea ca tu să-i ceri ajutor doctorului. Asta nu înseamnă deloc că nu trebuie să te împărtăşeşti şi că asistenta medicală îţi poate ţine loc de Îrnpărtăşanie ..

Viaţa duhovnicească e cu putinţă numai atunci când omul este de acord să recunoască adevărata stare a lucrurilor şi să se smerească, este de acord să trăiască cu crucea pe care i-a dat-o Domnul”.

Iată cum ne învaţă şi Sfinţii Părinţi.

Sfântul Ioan din Kronstadt spunea:

„Rătăcirea cea mai mare, statornică, a inimii noastre, cu care trebuie să ne luptăm fără încetare, înttreaga viaţă, este gândul ei tainic că putem trăi fără Dumnezeu şi în afara lui Dumnezeu undeva, vreodată, fie şi numai pentru o clipă”.

Sfântul Nicodim Aghioritul ne învaţă precum urmează: „Dacă eşti bolnav ori sărac, rabdă. Nimic nu cere Dumnezeu de la tine, a fară de răbdare. Răbdând cu inimă bună, te vei afla neîncetat în făptuirea cea bună. Oricând va căuta spre tine Dumnezeu, va vedea că faci binele sau rămâi în bine dacă rabzi cu inimă bună, pe când la cel sănătos faptele bune sunt doar din când în când. Pentru ce, vrând să schimbi această stare de fapt, îţi doreşti să dai mai binele pe mai rău ?”

În lucrarea îndrurnării duhovniceşti a enoriaşilor bolnavi psihic, preotul trebuie să îşi aducă aminte că la omul credincios boala se împleteşte strâns cu religiozitatea. Deşi sufletul este bolnav, el crede şi năzuieşte spre Ziditor.

Dacă aş încerca în gând să-i împart în două grupuri pe toţi bolnavii cărora le-am acordat asistenţă medicală de-a lungul anilor şi într-un grup să îi aşez pe bolnavii credinciosi iar în cealaltă pe cei care îl resping pe Dumnezeu si resping Biserica Lui, până şi cursul clinic al maladiilor psihice este diferit de la un grup la celălalt într-o măsură semnificativă. Voi da doar un exemplu. Odată stăteam de vorbă cu un bolnav suferind de o afecţiune psihică foarte gravă, şi pe când încercam să-i ofer mângâiere sufletească, acesta mi-a răspuns liniştit şi serios: „Doctore! Situaţia în care mă aflu este cea mai mântuitoare pentru mine”. Am fost mişcat până în adâncul sufletului de acest răspuns al lui. Bineînţeles, există diverse îmbolnăviri şi diverşi bolnavi, însă, repet, tendinţa este, după mine, tocmai aceasta. Şi alta nici nu poate fi. Milostiv este Domnul.

Read Full Post »

S-a publicat pentru prima data în revista LIDIA, episodic incepând cu numarul 290 (februarie 1997) până la numărul 302 (februarie 1998)

 

Ţara noastră, Grecia Ortodoxă, în ultimii ani a devenit spaţiul „acţiunilor misionare” ale multor erezii.

Aşa numitele erezii nou-apărute sau secte. noi mişcari religioase sau religiile tineretului – deoarece recruteaza discipoli-victime, mai ales dintre tineri – au început să se arate în Grecia de prin anii ’70. Până atunci aveam „numai” pe cunoscuţii hiliaşti sau, cum se intitulează ei ca să înşele, Martorii lui Iehova şi câteva grupări protestante.

Dar, odată cu trecerea timpului, atât înşelările, cât şi ereziile, se înmulţesc şi încă în progresie geometrică. Astfel. la al VII-lea şi al VIII-lea Congres Panortodox al Delegaţiilor Bisericilor Ortodoxe şi al Sfintelor Mitropolii, care au avut loc la Aliarto-Beoţia. în septembrie 1995, şi respectiv la Pafos (Cipru), în octombrie 1996, având ca temă aşa numitele noi erezii totalitariste sau culte distrugătoare, s-a întocmit un catalog ce cuprinde aproximativ 430 organizaţii care nu sunt compatibile cu Credinţa Ortodoxă.

În acest număr nu sunt cuprinse ramificaţiile protestante. care acţionează în ţara noastră şi care cauzeaza foarte multe probleme, creând dezbinare chiar şi prin satele mici de munte. Aceste grupări protestante potrivit cu inventarierea făcută la al V-lea Congres al Delegaţiilor, ţinut la Navpakt in iunie 1993, se apropie de 80.

Aşadar, problema ereziilor în Grecia astăzi – judecând numai după numărul lor – este una serioasă cu repercursiuni în multe planuri (personal, familial, economic, social, naţional). Cu repercursiuni, de asemenea, în sectorul educaţiei şi sănătăţii. Nu este vorba de o problemă exclusiv religioasă.

 

Motivele

Dacă va vrea cineva să se refere la cauzele acestui fenomen al ereziilor, va avea multe de spus. Dar ne vom rezuma aici numai la cele mai importante. Erezie înseamnă abatere de la dreapta credinţă. Ea înseamnă minarea drumului spre mântuire. Precum scrie Sfântul Apostol Pavel în Epistola I-a către Corinteni: Căci trebuie sa fie între voi şi eresuri, ca sa se învedereze între voi cei încercati.

Cauza tuturor ereziilor a fost dintru început mândria omenească, care, aşa cum spune Sfântul Efrem Sirul, nesuferind lucrul cel vechi, doreşte să facă inovaţii. Omul mândru nu suportă să urmeze Tradiţia Bisericii, crezând că el însuşi poate tâlcui mai bine Sfânta Scriptură. Şi astfel, tăind şi spânzurand, lepădând şi adăugănd, face o religie pe măsura lui.

Aşa au început toare ereziile creştine. Începând cu „prima şi cea mai bună” sau, mai bine zis, cu prima şi cea mai rea – nu cronologic. ci axiologic -. adică cu erezia papistasilor, pe care unii în mod greşit îi numesc romana-catolici ori, şi mai rău, biserica romano-catolica. Deschidem aici o mică paranteză. deoarece subiectul pe care l-am atins este important. Aşadar. potrivit cu conştiinţa noastră ortodoxă şi cu Tradiţia noastră patristică, Biserica Ortodoxă constituie singura Biserică a lui Hristos. Nu există mai multe „biserici”. Cel care se rupe de această Biserică, nu poate forma o altă biserică, ci o erezie. Este bine să spunem lucrurilor pe nume, deoarece în zilele noastre s-a înmulţit foarte mult confuzia.

Nu numai aşa-numitele „erezii creştine”, ci şi toate ereziile şi rătăcirile din istoria omenirii încep de la mândria omeneasc, pe care o exploatează diavolul, vrăjmaşul mântuirii noastre.

Referindu-ne mai ales la aşa numitele „noi erezii”, care inundă astăzi lumea şi ţara noastră, observăm următoarele: Într-o mare măsură dezvoltarea lor se datorează atât falimentului sistemelor antropocentrice, pe care le-a creat omul european rupt de Ortodoxie. Începând de la filosofia scolastică şi teologia Evului Mediu şi sfârşind cu existenţialismul ateu al secolului al XX-lea, cât şi sistemelor capitalismului ateu în Apus şi la cel marxist-leninist în Răsărit.

Omul, în interiorul acestor sisteme, precum şi în ştiinţă şi tehnologie, a pus bazele unor aşteptări de natură religioasă. A crezut că i se vor rezolva toate problemele aici şi acum. A crezut că va putea crea un rai pe pământ, fără să aibă nevoie de Dumnezeu. A crezut că va deveni fericit.

Dar înfricoşătoarea dezamăgire de după cele două războaie mondiale, împreună cu ameninţarea iminentă a catastrofei ecologice şi a holocaustului atomic, precum şi prăbuşirea comunismului, l-au lăsat pe om descoperit din punct de vedere metafizic.

Şi astfel, după ce a exclus din lumea sa raţionalizată pe Dumnezeu, acum flirtează cu religiile orientale (hinduismul, budismul) şi cu ocultismul, care invadează societăţile apusene şi est-europene ca să acopere golul ce s-a creat prin prăbuşirea sistemelor raţionaliste, utilitariste etc., ale omului european.

În căutarea sensului vietii

Astăzi omul se află în căutarea sensului vieţii. Îl preocupă mai mult ca oricând veşnicele întrebări existenţiale: Cine sunt? De unde vin? Unde merg? Care este sensul vieţii? Dacă la aceste întrebări nu se dau răspunsurile corecte, omul se primejduieşte să-şi îndrepte căutarea pe un drum greşit şi, astfel, acceptă ofertele înşelătoare ale ereziilor şi ale sectelor.

Atunci când nenorociţii oameni ai Occidentului caută lumina şi adevărul la maeştrii guru, au circumstanţe atenuante. Însă, atunci când grecii ortodocşi caută în apele statute ale spiritualităţii demonice din religiile orientale apă ca să-şi potolească setea, ei săvărşesc un mare păcat. Şi aceasta deoarece apa limpede o avem langă noi; ea este Ortodoxia noastră. Dar aceşti oameni nu au cunoscut-o sau nu au înţeles-o sau nu vor să o cunoască. Iar datoria noastră ca ortodocşi este ca, mai mult prin viaţa noastră decât prin cuvinte, să-i ajutam pe aceşti oameni să cunoască tezaurul nostru comun. Aceasta este o latură a lucrării noastre pastorale.

Ortodoxul nu-i urăşte pe eretici şi înşelaţi, ci îi compătimeşte ca pe nişte bolnavi şi, dacă există condiţiile necesare, încearcă să-i ajute. Dacă nu are aceste condiţii pentru a-i ajuta, atunci pur şi simplu se păzeşte ca să nu se molipsească şi el de microbul ereziei.

Ortodoxul nu-l urăşte pe eretic, ci erezia. Referindu-ne la cauzele care îi îmbrancesc pe oameni spre noile erezii trebuie să vedem şi lipsurile noastre pastorale. Când omul nu află în Biserică, în parohie, simţământul comuniunii în Hristos a fraţilor, atunci va căuta în altă parte sensul vieţii, mângâiere şi căldură sufletească.

Desigur, chiar şi sfinţi de am fi fost toţi creştinii şi nici o lipsă pastorală să nu fi avut, totuşi taina faradelegii s-ar fi lucrat. Ar fi existat necredincioşi şi eretici.

De asemenea, faptul de care trebuie să ţinem seama atunci când ne referim la cauzele răspândirii noilor erezii este următorul: răspândirea acestor erezii nu este consecinţa unor acţiuni interne sau rezultatul alegerii personale libere, ci este vorba de planuri de răspândire bine calculate ale acestor organizaţii, care sunt conduse de centre de decizie străine şi sunt susţinute cu mulţi bani. Aceasta este valabil pentru cele mai multe dintre organizaţiile care îşi desfăşoară activitatea în Grecia şi care constituie „misiuni”. Centrele de conducere sunt în străinătate, iar scopul activităţii lor este lovirea Ortodoxiei şi a elenismului. Iar aceasta se săvarseste prin atragerea cu viclenie a grecilor ortodocşi la alte religii, care nu se descoperă pe sine de la început ci se prezintă sub masca asociaţiilor filosofice şi, în general, a unor organisme utile societăţii sau chiar sub mască ortodoxă, cum ar fi: Asociatia Inchinatorilor Luminii Necreate „Sfăntul Pstapie”, a ocultistului N. Marghiori, sau Uniunea Cercetătorilor Fenomenelor Metafizice cu Medium „Sfântul Nectarie”. Astfel este uşor să fie prins cineva în capcană, chiar şi fără să vrea.

Avem aşadar înaintea noastră o problemă uriaşă, care are şi implicaţii la nivel naţional.

Noua Eră (New Age)

Problema pastorală cu care ne confruntăm in anii pe care ii parcurgem este infruntarea noii erezii de dimensiuni planetare care se numeşte Noua Era sau, aşa cum o numesc unii, Noua era a varsatorului.

Mesajele referitoare la aceasta, cu care suntem bombardaţi in fiecare zi prin mijloacele de informare în masă, în linii generale, sunt următoarele:

– Vine o Nouă Eră. Binele şi răul, Dumnezeu şi Lucifer sunt două puteri care se completează reciproc. Toţi suntem purtători de energie, avem puteri intuitive, extra senzoriale, magice, supraomeneşti şi puteri ale minţii cu Însuşiri tămăduitoare. Keincarnarea este speranţa omului contemporan şi constituie dogma ascunsă a creştinism ului. Vrăjitorii sunt persoane greşitî, dar, de fapt, ei sunt cei care cunosc tainele naturii. Stelele descoperă oamenilor dorinţele lor ascunse, îi povăţuiesc şi îi ocrotesc. Hristos nu a fost Dumnezeu şi Om, ci unul dintre marii iniţiaţi, mentorul Erei Peştilor, care acum ia sfârşit. Sau: Hristos a fost un extraterestru care a venit să propovăduiască răscularea oamenilor curaţi, care încă nu s-a realizat, ci se va înfăptui în curând. Nu există un singur, unic adevăr. Toate religiile sunt căi care duc la acelaşi scop. Religiile sunt forme, iar Dumnezeu este esenţa.

Dar să vedem lucrurile pe rând.

Teoria Noii Ere se întemeiază pe o concepţie veche intâlnită în religiile necreştine. Potrivit ei, omenirea trece printr-o continuă schimbare a diferitelor epoci, iar în acest drum al ei nu urmează o traiectorie orizontală.

Întâlnim aici concepţia ciclică asupra istoriei în contradicţie cu cea liniară a creştinismului, care spune că istoria are un început şi un sfârşit şi, prin urmare, şi un scop.

Termenul contemporan de New Age (Noua Eră) este luat din astrologie. Astrologii susţin că la fiecare aproximativ 2100 ani intrăm într-o eră nouă.

Adepţii Noii Ere susţin ca în perioada dezvoltării Imperiului roman soarele a intrat în zodia Peştilor şi astfel a început Era Peştilor. Asta a fost epoca în care a trăit Hristos, era Creştinis ului. Era aceasta este considerată de ei ca o perioadă a restricţiilor şi a îngustimii concepţiilor. În ea au stăpânit poruncile, controlul făcut de preoţi, prigonirea oamenilor liber cugetători, războaiele, colonialismul, distrugerea naturii”. Aşadar această eră se încheie şi începe o nouă eră, Era Vărsătorului.

Această eră este propovăduită de toate organizaţiile oculte, ezoterice, yoghine etc. aşa cum vom vedea în continuare.

Astfel se face cunoscută încă de la început premiza antihristică a acestei teorii. Şi aceasta deoarece pe de o parte temelia ei, adică astrologia. este incompatibilă cu Credinţa Ortodoxă, iar pe de alta deoarece argumentul că era lui Hristos a trecut şi că acum aşteptăm un nou hristos este complet antihristică, potrivit cu spusa Sfăntului Apostol Pavel în epistola către evrei: Iisus Hristos ieri şi astăzi şi în veci Acelasi”.

Dar să vedem care sunt cele mai importante simboluri pe care le foloseşte Noua Eră şi care nu sunt nişte simple embleme ale mişcării, ci simboluri cu conţinut ocult purtătoare ale energiei duhurilor viclene.

Acestea sunt:

a) Arcada cerească (culorile curcubeului) este simbolul cel mai folosit. Pe acesta il poate găsi cineva peste tot: pe cadouri, pe jucării, pe haine. El aşa cum învaţă discipolii Noii Ere, simbolizează puntea dintre om şi Marea Minte Universală, adică Lucifer.

b) Numărul 666. Este numărul numelui lui Antihrist. despre care se vorbeşte în Apocalipsa Sfântului Ioan Evanghelistul (13, 18). Alice Ann Bailey (l880-1949), mama spirituală a Noii Ere, scrie că numărul acesta are calităţi sacre şi că trebuie folosit cât mai mult posibil, cu scopul de a veni cât mai repede Noua Era.

Astfel se explică de ce aproape toate produsele din comerţ sunt marcate cu bar code system în care la început, la mijloc şi la sfărslt se află liniile care reprezintă cifra 6. Avem adică trei de 6 (666). Nu este vorba, prin urmare, despre o psihoză a noastră, a crestinilor. să vedem peste tot numărul 666, ci înşişi adepţii Noii Ere dau numărului însemnătatea despre care am vorbit.

c) Yin şi yang (simbolul taoismului), care înseamnă că binele şi răul sunt două puteri egale care se completează una pe alta.

d) Pentagrama, folosită de magia neagră.

e) Svastica (cunoscuta cruce frăntă). Crucea frântă (îndoită) înspre stânga se foloseşte mai ales în ocultism. Crucea frăntă înspre dreapta a constituit emblema nazismului.

f) Fulgerul. Simbolul lui Lucifer. Sataniştii se mândresc cu spusa lui Hristos din Noul Testament: Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer.

g) Aşa numita emblemă a păcii. În realitate este o cruce răsturnată şi ruptă, circumscrisă într-un cerc magic.


h) Crucea egipteană sau profanată. Se foloseste mai ales în magie.

Creştinii noştri care merg la Sfintele Locuri şi trec prin Egipt trebuie să ia aminte că pe papirusurile pe care le aduc de acolo există crucea egipteană.

În cele din urmă, ce este mişcarea Noii Ere? Este o uriaşă reţea de organizaţii din întreaga lume, având o oarecare legătură între ele, o „conspiraţie fină”,,aşa cum o numeşte Maryllene Fergusson, una din „proorociţele” mişcării.

Noua Eră este o sinteză de hinduism şi budism, sub chipul modern al guruismului, desigur, care cuprinde şi învăţături oculte antice. Este o sinteză între gnosticism , spiritism şi învăţături „mistice”, care se transmit de fiinţe demonice. De pildă, cele scrise de Alice Bailey, „proorociţa” prin excelenţă a mişcării, i-au fost dictate, aşa cum spune ea însăşi, de mentorul tibetan, o fiinţă spirituală fără trup omenesc (adică un diavol).

Mama spirituala a Noii Ere este Alice Bailey, despre care deja am vorbit. Ea a fost al treilea preşedinte a Societăţii Teosofice şi a murit în 1949. Tot ceea ce a scris ea constituie planul pe care vedem că îl respectă, aproape neschimbat, adepţii Noii Ere, încercând să materializeze scopurile ei.

Aşadar, religiile orientale, sufismul, teosofia. masoneria, neoidolatria, satanismul, vrăjitoria, astrologia, spiritisrnul, parapsihologia, ufolatria, hipnotismul şi călătoriile în vieţi trecute, ocultismul, terapiile alternative, credinţa în reîncarnare sunt cele mai importante pietricele ale mozaicului Noii Ere.

Noua Eră este expresia şi promovarea unui vechi plan al societăţilor secrete (teosofi, masoni, iluminaţi etc.) spre o stăpânire mondială.

Pe bancnota de un dolar american există următoarea frază în latină: Novus Ordo Seculorum, adică Noua Ordine a Lucrurilor, deasupra căreia este o piramidă şi ochiul magic. La baza piramidei stă scrisă, tot in latină, data: 1776. Atunci germanul Weis Naupt, de origine ebraică, a fondat Ordinul Iluminaţitor, dar în realitate al Întunecaţilor. Prin urmare, Noua Ordine a Lucrurilor, la care s-a referit şi preşedintele S.U.A., George Bush, în timpul primului război din Golf (1991) şi despre care atât de des auzim vorbindu-se în ultimii ani, nu este deloc nouă. Dimpotrivă, este tot atât de veche ca şi inspiratorul el, satana, luceafărul cel căzut, tatăl minciunii şi al tuturor înşelăciuniior Noii Ere.

Obiectivele Noii Ere

Ce cuprinde însă „planul” Noii Ere? Care sunt ţintele ei? Primul şi cel mai important obiectiv al Noii Ere este o stăpânire mondială care va fi exprimată printr-un guvern mondial, o nouă Ordine mondială a lucrurilor şi o religie mondială.

Adepţii Noii Ere nu ascund că există un plan mare şi divin că o ierarhie spirituală va duce omenirea la înfăptuirea planului divin şi că în perioada actuală capul ierarhiei este Hristos, dar nu unica şi irepetabila Persoană dumnezeiască a Domnului nostru Iisus Hristos, ci acel „Hristos” pe care ei înşişi îl numesc Mentorul universal şi principalul Maitreya.

Dar să vedem ce spune importanta reprezentantă a Noii Ere, Vera Alder: Există într-edevărm, scrie ea, un plan şi un scop în spatele întregii creaţii'”. Unitatea universală este scopul către care se îndreaptă evoluţia. Planul universal cuprinde: un organism mondial … o economie mondială … , o religie mondială … .

Încă din 1975 a început să se facă publicitate mişcării Noii Ere. Până atunci actionase în culise, iar apoi, alături de conspiraţia ascunsă, pune în lucrare şi pe cea arătată, adică propaganda. Ceea ce până atunci se adresa doar unora spre iniţiere, în lojele masonice şi în alte societăţi secrete, acum se arată

tuturor, şi în acest scop se folosesc în principal mijloacele de informare în masă (mass-media).

Evenimentul principal al „planului” este venirea hristosului-vărsător al Noii Ere şi instaurarea împărăţiei lui. „Planul” cuprinde, printre altele, şi următoarele scopuri secundare:

1. Sistemul mondial al cartelei de credit;

2. Un control mondial asupra alimentelor;

3. Un sistem economic mondial;

4. Impunerea cu forţa a limitării naşterilor (avorturile);

5. Controlul genetic. Adică intervenirea în codul genetic pentru a face pe om „la comandă”;

6. Fecundaţia artificială;

7. Iniţierea maselor în aşa numitul sistem planetar care se numeşte, de asemenea, şi iniţiere luciferica, adică o acţiune de afierosire satanei;

8. Stăpânirea unei noi rase de supraoameni'”.

Aceasta ne aminteşte de nazismul celui de-al III-lea Reich al lui Adolf Hitler, care a fost un ocultist şi membru al unei societăti secrete. Să nu uităm că o Nouă Ordine a Lucrurilor voia să instaureze şi el, iar rezultatul a fost cele cincizeci de milioane de morţi în al doilea Război mondial. În general, asemănările dintre Noua Eră şi nazism sunt multe, vrednice de însemnat şi deloc întămplătoare.

9. Aşa numita Operaţie de curăţire.

Prin acest termen reprezentanţii Noii Ere înţeleg exterminarea tuturor acelora care nu sunt de acord cu scopurile Noii Ere, deşi propovăduiesc „pacea, dragostea şi unitatea mondială”. Toţi cei care se împotrivesc, şi mai ales creştinii, vor trebui să dispară de pe pământ printr-o procedura de purificare mondiala. Acesta este secretul cel mai întunecat al Noii Ere. Discipolii Noii Ere, denaturând în mod grosolan Sfanta Sriptură, lucru foarte obişnuit pentru ei, îi identifică pe creştini şi pe toţi cei care se împotrivesc concepţiilor lor cu fiara din Apocalipsă sau cu antihrist. Ei spun că antihrist este orice persoană sau grup care neagă firea dumnezeiască a omului, care neagă, aşadar, concepţia demonică ce spune că omul este dumnezeu din fire şi, prin urmare, nu este nevoie de nici un Dumnezeu Care să-l mântuiască.

Operaţia de curăţire o vor pune în lucrare când mişcarea se va instaura în toată lumea şi atunci îşi va arata adevărata ei faţă.

În perioada pe care o parcurgem acum acţionează mai ales în chip coruptiv, încercând să pervertească dinlauntru spaţii care interesează mişcarea, iar pentru atingerea acestui scop creează confuzia.

Scopul Noii Ere acum nu este să golească bisericile, ci, dacă este cu putinţă, să le umple cu oameni care să aibă cugetarea pervertită, adică cu cei care vor fi de acord că toate religiile, şi Creştinismul împreună cu ele, sunt acelaşi lucru, sunt căi care duc la acelaşi scop.

Creştinismul, aşa cum se ştie, şi mai exact Biserica Ortodoxă nu este o religie, adică nu este o creatie omenească, ci descoperirea pe care Dumnezeu a dat-o omului.

 

Obiectivele secundare ale Noii Ere, despre care am vorbit (cartele de credit, control genetic etc.), au în vedere să pregătească şi să ajute la realizarea scopurilor principale, care sunt, aşa cum am spus, instaurarea unui guvern mondial sub cârmuirea unui conducător mondial (dascal, mentor, avatar) al Noii Ere şi a unei religii mondiale, în realitate însă a unei panreligii diavoleşti.

Caracterul antihristic al Noii Ere

Vom vorbi acum mai amănunţit despre caracterul satanic şi antihristic al Noii Ere. Acest lucru se vede foarte clar din ceea ce scrie David Spangler, unul dintre conducătorii mişcării:

Lucifer lucreaza înăuntrul fiecăruia dintre noi pentru a ne aduce la „deplinatate” şi, pe parcurs ce evoluam catre o Noua Era, care este era întregirii omului, fiecare dintre noi este adus, într-un anumit fel, la punctul pe care îl numesc iniţiere satanica (afierosire lui satana), la uşa prin care persoana trebuie sa treaca, daca vrea sa ajunga cu totul în prezenţa luminii şi la „deplinatatea” sa.

Însă toată această concepţie despre lume a Noii Ere este incompatibilă cu Creştinismul şi deci antihristică. Pentru adepţii Noii Ere, Dumnezeu nu este o existenţă personală, ci o supraconştiinţă universală impersonală.

Omul nu este persoană, ci o picătură care va trebui să aibă drept scop să dispară în oceanul supraconştiinţei universale.

Nu există legătură între Creator şi creaţiile Sale, deosebire între Dumnezeul cel necreat şi făpturile limitate. Toate sunt considerate ca o energie, ca forme diferite ale aceleiaşi realităţi. Adică este vorba despre panteism.

Este vădit faptul că toate acestea nu au nici o legătură cu credinţa noastră, ci mai degrabă sunt cu desăvărşire incompatibile cu ea. Iar acest lucru trebuie să-l accentuăm cu multă tărie. Adică să înţelegem că nimeni nu poate aparţine unei organizaţii guruiste, sau să facă yoga, sau să creadă în astrologie, sau în reîncarnare şi, în acelaşi timp, să aibă impresia că este şi creştin.

Intenţionat, sistematic şi conştient, Noua Eră cultivă confuzia, care a ajuns să fie cea mai importantă caracteristică a epocii noastre, Astfel, cultivatorii confuziei spun că există multe religii, dar un singur Dumnezeu, sau că există multe căi care duc la acelaşi scop.

Însă, Domnul nostru îi dezminte spunând: Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Prin urmare nu există mai multe căi, ci numai Una, Hristos şi Biserica Sa Ortodoxă.

Alt exemplu de confuzie intenţionată, pe care o cultiva aceştia, este afirmaţia potrivit căreia meditaţia şi rugăciunea minţii ar fi acelaşi lucru, iar binele şi răul ar fi două puteri egale care se completează una pe alta. Însă rugăciunea ortodoxă este o legătură interpersonală. Este ieşirea din eu şi îndreptarea prin dragoste către o altă persoană (către Dumnezeu, în cazul nostru).

Dimpotrivă, în practica rneditaţiei. cel care meditează nu se întoarce spre o altă persoană, ci spre propriul sine, pe care îl idolatrizează.

La prima vedere, adepţii Noii Ere se arată îngăduitori faţă de toţi. În realitate însă cred şi propovăduiesc că, de vreme ce monopolizează adevărul, creştinii sunt fiinţe subevoluate. Crede ce vrei, spun ei, dar să nu fii mărginit, adică să crezi că numai tu ai adevărul.

Folosirea de către adepţii Noii Ere a termenilor creştini cu un alt înţeles – de multe ori cu sens contrar – măreşte confuzia. De pildă, pentru adepţii Noii Ere, libertatea nu este supunerea de bună voie a omului voii lui Dumnezeu, întoarcerea de bună voie către bine şi lepădarea răului, ci punerea în lucrare fără stavilă a puterilor omului, fie pozitive, fie negative. La fel, păcat nu este încălcarea voii lui Dumnezeu, ci tot ceea ce împiedică calea către auto-îndumnezeire. John Randolph Price, în cartea sa The Panetary Commission, spune că a Doua Venire nu înseamnă revenirea lui Iisus, ci conştientizarea din partea persoanei că ea însăşi este dumnezeu, o suprainteligent a .

De asemenea, el mai spune că antihrist este fiecare persoană sau grup care neagă firea dumnezeiască a omului”. Aşadar, potrivit cu concepţia Noii Ere, antihristul sunt creştinii.

Şi adepţii Noii Ere vorbesc despre Hristos, şi încă mult. Dar pentru ei Hristos nu este Iisus Hristos din Nazaret, Cel răstignit de Ponţiu Pilat şi Înviat din morţi, o persoană istorică unică şi irepetabilă şi totodată Fiul lui Dumnezeu, ci este unul din nenumăraţii iniţiaţi din istoria omenirii şi, mai degrabă, este o stare înlăuntrul nostru, o stare hristică, aşa cum o numesc ei.

Această confuzie pe care o cultivă, la care se adaugă faptul că cele mai multe din aceste mişcări nu-şi arată adevărata lor faţă, ci se prezintă sub o mască socială, filosofică, ştiinţifică, chiar şi ortodoxă, face ca persoane nevinovate, mai ales tineri, să fie prinse în mrejele lor. De pildă, cineva este chemat la un prânz bogat sau la nişte lecţii aşa-zise de relaxare sau de gimnastică, iar în spatele acestora se afla un anume guru.

Victimele organizaţiilor Noii Ere şi, în principal, a aşa numitelor culte sau secte distrugătoare sunt conduse treptat, prin metode specifice şi tehnici de spălare a creierului, la dependenţa totală de conducător şi de grupare. Ele suferă încet-încet o schimbare radicală a propriei personalităţii, ajungând de multe ori la stări psihopatologice, la situaţii fără ieşire, la sinucidere sau la crimă.

Read Full Post »

Motto:

„Pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au primit toate veacurile şi cele af1ătoare n lăuntrul veacurilor începutul existenţei, Căci încă dinainte de veacuri a fost cugetată şi rânduită unirea mărginitulul (definitului) şi a nemărginitului (indefinitului), a măsuratului şi a nemăsuratului, a Creatorului şi a creaturii, a stabilitătli şi a mişcării. Iar această taină s-a arătat în Hristos, Care S-a arătat în zilele mai de pe urmă, aducănd prin ea implinirea hotărârii de mai înainte a lui Dumnezeu. Aceasta pentru ca cele ce se mişcă după fire să găsească odihna in jurul Aceluia Care este după fiinţă cu totul nemişcat din mişcarea lor fată de ele însele şi una fată de alta; de asemenea ca să primească prin experienţă cunoştinţa trăită a Aceluia în Care s-au învrednicit să se odihneasca, cunoştinţă care le oferă posesiunea fericită, neschimbată şi constantă a Celui cunoscut de ele. „

(Sfântul Maxim Mărturtsltorul ,  Răspunsul 60 către Talasie)

În icoana din turla bisericii este înfăţişat Mântuitorul Iisus Hristos ca Pantocrator, ca Atotţiitor, ca Stăpân al întregii creaţii. Prin această reprezentare sensibilă Biserica surprinde şi propovăduieşte adevărul Revelaţiei şi intervenţiei continui a lui Dumnezeu în lumea creată de El: Dumnezeu, „Cel ce este”, Cel necreat, a adus la existenţă cerurile şi pământul” prin Cuvântul Său, chemând şi ocârmuind întreaga zidire la părtăşia vieţii şi bunătăţii Lui nemuritoare. Atenţia şi iubirea lui Dumnezeu neîncetată faţă de lume şi faţă de oamenii zidiţi de El după chipul Său n-i se revarsă şi nouă azi şi in vecii vecilor în Biserica Lui Dreptmăritoare. Aici Îl întălnim în luminâ pe Dumnezeu ca Persoană, aici ne unim cu El prin iubire şi prin har, aici ne unim şi noi unii cu alţii în Iisus Hristos, Părintele şi totodată fratele nostru pentru veşnicie.

In opoziţie cu învăţătura şi viaţa ortodoxă, însă, omului contemporan i se propun o multitudine de alte moduri de gândire şi de viaţă, de „căi” spirituale care, deşi par atractive la arătare, nu-i pot oferi cu adevărat viaţa veşnică şi fericirea lăuntrică după care aspiră prin fire. Concepţiile existenţialiste eronate (aparent creştine şi păgâne) care sunt promovate azi prin diverse curente „spirituale” nu-şi au originea în Dumnezeu Dătătorul de viaţă şi, deci, nu pot duce la viaţa veşnică, la unirea cu El sau la vreo pretinsă desăvârşire, fără El.

Tema aleasă de noi spre analiză, cosmologia, este de mare actualitate atât în teologia ortodoxă cât şi în teologiile altor confesiuni creştine. Dacă în prima jumătate a secolului XX temele predilecte ale teologiilor creştine au fost în general din domeniul eclesiologiei şi al pnevmatologiei, în ultima jumătate de veac tot mai mulţi teologi şi-au îndreptat atenţia spre cosmologie, provocaţi atât de avântul ştiinţei, cât şi de criza ecologică mondială. Teologia ortodoxă românească, în special prin Părintele profesor Dumitru Stăniloae, a oferit şi ea un răspuns clar şi coerent, ancorat în Revelaţie şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, tuturor problemelor actuale ale omenirii, probleme ridicate de unele concepţii cosmologice (intens mediatizate) de origine deistă sau panteistă.

Am purces, aşadar, la redactarea prezentei lucrări, din două motive: întăi dintr-o atracţie personală pentru studiul operei Sfântului Maxim Mărturisitorul, operă al cărei adânc de înţelegere rămâne totdeauna un izvor nesecat de aprofundare în cugetarea şi contemplarea duhovnicească, iar apoi, dintr-o nevoie de a clarifica un răspuns la întrebările tinerilor care frecventează biserica şi biblioteca Aşezămăntulul Studenţesc Sfântul Apostol Andrei. Am urmărit ca scop, astfel, lămurirea concepţiei ortodoxe şi a atitudinii Bisericii în raport cu lumea, concepţie confruntată în cultura românească actuală cu numeroase tendinţe deviante de la Adevărul creştin, concepţii de import venite din spaţii spirituale eterodoxe. Suntem totuşi conştienţi că tema cosmologiei este mult prea vastă pentru a putea fi epuizată în paginile de faţă, şi de aceea ne dăm seama de limitele noastre în încercarea de cuprindere în prezenta lucrare a tuturor comorilor gândirii Sfântului Maxim Mărturisitorul referitoare la acest domeniu, ca şi a tuturor perspectivelor de dialog între discursul teologic şi cel ştiinţific, între gândirea ortodoxă şi cea eterodoxă.

Pentru aceasta am structurat cartea în cinci capitole, în care expunem cosmologia ortodoxă în cristalizarea ei istorică, pornind de la Revelaţia vechi- şi nou- testamentară a Cuvântului lui Dumnezeu păstrată şi actualizată în Biserica Lui Dreptrnăritoare, în primul capitol vom face o incursiune în concepţiile cosmologice principale existente în istoria şi în cultura antichităţii. Capitolul al doilea va cuprinde, pe scurt viaţa şi opera Sfântului Maxim MărturisitoruL iar în capitolul al treilea vom prezenta cosmologia teonomă a Sfântului Maxim Mărturisitorul, ca sinteză şi ca rod al teologiei biblice şi patristice din primele secole creştine. Capitolul al patrulea va surprinde (pe scurt) pe de o parte cosmologia ortodoxă dezvoltată în perioada Evului Mediu prin învăţătura Sfântului Grigorie Palama despre energiile divine necreate, iar pe de altă parte cosmologia autonomă afirmată în Europa apuseană, învăţătură care a generat secularizarea lumii creştine. Vom prezenta şi poziţia teologiei ortodoxe faţă de creaţionism şi evoluţionism, ca şi faţă de criza ecologică mondială. În final. vom expune câteva concluzii cu care încheiem studiul de faţă. Îndrăznim să dăm şi îndemnul ca în şcoli, măcar la orele de religie, să se prezinte modelul cosmologic ortodox, model confirmat azi şi de rezultatele ştiinţei contemporane.

Am folosit în mod special pentru redactarea acestei lucrări operele Sfântului Maxim Mărturisitorul traduse şi comentate în limba română de Părintele Profesor Dumitru Stăniloae şi grupate în volumele 2, 3 din Filocalia românească şi 80, 81 din colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti (PSB), precum şi cărţile Părintelui Profesor Dumitru Popescu, şi ale Părintelui Profesor Ştefan Buchiu. Pentru documentare ştiinţifică am consultat Manualul de Teologie dogmatică (în trei volume) al Părintelui Dumitru Stănlloae, ca şi alte dicţionare, cărţi, studii şi articole menţionate la Bibliografie. Recomandăm cititorilor noştri să studieze cu atenţie toate referinţele bibliografice, dacă este cu putinţă, şi să citească în întregime fiecare context.

Cartea se adresează cititorilor interesaţi de dialogul dintre teologie şi ştiinţă, dialog repus în scenă de cercetările fizicii în domeniile micro- şi macro-cosmic din ultimii cincizeci de ani. Scopul nostru este de a face lectura cărţii accesibilă cu uşurinţă tuturor, de vreme ce toată lumea este afectată de problema fundamentală a cosmologiilor actuale, aceea a disputei între creaţionism şi evoluţionism, întrucât impactul acestei dispute ideologice are consecinţe foarte adânci în plan educaţional şi social. Sperăm ca printre cititorii acestei cărţi să fie şi fizicieni interesaţi de spiritualitate care n-au luat contact până acum cu teologia şi cu spiritualitatea ortodoxă. Ei vor constata că Ortodoxia oferă celor mai avansate teorii cosmologice nu numai cadrul filozofic adecvat, ci şi un orizont infinit – gândirea, lucrarea şi viaţa veşnicâ dumnezeiască. Ne-am bucura, de asemenea, ca această carte să fie citită şi de tinerii ale căror nevoi şi căutări spirituale sunt ispitite de numeroase „căi” de autodeificare în afara Adevărului – Iisus Hristos şi a Bisericii Sale. Vom fi mulţumiţi dacă putina experienţă adunată în prezenta lucrare va fi de folos măcar câtorva dintre cei ce caută sincer răspunsuri la frământările lor spirituale.

Pentru toate acestea, mă simt îndatorat să aduc laudă lui Dumnezeu Celui în Treime închinat şi preaslăvit în veci, Cel Ce m-a adus întâi la cunoştinţa luminii celei simţitoare şi apoi m-a învrednicit şi de lumina cea înţelegătoare a Mântuitoruiui nostru Iisus Hristos prin Sfintele Taine ale Bisericii, şi mulţumesc Părintelui duhovnic Adrian Făgeţeanu, care m-a îndemnat la realizarea acestei cărţi, precum şi Părintelui Diacon Doru Costache, cu care am discutat multe din problemele abordate în prezenta lucrare, precum şi tuturor Părinţilor şi profesorilor de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. De asemenea, mulţumesc prietenilor Valentin Diaconiţa şi Nicuşor Mihăilescu pentru sprijinul tehnic şi financiar pe care ni l-au acordat. Fie ca în bunătatea Sa cea negrăită, Dumnezeu să primească şi umila noastră jertfă şi doxologie scrisă închinată Lui.

Autorul

de Sărbătoarea Sfăntului Maxim Mărturisitorul 21 ianuarie 2001

Read Full Post »

O privire în rai

Dacă strămutăm pilda cu locurile la nuntă în spiritul pildei cu nunta Fiului de Împărat, găsim printre sfinţi întâmplări ca acestea: voiau să ştie câte unii la ce măsuri au ajuns. Atunci Dumnezeu îi îndrepta la sfinţi neştiuţi de oameni, dar mai ales neştiuţi în ochii lor, care împlineau simplu poruncile lui Dumnezeu. Aceştia erau cu adevărat smeriţi şi aceasta îi aducea înaintea lui Dumnezeu la un loc de frunte, la nuntă. Ba, unii dintre aceştia erau trecuţi ca neîntregi la minte, iar ei aveau o socoteală ascunsă, de-a aduna ocări care-i umileau cu adevărat.

Însemnez aici cugetul plin de tâlc al unei femei simple: „De m-ar lăsa Dumnezeu numai să mă uit puţin în Rai şi-mi ajunge”.

N-avem siguranţa mântuirii în noi, în puterea noastră. Omului îi este cu neputinţă aceasta: să-şi asigure eternitatea sa, veşnicia sa. Dar este cu putinţă şi totul este cu putinţă numai la Dumnezeu.

Însă chiar de am fi siguri că Dumnezeu ne mântuieşte şi încă n-am scăpat de primejdie, fiindcă această siguranţă nu s-a dat nimănui. „Cui i se pare că stă, să ia aminte să nu cadă” (1 Corinteni 10, 12). De aceea stăm improvizat, în nesiguranţă, în atârnarea milostivirii lui Dumnezeu. Firea noastră încă nu este întărită ca ea să poată „sta”, „A sta” este înălţarea care se corectează cu căderea. O cădere în umilinţă, – convins de binefacerea ei – pe mulţi i-a folosit şi la mai mari măsuri i-a adus decât pe mulţi dintre nevoitorii conştienţi de calea sfinţeniei.

Foloseşte-te a te smeri pe tine însuţi. Dar când te smereşte altul foloseşte-te şi mai mult. Când vom binecuvânta pe cei ce ne blestemă şi ne vom ruga pentru cei ce ne fac nouă rău?

Parcă femeia, în simplitatea sa, a spus mai mult în puţine cuvinte, decât spun toate cuvintele.

Read Full Post »

Întrebarea întrebărilor

„Cine poate să se mântuiască?

Întrebarea aceasta „i-a îngrozit”, „i-a înspăimântat” şi „i-a înfricoşat” pe Apostoli. Ei şi-au pus-o prima dată.

Omul singur nu poate să se mântuiască, nu-şi poate asigura veşnicia sa. Nu-şi poate asigura mântuirea sa. De aceea Iisus a răspuns: „Cele ce nu sunt cu putinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18, 27); „La oameni lucrul este cu neputinţă, … , dar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă” (Marcu 10,27).

Totuşi, de ce nu scăpăm de întrebare? Pentru că întrebarea este provocată de veşnicul din noi. Dumnezeu dezlănţuie în noi întrebări la care numai El ne poate răspunde. Iar răspunsul nu-l dă nimănui în cursul vieţii. Poate că ar sparge limitele de acum ale omului.

Calea mântuirii este arătată de viaţa lui Iisus.

Cine trăieşte şi moare ca Iisus se va mântui. Iată un răspuns. Prin Iisus, Dumnezeu a dat un răspuns omului la întrebarea: „Cine poate să se mântuiască?”.

Omul trebuie să ajungă el însuşi un răspuns la întrebarea sa. De aceea este o întrebare îngrozitoare. Răspunsul îl costă uneori şi viaţa. Lepădarea de sine, de avere, de toată rudenia lumii, de viaţă, pentru Iisus şi pentru Evanghelia Sa, toate sunt de fapt răspunsuri la înfricoşata întrebare.

Toate aceste riscuri ale lepădărilor asigură „însutit” posesiunea lor „încă din viaţa aceasta, în mijlocul prigonirilor. Toată lumea este a ta când ai renunţat la ea. Atunci eşti mai tare ca ea şi te ascultă. Această renunţare totală asigură, „pentru veacul viitor, viaţa veşnică”.

Fiecare om are ţesut în destinul său răspunsul la întrebarea mântuirii. Omul trebuie să-şi actualizeze sensul său în lume, aşa îşi construieşte răspunsul. De aceea întrebarea este perfect legitimă. Mai greu este răspunsul răspunzătorilor pentru oameni.”. „Dar tu, jiul omului, să nu te temi de ei, şi să nu te înspăimântezi de faţa lor; pentru că sălbatici se vor face, şi se vor aduna asupra ta împrejur, şi ai să trăieşti între ei ca între scorpii; să nu te temi de cuvintele lor şi de faţa lor să nu te sperii, deşi sunt un neam îndărătnic.

Ori te-or asculta, ori nu te-or asculta, tu să le spui cuvintele Mele” (lezechiel 2, 5-7, Biblia din 1914).

Trădarea misiunii sau chiar şi numai împlinirea ei cu „nepăsare” (Ieremia 8, 11) îţi pune asupra ta (în pumn) sângele oamenilor care mor, pedepsiţi cu dreptate pentru păcatele lor, dar cu ei te pierzi şi tu.

„Iar dacă tu ai vestit pe păcătos să se abată de la calea lui şi el nu s-a abătut, atunci el va muri pentru păcatele lui, iar tu îţi vei mântui sufletul tău” (lezechie13, 19; 33, 9).

Pentru atâta, răspunsul e atâmător şi de om, întrucât ajută sau nu mântuirea oamenilor. E un răspuns de corelaţie, în care ne găsim între Dumnezeu şi oameni.

Un răspuns de răspunsuri!

Read Full Post »