Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘blasfemie’

 

29. Întrebare: Ce este homeopatia?

Răspuns: Homeopatia este o practică bazată pe doctrina inversării efectelor biologice ale substanţelor. Are origine daoistă şi a fost redescoperită de Samuel Hahnemann (1755-1843).

30. Întrebare: Din ce materii prime se prepară medicamentele homeopatice?

Răspuns: Cele mai multe medicamente homeopatice pornesc de la substanţe de natură vegetală, însă există şi remedii care pornesc de la substanţe de natură minerală, animală şi umană.

Medicamente homeopatice de origine minerală: clorură de sodiu, sulf, argint, aur, etc.

Medicamente homeopatice de origine vegetală: muşeţel, coada şoricelului, ceapă, usturoi, pătrunjel, etc.

Medicamente homeopatice de origine animală: furnică roşie, păianjen care trăieşte în casele părăsite, cerneală de sepie, sânge de vultur pleşuv (Haliaeetus leucocephalus), aripă de pescăruş (Larus argentatus), etc.

Medicamente homeopatice de origine umană: secreţii patologice.

Există şi remedii mai ciudate, cum ar fi: Meteorite, Hydrogen, Helium, Positronium.

31. Întrebare: Din faptul că materiile prime sunt naturale rezultă că homeopatia este bună?

Răspuns: Nu rezultă. O piatră este naturală, însă a lovi pe cineva cu piatra în cap nu este o faptă bună. Apa este naturală, însă tortura cu apă (folosită de inchiziţia papală în Evul Mediu) nu poate fi considerată o faptă bună. Margarina se bazează pe o materie primă naturală (ulei vegetal), însă devine periculoasă pentru organism din cauza modului de prelucrare.

Pentru a fi bună, o metodă terapeutică trebuie să fie în conformitate cu voia lui Dumnezeu.

32. Întrebare: Dar homeopatia foloseşte plante medicinale ca şi fitoterapia. De ce fitoterapia este bună, iar homeopatia nu?

Răspuns: Nu este adevărat că homeopatia foloseşte plante medicinale ca şi fitoterapia. Ambele folosesc plante medicinale, însă nu în acelaşi mod terapeutic.

Unii homeopaţi recunosc cu sinceritate faptul că homeopatia nu este un tratament cu plante: „tratamentul homeopatic nu este un „tratament cu plante”, cum greşit se crede uneori”.

33. Întrebare: Este adevărat că în homeopatie se prelucrează plantele, însă şi în fitoterapie se prelucrează. Care este diferenţa?

Răspuns: Fitoterapia prelucrează plantele medicinale pentru a extrage substanţele vindecătoare rânduite de Dumnezeu.

Homeopatia nu foloseşte proprietăţile vindecătoare ale acestor substante, ci inversează aceste proprietăţi şi renunţă la substanţele iniţiale. În homeopatie se diluează extrem de mult tincturile pentru a nu mai rămâne substanţele iniţiale în medicamentul homeopatic. Acesta este motivul pentru care tratamentul homeopatic nu este un „tratament cu plante”.

34. Întrebare: Cum se prepară un medicament homeopatic?

Răspuns: Se porneşte de la o substanţă lichidă, de exemplu o tinctură. Se ia o picătură din aceasta şi se amestecă cu 99 de picături de apă. Se „dinamizează” prin agitare puternică. Aceasta este prima diluţie centezimală sau hahnemanniană (IH). Se ia o picătură din diluţia lH şi se amestecă cu 99 de picături de apă. Se “dinamizează” prin agitare puternică. Aceasta este diluţia 2H. Se ia o picătură din diluţia 2H şi se amestecă cu 99 de picături de apă. Se „dinamizează” prin agitare puternică. Aceasta este diluţia 3H. Procedeul se continuă. Se folosesc şi diluţii înalte: SOH, IOOH, 200H, etc.

Prin acest procedeu se obţin concentraţîi extrem de mici (infinitezimale): 1 %,0,01 %,0,0001 %,0,000001 %, 0,00000001 %, 0,0000000001 %, 0,000000000001 %, 0,00000000000001 % etc.

La diluţii foarte înalte, probabilitatea de a mai exista molecule din substanţa iniţială este foarte mică.

35. Întrebare: Pare o şarlatanie. Ce mai acţionează dacă nu mai există substanţa iniţială?

Răspuns: Homeopatia nu este o şarlatanie. Dacă ar fi o şarlatanie, dacă medicamentele homeopatice nu ar acţiona deloc, nu ar exista nici un pericol. În realitate, cu cât medicamentul homeopatic este mai diluat, cu atât este mai puternic. Diluţiile înalte sunt foarte periculoase. Unul dintre cei mai mari homeopaţi, James Kent (1849-1916) recunoştea faptul că „dacă medicamentele noastre n-ar fi fost destul de puternice ca să omoare un om, atunci n-ar fi fost destul de puternice ca să trateze un bolnav”.”

36. Întrebare: Totuşi, ce acţionează?

Răspuns: Nu se cunoaşte încă mecanismul de acţiune. S-au realizat numeroase experienţe, au fost emise mai multe ipoteze, însă nu s-a ajuns la un rezultat sigur. Se pare că procesul de realizare a medicamentului homeopatic modifică structura moleculară a apei. Se cunoaşte faptul că moleculele de apă se grupează în formaţiuni spaţiale numite clatraţi, iar „apa are în proporţie de 85% configuraţia spaţială a gheţii”.” Prin îndepărtarea moleculelor substanţei active, în medicamentul homeopatic rămân „amprente” ale acestor molecule. Se poate spune că nu acţionează plinul (molecula), ci golul (amprenta).

Diluţiile homeopatice au proprietăţi foarte ciudate; ele scapă de sub controlul ştiinţific actual. De exemplu, conductivitatea electrică specifică a medicamentului homeopatic lichid depinde de volumul său, ceea ce este inexplicabil prin teoriile ştiinţifice actuale.

Şi mai ciudată este variatia conductivitătii electrice a medicamentului homeopatic în funcţie de timp.

37. Întrebare: Se mai poate spune că homeopatia are bază ştiinţifică?

 Răspuns: Nu. Homeopatia nu are încă o bază ştiinţifică. Despre o metodă medicală spunem că are bază ştiinţifică dacă îndeplineşte simultan următoarele condiţii:

– se foloseşte materie sau energie creată bine precizată;

– se cunosc toate proprietăţile fizice, chimice şi biologice ale materiei sau energiei folosite;

– se cunoaşte modul de acţiune (descris riguros ştiinţific);

– se cunoaşte dozajul optim pentru diverse categorii de pacienţi;

– se cunoaşte modul în care se comportă organismul după administrarea dozei;

– se cunosc indicatiile, contraîndicatiile si efectele adverse (prin studii teoretice şi clinice riguroase).

– se cunosc interacţiunile cu alte medicamente sau proceduri medicale.

În homeopatie nu se cunosc încă elementele care acţionează, deoarece substanţele iniţiale nu mai există în medicamentul final. Nu se cunoaşte nici modul de acţiune. Prin urmare, homeopatia nu are bază ştiinţifică.

38. Întrebare: Există totuşi homeopaţi care afirmă că homeopatia are bază ştiinţifică. Cum se explică părerea lor?

Răspuns: Există trei posibilităţi: ori nu cunosc cercetările ştiinţifice, ori nu înţeleg ce înseamnă bază ştiinţifică, ori nu au interes să se afle că homeopatia nu are bază ştiinţifică.

Articolele ştiinţifice riguroase publicate în revistele de specialitate arată clar că homeopatia nu are încă o bază ştiinţifică. Pentru explicarea mecanismelor homeopatiei „au fost avansate câteva teorii fizice, însă nu există deocamdată dovezi concludente”.

Unii homeopaţi prezintă câteva confirmări ale efectelor unor remedii homeopatice şi au impresia că aceste confirmări constituie baza ştiinţifică a homeopatiei. În realitate, o metodă medicală are bază ştiinţifică numai dacă îndeplineşte simultan condiţiile prezentate în răspunsul precedent.

39. Întrebare: Homeopaţii susţin că folosesc „principiul similitudinii”. Ce afirmă acest principiu?

Răspuns: Ipoteza similitudinii, numită şi „principiul similitudinii” afirmă că simptomele unui bolnav pot fi tratate cu doze foarte mici ale acelor substanţe care, în doze mari, produc acele simptome. In lipsa bazei ştiinţifice, homeopaţii se străduiesc să acrediteze acest” principiu” prin analogii superficiale şi sentimentaliste: „cel care seara face abuz de alcool, dimineaţa «se drege» tot cu alcool (dar în doză mult mai mică), dragostea nefericită se vindecă cu o nouă iubire … Cum spune înţelepciunea populară: «cui pe cui se scoate”.

Aceste analogii superficiale sunt greşite din punct de vedere logic, deoarece nu îndeplinesc condiţia de izomorfism. De exemplu, faptul că „dragostea nefericită se vindecă cu o nouă iubire” nu are nici o legătură cu încercarea homeopaţilor de a vindeca boli prin doze foarte mici de substanţe. Noua iubire trebuie să fie adevărată şi puternică, nu diluată în stil homeopatic.

Văzând că nu reuşesc să argumenteze ştiinţific această ipoteză, unii homeopaţi români au recurs la o măsură disperată: au îndrăznit să afirme că Hristos a întemeiat „principiul similitudinii”, „cu moartea pe moarte călcând”, însă este o blasfemie a folosi Jertfa pe Cruce a Domnului nostru Iisus Hristos pentru a justifica homeopatia.

40. Întrebare: Unii medici homeopaţi din ţara noastră afirmă că medicamentele homeopatice nu au efecte secundare, deoarece diluţiile sunt infinitezimale (extrem de mici). Este corect argumentul?

Răspuns: Nu este corect. Chiar homeopaţii susţin că diluţiile infinitezimale au efecte puternice. Atunci când vor să dovedească faptul că medicamentele homeopatice au efect, homeopaţii dau exemplul alergiilor, arătând că acestea se declanşează chiar şi la concentra ţii foarte mici ale substanţelor. Prin urmare, homeopaţii îşi schimbă părerile în funcţie de interes. Atunci când vor să arate că medicamentele lor sunt active, folosesc exemplul alergiei declanşate de doze extrem de mici. Iar atunci când vor să arate că sunt lipsite de efecte adverse, afirmă că dozele extrem de mici nu pot produce efecte adverse.

Faptul că medicamentele homeopatice au şi efecte adverse este recunoscut chiar de Hahnemann: „cu cât medicamentul este mai homeopatic şi potenţa mai înaltă, cu atât mai mult rău face”.” Iar despre diluţiile foarte înalte, Hahnemann spune: „Nu de puţine ori, ele pun în pericol viaţa pacientului sau îi fac boala aproape incurabilă”.

41. Întrebare: Se spune că homeopatia acţionează asupra cauzelor bolii, nu elimină doar simptomele. Este adevărat?

Răspuns: Nu este adevărat. Homeopatia încearcă să elimine doar simptomele. Ea este lipsită de Etiologie (ştiinţa care studiază cauzele). Hahnemann recunoaşte aceasta: „Totalitatea simptomelor trebuie să fie principala preocupare a medicului, singurul obiect al atenţiei sale, singurul lucru care trebuie înlăturat prin intervenţia sa pentru a vindeca, adică pentru a transforma boala în sănătate”.

42. Întrebare: Homeopatia se bazează pe Fiziopatologie?

Răspuns: Nu. Homeopatia ignoră Fiziopatologia, fapt care este deosebit de grav. În absenţa Fiziopatologiei, homeopaţii nu înţeleg mecanismele bolilor. Hahnemann spune foarte clar: „Cum se întâmplă că forţa vitală determină organismul să producă simptome, cu alte cuvinte cum produce ea boala? Asemenea întrebări nu sunt importante pentru medic. Răspunsurile îi vor fi totdeauna ascunse”.” Evident, aceste afirmaţii au caracter anti-ştiinţific.

43. Întrebare: Ce spun homeopaţii despre „forţa vitală”?

Răspuns: Hahnemann afirmă că „în absenţa forţei vitale, organismul material nu este capabil să simtă, să acţioneze sau să se întreţină. Numai datorită acestei existenţe imateriale (principiu vital, forţă vitală) care îl însufleteste în starea de sănătate si de boală, el poate să simtă şi să-şi menţină funcţiile vitale”.” Prin urmare, Hahnemann consideră că „forţa vitală” este o existenţă imaterială. Asupra acestei existenţe imateriale încearcă homeopatia să acţioneze.

44. Întrebare: Unii homeopaţi din România afirmă că homeopatia actuală nu merge pe linia lui Hahnemann. Este adevărat?

Răspuns: Nu este adevărat. Dr. Constantin Săraru, Preşedintele Ligii de Homeopatie Clasică din România afirmă că lucrarea lui Hahnemann, „Organonul Medicinei reprezintă cea mai importantă sursă de cunoaştere În homeopatie şi prima carte citită de orice medic care face primii paşi în practicarea ei”.

Traducătorul cărţii, dr. Marius Radu, scrie: „Organenul Medicinei este, fără îndoială, cartea de temelie pentru oricine doreşte să înţeleagă şi să practice corect homeopatia. Tot ceea ce este important legat de teoria şi practica homeopată este prezentat concis de Hahnemann pe parcursul a 291 paragrafe”.

Iată ce declară un alt homeopat: „Cu toţii ştim că informaţiile fundamentale în acest domeniu au fost, sunt şi vor rămâne cele pe care homeopatia le datorează creatorului ei Samuel Hahnemann. iar ca lucrare de bază, Organon-ul”.

Jost Kunzli, Alain Naude şi Peter Pendleton scriau, în ediţia engleză a Organonului Medicinei: „Lucrarea a rămas până în zilele noastre piatra de temelie în homeopatie, autoritatea supremă în ceea ce priveşte doctrina şi practica homeopată. Tot ceea ce s-a scris ulterior are rădăcinile în această carte”.

45. Întrebare: Homeopaţii români care se declară ortodocşi spun că se bazează pe scrierile medicului homeopat grec Gheorghios Vithoulkas; acesta fiind ortodox, scrierile sale sunt compatibile cu învăţătura Bisericii Ortodoxe. Este adevărat?

Răspuns: Este adevărat că unii homeotizeaza pe scrierile lui Vithoulkas însa învatatura acestuia nu este compatibila cu Ortodoxia.

În cartea intitulată Homeopatia. O viziune integrală despre sănătate, boală şi vindecare (titlu original Homeopathy. Medicine of the New Man), Vithoulkas face elogiul doctrinelor extrem-orientale.

Vithoulkas vorbeşte despre „giganţii spiritual”, Ramana Maharishi şi Ramakrishna, promotori ai doctrinelor extrem-orientale. Concepţia sa despre sănătate este incompatibilă cu Ortodoxia. În spirit extrem-oriental, el afirmă că „starea de sănătate reprezintă independenţa faţă de durere la nivel fizic, realizând starea de bine interior, independenţa de dorinte si obsesii la nivel emotional, realizând starea de bucurie şi calm interior şi independenţa faţă de egoism la nivel mental, realizând uniunea perfectă cu Adevărul şi Dumnezeu”. Definind sănătatea prin aceste trei non-dependenţe, Vithoulkas dovedeşte în mod clar o înclinaţie către budism şi daoism.

În cartea Dao de Jing, Lao Zi (sec. IV î.Hr.) îşi îndemna discipolii: „Fiţi cu totul fără de dorinţe şi menţineţi-vă într-o pace beatifică profundă”;” Iar un principiu budist afirmă că „originea suferinţei e dorinţa”.

46. Întrebare: Homeopatia se bazează pe concepţii extrem-orientale?

Răspuns: Da. Legătura homeopatiei cu aceste concepţii este atât de puternică încât ea nu poate fi ruptă. Renunţarea la aceste concepţii ar însemna renunţarea la homeopatie. Însăşi folosirea diluţiilor infinitezimale pentru îndepărtarea substanţelor active se bazează pe principiul daoist al supremaţiei golului faţă de plin. În cartea Dao de Jing, Lao Zi „proclamă la fiece pas supremaţia neantului asupra fiinţei, a golului asupra plinului”.

Moleculele substanţei active constituie plinul, iar îndepărtarea lor din soluţie realizează golul.

Medicamentul homeopatic se bazează pe o existenţă (apa), însă apa se foloseşte ca medicament homeopatic numai după îndepărtarea materiei active (extractul vegetal), conform principiului daoist: „Fiinţa constituie natura lucrurilor, dar Nefiinta permite folosirea lor”.

Se cunoaşte faptul că homeopatia a apărut în China; primul care a folosit doze infinitezimale a fost medicul chinez Hua Tuo (141-208), specialist în acupunctură, adept al daoismului.

47, Întrebare: Hahnemann a fost mason, iar Hua Tuo a fost daoist. Totuşi, folosim becuri electrice, calculatoare electronice şi alte aparate inventate de heterodocşi. De ce respingem homeopatia?

Răspuns: Homeopatia se bazează pe principii daoiste, iar medicamentele homeopatice scapă de sub controlul ştiinţei actuale, având efecte imprevizibile.

Becurile electrice şi calculatoarele electronice nu funcţionează pe principii daoiste, ci pe baza unor legi ale Fizicii. Ele se află sub controlul ştiinţei actuale. Într-un anumit sens, ele sunt neutre, adică pot fi folosite fie spre bine, fie spre rău. Cu un calculator electronic se poate scrie fie o carte ortodoxă, fie o carte eretică. La lumina unui bec electric se poate citi fie o carte ortodoxă, fie o carte eretică. Ca ortodocşi avem datoria de a folosi aceste aparate numai cu scop bun. Becul electric nu ne schimbă credinţa, însă medicamentul homeopatic ne face părtaşi practicilor daoiste.

48. Întrebare: Decât să luăm medicamente alopate care au multe efecte adverse, nu este mai bine să folosim medicamente homeopatice?

Răspuns: Problema este pusă în mod greşit. Nu avem de ales între alopatie şi homeopatie, ci avem de ales între alopatie şi terapiile naturale normale (fitoterapie, apiterapie, dietoterapie, balneofizioterapie, kinetoterapie) care sunt acceptate în sens ortodox.

 49. Întrebare: Homeopatia are legătură cu cercetarea subconştientului?

Răspuns: Da. În cartea intitulată The source in Homeopathy, Irene Schlingensiepen-Brysch afirmă că cel mai eficient remediu homeopatic se află înscris în subconştientul pacientului, iar medicul homeopat poate să extragă această informaţie: „Cunoştinţa celui mai eficient remediu se află în subconştientul fiecărei fiinţe umane. Adeptul homeopat poate facilita accesul individului la această cunoştinţă ascunsă”.

50. Întrebare: Cine este Irene Schlingensiepen Brysch?

Răspuns: Irene Schlingensiepen-Brysch se numără printre cei mai cunoscuţi homeopaţi contemporani. S-a născut în 1958. A studiat medicina la Bonn şi Găttingen. A studiat homeopatia în Germania şi apoi în India cu Rajan Sankaran. A practicat meditaţia Zen şi tehnici de contemplaţie cu monahul benedictin (papistaş) Willigis Jaeger. A folosit în homeopatie principiile învăţate în India. Pentru un ortodox este evident faptul că toate aceste practici păgâne sunt rătăciri.

Cartea sa, The source in Homeopathy, a fost editată la Narayana Publishers, editură la care au apărut multe cărţi de homeopatie şi ezoterism.

51. Întrebare: Mai există si alte cărti de homeopatie din care se poate vede clar rătătirea?

Răspuns: Da. O astfel de carte este scrisă de celebrul homeopat Massimo Mangialavori şi se intitulează Homeopathy for Anger and Mortification (Homeopatia pentru mânie şi mortificare). Cartea prezintă aspecte psihanalitice ale homeopatiei. Autorul afirmă că „mortificarea poate fi exprimată ca un sentiment de ruşine, onoare rănită sau pierdere a încrederii în sine”.” După ce a studiat Medicina, Massimo Mangialavori a fost iniţiat în practicile şamanice în America de Sud, iar apoi „a dat de homeopatie care, de atunci, l-a învăluit cu vraja ei”.

Rosina Sonnenschmidt a scris mai multe cărţi de homeopatie, pline de rătăciri. S-a născut în 1947 şi a studiat etnologia muzicală. După mai mulţi ani petrecuţi în India, a renunţat la cariera muzicală şi a început să studieze homeopatia, psihoterapia şi practicile de medium. În cartea sa Exkarnation – Der grafle Wandel. Sterben und Tod im Lichte der Medialităt, Homoopathie, Farb- und Baumenergien (Excamaţia Marea trecere). Starea muribundă şi moartea în lumina practicilor de medium, homeopatiei şi energiei culorilor şi arborilor), Rosina Sonnenschmidt studiază plecarea din această lume pe baza Cărţii Tibetane a Morţilor.”

52. Întrebare: Homeopatia are legătură cu spiritismul?

Răspuns: Da. Descrierea tipurilor constitutionale homeopatice conţine referiri la legătura cu slfletele celor decedaţi. De exemplu: ”mulţi copii Thuja sunt în legatura cu spmtele naturale şi cu sufletele membrilor decedaţi ai familiei”.

53. Întrebare: Ce sunt tipurile constitutionale homeopatice?

Răspuns: Tipurile constituţionale homeopatice sunt categorii cu denumiri minerale, vegetale sau animale In care homeopaţii rânduiesc toate persoaneleumane .

Un.homeopat recunoaşte cu sinceritate: „Specialiştii dispun de aproximativ 3000 de tipuri de medicamante. Conform teoriilor homeopate, aceştia au ajuns la concluzia că ar exista peste 3000 de subtipuri umane.”

Această clasificare este incompatibilă cu Ortodoxia, fiind o înjosire a persoanei umane, o coborâre a ei la nivelul stihiilor lumii.

Asemănarea omului cu universul este un principiu daoist.

54. Întrebare: Diagnosticul homeopatic foloseşte şi visele?

Răspuns: Da. Visele ghidează diagnosticul homeopatic. Pentru vise cu călătorii: Apis, Calcarea phosphorica, Lachesis. Pentru vise cu câini: Argentum nitricum, Arnica. Silicea. Pentru vise cu pisici: Pulsatilla. Pentru vise erotice: Antimonium crudum sau Aurum. Pentru vise cu foc: Bclladona, Hepar sulphuris, Phosphorus. Pentru vise cu apă: Argentum nitricum, Ammonium muriaticum, Allium cepa. Pentru vise cu hoţi: Natrum muriaticum, Alumina, Arnica. Pentru vise cu morţi: Chelidonium, Lachesis. Pentru vise terifiante: Arnica, Digitalis, Kreosotum. Lachesis. Pentru vise cu urmăriri: Nux moschata.

55. Întrebare: Cum au intrat visele în diagnosticul homeopatic?

Răspuns: Mulţi dintre homeopaţii de renume (James Kent, Albert Farrington, Boenninghausen, etc)” erau adepţi ai doctrinei lui Emanuel Swedenborg (1688-1772). Acest înşelat,avea mare influenţă asupra intelectualilor din epocă. In 1743, el îşi nota: „Domnul mi s-a arătat şi mi-a dat puterea de a comunica cu spiritele şi cu îngerii”. Primind de la satana această putere, Swedenborg a început să aibă diverse năluciri şi să fie chinuit de vise ciudate. La Londra, un necunoscut care l-a urmărit pe stradă a intrat la el în casă şi i-a zis că este Iisus; apoi i-a încredintat lui Swedenborg „misiunea de a restaura Biserica”.

In cartea sa de vise, Swedenborg descrie multe din visele pe care le-a avut şi încearcă să le interpreteze .. De exemplu: „Acolo era cineva care culegea o cantitate de gângănii invizibile si le omora – zicând că sunt păduchi pe care altcineva îi lasase si-I aruncare aici si care se manifestau pe ei acolo. Eu nu vedeam aceste gângănii, vedeam numai o altă gânganie mică pe care o lăsam să cadă pe un cearşaf alb în apropierea unei femei; era necurăţenia care trebuia extirpată din mine”; ,,Ceream un medicament pentru boala mea, mi se dădu o cantitate de zdrente ca să plătesc … Zdrenţele erau gândurile corpului meu, cu ele, care nu erau bune de nimic, voiam eu să mă vindec”; „călăream în văzduh pe un cal, intram în toate camerele, în bucătărie şi aiurea, în căutarea cuiva dar nu-l găseam”, „calul deveni un animal doborât, roşu ca sângele, şi rămase culcat. Asta înseamnă că am avut tot ce trebuia pentru instruirea mea”; „am auzit un zgomot sub capul meu; mă gândeam că e Ispititorul care pleacă; imediat am început să tremur puternic, din cap şi din tot corpul, cu o anumită trosnitură, şi asta de mai multe ori; descopeream că era în mine ceva sfânt”; „mi se părea că am un câine pe genunchi, de care mă minunam că putea să vorbească; întreba despre fostul său stăpân, Swaben, era negricios şi în plus, mă săruta”; „ieşeam afară şi mă găseam reţinut de mai multe ori de o fantomă, care îmi ţînea tot spatele; în sfârşit, dispăru; ieşeam din nou afară, sosea o fantomă urâtă care făcea acelaşi lucru”; „un curent puternic de apă ieşea prin acoperiş, atât de puternic încât pătrundea tot ce întâlnea în cale”; „auzeam un urs care urla, nu-l vedeam, nu îndrăzneam să rămân la etajul superior, căci era acolo un cadavru”; „Vise îngrozitoare: cum călăul frigea capetele pe care le tăiase şi le lăsa să se frigă mult timp unul după altul, într-un cuptor gol, care nu se umplea niciodată; se spunea că aceasta este hrana lui”; „apoi se făcea că Necuratul mă ducea în diferite adâncuri şi mă lega”.”

56. Întrebare: Ce ne învaţă Sfinţii Părinţi despre vise?

Răspuns: Sfântul Ignatie Briancianinov ne învaţă astfel: „Pentru tulburarea şi vătămarea sufletelor omeneşti, demonii folosesc visele. Demonii, având acces la sufletele noastre în timpul stării noastre de veghe, au acces şi în timpul somnului. Şi în timpul somnului ne ispitesc cu păcatul, amestecând în nălucirile noastre şi nălucirea lor. De asemenea, văzând că noi dăm atenţie viselor, se străduiesc să le dea acestora un oarecare farmec, ca să trezească în noi o mai mare atenţie faţă de aceste aiureli şi să ne facă încetul cu încetul să le dăm crezare. Noi trebuie să ştim bine că în starea noastră, neînnoită încă prin har, nu suntem în stare să avem altfel de vise decât din acelea alcătuite din aiurarea sufletului şi momeala demonilor”.” Tot aşa ne învaţă şi Sfântul Ioan Scărarul: „Când începem să credem în vis dracilor, ei îşi bat joc de noi şi când suntem treji. Cel ce crede viselor e cu totul necercat. Iar cel ce nu crede nici unora e filosof”.

57. Întrebare: Unii medici homeopaţi din România afirmă că au tratat homeopatic mulţi Părinţi ortodocşi şi că aceasta ar dovedi faptul că homeopatia este compatibilă cu Ortodoxia. Este adevărat?

Răspuns: Este adevărat că au tratat Părinţi ortodocşi, însă, din aceasta nu rezultă compatibilitatea cu Ortodoxia. Dacă citim cărţile acestor homeopaţi, vedem că ei prezintă homeopatia ca pe un tratament cu plante, lipsit de reacţii adverse. Ce motiv ar avea un Părinte ortodox să se opună unui astfel de tratament?

Dacă ar fi fost sinceri, aceşti homeopaţi ar fi mărturisit faptul că homeopatia inversează proprietăţile terapeutice ale plantelor medicinale şi elimină din medicamentele homeopatice tocmai substanţele active rânduite de Dumnezeu. Ar fi mărturisit faptul că folosesc visele în diagnostic, precum şi faptul că homeopatia se bazează pe principii daoiste.

58. Întrebare: Care sunt elementele prin care homeopatia intră în contradicţie cu Ortodoxia?

Răspuns: Principalele elemente prin care homeopatia intră în contradicţie cu Ortodoxia sunt următoarele:

– homeopatia ignoră darul lui Dumnezeu, inversând efectele terapeutice ale plantelor medicinale şi eliminând din medicament tocmai substanţele active rânduite de Dumnezeu;

– homeopatia administrează experimental doze excesiv de mari ale produselor fitoterapeutice pentru a produce îmbolnăvire (experienţă menţionată apoi în Materia medical; aceasta este o folosire neadecvată a plantelor medicinale;

– homeopatia clasifică persoanele umane în clase puse în legătură cu elementele naturii (vegetalem, animale, minerale); aceasta este o înjosire a persoanei umane;

– homeopatia foloseşte visele în diagnostic, dând astfel diavolilor posibilitatea să influenţeze diagnosticul şi tratamentul homeopatic;

– homeopaţii pretind că tratează prin medicamentele lor gelozia, ura, lipsa de comunicare, egoismul, invidia şi infidelitatea; ştim, însă, că aceste patimi se pot tămădui numai prin Harul lui Dumnezeu în Biserica Ortodoxă;

– homeopaţii care se consideră ortodocşi îndrăznesc să afirme că principiul homeopatic al similitudinii se găseşte în Sfânta Scriptură; afirmaţia lor este o blasfemie;

– printre materiile prime ale medicamentelor homeopatice se numără şi unele care nu pot fi acceptate în Ortodoxie: Psorinum (obţinut din secreţia veziculei de scabie de la un bolnav netratat), Medorrhinum (preparat din secreţie uretrală gonococică), Syphilinum (preparat din şancru sifilitic netratat) etc.

Anunțuri

Read Full Post »

EDITURA SCARA

Asociaţia Română pentru Cultură şi Ortodoxie C.P. 1 – 46, Bucureşti

Cuvânt înainte

Omul de ştiinţă evoluţionist este în vogă (la modă) în zilele noastre. Adevărată divinitate a celor care doresc să-şi desţelenească mintea în încercarea de a dezvălui enigmele, necunoscutele lumii ce ne înconjoară, evoluţionismul a reuşit un lucru deloc singular, exemplar însă pentru naivii săi adoratori: a reuşit, printr-o logică inversată, eronată cu totul, să interpreteze rezultatele sincere a numeroase institute de cercetare în sensul argumentării – neştiinţifice! – a unui tip de „cunoaştere” despre al cărui suport nu are rost să ne oprim aici.

SCARA şi-a propus de la început să răspundă unei stări de locală temere: dacă teologia nu va reuşi să răspundă (printr-un răspuns multivalent) Noii Ştiinţe: evoluţionismul?

Volumul pe care îl ţineţi în mână, prin două semnături prestigioase, ale biofizicianului Firmilian Gherasim (astăzi monah) şi ale matematicianului Ion Vlăducă, vă va arăta un lucru simplu: evoluţionismul, în înţelegerea lui strict ştiinţifică, este înţesat de erori de logică şi de neadevăruri ştiinţifice.

Pentru a fi înţeleşi mai bine: lista cu cele mai frecvente 13 erori de logică în raţionamentele evoluţioniste (cu atât mai grave cu cât acestea sunt produse dar şi „mărturisite” de cele mai cunoscute personalităţi ale lumii ştiinţi fice internaţionale) ne îndreptăţesc să spunem că omului i s-a întâmplat ceva grav, fundamental, care tinde să devină ireversibil: bolile sufleteşti ale umanităţii îi atacă deja „suportul fizic” – creierul, raţiunea.

Iată lista acestor erori:

1. Confuzia între trecerea de la anorganic la organic şi trecerea de la neviu la viu.

2. Falsa implicaţie diversitate => evoluţie

3. Falsa implicaţie unitate chimică => evoluţie

4. Falsa implicaţie asemănare morfologică => descendenţă

5. Falsa implicaţie asemănare genetică =>descendenţă

6. Falsa implicaţie asemănare embrionară => descendenţă

7. Confuzia între selecţie şi evoluţie

8. Confuzia între adaptare şi evoluţie

9. Confuzia între mutaţie genetică şi evoluţie

10. Confuzia între dispariţie şi evoluţie

11. Confuzia între variabilitate şi evoluţie

12. Absurditatea conform căreia funcţia creează organul

13. Cercul vicios: teoria evoluţiei permite trasarea unui arbore filogenetic, iar arborele filogenetic este adus ca dovadă pentru teoria evoluţiei.

Pentru omul de cultură, marcă a modernităţii din România (dar şi de pretutindenea) evoluţionismul a devenit o certitudine. Nimeni nu îşi pune problema originii omului decât din această unică perspectivă: cea a lui Darwin. (Şi nici măcar, fiindcă la o analiză atentă a „Originii speciilor” ajungem la o nedumerire: anume că Darwin nu dă nicăieri în lucrarea sa capitală afirmaţia care l-a stigmatizat în cultura şi ştiinţa universală: omul se trage dintr-o maimuţă). Problema care îl frământă pe „omul ştiinţific” este alta: cum a apărut maimuţa? De aici feluritele tipuri de evoluţionism, necesar, credem să le definim.

Evoluţionismul ateist este ipoteza care afirmă că speciile de animale s-au transformat unele în altele, de la primele vietăţi unicelulare până la maimuţă şi om, În miliarde de ani; mai afirmă că speciile de plante au evoluat de la forme unicelulare până la plantele cu flori şi că acest proces evolutiv s-a desfăşurat pe cale naturală, prin factori întâmplători. Cititorul neavizat ar putea fi şocat să afle că nu există nici o dovadă a evoluţiei speciilor; mai mult că raţionamentele evoluţioniste conţin erori de logică şi că ştiinţa actuală respinge ipoteza evoluţiei.

Evoluţionismul teist este erezia care afirmă că evoluţia specii lor este un fapt real, că ea a parcurs etapele prezentate de evoluţionismul ateist dar că este rezultatul lucrării directe a lui Dumnezeu. Aici sunt de făcut două observaţii.

Mai întâi: cât timp rămâne în domeniul ştiinţei, ipoteza evoluţiei nu este o erezie, ci o simplă ipoteză greşită. Însă din momentul în care este inclusă în învăţătura de credinţă, ipoteza evoluţiei devine erezie pentru ca în acest fel contrazice învăţătura dată de Sfântul Duh prin Sfinţii Părinţi.

Principalele afirmaţii (greşite) din erezia evoluţionistă sunt:

1. Evoluţia speciilor este un fost un fapt real, aşa cum arată teoria evoluţionistă, dar ea nu s-a realizat spontan, ci prin lucrarea lui Dumnezeu;

2. Dumnezeu a creat doar vietăţi unicelulare pe care le-a ajutat să evalueze până la maimuţă şi om, în miliarde de ani;

3. „Zilele” creaţiei sunt erele geologice;

4. Dumnezeu a creat pe om dintr-o maimuţă suficient de evoluată;

5. Lumea vie (inclusiv firea lui Adam) era stricăcioasă şi muritoare înainte de păcat.

6. Teoria evoluţiei obligă teologia să ia în considerare rezultatele ştiinţei (evoluţioniste) şi să le folosească în Biserică.

Creaţionismul fixist este doctrina conform careia speciile nu suferă nici o schimbare, ci rămân exact aşa cum au fost create. Realitatea arată însă (totuşi) că în cadrul speciilor pot apărea rase sau soiuri, fără depăşirea graniţelor speciei. De exemplu, au apărut mai multe rase de câini, dar toţi rămân câini. Ştiinţa nu susţine creaţionismul fixist, deoarece s-a observat o anumită variabilitate în cadrul speciei. Dar felul vieţuitoarelor se păstrează. Nu există o evoluţie.

Creaţionismul ştiinţific este teoria ştiinţifică (bazată pe genetică, pe teoria probabilităţilor şi pe teoria informaţiei) ce demonstrează că este imposibil ca speciile să apară spontan (din întâmplare) şi să evolueze, transformându-se una în alta. Concluzia este că din această imposibilitate rezultă că speciile au fost create de un Creator. Trebuie menţionat că ştiinţa actuală acceptă creaţionismul ştiinţific deoarece este corect logico-matematic şi nu contravine faptelor observate precum şi că acesta nu se pronunţă despre modul În care vietăţile au fost create. Adversarii creaţionismului ştiinţific îi acuză neîntemeiat pe adepţii acestuia de îndoctrinare religioasă. Creaţionismul ştiinţific este o teorie ştiinţifică riguroasă, care nu provine dintr-o anume religie. Pe de altă parte, ereticii evoluţionişti – adică adepţii evoluţionismului teist – au În general o anumită pregătire teologică universitară, dar nu au o suficientă pregătire ştiinţifică. Ei nu cunosc creaţionismul ştiinţific din interiorul acestuia, ci doar au citit despre creaţionism. Mai mult, ei acuză creaţionismul ştiinţific de afirmaţii care nu îi aparţin, De exemplu, spun că teoria creaţionistă ar fi o „tehnologie a creaţiei”. În realitate, teoria creaţionistă nu se pronunţă despre modul în care lumea a fost creată.

Lucrarea pe care v-o propunem este un reper şi pentru (sau mai ales) pentru teologi. Tendinţa – de o gravitate, extremă – ca teologia să ia în seamă teoria evoluţiei şi să o folosească în Biserică, cu scopul de a fi cât mai „apropiată” de mentalitatea credinciosului, ar însemna ca teologia să fie subordonată evoluţionismului, iar Biserica să devină un laborator de experienţe evoluţioniste. Ar însemna de fapt sfârşitul teologiei. Acceptarea unui model evoluţionist ne obligă fără echivoc să renunţăm la învăţătura Sfinţilor Părinţi, la modul cum aceştia au tâlcuit Cartea Facerii. Teologia nu este o ştiinţă despre Dumnezeu asemenea altor ştiinţe. „Teologia este Cuvântul lui Dumnezeu ce se percepe de sufletele simple, smerite şi renăscute duhovniceşte, iar nu cuvinte frumoase ale mintii ce se alcătuiesc plin tehnica filologică şi se exprimă prin duh juridic sau lumesc” ne spune Cuviosul Paisie Aghioritul.

Referitor la erezia conform căreia omul provine din maimuţă, Cuviosul Paisie Aghioritul spune: „dacă te gândeşti că Hristos s-a născut din om, din Maica Domnului! Adică strămoşul lui Hristos a fost maimută? Ce blasfemie! Şi nu îşi dau seama că spun blasfemii”.

Intr-o structură socială complexă, caracterizată de minciună, de ascundere şi denaturare a adevărurilor umane fundamentale, informaţiile înşelătoare (în ceea ce ne priveşte, aici este vorba despre problematica originilor … ) îşi găsesc uşor adăpost în minţi şi suflete prea puţin formate (sau de-formate); lipsa duhovnicului – adică a legăturii fireşti cu viţa lui Hristos dar şi aplecarea (din mândrie până la urmă) către cele ale cugetării lumeşti” (adică luciferice) fiind unele din cauze. Istoria Bisericii ne arată că începătorii erezii lor au avut – cum altfel? – multă ştiinţă de carte, multă mândrie, multă îndărătnicie şi multă viclenie. Înşelarea îi prinde uşor pe cei naivi, pe cei care nu au un povăţui tor duhovnicesc binecredincios. Îi prinde uşor şi pe cei care au povăţuitor bun dar nu fac ascultare.

„Toate acestea se întâmplă deoarece, dintru început început, aceştia nu au avut discernământ şi s-au supus voinţei proprii, fără să facă ascultare. Tu, iubitul meu fiu întru Domnul, deoarece faci ascultare şi te spovedeşti de toate cu umilinţă, nu te teme”(Sfântul Iosif Isihastul, Mărturii din viaţa monahală, II).

 

„Citeşte istoria Bisericească să vezi câţi mari învăţaţi, ca Origen şi mulţi alţii, au fost la început mari luminători ai Bisericii, cu multă ştiinţă de carte, dar s-au slobozit în oceanul cunoaşterii înainte de a primi în isihie curăţirea simţurilor, pacea şi liniştea Duhului, s-au afundat în oceanul Sfintei Scripturi crezând că este suficientă ştiinţa de carte … De aceea, nenumăraţi dintre ei s-au pierdut şi au fost anatemizaţi de sinoade, sinoade din care mai înainte făceau şi ei parte … ” (Sfăntul Iosif Isihastul) „

In concluzie: aceste suflete, care nu sunt ale lui Hristos, cu naivitate sau cu viclenie (ce mai contează de acum) devin propovăduitoare ale unei ştiinţe greşite. Profesorul Nicolae Paulescu spunea simplu: doctrina lui Darwin nu este altceva decât o ţesătură de erori de logică. Este ceea ce vă va demonstra, în detaliu, şi cartea pe care SCARA vă invită să o citiţi.

Read Full Post »

Prolog

 Un proverb grecesc zice că: Diavolul are multe picioare. El o poate lua pe multe căi, dintre care unele sunt foarte dureroase. De aceea, este cât se poate de capabil să te prindă în orice moment.

 Mediumi, ocultism, astrologie ş.a.m.d. sunt căi pe care diavolul calcă.

Cum şi de ce, vom încerca să aflăm acum.

 1.1 Vise

 Să credem oare în vise? Dacă aveţi un vis care vă spune că vi se va întâmpla ceva rău, oare îl veţi lua in serios sau nu-i veţi da nici o atenţie?

 Există vise omeneşti, vise drăceşti şi vise trimise de Dumnezeu. Singurele vise adevărate sunt cele trimise de Dumnezeu.

 Visele omeneşti

 Săracul la firimituri visează, zice un proverb grecesc. Ce înseamnă acest lucru? Ei bine, înseamnă că ceea ce săracul are în minte (în acest caz, hrana), acelaşi lucru vede şi în vise. Cu alte cuvinte, orice avem în minte, orice ne deranjează în subconştient se poate transforma în vis. În cartea ei – Introspecţia, Karen Horney, psihiatru de renume internaţional afirmă că visele sunt glasul aspiraţiilor noastre.

 Visele drăceşti

 Diavolul sădeşte tot felul de gânduri în minţile noastre. În această lucrare, cel rău nu se limitează numai la perioada când noi suntem treji, ci continuă şi atunci când suntem adormiţi de-a binelea. Astfel este foarte posibil ca noi să vedem în visele noastre lucruri care vin chiar de la vrăjmaş.

 Este firesc ca, prin visele noastre. vrăjmaşul să încerce să ne facă rău, să ne îngrozească, să ne ameninţe şi aşa mai departe. Din acest motiv, noi Îi cerem Domnului în fiecare seară să ne dea somn uşor şi de toată nălucirea Satanei nestrămutat.

 Visele dumnezeieşti

 Şi Dumnezeu poate vorbi oamenilor prin vise. În Sfânta Scriptură găsim o mulţime de exemple de acest fel, precum visele Faraonului tâlcuite de Iosif (Facere, capitol 41).

 Cum să deosebim visele

 Sfântul Ioan Scărarul ne sfătuieşte şi ne îndeamnă: „Crede numai acelor vise ce-ţi vestesc osăndă veşnică şi judecată. Dar, dacă acestea îţi pricinuiesc deznădejde, atunci ele sunt de la dracul”.

 Deci:

• Visele drăceşti ne îngrozesc şi ne fac să deznădăjduim.

• Visele dumnezeieşti (singurele adevărate) ne arată osănda şi judecata. Ne trezim din ele îngrijoraţi, neliniştiţi, dar in mod pozitiv, adică în privinţa mântuirii sufletelor noastre.

 • Visele omeneşti nici nu ne ingrozesc, nici nu ne aruncă în deznădejde, nici nu ne aduc pocăinţă spre mântuirea sufletelor.

 1.2. Superstiţiile

 În vremurile de demult. superstiţiile erau foarte răspândite mai ales in zonele rurale. Acum, când viaţa în general s-a schimbat atât de mult, multe dintre aceste superstiţii sunt pe cale de dispariţie. Unele dintre ele încă mai circulă; de acestea ne vom ocupa acum.

 Anul Nou

 Toată lumea speră că noul an va începe cu bine şi va continua în acelaşi fel. Pentru aceasta. unii dintre noi ne şi rugăm. Totuşi, unii oameni aruncă o privire superstiţioasă şi recurg la .farmece”.

 Ei inaugurează noul an cu mâncare, băutură şi distracţii. Consideră că noul an nu va fi de bun augur dacă nu-l vor întâmpina în spirit de sărbătoare şi cu chefuri. Se tem ca nu -cumva anul să fie aducător de necazuri.

 Ei joacă cărţi sau joacă pe bani. din acelaşi motiv; dacă sunt norocoşi la începutul noului an, întregul an fi unul norocos.

 Merg la biserică în ziua de Anul Nou pentru a avea noroc (nu din cuvenita evlavie). Se împărtăşesc, tot pentru a avea noroc (nu „pentru iertarea păcatelor şi viaţa de veci”).

 Cu toate acestea, un nou an intră în vieţile noastre în fiecare clipă. Fiecare minut pe care-l trăim este şi un nou an. Astfel că ceea ce se-ntămplă de Anul Nou se-ntâmplă şi în fiecare minut al zilei. Fiecare clipă este ziua de Anul Nou.”

 Dacă vreţi ca în noul an să vă meargă bine, atunci folosiţi acest An Nou continuu, de fiecare zi, într-un mod cât mai avantajos. Faceţi bine „aici şi acum”,

 Fiecare clipă, minut, an etc. e un microcosmos ce poate recapitula o întreagă existenţă, viaţă, eveniment, un intreg macrocosmos aflat cumva in afara noastră; te poţi gândi într-o clipită la trecut, poţi lua, în consecinţă, o decizie, şi începe o nouă viaţă. Pentru slăbiciunile umane şi în memoria unor evenimente, Dumnezeu a răndutt anumite perioade bine definite care iau, în general, forma unor sărbători. Omul păcatului a rănduit şi el, de-a lungul timpului, perioadele, sărbătorile lui. Hristos a binevestit anul bineplăcut Domnului (Luca 4, 19); În acest an noi ne aducem aminte să prăznuim pe, să ne facem contemporani În mod tainic cu Hristos, cu viaţa Lui. Acesta este anul cel adevărat, pe care noi. printr-o fulgerare de-o clipă sau de-un an, suntem datori să-l actualizăm în viaţa noastră, ca o comuniune cu Hristos, şi ca sens al vieţii noastre

 Întâlniri cu ghinion

 Dacă dimineaţa vă aflaţi pe drumul către locul de muncă şi se-ntămplă să întâlniţi un infirm, un orb – sau, în Grecia, un preot! – se poate să priviţi intălntrea ca pe un semn rău.

 De fapt, „semnul rău” nu este întâlnirea cu pricina. Este propria voastră credinţă şi superstiţie. Este un semn sigur al faptului că vă aflaţi într-o profundă inşelare.

 Sfântul Ioan Gură de Aur zice că felul în care îţi merge în acea zi nu depinde de cel pe care-l întâlneşti prima dată dimineaţa. Ziua îţi va merge rău atunci când trăieşti în păcat. Aşa că. atunci când pleci de acasă, fereşte-te de întâlnirile cu păcatul.”

 La nunţi

 Atunci când superstiţioşii au de gand să se însoare, primul lucru de care vor să se asigure e acela ca nunta să nu cadă într-o zi „cu ghinion”, precum ziua de vineri sau data de 13. Aceasta, după Sfântul Ioan Gură de Aur, nu este numai o gândire prostească, ci chiar una drăcească. Pentru ei, fericirea depinde de date şi nu de strădaniile personale. Un proverb grecesc zice că Fiecare zi este a lui Dumnezeu. iar acesta este modul în care trebuie să o privim.

Unii oameni întreabă: .. Se cuvine ca doi fraţi să se căsătorească în acelaşi timp?”

Ceea ce contează aici este învăţătura Bisericii, iar Biserica nu interzice acest lucru . .. Se cuvine oare – întreabă ei – ca aceeaşi familie să aibă o înmormăntare şi o nuntă în aceeaşi lună (sau în şase luni)?” Acelaşi lucru se aplică şi aici: Biserica nu interzice acest lucru.

 După naşterea unui copil

 Există o diversitate de superstiţii legate de femeile lăuze. De pildă:

 • Nu este bine ca noile mame să călătorească înainte de ziua a patruzecea.

 • Nu este bine ca noile mame să iasă noaptea afară şi aşa mai departe.

 Singurul lucru stabilit de Biserică este că femeii nu-i este îngăduit să intre în biserică, nici, bineînţeles, să se împărtăşească înainte de slujba din ziua a patruzecea.

 La înmormântări

 Iată câteva din superstiţiile asociate cu înmormântarea:

 • Unii oameni cred că este semn rău să te uiţi atunci când un mort este scos din casă.

 • Unii sparg un obiect, adesea o farfurie, pentru a îndepărta nenorocirea (de parcă moartea s-ar teme de farfuria spartă!).

 • Alţii se rup de Biserică timp de un an de zile! – din nou, de parcă ruperea de Biserică timp de un an va fi de natură să înlăture răul.

 Iată cum lucrează răul, iată, de fapt, cum vine. Răul aduce răul. Sfântul Nicodim Aghtontul zice: „Ce faci, om nesocotit? Nu ştii că prin aceea că nu te duci la biserică te faci vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al sfinţilor Săi? Te pui în vrăjmăşie cu El pentru că una din rudeniile tale a murit? Şi cine eşti tu, care te războieşti cu Dumnezeu, Care face totul pentru binele nostru, atât în viaţa cât şi la moartea noastră?”.

 1. 3. Ochiul pizmaş (Deochiul)

 Lucrarea diavolului

 Atunci când o persoană invidioasă vede ceva bun la alta. ea va suferi. În cazul, diavolului se întâmplă acelaşi lucru. Diavolul şi invidioşii îi pizmuiesc pe ceilalţi. care fac binele. Aceasta este caracteristica lor comună. Diavolul o exploatează din plin. Se foloseşte de ea pentru a-şi extinde răutatea şi la alţii. Cu alte cuvinte. o privire perspectivă pizmaşă devine un comportament sau o călăuză prin care se răspândeşte otrava diavolului. Deochiul – zice Sfântul Vasile cel Mare – este o acţiune a diavolului săvărşită de oamenii plzmaşi.” Într-o rugăciune a Sfântului Vasile se cere: ….. risipeşte orice lucrare a diavolului. orice atac drăcesc”.

 Aceasta înseamnă că ochiul pizmaş NU este, de exemplu, o banală durere de cap. o ameţeală obişnuită sau altceva. Hotărât, este ceva TERIBIL, ceva îngrozitor, ceva de nesuferit, ceva DRĂCESC. Martori oculari relatează că un sătean avea un cal frumos. O persoană invidioasă, uitându-se la el, a zis: „Ce cal frumos!”, iar animalul a căzut mort chiar atunci. Este cu siguranţă o acţiune a diavolului .

 Povestea de mai sus scoate în evidenţă faptul că numai cei plini de răutate au acest deochi în ei: „Risipiţi orice otravă a oamenilor stricaţi şi pizrnăreţt” (din Rugăciunea împotriva pizmei).

 Pe cine vatămă „deochiul”?

 Evident, fiindcă deochiul este o acţiune a diavolului, el poate vătăma pe oricine care este lipsit de apărare, care nu este înzestrat cu armele necesare înfruntării diavolului şi a meşteşugtnlor sale: rugăciunea. postul, spovedania şi Dumnezeiasca Împărtăşanie.

 Iată de ce:

 • Sfinţii nu sunt vătămaţi.

• Preoţii. de asemenea, nu sunt vătămaţi (din pricina preoţiei).

• Nu sunt vătămaţi nici credincioşii care iau parte la viaţa liturgică a Bisericii.

 Izgonirea deochiului

Rugăciunea

 Dat fiind faptul că deochiul este o acţiune a diavolului, este trebuinţă de o rugăciune specială pentru a-l exorciza. Biserica Ortodoxă a stabilit o rugăciune deosebită împotriva deochiului. prin care diavolul este alungat.

Rugăciunea este citită numai de către preot.

 Tentative păcătoase de exorcizare

 Să presupunem că aţi fost afectaţi de deochi şi, în loc să vă duceţi la un preot, vă duceţi la o femeie „specializată” în astfel de cazuri. Dacă faceţi aceasta. atât voi cât şi femeia săvârşiţi un păcat.

 Păcătuiţi prin aceea că dispreţuiţi pe slujitorul numit de Dumnezeu (preotul), mergând şi bătând la uşa unui străin. Iar femela aceea subminează pozitia preotului.

 Pentru a fi mai clar:

 Laicii, ca unii care nu sunt hirotonit, nu au dreptul să facă semnul crucii asupra altor oameni într-un mod sacramental. De ce nu-ţi faci singur semnul crucii? De unde această sfinţenie în mâinile acestor oameni?

 Deoarece nu sunt preoţi, este evident că nu pot săvărşi nici o Taină, precum. să zicem. Taina Mirungerii. Cu toate acestea. unele femei îndrăznesc să facă aceasta. Îşi „sfinţesc” singure puţin ulei şi-şi fac semnul crucii cu el! V-aţi întrebat vreodată de ce nu folosesc ulei dintr-o candelă?

 În ritualurile lor. acestea amestecă cuvinte bisericeşti cu altele. din altă parte (adică de la diavolul). Oare rugăciunile Bisericii au nevoie de o întărire venită de la cele ale diavolului? În final, care cuvinte vor da roade? Cele ale Bisericii sau cele ale diavolului? Oare Domnul va da vreo atenţie rugăciunilor spurcate?

 Şi să nu spui: „Dar, de îndată ce femeia ma exorcizat, m-am simţit din nou bine”.

 • Poate fi pe fond psihologic,

 • Poate să fi fost diavolul acela care te-a făcut bine.

 Un prilej de luare aminte

 Pe 2 martie 1998. un oarecare domn din Patras, Grecia, mi-a spus despre ceea ce i s-a întâmplat cu cincisprezece ani în urmă. Pe scurt:

De la vârsta de 14 ani, familia lui îl ducea periodic pentru a fi exorcizat. Dar acesta era doar un pretext de care diavolul voia să se folosească. El a început să aibă puterea deochiului. Celor pe care-i admira? li se întâmpla câte ceva rău. Putea. de exemplu, să se uite la o femeie care merge pe stradă, iar aceasta să se împiedice sau să-şi scrântească piciorul.

 În Joia Mare din anul 1983, el a participat la Denia Patimilor din seara respectivă la biserica Sfântul Spiridon, în Atgaleo. Deodată, în momentul cel mai important al slujbei, s-a simţit rău. Mintea i s-a înceţoşat cu totul. Comunitatea a început să se clatine în faţa ochilor lui. În acelaşi timp, l-a cuprins o transpiraţie rece. Nemaiputând sta în picioare, a ieşit afară. O femeie – cea care adesea îl „exorciza” – s-a luat după el. Apropiindu-se de el, l-a întrebat ce s-a întâmplat. A început apoi să-I „exorcizeze” din nou, zicând nişte „rugăciuni” ciudate, care nu erau decât invocaţii către draci.

 În clipa aceea, acest domn a observat ceva care l-a şocat profund. Faţa femeii se schimbase. Înfăţişarea-i devenise atât de oribilă, încât nici nu te puteai uita la ea. În acelaşi timp, pe faţa ei apăruse o strâmbătură ciudată. Gura îi semăna mai mult cu un bot de fiară sălbatică. Din poalele rochiei a scos un farmec pentru noroc. „Ia asta – îi spune acestuia. Poartă-l şi nimic nu te va vătăma.”

 El „şi-a revenit…” cu ajutorul invocaţiilor ei satanice (adică cu ajutorul diavolului).

 După această experienţă de neuitat, omul n-a mai pierdut mult timp şi s-a dus direct la spovedanie. Şi-a recăpătat pacea sufletului şi, ceea ce-i mai important, a încetat să-i mai deoache pe oameni.

 1.4.Astrologia

Aceasta se poate împărţi în două categorii:

 Zodiacul – acesta are de-a face cu luna în care ne-am născut.

 Horoscoapele – acestea sunt zilele din calendar care depind de poziţia stelelor.

 Zodiacul

 Descriere :

 Există douăsprezece semne (unul pentru fiecare lună). Ele se numesc: Balanţă, Berbec, Scorpion şi aşa mai departe. Oamenii care se interesează de acestea cred că, depinzând de luna în care s-au născut, ei vor depinde de un semn zodiacal. Iar depinzând de semnul corespunzător ei vor avea caracterul aferent. Cu alte cuvinte, ceea ce eşti nu depinde de tine, ci de semnul tău zodiacal.

 Influenţa fiecărui semn începe în jurul datei de 21 a fiecărei luni. continuând în luna următoare; de pildă. Scorpionul aparţine lunii noiembrie. Acesta „îşi exercită influenţa” începând cu ziua de 23 octombrie şi se sfârşeşte pe 22 noiembrie. Astfel, dacă ar fi să te naşti în acest răstimp (chiar la ora 24 fără un minut în ziua de 22 noiembrie), atunci vei avea caracterul asociat cu Scorpionul, a cărui trăsătură este perfidia !

 Fireşte, nu se poate spune că este vina ta că eşti aşa. Eşti o victimă! Semnul este de vină, momentul naşterii. Ar fi fost altfel dacă mama şi-ar fi început travaliul ceva mai devreme, ai fi fost născut cu un minut înainte de ora 24, pe 20 octombrie, ai fi fost în Balanţă. În acest caz ai fi fost diferit ca persoană, ai fi avut o fire diferită. Ai fi fost cinstit şi bun, toate din pricina bunului tău semn zodiacal.

 Dacă un prieten de-al tău are acelaşi semn, atunci el sau ea va avea acelaşi caracter ca şi tine. Dacă există vreo diferenţă, aceasta s-ar datora faptului că aţi fost născuţi în zile diferite (horoscop vine din greceşte şi înseamnă „a te uita la ceas”).

 Întrebări :

 Dar, despre gemeni – care au acelaşi semn zodiacal şi acelaşi horoscop, dar, cu toate acestea, sunt diferiţi – ce putem spune? Unul poate fi temperat, altul mai mănios: unul poate fi nesincer, altul cinstit şi aşa mai departe. În acest caz, ce pretenţii am putea avea de la zodiac şi horoscop?

 Pe de altă parte, unii oameni au semne zodiacale diferite, dar, cu toate acestea, manifestă însuşiri de caracter asemănătoare. Cum putem explica acest fapt prin prisma zodiacului?

 Să zicem că există gemeni identici, cu acelaşi semn zodiacal, acelaşi horoscop şi aceleaşi însuşiri. Unul este la fel de avar şi vulgar ca şi celălalt. Dar unul dintre ei „vede lumina” şi devine milostiv, credincios creştin, chiar monah sau monahie. Cu toate acestea, celălalt rămăne la fel ca mai înainte. Cum poate fi explicat acest lucru?

 Dacă, de exemplu, eşti Scorpion şi vrei să scapi de presupusa perfidie asociată acestui semn, pot oare oamenii să creadă că semnul zodiacal în sine te-ar putea împiedica de la a face aceasta?

 Pe scurt

 • Personalitatea noastră nu se formează şi nu este formată de factori externi care acţionează independent de voinţa noastră, ci de factori interni, precum modul de găndire şi voinţa liberă.

 • Vai de „soarta” noastră, dacă am fi nişte roboţi controlaţi, dependenţi de obiecte neînsufleţite (semne zodiacale şi horoscoape)!

 Horoscoapele

 Cei ce se ocupă cu astrologia consideră că horoscopul pentru fiecare în parte determină evenimentele de zi cu zi pe care le trăim (viaţa) şi chiar viitorul! Cu alte cuvinte, orice ţi s-ar întămpla de-a lungul vieţii este scris în horoscop. Aşa că n-are nici un rost să ne facem probleme sau să tânjim după un viitor mai bun. Astrologn care vă cercetează horoscopul vă pot spune ce soartă veţi avea. În Grecia era cineva care-şi făcea reclamă astfel: „Prin horoscopul tău, îţi pot prezice cursul vieţii”. Prostii!

 Luaţi aminte aici. Oare tu, persoană cu cap, ratională. te vei încredinţa de viitorul tău cu ajutorul unui obiect neînsufleţit, şi NU prin credinţa în Pronia lui Dumnezeu? În primul caz. dacă horoscopul îţi aduce ceva rău, nu-ţi vei permite să reacţionezi cumva sau să-l respingi. Dar, dacă Dumnezeu îţi aduce ceva „rău”, murmuri şi te plângi. Ai fi în stare să-L resping; şi pe Dumnezeu! Dar pe horoscopul tău nu …

 Nu-i aşa că n-ar strica un strălucit exemplu de credinţă? Nu-i aşa că n-ar strica un admirabil exemplu de dreaptă socoteală?

 Cei care cred în horoscop, n-au nici credinţă şi nici nu sunt raţionali. Oamenii care cred în horoscop sunt aceia care n-au credinţă şi nici dreaptă socoteală.

 Este oare cu putinţă?

 Stelele sunt neînsufleţite. Şi asta nu e tot.

 Ele se află la milioane de ani lumină. Dacă ar avea ochi. ar vedea uriaşul pământ ca pe o mică aşchie sau nu l-ar vedea deloc. Închipuiţi-vă cum v-ar vedea pe voi, cei care trăiţi pe această aşchie. V-ar vedea ca pe ceva minuscul: chiar ni se cere să credem că stelele care sunt NEÎNSUFLETlTE. moarte, pot fi „deranjate” pentru chestiuni legate de viitorul a ceva aşa de minuscul?

 În plus, iată o dovadă practică: la sfârşitul anului 1987, astrologii au prezis „soarta” unor personalităţi proeminente pentru anul 1988.

 • Puternicului Mihail Gorbaciov i-au spus:

 „În 1988, el va divorţa de soţia lui – Raisa. Ei bine, nu s-a întâmplat. Ei încă rămăseseră un cuplu fidel, când, în 1999, doamna Gorbaciov a murit.

 • Cristinei Onassis i-au prezis: „În 1988, ea se va căsători”. În 1988. Cristina Onassis a murit!

 • Girolamo Cardano (1501-1575) a fost un eminent matematician, medic şi, notaţi, astrolog. El a stabilit horoscoapele pentru mai mulţi oamenii celebri, apoi pentru sine însuşi. Anticipând că va trăi 75 de ani, şi având o sănătate foarte bună în momentul plinirii vremii, el şi-a salvat reputaţia printr-un tertip foarte simplu: sinuciderea!

 Deşi în vremea lui Cardano era un lucru obişnuit ca oamenii de ştiinţă să creadă în astrologie, astăzi nu mai este aşa. O sută nouăzeci şi doi de oameni de ştiinţă din toată lumea, dintre care nouăsprezece au luat premiul Nobel, s-au opus astrologiei. descriind-o ca fiind „mitologie”. Cu toate acestea. unele sărmane suflete încă mai cred că este „înţelepciune”.

 Aceste „sărmane suflete” constituie mai ales o parte din masa manipulabilă de oameni, atenţi la „informaţiile” ce se scurg din mass-media, cei care se lasă „raţionalizati” de alţii spre paguba propriei conştiinţe de sine. La horoscoape şi la alte promisiuni – fie ele de ordin social, politic sau cultural – pentru o viaţă „mai bună” sunt atenţi in general cei care privesc această viaţă ca fiind singura realitate posibilă: oameni ce se simt „aruncaţi in lume”, în mreaja influenţelor demo[no]cratice de tot felul. Numai Cel ce a creat această lume – căreia i-a dat un sens precis – ca oamenii care trăiesc în ea să se ridice deasupra tuturor determinismelor – ne poate salva din toate mrejele şi horoscoapele acestei lumi .

 I.5.Ghicitori şi vizionari ” Vizionarii”

 Mediumii şi oamenii care prezic viitorul folosind frunze de ceai sau zaţ de cafea afirmă sus şi tare că au „darul” depistării unei anumite persoane sau a faptului că o anumită familie a fost blestemată şi că ei pot afla cine a blestemat-o. Să fim serioşi, nu cumva aceştia îşi bat joc pur şi simplu de oamenii obişnuiţi?

 Răposatul Arhimandrit Haralambos Vasilopoulos a fost duhovnicul multor asemenea inşelători care s-au pocăit; el obişnuia să-i întrebe:

 – „De ce te-ai amestecat în lucrarea diavolului?”

– „Pentru bani”, răspundeau ei.

– „Când clienţii voştri vă întrebau ceva, ce le răspundeaţi?”

– „Pur şi simplu îi prosteam.”

 Aceştia mărturiseau cu toată sinceritatea că înşelau oamenii. „În spatele mediumilor [ş.a.m.d.] nu veţi găsi decăt înşelăciune şi lăcomie”, notează răposatul preot in observaţiile sale.

 Aceşti amatori într-ale ocultismului se mai laudă şi cu faptul că-ţi pot găsi o persoană sau un obiect. Chiar aşa?! Dacă sunt aşa de isteti în a găsi oameni, de ce nu-şi folosesc puterile pentru a ajuta poliţia să-i găsească pe cei care sunt un pericol pentru societate’? Există. o mulţime de recompense pentru găsirea oamenilor căutaţi. Aceasta ar putea fi o afacere foarte prosperă!

 Fără îndoială că ar vrea, dar nu pot. Tot ce pot face este să-i prostească pe oameni.

În 1969, în Atena, era un om care iubea cu foc o femeie măritată. Era foarte pornit să se căsătorească cu ea, dar ea nici nu voia să audă. Într-o zi, i-a făcut o festă şi a convins-o să se urce în maşina lui. A dus-o până la Muntele Pamassos. Bineînţeles că a încercat totul pentru a o convinge să se răzgândească, dar ea era de neînduplecat. Urmarea a fost aceea că, la un moment dat, a smucit volanul în aşa fel încât a deviat către o stâncă, care i-a trimis drept la moarte pe pietrele din adâncul prăpastiei adânci de 700 de metri.

Acasă, familia aştepta ca femeia să se întoarcă, A trecut o zi, a trecut alta. Nici un semn de la ea.

Mama ei a făcut apel la un medium. L-a plătit frumos. Tot ce voia era să afle unde se află fiica ei. Răspunsul a fost următorul: „Fiica ta este bine şi în viaţă. În acest moment ea se plimbă pe o stradă aproape de Pireu”.

Atunci când vizitaţi „vizionari” ca aceştia, vă costă … Îşi bat joc de voi şi, în plus, îi mai şi plătiţi. Le daţi o grămadă de bani şi totul pare în regulă. Nici nu puneţi la socoteală. Dar dacă un preot ar veni şi v-ar citi o slujbă, acestuia îi daţi ceva acolo, „puţin”, după care nu mai încetaţi a vă plânge de faptul că trebuie să-l plătiţi.

 Există totuşi anumiţi mediumi folosiţi de poliţie in cazuri greu de rezolvat. Poliţiştii care le cer ajutorul sunt interesaţi să afle cu orice preţ cine este autorul unei crime sau al unei spargeri, Nu işi dau seama că şi diavolul joacă rolul „justitiarului” atunci când ştie că oamenii îi pică în cursă.

 ” Ghicitorii”

 Oamenii care citesc în frunze de ceai, în zaţ de cafea, în cărţi şi aşa mai departe, spun că pot prezice viitorul.

 De parcă ar fi cu putinţă ca secretele tale şi viitorul tău să fie conţinute de o ceaşcă sau un pachet de cărţi (mai degrabă un pachet de minciuni)! Dacă aceştia nici măcar nu ştiu ce s-a întămplat în trecut. cum pretind ei că pot prezice viitorul?

 Aminteşte-ţi: dacă-i vizitezi, plăteşti. Deci vor bani. Pentru ce? De ce nu-şi folosesc puterile pentru a „prezice” numărul câştigător de la loterie sau să parieze pe fericitul rezultat al unui meci de fotbal sau al unei curse de cai? Dacă ar face acest lucru, n-ar mai fi nevoiţi să ceară bani de la clienţi.

 Ar vrea din tot sufletul, dar nu pot. Tot ce pot face e să fie gata să dea de naivi.

 Sfântul Ioan Gură de Aur le spune celor care cred în astfel de prostii următoarele: Aduceti-mi pe unul din aceşti ghicitori şi faceţi-l să-mi spună ce se va întâmpla mâine”.

 Ceea ce s-a întâmplat cu un medium ..

 Aşa cum zicea mai sus părintele Haralambos, „în spatele mediumilor (şi a altora) se află în primul rând înşelăciune şi lăcomie”. Acesta este primul aspect. Dar mai sunt şi altele.

 La o şedinţă de spiritism, Victor H. Emest, un binecunoscut fost medium, a întrebat un spirit rău dacă crede că Hristos „este Fiul lui Dumnezeu, dacă El este Mântuitorul lumii, dacă a murit pe cruce şi dacă Şi-a vărsat sângele pentru păcatele noastre. Dintr-o dată, unul din ceilalţi mediumi, care se afla în transă adâncă, a sărit ca ars de pe scaun. Dar asta n-a fost tot. A căzut grămadă pe podea. tipănd atât de tare de parcă ar fi suferit de o durere de nesuportat. Emest ne spune că şi-a revenit numai după ce i s-a acordat primul ajutor.

De ce s-a tulburat atât de rău acest medium (diavolul din el)? De ce l-a cuprins isteria? De ce a leşinat? De ce a suferit atât de mult?

A fost pentru că ceilalţi vorbeau despre duşmanul său: Iisus Hristos (şi Crucea).

După aceasta, Emest n-a mai avut de-a face cu „şedinţe de spiritism.” În plus, s-a pocăit şi s-a întors la Hristos.

 Concluzie

 În spatele mediumilor şi a altora de acest fel, în primul şi-n primul rând este Satana. Cu alte cuvinte. toţi aceşti ghicitori şi vizionari lucrează pentru diavol. Ei îi fac voia orbeşte.

 1.6.Minunile

De se va ridica în mijlocul tău prooroc…

 Domnul a spus că dacă un (fals) prooroc (adică un şarlatan) face semne şi minuni, să nu ascultăm de el (ca nişte copii). Să nu fim purtaţi ca o frunză în vânt. Să nu credem în alţi dumnezei. Staţi neclintiţi în Domnul (cf. Deut. 13. 1-3).

 Domnul Dumnezeul vostru vă ispiteşte prin aceasta, ca să afle de iubiti pe Domnul Dumnezeul vostru din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru (Deut. 13. 3).

 Deci este cu putinţă ca mediumii sau alţii asemenea : să poată. cu îngădutnta lui Dumnezeu şi cu puterea celui rău, săvârşi „minuni”. Iată câteva dintre ele:

 „Comunicarea” cu morţii

 Există unii oameni cărora li se frănge atât de mult inima pentru pierderea persoanei iubite încât merg la un medium (adică la diavolul) pentru a auzi glasul celui răposat. pentru a vorbi cu el şi a găsi un fel de uşurare. Oare chiar aud glasul celui mort? Victor H. Emest. un fost medium din care am citat mai sus, a răspuns fără menajamente: vocea pe care ei o aud nu este cea a persoanei iubite, ci a diavolului. Iar sărmanii nefericiti rămân cu iluzia că se află în contact Cu sufletul persoanei decedate!

Telepatia

 Există două feluri de telepatie: a) Citirea gândurilor altora

 După Victor H. Ernest, aceasta se întâmplă atunci când inteligenţa unei persoane se află mână în mână cu spiritul rău sau când întreaga persoană se află sub stăpânirea spiritului rău. Doreen Irvine, o fostă prostituată şi stripteuză, care a fost încoronată ca regină a vrăjitoarelor din Europa, nu avea nici o dificultate, ca o satanistă ce era, în a citi găndurile altor oameni.

 b) Vederea a ceva ce se întâmplă departe. într-un vis sau într-o transă

 Doi oameni aflaţi la o şedinţă organizată de Ernest puteau citi principalele titluri din ziarele de dimineaţă, în vreme ce acestea încă se mai tipăreau, deci cu câteva ore înainte de a fi aduse la vânzare. Unii, aflaţi la un nivel mai „avansat”, pot vedea în casele voastre de parcă ar fi cu o cameră de luat vederi, putând găsi obiecte ascunse etc .

 „Minuni” cu foc

 Cu câţiva ani în urmă, în Kalamata, un ocultist a făcut în faţa publicului următoarea „minune”: şi-a tras linii pe mână cu o ţigară aprinsă fără a simţi vreo durere.

 Ceva asemănător se întâmplă şi în satul Ayia Eleni din Nordul Greciei, de sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi Elena. Un grup de oameni, ţinănd în mâini icoane ale sfinţilor, dansează în picioarele goale pe cărbuni aprinşi fără a se arde deloc.

 Victor H. Emest zice că nu este vorba de o iluzie. El afirmă că cei care calcă pe foc, chiar păşesc pe cărbuni aprinşi, câteodată chiar pe lavă topită. De fapt călcatul pe foc, continuă el, este o predare totală a acestor practicanţi puterilor întunericului.

 „Baloane de săpun”

 Cu ceva vreme în urmă, pe strada principală din oraşul Patras, Grecia un magician. ajutat de spiritele rele, făcea scamatorii. Prin diferite invocaţii, erau ridicate în aer scaune şi mese de parcă erau din hârtie. Mulţimi mari de oameni se adunau să vadă acest spectacol diavolesc. Dar. prin Pronia lui Dumnezeu, un anume preot din oraş, părintele A. K., a trecut pe acolo şi a făcut semnul crucii asupra acestor mese şi scaune zburătoare. Acestea au căzut la pământ. rămânând acolo neclintite, în ciuda eforturilor repetate ale ocultistului de a le mişca. Puterea crucii o făcuse neputincioasă pe cea a spiritelor rele.

 Concluzie

 Indiferent de cât de impresionante sunt „minunile” săvârşite de agenţii Satanei (mediumi, magicieni etc.), aceştia nu sunt în stare să se împotrivească puterii şi prezenţei crucii. Se risipesc. Dispar ca nişte baloane de săpun. Şi chiar aşa şi sunt …

 II.l Diavolul

Posedarea demonică

 Cea mai bună dovadă a existenţei diavolului este persoana demonizată. Pentru oricine nu crede în existenţa diavolului, noi afirmăm: „Veniţi şi vedeţi. Veniţi şi vedeţi diavolul viu înlăuntrul persoanei demonizate”.

 Suferinţă

 Posedaţii (atunci când îi apucă convulsiile) devin de nerecunoscut: faţa li se schimonoseşte, capul li se suceşte, gura li se cască larg. Limba le iese afară, iar victimele urlă. Este într-adevăr o privelişte îngrozitoare.

 Aflat în această stare, un demonizat este capabil de a vă descoperi toate „isprăvile” [adică păcatele]. Şi nu la modul general şi vag, ci exact, cu detalii. Fără a vă cunoaşte, el vă poate spune. de exemplu, numele pe care-l purtaţi, unde eraţi şi ce făceaţi cu o seară în urmă şi cu cine eraţi. (E demn de luat în seamă faptul că, dacă v-aţi spovedit unui preot, demonizatul nu mai este capabil să facă aceasta.)

 Diavolul nu mai are nici o putere deoarece cel spovedit s-a „baricadat” în spatele harului Duhului Sfânt, în timp ce persoana nespovedită, adică, cel din tabăra dracilor, care s-a făcut sălaş şi aliat al lor, se află î a mâna lor”

 Întrebări

 • Cum ajung să vă cunoască secretele?

• Din ce pricină păcatele spovedite nu pot fi văzute?

 Tremurul.

 Totuşi, în timpul convulsiilor, ei manifestă alte simptome.

• La Dumnezeiasca Liturghie simt de parcă ar fi luat foc (deşi atunci când văd foc nu simt acest lucru).

• Înaintea Preasfintei Cruci se simt de parcă ar fi tăiaţi în bucăţi (deşi atunci când văd cuţitul măcelarului nu se tem).

• Atunci când un preot face semnul crucii asupra lor cu „copia” folosită de el la Dumnezeiasca Liturghie pentru a tăia Agneţul, ei simt de parcă carnea le este sfăşiată, Un preot a făcut acest lucru, iar demonizatul a urlat: „De ce-mi înfigi acea lance în carne? De ce scoţi lancea şi-mi sfâşii carnea?” (Deşi aceeaşi persoană putea atinge tăişul unui cuţit ascuţit fără a urla).

• Atunci când privesc sfintele moaşte, simt de parcă ar fi aruncaţi în foc.

 Întrebări

 • De ce se tem demonizaţii de Dumnezeiasca Liturghie şi nu se tem, în schimb, de chirurgia cardiaca?

• De ce se tem de Preasfănta Cruce, care. în fond, se compune numai din două bucăţi de lemn şi nu se tem de cuţitul măcelarului?

• Cum se face că, atunci când li se face semnul crucii, simt de parcă ar fi tăiaţi pe viu?

• Cum se face că se tem de moaştele sfinţilor, precum de Sfântul Gherasim, un sărman monah lovit de sărăcie, care era plin de dragoste, şi cu toate acestea, nu se tem de rămăşiţele criminalului Lenin, care a măcelărit milioane de compatrioţi?

„Ceva … ”

 Toate cele de mai sus ne arată că ceva se întâmplă cu persoana demonizată. care est.e vădit, deranjată de Sfânta Cruce, de Dumnezeiasca Liturghie şi de moaştele sfmţilor noştri. Iar acest „ceva” este tocmai lucrul care vă poate descoperi păcatele ascunse, în cazul în care nu le-aţi mărturisit.

 Pentru noi, creştinii, acest „ceva” este diavolul. Dar despre necredincioşi, ce să spunem? Oare pun pur şi simplu totul pe seama parapsihologiei şi termină cu toată povestea?

 Există. desigur, acei oameni de ştiinţă care afirmă că toate acestea vor fi într-o zi explicate de zeiţa „ştiinţei”. Sunt siguri de asta. Deşi poate că nu va fi cazul, deoarece e ceva de domeniul viitorului. şi. atunci. de ce sunt aşa de siguri? Ce fel de logică este aceasta? Dar n-are rost să ne batem capul prea mult. Dacă în viitor ştiinţa va demonstra că acest ceva este într-adevăr diavolul, oare atunci vor crede?

 Sălbăticia diavolului

 Demonizaţii demonstrează exact cum se manifestă sălbăticia diavolului şi cu câtă cruzime îi chinuie pe oameni. Iată câteva ipostaze:

 Tatăl al cărui fiu era demonizat I-a zis lui Hristos: Şi oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrăşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut (Marcu 9, 18). Unii „atotcunoscător” explică acest fapt prin a spune că băiatul era epileptic. Dar la fel era şi Iulius Cezar, care a trăit înainte de Hristos. Oamenii din lumea veche cunoşteau diferenţa dintre epilepsie şi demonizare. Nu erau atât de „înapoiaţi”, cum ne place nouă să spunem.

 Un alt demonizat nu stătea niciodată pe acasă, ci pribegea în locuri pustii şi cimitire. Vară sau iarnă, el mergea complet dezbrăcat (ef. Luca 8. 27-39).

Un altul se arunca în foc pentru a fi ars, în vreme ce altul se arunca in apă (Matei 17. 16).

 Cei doi demonizaţi din ţinutul Gadarenilor erau „foarte cumpliţi”. Erau atât de sălbatici şi agresivi încât nimeni nu se putea apropia de ei. Erau o povară pentru vieţile oamenilor.

 Puteri nefireşti

 Dacă un criminal este arestat de către poliţie şi încătuşat la mâini, atunci, indiferent de cât de puternic este, nu poate rupe legăturile. Cum s-ar spune, mâinile lui sunt legate. Dar acest lucru nu se aplică şi în cazul demonizaţilor. Dacă au cătuşe la mâini. chiar dacă sunt imobilizati, ei ar fi în stare să rupă cătuşele. Sfântul Luca ne spune în Evanghelia sa că demonizatul din Gadara era legat în lanturi şi în obezi, ( … ) sfărămănd legăturile, era mânat de demon, în pustie. Era complet imobilizat, dar, în ciuda acestui fapt, el rupea lanţurile!

 Nu omul a fost acela care a rupt lanţurile, ci diavolul care sălăşluia în om. Aceasta demonstrează foarte clar faptul că diavolul are puteri supraumane. Astfel că el poate lucra semne şi minuni. Dacă ar vrea, el ar putea:

 • Să aducă un uragan pentru a distruge case şi a dezrădăcina copaci.

 • Să stârnească o furtună în stare să scufunde toate vasele din zonă.

 • Să înece oamenii şi animalele.

 • Să producă un cutremur în stare să dărăme sate şi oraşe.

 Dar nu o face. De ce? Oare nu i-ar place să vadă totul răstumrnat? Cu siguranţă că da, dacă ar putea. Este împiedicat de face acest lucru de Dumnezeu. Dacă Dumnezeu n-ar ţine sub control furia drăcească. i-am vedea pe draci jucăndu-se cu pământul ca şi cu o minge.

 Cum se luptă cu noi?

 Urâtorul de oameni diavol nu se luptă cu arme văzute şi care fac zgomot (pietre, bâte etc.). ci cu arme silenţioase, nevăzute. UNA dintre acestea sunt GÂNDURILE. El ne vără gânduri rele în minte pentru ca noi să le punem în practică. Dacă găndurile rele nu prind rădăcinăl, el se va lupta cu noi, chipurile, cu gânduri presupus bune, pentru a ne înrobi voia.

 Acestea fiind spuse, o oarecare nelinişte trebuie că ne cuprinde, clipă în care trebuie să ne întrebăm:

• Oare prin ceea ce aveţi în minte, se află şi seminţe întelegătoare sădite de diavol? Nu cumva vi se spune cu înşelăciune, că acestea sunt. chipurile, gânduri bune?

• Nu cumva, propria ta filozofie de viaţă şi de moarte (pe care o crezi corectă) este în realitate o schemă de gândire provenită de la diavol?

• Nu cumva chiar găndurile voastre asupra unor teme duhovniceşti, ca creştini ortodocşi. sunt. în realitate, gânduri de la diavol? Probabil.

 De un lucru puteţi fi sigur: diavolul nu a făcut o excepţie din VOI.

 Gândurile bune prind râdăcină dacă stăm de vorbă sau ne însoţim cu ele: însoţirea cu ele e foarte adesea sinonimă cu acceptarea lor, care e una cu înrădăcinarea în minte; cel luminat de Dumnezeu îşi dă seama rapid de natura acestor gânduri. Găndurile rele se resping, fie prin înlocuirea lor cu gănduri bune – prin oferirea lor lui Dumnezeu, ca  „ardere de tot” -, fie prin rugăciune, fie prin lupta directă împotriva lor, care însă, după predania Bisericii, este specifică celor sporiţi în războiul duhovnicesc.

 II.2.Demonizare sau boală psihică?

 Obişnuitele simptome

 Cu siguranţă că este cu putinţă ca o persoană bolnavă psihic sau care suferă de nervi să manifeste aceleaşi simptome întâlnite la persoană demonizată.

 De exemplu:

 Este cu putinţă ca persoana demonizată să nu voiască să zică „Doamne miluieşte” sau să meargă la biserică, să se spovedească sau să se împărtăşească. (Un necredincios ar putea de asemenea să refuze aceste lucruri, dar aceasta nu înseamnă că necredinciosul este demonizat.)

Este posibil, conform psihiatrilor, ca cineva care este bolnav psihic, atunci când este pus în faţa Sfintei Cruci sau a moaştelor sfinţilor sau când participă la Dumnezeiasca Liturghie, să strige: „Mă arde, mă arde”, fără a se înţelege că este demonizat. Cunoaştem asemenea cazuri. Orice păcate pe care le vor fi săvărşit, afirmă în continuare psihiatrii, în combinaţie cu conştiinţa lor slăbită, ar fi suficiente pentru a-l face pe suferind să se simtă ca şi cum el sau ea ar arde. atunci când ar fi puşi faţă în faţă cu obiectele sfinţite ale credinţei noastre.

 Închipuiţi-vă un caz în care un suferind are nevoie de îngrijirea atentă a unui medic specialist, iar noi încercăm să facem ce putem prin exorcism!.

 Atunci când asupra unei persoane bolnave psihic se citesc rugăciunile exorcizării, acea persoană simte o anumită uşurare de moment, deoarece „ceva” s-a făcut pentru a-i uşura boala. Din nefericire, acest lucru poate fi luat ca semn sau simptom că suferindul este posedat.

 Diferenta

 Posedarea este una, iar boala psihică este alta. Ele pot prezenta, la exterior, aceleaşi simptome, dar aceste simptome pricmuiesc comportamente fundamental diferite.

 Atunci când persoanele demonizate sunt puse în faţa sfintei cruci sau în faţa moaştelor unui sfânt, sunt cuprinse de o „criză” sau devin de nerecunoscut. Capul li se suceşte. limba le iese afară şi încep să urle. Este reacţia Satanei. Dar oamenii bolnavi psihic reacţionează în mod diferit. Nu sunt nici tulburaţi, nici înfăţişarea nu li se schimbă. Îşi menţin permanent o faţă umană.

 În plus, în timpul „crizelor”, posedaţii:

 • Rup lanţuri, scapă din legături etc.

• Descoperă „secrete”.

 Aceste lucruri sunt imposibil de realizat de către cei bolnavi psihic.

 Vraja sau problema psihica?

 Vrăjitoria poate produce aceleaşi simptome ca cele pricinuite de unele probleme psihice.

 Un soţ care a fost vrăjit nu se poate bucura de relaţii conjugale cu partenera lui, şi invers. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi cuiva care are o problemă psihologică de acest gen.

 Cineva aflat sub puterea unei vrăji îşi poate pierde apetitul, suferind apoi din pierderea greutăţii. Acest lucru se întâmplă şi cuiva care are o problemă psihologică.

 Cum putem face diferenţa?

 Dacă cel suferind continuă să rămână membru , al Bisericii, având o viaţă liturgică conştientă, atunci problema pe care o are nu se datorează vrăjii. Vrăjitoria nu afectează creştinii curaţi şi conştienti, de menirea lor. Problema este de ordin psihologic şi necesită asistenţa unui medic specialist.

 Dacă persoana se află în afara Bisericii şi trăieşte în păcat, atunci boala se poate datora vrăjitoriei, deşi, din nou, nu trebuie să ignorăm aspectul psihologic. Dar un diagnostic corect va necesita o cooperare între un preot şi un medic specialist cu frica lui Dumnezeu.

 II.3. Stăpânitorul acestei lumi

 Printul acestei lumi (Ioan 12.31)

 Trăim într-o lume păcătoasă. Se comit zilnic o mie şi una de rele (hoţii. spargeri, crime), şi nu numai într-un singur loc, ci pe tot pământul. Se întâmplă atât de des încât aceste lucruri au devenit ceva obişnuit.

 Toate acestea nu se întâmplă de ieri sau de azi. Întotdeauna a fost aşa, de la începutul omenirii până în zilele noastre. Cu alte cuvinte, de-a lungul miilor de ani care au trecut de la cădere încoace n-a existat nici o perioadă în care dragostea, dreptatea, pacea şi bunăvoirea să domine în această lume. Astfel stând lucrurile, s-ar părea că prinţul acestei lumi nu este altul decât diavolul. El este stăpânitorul acestei lumi! (Cf. Ioan 12.31; Efes. 6. 12)

 Ei bine, el pare că este, dar nu este.

 Cauza răului

 Să nu uităm că diavolul este cel ce introduce ideile răului în minţile noastre. De aici încolo, noi, în mod individual, suntem cei care le punem în aplicare. Pentru a fi mai clar: diavolul îţi pune în gănd (îţi şopteşte) să furi. Dar tu eşti acela care plănuieşte unde, când, cum şi ce ai de gănd să furi. Poţi plănui un lucru astăzi, mâine altul, iar în altă zi cu totul altceva. Mai mult, se poate să fi gândit în amănunt planurile şi să fi început deja hoţia. dar, cu toate acestea, pe cale să te fi gândit la altceva, iar în cele din urmă să anulezi toată operaţiunea. Mergi acasă. faci planuri noi. Acum, ce-ar fi dacă ai porni din nou, dar acum ai fura de-adevăratelea? Cine te-a făcut să furi, diavolul sau tu însuţi? Oare el ţi-a întocmit planurile, cel care ţi-a întins mâinile să iei ceva ce nu-ţi aparţine? Sau tu ai fost acela?

 Tu conduceai jocul. Tu ai furat, nu diavolul.

 La fel se întâmplă şi în orice altă acţiune în care te angajezi, precum şi în orice lucru rău pe care-l faci. Tu-l faci. La fel se aplică şi prietenului tău, cunoştinţelor tale şi oamenilor de care n-ai auzit niciodată. Cu alte cuvinte, nu diavolul este cel ce face rău, ci tu, prin slăbiciunea ta. Dacă diavolul l-ar fi făcut, tu ai fi nevinovat şi atunci desigur, că n-ai mai fi pedepsit. Indiferent ce crime ai comis, te vei duce în Rai. Şi numai diavolul se va duce în iad.

 ”Atotputemicul” diavol

 Am văzut cum diavolul îi chinuie pe cei demonizaţi. Dar mai este un lucru asupra căruia nu am insistat, şi anume faptul că el nu-şi chinuie victimele zi şi noapte, ci numai la anumite intervale. În cele mai multe cazuri el le lasă în pace şi nu le deranjează. De ce? De unde atâta milă, atâta compătimire?

 Nu o face din milă, nici din compasiune, ci din slăbiciune. Cu alte cuvinte, el nu-şi chinuie victima ori de câte ori are chef, ci numai atunci când îi îngăduie Dumnezeu. Fără îngăduinta lui Dumnezeu, diavolul nu poate necăji pe nimeni. Înainte să-l chinuie pe Dreptul Iov, el a trebuit să ceară îngăduinţă de la Domnul (cf. Iov. 2, 2).

 Nu le poate tulbura nici pe dobitoacele necuvăntătoare fără a cere îngăduinţă de la Domnul! Amintiţi-vă de momentul când dracii au cerut voie Domnului să intre în porcii gadarenilor. Şi, odată ce au intrat, porcii nu numai că au luat-o la fugă, ci au alergat către stânci, aruncându-se în mare de pe un ţărm înalt (cf. Marcu 5, 13). Iată nebunia!

 Diavolul n-are nici o socoteală de încheiat cu porcii, dar cu oamenii are, în special cu creştinii, fiindcă ei cred în Hristos, Care este vrăjmaşul lui. Dacă diavolul i-a nimicit pe porci atât de repede, imaginaţi-vă cât de mult ar vrea să-i nimicească pe oameni. Şi-ar dori cu tot dinadinsul să intre în fiecare dintre noi, să ne facă să alergăm către stânci, să sărim în mare şi să ne găsim pierzarea, astfel încât să nu mai rămână nimeni pe pământ. şi în special nici un creştin, care să se închine vrăjmaşului său Hristos.

Dar. cu toate acestea, ÎN TOATE TIMPURILE oamenii – între care şi creştini – au supravieţuit. Astfel că Domnul a toate restrânge libertatea diavolului. În acest caz cine este în realitate prinţul acestei lumi?

 Dunmezeu este bun

 Deoarece Dumnezeu ţine sub control „atotputernicia” diavolului, înseamnă că El Insuşi este atotputernic şi că, astfel, este mai puternic decât diavolul. De aceea:

 El este capabil în orice moment să facă lucruri extraordinare. El poate face să se înfricoşeze tot pământul timp de mai multe ore cu numai o privire, iar tot pămăntul să se plece în faţa Lui ca Domnului şi Dumnezeu. El îl poate împiedica pe hoţul aflat pe cale să fure. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi cu criminalul ş.a.m.d, astfel încât răul să dispară de pe pământ o dată pentru totdeauna. El ar putea face pămăntul un adevărat paradis.

 Dar Dumnezeu nu face aceasta. El poate, dar nu vrea – în timp ce diavolul vrea, dar nu poate! Nu vrea, pentru că este un Dumnezeu bun. El vrea să facem bine în mod liber, nu ca o constrângere impusă. El lasă totul în seama noastră.

 II.4. O invitaţie către diavolul

 Atunci când vreţi să invitaţi o cunoştinţă de-a voastră la o nuntă, la un botez sau la altceva. îi trimiteţi o invitaţie. Invitaţia e un mod de a arăta că doriţi ca acea persoană să fie prezentă.

Invitaţiile mai sunt trimise şi de diavol.

 Jocuri, farmece şi bijuterii

 „Obiecte fermecate cu noroc”

 Există „specialişti” care confecţionează sau fac rost de asemenea obiecte, rostind asupra lor invocaţii către diavol. Oamenii creduli poartă astfel de obiecte şim ignoranti cum sunt, îl invită pe diavol în sufletele lor.

În aceeaşi categorie de obiecte se înscriu şi oasele de lilieci, potcoavele de cai, pentagrama şi altele.

 Jocurile

 Având o experienţă bogată în spate, Doreen Irvine, fosta regină a magiei negre, afirmă că

există jocuri, precum cel cu planşeta de spirltisrn, care sunt foarte periculoase pentru copii. Sean Seller, fost satanist, vorbeşte şi el din experienţă, zicând că există lucruri precum bijuteriile sau jocurile care, din nefericire, sunt adesea considerate inofensive. Această remarcă merită luată în seamă. Iată doi oameni care iniţial lucrau pentru Satana şi care ne spun din experienţă că nu toate jocurile sunt ceea ce par a fi.

 Acum câţiva ani. un atenian a vizitat India.

La întoarcere, el i-a adus unui prieten, ca suvenir, un joc specific băştinaşilor de acolo. Într-o zi. pe când acest prieten se uita cu curiozitate la el, acesta a făcut un zgomot ciudat şi, deodată, Satana însuşi i-a apărut înainte!

 Bijuteriile

 Sean Seller ne spune că în spatele fiecărui idol cinstit în India se află câte un diavol ascuns.

 Ce este crucea? Este ceva neînsufleţit (lemn. metal etc.) de o formă anume. Dar această formă este ceea ce-l respinge pe diavol. Tot astfel, şi idolul este un obiect neînsufleţit de o formă anume. Şi la fel cum forma crucii îl respinge pe diavol, forma idolului îl atrage. În acelaşi fel, bijuteriile în formă de idoli îl atrag şi ele pe diavol.

 Există femei pline de mândrie deşartă care, pentru a crea un „efect”, îşi decorează casele cu tot felul de obiecte de provenienţă necunoscută. Cum pot fi sigure că prin aceste obiecte banale nu-l invită pe diavol în casele lor?

 Sfântul Ioan Gură de Aur este foarte clar în această privinţă: ” …dar dacă-ţi vei împodobi casa altfel (într-un mod necreştin), chemi pe diavol şi ceata lui”.

 Meditaţia

 Chiar şi meditaţia practicată de maeştrii guru şi adepţii mişcării New Age este o invitaţie către diavol. Prin „rugăciune” şi concentrare, ei comunică cu el. De pildă. în toamna lui 1989, o tânără fată mi-a relatat următoarele.

 Ea fusese înşelată de un grup de tineri, adepţi ai unui maestru guru. În timp ce stăteau cu picioarele încrucişate şi cu mâinile deschise, în poziţie de meditaţie, ea dădea un test. Avea cu ea un Nou Testament şi spunea rugăciunea Tatăl nostru, în tăcere şi în duh de pocăinţă şi zdrobire. Urmarea a fost că nimeni din acel grup n-a mai putut să se concentreze sau să mediteze! Liderul grupul a simţit că ceva nu e în regulă, n-a mai putut suporta şi a renunţat la ea.

 Noul Testament. Cuvântul lui Dumnezeu, alături de rugăciunea Domnească (Tatăl nostru), a rupt invitaţia pe care aceştia o trimiteau diavolului prin meditaţia lor.

 Blasfemia

 Sfântul Ioan Gură de Aur învaţă şi el că blasfemia este o altă formă. de a-l invita pe diavol: „Limbajul vulgar de asemenea întunecă mintea şi-i invită pe demoni”. Cântecele cu versuri dubioase şi anumite genuri de muzică sunt şi ele invitaţii adresate diavolului.

 Dacă-i spui cuiva să se ducă d …. aceasta este o invitaţie către diavol.

 Un locuitor al satului Ahaia. Grecia, mi-a relatat următoarele:

 Fiica lui căsătorită, care trăia în apropiere de oraşul Patras, şi-a pierdut minţile şi i-a spus fiului el să se ducă la dracu. Satan le-a apărut imediat în casă. De la mijloc în jos, el avea trup de om, iar de la mijloc în sus trupul unui ţap complet negru, cu coarne! Iar gura îi era deschisă.

Un alt martor ocular mi-a relatat că. în satul lui. un părinte a devenit foarte nervos şi i-a spus copilului său: „Să te ia dracul!”. Şi. deodată, în faţa lor a apărut un diavol. „M-aţi chemat şi am venit”, i-a el spus tatălui.

 Curiozitatea

 Studierea cărţilor magice

 În vremea Sfântului Dionisie din Olimp, trăia în Verria un creştin foarte învăţat. Într-o zi i-a căzut în mână o carte despre magie. Din pură curiozitate, a început să citească invocaţii către diavol. Urmarea a fost că, în acea noapte, a văzut în vis un demon uriaş.

 – „Am venit pentru că m-ai chemat – zise demonul. Haide acum. Închină-te în faţa mea, dacă vrei să-ţi slujesc.”

 – „Mă închin numai Domnului meu şi numai pe El Îl slăvesc”, a răspuns înfricoşat creştinul.

 – „Dacă nu vrei să mi te închini, de ce m-ai chemat?”, a întrebat cu furie demonul, care începuse să -şi bată fără milă victima.

 Creştinul s-a sculat cu o transpiraţie rece.

 A simţit pe faţă o durere de nesuportat. A început să strige şi să urle de durere. Starea lui se înrăutătise. Faţa lui se umflase şi se schimonosise, încât ochii de abia se mai vedeau. În final. a fost vindecat cu rugăciunile Sfântului Dionisie din Oltmp.

 Este descris aici numai un mod prin care diavolul poate veni la om. În Ortodoxie, nici măcar numele lui nu se recomandă a se rosti. A-i rosti numele înseamnă a-l băga cumva în seamă, pe el, cel ce se chinuie în singurătatea încremenirii în rău. În Ortodoxie în general şi în evlavia populară în special s-au folosit diferite eufemisme pentru a evita rostirea numelui care poate foarte uşor degenera într-o invocaţie. Pentru a-l chema in sufletul nostru, nu este nevoie de invitaţi! speciale. Toţi cei care drăcuie sau folosesc numele vrăjmaşului în glumă, cu răutate faţă de cineva sau în alte scopuri, altele decât cele legate de apropierea de Dumnezeu şi cunoaşterea Lui, se trezesc, fie că simt sau nu acest lucru, cu vrăjmaşul „pe cap”, făcăndu-se robi ai săi, aşa cum a arătat pilda de faţă. Pe scurt, hotărârea de face rău. sau inclinatia spre păcat, este totuna cu chemarea vrăjmaşului în ajutor: nimeni nu poate face rău fără ajutorul acestuia.

 Experiment

 Recent (1988, august), într-o suburbie a oraşului Patras din Grecia, s-au întâmplat următoarele:

 O elevă de liceu a auzit că este posibil să-l aducă pe diavol în casa ei prin simpla aprindere a unei lumânări, prin legarea Sfintei Scripturi cu o frânghie şi prin ţinerea lor cu susul în jos, rostind apoi nişte „rugăciuni”. Dacă Scriptura începea să se legene înainte şi înapoi, acela ar fi fost un semn că Satana era pe cale. Tânăra de 16 ani a urmat întocmai „ritualul” prescris. Într-adevăr, Scriptura ce stătea atâmată a început să se legene, din masă a început să curgă sânge şi, deodată, diavolul şi-a făcut apariţia.

 Magia

 Orice fel de magie, oricât de „nevinovată” şi „nevătămătoare” ar părea (vrăjile etc.), aceasta nu este altceva decât o chemare a Satanei. Din cartea Minunile Doamnei noastre Eikosiftnissa am aflat că o femeie din Atena, o oarecare d-nă Xanthaki, avea probleme cu soţul ei. Acesta o înşela. Pentru a da o soluţie problemei, ea a făcut o vizită unei „femei cumsecade” care era medium. Aceasta din urmă i-a· citit formule magice şi i-a dat nouă boabe de năut ca să-şi pună în casă, astfel încât soţul ei să-şi vină în fire. (Cât infantilism!) Femeia a făcut cum i s-a spus. Dar de atunci încolo, în fiecare seară, ea avea coşmaruri. Visa pe un sălbatic cu trăsături hidoase (diavolul), care-i tot spunea: „O să te ucid”. În cele din urmă s-a vindecat prin mijlocirea Maicii Domnului.

 II 5 Arme împotriva diavolului

          Postul şi rugăciunea

 Domnul a zis: Acest neam de draci nu iese decăt numai cu rugăciune şi cu post (Matei 17.21). Postul priveşte trupul, rugăciunea – sufletul. Astfel că avem un trup şi un suflet, o întreagă persoană pornită împotriva diavolului.

 Postul

 Puterea diavolului stă în pântece. Cu alte cuvinte, atunci când oamenii beau şi mănâncă fără măsură, acest lucru devine o armă în mâinile diavolului, care se întoarce împotriva lor. Astfel, postul îl dezarmează pe diavol. Aceasta o mărturiseşte şi imnograful, care scrie: „Căci nici nebuneştile năvăliri ale dracilor nu îndrăznesc să se apropie de cei ce postesc” (Triod. Vecernia din Lunea Săptămânii Lăsatului de Sec de Brânză). În vieţile sfinţilor putem găsi multe întâmplări în care diavolul este pus pe fugă cu arma postului.

Rugăciunea

 Hai să ne aducem aminte de duhul rău care a intrat in panică la auzul numelui lui Iisus. Mediumul, deşi se afla în  „transă”, s-a prăbuşit de pe scaun, iar apoi şi-a pierdut cunoştinţa.

 Este cunoscut faptul că, de regulă, demonizaţii nu pot rosti numele „Hristos”. Atunci când vorbesc despre Domnul, zic doar .. El” sau . .Acela”, dar nu „Hristos”.

 Cereţi unui demonizat să rostească cuvântul „Hristos” şi veţi vedea că va refuza cu siguranţă.

 Numele Domnului are mare putere prin rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase ..;”. El îi înfricoşează şi îi cutremură pe draci.

 Luând agheasmă…

Apa care a fost binecuvântată de un preot prin rugăciuni speciale este un receptacul al dumnezeiescului har şi, ca atare, este foc care îi arde pe draci.

 În 1926, un demonizat a vizitat Sfânta Mănăstire Dionisiu din Sfântul Munte. Părintele Visarion, un monah de la mănăstire, i-a dat un pahar cu apă, în care a turnat în taină nişte agheasmă.

 – „Ia de bea puţin, ca să-ţi potoleşti setea”, i-a zis acesta.

Demonizatul a luat paharul şi nici n-a apucat să-l pună la gură, că a urlat: – „M-ai ars, monahule!”

După care a scuipat apa din gură.

 Un locuitor din provincia Ahaia, din Grecia, mi-a zis că, odată, a stropit un demonizat cu agheasmă. Acesta a început imediat să ţipe: „M-ai ars! M-ai ars!”.

 Ce a văzut un ocultist tibetan

 În 1970, un ocultist din Tibet a vizitat Atena. Pe când mergea pe stradă, a văzut, prin iconomie dumnezeiască, diavoli care se ataşau de oameni. Un diavol era pe gât, altul la urechi, altul la nas, altul la gură şi aşa mai departe. Dar ocultistul a mai văzut ceva care l-a pus pe gânduri, şi anume faptul că diavolii nu se puteau apropia de preoţi. Se purtau prin preajma acestora, îi încercuiau pentru a găsi o „deschizătură”, dar nu era cu putinţă.

 – „Cine sunt aceşti oameni cu bărbi şi veşminte negre?”, a întrebat ocultistul un trecător.

 - „Sunt preoţi ai Bisericii noastre – a explicat celălalt. Şi dacă vrei să vezi mai mulţi, şi încă mai ceva decât aceştia, du-te la Sfântul Munte.”

 S-a dus la Sfântul Munte, unde monahii l-au îndrumat către Părinte Paisie (†1994). Ca urmare, ocultistul şi-a dat seama de unele lucruri. S-a pocăit. S-a botezat. A devenit creştin şi a luat numele de Teodor.

 De ce nu puteau diavolii să se apropie de preoţi? Pentru că aparţineau preoţiei lui Hristos. Şi. prin această slujire, ei săvărşesc tainelem carem aşa cum vom vedea, îi fac pe draci să se cutremure.

 „De trei lucruri mă tem”

 Părinţii noştri s-au luptat cu diavolul cot la cot. Adesea ei vorbeau cu el şi-i aflau tainele. Într-una din aceste discuţii, diavolul a fost silit să-i mărturisească unui ascet: „De trei lucruri mă tem. Primul, de ceea ce creştinii îşi atârnă de gât (Crucea). Al doilea, de baia pe care o fac în biserică (spovedania), şi al treilea, ceea ce mănâncă şi beau în biserică (Sfânta Împărtăşanie)”. Şi acum luaţi aminte la aceasta: atât de tare se temeau de aceste trei lucruri încât nici nu voia să le pomenească direct. Iar diavolul a adăugat ascetului: „Mai presus de toate mă tem de ceea ce creştinii mănâncă şi beau în biserică, bineînţeles, cu condiţia să o facă cu cuget curat”.

 Atunci când ne împărtăşim, diavolii ne privesc ca pe nişte lei care varsă foc pe nări, zice Sfântul Ioan Gură de Aur. „Ca leii care suflă foc, aşa ne despărţim de [duhovniceasca] masă, devenind înfricoşători pentru diavoli.”

 Un mesaj

 „De trei lucruri mă tem”, zice diavolul. Cu toate acestea, să nu uităm că toate aceste lucruri sunt pietre de temelie ale Creştinismului. Este ca şi cum diavolul ar spune că din toate credinţele (Budism, Islam etc.) el se teme numai de Creştinism, căci numai creştinii au armele potrivite pentru a lupta împotriva lui.

 Aceasta înseamnă că numai Creştinismul îl poate lega pe diavol de mâni şi de picioare. În celelalte religii el are mână liberă de lucru şi metode diferite, Că toţi dumnezeii oamenilor sunt draci; iar Domnul cerurile a făcut: (Ps, 95, 5), Şi încă: Au jertfit diavolilor şi nu lui Dumnezeu (Deut, 32, 17).

 II. 6.Exorcismul

 O altă armă foarte importantă împotriva diavolului este exorcismul.

 La Botez

 Conform Sfinţilor Părinţi, diavolul sălăşluieşte în centrul sufletului omului nebotezat. Prin exorcism, el este izgonit din inimă. iar omul este eltiberat.”Depărtează-te de la el/ea, duh rău, necurat care te ascunzi în inimă. Vedem că exorcismul este pentru diavol o experienţă teribilă. El este silit să se depărteze de victimă. Că-i place sau nu, se depărtează.

  Mai exact, în cazul Botezului e vorba de un exorcism comun, mai bine zis o lepădare, în care pruncul se leapădă prin gura naşulul de Satana, acesta fiind Izgonit de preot plin puterea Duhului Sfănt. Ce se întămplă mai departe ştie fiecare. Cei care cred că Botezul alungă toate problemele o dată pentru totdeauna trebuie să ştie că pierderea harului de la Botez plin păcat deschide din nou Satanei poarta către suflet, fapt care necesită un nou Botez – Spovedania !

 Deoarece rugăciunile de exorcizare de la Botez au ca scop mântuirea noastră. Sfântul Simeon al Tesalonicului sfătuieşte ca ele să fie spuse clar şi nu numai o dată. Căci altfel e cu putinţă ca diavolul să găsească o altă cale de a-l necăji pe creştin.

 În Biserica creştină primară, citirea rugăciunilor de exorcizare era o rănduială foarte importantă; aceasta se săvărşea separat.

 • Existau preoţi special desemnaţi, care citeau rugăciunile, „exorciştii” .

 • Erau citite de mai multe ori: „Topiţi-vă în rugăciunile de exorcizare”, îi îndemna Sfântul Chiril al Ierusalimului pe cei ce se catehizau în vederea Botezului.

 • Catehumenii îşi acopereau ochii şi feţele, ca să nu-şi distragă atenţia (aşa cum se întâmplă şi astăzi la hirotonia unui diacon, care-şi acoperă capul şi faţa cu un „prosop”).

 Pentru „blesteme” şi demonizati

 Biserica noastră foloseşte rugăctuntle de exorcizare ale Sfinţilor Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur. Ele se citesc celor care suferă de demonizare, sau blestem.

 Răposatul părinte Porfirie, care cunoştea multe lucruri despre demoni, obişnuia să spună despre rugăciunile de exorcizare următoarele:

 • Nu trebuie citite decât dacă există un motiv serios şi întemeiat.

 • Trebuie citite în şoaptă (fără ca cei de faţă să audă).

 • Cei auto-proclamati exorcişti şi cei care citesc în public cu voce tare rugăciunile de exorcizare trebuie aspru mustraţi.

 • Când rugăciunile de exorcizare nu se citesc la momentul potrivit, atunci diavolul atacă victima, preotul şi pe cei prezenţi.

 Satana înfuriat

 Atunci când rugăciunile de exorcizare sunt citite asupra cuiva care încă nu este botezat, Satana se înfurie. Ceva asemănător se întâmplă şi atunci când sunt citite cuiva care este demonizat. Diavolul, care este „bombardat” de rugăciuni, este provocat să se depărteze de victimă. Lui i se cere să facă ceva neplăcut. De aceea, el devine foarte nervos.

 Victima

 Furiosul diavol îşi epuizează victima! O chinuie îngrozitor. O schimonoseşte şi o face să se zbată în convulsii.

 Preotul exorcist

 În decembrie 1966, o doamnă s-a dus la o biserică din Patras, unde i-a cerut preotului(care ulterior a povestit întâmplarea) să-i citească molitfele Sfântului Vasile cel Mare. Preotul s-a arătat dispus şi a făcut aşa cum i s-a cerut.

 Pe când preotul se întorcea acasă, în jurul său au început să cadă pietre. S-a uitat înapoi, dar n-a văzut pe nimeni. Apoi, la miezul nopţii, s-a întâmplat ceva teribil. Întreaga casă a început să se cutremure. Farfuriile şi paharele din chiuveta din bucătărie au început să fie azvârlite de perete şi sparte. Dulapurile din casă s-au prăbuşit la pământ. Preotul şi-a pus imediat epitrahilul, a citit rugăciunile începătoare (Sfinte Dumnezeule … ), iar lucrarea celui rău s-a oprit.

Este limpede. Demonii s-au înfuriat din pricina molitfelor şi au atacat „vinovatul”.

 Privitorii

 În vremea Sfântului Ioan Gură de Aur. cei demonizaţi erau aduşi la Dumnezeiasca Liturghie. Unii creştini vorbeau între ei, nefiind atenţi la Liturghie. Sfântul Ioan, care cunoştea foarte bine vicleniile diavolilor, se adresa turmei sale astfel: „Nu vă temeţi, acum că faceti acest zgomot, că unul din aceşti draci s-ar putea năpusti asupra voastră. găsindu-vă sufletul pustiu, ca o casă fără uşă, şi că ar putea intra în voi? Chiar dacă nu vă pasă de fraţii voştri demonizaţi, fie-vă milă de voi. Închideţi uşa sufletului împotriva oricărui demon rău”.

 Prin urmare. atunci când participaţi la un exorcism fără atenţia cuvenită, v-aţi putea demoniza chiar şi voi înşivă!

 Smerenia

 Învăţăm din experienţa Sfinţilor Părinţi că ceea ce-i scoate pe draci afară din oameni este smerenia.

 Era un tată a cărui fata era demonizată. El a dus-o la un pustnic pentru a-i reda sănătatea sufletească. De îndată ce fata l-a văzut pe pustnic, a început să-i dea acestuia palme peste faţă. El nu numai că nu a reacţionat în vreun fel, ci, după porunca Domnului, şi-a întors şi celălalt obraz. Această atitudine a sa (smerenia) a fost o lovitură în demon. A început deodată să strige: „Sunt scos afară din porunca Domnului”. Fata demonizată s-a făcut bine. După aceasta, bătrânii au dat slavă lui Dumnezeu zicând: „Nimic nu nimiceşte mai mult mândria diavolului ca smerenia?

 A reacţiona cu râu la un râu ce ţi se face înseamnă a stârni şi mai mult râul din celâlalt şi el pe cel din tine. Scopul celuilalt e, aşa-zicănd, nebunia, prostia, un scop fără de ţel am spune. Grav este că reacţiile de genul acesta au devenit ceva „normal”.

 Un demonizat a venit la un bătrân pentru a se vindeca. Dar, fiindcă bătrânul s-a văzut pe sine nevrednic, a refuzat. Totuşi, la stăruinţele rudelor celui bolnav, el s-a înduplecat:

 – „Ieşi afară din făptura lui Dumnezeu”, i-a zis el demon ului.

– „Ies – zice demonul -, dar spune-mi, cine sunt oile şi cine caprele?”

– „Eu sunt dintre capre – zise bătrânul cu zdrobire. Cât despre oi, Dumnezeu este Cel ce le cunoaşte. ”

– „Smerenia ta mă scoate afară!”, s-a tânguit demonizatul, iar apoi s-a vindecat.

 Atunci când au adus un demonizat la Sfântul Antonie cel Mare, acesta, deşi era privit ca mare sfânt, s-a considerat nevrednic de a scoate demoni. Astfel că l-a trimis pe demonizat la ucenicul său, Avva Pavel cel Simplu. Pe când ucenicul se străduia să-l scoată afară pe demon, acesta s-a depărtat strigănd: „Smerenia lui Antonie mă scoate afară!”.

Read Full Post »